Linu Dragu Popian

RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EXILULUI ȘI AL PREOȚIEI

NOASTRE.
CARTEA I-a

1.ÎNCEPUTUL ÎNCEPUTURILOR. AEROPORTUL DIN ROMA- FIUMICINO.

Vineri, 5 septembrie 1975. Ore 10 fără 5 minute, dimineață.

Avionul companiei poloneze Lot, în care eu cu Gigi ne aflăm, aterizează pe pista
aeroportului Leonardo da Vinci, Fiumicino, Roma. Are mare întârziere pentru că, din cauza noastră,
a decolat din Varșovia 45 de minute mai târziu. Coborâm din avionul care ne-a scos afară din
tărâmul morții, adică din Lagărul socialist; și așteptăm mai mult de o oră bagajele noastre care nu
mai vin. Au ajuns târziu căci au fost direcționate către o altă curea de livrare. Le-am găsit dansând
singure, pe o bandă marginală. Și am dat vina pe muncitorii distrați. Dar. Doar 40 de ani mai târziu,
meditând la detaliile trecutului, am înțeles de ce:
- E clar: bagajele noastre, la ordinul celor doi controlori polonezi ai pașaportului nostru nevalabil,
fuseseră scoase, la Varșovia, din burta avionului și așezate pe trotuar, sub aeronavă, deoarece
dumnealor erau convinși că trebuiau să ne expedieze, inclusiv valizele, în închisorile din Siberia.
Apoi, când, după o oră și jumătate de verificare a celor două pașapoarte, și-au dat seama că erau
dobrze adică în ordine, (dar nu erau, nici pașapoartele și nici vizele) ne-au invitat cu amabilitate și
repezeală să urcăm în avion; și vor fi aruncat bagajele la nimereală ... Nu vă amintiți cât de nervoși
și nerăbdători erau, ce față roșie aveau, toți, controlori, comandant, stewardese, pasageri, mai ales
pasagerii: foarte uimiți, că a doi tineri fără importanță, directorul aeroportului, miliția poloneză de
frontieră, colonelul KGB - adică al infamei ESBECJA -, care a fost deranjat intenționat, acordaseră
atâta atenție, cât să oprească, pentru ei, nu numai avionul, ci și întregul aeroport, mai mult de 45 de
minute!
Vai, râsul lumii... Și eu care am trecut printre ei prefăcându-mă că zâmbesc, dându-mi
importanță.... în timp ce Gigi cu fața luminată, trecea în trap săltat printre ei, mișcându-și buzele.
Nu știu dacă o făcea fiindcă se ruga sau fiindcă tremura.
Acesta este motivul pentru care să nu vă mirați dacă, pe toată durata zborului, tremuram la ideea că
stimabilii towarzysze ar fi putut să se răsgândească și să aterizeze cu avionul la Praga sau, cine știe,
la Fiume-Rjeka, adică în interiorul Lagărului, dincolo de Cortina peste care zburam în mod
miraculos. De aceea, când avionul a atins pământul italian, care atunci era liber și fericit, puternic și
indiferent, am simțit extazul absolut al vieții mele pe care, știu, îl voi retrăi la sosirea în Paradis,
peste 100 de ani.
În jurnalul meu am notat imediat patru cuvinte care exprimă totul: Lacrimi, extaz, fericire,
libertate!
Am trecut prin frontieră, la Fiumicino, ca Vodă prin lobodă, eram sigur, a fost exact așa cum mi se
povestea. ”În Occidentul liber frontiera nu este chiar frontieră, căci se trăiește într-o lume naturală,
nu supusă unor nebuni la cap”. Pe italian nici nu l-a interesat, nici nu avea de unde să știe că
pașaportul nostru RSR ”valabil pentru toate țările” nu era valabil deloc. Nici n-a citit numele
noastre greu de digerat pe care totdeauna le-au pronunțat și transcris greșit: Dragu Ion Cătălin și
Picu Gheorghe. Ei, și? Într-o secundă eram în Italia.Unde, imediat am devenit ”Lino et Giorgio”.
Apoi ne-am schimbat primii dolari, bani capitaliști, bani vinovați, bani ai burgheziei exploatatoare,
fără de care, totuși, nici un bun comunist nu poate concepe viața. Și noi, ca dușmani ai poporului,
primisem acești dolari cadou de la Pater Karol Woityla, un cardinal obscur pe care nimeni nu-l
cunoștea, cu excepția a doi inși, care eram noi.
Eh! Am alergat la primul autobuz, după ce am plătit 800 de lire. Foarte, foarte mult, pentru
doi refugiați. Dar mașinăria a început să ruleze pe o pistă cu sens unic. Ce chestie putea fi? O pistă ?
