„La Moara lu Ţagu venea multă lume, fiindcă

făcea făină rece!”

Interviu cu Saveta Laţcu-Ţagu

mmircioane@argument-cs.ro

25 august 2013 - 20.05

Prezentăm un interviu cu Saveta Laţcu-Ţagu, din care se desprinde istoria unei vechi familii
de reşiţeni şi istoria unei mori renumite, care a funcţionat în Reşiţa aproximativ un secol.

Elisaveta Laţcu (Saveta lu Ţagu) s-a născut în data de 14 ianuarie 1942, la Soceni, în apropiere de Reşiţa.
A locuit toată viaţa la Reşiţa, petrecând şi scurte perioade la Soceni, fiind fiica unui înstărit întreprinzător
din Reşiţa, Ion Laţcu-Ţagu, proprietarul a mai multe imobile şi al unei mori renumite din Reşiţa, Moara lu
Ţagu, care a funcţionat pe pârâul Doman, în apropiere de actualul centru civic al oraşului, până în anul
1965.

Elisaveta Laţcu este membru fondator al Asociaţiei Culturale Reşiţa Română, fiind o ferventă susţinătoare
a acţiunilor culturale ale asociaţiei. De câţiva ani a început să scrie poezie şi în prezent lucrează la primul
său volum de versuri.

- De unde vine numele acesta de Ţagu?

- Ţagu este o poreclă a familiei, a bunicilor şi străbunicilor mei, o poreclă aşa cum aveau toate familiile
vechi de bănăţeni. Cei mai mulţi oameni se cunoşteau după aceste porecle, fără să cunoască numele
oficiale. Aşa mă cunoşteau, şi mă cunosc şi astăzi, mulţi reşiţeni, cu numele de Saveta lu Ţagu.

- În Reşiţa veche era un loc cunoscut de vechii reşiţeni cu numele de Moara lu Ţagu, chiar şi mulţi
ani după ce această moară a fost dezafectată. Povestiţi-ne câte ceva din istoria acestei mori.

- Moara era o moară de apă, amplasată pe pârâul Doman, cum se merge spre stadion. Avea trei intrări, una
spre deal, unde venea lumea cu sacii, cu căruţele cu cai, cu boi, târnovenii cu măgarii încărcaţi cu cereale.
Venea multă lume din Reşiţa şi din alte localităţi, chiar şi mai de departe, fiindcă era o moară de apă şi se
făcea făina rece. Lumea trecea de moara doctorului Dubovan, care era mai spre centru, şi venea la moara
noastră, ca să facă făină rece. Şi dacă făina e rece nu se mucegăieşte, nu se face cocoloaşe.
 - Cum adică, făină rece? Se făcea şi făină caldă?

- Da, la moara electrică, se măcina repede, boabele se duceau şi se făcea repede şi făina era caldă. La
moara de apă făina se măcina încet şi rămânea rece. Oamenii preferau făina rece fiindcă ţinea mai mult,
nu se strica. Era un lucru făcut încet şi bine.

După un timp, şi tatăl meu a adăugat şi o moară de curent. Adică, a rămas şi aia de apă şi, cum voiau
oamenii, dacă se grăbeau, le măcina la curent, dacă voiau făină rece, le măcina la apă.

- În ce ani a funcţionat Moara lu Ţagu?

- Păi, ea a fost făcută în anii... o mie opt sute şi ceva. De pe vremea străbunicilor mei. Dar, la început, nu a
fost proprietatea familiei mele. Acolo erau mai mulţi ortaci şi, în fiecare zi avea dreptul să macine una din
familiile din ortăcie. Era aşa de mare moara că, în anul 1902, când s-a născut tatăl meu, bunica mea s-a
dus la moară să macine făina şi l-a luat şi pe tata, care era bebeluş. L-a pus în troacă de lemn şi l-a pus în
geam, unde era soare, aşa, era în octombrie. Şi el tot învârtindu-se în troaca aia, a căzut de pe fereastră.
Dar, n-a păţit nimic, numai că abia l-au găsit în toată moara.

Tata a ţinut tare mult la moara aceea. El a tot răscumpărat pe reşiţeni, ca să fie a lui moara. Şi, până la
urmă i-a răscumpărat pe toţi. Şi, atunci, când a fost moara lui, a făcut-o mai mare. Era o clădire peste râu
şi un pod peste care treceau oamenii. Eu vă pot arăta un tablou, pe care l-a făcut tatăl meu, când o avut 20
de ani.

