Noaptea zadarnic m-aşteaptă

Albele ceasuri târzii;

Cine să cânte? –
Visele-s frânte
– Frunze pe drumuri pustii.

Fugar,
Hoinar,
Gândul vâsleşte spre zări...
Printre zăbrele
Caut sub stele
Drumuri ce duc nicăieri.

Noaptea zadarnic aprinde

Albe lanterne de vrăji.
Fruntea fierbinte
Tristă, mormânt e-n
Curtea cu gratii şi străji.

S-a stins,
În plâns,
Viersul acelor chemări.
Visele-s frânte...
Cine să cânte
Drumuri ce duc nicăieri...?

Cad frunzele - Alexandru Bogdanovici

Rugină şi aur din cer se preling,

covor nostalgiei pe drumuri pustii.
E giulgiul de moarte al toamnei târzii,
ţesut din tristeţe şi frunze de sânge.

Când vântul adie, din ramuri se frâng,

în largi serpentine plutind liniştite –
spre cer se ridică, dar cad obosite,
şi nimeni n-aude cum frunzele plâng.

Poteci de aramă spre zări se întind

acolo-unde toamna bolnavă murise –
Colindă la cel mai feeric colind.

Din lacrimi de rouă răsar paradise

şi noi curcubee în suflet s-aprind
sub ploaia de frunze şi ploaia de vise.

Tudor Arghezi
Ceasul de-apoi

În cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Şi se sfâşie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

Aznoapte, soră,
N-a mai bătut nici-o oră.

Tudor Arghezi
Descântec

Lacăte, cine te-a închis

La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?