-O autostradă normală, a spus Gigi, care văzuse și el vreuna la cinematograf sau în vreo
enciclopedie secretă, dar și-a dat aerul unui cunoscător. Mie, însă, nu-mi venea să cred că astfel de
trucuri ar putea exista pe lume. Autostrăzi, auzi, tu, într-un sens, ba și în două direcții. Lucruri
nebunești. Așa ceva, în socialism era de neconceput. Și, văzând panourile publicitare în care unii se
ofereau să vândă biciclete, alții scaune, alții flori…. am fost prinși amândoi de o frenezie supremă,
de o fericire și o nebunie de nespus. ”Libertate, libertate”, strigam; ”suntem liberi, suntem
libeeeeri!” nepăsându-ne de pasagerii care ne priveau uimiți. Panourile erau dovada că totul era
adevărat, intram într-o țară în care erați liberi să cumpărați și să vindeți biciclete, scaune, flori ... fie
în propriul magazin, privat și gratuit, fie la piață, dar nu în secret, pe stradă, la colț ....
Am coborât din autobuz lângă o clădire modernă care era de fapt gara centrală Termini, dar cine-și
închipuia ? Zeci de șoferi stăteau în dolce far niente în fața ei; am crezut că erau polițiști. Ei, aș !
Nu exista poliție pe străzi pe vremea aceea, în Italia ! Am coborât cu gândul să găsim pe singurul
om la care fusesem eu recomandat, a cărui voce o știam de la radioul liber și dătător de speranțe,
”Europa Liberă”; și a cărui adresă o aveam scrisă pe bilețelul transparent pe care nu avusesem
nevoie să-l înghit la frontieră: Monseniorul Aloisie Tăutu.

2.IN URBE, LA MONSENIORUL ALOISIE TĂUTU

Alergam; aveam Roma sub picioarele noastre și în fața ochilor. Dar unde va fi fost Piazza delle
Coppelle, 72, b? Pe hârtie era ușor, am reușit întotdeauna să manevrez hărțile. Dar acum aveam
bagaje și nu cunoșteam traseele diferitelor autobuze.
-Ei, și? Nu avem bani? Este foarte meschin să nu manevrăm dolarii pe care îi avem în buzunare;
Deci, să luăm un taxi.
N-am să uit nici pe șoferul de taxi, un tânăr foarte amabil, deschis și zâmbitor, așa cum se
potrivește unui om normal cu sânge roman. ”O, daaa, Coppelle este în centrul vechi”. Și a început
să alerge cu mașina de-a lungul străzii pe care am aflat-o ulterior ca „Nazionale”, Piazza Venezia,
Botteghe oscure, Piazza del Gesù, Corso Rinascimento, centrul medieval. Între timp, taximetristul
ne-a revelat deja în două cuvinte mentalitatea politică a italianului străzii: „Aici, a spus el, marele
palat al comuniștilor”. "Bravo, zic eu, și noi, care tocmai am fugit din iadul lor, plin de palatele
lor!" Dar nu a auzit.
Iar în fața palatului ”Democrației Creștine”, începu: "acesta este palatul marilor hoți care au distrus
această țară”.
Aici nu am mai răspuns așa cum merita el: „ați avut libertate, bogăție și Occident: aveți nevoie de
altceva?” Începusem deja să înțeleg în ce mizerie de confuzie politică și de dorințe sociale de
neînțeles se rostogolea plebea liberă!
Până la urmă, am încercat să conving pe taxist despre fericirea libertății, în timp ce el se plângea de
guvernul italian democrat creștin, ”hoț și mafios”, care însă, i-am și spus, îi menținuse libertatea de
a se plânge la doi necunoscuți și a trăi pe “valută convertibilă”. Nu cred că m-a înțeles.
Se căzni și el cum putu să ne aducă pe sub zidurile burgului medieval, a cărui frumusețe și
importanță nu am ghicit-o în acele momente. Văd și acum clădirile înalte pe străduțele strâmte ale
maternei Rome, în plin centru, în care Evul mediu și-a lăsat amprenta de veșnică frumsețe.
Am experimentat însă de la primul moment gentilezza italiană, pe care o știam din cărți și o intuiam
prin vocea sângelui. Taxistul nu ne-a abandonat, înainte de a fi sigur că am găsit adresa și
persoanele pe care le căutam.
A sunat el, însuși, la ușa apartamentului Monseniorului Aloisie Tăutu, așezat în corpul milenarei
biserici și întrebă la citofon:
-Pronto, pronto, aici locuiește Monseniorul Aloisie Tăutu?
O voce de femeie:
-Si, certo, desigur, aici !
-Iată doi tineri care-l caută.
Îl completez eu:
-Vorbiți românește ?
-O, no, non parlo, ma capisco il romeno, zice ea.
Am luat-o direct în italiană:
-Suntem doi tineri teologi români, catolici, recomandați la dânsul de către Pater Rafael Haag
-De unde veniți?
-Din România, am fugit astăzi !
-O, mamma mia, profughi, aoleo, fugari, ce ne facem acum ? Monseniorul nu e acasă. Hai, suiți sus.
Îl așteptați, că vine pentru prânz.
Prin urmare ne-a răspuns aceea care va deveni o mare amică și ocrotitoare a noastră,
Signorina Cocco Sebastiana; și în ciuda faptului că Monseniorul nu era acasă, nu s-a temut să
primească doi străini care se dădeau drept seminariști catolici veniți din iadul fără fund,
supravegheat de Securitate. Eu eram în extaz. Eram sigur că vom fi primiți ca niște prinți. Cu masa
întinsă. Cu pastasciutta ca în filmele lui Vittorio de Sica. Cu polenta muiată în sugo, pe care o
gustam pentru prima oară, ca piatto tipico. Și mai ales cu încrederea pe care o sădește în suflete
Spiritul Sfânt.