Tata a făcut şi un stăvilar care oprea apa, că vara era puţină apă, şi când se aduna destulă apă îi dădea
drumul. A făcut şi un cazan de ţuică, unde venea apa tot de la ieruga asta pe care a făcut-o tata. Şi toamna
făcea ţuică. Punea nişte capre, aşa, în formă de X, pe care punea burlane, care duceau apa la cazan. Şi
cazanul acesta făcea ţuică foarte bună, pentru că venea tot timpul apă rece şi nu se afuma ţuica. Acesta era
secretul.
- În ce ani a făcut tatăl dumneavoastră toate acestea?

- Păi, când surorile lui s-au dus la Bucureşti să facă şcoala gimnazială, că el a avut două surori, Maria şi
Ana... Şi ele s-au dus la Bucureşti să facă gimnaziul, că am avut un unchi acolo, Enciu, care a fost
ministrul cultelor. Surorile tatei au stat în acel timp la acel unchi, în Bucureşti. Unchiul acela venea în
fiecare an la noi în concediu şi taică-meu întotdeauna pregătea câte un viţel, câte un porc, ca să aibă
surorile ce să mănânce la Bucureşti. Tata le spunea: „Voi veniţi la mine, dar eu nu pot să stau cu voi, că
trebuie să lucru, la moară, la fân, la prune”. Lucra foarte mult, fiindcă era agricultor, gospodăria era mare
şi trebuia întreţinută. Şi, ei veneau de la Bucureşti, iar eu trebuia să stau cu ei de veghe, să le dau tot ce le
trebuie, să mă duc să cumpăr, dacă le trebuia ceva. Şi, mătuşile mele făceau de mâncare.

- Şi acestea când s-au întâmplat? Când v-a fost luată moara?

- Nu ne-a fost luată. După război, încă multă vreme

moara era în floare. Tatăl meu, atunci, a lucrat şi căruţaş pentru fabrică. El a lucrat căruţaş şi înainte de
război, pentru UDR. A cărat materiale şi pentru Palatul Cultural. A adunat nişte bani, pentru moara
electrică, dar nu erau de ajuns. A lucrat acolo în fabrică şi el zicea că a fost acolo un antreprenor. Acela se
ocupa şi de evidenţa căruţaşilor, nota cât au cărat pe zi. Şi i-a spus aceluia că el nu mai poate să vină la
cărat, că are o moară de apă şi vrea să facă şi o moară electrică, la fel ca doctorul Dubovan, să nu mai stea
lumea aşa de mult la rând. Şi, atunci, antreprenorul ăla i-a zis, eu îţi aranjez. Era în legătură cu patronul
uzinei, Auşnit. Antreprenorul i-a zis: „Na, Ţagule, dacă vrei, este un târg mare de utilaje. Să mergi la târg.
Poţi să-ţi cumperi moară de grâu, poţi să-ţi cumperi şi maşină de făcut ulei”. Atunci tata a luat bani, foarte
mulţi bani împrumut şi s-a dus la târg. Eu eram foarte mică, îmi aduc maminte, dar, nu mai ştiu dacă tata
s-a dus la Bucureşti ori s-a dus chiar în Franţa, după moara aceea. Dar, ştiu că era o moară franţuzească.
Cât timp a lipsit, eu tot am întrebat de tati meu, unde-i tati meu, că eu numai cu el am crescut, că aveam
mamă vitregă. Am avut şi un frate mai mare cu care m-a înţeles foarte bine. Şi mi-au spus că a plecat cu
trenul, departe. Când a venit tata, l-am întrebat, unde ai fost, că mi-a fost tare dor de tine, şi el mi-a spus
că a fost cu trenul, departe. Dar, mi-a zis, lasă că te duc la moară, să vezi ce am cumpărat acolo, şi m-a
dus şi mi-a arătat moara pe curent! Era tare mândru de moara lui şi de maşina de ulei. Pe urmă, când am
fost mai mare, l-am întrebat de unde a avut bani? Şi mi-a zis că a luat împrumut, cu camătă. Mi-a zis că a
plătit cu un sac de bani. Mi-a mai povestit că acolo, când s-a întâlnit cu reprezentantul firmei care i-a
vândut moara, era un tânăr, şi a mers cu el la un restaurant, şi tânărul i-a spus că poate să comande ce
vrea, dar tata a zis că el şi-a adus de mâncare de acasă. A scos mâncarea din traistă şi a avut şuncă şi
slănină şi brânză. Şi a mâncat cu domnul ăla la masă şi i-a dat şi lui. Şi domnul ăla a zis că aşa ceva este o
delicatesă! Nu ştiu dacă a fost în Bucureşti sau a fost chiar în Franţa. Dar, după tata ce a venit acasă, după
vreo două săptămâni au venit coletele cu moara şi maşina de ulei, iar după câteva zile au venit meseriaşi
din Franţa, de la firmă, care au montat utilajele, au dat drumul, au văzut că merge şi au plecat. A venit şi o
piatră mare de moară roşie, tot din Franţa, care era mai bună decât pietrele noastre. Era pentru moara
electrică.