Nu găseam cuvinte să mulțumim amândoi taxistului drăguț și ne repezirăm pe treptele străvechii
locuințe, trăgând după noi valizele salvate din lumea celor ce nu cuvântă. Domnișoara ne-a și
aranjat locurile la masă. Și iată-ne deja la a treia conversație, după cea de la aeroport și cea cu
taxistul, în limba țării care ne devenea patrie veșnică și centrul vieții noastre.
Lacrimi, extaz și fericire care nu se mai sfârșeau. Pentru că nu-mi venea să cred. Și nu eram singur,
eram cu tovarășul meu întru Ideal, eu și Gigi Picu, eram amândoi, vii și nevătămați, pe acel pământ
dorit cu ardoare de ani de zile.
Oh, libertate! Ce gest neașteptat! Venit ”legal”, în câteva clipe. De ce mi se păreau clipe cele 2 ore
de avion, după celelalte două de oroare, la Varșovia?
Ba mai aveam și dolari în buzunar, din cadoul minunatului Cardinal, Karol Woityla și a altor
mândri cavaleri polonezi, vorba marelui Hajdeu. Și soarele Romei, și curățenia de pe străzi,
contrar propagandei mincinoase a regimului comunist român și a acoliților lui din Occident. Și câtă
frumusețe! Palatele, cupolele, turnurile de sublim. Există oare cuvinte să descriu prima zi de
absolută fericire, la Roma, acea zi de 5 septembrie, 1975, care a început la orele 10,30 dimineața?
Îmi venea să sărut toată lumea de pe stradă și toate zidurile scumpei Urbe, să plâng de fericire la
gâtul fiecăruia și să zic “grazia”, căci nici nu știam că mulțumirea se termină în vocala e, să-i
uimesc cu fericirea, ca să-și zică: ”dar cum e posibil, după ce a pierdut totul, să fie atât de fericit?”
Oh, și mai ales senzația că ”eu sunt ca ei și lumea lor este lumea scumpilor mei, din România
ideală, liberă și regală”, iată un sentiment care m-a copleșit din primul moment și mi-a dat
adevăratul imput, puternic impuls pentru toată fericirea ulterioară, care a durat mulți ani, în paralel
cu valurile iluziei.
Mă apropii de prima măsuță din hol și scriu : « Dar pământul sfânt al Romei m-a cumințit. Mă înalț
la cer. Mă purifică. Sunt însă epuizat și obosit. Dar n-are a face.”
Când a apărut Monseniorul Aloisie, parcă ne așteptase. A intrat cu acel aer triumfător peste
incertitudini și cu muzica accentului transilvănean, în vocea sa, așa cum l-am auzit în secret la
Radio Vatican și Europa Liberă.
Îi sărutăm mâna ca unui Papă. Stăm la masă ca acasă; mâncăm pentru prima dată în viață,
mămăligă cu sos roman. Și discutăm ca niște prieteni vechi sau discipoli aleși ai unui Maestru-prelat
care părea să fi fost întotdeauna Părintele nostru. Cum ne-a iubit după un minut și a avut încredere
în noi după două minute? Mă întreb și astăzi, după ce am încercat să sărim peste zidurile
impenetrabile ale inimilor tuturor celorlalți prelați, suspicioși și adversari.
În acea zi am primit confirmarea că nu e nevoie de timp sau de știri despre celălalt pentru a-l
întâmpina, iubi, ajuta; că primul contact, primul moment de încredere sau îndoială, primele priviri
de dragoste sau antipatie rămân pentru totdeauna, fără posibilitatea unei schimbări adevărate. Oooo,
sufletul care simte înainte de cuvinte și înainte de fapte!
-Monseniore, noi vă cunoaștem de la Radio ”Europa Liberă”, la care v-am ascultat cu
evlavie și în secret, ani în șir. În parte și Sfinției Voastre vă datorăm faptul că din teologi ortodocși,
am devenit catolici. Că dorim preoția în Biserica Sfântului Petru și a Papilor. Că am înfruntat
pericolul torturii și poate și al morții, spre a trece Cortina de Fier, spre libertate. Nu ca să ne
plimbăm, nici să fim liberi pur și simplu. Ci să devenim preoți în adevărata Biserică a Domnului.
Uimirea lui unită cu simpatie, seriozitatea unită cu încrederea ne-a așezat de la început în
acea comuniune de suflet cu acest Prelat savant, mărturisitor al Domnului în exil, drept și integru,
care, printre multele calități și puteri sufletești o avea și pe aceea de a discerne imediat sinceritatea
de falsitate și pe omul pur de cel compromis.
Având în vedere modul în care ne-au tratat alții, majoritatea prelaților mari și mici, trași în jos de
îndoială, incertitudine, prudență și neîncredere, îl putem numi cu adevărat pe marele Aloisie omul
Providenței, pentru noi.
Aș vrea să am cuvinte de foc, spre a descrie acea după-masă a noastră cu Monseniorul,
prima după masă în Roma, stând pe canapelele micului salon din apartamentul de pe Coppelle.
-Hai, spuneți tot ce poate fi spus despre voi.Că greco- catolici regățeni nu s-a prea auzit să existe !
-Păi, da, cam așa e. Noi am fugit mai întâi din Biserica Ortodoxă, după care, iacă, am fugit și din
RSR. Așa că suntem fugari de două ori.
Și-i arătăm pașapoartele valabile pe prima pagină și nevalabile pe a treia, cu viza valabilă dar
nepermisă, adevărată și înșelătoare, prin care Maica Domnului de la Czestochowa a săvârșit o
minune.
Monseniorul a ascultat cu ardoare povestea fugii noastre, dar mai ales a convertirii noastre și a
zelului nostru de a-l sluji pe Domnul.
S-a-nchinat când a auzit cum am scăpat din ghiarele zbirilor și cum Maica Domnului le-a întunecat
vederea și mintea.
-A fost o minune, sunt convins și eu.De comuniști nu scapi fără o minune. Și mie mi s-a întâmplat
la fel.
N-am mai întrebat ”cum adică, la fel”, căci el s-a explicat:
-"Îi datorez o infinită recunoștință Providenței Divine, a cărei intervenție în destinul vieții mele am
simțit-o de mai multe ori, într-un mod concret.
Așa, în 1919, când am fost trimis la Viena pentru studii ... de către episcopul meu, marele Demetriu
Radu, care a fost ucis de bomba plasată în Senat de către anarhistul comunist evreu Goldstein. Am
avut onoarea de a participa ca student la Marea Adunare de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, ca
delegat al provinciei mele,…când episcopul nostru, Iuliu Hossu, a citit declarația de unire a
Transilvaniei cu Regatul României. Ehe, din acest motiv secuii și ungurii care terorizau
Transilvania pe care o pierdeau, mă căutau să mă omoare căci eram acuzat ca trădător al patriei
ungare. La 4 ianuarie 1919, călătorind spre Viena, am fost oprit la noua frontieră austriacă la Bruck-
Kiralyhida și dat jos din tren, pentru a fi trimis înapoi la Budapesta,”pentru o viză specială”. Era o
scuză să ne împuște pe toți. Mă aștepta execuția. Revoluționarii comunistului Bela Kun luptau să ia
puterea în Ungaria...Ungurii totuși l-au preferat pe acest terorist, pentru că apăra vechile granițe.
Atunci Dumnezeu m-a salvat în mod miraculos. Un bătrân șef de tren austriac m-a văzut și mi-a
făcut semn să mă sui în clasa întâi de cealaltă parte a liniei. Mă conducea și-mi șoptea: Și eu am un
fiu care este student la teologie, de ce să te las în mâinile acestor bandiți? Și mi-a salvat viața ! Așa
că înțeleg foarte bine cum se simte cineva într-o graniță când ești arestat de gardieni. Și încă ce
gardieni !”
Fericit că în toate eram gând la gând cu bucurie cu el, am continuat povestirea: mai ales cum
am simțit fericirea paradisului în momentul în care avionul a atins pământul Italiei.Nici nu s-a mirat
că am trecut așa de repede de controlul italian, la Roma.
Și-n timp ce-i spuneam aceasta, i-am arătat bilețelele secrete scrise de Pater Rafael Haag, care l-au
convins imediat de afidabilitatea noastră, cunoscând seriozitatea până la martiriu a acestui Om, fost
coleg de școală, superior jezuit și prieten veșnic.
-Aaa, păi ăsta e scrisul părintelui Haag, îl știu, și chiar recent am primit o scrisoare de la el, pentru o
intervenție….
Și citea:
“București, 13 august,1975.
Mgr. Tăutu Aloisie (Luigi)
Piazza delle Coppelle 72/b
00186 Roma-Italia
D-l Cătălin D. a fost primit de mine în B. Catolică; a studiat teologia ortodoxă. Și vă rog să-l
sprijiniți. Pr R. Haag SJ.
Textul german completa cu un amănunt esențial: că vreau să devin preot catolic.
București, 13 August, 1975.
Lieber Monsignor Menges H ! Der Trager Cătălin D. hat orthodoxe Theologie studiert u. ich
habe ihn in die Kath. Kirche aufgenommen. Er will kath. Priester werden. Bitte, helfen Sie
ihm. Ergebeut, P.R. Haag SJ.