- Dar, dumneavoastră, familia, locuiaţi acolo, la moară?

- Locuiam şi la moară, dar şi la casă. Unde-i acum magazinul Nera, acolo am avut casă.

- Până când a funcţionat moara?

- Până în anul 1965, cred. Da, până în ’65, că pe vremea aia, când mergea bine moara, era sărăcie, era
după război... Pe urmă au venit comuniştii, s-au făcut colective, s-a dat pâinea pe cartelă şi nu mai venea
lumea. Şi, atunci, moara s-a închis.

- Cum v-aţi descurcat după aceea?

- Tatăl meu era descurcăreţ, îi mergea mintea. El îmi zicea: „Să-ţi găseşti prieteni cu şcoală, şi tu să furi
din şcoala lor. Că eu aşa am făcut în viaţă”. Asta mi-a zis el. Tata nu a avut multă şcoală, dar, avea doi
prieteni cu şcoală. Avea doi prieteni buni care tot veneau la el, sigur, erau cu şcoală. Şi vorbeau şi tot i-au
dat idei şi el le-a pus în aplicare. După ce s-a închis moara, tatăl meu a transformat-o în locuinţe, pe care
le-a dat în chirie. Au stat cinci familii acolo. Mai aveam o casă mare, unde este acum magazinul Nera,
acolo au stat nouăsprezece familii în chirie. El a investit, a pus geamuri, uşi, a tencuit şi a dat
apartamentele în chirie. Tata era deja bătrân atunci, dar, el de pe chirii primea mai mulţi bani decât aveam
eu salariu. Primea cam 2000 de lei venit, pe lună. Eu aveam un salariu de 600 de lei pe lună. I-a mers
mintea. A fost şi vremea de aşa natură, că venea tot mai multă lume în Reşiţa să lucreze în fabrică şi
aveau nevoie de locuinţe. Acum, nu mai vine lume, că cine să vină la Reşiţa? Nu mai e nevoie de
muncitori în fabrică.

- Dumneavoastră unde aţi lucrat?

- La început am lucrat la cantina UCMR-ului, pe urmă m-am dus în uzină, am lucrat la sudaj, pe urmă la
secţia Energetică, la compresoare, şi ultimii 18 ani, la Motoare Electrice, tot în UCMR, de unde am ieşit
la pensie.

- Acum cu ce vă ocupaţi?
- Sunt pensionară, activez la Asociaţia Culturală Reşiţa Română şi scriu poezii. Îmi plac poeziile de
dragoste, dar scriu şi despre viaţă, despre oraşul meu. Dacă vreţi, vă citesc o strofă dintr-o poezie, pe care
am dedicat-o reşiţenilor mei. Sunt la început de drum, nu am experienţă, dar am în suflet o mare dragoste
şi despre asta am scris în această poezie, care se numeşte „Lupt în război” .

- Vă rog.

„Vreau să vă prind în fire, să vă cuprind în vers,

Nu ştiu, însă, de dragul vostru-nvăţ din mers.
Voi sunteţi muza mea şi în viaţă şi-n război
Aş vrea să cred, v-am câştigat pe voi”.

- Doamnă Saveta Laţcu-Ţagu, vă doresc multă sănătate şi să aveţi succes cu primul dumneavoastră
volum de poezii.

- Mulţumesc, dar să ştiţi că mai am mult de lucru.