Delicatețea bilețelelor, transparența hârtiei, bună de înghițit la caz de perchiziție, au mărit
efectul istorisirii fugii noastre dramatice; și Monseniorul nu s-a îndoit de noi nici un moment. Dar,
întrucât aceleași bilețele, aceleași istorisiri, aceleași drame au generat în alții efectul contrar, care a
durat zeci de ani, urcându-se cu aversiunea lor contra noastră până la Scaunul judecății cerești, am
înțeles că de fapt, în Monseniorul biruise Harul și înțelepciunea, nu semnele doveditoare. Nu s-a
mirat că Pater Haag mă recomandase numai pe mine, în bilețele. A luat aceasta ca o strategie
superioară a gestului: deci, la o adică, nu introducea în pericol două persoane deodată. Eu am
accentuat mereu această versiune, spre a simplifica lucrurile. În realitate, Haag nu-l cunoștea destul
de bine pe Gigi, pe care i l-am prezentat odată, de două ori, în vizite secrete. Iar în ziua despărțirii,
când a scris bilețelele în fața mea, nu cred că i-am spus că fug cu altcineva, căci poate s-ar fi temut
și nu le-ar mai fi scris. Faptul de a arăta bilețelele peste tot, vorbind de amândoi, a fost una din
șmecheriile mele, cu care mă laud numai acum, scriind această carte. Și mai sunt și fericit, pentru că
Gigi a meritat aceasta cu vârf și îndesat. Și, privind în perspectivă și sucind-o pe toate părțile, nu
cred că aș fi reușit fără el să duc la capăt minunea absolută a vieții mele: Fuga. Totuși. Cred că
numai vreun nenorocit din staful episcopului Cristea, după ce a văzut cu ochi viclean bilețelele, a
putut să-i transmită lui Haag că ”eu recomand pe alții în numele lui”. Haag mi-a scris să n-o fac, dar
scrisoarea lui, cum zice radio Erevan,”n-a sosit în mâinile mele”, ci în ale Securității, dată de
turnătorul prelat căruia bunul Pater i-o încredințase, luîndu-l drept om evlavios și sfânt….Am citit-o
40 de ani mai târziu, în Dosare.
XXX
Am vorbit cu Monseniorul vreo două-trei ore, poate și mai mult. Gigi mă completa de fiecare dată.
S-a stabilit imediat o minunată armonie filozofică și existențială între noi trei. Mă așteptam la asta.
Sorbisem fiecare cuvânt al lui Aloisiu Tăutu de la radioul secret. L-am cunoscut de mic. Prin
urmare, în câteva minute am atins toate subiectele esențiale, de parcă le lăsasem neterminate cu o
seară înainte. Mi-a dat exact aceeași senzație de a-l fi cunoscut de când lumea, pe care mi-a dat-o cu
cinci ani în urmă colegul și amicul lui de studii, Pater Rafael Haag, în secretul clauzurei sale de la
Popești Leordeni.
După care ne-a desfășurat în sinteză desăvârșită toată Istoria unirii cu Roma, toată dogmatica
nealterată a Bisericii nedespărțite. Cu ideile și concepția lui de viață ne acordasem deja demult, de
când îl ascultasem la radio și citisem câteva pagini găsite din vasta lui operă de teolog, istoric și
moralist, interzisă, ca toate operele de valoare, în Comunism, și citită pe ascuns.Cu o privire
interioară de mare expert și-a dat seama de iubirea și de sinceritatea noastră.
-Mă întrebați de ce am devenit catolic și chiar atât de convins? Ei bine, ar trebui să fac o mică listă:
în cele din urmă, esențiale sunt motivele dogmatice și mistice, precum și arta de geniu dusă la
extrem de marii Maeștri și pusă în serviciul Bisericii Romane.
Gigi povesti și el cum mătușile lui foarte ortodoxe îl învățaseră rozariul, pe care la rândul lor
îl deprinseseră de la maicile din Notre Dame de Sion din Galați; și cum studiul teologic și extazul în
fața slujbelor latine l-au convins de măreția Catolicismului.
-Și totuși ce v-a determinat cel mai mult să deveniți catolici?
I-am repetat că am îmbrățișat Biserica Catolică din motive mistice: voiam Împărtășania, Liturghia
zilnică. Și din motive logice. Teologia catolică este singura care răspunde la toate întrebările,
indiferent dacă toate răspunsurile sunt perfecte. Gigi a adăugat: ”și eu, de asemenea, pentru bogăția
complexă a acestei teologii, am făcut acest pas. Biserica Romei te obligă să extinzi propriul orizont
la infinit și dacă dorești aceasta, o poți face. Ceea ce nimeni altcineva și altundeva nu îți permite”.
De aceea, eu, mai ales, am insistat asupra faptului că am fost cei mai buni în școli, premianți
la seminar și Institut Universitar, în ceea ce privește notele și faima, dar nu pentru a fi lăudați de
Aloisie Tăutu, ci pentru a avea un argument elevat: tocmai pentru că eram cei mai buni studenți,
tocmai pentru că am studiat teologia ortodoxă prea bine, găsind deficiențele, am avut harul să
înțelegem superioritatea teologiei și mentalității catolice și să devenim catolici. Licența mea fusese
dată tocmai în teologia liturgică, notată cu cele mai înalte note de marele liturgist, părintele Ene
Braniște. Care, cât de bun ortodox va fi fost, era prea serios ca profesionist, pentru a face din
îndrăzneața mea teză o problemă confesională; de fapt, am demonstrat fără prea multe ascunzișuri
identitatea teologică a celor două liturghii, latină și bizantină, o teză profund antipatică și combătută
cu metode neștiințifice de către masa liturgiștilor ortodocși.
Aloisiu Tăutu a adăugat :
-Latinitatea noastră ca români, dragii mei, este un bun argument al fiecărui român de a fi catolic.
Într-un cuvânt i-am cam povestit tot ceea ce am amintit despre noi în introducerea acestei cărți.
I-am arătat că, imediat ce am înțeles că ”trebuie să devenim preoți catolici”, am decis să fugim.
Instantaneu, automat și peremptoriu. Nu puteai rămâne catolic secret în cadrul Ortodoxiei, pentru că
într-o zi sau alta te-ar fi obligat să mărturisești .... Pe de altă parte era riscant, ba chiar imposibil să
pătrundem în Biserica clandestină, Unită, românească, din motive pe care Tăutu le-a înțeles imediat:
-E clar, a zis el, ardelenii nu primesc între ei pe regățeni. Și mai ales pe cine nu provine din familii
pur greco catolice.
Ne-am cam minunat. Noi ne oprisem la faptul că eram ex-ortodocși, dar problema deosebirii pe
provincii nu ne-o pusesem. Vorbele lui sibiline le-am înțeles mai târziu, când le-am trăit pe pielea
noastră. Iar problema convertirii ca barieră de netrecut nu o puneam pe spatele uniților înșiși, ci a
regimului persecutor.
-A mărturisi că ai devenit catolic în mod deschis, în Lagărul Comunist, în special dacă ești
seminarist sau teolog ortodox, este echivalent cu o condamnare la moarte sau cam pe aproape.
Acest lucru era evident pentru toată lumea. Prin urmare, Fuga a fost și este singura opțiune ideală.
La noi a fost confirmată de semne cerești.
După ce s-a minunat de mătușile ortodoxe ale lui Gigi care l-au învățat rozariul, i-am povestit și eu
de Maicile de la Bistrița Vâlcea care îmi luminaseră copilăria și în a căror măreață mănăstire
construită în stil gotic, fuseseră aduse, în 1948, maicile greco-catolice, pentru a fi ”convertite” la
ortodoxie. Asta, el o știa. Nu știa însă că tocmai maicile catolice au influențat atât de mult pe
maicile ortodoxe, umplându-le chiliile cu obiecte sacre ale ritului latin, cu cărți franțuzești și
programe de exerciții, încât să oblige regimul să le desființeze și pe unele și pe altele. Ba pe multe
să le și închidă în cele mai crude închisori ale sale. Datorită și lor, la 10-14 ani, Biblia nu mai avea
secrete pentru mine, Seminarul a adăugat detalii banale. Când i-am povestit despre studiile mele de
muzică, Monseniorul s-a bucurat, auzind că eu cânt și la vioară.
-Si de ce ați fugit, deci?
-Am evadat pentru a evita să devenim spioni și informatori, așa cum sunt obligați să fie, sau, mai
știi, o fac din plăcere, două treimi din populația țării și toți funcționarii publici și ierarhi de toate
nivelurile.
A fost emoționat să afle că pentru aceasta am abandonat pe bunica maternă, Maria C. Popian, care
m-a crescut și care numai pentru mine trăia și numai pe mine mă avea aproape, fiind noi suflet la
suflet. Dar a scuturat din cap a scepticism când i-am spus că am intenția să-o cumpăr, să-o fac să
trăiască și să moară lângă mine. A fost uimit de cei nouă frați ai lui Gigi, dintre care un preot și un
student teolog, cu tatăl cântăreț, iubitor al Oastei Domnului; iar Monseniorul i-a arătat că, în calitate
de slujitori și cântăreți ai Bisericii Ortodoxe, părinții noștri vor avea de suferit după evadarea
noastră. Gigi nu a spus nimic ...
Cred că întâlnirile noastre aventuroase și minunate cu Cardinalii polonezi, Kominek, Stefan
Wyszyński și Karol Woityla l-au impresionat mai mult decât ne-a făcut să ne dăm seama. Nu am
uitat nimic să-i povestim, așa cum era firesc: i-am relatat despre promisiunea marelui Stefan
Wyszyński, care după 10 minute de conversație avea deja încredere în mine, ca să mă recomande în
numele său la Paris la Institutul lor Teologic ; sau despre Karol Woityla, care ne-a primit, ne-a
îmbrățișat, ne-a umplut de bani, dar a fost împotriva fugii noastre, cu riscul vieții. „Dumnezeu este
și în România”, repeta el. „Dacă vă vor ucide la graniță sau vă vor trimite în Siberia, va fi mai bine?
Eu nu voi mai putea sluji nici măcar o Missă liniștit ".
Aloisiu Tăutu a clătinat din cap cu admirație, repetând: „era firesc, aceștia sunt bărbați adevărați:
polonezii, bietul Mindzenty care a murit acum câțiva ani, Beran, Stepinac, ... ca ai noștri, Suciu,
Hossu, Frentiu, Aftenie ... Oameni cu majuscolă!
(Mai târziu am descoperit că i-a comparat cu cei din Roma actuală care, după el, erau orice altceva
decât Oameni ...)
I-am descris peisajul lunar din jurul zidului Berlinului, zona de mijloc și nebunia de a risca și de a
muri pe acel loc. Apoi, așa cum era firesc, i-am povestit despre minunea pe care ne-a dat-o
Dumnezeu la aeroportul din Varșovia. S-a uitat la pașapoartele noastre, la anomalia vizei, a zâmbit
și a clătinat din cap. Și-a făcut și o cruce: „Mare este îndurarea Ta, Doamne!”.
I-am spus că vrem să devenim mai întâi preoți. Iar eu să devin un muzician, apoi profesor
universitar și, de asemenea, misionar. Că am cântat la vioară, dar aici aș fi preferat lecțiile de canto
și de pian. Aloisie Tăutu era muzician, director de cor, liturgist sever, bun scriitor, ilustru
predicator. El nu putea decât să se bucure de asta.
Gigi a spus că preferă un doctorat în filosofie și cel puțin o diplomă în astronomie. Mulți ani mai
târziu, când a primit cadou observatorul astronomic de la Vatican, l-a așezat în singura parohie pe
care am avut-o noi, împreună, pentru o vreme, în Biserica vizibilă.
După ce ne-a auzit visele, Monseniorul ne-a întrebat:
-Bine, bine, dar ce acte aveți cu voi, de școală, de studii?
Am rîs:
-Nimic, diplomele noastre sunt blocate în București, la Institutul teologic ortodox, iar din celelalte,
nu avem nici măcar de grădiniță, cu atât mai puțin de Botez sau de naștere
Știa. Știa că nu poți avea documente, chiar dacă veneai legal. Cu atât mai puține șanse aveai ca
transfug.
A râs tare:
-Ha, ha, mai bine așa, nu aveți nevoie de ele. De îndată ce deschideți gura se vede că nu aveți
nevoie.
O, cât de mult ne-a plăcut această frază, căci nimeni altcineva dintre Ierarhi nu ne- o va mai spune,
decât singurele două genii ale vieții noastre romane, pe care le vom cunoaște mai târziu, episcopul
Paolo Hnilica și Savantul Michael Lacko,SJ.
Conversația, din ce în ce mai luminoasă, ne-a luat toată după masa. Și el, ațintindu-ne cu o privire
încrezătoare, făcuse deja un program cu noi: "e clar; vă vom procura documente, studiile vă vor fi
recunoscute și până la Crăciun puteți fi deja preoți; dar nu pentru ei, ( și a arătat în aer spre Biserica
latină) ci pentru noi, pentru Biserica unită română. Și vă vom trimite în America unde avem cel
puțin 16 parohii conduse de bătrâni, obosiți și copleșiți de muncă.”
Ne uitam la el ca vițelul la poarta nouă. De necrezut ! Pentru Aloisie Tăutu, pentru acest imens om
de știință și canonist, pentru acest sever anti-ortodox și anticomunist, noi ăștia doi tocmai sosiți din
Lagărul morții, fără documente credibile de nici un fel, cu pașaport nepermis și viză italiană plasată
greșit, înainte ca să știe dacă vom avea vreodată azil politic, ei bine, pentru el puteam fi deja
hirotoniți preoți și trimiși în Statele Unite. Îl priveam extaziat: ”vis nebun, deșarte umbre” : Cu ce
pașaport, cu ce recomandări? Ei, și? În acel moment, ignorând cum mergea lumea liberă, nu am
înțeles sfera genială și profund iubitoare a gestului.
Dar…. Vă veți întreba: Monseniorul Aloisiu era un om atât de ușuratic (așa cum l-au acuzat toți
ceilalți mai târziu, dar numai din cauza noastră), încât să dea totală încredere primului venit?
Nu, nici pomeneală. Se confruntase cu mii de refugiați, adevărați și falși, văzuse mii de bilețele de
recomandare și nu greșise niciodată, astfel încât era chiar consultat de specialiștii serviciilor secrete
italiene pentru a dezlega excrocheriile ... În realitate el ne citise sinceritatea. Aloisie Tăutu era de
acelaș aluat al lui Wyszynski, al lui Haag însuși, al Tăicuțului meu Popian, de aceea a recunoscut
profesionalismul și caracterul nostru curat din primul moment.
N-am reușit, totuși să-l fac să recunoască în mine pe băiatul misterios, despre care însuși Pater Haag
îi scrisese o scrisoare lungă în latină și în secret, în toamna anului 1970, în care magnificul Pater îi
cerea să obțină din partea autorității competente din Vatican, poate chiar de la Papa însuși,
privilegiul refuzat Reginei Christina a Suediei, în 1600. În cazul meu, să pot fi catolic secret și
oficial ortodox; adică să nu mă descopăr ca fiind catolic, dar să pot accesa la Sfintele Taine în
Biserica Catolică. Am primit răspuns pozitiv, spre deosebire de regina Suediei, pe 24 iunie 1971;
problema fusese rezolvată de însuși Monseniorul, care deranjase mai multe Congregații și poate și
Secretariatul de Stat. De la aceste personaje supreme a extras răspunsul mântuitor: „teologul
ortodox poate rămâne în cadrul Bisericii Ortodoxe și poate deveni preot ortodox, fiind el catolic
secret, dacă face mărturisirea credinței ab interno; și în acest fel poate accesa la Tainele Bisericii
Catolice fără a-și risca libertatea în cadrul regimului comunist ateist care îi guvernează țara ”. I-am
spus această poveste excelentului Aloisiu, pentru că trebuia să știe cum mă împărtășisem la catolici
cu riscul de a pierde totul, timp de atâția ani, ascunzându-mă în spatele stâlpilor și coloanelor din
catedralele latine, eu, ditamai teolog ortodox, primul pe Institut, cunoscut peste tot și chiar iubit de
oportunistul Patriarh Justinian, (care pentru mine a fost un Părinte adevărat, datorită bunicului meu,
artistul Popian căruia Prea Fericirea Sa îi fusese elev). Dar Monseniorul nu-și amintea de asta.Și
era normal, nu numai pentru că Haag nu scrisese numele meu, dar și pentru că același Haag îi
ceruse zeci de servicii de acest gen, mai ales anulări de căsătorii și treceri de la un rit la altul, etc.
Totuși, cazul meu era cu totul original, ca să fie uitat. Oricum, n-am insistat. Abia decenii mai
târziu, citind Dosarele părintelui Haag din arhivele Securității mi-am găsit și cazul meu, denunțat de
prietenul său - și al meu- canonicul greco catolic dr. Coriolan Tămâian, căruia Haag îi
încredințase scrisoarea cu pricina, ca s-o pună la poștă la Viena, unde bunul canonic se ducea ca
”turist”. Deja faptul că nenorocitul pleca cu pașaport RSR, trebuia să dea de gândit lui Haag, dar
poate nu-și închipuia că perfidia acestui om putea să-l poarte până acolo încât să ducă misiva direct
colonelului securist, care, spre a o traduce din latină, s-a folosit de un alt infam, preotul maghiar,
Don Francisc Zudor, ( teribili informatori lipsiți de scrupule, dar cine și-a imaginat?) N-au reușit să
scoată numele meu nici de la Haag, nici de la altcineva. Și așa, m-am salvat. Dar Securitatea i-a
cerut lui Tămâian să trimită scrisoarea oricum, cu speranța că, la o adică, vor prinde răspunsul și vor
descurca secretul. Să mai fi pus Tămâian scrisoarea la poștă la Viena ? Dacă n-o fi pus-o, Haag,
nerăbdător o fi rezolvat cazul meu prin altcineva.Nu degeaba, toată daravera a durat din octombrie
1970 până în iunie, anul viitor, 1971. E o ipoteză. Numai în cer voi mai știi cine mi-a salvat în acei
ani viața și sufletul. Totuși, atunci mi-am dat seama de câte ori părintele Haag a riscat libertatea
deja supravegheată pe care o avea, spre a salva sufletele și destinele!1
Oricum ! Ne-a minunat încrederea absolută, acordată nouă de Monseniorul Aloisie Tăutu,
din primul moment: ”Să fim preoți catolici peste trei luni!” Să reușească Monseniorul, cu ajutorul
Vaticanului, să zicem, sau a cine știe ce mari prieteni pe la guvern, să ne facă să avem documente
italiene și apoi americane, tot peste trei luni. Și, probabil să sărbătorim Boboteaza ca preoți, la New

1
Cele 7-8 Dosare Rafael Haag de la CNSAS o confirmă.
York sau Montreal ... În retrospectivă, ar fi trebuit să leșin de prea multă fericire. N-am leșinat
deloc, și o să spun de ce.
America sau nu America, era profunzimea încrederii, a iubirii, a realismului și a certitudinii
față de noi, pentru care acest Om merita adorația noastră. Se încredea și în considerația pe care o
avea din partea diferiților cardinali, episcopi, teologi și chiar a Papei Paul al VI-lea, ce domnea
atunci, nu atât pentru munca sa neobosită de a ajuta refugiații, cât pentru competența sa în materie
de documente secrete, a manuscriselor de la Biblioteca Vaticanului, a inscripțiilor dificile, a
relațiilor papilor cu Orientul de-a lungul unui mileniu etc. etc ... Ne-am confruntat cu un Savant, un
Astru, a cărui modestie, sărăcie și situație precară, chiar și a locuinței și a bisericii istorice din
Coppelle, contrastau cu faima sa. Cu atât mai mult, el conta pe preoții greco-catolici, pe episcopul
Vasile Cristea, care nu puteau trece cu vederea o ocazie atât de neașteptată, adică sosirea noastră,
care ar fi umplut golul preoților români aflați în exil.
Și acum să spun de ce nu am leșinat de fericire la propunerea cu America: eu, chiar mai mult decât
Gigi, în clipa aceea am simțit o subtilă durere în inima mea: să părăsesc Roma, înainte de a o
cunoaște profund, înainte de a finaliza un doctorat? Să plecăm departe de ea atât de brusc ? Să re-
devenim ”provinciali” chiar dacă ... nord-americani?
Dar a fost doar un moment, și asta, doar în adâncul inimii. De fapt, am sărit de bucurie:
- Desigur, monseniore, măcar de-ar fi !
Acum, după 40 de ani, după ce am suferit atât de mult în Europa, văd în acea ezitare o vinovăție
pentru care am fost pedepsit de Cer, ca Moise în Meriba. Pentru o clipă preferasem un doctorat,
înainte de preoție; dar după câteva zile, ațâțat de admirabila propunere, nu am avut alt vis decât să
devin preot, dacă se putea, chiar a doua zi. Dar m-am trezit repede, chiar foarte repede din vis, căci
uite ce s-a întâmplat: