1

Linu Dragu Popian

RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EXILULUI ȘI AL PREOȚIEI

NOASTRE.
CARTEA I-a

1.ÎNCEPUTUL ÎNCEPUTURILOR. AEROPORTUL DIN ROMA- FIUMICINO.

Vineri, 5 septembrie 1975. Ore 10 fără 5 minute, dimineață.

Avionul companiei poloneze Lot, în care eu cu Gigi ne aflăm, aterizează pe pista
aeroportului Leonardo da Vinci, Fiumicino, Roma. Are mare întârziere pentru că, din cauza noastră,
a decolat din Varșovia 45 de minute mai târziu. Coborâm din avionul care ne-a scos afară din
tărâmul morții, adică din Lagărul socialist; și așteptăm mai mult de o oră bagajele noastre care nu
mai vin. Au ajuns târziu căci au fost direcționate către o altă curea de livrare. Le-am găsit dansând
singure, pe o bandă marginală. Și am dat vina pe muncitorii distrați. Dar. Doar 40 de ani mai târziu,
meditând la detaliile trecutului, am înțeles de ce:
- E clar: bagajele noastre, la ordinul celor doi controlori polonezi ai pașaportului nostru nevalabil,
fuseseră scoase, la Varșovia, din burta avionului și așezate pe trotuar, sub aeronavă, deoarece
dumnealor erau convinși că trebuiau să ne expedieze, inclusiv valizele, în închisorile din Siberia.
Apoi, când, după o oră și jumătate de verificare a celor două pașapoarte, și-au dat seama că erau
dobrze adică în ordine, (dar nu erau, nici pașapoartele și nici vizele) ne-au invitat cu amabilitate și
repezeală să urcăm în avion; și vor fi aruncat bagajele la nimereală ... Nu vă amintiți cât de nervoși
și nerăbdători erau, ce față roșie aveau, toți, controlori, comandant, stewardese, pasageri, mai ales
pasagerii: foarte uimiți, că a doi tineri fără importanță, directorul aeroportului, miliția poloneză de
frontieră, colonelul KGB - adică al infamei ESBECJA -, care a fost deranjat intenționat, acordaseră
atâta atenție, cât să oprească, pentru ei, nu numai avionul, ci și întregul aeroport, mai mult de 45 de
minute!
 2

Vai, râsul lumii... Și eu care am trecut printre ei prefăcându-mă că zâmbesc, dându-mi

importanță.... în timp ce Gigi cu fața luminată, trecea în trap săltat printre ei, mișcându-și buzele.
Nu știu dacă o făcea fiindcă se ruga sau fiindcă tremura.
Acesta este motivul pentru care să nu vă mirați dacă, pe toată durata zborului, tremuram la ideea că
stimabilii towarzysze ar fi putut să se răsgândească și să aterizeze cu avionul la Praga sau, cine știe,
la Fiume-Rjeka, adică în interiorul Lagărului, dincolo de Cortina peste care zburam în mod
miraculos. De aceea, când avionul a atins pământul italian, care atunci era liber și fericit, puternic și
indiferent, am simțit extazul absolut al vieții mele pe care, știu, îl voi retrăi la sosirea în Paradis,
peste 100 de ani.
În jurnalul meu am notat imediat patru cuvinte care exprimă totul: Lacrimi, extaz, fericire,
libertate!
Am trecut prin frontieră, la Fiumicino, ca Vodă prin lobodă, eram sigur, a fost exact așa cum mi se
povestea. ”În Occidentul liber frontiera nu este chiar frontieră, căci se trăiește într-o lume naturală,
nu supusă unor nebuni la cap”. Pe italian nici nu l-a interesat, nici nu avea de unde să știe că
pașaportul nostru RSR ”valabil pentru toate țările” nu era valabil deloc. Nici n-a citit numele
noastre greu de digerat pe care totdeauna le-au pronunțat și transcris greșit: Dragu Ion Cătălin și
Picu Gheorghe. Ei, și? Într-o secundă eram în Italia.Unde, imediat am devenit ”Lino et Giorgio”.
Apoi ne-am schimbat primii dolari, bani capitaliști, bani vinovați, bani ai burgheziei exploatatoare,
fără de care, totuși, nici un bun comunist nu poate concepe viața. Și noi, ca dușmani ai poporului,
primisem acești dolari cadou de la Pater Karol Woityla, un cardinal obscur pe care nimeni nu-l
cunoștea, cu excepția a doi inși, care eram noi.
Eh! Am alergat la primul autobuz, după ce am plătit 800 de lire. Foarte, foarte mult, pentru
doi refugiați. Dar mașinăria a început să ruleze pe o pistă cu sens unic. Ce chestie putea fi? O pistă ?
-O autostradă normală, a spus Gigi, care văzuse și el vreuna la cinematograf sau în vreo
enciclopedie secretă, dar și-a dat aerul unui cunoscător. Mie, însă, nu-mi venea să cred că astfel de
trucuri ar putea exista pe lume. Autostrăzi, auzi, tu, într-un sens, ba și în două direcții. Lucruri
nebunești. Așa ceva, în socialism era de neconceput. Și, văzând panourile publicitare în care unii se
ofereau să vândă biciclete, alții scaune, alții flori…. am fost prinși amândoi de o frenezie supremă,
de o fericire și o nebunie de nespus. ”Libertate, libertate”, strigam; ”suntem liberi, suntem
libeeeeri!” nepăsându-ne de pasagerii care ne priveau uimiți. Panourile erau dovada că totul era
adevărat, intram într-o țară în care erați liberi să cumpărați și să vindeți biciclete, scaune, flori ... fie
în propriul magazin, privat și gratuit, fie la piață, dar nu în secret, pe stradă, la colț ....
Am coborât din autobuz lângă o clădire modernă care era de fapt gara centrală Termini, dar cine-și
închipuia ? Zeci de șoferi stăteau în dolce far niente în fața ei; am crezut că erau polițiști. Ei, aș !
 3

Nu exista poliție pe străzi pe vremea aceea, în Italia ! Am coborât cu gândul să găsim pe singurul
om la care fusesem eu recomandat, a cărui voce o știam de la radioul liber și dătător de speranțe,
”Europa Liberă”; și a cărui adresă o aveam scrisă pe bilețelul transparent pe care nu avusesem
nevoie să-l înghit la frontieră: Monseniorul Aloisie Tăutu.

2.IN URBE, LA MONSENIORUL ALOISIE TĂUTU

Alergam; aveam Roma sub picioarele noastre și în fața ochilor. Dar unde va fi fost Piazza delle
Coppelle, 72, b? Pe hârtie era ușor, am reușit întotdeauna să manevrez hărțile. Dar acum aveam
bagaje și nu cunoșteam traseele diferitelor autobuze.
-Ei, și? Nu avem bani? Este foarte meschin să nu manevrăm dolarii pe care îi avem în buzunare;
Deci, să luăm un taxi.
N-am să uit nici pe șoferul de taxi, un tânăr foarte amabil, deschis și zâmbitor, așa cum se
potrivește unui om normal cu sânge roman. ”O, daaa, Coppelle este în centrul vechi”. Și a început
să alerge cu mașina de-a lungul străzii pe care am aflat-o ulterior ca „Nazionale”, Piazza Venezia,
Botteghe oscure, Piazza del Gesù, Corso Rinascimento, centrul medieval. Între timp, taximetristul
ne-a revelat deja în două cuvinte mentalitatea politică a italianului străzii: „Aici, a spus el, marele
palat al comuniștilor”. "Bravo, zic eu, și noi, care tocmai am fugit din iadul lor, plin de palatele
lor!" Dar nu a auzit.
Iar în fața palatului ”Democrației Creștine”, începu: "acesta este palatul marilor hoți care au distrus
această țară”.
Aici nu am mai răspuns așa cum merita el: „ați avut libertate, bogăție și Occident: aveți nevoie de
altceva?” Începusem deja să înțeleg în ce mizerie de confuzie politică și de dorințe sociale de
neînțeles se rostogolea plebea liberă!
Până la urmă, am încercat să conving pe taxist despre fericirea libertății, în timp ce el se plângea de
guvernul italian democrat creștin, ”hoț și mafios”, care însă, i-am și spus, îi menținuse libertatea de
a se plânge la doi necunoscuți și a trăi pe “valută convertibilă”. Nu cred că m-a înțeles.
Se căzni și el cum putu să ne aducă pe sub zidurile burgului medieval, a cărui frumusețe și
importanță nu am ghicit-o în acele momente. Văd și acum clădirile înalte pe străduțele strâmte ale
maternei Rome, în plin centru, în care Evul mediu și-a lăsat amprenta de veșnică frumsețe.
Am experimentat însă de la primul moment gentilezza italiană, pe care o știam din cărți și o intuiam
prin vocea sângelui. Taxistul nu ne-a abandonat, înainte de a fi sigur că am găsit adresa și
persoanele pe care le căutam.
A sunat el, însuși, la ușa apartamentului Monseniorului Aloisie Tăutu, așezat în corpul milenarei
biserici și întrebă la citofon:
 4

-Pronto, pronto, aici locuiește Monseniorul Aloisie Tăutu?

O voce de femeie:
-Si, certo, desigur, aici !
-Iată doi tineri care-l caută.
Îl completez eu:
-Vorbiți românește ?
-O, no, non parlo, ma capisco il romeno, zice ea.
Am luat-o direct în italiană:
-Suntem doi tineri teologi români, catolici, recomandați la dânsul de către Pater Rafael Haag
-De unde veniți?
-Din România, am fugit astăzi !
-O, mamma mia, profughi, aoleo, fugari, ce ne facem acum ? Monseniorul nu e acasă. Hai, suiți sus.
Îl așteptați, că vine pentru prânz.
Prin urmare ne-a răspuns aceea care va deveni o mare amică și ocrotitoare a noastră,
Signorina Cocco Sebastiana; și în ciuda faptului că Monseniorul nu era acasă, nu s-a temut să
primească doi străini care se dădeau drept seminariști catolici veniți din iadul fără fund,
supravegheat de Securitate. Eu eram în extaz. Eram sigur că vom fi primiți ca niște prinți. Cu masa
întinsă. Cu pastasciutta ca în filmele lui Vittorio de Sica. Cu polenta muiată în sugo, pe care o
gustam pentru prima oară, ca piatto tipico. Și mai ales cu încrederea pe care o sădește în suflete
Spiritul Sfânt.
Nu găseam cuvinte să mulțumim amândoi taxistului drăguț și ne repezirăm pe treptele străvechii
locuințe, trăgând după noi valizele salvate din lumea celor ce nu cuvântă. Domnișoara ne-a și
aranjat locurile la masă. Și iată-ne deja la a treia conversație, după cea de la aeroport și cea cu
taxistul, în limba țării care ne devenea patrie veșnică și centrul vieții noastre.
Lacrimi, extaz și fericire care nu se mai sfârșeau. Pentru că nu-mi venea să cred. Și nu eram singur,
eram cu tovarășul meu întru Ideal, eu și Gigi Picu, eram amândoi, vii și nevătămați, pe acel pământ
dorit cu ardoare de ani de zile.
Oh, libertate! Ce gest neașteptat! Venit ”legal”, în câteva clipe. De ce mi se păreau clipe cele 2 ore
de avion, după celelalte două de oroare, la Varșovia?
Ba mai aveam și dolari în buzunar, din cadoul minunatului Cardinal, Karol Woityla și a altor
mândri cavaleri polonezi, vorba marelui Hajdeu. Și soarele Romei, și curățenia de pe străzi,
contrar propagandei mincinoase a regimului comunist român și a acoliților lui din Occident. Și câtă
frumusețe! Palatele, cupolele, turnurile de sublim. Există oare cuvinte să descriu prima zi de
absolută fericire, la Roma, acea zi de 5 septembrie, 1975, care a început la orele 10,30 dimineața?
 5

Îmi venea să sărut toată lumea de pe stradă și toate zidurile scumpei Urbe, să plâng de fericire la
gâtul fiecăruia și să zic “grazia”, căci nici nu știam că mulțumirea se termină în vocala e, să-i
uimesc cu fericirea, ca să-și zică: ”dar cum e posibil, după ce a pierdut totul, să fie atât de fericit?”
Oh, și mai ales senzația că ”eu sunt ca ei și lumea lor este lumea scumpilor mei, din România
ideală, liberă și regală”, iată un sentiment care m-a copleșit din primul moment și mi-a dat
adevăratul imput, puternic impuls pentru toată fericirea ulterioară, care a durat mulți ani, în paralel
cu valurile iluziei.
Mă apropii de prima măsuță din hol și scriu : « Dar pământul sfânt al Romei m-a cumințit. Mă înalț
la cer. Mă purifică. Sunt însă epuizat și obosit. Dar n-are a face.”
Când a apărut Monseniorul Aloisie, parcă ne așteptase. A intrat cu acel aer triumfător peste
incertitudini și cu muzica accentului transilvănean, în vocea sa, așa cum l-am auzit în secret la
Radio Vatican și Europa Liberă.
Îi sărutăm mâna ca unui Papă. Stăm la masă ca acasă; mâncăm pentru prima dată în viață,
mămăligă cu sos roman. Și discutăm ca niște prieteni vechi sau discipoli aleși ai unui Maestru-prelat
care părea să fi fost întotdeauna Părintele nostru. Cum ne-a iubit după un minut și a avut încredere
în noi după două minute? Mă întreb și astăzi, după ce am încercat să sărim peste zidurile
impenetrabile ale inimilor tuturor celorlalți prelați, suspicioși și adversari.
În acea zi am primit confirmarea că nu e nevoie de timp sau de știri despre celălalt pentru a-l
întâmpina, iubi, ajuta; că primul contact, primul moment de încredere sau îndoială, primele priviri
de dragoste sau antipatie rămân pentru totdeauna, fără posibilitatea unei schimbări adevărate. Oooo,
sufletul care simte înainte de cuvinte și înainte de fapte!
-Monseniore, noi vă cunoaștem de la Radio ”Europa Liberă”, la care v-am ascultat cu
evlavie și în secret, ani în șir. În parte și Sfinției Voastre vă datorăm faptul că din teologi ortodocși,
am devenit catolici. Că dorim preoția în Biserica Sfântului Petru și a Papilor. Că am înfruntat
pericolul torturii și poate și al morții, spre a trece Cortina de Fier, spre libertate. Nu ca să ne
plimbăm, nici să fim liberi pur și simplu. Ci să devenim preoți în adevărata Biserică a Domnului.
Uimirea lui unită cu simpatie, seriozitatea unită cu încrederea ne-a așezat de la început în
acea comuniune de suflet cu acest Prelat savant, mărturisitor al Domnului în exil, drept și integru,
care, printre multele calități și puteri sufletești o avea și pe aceea de a discerne imediat sinceritatea
de falsitate și pe omul pur de cel compromis.
Având în vedere modul în care ne-au tratat alții, majoritatea prelaților mari și mici, trași în jos de
îndoială, incertitudine, prudență și neîncredere, îl putem numi cu adevărat pe marele Aloisie omul
Providenței, pentru noi.
 6

Aș vrea să am cuvinte de foc, spre a descrie acea după-masă a noastră cu Monseniorul,

prima după masă în Roma, stând pe canapelele micului salon din apartamentul de pe Coppelle.
-Hai, spuneți tot ce poate fi spus despre voi.Că greco- catolici regățeni nu s-a prea auzit să existe !
-Păi, da, cam așa e. Noi am fugit mai întâi din Biserica Ortodoxă, după care, iacă, am fugit și din
RSR. Așa că suntem fugari de două ori.
Și-i arătăm pașapoartele valabile pe prima pagină și nevalabile pe a treia, cu viza valabilă dar
nepermisă, adevărată și înșelătoare, prin care Maica Domnului de la Czestochowa a săvârșit o
minune.
Monseniorul a ascultat cu ardoare povestea fugii noastre, dar mai ales a convertirii noastre și a
zelului nostru de a-l sluji pe Domnul.
S-a-nchinat când a auzit cum am scăpat din ghiarele zbirilor și cum Maica Domnului le-a întunecat
vederea și mintea.
-A fost o minune, sunt convins și eu.De comuniști nu scapi fără o minune. Și mie mi s-a întâmplat
la fel.
N-am mai întrebat ”cum adică, la fel”, căci el s-a explicat:
-"Îi datorez o infinită recunoștință Providenței Divine, a cărei intervenție în destinul vieții mele am
simțit-o de mai multe ori, într-un mod concret.
Așa, în 1919, când am fost trimis la Viena pentru studii ... de către episcopul meu, marele Demetriu
Radu, care a fost ucis de bomba plasată în Senat de către anarhistul comunist evreu Goldstein. Am
avut onoarea de a participa ca student la Marea Adunare de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, ca
delegat al provinciei mele,…când episcopul nostru, Iuliu Hossu, a citit declarația de unire a
Transilvaniei cu Regatul României. Ehe, din acest motiv secuii și ungurii care terorizau
Transilvania pe care o pierdeau, mă căutau să mă omoare căci eram acuzat ca trădător al patriei
ungare. La 4 ianuarie 1919, călătorind spre Viena, am fost oprit la noua frontieră austriacă la Bruck-
Kiralyhida și dat jos din tren, pentru a fi trimis înapoi la Budapesta,”pentru o viză specială”. Era o
scuză să ne împuște pe toți. Mă aștepta execuția. Revoluționarii comunistului Bela Kun luptau să ia
puterea în Ungaria...Ungurii totuși l-au preferat pe acest terorist, pentru că apăra vechile granițe.
Atunci Dumnezeu m-a salvat în mod miraculos. Un bătrân șef de tren austriac m-a văzut și mi-a
făcut semn să mă sui în clasa întâi de cealaltă parte a liniei. Mă conducea și-mi șoptea: Și eu am un
fiu care este student la teologie, de ce să te las în mâinile acestor bandiți? Și mi-a salvat viața ! Așa
că înțeleg foarte bine cum se simte cineva într-o graniță când ești arestat de gardieni. Și încă ce
gardieni !”
 7

Fericit că în toate eram gând la gând cu bucurie cu el, am continuat povestirea: mai ales cum
am simțit fericirea paradisului în momentul în care avionul a atins pământul Italiei.Nici nu s-a mirat
că am trecut așa de repede de controlul italian, la Roma.
Și-n timp ce-i spuneam aceasta, i-am arătat bilețelele secrete scrise de Pater Rafael Haag, care l-au
convins imediat de afidabilitatea noastră, cunoscând seriozitatea până la martiriu a acestui Om, fost
coleg de școală, superior jezuit și prieten veșnic.
-Aaa, păi ăsta e scrisul părintelui Haag, îl știu, și chiar recent am primit o scrisoare de la el, pentru o
intervenție….
Și citea:
“București, 13 august,1975.
Mgr. Tăutu Aloisie (Luigi)
Piazza delle Coppelle 72/b
00186 Roma-Italia
D-l Cătălin D. a fost primit de mine în B. Catolică; a studiat teologia ortodoxă. Și vă rog să-l
sprijiniți. Pr R. Haag SJ.
Textul german completa cu un amănunt esențial: că vreau să devin preot catolic.
București, 13 August, 1975.
Lieber Monsignor Menges H ! Der Trager Cătălin D. hat orthodoxe Theologie studiert u. ich
habe ihn in die Kath. Kirche aufgenommen. Er will kath. Priester werden. Bitte, helfen Sie
ihm. Ergebeut, P.R. Haag SJ.
Delicatețea bilețelelor, transparența hârtiei, bună de înghițit la caz de perchiziție, au mărit
efectul istorisirii fugii noastre dramatice; și Monseniorul nu s-a îndoit de noi nici un moment. Dar,
întrucât aceleași bilețele, aceleași istorisiri, aceleași drame au generat în alții efectul contrar, care a
durat zeci de ani, urcându-se cu aversiunea lor contra noastră până la Scaunul judecății cerești, am
înțeles că de fapt, în Monseniorul biruise Harul și înțelepciunea, nu semnele doveditoare. Nu s-a
mirat că Pater Haag mă recomandase numai pe mine, în bilețele. A luat aceasta ca o strategie
superioară a gestului: deci, la o adică, nu introducea în pericol două persoane deodată. Eu am
accentuat mereu această versiune, spre a simplifica lucrurile. În realitate, Haag nu-l cunoștea destul
de bine pe Gigi, pe care i l-am prezentat odată, de două ori, în vizite secrete. Iar în ziua despărțirii,
când a scris bilețelele în fața mea, nu cred că i-am spus că fug cu altcineva, căci poate s-ar fi temut
și nu le-ar mai fi scris. Faptul de a arăta bilețelele peste tot, vorbind de amândoi, a fost una din
șmecheriile mele, cu care mă laud numai acum, scriind această carte. Și mai sunt și fericit, pentru că
Gigi a meritat aceasta cu vârf și îndesat. Și, privind în perspectivă și sucind-o pe toate părțile, nu
cred că aș fi reușit fără el să duc la capăt minunea absolută a vieții mele: Fuga. Totuși. Cred că
 8

numai vreun nenorocit din staful episcopului Cristea, după ce a văzut cu ochi viclean bilețelele, a
putut să-i transmită lui Haag că ”eu recomand pe alții în numele lui”. Haag mi-a scris să n-o fac, dar
scrisoarea lui, cum zice radio Erevan,”n-a sosit în mâinile mele”, ci în ale Securității, dată de
turnătorul prelat căruia bunul Pater i-o încredințase, luîndu-l drept om evlavios și sfânt….Am citit-o
40 de ani mai târziu, în Dosare.
XXX
Am vorbit cu Monseniorul vreo două-trei ore, poate și mai mult. Gigi mă completa de fiecare dată.
S-a stabilit imediat o minunată armonie filozofică și existențială între noi trei. Mă așteptam la asta.
Sorbisem fiecare cuvânt al lui Aloisiu Tăutu de la radioul secret. L-am cunoscut de mic. Prin
urmare, în câteva minute am atins toate subiectele esențiale, de parcă le lăsasem neterminate cu o
seară înainte. Mi-a dat exact aceeași senzație de a-l fi cunoscut de când lumea, pe care mi-a dat-o cu
cinci ani în urmă colegul și amicul lui de studii, Pater Rafael Haag, în secretul clauzurei sale de la
Popești Leordeni.
După care ne-a desfășurat în sinteză desăvârșită toată Istoria unirii cu Roma, toată dogmatica
nealterată a Bisericii nedespărțite. Cu ideile și concepția lui de viață ne acordasem deja demult, de
când îl ascultasem la radio și citisem câteva pagini găsite din vasta lui operă de teolog, istoric și
moralist, interzisă, ca toate operele de valoare, în Comunism, și citită pe ascuns.Cu o privire
interioară de mare expert și-a dat seama de iubirea și de sinceritatea noastră.
-Mă întrebați de ce am devenit catolic și chiar atât de convins? Ei bine, ar trebui să fac o mică listă:
în cele din urmă, esențiale sunt motivele dogmatice și mistice, precum și arta de geniu dusă la
extrem de marii Maeștri și pusă în serviciul Bisericii Romane.
Gigi povesti și el cum mătușile lui foarte ortodoxe îl învățaseră rozariul, pe care la rândul lor
îl deprinseseră de la maicile din Notre Dame de Sion din Galați; și cum studiul teologic și extazul în
fața slujbelor latine l-au convins de măreția Catolicismului.
-Și totuși ce v-a determinat cel mai mult să deveniți catolici?
I-am repetat că am îmbrățișat Biserica Catolică din motive mistice: voiam Împărtășania, Liturghia
zilnică. Și din motive logice. Teologia catolică este singura care răspunde la toate întrebările,
indiferent dacă toate răspunsurile sunt perfecte. Gigi a adăugat: ”și eu, de asemenea, pentru bogăția
complexă a acestei teologii, am făcut acest pas. Biserica Romei te obligă să extinzi propriul orizont
la infinit și dacă dorești aceasta, o poți face. Ceea ce nimeni altcineva și altundeva nu îți permite”.
De aceea, eu, mai ales, am insistat asupra faptului că am fost cei mai buni în școli, premianți
la seminar și Institut Universitar, în ceea ce privește notele și faima, dar nu pentru a fi lăudați de
Aloisie Tăutu, ci pentru a avea un argument elevat: tocmai pentru că eram cei mai buni studenți,
tocmai pentru că am studiat teologia ortodoxă prea bine, găsind deficiențele, am avut harul să
 9

înțelegem superioritatea teologiei și mentalității catolice și să devenim catolici. Licența mea fusese
dată tocmai în teologia liturgică, notată cu cele mai înalte note de marele liturgist, părintele Ene
Braniște. Care, cât de bun ortodox va fi fost, era prea serios ca profesionist, pentru a face din
îndrăzneața mea teză o problemă confesională; de fapt, am demonstrat fără prea multe ascunzișuri
identitatea teologică a celor două liturghii, latină și bizantină, o teză profund antipatică și combătută
cu metode neștiințifice de către masa liturgiștilor ortodocși.
Aloisiu Tăutu a adăugat :
-Latinitatea noastră ca români, dragii mei, este un bun argument al fiecărui român de a fi catolic.
Într-un cuvânt i-am cam povestit tot ceea ce am amintit despre noi în introducerea acestei cărți.
I-am arătat că, imediat ce am înțeles că ”trebuie să devenim preoți catolici”, am decis să fugim.
Instantaneu, automat și peremptoriu. Nu puteai rămâne catolic secret în cadrul Ortodoxiei, pentru că
într-o zi sau alta te-ar fi obligat să mărturisești .... Pe de altă parte era riscant, ba chiar imposibil să
pătrundem în Biserica clandestină, Unită, românească, din motive pe care Tăutu le-a înțeles imediat:
-E clar, a zis el, ardelenii nu primesc între ei pe regățeni. Și mai ales pe cine nu provine din familii
pur greco catolice.
Ne-am cam minunat. Noi ne oprisem la faptul că eram ex-ortodocși, dar problema deosebirii pe
provincii nu ne-o pusesem. Vorbele lui sibiline le-am înțeles mai târziu, când le-am trăit pe pielea
noastră. Iar problema convertirii ca barieră de netrecut nu o puneam pe spatele uniților înșiși, ci a
regimului persecutor.
-A mărturisi că ai devenit catolic în mod deschis, în Lagărul Comunist, în special dacă ești
seminarist sau teolog ortodox, este echivalent cu o condamnare la moarte sau cam pe aproape.
Acest lucru era evident pentru toată lumea. Prin urmare, Fuga a fost și este singura opțiune ideală.
La noi a fost confirmată de semne cerești.
După ce s-a minunat de mătușile ortodoxe ale lui Gigi care l-au învățat rozariul, i-am povestit și eu
de Maicile de la Bistrița Vâlcea care îmi luminaseră copilăria și în a căror măreață mănăstire
construită în stil gotic, fuseseră aduse, în 1948, maicile greco-catolice, pentru a fi ”convertite” la
ortodoxie. Asta, el o știa. Nu știa însă că tocmai maicile catolice au influențat atât de mult pe
maicile ortodoxe, umplându-le chiliile cu obiecte sacre ale ritului latin, cu cărți franțuzești și
programe de exerciții, încât să oblige regimul să le desființeze și pe unele și pe altele. Ba pe multe
să le și închidă în cele mai crude închisori ale sale. Datorită și lor, la 10-14 ani, Biblia nu mai avea
secrete pentru mine, Seminarul a adăugat detalii banale. Când i-am povestit despre studiile mele de
muzică, Monseniorul s-a bucurat, auzind că eu cânt și la vioară.
-Si de ce ați fugit, deci?
 10

-Am evadat pentru a evita să devenim spioni și informatori, așa cum sunt obligați să fie, sau, mai
știi, o fac din plăcere, două treimi din populația țării și toți funcționarii publici și ierarhi de toate
nivelurile.
A fost emoționat să afle că pentru aceasta am abandonat pe bunica maternă, Maria C. Popian, care
m-a crescut și care numai pentru mine trăia și numai pe mine mă avea aproape, fiind noi suflet la
suflet. Dar a scuturat din cap a scepticism când i-am spus că am intenția să-o cumpăr, să-o fac să
trăiască și să moară lângă mine. A fost uimit de cei nouă frați ai lui Gigi, dintre care un preot și un
student teolog, cu tatăl cântăreț, iubitor al Oastei Domnului; iar Monseniorul i-a arătat că, în calitate
de slujitori și cântăreți ai Bisericii Ortodoxe, părinții noștri vor avea de suferit după evadarea
noastră. Gigi nu a spus nimic ...
Cred că întâlnirile noastre aventuroase și minunate cu Cardinalii polonezi, Kominek, Stefan
Wyszyński și Karol Woityla l-au impresionat mai mult decât ne-a făcut să ne dăm seama. Nu am
uitat nimic să-i povestim, așa cum era firesc: i-am relatat despre promisiunea marelui Stefan
Wyszyński, care după 10 minute de conversație avea deja încredere în mine, ca să mă recomande în
numele său la Paris la Institutul lor Teologic ; sau despre Karol Woityla, care ne-a primit, ne-a
îmbrățișat, ne-a umplut de bani, dar a fost împotriva fugii noastre, cu riscul vieții. „Dumnezeu este
și în România”, repeta el. „Dacă vă vor ucide la graniță sau vă vor trimite în Siberia, va fi mai bine?
Eu nu voi mai putea sluji nici măcar o Missă liniștit ".
Aloisiu Tăutu a clătinat din cap cu admirație, repetând: „era firesc, aceștia sunt bărbați adevărați:
polonezii, bietul Mindzenty care a murit acum câțiva ani, Beran, Stepinac, ... ca ai noștri, Suciu,
Hossu, Frentiu, Aftenie ... Oameni cu majuscolă!
(Mai târziu am descoperit că i-a comparat cu cei din Roma actuală care, după el, erau orice altceva
decât Oameni ...)
I-am descris peisajul lunar din jurul zidului Berlinului, zona de mijloc și nebunia de a risca și de a
muri pe acel loc. Apoi, așa cum era firesc, i-am povestit despre minunea pe care ne-a dat-o
Dumnezeu la aeroportul din Varșovia. S-a uitat la pașapoartele noastre, la anomalia vizei, a zâmbit
și a clătinat din cap. Și-a făcut și o cruce: „Mare este îndurarea Ta, Doamne!”.
I-am spus că vrem să devenim mai întâi preoți. Iar eu să devin un muzician, apoi profesor
universitar și, de asemenea, misionar. Că am cântat la vioară, dar aici aș fi preferat lecțiile de canto
și de pian. Aloisie Tăutu era muzician, director de cor, liturgist sever, bun scriitor, ilustru
predicator. El nu putea decât să se bucure de asta.
Gigi a spus că preferă un doctorat în filosofie și cel puțin o diplomă în astronomie. Mulți ani mai
târziu, când a primit cadou observatorul astronomic de la Vatican, l-a așezat în singura parohie pe
care am avut-o noi, împreună, pentru o vreme, în Biserica vizibilă.
 11

După ce ne-a auzit visele, Monseniorul ne-a întrebat:

-Bine, bine, dar ce acte aveți cu voi, de școală, de studii?
Am rîs:
-Nimic, diplomele noastre sunt blocate în București, la Institutul teologic ortodox, iar din celelalte,
nu avem nici măcar de grădiniță, cu atât mai puțin de Botez sau de naștere
Știa. Știa că nu poți avea documente, chiar dacă veneai legal. Cu atât mai puține șanse aveai ca
transfug.
A râs tare:
-Ha, ha, mai bine așa, nu aveți nevoie de ele. De îndată ce deschideți gura se vede că nu aveți
nevoie.
O, cât de mult ne-a plăcut această frază, căci nimeni altcineva dintre Ierarhi nu ne- o va mai spune,
decât singurele două genii ale vieții noastre romane, pe care le vom cunoaște mai târziu, episcopul
Paolo Hnilica și Savantul Michael Lacko,SJ.
Conversația, din ce în ce mai luminoasă, ne-a luat toată după masa. Și el, ațintindu-ne cu o privire
încrezătoare, făcuse deja un program cu noi: "e clar; vă vom procura documente, studiile vă vor fi
recunoscute și până la Crăciun puteți fi deja preoți; dar nu pentru ei, ( și a arătat în aer spre Biserica
latină) ci pentru noi, pentru Biserica unită română. Și vă vom trimite în America unde avem cel
puțin 16 parohii conduse de bătrâni, obosiți și copleșiți de muncă.”
Ne uitam la el ca vițelul la poarta nouă. De necrezut ! Pentru Aloisie Tăutu, pentru acest imens om
de știință și canonist, pentru acest sever anti-ortodox și anticomunist, noi ăștia doi tocmai sosiți din
Lagărul morții, fără documente credibile de nici un fel, cu pașaport nepermis și viză italiană plasată
greșit, înainte ca să știe dacă vom avea vreodată azil politic, ei bine, pentru el puteam fi deja
hirotoniți preoți și trimiși în Statele Unite. Îl priveam extaziat: ”vis nebun, deșarte umbre” : Cu ce
pașaport, cu ce recomandări? Ei, și? În acel moment, ignorând cum mergea lumea liberă, nu am
înțeles sfera genială și profund iubitoare a gestului.
Dar…. Vă veți întreba: Monseniorul Aloisiu era un om atât de ușuratic (așa cum l-au acuzat toți
ceilalți mai târziu, dar numai din cauza noastră), încât să dea totală încredere primului venit?
Nu, nici pomeneală. Se confruntase cu mii de refugiați, adevărați și falși, văzuse mii de bilețele de
recomandare și nu greșise niciodată, astfel încât era chiar consultat de specialiștii serviciilor secrete
italiene pentru a dezlega excrocheriile ... În realitate el ne citise sinceritatea. Aloisie Tăutu era de
acelaș aluat al lui Wyszynski, al lui Haag însuși, al Tăicuțului meu Popian, de aceea a recunoscut
profesionalismul și caracterul nostru curat din primul moment.
N-am reușit, totuși să-l fac să recunoască în mine pe băiatul misterios, despre care însuși Pater Haag
îi scrisese o scrisoare lungă în latină și în secret, în toamna anului 1970, în care magnificul Pater îi
 12

cerea să obțină din partea autorității competente din Vatican, poate chiar de la Papa însuși,
privilegiul refuzat Reginei Christina a Suediei, în 1600. În cazul meu, să pot fi catolic secret și
oficial ortodox; adică să nu mă descopăr ca fiind catolic, dar să pot accesa la Sfintele Taine în
Biserica Catolică. Am primit răspuns pozitiv, spre deosebire de regina Suediei, pe 24 iunie 1971;
problema fusese rezolvată de însuși Monseniorul, care deranjase mai multe Congregații și poate și
Secretariatul de Stat. De la aceste personaje supreme a extras răspunsul mântuitor: „teologul
ortodox poate rămâne în cadrul Bisericii Ortodoxe și poate deveni preot ortodox, fiind el catolic
secret, dacă face mărturisirea credinței ab interno; și în acest fel poate accesa la Tainele Bisericii
Catolice fără a-și risca libertatea în cadrul regimului comunist ateist care îi guvernează țara ”. I-am
spus această poveste excelentului Aloisiu, pentru că trebuia să știe cum mă împărtășisem la catolici
cu riscul de a pierde totul, timp de atâția ani, ascunzându-mă în spatele stâlpilor și coloanelor din
catedralele latine, eu, ditamai teolog ortodox, primul pe Institut, cunoscut peste tot și chiar iubit de
oportunistul Patriarh Justinian, (care pentru mine a fost un Părinte adevărat, datorită bunicului meu,
artistul Popian căruia Prea Fericirea Sa îi fusese elev). Dar Monseniorul nu-și amintea de asta.Și
era normal, nu numai pentru că Haag nu scrisese numele meu, dar și pentru că același Haag îi
ceruse zeci de servicii de acest gen, mai ales anulări de căsătorii și treceri de la un rit la altul, etc.
Totuși, cazul meu era cu totul original, ca să fie uitat. Oricum, n-am insistat. Abia decenii mai
târziu, citind Dosarele părintelui Haag din arhivele Securității mi-am găsit și cazul meu, denunțat de
prietenul său - și al meu- canonicul greco catolic dr. Coriolan Tămâian, căruia Haag îi
încredințase scrisoarea cu pricina, ca s-o pună la poștă la Viena, unde bunul canonic se ducea ca
”turist”. Deja faptul că nenorocitul pleca cu pașaport RSR, trebuia să dea de gândit lui Haag, dar
poate nu-și închipuia că perfidia acestui om putea să-l poarte până acolo încât să ducă misiva direct
colonelului securist, care, spre a o traduce din latină, s-a folosit de un alt infam, preotul maghiar,
Don Francisc Zudor, ( teribili informatori lipsiți de scrupule, dar cine și-a imaginat?) N-au reușit să
scoată numele meu nici de la Haag, nici de la altcineva. Și așa, m-am salvat. Dar Securitatea i-a
cerut lui Tămâian să trimită scrisoarea oricum, cu speranța că, la o adică, vor prinde răspunsul și vor
descurca secretul. Să mai fi pus Tămâian scrisoarea la poștă la Viena ? Dacă n-o fi pus-o, Haag,
nerăbdător o fi rezolvat cazul meu prin altcineva.Nu degeaba, toată daravera a durat din octombrie
1970 până în iunie, anul viitor, 1971. E o ipoteză. Numai în cer voi mai știi cine mi-a salvat în acei
ani viața și sufletul. Totuși, atunci mi-am dat seama de câte ori părintele Haag a riscat libertatea
deja supravegheată pe care o avea, spre a salva sufletele și destinele!1
Oricum ! Ne-a minunat încrederea absolută, acordată nouă de Monseniorul Aloisie Tăutu,
din primul moment: ”Să fim preoți catolici peste trei luni!” Să reușească Monseniorul, cu ajutorul

1
Cele 7-8 Dosare Rafael Haag de la CNSAS o confirmă.
 13

Vaticanului, să zicem, sau a cine știe ce mari prieteni pe la guvern, să ne facă să avem documente
italiene și apoi americane, tot peste trei luni. Și, probabil să sărbătorim Boboteaza ca preoți, la New
York sau Montreal ... În retrospectivă, ar fi trebuit să leșin de prea multă fericire. N-am leșinat
deloc, și o să spun de ce.
America sau nu America, era profunzimea încrederii, a iubirii, a realismului și a certitudinii
față de noi, pentru care acest Om merita adorația noastră. Se încredea și în considerația pe care o
avea din partea diferiților cardinali, episcopi, teologi și chiar a Papei Paul al VI-lea, ce domnea
atunci, nu atât pentru munca sa neobosită de a ajuta refugiații, cât pentru competența sa în materie
de documente secrete, a manuscriselor de la Biblioteca Vaticanului, a inscripțiilor dificile, a
relațiilor papilor cu Orientul de-a lungul unui mileniu etc. etc ... Ne-am confruntat cu un Savant, un
Astru, a cărui modestie, sărăcie și situație precară, chiar și a locuinței și a bisericii istorice din
Coppelle, contrastau cu faima sa. Cu atât mai mult, el conta pe preoții greco-catolici, pe episcopul
Vasile Cristea, care nu puteau trece cu vederea o ocazie atât de neașteptată, adică sosirea noastră,
care ar fi umplut golul preoților români aflați în exil.
Și acum să spun de ce nu am leșinat de fericire la propunerea cu America: eu, chiar mai mult decât
Gigi, în clipa aceea am simțit o subtilă durere în inima mea: să părăsesc Roma, înainte de a o
cunoaște profund, înainte de a finaliza un doctorat? Să plecăm departe de ea atât de brusc ? Să re-
devenim ”provinciali” chiar dacă ... nord-americani?
Dar a fost doar un moment, și asta, doar în adâncul inimii. De fapt, am sărit de bucurie:
- Desigur, monseniore, măcar de-ar fi !
Acum, după 40 de ani, după ce am suferit atât de mult în Europa, văd în acea ezitare o vinovăție
pentru care am fost pedepsit de Cer, ca Moise în Meriba. Pentru o clipă preferasem un doctorat,
înainte de preoție; dar după câteva zile, ațâțat de admirabila propunere, nu am avut alt vis decât să
devin preot, dacă se putea, chiar a doua zi. Dar m-am trezit repede, chiar foarte repede din vis, căci
uite ce s-a întâmplat:

3. TELEFONUL FATIDIC.
Pe la 5 după-amiază, Monseniorul pune mâna pe telefon spre a chema pe episcopul românilor
greco-catolici în exil, mons. Vasile Cristea. Acesta era un alt nume drag inimii noastre și urechilor
noastre clandestine. Monseniorul a ținut să ne recomande imediat, să-l pună la curent cu bucuria lui.
-Să îl chem pe Episcop, pe Monseniorul Vasile Cristea. Nu e că am încredere în capacitatea lui de a
înțelege momentul și situațiile ... dar ar trebui să-i facă plăcere, chiar să se simtă mândru de
pescuirea minunată care a ajuns în plasă fără meritul lui!
 14

Eram încântați, curioși, rușinoși, fericiți. Cristea era păstorul nostru din Europa liberă, nu numai de
la radio, ci și din continentul însuși. L-am ascultat cu risc extrem și bucurie extremă, seara, din lacul
adânc al închisorii noastre. Deci, ascultăm conversația la telefon cu emoție, cu bucurie, combinate
cu uimire, neînțelegând izbucnirile Monseniorului și scepticismul său ...
-Prea Sfințite! Vă dau o veste bună. Dumnezeu vine în ajutorul Bisericii noastre Române Unite. Am
în casa mea doi tineri teologi catolici clandestini care au fugit astăzi din Lagărul socialist. Adică din
România ocupată. Părintele Haag mi i-a trimis, prietenul și colegul meu de școală ... Da, da,
desigur, ai auzit de el ...Ei? Da ! Au studiat teologia ortodoxă. Da, zece ani de studiu ... sunt
eminenți, i-am examinat deja ... da ... Cum ? Eu ... eu am încredere în părintele Haag ... ceea ce vine
de la el este întotdeauna aur pur ... (După o anumită pauză) ... Ce vreau? Aș vrea să-i vezi, să
vorbești cu ei, ți-ai da seama imediat .... Cum? Ce zici?.... Ce te face să crezi asta? Ai încredere în
toate zvonurile? Nu, eu mă încred în fapte și în mărturii! ... Cum? Nu ești acasă? Ce? Ce tot
bălmăjești? Ce vrei să spui că nu ai chef? Voi puteți să verificați ... Cum? ... Dar ce legătură are cu
asta?.... Cum adică ? Ce înseamnă să se întoarcă înapoi?... Păi nu înțelegi că au fugit? Unde ? Asta
s-o faci tu, nu eu !
Dintr-o dată a aruncat receptorul cu zgomot, cât să-l spargă. S-a așezat plictisit și obosit pe
fotoliul lui de toate zilele. Mi se pare că a aprins și o țigară, ca să-și ia avânt și să ne șocheze:
-Tâmpitu'!
Am rămas fără cuvânt.
-Auzi, tu, că să vă dau afară, să vă trimit acasă, că sunteți spionii Securității și ai ortodocșilor....
veniți să-i luați voi tronul pe care nu-l are... și pe care i l-a dat Congregația Orientală, văzându-l cât
e de prost!
Am rămas fără grai! Pe fața lui Aloisie Tăutu se vedea mânie unită cu ironie și dispreț.
Într-un târziu, îngăimez cam atât:
-Dar… de unde știe dânsu' cine și cum suntem? Nu ne-a văzut nici măcar la față, nu cunoaște
numele noastre și nu poate avea nici un document despre noi.
-Ei, document, iac-așa, parcă el are nevoie de document de câte ori spune o prostie! Mi-a scos afară
iar povestea cu preotul Dan. Acesta este preot greco catolic prin Cile și Argentina. Dan a trecut prin
Roma, venind din America, și a plecat în România. La întoarcerea sa, a lăsat aici, mi se pare lui
Cristea, sau chiar Congregației Orientale, un raport în care spune că guvernul român, Securitatea și
Biserica Ortodoxă s-au pus de acord să trimită studenți sau chiar preoți în Occident cu scuza
studiilor, ca spioni; și să se strecoare în mediile noastre. Ba chiar să și deschidă parohii "misionare",
cuiburi de spionaj de-ale lor.Unii pot fi refugiați falși care vor să distrugă cu orice preț Biserica
Unită în exil. Și tocmai acum ați picat voi să-i deranjați somnul !
 15

-Asta e adevărat, -prind eu sensul din zbor,- Patriarhia a trimis deja și va mai trimite preoți studenți
în Occident, care nu pot fi decât spionii și informatorii Securității. Exact ce ar fi trebuit să fim și
noi, dacă eram trimiși. Numai că noi am fugit. Dar cei trimiși au primit burse din partea Bisericii
Catolice, …doar câțiva de la protestanți.
-Heeee, știu și asta, sau n-ați auzit de Ostpolitik ? Ori bursele fac parte din această blestemată
politică. Colegiul Russicum e plin de spioni KGB, ruși, ucraineni ortodocși. O și spun pe față, ai
noștri știu precis, dar ei cred că în felul acesta vor mai înbuna pe comuniști s-o lase mai moale cu
persecuția….
Gigi întreabă:
-Dar cum s-a nimerit să vie și acești preoți din România, tot acum, odată cu noi ? Și cum poate un
preot greco- catolic să meargă și să se întoarcă din România în mod liber ?Mă refeream la acest Dan
de care spuneți.
-Heeee, și asta e o altă poveste. Acest Dan vine din America de Sud, cu cetățenie cilenă. S-a dus la
București să trateze cu Patriarhul Justinian. El crede că va putea face ceea ce nici Papa n-a reușit cu
Ceaușescu când l-a primit cu pompă în Vatican. De parcă Patriarhul ar face unirea Bisericilor de
capul lui, sau ar ține de el să dea libertate Bisericii Unite ! Se îmbată și ai noștri cu apă rece… A
venit și Bârlea din SUA, și Gh. Cosma de la Paris, cu aceleași temeri,… iar Ioan Dan în drum din
România spre Buenos Aires a împânzit lumea cu ”spionită”, fără să vrea.
-Da, dar nu e drept să acuze pe oricine , mai ales când vin ca refugiați, ca noi.
Monseniorul atacă:
-Pe 19 august a murit aici la Roma profesorul Mircea Popescu, om serios și de nădejde, pentru exil.
Și înmormântarea lui a fost o ocazie de întâlnire a multora, veniți de peste tot. Așa s-a dus vestea și
cu preoții spioni, și cu teoria preotului Dan. Să vezi și la parastasul de pe 28 septembrie, câți vor
veni, și iar vor începe.
Noi am rămas fără grai.
-Mda, continuă el, nu înțeleg de ce sunt atât de neîncrezători și timorați, chiar și atunci când nu
există niciun motiv. La urma urmei, acuzația de spionaj și colaborare este deja un obicei garantat.
Preotul Bârlea, Preotul Toderici s-au dus deja în vizită în România. Acum nu mai sunt bine văzuți.
Așa este, când vrei să stai în două luntri…
- Monseniore, încerc eu să justific, … într-un fel este corect să fie bănuiți cei care vin și pleacă din
România, sau din orice țară din lagăr, în timp ce noi ne riscăm viața pentru a scăpa de acolo. De ce
nu faceți și Sf Voastră acest zigzag ca ei? Și nici noi nu-l vom face niciodată, decât dacă se întâmplă
o minune, să cadă șandramaua….
 16

Monseniorul s-a simțit obligat să explice poziția de neînțeles a superiorului său ierarhic. Și cum noi
îi deschisesem inima, iar el o văzuse sinceră și curată, s-a deschis și el. Nu am mai avut secrete unii
față de alții chiar din acea dintâi zi.
Atunci am aflat că Monseniorul era aproape sigur de un astfel de răspuns. Că Vasile Cristea face
aceste gesturi cu evlavioasă obișnuință.
- Că vor trimite spioni și parohii misionare, este sigur, repet eu, că au făcut deja acest lucru și o vor
face. Dar nu teologi ortodocși convertiți. Oricine devine catolic în Lagăr, se ascunde sau fuge. Nu
primește bursă de studii.
Gigi zâmbea, rămăsese fără grai. Pân’ la urmă a intervenit cu o glumă, cum face el de obicei:
- Noi, în România, nu putem avea nici o încredere în prieteni și familie. Ai un informator la fiecare
colț. Sau nu știți gluma: cu trei ruși, faci un cor, cu trei nemți o fabrică, și cu trei albaneji o bandă de
hoți; dar cu trei români, o bandă de hoți și un informator ... .. "
Monseniorul rîse chiar cu poftă. Asta totuși n-o auzise.Dar rîsul nostru fu de scurtă durată.
Am ținut totuși să considerăm ca normală reacția episcopului Cristea . Acea primă zi și celelalte zile
următoare au fost pentru noi zilele de încredere totală în lumea liberă a Occidentului ca atare ... în
plus, nu ne-a păsat prea mult de neîncrederea românilor; mai erau italienii, era toată Roma de
cucerit, Parisul, Viena sau Freiburg Breisgau. Sau America, la urma urmei. Ce conta un ”nu” al
unui episcop, pe cât de iubit, apreciat, și dorit ?
Aloisiu ne-a confirmat gândurile.
- Voi merge eu cu voi, voi vorbi pentru voi cu Cardinalul și cu toți Responsabilii. Nu e nici o nevoie
de el. L-am chemat din pur respect pentru rang. Dar nu merita. Inept s-a născut, inept va muri ...
Cu fiecare cuvânt pe care- l scotea, uimirea noastră creștea.
- Dar ... este Episcopul românilor uniți din tot Occidentul, nu-i așa? Cum poate fi ... cum să
spun ... ..inept?
- Cum poate fi inept? Dar tocmai aceasta este calitatea cerută astăzi: a fi tâmpit sau a se preface a fi
tâmpit. El nu se preface, el este. El declară, ori de câte ori poate, că ”a acceptat să fie Episcop cu
condiția să se supună întru totul deciziilor ”Sfiiiintei Congregații Orientaaaale”. Culmea este că de
fiecare dată când Congregația decide asupra românilor, îl întreabă tot pe el ... Deci, șarpele își
mușcă coada ....
În timp ce voiam să mor de rîs cum îl imita, răspund:
-Dar, zic eu, nu văd legătura dintre această ascultare și neprimirea noastră.
Monseniorul ne-a dat un răspuns pe care nu-l înțeleg nici acum, după decenii:
-Congregația nu vrea refugiați, necunoscuți de ea.
-Ha! Cum îi cunoști pe refugiați? Își trimit oare curriculum vitae dinainte?
 17

-Cristea interpretează în felul lui, de exilat vechi, această închidere: de teama infiltraților și a
spionilor comunisto-ortodocși nu primește. Dar tare mă tem că este exact invers….
Mulți ani mai târziu am înțeles cuvintele misterioase ale celui mai misterios dintre monseniori.
Îl priveam uimit, căci ceia ce ni se părea un accident de parcurs, lua aspectul unei atitudini
de fond care se cuibărise nu demult între sacrele ziduri ale Romei. Mă distram cu această poveste,
pentru că nu înțelesesem că era o boală adâncă răspândită în toate structurile Bisericilor și Statelor
lumii noastre construite pe perversiunea deciziilor ultimului război.
De la Cristea, Monseniorul a sărit la Conciliu, la teologii deșănțați, care provocaseră o criză
profundă, în Biserică, pe care noi o ignoram sau n-o credeam posibilă.
De la Conciliu, săgeata de foc a Monseniorului a zburat la Papa. Provocată mai degrabă de o
întrebare a mea, în culmea uimirii:
-Bine dar Papa Ioan n-a știut aceste lucruri? Nu le-a interzis? Nu le-a corectat măcar? Și nici Paul al
VI lea, actualul, nu mai poate să le îndrepte?
- Nu vom ști niciodată dacă nu le-a știut sau dacă le-a provocat el însuși. Tot din neștiință, desigur,
nu putem acuza pe Sfântul Părinte de rea credință. Dar faptul rămâne: le-a provocat.
-Nu le mai putea îndrepta?
-Nu, pentru că nici nu și-a dat seama de ce a declanșat. A și murit prea repede. Adică la timp, cât să
nu facă varză din tot. Prea devreme, ca să-și dea seama de ceea ce-a încurcat.
-Dacă n-a știut sau n-a înțeles, vina îi este mai mică.
Monseniorul rostește fraza peremptorie pe care am mai auzit-o de câteva ori din gura lui și
pe care mi-am însușit-o ca pe o teoremă maximă:
-"Un Papă n-are voie să fie ignorant. Dacă nu se pricepea, atunci trebuia să rămână la Bergamo, la
el, sub munte, ca păstor de capre, nu Papă și păstor suprem de suflete, la Roma.”
Ne lăsa paralizați, la fiecare ieșire de acest gen. Dar, foarte repede, ne-am învățat și l-am sorbit din
ochi.
Ah, și cu câtă emoție și iubire pentru papi, pentru toți papii, ca și pentru episcopul Vasile Cristea și
pentru toți exilații am sosit eu la Roma! În realitate această iubire nu mi-a pierit, numai că s-a
amestecat pe parcurs cu o crescândă milă, cu duioșie, cu sfântă indignare.
Continuăm conversațiile îngerești cu Monseniorul. Mărturisiri, dar mai ales un schimb de extazuri
și certitudini. Monseniorul ne-a tratat în mod egal, pe amândoi, și pe mine și pe Gigi, de la început.
Și tot astfel s-au comportat toți ceilalți: și cei ce ne-au iubit, și cei ce ne-au urât. Dar multe afirmații
ale lui din acele zile eu nu le-am înțeles, atunci, pe loc. N-am să mi-o iert niciodată. O spun din
cauza mândriei rănite și din cauza lipsei de umilință cu care ascultam pe Monseniorul. Care perora
liniștit, ironic, subtil, dar precis, între două pufăituri de trabuc. Și eu, eu rămâneam în gândurile
 18

mele. Așa că astăzi îl aud încă în urechi, am memorat deci, totul, dar n-am luat în serios. Lovindu-
mă, însă, chiar de atunci, mereu și exclusiv de aceste realități, (care între timp s-au multiplicat în
cinism și absurd), mă trezesc abia azi, ca să-i închin omagiul meu în scris acestui geniu profetic,
care a fost dulcele monsenior, Aloisie Tăutu.
Dați-mi voe să dau vina, pentru neatenția mea, pe extazul în fața libertății simțit în prima zi, și
pe alte sentimente apărute dintr-a doua zi. De aceea, n-am sesizat până la capăt tragismul realității
povestite de Monseniorul. Aveam în întreaga ființă un sentiment sănătos de fericire, de lumină, de
bucurie cerească : eram cu picioarele pe pământul sfânt al Romei și eram liber. Liber. Liberi. Și
așa, Mons. Aloisiu Tăutu ne-a arătat întreaga realitate politică, ecumenică, spirituală, culturală a
lumii în care coboram, explicată în direcția corectă chiar și în cele mai ascunse nuanțe ... Nu eram
noi chiar abstemi, educația familiei noastre, plus radioul secret ne-a ținut la curent ... deși mușcătura
glonțului nu este același lucru cu filosofarea despre el. Și totuși, îmi amintesc de acea zi, primă, ca
de o zi de paradis. Prima zi de libertate, unită cu fericirea.

4.PIAȚA ȘI BASILICA SUPREMĂ

După-amiaza târziu.
- Monseniore, nu v-am obosit? Să vă lăsăm să vă odihniți un pic.
-Da' ce? Sunt eu paroh la Roma sau funcționar la Curie să fac ”siesta”? Sunt ei care fac pe bătrânii
la 50 de ani, eu la 80 nu mă simt încă un burtă verde somnuros. Trageți un somn voi, mai degrabă,
că după tot ce vi s-a întâmplat, ar fi mai firesc!
- Este adevărat; însă, cum să ne ducem la culcare, înainte de a atinge cel puțin Bazilica iubită cu
ochii noștri? A spus Gigi
-Într-adevăr, Monseniore, învățați-ne drumul cel mai scurt spre Sf. Petru, am adăugat eu.
-Nimic mai simplu. Ieșiți la Largo Argentina, luați autobuzul 87 care vă lasă chiar acolo. Sau, mai
bine, luați Via dei coronari pe jos și veți urma traseul pelerinilor din trecut.
Foarte fericiți. Înarmat cu smena 6 a mea sovietică, cu care am călătorit prin Europa liberă încă 4
ani, și Gigi cu planul orașului în mână ne-am dus și am venit înapoi pe jos.
- Atât de târziu ?
-Monseniore, nu am găsit stația lui 87.
-Eh, da! Cum se vede că sunteți doar niște provinciali, incapabili să găsească o stație de autobus !
Hm !
Și se uita șașiu la noi, murmurând. Apoi pufnea, vorbind cu sine:
"Au găsit drumul să fugă din România și nu au găsit Largo Argentina, la o aruncătură de băț de
aici, ah ..."
 19

Ce să mai zici ? Rîdem și acum, de noi înșine, după 40 de ani. Am încercat o justificare:
-Suntem prea captivați de tot ... , nu suntem încă în stare să revenim la normal. Ne-ați primit atât de
... atât de dulce ... când vom putea vreodată să vă răsplătim încrederea ? Și când ne gândim că în
această dimineață eram încă în Lagărul morții și am fi putut ajunge în Siberia ... ..
Dar, să ne întoarcem la San Pietro. Voi spune ce și cum am făcut, am simțit, am privit și am
trăit milenii de creștinism în două ore ...
Intrăm cu pași și ochi dilatați în Piața absolută. Piața Sf. Petru. Piața Papei. Piața celui mai bătrân
om de pe pământ, așa cum credeam în prima copilărie, succesorul marelui apostol care a fost
răstignit la o aruncătură de băț de acolo.
Emoția mea a devenit brusc boală, ambiție. Eu voiam să intrăm cu o solemnitate deosebită, potrivit
cine știe cărui rit. Gigi nu pierdea vremea cu astfel de gânduri, ci s-a bucurat în mod normal de
peisajul neobișnuit. Am fost imediat îmbrățișați de cele 284 de coloane și de cei 88 de stâlpi.
Binecuvântați de cei 140 de Sfinți care ne priveau din statui. Ne-am uitat la cei 4 lei de bronz, dar
abia mai târziu am observat cu maximă uimire golul pe care se sprijină obeliscul. Chiar și el, singur
obeliscul, ar putea reprezenta completitudinea catolicității: ajuns din Heliopolisul egiptean, adus de
Caligula Imperator care și-a făcut calul senator, nu putea să nu ajungă în circul lui Nero, ca apoi, să
ajungă să țină Crucea pe cap ca un tribut adus Creatorului frumuseții. Pare o coincidență, dar nu
este, acest obelisc nu are inscripții hieroglifice. S-a oferit gol lui Cristos, nu vine el să-l învețe pe
Domnul înțelepciunea egipteană. Acest gest îl poate face obeliscul de la Montecitorio pentru
deputații republicani.
Piața Sf. Petru, singură, poate indica perfecțiunea și armonia Creștinismului autentic, dacă ar fi doar
pentru cele două rotunduri de pe caldarâm de pe care privești semicercurile colonadei, care numai
de acolo par a fi compuse nu din 4, ci dintr-un singur rând de coloane. Porticul doric conferă
eleganță Pieții, dar și sobrietate, masculinitate, putere și seriozitate gentilă, spre deosebire de
corintic sau ionic, care ar fi feminizat Piața cu genialitatea lascivă a palatelor franțuzești.Nu, niciuna
dintre decorațiuni: cele maure, spaniole, bizantine sau baroce nu ar fi fost potrivite pentru cea mai
serioasă piață din lume. Marele Bernini a știut ce să aleagă. Cei care au spus că niciun alt organism
arhitectural, ca această capodoperă care însoțește cupola lui Michelangelo, nu ar fi putut forma cu o
asemenea măreție și simplitate o intrare mai demnă în bazilica supremă a lumii, au perfectă
dreptate.
Bazilica reprezintă într-un alt mod ființa Bisericii lui Iisus, esența ei de coincidentia oppositorum,
de aparențe reale și de realități aparente, de macrocosmos și microcosmos, esența unei mândre și
perfecte smerenii, a sărăciei foarte bogate, a unei răceli foarte calde, a unei simplități somptuoase și
... tot așa, oricât pui, tot nu ajunge.... De-a lungul anilor am descoperit în artele folosite în bazilică
 20

toate subtilitățile și trucurile teologiei, ale misticismului, ale ascetismului, ale călătoriei către
sublim. Bazilica conține cea mai mare ambivalență creată vreodată de arta umană: ceea ce este mic
pare enorm, ceea ce este enorm pare mic; mozaicul care arată ca o pictură, pictura care arată ca o
sculptură, suprafața netedă care arată ca un relief, realizat într-un mod perfect ca nicăieri în lumea
barocă, cea care a creat aceste paradoxuri artistice. Este clar că, având în vedere armonia perfectă a
proporțiilor create de creerele și mâinile suprapuse ale lui Bramante, maestro ruinante, Raphael, Fra
Giocondo, San Gallo, Peruzzi, Michelangelo, Vignola, Ligorio, Giacomo della Porta, Fontana,
Maderno și Bernini, adevăratele proporții, mândre și uriașe, dar aparent modeste,nu sunt percepute
imediat, ci doar pe măsură ce devii conștient de detalii. Nimic din creația umană nu s-a ridicat la o
asemenea perfecțiune și pentru cei care nu văd toate acestea, Bazilica pare mai puțin frumoasă decât
în realitate... și prea ambițioasă, arogantă și triumfalistă. Când, în realitate, ea este pur și simplu
naturală, mai degrabă supranaturală și poate reușește să reprezinte toate capitolele teologiei, ale
misticismului, ale simțirii Evangheliei și ale respirației divine, chiar și cea mai misterioasă.
Și pe urmă....Cupola, da, cupola lui Michelangelo, care este cea mai frumoasă, cea mai mare, cea
mai maiestuoasă, cea mai echilibrată zidărie care a fost creată vreodată. Mi-au trebuit câțiva ani să
înțeleg acest lucru și să le dau dreptate celor care spun asta.
Completitudinea Basilicii este încununată aici de cele două statui ale geniului uman absolut, stricate
din dragoste și ură. Prima este vechea statuie neagră a Sfântului Petru, lăsat fără laba piciorului din
cauza mângâierilor. A doua este Pietà, marcată de ura fanatică a unui idiot. Apoi vin mormintele
Papilor, fiecare cu propria statuie, în compania a două statui, a dreptății și a milei. În mijlocul căror
virtuți este posibil să te plasezi moral doar printr-un miracol al harului. Dacă nu înveți moralitatea și
asceza din mormintele Papilor, care în diversitatea lor îți dezvăluie un singur adevăr expus în toate
modurile imaginabile și de neimaginat, chiar și zece doctorate în filosofie ori teologie câștigate în
marile universități sunt inutile.
Mormântul și statuia prietenei mele seculare, Majestatea Sa Regina Christina, mi-a umplut într-
adevăr sufletul de entuziasm. A fost ceea ce căutam, pentru că, fiind eu comparat cu minunata
Regină de către părintele Haag, sunt eu care am ieșit învingător în bătălia spirituală cu destinul,
primind eu acel DA din partea Vaticanului, din același motiv pentru care ea a primit pe NU. În cele
din urmă, acel NU a forțat-o să părăsească tronul și să ajungă în exil, la Roma. Dar chiar și DA-ul
meu m-a făcut în cele din urmă să ajung în exil. Tot la Roma. Ea a pierdut tronul, eu am pierdut-o
pe Mami, ea Suedia, eu, casa Bistriței; dar ne-am salvat amândoi sufletele, așa că am meritat
onoarea de a ne bucura de bazilica papală. Ea, chiar și ca moartă, căci este singura femeie îngropată
aici, din recunoștință și recompensă din partea Bisericii. Eu, mereu repudiat, dar mereu prezent,
aici, printre marmurile lui Bernini, care, spre deosebire de Înalții Prelați, nu mă resping.
 21

5.PE STRĂZILE ROMEI

Ne întoarcem înapoi la Monseniorul. Nu am găsit stația 87, dar nu am vrut cu adevărat să urcăm
într-un autobuz în acel moment. Am parcurs pe jos podul Vittorio, Corso, Piața Navona, Minerva,
Piața Panteonului și Via delle Coppelle, toate minuni peste minuni, pentru a ne îmbăta de
splendoarea Orașului Sacru, dar mai presus de toate de simțul profund al acelei Libertăți, la sânul
căreia aterizasem. Ne uitam pe la vitrine și șopteam: ”Libertate”. Admiram bogăția magazinelor și
strigam: ”Libertate”; respiram aerul lejer, râsetele oamenilor care treceau, indiferența lor nevinovată
și cântam: ”Libertate”. Ignoram cu desăvârșire limitele universului și ale vieții, mă vedeam deja
dezincarnat și aplecat spre cucerirea tuturor spațiilor supraterestre. De aici nu mai era nevoie de nici
un pașaport . . De aici se merge peste tot pe jos. Chiar și în Rai. Mă uitam la fața lui Gigi: era
extaziată, luminată, vrăjită, cufundată într-un descântec nemaivăzut până acum. Îl deranjam tot
întrebându-l: ce zici? Ce părere ai? Voia să tacă, voia să se bucure de bucurie supraomenească,
tipică sclavului salvat din lanțuri.
-E adevărat, am spus, unul după altul, când vom merge în cer, nu vom putea avea un sentiment mai
înalt decât acesta ...
Am simțit în această primă plimbare cum se întrupase în viața mea revelația lui Eu-macrocosmos,
din octombrie, 1970, pe străzile Bucureștiului, când intuiam că numai la Roma ar fi fost adevăratul
centru al ființei mele.
În Roma din seara aceea, cu muzica străduțelor sale pline de magazine private, tocmai ele au fost
pivotul entuziasmului nostru inițial. Am privit aceste magazine, precum panourile publicitare de pe
autostradă: ca simbol al acelei libertăți și demnități umane, libertatea de a vinde și cumpăra,
libertatea de a avea sau de a nu avea, pe care Comunismul o luase de la popoarele noastre cu
înșelăciunea și teroarea știută….
Salut și intru în vorbă cu patronul unui mic magazin de crătiți și mături, lângă biserica Delle
Coppelle. Îl felicit pentru cratițele și măturile, furculițele și șervețelele pe care le vindea gândindu-
mă că el este superior mie, având ceea ce a visat, dar mâine, și eu voi fi ca el, pentru că acum „ și
eu sunt liber cum e liber el” ... ..
Iar am simțit că voiam să mă arunc la gâtul trecătorilor romani pentru a-i săruta.
Da, repet, meritau sărutarea mea pentru că ei, cetățenii lumii libere, erau lumea minunaților mei
părinți, bunicii, străbunicii și prietenii lor din România liberă, regală de dinainte de război. A ajunge
în lumea liberă a însemnat pentru noi a merge mai departe, dar mai ales a se întoarce în timp, la
Bucureștiul anilor 1920 și 1930, când românii simțeau aceeași îndrăzneață indiferență și bucurie pe
care le vedeam acum pe fețele romanilor.
 22

Mă duc în camera mea și scriu: «caldarâmul Romei m-a făcut înțelept. Mă ridic la cer. Roma mă
purifică. Sunt obosit, sunt rău, Gigi este martor. Dar există Monseniorul, care este un miracol. Și
Sfântul Petru. Și magazinele private, atât de râvnite, nu pentru că îmi oferă lucruri gratuit, ci pentru
că întruchipează fața esențială a libertății”.
Pe scurt, am fi putut și deveni chiar și pierdevară pe străzile Romei. Nu era nevoie să visăm
mai mult. Este de la sine înțeles că zicala repetată mereu acasă, pentru a ne încuraja să fugim: „Vom
dormi sub un pod, dar vom dormi liberi” nu s-a împlinit. Monseniorul ne-a dat deja o cameră cu
două paturi confortabile la etajul al treilea, de unde se vedeau acoperișurile mângâiate de soare timp
de 1000 de ani și miroseam pastasciutta alla romana de la restaurantul de alături.
Libertatea încrucișată cu frumusețea absolută a clădirilor, a cupolelor, a turnurilor, a vitrinelor, a
cizmelor de damă pe care le văd acolo, în fereastră, a cravatelor ultimul răcnet pe care le văd de
cealaltă parte, a acelor tigăi și oale de bucătărie care nu au mai fost văzute în țările din Lagărul
socialist de pe vremea regelui .... Nu, nu există cuvinte care să descrie prima zi de fericire absolută,
la Roma, vineri, 5 septembrie 1975, de la 10.30 dimineața până la 22.30 noaptea!
Dar a fost și cea mai lungă zi a vieții mele și cred și a lui Gigi, căci a început la 5 dimineața și a
durat până la 5 dimineața a doua zi.

6. PRIMA NOAPTE în ROMA. ECSTASY ȘI AGONIE

5 septembrie 1975. Ore 22:00.
Seara, noaptea, chiar prima noapte la Roma; cu zgomotul trecătorilor și parfumul absolut nou, de
neatins, ceresc, al libertății.
Monseniorul ne arată camera cu cele două paturi aranjate, se pare, pentru noi. Afecțiune și grijă în
cuvintele sale. Signorina, Sebastiana Coccò, o altă rază de lumină. Și Roma indiferentă în perenă
sărbătoare. Îi auzem respirația prin ferestrele antice ale caselor înalte de pe Coppelle.
-Oh, liberi, liberi, repet.
Și Gigi confirmă: cel mai mare lucru, libertatea.
-Liberi, dar în exil ca marii noștri Maeștri: Enescu, Eliade, Cioran, Vintila Horia, el, Aloisie Tăutu,
ca oamenii din Europa liberă, ca Ion Ratiu, ca Jerunca, Horia Sima, ... ca Regele nostru ... dacă vrei,
ca Soljenitzin, ca Amalrik, ca Bukovski ... acest lucru este atât de fascinant, este atât de eroic,
romantic, divin....
-Nu -aș da toate aceste adjective, a observat umil Gigi. Între timp, mulțumește Domnului că suntem
aici. Poate ar trebui să cerem azil politic.
-N-aș cere imediat; să nu incităm pe acei diavoli; să nu facem rău scumpilor noștri; poate îi mai
putem vedea !
 23

-Vom vedea ce ne sfătuiesc cei de la Vatican. Nu sunt protectorii noștri? Noapte bună.
-Dumnezeu să te binecuvanteze.
Gigi era și înțelept, dar și obosit.Eu, nimic.
Între timp, întins în patul meu, am continuat discursul extatic:
-Nu mă voi mai trezi niciodată în patul de la seminar, ca după fiecare coșmar, în care visam că
fugeam spre Occident și eram prins de milițieni. Sau, când mă visam pe străzile Romei și mă
trezeam în patul lui Mami, de la Bistrița.
Gigi râse reținut.
Eu continuam să recit:
-Ce fericire, să dorm la Roma, capitala vieții și a ființei mele!
Vom cuceri lumea, vom deveni preoți, studenți, scriitori, vom fi poeți ai lui Dumnezeu, vom
denunța neîncetat Comunismul ...
- E adevărat, e frumos, a răspuns Gigi, care spera că eu voi termina pledoaria, și-l voi lăsa să
doarmă ... Nu vom avea limite în imaginația noastră!
- Nu, nu vom merge în America. Suntem romani și romani vom rămâne. Sau poate vom ajunge în
Germania sau Franța. Sau în marele ”Duché du Luxembourg” ...
- !!!
- Dintre o sută de cardinali și episcopi și mii de mănăstiri avem doar de ales. Vom învăța limbile la
perfecție... Vom susține toate examenele posibile, pentru a ne fi recunoscute titlurile și pentru a
obține un doctorat. Nu vom cere pomană. Aici domnește meritul muncii și al culturii.Nu mă tem de
nimic: avem harul ca ajutor; știința de partea noastră; și dreptatea lumii libere, spre deosebire de
Comunism.
Gigi asculta povestea planurilor mele cu bucurie și oboseală. Încă trebuie să-l întreb ce fel de
sentimente i-au controlat inima atunci. În acea seară ciudată, dulce și goală!
Oh, viață insidioasă și languidă! Ooo, extaz răpitor ! Ori, poate, trăiam intoxicația unei mări de vise
adunate într-o singură rază! Biruind Cortina de Fier și fugind din Lagărul morții perpetue, mi s-a
părut- și era adevărat- că găsisem, ca Edmond Dantès în peștera din Monte Cristo, comoara cu toate
diamantele din lume.
Ne aștepta o lume de aur, aplauze frenetice, poate recunoaștere internațională, interviuri cu jurnaliști
celebri, un premiu de la Prinții acelei Biserici, pentru care riscasem atât de mult ... nu pentru mine,
nu pentru noi, ci pentru ei, pentru sufletele chinuite din lacul cel adânc: Haag, Episcopii uniți, robii
Comunismului, care găsiseră în noi două voci de protest, două suflete preoțești care să strige către
lume drepturile lor, durerea lor.
 24

Of, și când știm că ar fi fost suficient un apel telefonic de comun acord, al șefilor de stat occidentali,
la singurul număr care conta în Est: al lui Stalin, în 1945-46; și regimul demonic ar fi fost spulberat
imediat. Eram siguri de asta.
Dar nu știau, săracii de ei. Ai văzut? Trebuia să venim noi, de exemplu, ca să-i împingem la această
bătălie verbală. Aici, unde totul merge ierarhic, dar și conform legii, ei bine, aici, scrierile noastre ar
fi ajuns la Vatican, pe mâini competente. Iar Înalții Prelați ai Orașului Sacru le-ar fi prețuit. Să le
dau toate dovezile, aceasta ar fi fost datoria mea principală.
-Te cred, șopti Gigi cu dragoste; ești nerăbdător să începi imediat treaba frumoasă pe care ai
planificat-o de o viață. Dar pentru asta ai nevoie de odihnă. Eu te voi ajuta, dar nu în seara asta.
Ziua de azi a fost foarte lungă ! Când te gândești că acum câteva ore eram încă acolo, în ghearele
lor! ....
Am atins în sfârșit perna cu capul, dar încă plin de programe, amintiri, planuri:
-M-au întristat îndoielile episcopului Cristea. Dar, duminica viitoare îl vom vizita și sigur își va
schimba părerea despre noi ...
- Da, și le va schimba.
Gigi încerca să adoarmă.
Dar bucuria inimii mele era prea puternică. Nu mă părăsea imaginea minunii de la aeroportul din
Varsovia. Cu viziunea absurdă a Zwingeru-lui care probabil ne-a salvat destinul.
Ce alte viziuni divine am mai avut în viața mea? Și am făcut o listă, în seara aceea, cu capul pe
perna Monseniorului .... zodiacul, oroscopul....Aaaa, da ! Singura premoniție ce am primit în mod
banal, fără nici o viziune: cea a horoscopului din februarie 1972, transcrisă cu Tanti Magda din
Science et vie: „pentru a-ți putea realiza idealul de viață, vei pleca într-o țară îndepărtată și vei lăsa
în urmă o persoană foarte dragă! "
Mami! Mami!
Dar ... o voi revedea, pentru că va veni la mine ... dacă Securitatea o va lăsa să vină ... dacă va trăi,
după șocul evadării mele ... dacă dorește să părăsească Bistrița, casa vieții noastre....
Și, în mintea mea, peste extazul, vesel, fericit, norocos, plin de glorie din timpul zilei, a căzut o
umbră tulburătoare, însoțită de două cuvinte românești epuizante:
- „Niciodată”; "Pentru totdeauna".
Și am repetat cu frenezie: ”niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, pentru totdeauna”.
Pentru totdeauna ? Pentru totdeauna, ce ?
”Cum ce ? Nu-ți dai seama că ai fugit din țară pentru totdeauna ? Că nu vei mai vedea niciodată
casa, grădina, satul, mânăstirea, orașul, mormintele, țara ? Decât când va cădea regimul, peste vreo
 25

1000 de ani. Iar Mami ? Cum crezi că o vor lăsa să vie la tine ? Vor lăsa-o? Va putea ? Va vrea să
vie ?
Da, da, așa este, ochii mei nu vor mai vedea casa fericirii mele, casa de la Bistrița, a strămoșilor
mei, grădina, întreaga Românie, Mami, Mami, mai presus de toate, mobilele ei care pentru mine
sunt persoane vii, podoabele ei, cărțile lui Tati, caietele, amintirile mele, toată viața mea de până la
24 de ani ... Nu voi mai săruta mormintele iubite ....Tăticu încă e tânăr, Nicușor e încă un copil,
unchii, poate vor reuși să scape, să-i mai văd... dar dacă nu vor reuși?
Și, în timp ce îmi spuneam toate astea, cu o voce din ce în ce mai susținută, m-am simțit mai
nenorocit ca El Zorab, eroul marelui Coșbuc ...Să mă întorc și să strig: ”Dă-mi pașe, calul înapoi !”
Dar cui ? Care Pașe ? Chiar și muzica a schimbat registrul, în modul Reginei nopții care se întoarce
și amenință cu arpegii nebănuite.Dintr-odată hăul unei mari și nemăsurate tragedii mi se deschidea
în fața minții.
Nu. Nu am cuvinte să mă descriu. În fața prăpastiei care-și arăta abisul absolut și-mi tăia respirația
cu o durere absolută, mă uimeam singur: cum să uit chiar acum toată frumusețea trăită azi, Roma,
aventura care s-a încheiat cu bine, miracolul de la aeroport, salvarea vieții mele și a vieții iubitului
frățior care se căznea să adoarmă în patul alăturat ...?
Un abis fără fund. Am țipat ! Gigi s-a ridicat, a venit să mă rețină, nu puteam să fac așa ceva,
Monseniorul s-ar fi speriat, am fi putut pierde totul într-o clipă ...
Dar eu nu m-am reținut, plângeam amar, țipând, ... Gigi mi-a dat o pernă, am apăsat-o pe față.
-Înțelegi, Gigi, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, pentru totdeauna. S-a terminat!
Mami, niciodată! Bistrița, niciodată! Paradisul, niciodată! Pivnița mea, niciodată! Manuscrisele
mele, niciodată! Mami, Mami, niciodată!
-Da, și pentru mine e la fel, încerca Gigi să mă liniștească, dar acest ”niciodată” nu există cu
adevărat, vei vedea asta într-o zi ...
Dar, la urma urmei,….
-Aș putea să mă întorc în România, viza de 5 zile abia începea, la București m-ar fi iertat,
tovarășii,...eh, aș fi scris declarații, aș fi cerut iertare tovarășului președinte ... și m-aș fi întors la
Mami, la Bistrița. Restul nu conta.
Cealaltă voce, cea a rațiunii, replica speriată:
-Nu, nu, imposibil, niciodată, niciodată înapoi, niciodată nu-ți mai poți lua mâinile de pe plug,
niciodată nu vei fi soția lui Lot, niciodată nu te vei mai întoarce la Marea Roșie, niciodată Egiptul,
niciodată nu vei fi prințul din basmul lui Ispirescu ...
Vaai, cum i-am înțeles pe toți aceștia, în acea clipă de negură! Și plângeaaam, și plângeaaam, în
hohote zgomotoase pe care perna nu reușea să le stingă.
 26

Dar o voi revedea, pe Mami? S-a terminat pentru totdeauna? Nu mă voi întoarce niciodată? Patul
meu, patul lui Tati, lucrările lui, gramofonul, găinile mele ...
”Non vedrò mai più la regina,, a cântat dama Eboli în ultimul Don Carlos pe care îl sorbisem la
Opera din București. Dar durerea mea era mult mai motivată ... ..
De fapt, am plâns numai după Mami, pe care nu știam când și dacă o voi mai vedea-o. În clipa
aceea nu m-am gândit la nici o altă persoană. A doua zi, da, atunci, nu. Poate că totul are vreo
logică: avea 90 de ani. Deci? Și era singura ființă care ar fi avut nevoie de mine ca să trăiască. De
fapt și eu. Dar eu aveam trei lucruri în plus: tinerețea, Libertatea și pe Gigi, ca înger păzitor. Ea, nu.
În 1992 am avut o viziune specială în care erau și ei doi prezenți: Mami și Tati. Numai atunci am
făcut pace “noi doi”.
-Îmi promit să-i scriu zilnic! Inima-mi spune că aș putea să fac ceva pentru a o revedea, că
Dumnezeu mă va ajuta: O, Doamne, mare ești Tu. Dar eu, eu voi rezista durerii?
Bine, bine, dar când am decis s-o las, înseamnă că importanța fugii și a libertății a fost mai mare
decât prezența ei. Oare am fost eu sigur, atunci, cu 25 de zile înainte, că, fugind, aș fi putut s-o mai
văd în mod sigur ? Oooh, încurcată mai este inima omenească!
Mi-era și jenă că îmi permiteam să plâng de durere în prima noapte a fericirii libertății atât de dorite
și regăsite. Dar între libertate și Mami, în acea noapte, Mami era mai importantă.
-Lino, mă implora Gigi, întoarce-te în tine, te rog ...
Și așa, toată noaptea ...
În a doua parte a nopții am plâns după casa de la Bistrița, cu dor bolnav după grădină, obiecte,
fotografii, amintirile de la cei dragi, mormintele lor, și, încet încet, acest dor nebun se revărsa
asupra întregii părți de paradis a vieții mele trecute: dor de România ideală, dar și de acele aspecte
ale ei pe care le ignoram, ba poate chiar le disprețuiam până cu o zi înainte. Ce boală, ce energii
pierdute, ce lacrimi, ce nebunie, ce risc, ce scandal pentru frățiorul meu Gigi, căruia eu trebuia să-i
fiu maestru! I-am fost, și mi-a fost maestru, într-o direcție absolută : în a nu ne gândi nici un
moment la trădarea cauzei, la căderea la un compromis cu regimul pervers, la o întoarcere înapoi, în
genunea din care ne scosese Bunul Dumnezeu.

Sfârșitul extazului libertății și al victoriei s-a prezentat așa. Fericirea supremă a durat de la 10
dimineața la 10,30 seara ...
În plâns convulsiv, în suspine inimaginabile, în abis de disperare cad toate iluziile, luminile false,
și, iată, vezi partea secretă a lunii ... care îngroapă aerul pur al eliberării, aruncându-te înapoi în
robie. Mai degrabă, aceasta a fost tragedia din prima mea noapte: coborârea pe scară. Zidurile
 27

medievale ale Coppellei trebuie să fi fost foarte groase, cred, ca nimeni să nu fi auzit strigătele mele
disperate și interminabilele mele jeremiade.
Cu acel plâns a început adevăratul meu exil. De atunci, un ochi al meu a plâns întotdeauna, în timp
ce celălalt abia s-a bucurat de fericirea obținută. Schizofrenie perfectă, nu a mea, ci a vieții mele. La
care s-a adăugat imediat a treia bandă a drumului vieții, până azi, în 2021, dureroasă și ea : lupta
continuă spre a ieși deasupra, spre a birui pe cei ce ne-au urât, pe care o voi povesti în aceste pagini.
Mi-aș cânta ca Lady Macbeth soțului îngrozit de stafie: „rușine, domnule”, ”vergogna, Signor”.
Și totuși, în noaptea aceea nu regretam că am fugit, nu regretam că eram în Occident, și mai ales la
Roma, nu regretam opțiunea mea. Regretam doar ruptura, despărțirea, ca o moarte, de tot și de toți,
singurul vinovat fiind regimul comunist cu oamenii lui. Dar după 2000, privind în urmă, am avut un
susult de scârbă de viață, care m-a făcut să schimb registrul vieții mele și i-am zis în față chiar
bunului episcop Girolamo Grillo pe care-l invitasem la noi la prânz:
-Excelență, dacă am un regret, este acela că am fugit din casa strămoșească aruncând pe bunica mea
într-o supremă durere... și că n-am fost omorât la Cortina de fier, sau trimis în Siberia la munci
veșnice. Eram martir în cer, chiar și necanonizat, nu mă interesează asta. În schimb, acum, cu ce m-
am ales ? Cu ura întregii Ierarhii catolice care m-a cunoscut, în afară de Excelența voastră și încă
vreo 3-4.”
Bietului Episcop Grillo nu-i venea să creadă ce auzea din gura mea...

7.ZIUA DE DUPĂ FUGĂ. EU ÎN ZIG ZAG.

Sâmbătă, 6 septembrie 1975.
Mă deștept, nimeni nu știe cum, după o noapte de plâns și nebunie. Poate, tinerețea, cei 24 de ani ai
mei mi-au permis să supraviețuiesc la o așa mare durere și după acele 24 de zile de emoții furioase.
Voi numi această zi și anii care au urmat-o, perioada basmului lui Ispirescu, numit „Tinerețe fără
bătrânețe”. Pentru cei care nu-și-l amintesc, vă previn că trebuie să vi-l amintiți: fiul regelui a dorit
această tinerețe. Și el a intrat într-adevăr pe tărâmul acestei calități; dar zâna care domnea acolo l-a
avertizat să nu se întoarcă înapoi dincolo de graniță, nici măcar cu un pas, căci va fi imediat cuprins
de o bătrânețe imediată și de o moarte urâtă. Ei bine, eu ajunsesem în regatul lui Ispirescu, dar
tentația de a mă întoarce, nostalgia bolnavă, dorința de a atinge măcar pentru o clipă lumea
abandonată m-au chinuit pe tot parcursul exilului. Dar nu am făcut nici un pas înapoi și am fost
salvat. Gigi, chiar mai bine decât mine. În acea durere teribilă a pierderii Măicuții Popian și a
întregii mele lumi din Bistrița, a casei mele ancestrale, a trecutului meu, Mami mai presus de toate,
Mami, care era lumea mea întreagă, cum îmi spusese Pater Ferenc Farago la Alba Iulia puteam să
 28

iau decizia să mă întorc din drum. Cu toate acestea, nu m-am mișcat, ci am trăit într-un chin de
neimaginat următorii 40 de ani și 4 luni.
Desigur, aș putea să mă caracterizez cu cuvintele marelui Oscar Wilde, ale cărui piese le
interpretasem cu 7 ani în urmă: un om este nefericit de două ori: când visele sale nu se împlinesc
și ..când se împlinesc.
Acea primă noapte la Roma,după ziua miracolului Fugii m-a întors în timp în 1966 și m-a ținut
sclav până prin 2014.
Prin urmare, dorul, nostalgia nebunească, nu exilul, mi-a întârziat cu 30 de ani evoluția mea
sufletească.

8.EFECTELE TREZIRII. INVERSIUNEA PRODUSĂ DE SENTIMENTUL „NICIODATĂ”.

Dramatic. Totul. A doua zi, nimic din culoarea fericită din ziua trecută nu s-a mai păstrat pentru
mine. Vedeam, dar nu mai simțeam lumea liberă care mi se oferise . În schimb, aveam în urechi
țipătul lumii scufundată în sclavie, pe care o pierdusem pentru totdeauna. Acum, tot ceea ce
abandonasem, ca neesențial, chiar trecător, înapoiat, periculos pentru mine, mi se arăta ca necesar,
absolut, perfect, vital. Nu mă refer la regimul criminal sau la nebunia sistemului. Însă cel mai banal
peisaj, cele mai comune alimente, cea mai primitivă muzică, până și cele mai crude maniere, care
mă chinuiseră timp de 24 de ani în România, concurau acum cu amintiri sublime și apăreau ca
absențe mortale, fără de care mi se părea că mă sufoc. Și peste toate se înălța icoana sublimă și
tragică a scumpei Mami. Această stare de spirit m-a urmărit de-a lungul căilor vieții timp de 20 de
ani și mai mult. De fapt, din prima noapte, doar figura Ei a fost chinul meu esențial. Peisajele,
alimentele și alte fantome arătau dureros și absurd când părăseam Roma. Magia Orașului Sacru îmi
atenua nostalgia, pentru că am simțit-o mereu că este capitala ontologică a ființei mele.

Să vedem dacă pot să exprim în cuvinte ceea ce au produs cuvintele „niciodată” și ”pentru
totdeauna” în viața mea (care se refereau numai la casa scumpilor, Mami și Tati și apoi la România
de la Nistru pân’ la Tisa.
Într-o secundă, casa și grădina din Bistrița, mănăstirea, alte biserici de stil românesc bizantin, unele
străzi din vechiul Rîmnic, Horez și București și mormintele celor de neuitat au devenit arhitecturile
vieții mele sine qua non. Locuite de toți cei pe care i-am iubit și erau foarte foarte mulți, între rude,
prieteni, colegi, și public al predicilor și concertelor mele. Dar apoi rana s-a lărgit și după două sau
trei secunde a izbucnit al doilea val de durere imprevizibilă, de o absolută și infinită surpriză pentru
ființa mea: dorul de peisaj; peisajul exterior, simplu, al câmpiilor, al văilor, al munților, dar și al
satelor, al caselor, al monumentelor strict românești, clasice, tradiționale. Inversarea a luat
 29

consistență din momentul în care mi-am dat seama cu groază că acum iubeam, adoram, doream,
pofteam cu disperare lucrurile, formele, gusturile, culorile, sunetele pe care le disprețuisem anterior,
pe care le aruncasem, le evitasem, le urâsem cu o zi mai nainte. Rațiunea mea s-a răzvrătit
împotriva acestei stări de fapt, dar rațiunea nu a mai contat. Marea durere care a venit din adâncul
sufletului, ea a dictat legea și mi-a ucis bucuria totală a vieții pe următorii 20-25 de ani. Cu rațiunea,
am continuat să iubesc noua lume pe care o râvnisem mereu, cu modurile, culorile și senzațiile sale
unice, eliberatoare, superioare și salvatoare. Dar inima mi- era rănită de moarte și nu accepta
raționamente și teorii.
Primele lucruri care m-au chinuit au fost formele acoperișurilor caselor, în special în zonele rurale
din tot Occidentul, nu numai din Italia. Apoi, culoarea copacilor, acel sublim verde mediteranean,
care m-a deranjat, pentru că nu semăna cu cel din zona temperată a pădurilor noastre reci și
siberiene. Dar când am ajuns în nordul Italiei, în Elveția, nici acolo nu mi-a plăcut, căci mi se părea
că verdele ierbii și culoarea Alpilor nu seamănă deloc cu Carpații și cu grădina mea de la Bistrița.
Apoi gustul mâncării: cartofii, roșiile, apa înseși, fasolea și lipsa mărarului, a sosului specific
balcanic și a altor condimente și arome, o lipsă pe care am simțit-o mortală, infernală. Bucătăria
italiană magnifică și ușoară, cea franțuzească, sofisticată și aranjată... nu existau pentru mine.
A venit rândul ciocolatei elvețiene, culmea plăcerii. Dar nu o puteam gusta, fără să-mi amintesc
cum o dorea îndepărtata Mami. Și am pus-o deoparte pentru mulți ani.
Cine și-a imaginat că alimentele din copilărie pot produce atâta dezolare în cei care le-au pierdut?
Sau culoarea ierbii și a munților? Gigi a suferit mai puțin din cauza acestor lipsuri, dar și el a
remarcat diferența dureroasă dintre Marea Neagră și restul mărilor ... Eu, care mă consideram ”o
persoană spirituală, mistică și cu ambiții ascetice pentru o viitoare sfințenie” ...m-am văzut dintr-
odată mai jos decât ultimul boschetar refugiat care simte aceleași dorințe ca și mine, dar și le
reprimă mai bine.
A doua zi, la Liturghia Monseniorului, care abia aștepta să ne audă vocile, dându-ne și
notele muzicii de Blaj și Oradea pe care o prefera, am vrut, pardon, să cânt psaltichia pe care o
disprețuiam la București; și să săvârșesc gesturile sacre pe care le disprețuisem până cu două zile
înainte: mătăniile, icoanele bizantine, tot ceea ce îmi amintea de Biserica Ortodoxă. Acum nu mai
voiam nimic din formele greco- catolice venerate până ieri, și în timp ce sărutam cu ochii și buzele
altarele Romei, splendorile Romei, minunățiile Romei, oricum îmi dădeau o fericire până la extaz,
ei bine, în paralel, eu plângeam după riturile ortodoxiei, a cărei lipsă mi se părea mortală. Cărțile
liturgice unite pe care le-am iubit și dorit întotdeauna și pe care Monseniorul Tăutu mi le-a dat cu
brațele amândouă, doar, doar să mă vadă mulțumit? Nici n-am vrut să le mai ating. Mi-era dor de
Liturghierul român, ortodox, pentru simplul fapt că includea câteva rugăciuni în plus de Împărtășire.
 30

Această absență m-a costat o boală lungă care a durat 20 de ani. Sau poate încă durează, (2009,
2021,) întrucât de fiecare dată când ating o carte liturgică ortodoxă, o deschid mereu la acea pagină,
să o sărut, mulțumind lui Dumnezeu că am recuperat-o. Pe scurt, o inversare fără adjective: plânsul
până la țipăt, dorința până la nebunie, dorul până la disperare de lucruri, gusturi, gesturi care
fuseseră coșmarul meu permanent până cu câteva zile înainte. Plângeam în hohote de crăpau
pietrele, bine zice românul. Gigi a încercat de multe ori să mă coboare la realitatea senină și liberă
care ni se dăruise direct din cer. Să mă bucur de peisajul Romei și al Italiei, și al Libertății. Da,
pentru Mami exista o logică, dar pentru peisajele chinuite românești, chiar că nu merita....
Gigi îmi repeta:
”Aici, în Italia e atât de frumos; si suferința înseși, aici e atât de frumoasă”! Poate nu știa că-l plagia
pe bunul Heine, care continuă: ”În aceste palate de marmură ruinate, suspinele sună mult mai
romantic decât în căsuțele noastre de cărămidă și lemn, sub brazii noștri ursuzi și colțuroși, cu cerul
cenușiu și searbăd ca o zi de trudă”(în Harpista). Da, eu doream cerul ursuz și băltoacele copilăriei.
Ce rușine !
Ce lecție dură! Ce palmă pe fața mândriei și a prezumției de a mă crede detașat, matur, superior,
ascet ! Și cât a durat! Am scăpat de această inversare aproape complet în 2005, gândiți-vă la asta.
Și în tot acest timp, am trăit cele mai mari bucurii, cele mai elevate momente de prietenie și
splendoare din lumea occidentală, singura mea lume adevărată.Da, în paralel cu toată această
infinită tragedie numită dor, saudade, nostalgie, pasiune, nebunie, numiți-o după cum doriți.
Doamne, am fost o Mona Lisa perfectă, mai tragică decât cea a marelui Leonardo, plângând cu un
ochi și râzând cu altul timp de 30 de ani. Și, nu oricum, ci în perfectă disimulare a celor două
realități, în fața străinilor.
XXX
Prin harul lui Dumnezeu, Gigi nu a fost atins de boala mea. În el, fericirea libertății și a posesiei
Occidentului era mai echilibrată decât a mea, adică constantă. Și așa, ca discipol, s-a transformat,
sau mai bine zis, eu l-am transformat, în învățătorul meu.
Cum să termin acest capitol decât cu o constatare? Cu ziua de 5 septembrie, 1975 nu am început o
nouă viață, ci s-a început pentru noi o nouă reîncarnare. Nu a mai fost nimic ca înainte, nu am mai
păstrat nimic din trecut decât ceva amintiri sfâșietoare. Ne nășteam din nou, amândoi, ad litteram.
Fără să trecem prin nici o inițiere hindusă, teosofică sau a morții reale. Pe 6 septembrie, le
depășisem pe toate acestea .
XXX
Participăm, cântăm, ne rugăm împreună cu adoratul monsenior, la prima Liturghie greco-catolică
română, ca oameni liberi, în lumea liberă.
 31

Dar, între Liturghie și micul dejun, între emoții și lacrimi plânse pe față, am avut timp să auzim alte
bijuterii, spuse într-un mod unic de către marele Aloisiu:
-Nu-mi permit schimbări în ritual. Noi, Uniții, suntem credincioși textelor, riturilor și obiceiurilor
părinților noștri, care aveau bun simț. Nu imităm nebunia latinilor, în probleme liturgice, teologice,
morale sau politice ...
- Adică,... în toate aspectele esențiale,... această nebunie pură?
- Păi, ce? Voi, mari teologi, cum vă considerați, nu vedeți? Trebuie să vi le arăt eu? Voi, acolo, în
groapa adâncă ați fost apărați de Cortina de Fier, ca să nu îmbrățișați toate anomaliile
occidentalilor, care nu știu ce să mai facă cu libertatea ... ..Era nevoie de reforme. Dar acum,
confruntați cu atâtea fleacuri și sacrilegii, chiar tradiționaliștii nu pot face altceva decât să se țină
strânși de trecut. Toată lumea și-a pierdut bunul simț. Slavă Domnului că sunt bătrân ...
Ce să mai zici ? Încă nu vroiam să credem. Am vrut să fim optimiști și încrezători. Dar,
desigur, nu cu orice preț.
M-a văzut pe jumătate fericit, pe jumătate disperat, mi-a văzut ochii plânși și pe Gigi ușor perplex și
parcă rătăcit. N-a întrebat nimic. Și-a dat seama imediat; și s-a gândit să ne mângâie, vorbindu-ne
despre sine:
-Eh, cât vă înțeleg! Din păcate, a se despărți violent de părinți, de bunici, de rude ...poate pentru
totdeauna..... Oh ! Eu l-am pierdut pe tatăl meu la vârsta de 4 ani. Am avut darul de a fi fost apreciat
de episcopul Oradiei, Mihail Pavel, care m-a trimis ca bursier la liceul din Beius; iar după 7 clase
liceale acolo, direct aici,la Roma, la colegiul grec cu alți 7 colegi. Nici n-am ajuns bine și a început
războiul din 1914. Și atunci, Papa a dat ordin să fim trimiși acasă în trap săltat, temându-se pe drept
cuvânt că guvernul italian,mason și anticlerical, ar fi putut să ne interneze în vreun lagăr de ostatici,
fiind noi cetățeni austro -ungari… Am fost trimiși tocmai la timp, bietul Papa Benedict al XV-lea s-
a gândit la asta ... Ce om serios! S-a gândit la toate!
Așa că bunul meu episcop Demetriu Radu care mă stima ca pe un fiu al lui, m-a retrimis la
Seminarul central din Viena, față-n față cu Pazmaneum maghiar din Boltzmangasse, unde s-a
refugiat până la moarte Cardinalul Mindzenty.
- Ooo, Viena, exclam eu, încântat…Mindtzenty ! Știu toată istoria, foarte, foarte tristă, deși n-am
înțeles-o bine….
- Heee, o să v-o explic, după ce vă mai trageți sufletul…
L-am privit cu extaz și recunoștință. Am început să plâng în hohote. M-am abținut imediat,
i-am cerut iertare, a zis doar: rugați-vă Maicii Domnului !
După o pauză, Gigi îl rugă:
- Mai povestiți-ne despre Sfinția Voastră !
 32

- Ce să vă mai spun? Dumnezeu m-a iubit din nou, când în 1936 am fost trimis la Roma ca membru
al Comisiei pentru editarea Codului canonic oriental! Eh, câtă invidie și câtă nemulțumire am văzut
atunci din partea celor mai în vârstă și mai vrednici decât mine! Imaginați-vă dacă aș fi rămas în
România: având în vedere caracterul meu combativ și fără compromisuri, cine știe în ce închisoare
mi-ar fi putrezit oasele? Sigur, alături de bunul meu episcop, Valeriu Traian Frențiu!
- Da, aveți dreptate; regimul comunist i-a închis pe toți cei care nu au semnat trecerea la ortodoxie,
nu doar pe predicatorii intransigenți. Prin urmare, ați fi fost printre primii martiri.
Dar, mă gândesc și eu...dacă ar fi avut vreodată intuiția finalului lor teribil sub comuniști,(pe cât de
glorios în fața cerului), toți episcopii uniți și toate geniile României ar fi trebuit să fugă în urma
armatelor germane în retragere, spre Elveția, Spania, Grecia sau chiar Etiopia, de unde ar fi strălucit
și ar fi umplut pământul de lumina lor.

9. CURIA ROMANĂ.
- Este sâmbătă, subliniază Monseniorul. Nu este zi de audiențe. Dar putem încerca. Mă cunosc, ne
vor primi. Cel puțin să vă vadă, să știe că existați.
Vorbea de Sfânta Congregație Orientală. Primul pas trebuia făcut chiar acolo și Monseniorul
încerca: de ce să pierdem timpul, când viza noastră ”legală” expira deja în 4 zile? Bineînțeles,
Aloisiu era din fire ca noi: ”a nu lăsa de azi pe mâine; acum ori niciodată” ...
Eu eram în culmea emoției. Mă pregăteam deja, într-o italiană imperfectă, să povestesc Înalților
Ierarhi minunea, harurile primite, întâlnirea cu Karol Woityla...., să demonstrez că venirea noastră a
fost fructul unei minuni, nu o simplă aventură.... Când m-a auzit Monseniorul, s-a îngrozit:
-Ia, te rog, să nu deschizi gura. Cei de acolo (de la Congregație și din Occident, în general)
nu înțeleg aceste subtilități și devin imediat suspicioși .. Lasă-mă să vorbesc singur, voi să
tăceți
Și așa am făcut ... Nu chiar de tot.
Minunata Signorina Coccò ne-a dus pe toți trei în Fiat-ul ei 500. Și iată-ne la Congregație.
Nu am ideea să povestesc în detaliu toate nimicurile vieții mele, dar în acele prime zile din Roma,
fiecare pas, fiecare moment, fiecare gest, mi se par decisive, pentru ceea ce s-a întâmplat în
continuare, în viața mea și a lui Gigi.
Ușa monumentală a monumentalei clădiri unde domnea Sacra Congregație pentru Bisericile
Orientale a fost prima noastră intrare în realitatea Curiei Romane din Vatican. Monseniorul ne-a
explicat pe loc cum că acest palat a fost ultima locuință a marelui Rafael Sanzio, care a cumpărat-o,
a terminat-o de construit (fusese începută de Bramante), a locuit aci timp de 3 ani și a murit aici, la
6 aprilie 1520, după ce a pictat exact aci faimoasa ”Schimbare la Față”; dar minunatul palat al cărui
 33

balcon (al lui Domenico Fontana) era considerat de romani cel mai elegant din oraș, a fost demolat,
mutat și reconstruit, deoarece bloca noua Via della Conciliazione. Cu alte cuvinte a fost
compromis.
Dar acum, nu palatul, ci Curia era importantă pentru noi.
Venerată de catolicii de departe, disprețuită de dușmanii catolicismului, considerată necesară
de oamenii cu bun simț, eu am visat Curia Romană ca o instituție cu fața unei Curți cerești care
protejează, instruiește și salvează. Această față este reală, mi-a dovedit-o prin documentul secret
prin care, în iunie 1971, am primit permisiunea de a fi catolic subteran și de a primi sacramentele în
ambele Biserici.Adică celebrul permis refuzat Reginei Christina la vremea ei. Pe ea, negația Romei
o costase tronul; pe mine m-ar fi costat viața. Am mai spus-o. Deci : cum aș fi putut avea o idee
proastă despre Curia Romană, când într-un moment decisiv pentru mine decretase atât de înțelept și
de creștinește? Iar acum, jocul meu trebuia să continue.
Dar ... de fapt, nu a fost ziua potrivită. Era sâmbătă. Nici cardinalul (Paul Philippe) nu era
disponibil, nici Mario Brini, secretarul său, episcop. Era sâmbătă. N-ar fi coborât nici la cutremur.
Dar m-am ales oricum cu ceva frumos: am simțit ceva dulce, familiar în tot comportamentul
însoțitorilor, de la portarul care a salutat în stil roman până la diferiții administratori care ne-au
primit cu bucurie și simpatie. Fără nici un Laudetur Jesus Cristos; fără nicio infatuare de sfințenie,
așa cum mă așteptam, (dar prea mulți ani mai târziu mi-am dat seama că era mai bine așa,
naturalețea romană învingea îngâmfarea evlaviei îmbrăcată arogant în haine pretențioase)....
Bine, bine, trebuia să ne întoarcem ”marți, săptămâna viitoare, când totul se va lămuri” ...

10 ZIUA DE DUPĂ NICIODATĂ NU SE ÎNCHEIE.

Masa de prânz. Monseniorul aprinde televizorul. Privim televiziunea italiană pentru prima
dată în viața noastră: știrile despre politică... și ne amuzăm de comentariile disprețuitoare ale
Monseniorului asupra liberalilor, despre politica italiană de atunci, toată banală și mediocră, pentru
el.
-Nici nu-ți vine să mai deschizi televizorul. Ce, astea sunt știri? Alta e să auzi că e lovitură de stat la
Moscova, că a căzut Brejnev, că au decis dărâmarea zidului la Berlin. Sau că Ceaușescu a dat
libertate Bisericii Noastre. Dar așa? Cu Piccoli, Preti, Storti e Malfatti, ce politică, ce știri sunt
astea?
Ne-am prăpădit de rîs, mai ales după ce ne-a tradus calamburul cu numele ridicol al miniștrilor de
atunci.
După-amiază am dormit ceva, m-am recuperat cumva. Și-au dat seama, Cocco mai ales, că plângem
mult, spun de ce, ei înțeleg, sunt mișcați, dar ce puteau face mai mult?
 34

Oricum, ars lunga, vita brevis. Trebuia să obținem indulgența plenară a vizitei la cele 4 Bazilici, cu
ocazia Anului Sfânt. Pentru noi Indulgența plenară era o datorie, un vis, un miracol în plus, în ciuda
lui Luther și a celor care nu înțeleg puterea supremă a Indulgenței. Omul mistic din mine strălucea
ca un soare de fericire. Cum să-l chem însă pe omul care îl chinuie pe cel mai drag? Un demon
posedat. Și exact așa am fost. În fața fiecărei bazilici, furia mea se declanșa împotriva lui Gigi, a
stării lui de liniște și calm, lua forme de nebunie pe care am putut să o controlez cu acea perfidie
siberiană pe care o găsești în piesele lui Tolstoi. Am urlat, am țipat, am strigat. Gigi se depărta,
probabil că-i era teamă de poliție. Dar tumultul Romei indiferente și tolerante care văzuse deja totul
mă apăra. ”Eah, încă un nebun care se zvârcolea înainte de a intra într-o bazilică: nebunie
obișnuită”. Cel de-al treilea din mine urla deja cu accente diferite, dar mai mult în gând. Repetam
nebunește: Mami, n-o să te mai văd niciodată. Am pierdut casa noastră pentru totdeauna. Caietele
mele, amintirile mele, le voi vedea numai în cer. Aaaa! Ahaaaa!
- Nu, nu mai face așa, mai încerca Gigi. Eu sărutam cu lacrimi zidurile celor mai sacre și mai
desăvârșite biserici din lume care mă priveau desigur cu jalnică nedumerire. Dar o dădeam înainte.
- Bucură-te de aceste splendori, repeta bietul de el, așa cum mi-a repetat de atunci, de 43 de ani,
până ieri, 3 iulie, 2019, când a venit să mă viziteze în vijelia mea din Tarquinia Lido.
Dar eu nu auzeam. Țipam doar, încât am rămas fără voce. Slavă Domnului, nimeni n-a înțeles
cuvintele mele zmiorcăite, și ne-am întors acasă nevătămați.
Scriu în caiet: ”câștig Indulgența plenară, cu o vizită la cele 4 bazilici, o vizită pe care diavolul vrea
să o strice, prin furia mea. Mă rog pentru fratele meu, Nicușor, care împlinește 19 ani și habar n-are
el acum ce se întâmplă cu mine”.
Marea consolare rămânea tot conversația continuă cu Monseniorul Tăutu. Îi arăt puținele fotografii
de familie salvate și comentăm toate personajele românești sau neromânești care ne-au atins într-un
fel. Nu exista niciun personaj de care să nu fi auzit, despre care să nu cunoască viața și miracolele și
mai presus de toate trădările ... A continuat să ne descrie adevăruri crude despre Curia Romană,
despre reformele Vaticanului II, despre politicieni, despre ignoranța și despre indiferența tuturor în
ceea ce privește Comunismul și suferințele catolicilor, despre ecumenismul cu tăcerile,
compromisurile, trădările sale așa cum Curia romană ignora sau pretindea că ignoră faptul că
dușmanii (ortodocși, împinși de regim), profitau de sinceritatea catolicilor, luând toate inițiativele
bune ale Romei, drept încercări de prozelitism și diplomație nesinceră; ...
După care, între o lacrimă și alta, între nenumărate nedumeriri și zguduiri de fericire absolută,
amestecate într-o coincidentia oppositorum pe care am trăit-o timp de zeci de ani, am scris primele
scrisori și cărți poștale, Măicuții, lui Tăticu, lui Nicușor, dar pe adresele unor prieteni îndepărtați, cu
speranța că ei vor înțelege subterfugiul: să nu cadă chiar totul în mâinile Securității.
 35

11.APAR VISE ȘI COȘMARURI

Și iată a doua noapte, care s-a prezentat cu elemente noi, neprevăzute. Urmată de mii de nopți, la fel
ca ea, care au avut un singur chip: al coșmarului unei reîntoarceri în Lagăr, unde eram arestați și
condamnați la.... dar te trezești mereu înaintea finalului. Din a treia noapte au început în forță visele
ciudate care însoțesc viața tuturor refugiaților. Pentru mine, sigur, ……. Gigi a vorbit despre asta
mai târziu, dar și el a avut de-a face cu povești cumplite în somn.
Povestea care m-a chinuit era întotdeauna aceeași: suntem la graniță, suntem pe punctul de a fi
arestați și aduși înapoi. Mă întorc în Bistrița, mă bucur de fericirea de a fi acolo pentru o clipă, dar
sunt îngrozit că nu voi mai putea să mă întorc în libertate, miliția este la poartă; Sau: pe Calea
Victoriei din București, mă bucur de o plimbare cu Tati, Mami și unchi, ca în copilărie, dar înțeleg
imediat că sunt blocat, că mă vor aresta, mă vor împușca, nu mă voi putea ascunde, eu nu ar fi
trebuit să mă întorc.
Aceste vise au dispărut odată cu exilul, așa că m-au făcut nefericit, dar și fericit, datorită vicleniei
iluziei, timp de 14 ani. Mă gândesc: transfugii care au trăit 40, 70 de ani în exil, cum vor fi suportat
viața, mai ales noaptea ?
Mai târziu, Dr. Bebe Burchi, fiul tantei Aurelia Dumitrașcu, ne-a povestit în detaliu coșmarurile
sale. Și am înțeles că exilatul, fugarul, are un singur coșmar care se repetă și se reînnoiește. Acela
de a nu putea reveni și acela de a fi arestat de dușmani și de regimul demonic de care a fugit.

12. VIZITA LA MONSENIORUL CRISTEA

Întrucât ne-a stabilit o întâlnire cu episcopul Vasile Cristea, Monseniorul a vrut să ne avertizeze că
”trebuie să ne pregătim, pentru a doua zi, duminică, după-amiază, în sensul de a ști să-i povestim
convingător despre convertirea noastră, despre viața noastră catolică subterană de sub regimul
odios, evadarea noastră, încrederea pe care ne-a acordat-o cardinalul Woityla și dorința noastră de a
sluji Bisericii Unite. Nimic altceva.”
- Poate că va fi capabil să se impresioneze și să înțeleagă ceea ce nu a înțeles niciodată ... ..
Ne uitam la Monseniorul cu câtă grijă ne-o spunea.
Duminică, 7 septembrie, după Liturghia Monseniorului, am mers la Missă în Sant’Agostino,
magnifica biserică din apropiere .... Voiam să asistăm la o Missă solemnă, rit latin. Dar acolo nimic
nu ne-a dezamăgit, decât Missa însăși. Un început de nesfârșite dezamăgiri în această privință. Nu
de alta, dar făceam comparație. Missele latine de la catedrala din București, slujită de preoți, coruri,
ministranți urmăriți și vexați de comuniști erau, toate, capodopere ale frumuseții. Sub mantia
demonică a persecuției, nu puteau predica liber, nu puteau catehiza, dar erau lăsați să cânte .Și
 36

cântau, sau organizau Missae cântate dumnezeește: Bach, Schubert, Haydn, Mozart, Beethoven,
Gluck, toți cei mari, erau acolo la ei acasă. Idem la Budapest, Brno, Praga, Berlin, în plin lagăr
socialist. În schimb aici, în capitala lumii libere, o astfel de neglijență…. Dar ... mi-am spus în acel
moment, va fi o lipsă efemeră ... chiar dacă încetul cu încetul ne-am dat seama că în toate bisericile,
cu excepția orașelor din Germania și Austria, le lipseau: cor, orchestră, orgă, soliști puși împreună,
precum și devotamentul, respectul, bunul simț și evlavia. Nu din partea publicului, dimpotrivă.
Credincioșii ni s-au dezvăluit de la început ceea ce sunt: minunați. Era vorba despre oamenii
Bisericii. Cu excepția câtorva care se luptau cu morile de vânt, așa cum și noi am învățat să luptăm.
Între timp ne-am rugat pentru succesul vizitei noastre la episcopul Vasile Cristea. După-amiază am
ajuns cu ușurință la Colegiul Damasceno de pe Janiculum, fostul colegiu român, închis în 1948 și
folosit de studenți din Orientul Mijlociu, sirieni, libanezi și mai ales indieni din Malabar și
Malankar. Unde însă au locuit până la moarte Prelații uniți rămași în exil.
Am atins acel loc cu devotament religios. Și mâna lui Vasile Cristea de parcă ar fi fost Sfântul
Constantin cel Mare. Fericirea de a-l vedea în carne și oase, el, un erou al inaccesibilului Radio
Europa Liberă sau Radio Vatican,... aceste surse de fericire pentru oprimați, în serile clandestine, în
genunea adâncă a Lagărului comunist....
A fost o conversație sinceră și emoționantă, chiar dacă el s-a menținut sever și glacial, ghiceam
neîncrederea în noi, ne-o arăta discret, dar sigur. Eu, mai presus de toate, am încercat să sparg
această gheață, să-i străpung inima. Eram prea nevinovați, fiecare cuvânt al nostru era prea adevărat
și precis, vehement și clar pentru a nu ajunge la inima cuiva. De ce n-am reușit?
Și-a păstrat tonul prietenos și dulce până la final, chiar dacă a păstrat distanța respectivă, de
neconceput în Haag, sau în Tăutu, și care se numește neîncredere.
I-am povestit despre minunata noastră aventură, nu știu dacă a crezut-o, sigur nu a înțeles-o. Apoi
despre idealul nostru de studiu, apostolat și misiune, pe care cu siguranță nu l-a crezut. Am povestit
despre persecuții, despre viața amară a României, el știa totul, nu a fost impresionat.
- Oferim disponibilitatea noastră de a servi Biserica Romano-Catolică în general, Biserica
Unită în special.
La această propunere, răspunsul său peren, până la ultima suflare, a fost: ”bine, vom vedea,
deocamdată nu, mulțumim, avem oameni și suficiente cadre, pentru cât de puțini suntem”. Nu
aveau niciunul, dar el a spus-o totdeauna pentru a înlătura orice speranță. Pentru acea zi s-a
mulțumit să spună: ”vom vedea, mai întâi trebuie să fiți examinați, verificați, trecuți prin diferite
examene și probe într-un seminar sau colegiu, să vă terminați studiile, să dovediți că sunteți în
cunoștință de cauză....
Un răspuns care ni s-a părut rezonabil.
 37

-Să vă dăm o mână la revistă, la radio, la slujbe....

- Eee, asta rămâne de văzut.
Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată.
XXX
-Hei, cum a fost? Întrebă nerăbdător monseniorul.
- Pentru noi este un har incomparabil, să ne întâlnim cu șeful spiritual al Bisericii Unite. De fapt nu
ne-a dezamăgit. Monseniorul s-a arătat mulțumit de reacția noastră.
Între timp nu am pierdut niciodată contactul cu acest Episcop, mereu reverențios și afectuos, până
când odată în Piața Sf. Petru cu Monseniorul, eu, văzându-l pe Cristea de departe, m-am pregătit să
fug, să-l salut. Monseniorul mi-a reproșat cu ironia obișnuită:
-Aici se vede cât de neserios poate fi un om ! Te duci tu să deranjezi pe cineva care poate se află în
piață ca să nu vadă pe nimeni. Să-l enervezi cu salutările sale.
Gigi a înțeles imediat șarada. Eu, nici azi.
Și totuși. Când m-am depărtat de Episcopul Cristea ? Când l-am disprețuit?
Numai când am auzit de zeci de ori, direct sau de la alții, refrenul lui obișnuit:
-Pot fi foarte buni și pregătiți, dar eu nu îi cunosc, nu mă încred în ei și nu mă simt în conștiință să-i
primesc și să-i recomand cuiva. Nu am un seminar disponibil pentru a-i urmări, sunt prea
independenți și, prin urmare, fiabili. Să se ducă unde vor, dar nu la mine.
Dacă rămânea numai la asta, încă era ceva. Dar s-a pus să avizeze și să ațâțe întreaga lume contra
noastră. Și asta s-a numit război.
Dincolo de aceste sentințe, el ne-a onorat cu expresii de condamnare a Comunismului, a spionilor, a
suferinței credincioșilor și a Episcopilor, lucruri pe care le știam pe de rost și le aprobam cu
entuziasm. Mda. Cu cât aprobam mai mult, cu atât neîncrederea lui față de noi creștea ba chiar și
după 1989 și până la moartea sa.
Acum mă întreb cum a învățat atât de bine arta curtoaziei reci, combinată cu aversiune feroce, dar
încălzită în zâmbete și bunătate, ca țăran ardelean ce era? Apropierea Vaticanului este capabilă de
astfel de alchimie , chiar și cu pietrele?

Monseniorul a comentat:
-A avut și el un student, care după ce l-a pregătit așa cum spune el, conform regulilor, a plecat în
America și a devenit ortodox. Ăia o să-l facă episcop, că n-au altul, celib și instruit la Propaganda...
Așa a și fost. S-a autonumit Nathanael, și în 1980 a devenit episcopul românilor ortodocși din
America, în exil ... Fără comentarii.
Într-o zi am îndrăznit:
 38

-Monseniore, dar ... în afară de cazul nostru ... nu prea aveți o părere grozavă despre Episcopul
Cristea.
- Și de ce ar trebui să am o părere bună? Poate cineva să aibă o părere bună despre un om atât de
inept? L-am înțeles odată pentru totdeauna dintr-un gest major. La 2 ianuarie 1948 am fost chemați
oficial la Ambasada României. Acolo ni s-a spus amândurora să depunem jurământ de loialitate față
de noua Republică Populară Comunistă Română, după expulzarea regelui. Am refuzat cu toată
indignarea pe care o puteam arăta, dar el era pe punctul de a o face. Văzându-mă atât de furios,
poate din rușine, nu știu, m-a imitat și a spus că nu recunoaște republica. Ne-am dus acasă și ce
crezi? A doua zi, ca un laș, a fugit pe furiș și a jurat loialitate comuniștilor. Na ! Iată omul. Și ce a
câștigat? Rușinea și dezonoarea. Ce credea? Că putea să se întoarcă în gura ursului? Exact când se
pregătea pentru plecare, regimul a desființat Biserica noastră și a umplut închisorile cu episcopii,
preoții și credincioșii noștri.2 De atunci este mare anticomunist, dar, discursurile, eu i le scriam...
acum i le scrie Cârnatz .
Ieșirile Monseniorului erau nu numai adevărate, ci și pitoresti și luminoase. Am găsit
atenuante pentru Vasile Cristea în comportamentul său și în discursurile sale profund oneste și
clare, în apărarea Bisericii și împotriva Regimului. Dar, mai presus de toate, pentru că nu și-a văzut
niciodată patria, până după eliberarea ei din 1990. Un exil de aproape 45 de ani.
Anticip. La 25 de ani după ce ne-a întâlnit și ne-a respins, când a murit în 2000, avea același cuvânt
în minte despre noi: spioni. Și simulatori ortodocși. Cuvinte pe care Ierarhia Unită le-a memorat și
le repetă la nesfârșit .
XXX
Zile întregi ne-am frământat împreună ce să facem, cum să spargem zidul de aversiune care se
ridicase inopinat în fața vieții și idealului nostru!
Eu eram prea rupt în bucăți cu alte tragedii, de aceea, poate pe aceasta n-am luat-o în seamă de la
început, în toată amploarea ei. Mi se părea că mai există destule ieșiri. ”Episcopul Cristea se va
lămuri, după prima conversație cu noi”. ”Românii își vor schimba părerea”. ”Dacă nu, mai sunt și
alte nații. Mai sunt latinii, italienii, nemții, toată Europa, toată lumea liberă, la dispoziția noastră să
ne ajute, Papa în persoană”...Nu, nu mă temeam. Încrederea Monseniorului, iubirea lui pentru noi și
pentru cauza noastră-care era aceea a Bisericii- erau cuceriri sigure, din primul moment. Le vedeam

2
Toate acestea sunt confirmate și în dosarul lui de urmărire de la CNSAS, citit de mine în 2010. Episodul l-am regăsit
în Dosarele 69… presso CNSAS București. ”Din alte informări ale SSI rezultă că, la 2 ianuarie 1948, atât Vasile
Cristea, cât și Aloisie Tăutu, clerici greco-catolici aflați la Roma, au refuzat să depună jurământul față de Republica
Populară Română (RPR), deși au fost invitați în mod expres de către Bazil Șerban, însărcinatul cu afaceri al României.
Din acel moment au fost considerați „trădători”. În "Spionaj" - Drama clericilor de la Vatican, 28 decembrie 2006,
Mihai Pelin, Jurnalul Național, care continuă: Si gestul celor doi preoți, după aprecierile Siguranței române, ar fi fost
săvârșit la instigarea lui Andrea Cassulo, nunțiul abia expulzat.
 39

ca lucrări ale Harului și ale sincerității marelui om. ”Ca el vor mai fi și alții, nu toată lumea se ia
după bârfe, suspiciuni, idei preconcepute”.
Din păcate, gonirea noastră imediată și neașteptată era un gest de principiu, care nu s-a muiat cu
nici o dovadă, nici cu cea mai dramatică evidență.
În următoarele zile, Monseniorul, de fapt, a auzit mai multe decât a voit a ne spune; și de
câte ori se întorcea de la Congregație sau de la vreo întâlnire cu prelații români își arăta o față
gânditoare, plină de priviri perplexe, neștiind cum să traducă răspunsurile și ripostele care i se
păreau din ce în ce mai uimitoare.
Este posibil, mă întreb eu azi, ca prin venirea noastră, să i se fi descoperit noi fețe ale realității,
prieteni vechi care să-și fi aruncat masca, oameni crezuți serioși care să-și fi arătat nimicnicia pe
față,… toate fenomene pentru care nu-i venea să creadă nici ochilor, nici urechilor?
De fapt, din acea zi, “noi doi” eram, la început, la sfârșit sau pe tot parcursul discuțiilor, punctul
convergent, preocuparea principală, deși nu totdeauna mărturisită a aleșilor prelați.
Era voința lor? Pasiunea lor? Sigur, Dumnezeu nu putea voi aceasta. A permis-o, ca să putem
cunoaște și fața obscură a lunii iar eu să nu mor prost. De asemenea trebuia să fim cerniți ca pe
grâu, pentru a demonstra că unirea noastră cu Roma nu era un capriciu de adolescent, nici un mijloc
de căpătuială ci era intrarea în Misterul deplin al Bisericii integrale a Domnului Iisus Cristos. Da,
acum văd, era necesar acest examen, era necesară și lunga sa durată, (continuă și azi, în 2021), ca
să se vadă de la pământ până la cer, că nu ne clintim din Credința și de pe locul nostru duhovnicesc.
Acest dar l-a avut și Gigi, pentru a cărei scandalizare și disperare am tremurat des. Din fericire, el a
fost înțelept, a luat totul cu filosofie, nu numai că nu a căzut din har, dar m-a ajutat și pe mine să nu
mor de durere.
Oh, n-am avut nici măcar un dubiu, sau vreun gând de regret, nici cea mai mică uitătură înapoi.
Nici măcar o umbră. Unirea cu Biserica Romană, fuga din Comunism și dorirea preoției au fost și
au rămas trei piloni fundamentali ai întregii vieți. Dar durerea, indignarea, prostrarea în fața
spectacolului nelegiuirii erau cât pe ce să mă ucidă, și nu odată în cursul acestor 46 de ani.
În ce-l privește pe Monseniorul, el a avut darul miraculos să înțeleagă din zbor această fermitate a
noastră.

13. MONSENIORUL ALOISIE TĂUTU

Ce om extraordinar! Nu voi putea povesti niciodată îndeajuns despre acest om și ce a
însemnat El pentru nenorociții de noi! Știu doar atât că și acum, după zeci de ani de când s-a dus pe
pământul celor Vii, gândurile, idealurile, condamnările, judecățile mele sunt identice cu ale lui. Și,
culmea, și Gigi spune asta, poate și mai convins decât mine despre judecățile lui.
 40

Fără să fi trecut prin cercul cel mai de jos al închisorilor demonicești pe care numai ebreo-
comuniștii le-au știut inventa pe suprafața bietului nostru pământ, “noi doi” și cu el am fost atinși de
cercul dureros al exilului.
Ca să fim drepți, noi am trecut și prin Lagărul socialist, timp de 22-24 de ani, deci aveam un
cerc mai mult al suferinței, pe care Dânsul, cu genială umilință l-a respectat și-n fața căruia s-a
închinat.
Nu așa ceilalți români, exilați și ei, dar fără să fi trăit o zi sub regimul comunist, cocoțați
printre zidurile Vaticanului, parcă numai să facă rău altora: Tăutu cel mic, Cârnațiu, Crișan,
Episcopul Vasile Cristea, Mons. Benția, Goya, Cozma, Flaviu Popan, și alții și alții.
Cum să zugrăvesc deci chipul sufletesc al Monseniorului Aloisie Ludovic Tăutu, care de la
început era făcut dintr-o stofă cu totul superioară tuturor acestora?
Îl voi numi cel mai luminos reprezentant al națiunii române, în Cetatea Eternă, de la Inocențiu Micu
Klein încoace. Ca delegat în Comisia Pontificală pentru redactarea Dreptului Canonic Oriental, a
publicat peste 15 volume de documente papale, a sfătuit pe ambasadorii pe lângă Vatican, a slujit cu
timp și fără timp, iar când România a intrat în Lagărul morții, el a organizat exilul roman al
românilor de toate credințele, prin coruri și societăți culturale, reviste și spectacole, ajutoare pentru
refugiați, cu un cuvânt înțelept pentru fiecare.
Cum au fost posibile toate cele? Noi l-am găsit slujind la Biserica delle Coppelle. Il ascultasem cu
drag la Europa Liberă, iar acum ne asculta el pe noi, cu sârg, cu seriozitate și cu pasiune pentru
adevăr.
XXX
Nu știu dacă Monseniorul a vrut vreodată să devină episcop. Dar, când s-a pus problema consacrării
unui ierarh pentru românii uniți din exil, fie el și fără dioceză, nu văd care preot ar fi fost mai
nimerit decât el? Cum, deci, a fost ales ștersul, ignorantul, fricosul, Vasile Cristea? Răspunsul este
clar și nu este al meu, ci al celor care l-au cunoscut și au cunoscut situația: pe acesta l-au ales
timpurile, calculele, nu adevăratele necesități ale sufletelor din exil. Și cum Cristea s-a grăbit să jure
supunere necondiționată, tocmai în vremuri care contraziceau această posibilitate din partea unui
român unit, iată că făuritorii vremurilor noi l-au ghicit. În 1960-61, între dibuire, alegere și
consacrare, faptul s-a consumat.
Cum putea, între atâtea chingi bine plasate, să fie loc pentru Monseniorul Aloisie Tăutu?
Admiratorii prieteni erau unanimi a crede că Vaticanul l-a dibuit pe marele Tăutu ca geniu
critic, dintr-o bucată, luptător și neîncovoiabil. L-au stimat, l-au sărbătorit, l-au respectat, dar l-au
lăsat la Coppelle, sărac și fără un loc de putere decizională spre binele Bisericii. Așa, deoparte.
 41

Habar n'au avut că exista în mijlocul lor, Aloisie Tăutu, un geniu care nu invidiază, un om sărac
care nu pune bani deoparte ci-i dă fără limită, un bătrân care nu știe ce-i oboseala, un om sever care
nu cruță niciun gest de Paternitate.
Două ore de priviri și conversații exacte au fost suficiente pentru ca el să ne ofere toată încrederea și
să parieze totul, chiar și reputația proprie pentru noi. În fiecare zi, discutam ore întregi, despre tot
ce poate fi mai elevat. Am devenit principala sa preocupare.
- Băieți, Biserica greco-catolică trebuie să detașeze românii de Fanar, de Balcani și de Moscova și
să-i aducă înapoi la Roma, la latinism, pentru că suntem de sânge și minte latină! Suntem fiii Romei
și nepoții lui Traian.
Îl priveam cu adorație, chiar dacă, deocamdată, mă gândeam la preoția mea, la studiile mele și nu la
mântuirea patriotică a românilor.
- Biserica Unită păstrează ritul bizantin, adânc înrădăcinat în popor. Dar noi vrem să creăm o
personalitate proprie Bisericii Unite, o teologie, un cult propriu, inspirat de ambele culturi, romană
și greco-orientală, tradițională, și mereu în mișcare către forme noi, potrivite vremurilor
- Ohi, Monseniore, suspin, dar Prea Sfințitul Cristea este pentru tradiție pură.Ne-a spus-o din primul
moment.În timp ce aceasta a dumneavoastră este o linie progresivă.
- Eu sunt din Oradea, el din Blaj; deja din vremurile noastre existau diferențe între metropole. La
Blaj erau fideli sub toate formele, vechiului cult, în Oradea, în schimb se folosea orga, se citeau
devoțiuni latine, alături de ale noastre. Între noi stătea Cluj-Gherla și Maramureșul, cu nuanțele lor.
Eram mai latinizanți și visam deja să reînviem ritul Sfântului Niceta din Remessiana, ca o expresie
mai fidelă a Bisericii Unite Române. Dar a venit inundația comunistă și totul a dispărut deocamdată.
Vă rămâne vouă să reconstruiți toată această moștenire, dacă Dumnezeu vrea.
Mi-a plăcut enorm această idee. Sintetizarea și folosirea tuturor valorilor spre a sluji, predica,
mărturisi pe Cristos în mod multilateral este un lucru fascinant și face parte din preocuparea mea
obișnuită. Dar repede mi-am dat seama că nu a fost și nu este posibil. Și eu ca și Aloisie Tăutu, ca și
alții am fost și suntem împiedicați cu toate puterile de înalta Ierarhie, unită și latină, ba chiar și de
popor. Și ceea ce poți realiza în aceste condiții sunt doar lumini furate.

14.VĂD BIBLIOTECA, ZIARELE EXILULUI....

Pentru mine, ”biblioteca” a fost și a rămas un fenomen esențial, fericit dar și dureros, al întregii
mele existențe. Distrugerea bibliotecilor și arderea cărților de către regimul comunist, un demn
succesor al Bisericii și Islamului pe această temă și profesor al naziștilor, a creat în mine un vid
permanent, pe care Evadarea și prin asta pierderea a ce mai rămăsese din biblioteca arsă a lui Tati
Popian l-a radicalizat. A doua zi după Fugă, după trezirea din extaz, lipsa a zeci de texte, fără de
 42

care simțeam că nu pot respira, m-a coborât într-o nouă absurdă disperare: uitam că mă găseam în
Orașul marilor biblioteci, în lumea liberă a marilor librării, în care aș fi găsit totul, cum de fapt am
și găsit, ba chiar mult mai mult decât pierdusem. Fericirea de a găsi toate textele pierdute sau visate
mi se părea supremă. Dacă și azi, în 2021, când am recuperat întreaga lume, eu încă mai sunt în
stare să spun că aș schimba tot ce am adunat în acești 45 de ani pe ceea ce am părăsit în acel tragic
12 august 1975, la Bistrița. Mă refer la câteva manuscrise, foi, cărțișoare definitiv pierdute, plus
mobile, bibelouri și tot ce însemna pentru mine lumea Măicuții abandonate.
Dar „Bibliotecă” nu înseamnă doar manuale, ci și partituri muzicale, albume de artă, dicționare
enciclopedice, cărți de cult, texte și atlase științifice, la care am visat de când aveam 3-4 ani .... Este
adevărat că pot explica această foamete care pare născută cu mine; dar este, de asemenea, adevărat
că acum, la 70 de ani de viață, în timp ce scriu aceste rânduri, această foame nu a fost încă
satisfăcută ... Văzând această foame a mea, Dumnezeu mi-a trimis la anumite intervale un tip de
eveniment, dătător de bucurie extremă: descoperirea unei biblioteci abandonate. De fapt, eu am avut
întotdeauna această fericire, Dumnezeu știa că bibliotecile sunt plăcerea și sursa mea de gnoză ...
Și, dacă mă gândesc, deja din copilărie mi-a dat un har de neimaginat în acest sens: acela de a găsi
cărți prețioase, texte rare, interzise, abandonate în mansarde sau în biblioteci unde se renunțase la
ele.
Nu voi povesti aici detaliile fiecărui eveniment: îmi amintesc doar lista: în afară de biblioteca lui
Tati, Artistul Popian, pe care am manevrat-o din a doua zi după naștere.... am descoperit biblioteca
străbunicului, ascunsă, adică aruncată de frica securității, în podul unchiului Sandu, din Bistrița,
1960, la 9 ani; apoi cărțile aruncate din biblioteca Episcopiei din Rîmnic, la 13 ani; cele ale lui
Bădița Ionică, fratele lui Tăticu, în podul casei lui din Dinăuți, în Basarabia ocupată, la 16 ani; a lui
Popa Costica di Costesti și a părintelui Mitrel di Valea lui Alb la 20; iar în Italia, întâlnirea cu
biblioteca Monseniorului și altele care au urmat, minunate, minunate. Ce bucurie, să găsești clasicii,
în edițiile arse de regimul din România! Cea mai interesantă descoperire în biblioteca
Monseniorului a fost cartea cu istoria evadării, a căpitanului Caracaș, colegul de suferință al lui
Tati ca prizonier în Germania în 1916, adevărate memorii despre evadarea din lager care m-au
însoțit de-a lungul copilăriei mele timpurii. Pe ea, autorul însuși îi dedica lui Aloisie Tăutu: un
omagiu: „cu toată dragostea mea”, 10 februarie. 1943. Deci era cert: acest erou a fost la Roma în
acel an, înainte ca noi să pierdem războiul, și cu el, și libertatea neamului.
XXX
Frunzăresc toată biblioteca minunatului Prelat și-mi fac planuri: "Trebuie totuși să scriu, să
mărturisesc, să trimit memorii, articole cărți, peste tot; să vorbesc, să țip, să mă zbat, să conving…
Să ajut pe acești Prelați nevinovați și naivi, să le deschid ochii, să nu se lase înșelați de minciunile
 43

monștrilor sau de trimișii lor în sutană. Să mă ajut cu rugăciunea, ca să capăt curaj și Spirit Sfânt….
fără să uit că înainte de a-i salva pe Prelați de la înșelăciune, trebuie să devin credibil eu, adică
amândoi, “noi doi”, asupra căror capete atârna deja sabia suspiciunii celor de un sânge cu noi,
români de viță veche ce împânzeau Vaticanul cu urzelile lor.
Tristețea mea supersonică se întrupează într-un articol ce scriu în caietul meu, în chiar seara acelei
duminici ultratriste: două pagini într-o franceză discretă, în care mă plâng că opinia publică
occidentală nu ia în serios atrocitățile regimurilor comuniste, ba mai mult, le dă crezare; și se
comportă cu răsăritul lumii, ocupat de monștrii, ca vrăjitoarele din povești: aruncă asupră-i, voalul
de uitare și surâs. Mi-am încercat și eu puterile de unul singur. Și azi citesc cu jenă acest text și cu
durerea neputinței. Am sintetizat acolo ceea ce am spus, gândit, conversat, scris și predicat ani de
zile, de la amvon și în privat, pe toate limbile cunoscute, unor oameni și unor grupuri care și -au
văzut și ei de drum la fel de neputincioși și de nepricepuți ca bunul papă descris de Monseniorul.
Între comunicările și comentariile Monseniorului și citirea publicațiilor din exil, care-mi deschideau
ochii asupra unei realități cu totul absurde, mi s-a luminat și mai mult inima privitor la scopul fugii
mele și al vieții de-aci înainte: ”trebuia să strig în gura mare, pe la toate colțurile și de pe acopeișuri,
să comunic lumii libere Adevărul”.
Vai și câte capitole avea acest adevăr și ce mic, ce izolat, ce fără putere mă vedeam, șoricel abia
ieșit din cursă!
La cină îi expun Monseniorului grijile acestea ale mele. Zâmbește binevoitor, își aprinde
luleaua și mă ia la vale:
- Ce naivitate pe voi, zice el, să veniți din România cu idea că ăștia nu știu ce se petrece acolo. Și să
vii tu să-i informezi. După care să-i și vezi cum pun mâna pe arme și vin să vă elibereze. Sau că
Vaticanul și Papa nu știu ce înseamnă ”libertatea” mult trâmbițată din Lagărul comunist. Sau n-ar
ști despre suferințele Bisericii Unite. Și veniți voi să-i informați. De parcă eu și nu anglo-americanii
m-aș fi aliat cu Stalin. Sau, de parcă eu și nu Mons. Poggi și Bukovski și Duprey și Casaroli se duc
în România și se sărută cu toți călăii Bisericii noastre. Păi, ăștia cu Ost-politikul lor nu fac decât să
pună o lespede a tăcerii și a compromisului peste ființa Bisericii Unite, ca să-și realizeze ei prânzul
ecumenic!
- Și… mărturiile unora ca noi nu au nici o valoare?
- Ba da. În fața lui Dumnezeu și a conștiinței, dar nu în fața lor. Nu cred nimic, nu vor să creadă,
nici să știe. Ba mai mult, lumea de aici face afaceri cu tiranii de acolo, și-i convine situația așa cum
este.
- Toți?
 44

- Majoritatea. Ecumenicilor nu le convine să le vorbești despre Biserica noastră care, așa cum a fost
posibil, a înfăptuit deja Unirea. Ce alt tip de unire ar mai putea face? O unire în care ortodocșii să
nu recunoască pe Papa ? Sau monofiziții să nu recunoască cele două firi?
Democraților nu le convine să le vorbești despre popoarele noastre. Nu sunt ei care au dăruit
Polonia rușilor și ucrainenilor? Nu au desființat ei Croația liberă ? N-au dat ei comuniștilor Istria și
Dalmația ? N-au permis ei zidul Berlinului? N-au dat ei România, 90 la sută sovieticilor, deja de la
început ? Și acum, cine se tot duce să-și facă concediile în est, pe nimic, adică pe banii sclavilor din
Est ? Nu comuniștii occidentali și aliații lor ? Nu democrații, care, a parole, cu gura sunt
anticomuniști și cu fapta mențin fabrici secrete în Est, pentru stomacul lor?
- Bine dar eu am fugit și cu idea să scriu, să strig, să povestesc tot, să cer ajutor pentru cei de acolo !
- Ce visător, continuă să mă ia la vale Monseniorul, văzând că nu m-a convins. Mulți au scris, mai
faimoși decât tine și nimeni nu s-a mișcat. A scris ... rusul Victor Kravchenko cum a ales libertatea,
încă din '48 și nu numai că nu l-au crezut, ci l-au și denunțat pentru calomnie. Nu comuniștii de la
Moscova, ci francezii de la Paris. Și nu numai comuniștii. A fost proces mare, a scăpat ca prin
urechile acului. Au luat în batjocoră suferințele lui înfiorătoare și grozăviile pe care le revela lumii
întregi. A fost ascuns de americani că... era un diplomat numărul unu, fuga lui a fost o lovitură
pentru Stalin ... dar tot l-au găsit și l-au ucis.
- Adică l-au sinucis, zic eu. (Știam istoria lui de la radio Europa Liberă).
- Da, sinucideri de-alea comuniste, toate cu sărituri pe fereastră. Americanii nu știu să te ascundă
atât de bine,... ah, și ăia...!
Pe urmă a venit Soljenitzin, care a scris cât toată lumea împreună.. Ce a descris el în Arhipelag n-a
mai descris nimeni. Acești oameni au riscat și încă își riscă viața. Cardinalul Mindtzenty a scris și
el, dar Vaticanul nu i-a aprobat să-și tipărească Memoriile.. Încă puțin și-l suspendau ! Dar el, ungur
încăpățânat, a plecat în Austria și de acolo a scris tot. Și bine a făcut. L-au publicat anticlericalii....
Eah !Eah !
(Și după un alt trabuc):
Nimeni nu se simte confortabil aici cu refugiații care scriu adevărul. Se face un pic de gălăgie și
nimic mai mult. Oamenii noștri se sărută continuu cu dușmanul, fără a cere nimic în schimb, nici
măcar o mângâiere pentru episcopii noștri închiși ... ..
Voi nu sunteți cardinali sau scriitori cunoscuți! Apucați-vă voi să scrieți o singură pagină, și este
suficientă ca să vă dea ăștia afară de tot și să vă închidă toate porțile în nas. Cristea e nimic!

XXX
 45

Scriu: ”Sunt uimit, dar nu încă deziluzionat. Obosit până la extenuare. Senzație de somn, cauzată
poate de diferența de climă, de paralelă”. Mai târziu am înțeles că acesta era un fenomen simțit de
mulți români, veniți în Urbe; dar poate de durere, de nervi, de uimire, de disperare.Rămâne faptul că
eram chiar eu care ațâțam pe Monseniorul să-și dea drumul la vorbă. Îl ispiteam cu întrebări cu totul
și cu totul… cum să zic? Gigi mi-a spus mereu că eu ating numai clapele stricate ale pianului. O fi.
Dar sunt singurele esențiale, celelalte fiind apă de ploaie.
- Povestiți-ne mai multe despre Biserica Greco-Catolică din America!
- Eh, acolo aș vrea să vă trimit ca să salvați ceea ce se mai poate salva.
- Ne-ar lăsa să o facem ? întreb eu, sigur că pronunțând el acea frază a înțeles capacitățile noastre.
”Tânărul ” Aloisie Tăutu răspunde:
- Preoții noștri de acolo sunt bătrâni, singuri și bolnavi. Trebuie să menținem acele parohii! Sau,
mai bine, zis să le înmulțim. Sunt singurele rămase în libertate după dezastrul din România. Pe de
altă parte, și eu aș avea nevoie de colaboratori ca să trezesc din somn comunitatea din Roma.
- Dar de ce spuneți asta? Sunteți încă tânăr, i-am replicat eu, fără răutate: susțineți încă biserica,
radioul, revista, concertele, Societatea Academică Română în exil .... Care tânăr ajunge să facă
astăzi atât de mult?
- Odinioară am fost capabil de multe inițiative, inclusiv studiile în Arhivele Vaticanului,…
înființam coruri, organizam procesiuni, conferințe, comemorări; aici, la Coppelle veneau mulți
români. Dar, când refugiații au prins curaj, cu pașaport italian sau american, să se reîntoarcă în
vizită în România, consulul ambasadei României râdea de ei și le reproșa: „Vă mai duceți pe la
popii aceia de la Coppelle?” Și de dragul unei vize de intrare, ei nu mai vin la biserică.
- Vedeți, vedeți, îl contrazice Gigi: Nu pentru că nu mai puteți, ci pentru că nu mai sunt oameni …
- Rău nu e că se pot întoarce în țară, rău e că devin cu toții informatori și spioni. Și totuși, nu noi îi
evităm, ci ei ne evită...
Aha, gândeam, deci, prețul întoarcerii este tot acesta, al infamiei absolute...
-Da, dar dacă ar fi cineva care să trezească vechile noastre succese... .. Cel puțin vom bloca o vreme
spionii Securității ... Odată cu noul curs, nu aș fi surprins să văd un preot al Patriarhiei trimis la
Roma să înființeze o parohie ortodoxă, cuib de spionaj. La Milano vor deja s-o facă....
Într-adevăr, se zvonea încă pe culoarele Institutului din București despre deschiderea unei parohii
de spionaj la Roma, dar Concordatul italian nu fusese încă reformat și ”caracterul sacru” al Romei a
salvat orașul de acest corp necurat. A doua zi după reformarea lui, au apărut parohiile ortodoxe ale
Securității și marea moschee.
-Hei, în fond nu ar fi rău ca măcar unul din voi să rămână aici, la Coppelle în locul meu și altul să se
ducă la Milano.
 46

Ideea de a rămâne cu el și după el la Coppelle, comunicată așa de repede și cu atâta

siguranță, ne-a umplut sufletul de bucurie și de pace. Se vedea de departe: ne stima, ne iubea deja,
nu avea dubii, plănuia cele mai frumoase lucruri pentru noi, din prima zi. La scurt timp, vom
vedea, a lăsat deoparte „planul american” și a lucrat pentru a ne ține la Roma, ca urmași ai săi. Nici
măcar el nu și-a imaginat că întreprinderea va fi fost complet imposibilă. A fost purtat un război
fără frontiere: și împotriva noastră dar și împotriva lui. Însă am văzut asta ceva timp mai târziu.
- Eeeh! Preoții noștri din America nu trăiesc pe roze. Dar mai sunt și încăpățânați. Sunt unii care
administrează două - trei parohii, sunt bătrâni și bolnavi, dar nu vor să se retragă cu nici un preț. Nu
sunt niciodată mulțumiți de bani și nu admit colaboratori, nici măcar cei care nu mai pot sta în
picioare să spună Liturghia…. Gândiți-vă: Monseniorul Marchis are peste 80 de ani și nu vrea să se
retragă ... Ba a avut chiar curajul să spună credincioșilor: „Nu mai pot, duceți-vă la latini” . Dar tot
nu se retrage... Acum, Congregația Orientală l-a trimis pe Monseniorul Bârlea pentru a încerca să-i
organizeze și, în cele din urmă, el să fie sfințit ca Episcop, astfel încât parohiile noastre să fie
autonome față de latini ... Ei bine, nu, nu vor, au protestat deja la Roma. Desigur, cu episcopii latini
se simt liberi, nu sunt controlați, fac un stat în stat. Mai mult, Bârlea nu va avea o parohie proprie,
va face pe vizitatorul, ca Regele Lear cu fiicele sale. Și cu același final: nimeni nu-l vrea.
Ne uitam la el cum perora, părea el însuși un Nottarà care interpreta pe Lear, cu bărbuța-i specifică,
și nu știam dacă să rîdem sau să plângem. Cu accentul lui sfătos, ardelean, întrupare a vreunui
Slavici, Rebreanu sau Goga în persoană, povestea cu haz hâtru până și cele mai stranii situații....
- Mda, așa și e....Sunt unii care au două-trei parohii, sunt cu un picior în groapă, dar pentru Bârlea
nu există nici măcar o cârpă. Uită-te la parohia din Detroit, cea mai mare, unde ar fi potrivit și
decent să localizezi Centrul, ca pentru o viitoare Dieceză. Deloc! Don Pop nici nu vrea să audă, deși
se laudă că vrea să se retragă! Imaginați-vă: Toderici face totul singur, autonom. Când Cristea s-a
dus în vizită, i-a închis ușa pe nas.
- Și, după părerea dvs. cum am putea să biruim “noi doi” atâtea bariere, dacă însuși episcopul
Cristea....
A răspuns fără convingere, întorcându-se la discursul principial, dar înțelesese că povestindu-ne
toate cele, făcuse el, însuși,o gafă....
-E..., voi .... dacă ar fi să mergeți acolo, ar trebui să studiați temeinic istoria și idealul
Bisericii Române Unite, regulile, cântecul, ritualul, limba, pe scurt, totul. Cum altfel v-ați
putea numi adevărați greco-catolici români?... Și pe urmă, ce crezi...că acolo poți veni cu
imaginațiile și propunerile tale personale? În America mentalitatea este complet diferită:
credincioșii îți spun: ”părinte, noi te plătim, așa că trebuie să ne predici așa, să te rogi așa, să
 47

cânți așa, să trăiești așa, să nu ne ții prea mult că n-avem timp”...altfel îți trântesc o scrisoare
către Episcop și s-a terminat….
XXX
Signorina Cocco ne-a invitat la cină. Eu eram destul de amețit, nu știu Gigi cum se simțea. Erau
accente în vorbele Monseniorului care mă extaziau, altele care mă paralizau. El vorbea, eu deja
cântăream: America? Nici gând. Roma, fără nici o îndoială. Doctorat, cărți, conferințe, preoție și
Coppelle cu el, cu acest om dumnezeiesc. Dacă nu: Italia, latinii. Sau Franța, Luxemburgul, Elveția,
în fine, Europa. Unde limbile și atenția popoarelor la mesajul meu ar fi fost mai sigur. Când i-am
spus acestea lui Gigi, el mi-a răspuns scurt:
- Și eu am gândit la fel. Nici vorbă. Nu avem nici o îndoială. Nu vom părăsi pe Monseniorul,
orice ar fi.
15.CATACOMBELE și URLETELE MELE.
Luni, 8 septembrie,1975. Am zis deja de cu seară, la masă: ”acum că am vizitat Basilicele, primul
loc sfânt pentru noi în Roma sunt Catacombele. Vrem absolut să le vedem”.
- Aveți dreptate, așa și este. Pe sângele martirilor Romei s-a clădit Biserica Romană
universală.
A vizita catacombele este un instinct general al românilor evlavioși care ajung la Roma. Am văzut
aceasta în toți anii ce au urmat. Nu numai pentru cine a citit mărețul Quo Vadis de Sienkiewitz, care
fusese și el interzis zeci de ani. (Iar când prin 1966 s-a retipărit, profesorii mei de la seminar m-au
rugat să-l povestesc amănunțit întregii clase, pe mai multe zile. Ce dar trebuie să fi avut să știu
povesti, că atrăgeam mulțimile deja de la 2 ani! Dar la 15 era altceva. Iar la 24, aici la Roma, chiar
nu mai aveam bariere, nici măcar lingvistice. Cine-și închipuia că voi avea bariere de netrecut de la
cine nu m-aș fi așteptat niciodată ? )
Îmi zbura gândul la Maicile ortodoxe din Bistrița care numai asta făceau: citeau și copiau la indigo
pe ascuns 5 cărți care nu aveau nimic ”ortodox” în ele și pe care toată România ”ortodoxă” le căuta
cu sârg: Quo Vadis, Cămașa lui Cristos, Cheile Împărăției, Mătăniile și Istoria lui Cristos, a
admirabilului Giovanni Papini, care alături de Dante reprezintă adevăratul spirit al Italiei eterne. Îi
povesteam Monseniorului toate acestea, rîdea și se minuna. A acceptat cu bucurie să ne însoțească
la Catacombe dar el se oprea în biserica de la suprafață.
Cred sută la sută în miracolul ”Quo Vadis”, indiferent de autenticitatea pietrelor de acolo. Eu
personal știu cum funcționează minunile lui Dumnezeu. El te convinge doar pe tine de ele, pentru că
tu trebuie să acționezi pentru a te mântui sau a salva pe alții. Ceilalți? Nu este important să creadă.
Și, dacă este adevărat că Sfântul Petru a vrut să fugă, pentru a scăpa de persecuție, cu siguranță doar
o viziune miraculoasă l-ar fi făcut să săvârșească un gest atât de lipsit de sens, să se întoarcă în
 48

labele ucigașilor săi. Gestul său, însă, mi-a întărit convingerea, a mea și a lui Gigi de a nu ne
permite cea mai mică îndoială: niciodată, vreo întoarcere în Comunism sau în Biserica Ortodoxă.
Nici morți.
La Catacombe m-a apucat ”viața triplă” de care am mai vorbit: fericirea lacrimilor de emoție și a
atingerii pământului sfânt, dorit de ani și ani; plâns după Mami și după casa de la Bistrița, de se
despicau pietrele de pe Via Appia; nervi, urlete și teorii pentru răbdătorul meu prieten, pe care îl tot
credeam prea distrat, prea distant, prea rece, prea independent. Și, toate acestea, după o altă noapte
de nesomn, care mă lipsea de odihna cea fără de păcat…și mă făcea să umblu ziua ca o stafie.
Monseniorul mă privește cu compătimire plină de iubire. Signorina era convinsă că ”voi muri”.
- Catalino, acum că mergem acasă, te trimit la un doctor, prietenul meu ...
Știam că nu am nimic, decât războiul nevăzut, care nu se tămăduiește cu doftorii omenești; dar
accept.
16. VĂD CURIA, VĂD TOTUL.
Marți, 9 septembrie 1975. Un posibil ”da”.
A sosit și ziua decisivă a întâlnirii oficiale cu Biserica Romano-Catolică vizibilă, venerată și iubită
ca și cea invizibilă, în acea zi și încă ceva zile după aceea. Signorina Cocco ne duce din nou cu
mașinuța ei pe toți trei, la Sacra Congregație Orientală, (I-au luat sacralitatea după anul 2000). Din
păcate fața mea era galbenă, nervii mei în bucăți . În acea perioadă și mulți ani după aceea, eu eram
3 persoane împreună. Mă gândesc că am reușit să mă unific abia după 2013, dar nu chiar de tot.
Mă simțeam nebun. Mă enerva starea de liniște pe care o vedeam pe fața lui Gigi și nu suportam
sfaturile sale. În holul anticamerei îi arunc un cuvânt cu ceva mișcări inestetice. În acel moment
apăru Monseniorul Mottola, care, e cert, a văzut grimasa pe fața mea. Cum a văzut-o? Cum oi fi
făcut? Mă mișc prost, asta e sigur, de când aveam un an sau poate chiar de la naștere. Rîdeau copiii
de mersul meu. Dar problema atunci era ritmul picioarelor, nu fața. În Italia, chipul a devenit
important, pe bună dreptate. Apoi și mișcările mâinilor. În lumea libertății în care orice aiureală sau
perversiune sunt recompensate, mișcările mele inocente au fost întotdeauna interpretate ca fiind
negative și ciudate. Ar trebui să dau vina pe lume? Nu. Dar nici pe mine.
„MINUTANȚI”.
Între timp, mai apar și alții, în trecere, care mai târziu am aflat că se numeau minutanți. Un fel de
scârța scârța pe hârtie, nu știu cât de diferiți de oamenii lui Caragiale. Dar erau importanți, și, mai
ales, periculoși. Cum să știi însă așa ceva, tu care vii din lumea de dincolo de negură ? Toți
”monseniori”. Eh ! Monseniorul le relatează monseniorilor tot ce crede util, despre noi.Cum am
spus, aș fi vrut să iau cuvântul, dar modul cum eram așezați în acel hol nu permitea prea multă
scenă. Aloisie Tăutu era un Prelat apreciat, părerea lui era temută, integritatea sa îi punea sub
 49

presiune, prin urmare, cel puțin pentru acea zi trebuiau să țină seama de ce spunea și de cine aducea
cu el. Mottola și Marushin l-au ascultat cu venerație vizibilă (falsă, oare?) Au dat impresia că sunt
cu totul de acord, dar au spus imediat: ”nu noi decidem”. Mottola îi va refera lui Brini, Marushin
Cardinalului: chiar dacă ”noi doi” (adică ”ăia 2”, așa cum vom fi numiți din acea zi pe mulți ani în
toate cercurile bisericești romane care auzeau de noi) am apărut de la început ca o mâncare grea la
stomac, prea nouă, originală, patetică. ”Doi tineri care se convertesc de la ortodoxie” și, mai rău,
”își riscă viața pentru credința catolică”, era un basm de necrezut, clar. Iar după scârbosul '68 care,
în Occident într-un fel și la Praga în alt fel catapultase fiecare onoare și principiu la gunoi ... ...
Totuși, din curiozitate sau din respect față de Monseniorul, ne-au anunțat la Secretarul Congregației,
Monseniorul Brini și, de asemenea, Cardinalului, ca să-i salutăm și să ne binecuvinteze.
Cei doi mari Prelați ne-au primit cu zâmbete și multă grație, uimiți, dar... bucuroși.Nu le ajunseseră
încă la urechi avertismentele contra noastră din partea monseniorului Cristea.
Monseniorul le-a povestit destul de pe larg convertirea noastră. Le-a arătat bilețelele lui Pater Haag,
pe care Mottola s-a și grăbit să le fotocopieze , (deci sunt și acum la dosarul nostru secret din
Arhiva Congregației). I-a uimit cu descrierea minunii de la aeroport și cu dragostea ce ne-o
arătaseră cei 3 cardinali polonezi, Kominek, Woityla, și mai ales Stefan Wyszynski3, care atunci
conta mai mult decât Woityla pe care abia îl cunoșteau. Cum vorbea Monseniorul, ar fi convins și
pe Brejnev.
Drăguți și distanți, așa cum stă bine oamenilor Curiei, cu un aer de a fi copleșiți de numeroasele
griji și treburi urgente, întâlniri și programe, Înalții Prelați ne-au răspuns în cor:
-Vai, desigur, reveniți la noi, credem că problema lor este ca și rezolvată.
Secretarul Cardinalului, Marushin, părea plin de admirație pentru noi și fapta noastră A rostit aceste
cuvinte, care mi-au rămas tipărite în minte, până și cu tonul cu care au fost spuse. „Dacă Providența
divină i-a adus aici printr- o minune, nu vom fi noi cei care le vom împiedica drumul spre slujba
Domnului”.
Și, schimbând registrul:
- Dar, în primul rând, trebuie să ceară azil politic. Pentru a avea o situație clară față de statul italian.
N-am realizat atunci enormitatea răutăcioasă a acestei fraze. O înțeleg acum, când timpul
mi-a dat ocazia să-i cântăresc pe toți acei birocrați ipocriți și perfizi.
Această ...declarație a minutantului, care suna a constrângere m-a șocat. Încă socoteam posibil să
întârziem acest gest, pentru a nu incita câinii și a nu declanșa persecuția împotriva tatălui meu,
fratelui meu, verilor, unchilor și împotriva prea multor frați și veri ai lui Gigi. Dar, pe de altă parte,

3
Stefan Wyszyński (Zuzela, 3 august 1901 – Varșovia, 28 mai 1981) Cardinal de Varsovia și Arhiepiscop Primat al Poloniei, temut și respectat chiar de comuniști.
 50

nu exista altă cale onorabilă. Din păcate, nu a fost posibil să rămân clandestin așa cum am visat.
Regularizarea cu Republica Socialistă, era de neconceput.
Vom cere deci azil.
Dar la scurt timp, ne-am dat seama de perversiunea situației. Biserica oficială prefera să nu
primească refugiați, să nu cerem azil, ci să ne regularizăm cu Republica, cu pașapoarte socialiste în
ordine, precum studenții trimiși oficial din capitalele Lagărului. Cu alte cuvinte, Pașapoarte
obișnuite, adică de spioni, oameni ai sistemului. Care, și azi, după ”studii” la universitățile
pontificale, se întorc la vatră și fac și desfac, ca episcopi, destinele adevăraților persecutați, preoții
cinstiți și credincioșii fără putere. La București ca și la Varșovia, la Budapesta ca și în Rusia.
De ce, Monseniore, ne-ați comandat ”azil politic?” Să ne spuneți după aceea că, în calitate de
solicitanți de azil și refugiați, eram incomozi, ba chiar periculoși pentru diplomația dumneavoastră?
Sau, pur și simplu pentru că nu vă păsa de destinele noastre, întrucât nu eram clienții voștri!?
Nu, în acele zile de naivitate nu puteai înțelege nimic din ceea ce înțelegi, dacă mai petreci două-trei
zile în compania specialiștilor în cinism, perfidie și ipocrizie.
Ne-am întors acasă, fără să fi avut onoarea de a vorbi direct cu vreo persoană importantă. Ani mai
târziu am înțeles de ce:
Întrebarea Monseniorului cu privire la noi a fost o apax legomena pentru Sfântul Scaun. Nu au
existat niciodată, nici nu au mai sosit alții, fugari ca noi, convertiți ca noi, să vină ca noi, fără
documente și fără recomandările marilor puternici de a cere includerea într-o Biserică, pardon, care
se respectă. Ah ... bilețelele părintelui Haag, un prizonier clandestin ...Nu te recomandă un tovarăș
ministru, un tovarăș episcop, un tovarăș ambasador, ești un Nimeni. Noi eram ”Nimeni”.
Într-o lume adevărată și dreaptă, tocmai martirul, mărturisitorul, clandestinul este onorat și
recompensat, și nu spionul și dușmanul. Deci, și noi, trebuia cel puțin să fim sărbătoriți, dacă nu
imediat ridicați la rangul de cardinali, ca în vremurile lui Newman.
Monseniorul ”văzuse bine”: meritam preoția pentru Crăciun. Dar, abia mai târziu am înțeles că el,
plus părintele Petru Cadaru, pe care-l vom cunoaște peste puțin, erau singurii Prelați normali și
drepți într-o lume impervertită de alianța din 1945, dintre falsa democrație liberală și adevăratul
Comunism, tiranic și pervers.
Din acea zi, totul s-a desfășurat pe două cărări: “noi doi”am urmat soarta fugarilor și a convertiților,
care este întotdeauna aceeași, iar Monseniorul, la fiecare 3-4 zile, urca la Congregație sau telefona,
pentru a primi un răspuns despre noi.
Și, de fiecare dată, se întorcea fără răspuns, dar cu vești care-l supărau atât de profund, încât se
întreba dacă în toți cei 80 de ani ai lui înțelesese ceva din realitatea care îl înconjura….
 51

Părăsim splendida clădire a Congregației, care devenise deja ”a noastră”, familiară, în bine
sau în rău ... Și îl rugăm pe Monseniorul să ne lase încă o oră, să revedem scumpa Basilică.
Eram ceva mai liniștit. Am avut puterea să recit Sfântul Rozariu împreună cu Gigi, ca în fiecare zi
de la revelion încoace, și să mă dedic unei lungi meditații, ca ”în vremurile bune din spatele
Cortinei de fier,” unde, paradoxal, am avut mult mai multă liniște spirituală. (În realitate, ”spiritul”
n-avea nici o legătură cu starea sufletească. În Lagărul socialist am trăit din vise și iluzii. Aici, în
libertate nu toate visele s-au scurs pe drumul cel mai bun.
Săvârșim a doua noastră vizită în Bazilică. Multă lume, mulți turiști, destulă gălăgie. Un
grup de pelerini din Bologna mă oprește, le spun ceva despre “noi doi”, rămân cu toții impresionați.
Erau conduși de o soră misionară, neuitata Annalisa Calore, pe care am pierdut-o din vedere mulți
ani mai târziu, plecând ea în misiune în Africa. Din fericire, am avut timp să le cer adresa, pentru că
au apărut deja doi polițiști sau san pietrini care m-au invitat afară, în hol, făcându-mă să-i pierd din
vedere. Nici azi nu știu de ce: făceam gălăgie? In haosul acela din Sfântul Petru, cum era permis pe
atunci, oare numai eu am povestit și am deranjat? Dar, evident, am emanat un flux diferit față de
obișnuitele grupări ... Curios, atât Gigi, cât și eu, am experimentat acest impact încă din prima zi de
libertate.
Iar luăm la picior podul Vittorio traversând Via della Scrofa, continuând pe Coronari, și Via delle
Coppelle.
Cumpărăm cărți poștale și le umplem cu cuvinte criptate, cifrate. Nebun de durere, îi scriu Măicuții.
Tatălui meu îi scriu la prietenii Grunz, pentru a-i înșela pe monștri, dar tatăl meu s-a purtat cu
adevărat naiv deconspirând totul, m-a certat într-o scrisoare, că de ce mă ascund, etc ... Și nu și-a
dat seama că timp de decenii a fost persecutat și hărțuit de Securitate tocmai din cauza imprudenței
sale. Cărțile poștale din Roma trebuiau să le spună adevărul, dacă erau primite cifrate și la altă
adresă. Cele pe care le-am lăsat în Polonia la suor Skolastica sau lui Adam și Andrzey, pentru a fi
trimise în fiecare lună până la Crăciun, la adresa justă, trebuiau să înșele Securitatea, să creadă că
noi încă mai întârziam prin Lager. Trucul a funcționat doar parțial, iar prietenii și familia au suferit
foarte, foarte curând.
Dar până la urmă a fost tot vina mea că au suferit inutil, pentru un act de imprudență totală pe care
l-am înțeles abia 40 de ani mai târziu, citind eu dosarele Securității. În noiembrie am început să
telefonez, nebun de nostalgie, la doi colegi de școală de la Institut. Apeluri telefonice înregistrate,
prieteni blocați, ”organele”, înnebunite de curiozitate: „unde sunt ăia și dacă sunt, cum au făcut?”.
În Lager, strigau securiștii. Aici, pe străzile minunate ale Romei, țipam eu; iar Gigi, aproape că se
simțea vinovat, dar a îndurat.
Mărim pasul către ”casă”; doctorița, o prietenă a domnișoarei, mă aștepta.
 52

Mă plâng și ei că ”nu mă înțeleg, că știu că țip ca un nebun, că știu că nu am dreptul să dau vina pe
nimic, chiar dacă aș avea dreptate în câte ceva. Dar paradoxul constă în faptul că, în timp ce acuz,
simt ca venerez, în timp ce țip pentru România, simt cum iubesc Roma și Italia, și pe cât mor de
nostalgie pentru tot ce am lăsat în urmă, n-aș face niciodată un pas înapoi, pentru că libertatea pe
care am câștigat-o merită mai mult decât întregul univers; și ceea ce am primit în 2 zile la Roma și
în casa Monseniorului depășește orice imaginație și orice comoară visată”.
I-am mărturisit cât de mult îi iubeam pe ei toți, cum bunul monsenior a avut grijă de noi zi și
noapte; i-am povestit cum ”ne vorbește neîncetat, ne instruiește, ne încurajează, ne oferă tot ce
are” ... pe scurt, ”cât de fericit sunt, și cât de groaznic este momentul când uit toate acestea și îmi
spun: acum mă duc la Ambasadă, cer repatriere și mă pregătesc pentru moarte .... . "
Spuneam toate acestea plângând în hohote.
Buna doctoriță zâmbește dulce, mă felicită pentru limba mea italiană învățată din enciclopedii și
aproape că mă sărută.
”Nu am nimic”, a spus ea. Mi-a prescris câteva ceaiuri de plante și mi-a recomandat să dorm cât de
mult.
-He, Catalino, râse domnișoara, ce mai faci?
- Ce să fac, scumpă Signorina, trăiesc o disperare absolută, în paralel cu o fericire, la fel de
absolută.
XXX
Degeaba. Nu mai sunt capabil să scriu nimic în jurnal, nici să fac altceva. Ieșim la plimbare în jurul
bisericii care ne devenise casă. Gigi se bucură de Roma, eu nu pot. Repet rugăciunile și Liturghia
într-un strigăt continuu și în țipete cu suspine, gemete, gemete de nespus, gem ca o pisică ...
Treceam printre cele mai rafinate arhitecturi care înnobilează omul: Piazza Navona, Largo
Argentina cu templul antic al lui Apollo, cu îndrăgitul teatru al prea dulcelui Rossini, Piazza
Veneția, Columna lui Traian, Panteonul ... oo, Iisuse, nimic nu face breșă, eu văd doar grădina mea
și teii rămași în urmă ... ce nebunie, Doamne, ce nebunie ! Nimic de făcut: am fost condamnat zeci
de ani să văd cu un singur ochi.
Reîntorși în cameră, Gigi pune mâna pe pix și scrie în jurnalul meu cu gând să mă mângâie: "În
lumea aceasta nu ne este îngăduit să trăim antinomiile divine; ne e de-ajuns extazul păcii, cumpăna
virtuților, pacea. Viața noastră în România a murit; Roma este noul nostru început, pe care nu se
cuvine să-l irosim prin amintirile noastre înspăimântătoare din România, pe care am părăsit-o. Cele
vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”.

17.”TE-AI STRÂMBAT DE S-A SPERIAT OMUL”

 53

10 septembrie.
-Asta mai lipsea, se oțărî la mine Monseniorul, a doua zi, întorcându-se de la Congregație, supărat
foc. Ce-ai făcut ? Cum ai putut ? Te-ai strâmbat, tocmai când intra Mottola în salon ... și te-a văzut.
Ce grimase ai făcut ? Făceai pe clovnul, sau ce ? Că ăla a rămas uimit, pur și simplu nu vrea să te
mai vadă. Sau rîdeai ca proasta-n târg ? Mi-a trebuit mult timp să te justific ... să spun că ești
obosit, că ai trecut printr-un moment groaznic...Nu cred că l-am convins. Acum va spune și ăsta la
toți, în cele 4 vânturi, să nu vă primească !
Eu am rămas mut. Mai bine zis, paralizat. Știam că am făcut ceva grimase, că-i aruncasem
ceva priviri nepotrivite lui Gigi, dar nu atât cât să mă desfigurez și să pun în pericol instituția
romană ....
Am negat, bineînțeles, am spus că i s-a părut. Că, eu, ca biet rumân, nu am totdeauna cele mai
elegante mișcări. Dar de-aci și până la....
Un lucru era clar: am călcat de la început cu stângul. Și am implicat și pe Gigi, pentru că timp de
decenii ne-au tratat ca pe un singur ins.
- Răul nu este ăsta, a continuat mormăind Monseniorul. Cristea, de îndată ce a pus telefonul jos,
zilele trecute, a început să cheme pe toți românii din Vatican, toți ai noștri și, de asemenea, pe cei de
la Congregație, să-i avertizeze că „Monseniorul Tăutu o să se prezinte cu doi spioni, vagabonzi,
teroriști, aventurieri, ortodocși, falși catolici și alte murdării, și că vrea să-i introducă în Biserica
noastră. Și că să nu cumva să vă accepte în niciun fel. ”
Acum trebuie să văd ce strategie să folosesc pentru a-i convinge pe Superiorii adevărați, adică pe
Cardinal și pe șefii Secretariatului pentru Unirea Creștinilor, părintele Fortino, și Duprès, franțuzu
ăla plin de sine.....
Această veste m-a aruncat în cea mai profundă angoasă.
Zic:
-Îl știm pe Père Duprès. Era mereu invitat să ne țină conferințe la Institut.
Gigi îndrăznește și el:
-Dar ...cu Monseniorul Cristea ne-am întâlnit în sfârșit, am crezut că tot ce i-am spus și i-am arătat,
l-a impresionat și că s-ar fi răzgândit ... De ce atâta furie?
Monseniorul rânjește:
-Și apoi, și oamenii ăia de la Secretariatul pentru Unirea Creștinilor, cu iluziile lor deșarte..., și cu
teoriile lor cum că ”azi convertirile sunt ceva învechit ... azi predomină dialogul”(Se strâmba,
Monseniorul, mai rău ca mine, când îi imita!); ... Dar ce știe Cardinalul Willebrand despre ce
înseamnă credință, conștiință, fidelitate, cuvântul dat? Sau Fortino, sau Duprès! Ha!
 54

Da. Ce explicații alternative să găsești la astfel de atitudini? Eram în deplină armonie cu

Monseniorul. Se poate dialoga cu credinciosul unei alte Biserici sau Religii, dar dacă te convertești,
mai poți rămâne acolo unde ai fost înainte? Indiferent de bunătatea alegerii.
Ne-am dat seama, decenii mai târziu, că a avea convingeri era un gest depășit, prin urmare, noi, doi
"convertiți", eram ... cel puțin anacronici.
În clipa aceea, conta faptul că acea atitudine mai punea o barieră, chiar foarte ”serioasă” pe drumul
primirii noastre în Biserica Romei.
Monseniorul a insistat, a vorbit, a apostrofat, a rostit discursuri perfecte în dreapta și-n stânga. În
câteva zile eram deja celebri. Cine ne zâmbea sincer, ne-a numit deja ”cei doi îngeri ai
Monseniorului Tăutu”. Dar ei nu ne puteau ajuta. Cine ne-a zâmbit fals se exprima astfel: ”iată și
pe ”ăia doi” prefăcuții ăia, periculoși”. Și tot ei au câștigat mereu. Până astăzi, în 2021, cel puțin în
ce mă privește pe mine.

XXX
11 septembrie.
Începem ziua cu rugăciuni și haruri mari, pe care eu le simt în întreaga ființă. Urmează Liturghia cu
Monseniorul, de o frumusețe negrăită. Simt în mine o oboseală, o mânie, o ură, și o invidie
diavolească. Le manifest cu un teatralism ucigător. În timp ce arunc pe geam atâta energie, îmi dau
perfect seama că n-am motive serioase, că nu simt nimic din toate acestea. În paralel cu blestemele,
mă rog, cânt în suflet Domnului, suspin, cer iertare lui Dumnezeu.
După ore întregi de excitare, Gigi mă liniștește cu o privire de copil, pe care și-a mai păstrat-o până
prin anii'80. Ne rugăm împreună acelaș Rozariu salvator. După care mă pun din nou pe plâns, dar
nu pe linia a treia, ci pe a doua, a dorului de Măicuța și de cei lăsați în mlaștina adâncă; plâng după
albume, caiete, fotografii, amintiri, cărți, pe care le voi simți totdeauna ca ființe vii, colegi de viață
sacră.
- Hai culcă-te! Ori nu cumva iar ai plâns, mă ia la rost Monseniorul.
- Nu. N-am plâns, sunt fericit cu Dumneavoastră și vă mulțumesc.

18.PAPA
Poate totuși am dormit ceva, în acea după-amiază. Pentru că, seara, ne aștepta o surpriză:
- Hai, ce mai stați ? Nu ziceați că vreți să -l vedeți pe Papa? În seara aceasta este audiența generală,
în piață. (Și uitându-se la mine cam chiorâș): N-ai visat asta toată viața ta, așa cum te lauzi ? Doar
v-am învățat de unde să luați biletele, nu-i așa?
- Da, desigur, Monseniore, abia așteptăm. Dar Dv. nu veniți?
 55

Iar se uită chiorâș, ironic:

- Drept cine, Doamne, Maică Precistă, mă luați? Eu sunt om care să meargă la audiența generală a
Papei? Eu sunt persoană serioasă ...
Am râs o zi pentru acest răspuns. Dar numai 30 de ani mai târziu ... Ha ha ha ha ha ha ... ..

XXXX
Am refăcut străzile adiacente pentru a putea traversa podul Sant’Angelo și a-l compara cu cel din
Praga, Podul Karol, care este mai mare, mai bogat, dar cu siguranță mai puțin rafinat ....
Am ajuns în primele locuri dacă sanpietrinii cu Sedia Gestatoria au trecut la câțiva pași de noi.
Recunosc că ritul sosirii Papei în Sedia Gestatoria a fost cea mai rafinată invenție pe care creierul
uman o putea concepe cu privire la glorificarea unui om care, oricum, nu este chiar Dumnezeu.
Dacă n-ar fi fost pentru inadecvarea vremurilor și pentru filosofica anomalie a faptului în sine, și eu
aș fi fost de acord să nu fie eliminat. Îți vin lacrimile de emoție și gata. Paul al VI-lea m-a
impresionat și am plâns cu adevărat. Pentru că, în timp ce binecuvânta, cu acel surâs jovial de
italian șugubăț, eu mă gândeam cu recunoștință la împlinirea unei vechi rugăciuni. Cu șapte sau opt
ani mai devreme, în seminar, ca teolog ortodox ”neconvertit” încă, doar pentru că i-am auzit
binecuvântarea la radioul clandestin, mă rugasem în mare secret: ”Doamne,fă să nu mor și nici acest
papă să nu moară până să-l văd și eu, în realitate”. (Era un gând absurd, în acel moment, absurd și
ireal ... blocat cum eram în Lagăr ... dar care acum se realiza !) ... Hm! M-am uitat la el și am
suspinat fericit: „Visele prind viață unul după altul și cupolele interne ies la suprafață".
Puteam eu oare să-mi închipui atunci ce necaz mare trebuia să ne vină, nouă amândorora, de la
acest om ? Puteam oare să ne închipuim că toate visele mele, cel puțin, iluziile mele, valorile pe
care le credeam elevate, toate, toate să se spargă-n cioburi, una după alta, în scurt timp ? Puteam
oare !?
Mă întorc fericit înapoi de la audiența papală. Mă îmbăt de amploarea elegantă a ”bulevardului della
Conciliazione”. Gigi comentează unele mișcări ale turiștilor. Facem o mulțime de fotografii,
singuri și cu mulțimea. Poate pentru că nu am ales cel mai bun loc, că m-am simțit brusc obosit,
nervos și invadat de demonismul obișnuit care mă cufundă în iraționalitate, ură, invidie, furie,
teatralitate și nimic din toate acestea. De data aceasta chiar mă strâmbam, cât să sperii pe toți
minutanții Congregației.. Din fericire, la Roma și-n Occident, în general, lumea de pe stradă nu ia în
seamă gesturile stranii, afară de cele extreme, și nici acelea câteodată. Profit de această libertate și
urlu tare. Gigi mă privește cu mirare. Plâng tare. Repet: ”Mami, Mami, Mami! Toți, ați rămas acolo,
în genune! ”
 56

Fericirea simțită în piață s-a transformat în disperare lângă Tibru. Castel Sant’Angelo mă privea
dezamăgit, Gigi, la fel, ceea ce mă enerva și mai tare. Ce să fac acum? Să mă arunc de pe pod sau
mă duc la ambasadă, să mă dau pe mâna torționarilor? Aleg pe a doua. Cel puțin să mai văd o dată
pe Mami și Bistrița, înainte de a fi transformat în legumă. Gigi începe să fredoneze o melodie
pentru a mă distrage. Îl ascult, îl urmăresc.Terminăm cu bine.
- Nu trebuie să-l faci pe Monseniorul să dispere, nu crezi?
-Ah, nu, pentru nimic în lume.

19. CEREM AZIL POLITIC

12 Septembrie, 1975.
Reforma calendarului, a papei Paul al VI lea, a șters sărbătoarea Numelui Mariei din această zi. În primii ani, nu aveam
nimic de spus, știind că Papa sau chiar un simplu episcop poate introduce sau înlătura o sărbătoare, un ritual, etc.... Dar,
ajungând la Roma și înțelegând prin experiențele dramatice trăite, că singura reformă adevărată a fost aceea de a
îndepărta devoțiunea și semnificațiile puternice care premiază integritatea de caracter și fidelitatea, am înțeles și
adevăratul sens al anulării acestei sărbători. A fost eliminată sub pretextul „prea multelor sărbători”; dar lovitura nu i-a
fost dată atât de mult Preasfintei Fecioarei Maria, ci principiului câștigării unei cruciade pentru a elibera pe frații din
robie, sărbătoarea de pe 12 septembrie fiind stabilită, așa cum știm, în onoarea victoriei regelui polonez Jan Sobieski și
a călugărului sfânt, Marco d'Aviano, lângă Viena, împotriva armatei turcești comandate de marele vizir Merzifonlu
Kara Mustafa Pașa, la 11 și 12 septembrie 1683. Dacă turcii nu ar fi fost învinși , Viena și poate și Roma ar fi avut
soarta Budei și a Constantinopolului.
La fel ca și bătălia de la Poitiers și bătălia de la Lepanto, victoria de la Viena a fost pe bună dreptate văzută ca un
miracol. În cele două luni de asediu, sfântul Marcu de Aviano i-a încurajat și mângâiat pe soldați și poporul vienez,
îndemnându-i să se încredințeze Maicii Domnului și invocând mântuirea ei prin rugăciunea Rozariului.
Rozariul, după cum știm, a jucat un rol crucial la Lepanto, la Viena, în 1683 și din nou la Viena, în 1955, pentru
plecarea sovieticilor din țară. Dar toate acestea sunt sărbători incorecte politic, în vremurile noastre, în care învingătorii
sunt comuniștii și aliații lor, capitaliști atei și batjocoritori. Falșii ”progresiști” din Biserică au fost și sunt de partea lor,
împotriva cruciadelor de tot felul și împotriva noastră, eliberați grație cruciadelor victorioase sau robiți grație
cruciadelor pierdute.
Ne-am decis, deși cu reticență: cerem azil politic. A rămâne clandestini, așa cum am
crezut, (nu împotriva Statului italian, ci împotriva Statului comunist) nu era posibil. Sfârșitul războiului
din 1945 a dat lumii toate aceste minuni: prietenie adevărată care trebuia să pară falsă și falsă prietenie care trebuia să
pară adevărată, între prieten și dușman; între refugiat și ucigașul său; între Biserică și regimurile ateiste; între
reprezentanții lui Dumnezeu și cei ai diavolului. Sigur, în loc să le ceară marilor ucigași să se întoarcă acasă la ei,
dumnealor, eliberați în Vest, au împărțit Europa cu asasinii popoarelor noastre pe veșnicie. Noroc că veșnicia nu ține
prea mult. Dar între timp s-au îmbătat cu relații diplomatice, aparent prietenoase, între Italia și România, de exemplu.

Deci, era deja prea mult că dădeau azil bieților fugari. Dar cineva ne-a avertizat: ”vedeți, vă vor duce în
câmpul de refugiați, aveți grijă, este plin de spioni, nu printre refugiați, ci printre vizitatori ... Așa
că... ... ..”
 57

Așa că ne-am dus pe via Genova, în centru, la sediul Questurii, să cerem azil politic. Era firesc ca
Monseniorul să vină cu noi. Lume multă, coadă mare. Mi-a spus: ”stai jos pe scaun”. Și m-am
așezat pe singurul scaun liber. El a rămas în picioare. M-am ridicat și l-am invitat să se așeze. A
făcut o față probabil ca a mea, în fața lui Mottola: ”așează-te, fii serios”. Și întorcându-se spre Gigi
i-a șoptit: ”ce neserios, Cătălin ăsta! El moare de obosit ce e și se ridică să-mi ofere mie locul ...
Hm...!” Și această frază a rămas de pomină….
Așteptarea a fost lungă, ca în toate posturile de poliție din lume. Lungă și inutilă, dar acesta este
ritualul, te obișnuiești. Dar când ne-au chemat la rând, tonul s-a schimbat cu totul. Invitația,
primirea, conversația, atitudinile acelor bărbați din sediul poliției din Roma au fost admirabile. Au
trecut 45 de ani, vor mai trece 40 de ani și nu-i voi uita. Desigur, prezența, scrisoarea de
recomandare, asigurările Monseniorului au fost decisive. Dar stilul a fost acela: elegant, discret, fără
întârziere și fără ezitare. Cel puțin pe vremea aceea, așa era.
Ne cerură pașapoartele. (Nu existau fotocopiatoare la acea vreme pe toate drumurile; mi-aș fi dorit
să fi păstrat viza italiană nepermisă pe un pașaport invalidat de ștampila tovarășilor Securității).

Și iată-mă cum dau pașaportul RSR, "Valable pour tous les pays”, cu vicleana viză a Securității și
cu cea distrată a consulatului italian din Varșovia.
Am privit cu satisfacție cum mașina democrată înghițea acel pașaport răsfoit la Komenda, ca și la frontiera avionului de
către dujmanii vieții noastre.
Au rămas încântați, i-au mulțumit Monseniorului, și ne-au dat pe mâini noi, militare, ferme, dar mai ales generoase, ca
un vis frumos….
După care un ofițer cât se poate de gentil ne-a cerut două cuvinte despre aventura noastră. Le
declarăm imediat motivul fugii noastre: ca să devenim preoți catolici, ca să profesăm fidelitatea față
de Roma, fără să dăm comuniștilor onoarea și ocazia de a ne face martiri. Și am povestit și
minunea.
Am insistat asupra miracolului lui Dumnezeu, pentru că nu am găsit nicio explicație și nimeni nu a
găsit până acum,una, pentru gestul celor trei vameși, dintre care unul era un înalt ofițer secret al
KGB polonez. Adică să spună că era valabil ceea ce se vedea de la o poștă că nu era. În schimb,
italianul meu de la Questură a scris: „Favorizați de inadvertența, nebăgarea de seamă a oficialilor de
frontieră polonezi” . Rîdem acum, că ne dă mâna. ”Inadvertență” care a durat ore întregi, în care
timp au blocat și aeroportul. ...
u inima bună, dulce, zâmbitoare, delicată, glumind cu noi, nu au înțeles nimic. Nu erau învățați cu ”dubla gândire”, nici
cu ”dubla acțiune”obligatorie în Comunism.
Foarte târziu ne-am dat seama de ce nu înțelegeau: Italienii, lipsiți de ocupația bolșevică, își păstraseră creierul normal.
Pentru a înțelege Comunismul și fiecare gest al acestuia trebuie să devii și tu anormal. Noi am păstrat în secret

normalitatea învățată de la Dumnezeu și de la părinți. Dar numai prin ” dubla gândire” care ne salvase. Bieții ofițeri
 58

ai Questurii italiene nu înțelegeau de ce, de exemplu, vameșii polonezi au fost nevoiți să se uite la
o viză nevalabilă timp de 2 ore, dându-și cu schimbul, telefonând, viermuindu-se, ca apoi să ajungă
la concluzia că era ”valabilă?" Sau: „Cum era posibil ca un pașaport pe care scria clar în 3 limbi că„
este valabil pentru toate țările” (ceea ce nu există în lumea liberă)”să devină nevalabil datorită unei
vize restrictive nejustificate, puse pe a treia pagină?” Nu găsiseră încă acest caz în rândul
solicitanților de azil. Sper că au înțeles că expresia era doar o reclamă pentru a demonstra
„capitaliștilor” lărgimea de vederi a regimului socialist. Subtilitatea trucului perfid era tipică doar
regimurilor comuniste.4
A fost inutilă insistența Monseniorului de a fi lăsați la Coppelle, pe timpul efectuării
documentelor.Ofițerul s-a scuzat cu mare delicatețe și i-a spus că nu putea să ne stabilească poziția
de refugiați dacă nu mergeam în ”Campul” de refugiați din Trieste, …unde ”se vor căzni să ne
rezolve cât de rapid”. (Și, culmea-culmilor, s-au ținut de cuvânt). Ne-am întors, deci, ”acasă”, ne-
am luat bagajele pe care le –am considerat necesare pentru o perioadă de timp, (ne-au asigurat că ne
vor oferi totul, inclusiv costum de seară cu cravată inclusă) și seara ne-am prezentat în gara
Termini, la ora stabilită. (Pardon, domnișoara Coccò ne-a însoțit cu mașina „de teamă că nu găsim
stația lui 64”.)
”Polizia ferroviaria” ne-a primit cu toată deferența posibilă și ne-a dat pe mâna a doi tineri
carabinieri, cu uniforma lor elegantissimă, să-i mănânci, cu care am călătorit toată noaptea.
Au închiriat un compartiment întreg de 6 locuri numai pentru “noi doi”, plus cei doi carabinieri.
Astfel, am fi putut dormi foarte confortabil toată noaptea.
Era pentru prima oară în viață, când suiam într-un tren civilizat. În acel compartiment am înțeles că
puteau fi vagoane de clasa a doua cu 6 locuri, nu cu 8. Era foarte curat și foarte confortabil. Ne
îndreptam spre Trieste, un oraș iubit și venerat, cu Miramare, al împăratului drag, la care visam în
copilărie, așa cum îl admiram într-o carte poștală prea iubită.
Nu voi putea, nu am permis, să uit bunătatea, urbanitatea, eleganța celor doi carabinieri, care ne-au
însoțit ca doi frați, sau doi unchi, dacă vreți, pentru că primul era mai în vârstă.

4
Ajunși la acest punct, trebuie să mă explic de ce, această carte a vieții mele, stă nemișcată și neterminată de 40-50 de
ani. Pentru ce ? Un exemplu printre altele este că mă tem că nu voi găsi cuvintele potrivite pentru a compara eleganța
sinceră și zâmbitoare, respectul pentru om, promptitudinea, precizia, corectitudinea tuturor forțelor de ordine italiene
(și militare, în general) față de noi, începând din seara aceea, până astăzi,…. cu zâmbetele false, perfidia, trădarea
constantă, minciuna nerușinată, cinismul infinit, invidia, gelozia, frica de a nu se complica, de a-și crea probleme, de a
fi deranjați, ai oamenilor Bisericii, mai ales Ierarhi, italieni sau nu, toți romano-catolici, care din prima zi până astăzi, cu
dezgustătoare nonșalanță, de fiecare dată, ne-au dezvăluit esența lor de josnicie, de oameni falși ai unui sistem care nu
este corupt, ci pervers; nu prost, ci cinic; nu motivat, ci gol de orice conținut. Nu, oricum nu voi fi credibil, pentru că
par prea pasionat. Dar, puneți-vă o întrebare: de ce ar trebui să-i apăr fără motiv pe polițiștii Questurii sau pe
carabinieri, care au ascultat toate miracolele pe care le-am povestit cu o ironie dulce? Sau pe șeful biroului care ne-a
felicitat și și-a cerut scuze la Monseniorul? Sau, pe diferiții secretari și angajați ai Questurii ai Campului însuși, ai
Prefecturii, ai Ministerului de Interne, ai Camerei Deputaților, miniștri, senatori, deputați, oameni grei.... etc., care au
găsit fiecare gluma potrivită pentru a ne încuraja și a spune că am făcut o minunată alegere ?... De ce să laud fără motiv
nobilul comportament al celor doi carabinieri care au fost trimiși să ne însoțească la Trieste?Etc…..
 59

….Am dormit puțin, căci am povestit bunilor militari toată viața mea și-a confratelui meu: cum m-
am ascuns ani de zile în spatele coloanelor catedralei catolice din București spre a mă ruga fără risc;
cum mă împărtășeam cu ajutorul minunii covorului Harului; cum am lăsat-o pe Mami, în casa pe
care n-o voi mai vedea-o; cum ar fi fost frumoasă lumea fără Marx și prostia omenească. Zâmbeau
și ne dădeau dreptate. Între carabinieri nu intrase morbul comunist, și se vedea aceasta după rîsul lor
sănătos, pe o față senină și naivă. Cel mai în vârstă îmi dădea citate în latină, îi plăcuse Virgiliu și
Sfântul Augustin.
Au fost fermecați de statutul nostru de teologi și au profitat de ocazie pentru a ne pune o mie de
întrebări despre teologie, politică, istorie, Comunism pe care și ei îl urau . Au fost impresionați să
afle că Gigi era din orașul în care fusese exilat Ovidiu. Și că, fugind la Roma, făcuse calea inversă,
spre exil ... Ne-au umplut de glume cu carabinieri; și, cu italiana noastră imperfectă, poate că nu am
înțeles totul, dar ei ne-au suportat cu o gentilețe de neimaginat.
Chiar și uniforma își are rolul ei. Este printre cele mai elegante din lume. Poate că astăzi s-au
schimbat, dar vechii carabinieri erau anticomuniști, aristocrați în felul lor și știau soluțiile corecte.
Iar eu știam, Doamne, că așa trebuia să fie! Nu am avut,eu, cu ani în urmă, visul cu ochii deschiși,
în care cădeam în mâna poliției italiene, în fuga mea spre Triest, peste liniile lui Tito? Și nu mi-i
închipuiam altfel: era zâmbetul italian, pe buzele celui mai generos popor din lume. Iar ”mareșalul”
era doar un plutonier, cu eleganța purtărilor unui general.
Conversația a fost atât de rafinată încât nu ne-am dat seama când soarele golfului îndoliat al Istriei
și-a făcut apariția. Ne-a prins dimineața în priveliștea de paradis a Triestului, iubit înainte de-a-l
vedea.
Ce a urmat, nu e ușor de înțeles pentru cine a fost terorizat de autoritățile constituite. Formalitățile
de internare în « Campo di profughi” de la Padriciano, amabilitatea Comandantului, drăgălășenia
funcționarilor italieni, micile cadouri pe care le-am primit de la început, totul era nou și natural,
spontan și organizat, așa cum bunul gust o cere între oameni civilizați.

20.CAMPO DIN TRIESTE

Am coborât deci din tren, o mașină de carabinieri ne aștepta în gară, și după un periplu prin locurile
de vis care înconjoară Trieste, am ajuns în Campo de refugiați, Padriciano. La ușa Comandantului
Campo-ului ne luăm rămas bun de la cele două suflete nobile. Și coborâm la primele contacte cu
realitatea.
Mi-a fost ușor frică de români. Frică sau dezgust? Nu știam cine era spionul. Pentru că, la urma
urmei, aceasta putea fi singura problemă. Altminteri, printre iugoslavi, în special sloveni, sau
polonezi, unguri, cehoslovaci, bulgari și unii ruși, românii și albanezii erau, se pare, în cea mai mare
 60

parte cei mai umiliți și cei mai necăjiți. Soseau câte 11 refugiați, în medie, în fiecare săptămână,
supraviețuitori ai masacrului iugoslav, al doilea după cel bulgar, albanez sau român. Nemții ”fugari”
erau transferați imediat în Bundesrepublick, rușii ajungeau rar în Italia, fiecare fugea pe sub, sau pe
deasupra Cortinei cum putea, cam prea mulți și-au lăsat pielea, Lagărul de concentrare socialist este
veșnic nemilos, dar în Occident, așa cum spunea bine Monseniorul, refugiații din Comunism erau
mângâiați doar de cine nu avea nici o putere să-i ajute.
Vilele din Campo ofereau dormitoare cu paturi supraetajate pentru 10, 20 de persoane, împărțite
după naționalitate, dar nu totdeauna. Familiile cu copii erau privilegiate. Noi veneam de la Institutul
Teologic din București, unde am dormit mereu în câte 10, 20 și în paturi suprapuse. Pentru noi nu
era nimic nou. Aici, însă, clanțele dispăruseră, încuietorile erau rupte, bețivii, scandalagiii nu
lipseau, nu erau chiar seminariști, bunii noștri refugiați.
Dar nu ni s-a dat timp să facem calcule și să ne resemnăm, că Directorul Comandant al Campo-ului
ne-a invitat în biroul său pentru formalitățile de rigoare; și după vesele convorbiri și glume, chiar
mai frățești decât în Questură, hop, don Director ne-a zâmbit, și ne-a alocat o cameră numai pentru
“noi doi” ... De parcă am fi fost oaspeți iluștri. Nu-mi venea să cred. Nu părea real. Mă văzusem
deja înghesuit între paturile a 10-20 de moldoveni zgomotoși și scandalagii, resemnat să dorm poate
lângă un spion.
Eu, boierul greu adaptabil, nu vream să vorbesc românește, ca să nu mă complic cu posibilii spioni
care umplu câmpurile de refugiați; dar, oricum, îmi ziceam, ”mă adaptez mai bine decât nenorociții
fără creier care lasă toate ușile fără clanțe, toate ferestrele fără giurgiuvele, toate becurile fără
candelabre, în clădirile surâzătoare și primitoare din acest “campo” al libertății noastre. Ce poate fi
mai absurd decât fapta acestor indivizi, fugiți din țări transformate în lagăre adevărate, cuiburi de
teroare și mizerie! Aduc de fiecare dată Siberia cu ei, și nu e nimic de făcut.” Comandantul s-a decis
să nu mai repare nimic.
Da, desigur, aveam dreptate.
Dar azi simt remușcări pentru aceste gânduri. Toți refugiații s-au arătat atât de respectuoși cu noi,
atât de generoși, atât de calzi, atât de umili, încât acum, secole mai târziu, văd șederea noastră în
acel Campo drept una dintre cele mai fericite perioade din întreaga mea viață ... desigur, dacă nu
ași fi suferit de nostalgia și durerea pentru Mami și pentru toți cei părăsiți în iazul morții ...
Gestul italienilor de a ne da nouă, teologilor, o cameră singuri, m-a impresionat până la lacrimi.
Prințul iranian care a fost prins pe stradă într-un elegant costum de seară nu a fost tratat ca noi. Deci
eram ”aleșii Domnului”; Italia era oricum o țară creștină, respectoasă față de fețele bisericești; și
Covorul Harului funcționa mai departe pentru noi, păcătoșii….
 61

Comandantul a ordonat să ni se dea tot ce ne trebuia, după regulă, de la hârtie igienică la pastă de
dinți, de la pantaloni negri „ca pentru teologi” la prosoape și șervețele sugestive ... Ne-a invitat să
mergem să ne aranjem bagajele și camera și ne-a amintit că masa de prânz va fi servită peste câteva
clipe .
Da, nu părea real. O frumoasă cameră cu două paturi. Totul confortabil, central, discret, dat cu
zâmbet. Și acel minunat Trieste care ne veghea de departe ...
Am împodobit camera cum am putut. Era o frumusețe, în mijlocul mizeriei. Și a devenit Biserică
sfințită și Rai cuvântător.În care Rozariul, rugile noastre, când nu mă apuca bâțâiala reproșurilor,
îmi țineau sufletul pe mâini îngerești.
Nu numai asta. Eram mereu oaspeții de onoare ai comandantului. Și capelanul taberei, bunul
părinte Vittorio Antolovici ne-a căutat, când a auzit că este vorba de doi teologi ; și am fost mereu
oaspeții săi la ceaiul de după-amiază, într-o conversație dulce despre toate problemele lumii și ale
sufletului.
Și totuși eu mă viermuiam într-o tensiune de nespus. Ce bine că n-a mai fost un Mottola pe
acolo, să mă vadă cum mă strâmb ! Abia după ce Comandantul în persoană a ordonat să ne dea
camera numai pentru noi, după ce am ieșit din camera fără clanțe și din mizeria adâncă în care
refugiații de orice nivel coboară un Lagăr, abia atunci mi-am pus sufletul în pace, pentru seara
aceea, și am cântat Domnului laudă eternă decizând să accept pe români și faptul că eram dintre ei.
Seara se slujea Liturghia în capela din Campo, pentru că Italia era încă respectuoasă față de vechiul
Concordat, era o țară ”sacră”, care după reforma Concordatului din 1985, a pierdut cea mai
frumoasă parte a ei, capelele din Campo-uri, sărbătorile, sacralitatea Romei, pedeapsa pentru
blasfemie, etc ... păstrând doar partea materială, economică și birocratică ...
Don Vittorio era sloven, el slujea în slovenă și croată (plus câteva cuvinte în italiană), dar toată
lumea venea la Liturghie. Și când și-au dat seama că eram români, s-au adunat și românii, ortodocși
sau protestanți. Pentru că, încă din a doua seară am devenit ” diaconii ” lui don Vittorio, nu doar
frecventatorii bibliotecii sale. Ne-a oferit cheia bisericii, chiar de atunci, spre a avea biserica
permanent disponibilă. Da, pentru că acest om ne- a dat de la început încredere deplină. Seara, după
Missă, după ceaiul de seară și conversațiile cu noi până târziu, el cu nepoata plecau acasă, nu știu
unde locuiau, nu departe de Campo. Dar noi rămâneam în saloanele bisericii și în biserică, spre a ne
ruga, cânta, studia , sau a ne destinde după voie și poftă.
I-am scormonit prin dulapuri, am găsit picapul, discurile, muzică foarte bună, imposibil de găsit în
Lagărul socialist…. Am umplut pereții cămăruței noastre cu imaginile sacre găsite în sacristia lui
Don Antolovitch.
În salon am descoperit o mică orgă, un armonium bunișor. Îl întreb:
 62

- De ce slujiți fără orgă?

- N-are cine o cânta, zice.
- Cum n-are cine? Dar eu ce sunt? Ori n-am fost organist (improvizat) o viață întreagă ? Missa
latină fără orgă e ca nunta fără lăutari.
Rîdea să moară. Cu câtă fericire în glas a fost de acord să aducem mica orgă în biserică ! Și de
atunci, nu a slujit decât Missae solemnis, cu cântările mele spicuite din marii maeștri și în toate
limbile Lagărului. Cântam cu vocea și cu orga cât puteam, având în vedere cântecele sacre
poloneze, maghiare, slovene, române învățate în plimbarea noastră forțată prin Lagărul socialist.
Cred că pronunțam bine limbile, că se arătau tare mulțumiți și mișcați; o poloneză plângea mereu, o
lituaniană nu ne părăsea niciodată, albanezii cântau în limba lor. Cu lacrimi în ochi ...
Se putea mai bine? Nu, nu se putea.
Românii, aproape toți, ne-au devenit prieteni, familiari, intimi, chiar și confidenți ; dar nu mai puțin,
polonezii, albanezii, ungurii, slovenii, croații, muntenegrenii, bosniacii, un chilian, chiar ...Ne
despărțea doar limba, dar nu prea mult; în două zile, acel Campo, care era deja o sinteză a Tratatului
de la Varșovia, fugit în exil de el însuși, a devenit familia noastră preferată. Eram îndrumați, ajutați
cu discreție gentilă de către Comandant, de adjunct, de portari, de bucătari, de funcționari, dar mai
ales de către Don Vittorio Antolovitch și grațioasa sa nepoată.Toți, prin minune, prietenii și
confidenții noștri, într-o nesfârșită dulceață. Ceea ce în niciun caz nu puteam visa că putea fi posibil
într-o tabără de refugiați, simbol al disperării.
Prima slujbă, cu acompaniament de orgă, a umplut biserica de români. Don Vittorio ne lăsa să
slujim singuri imediat ce se încheia Liturghia sa, cântând în limba română pentru aproape toți
românii din tabără. Cântam Vecernia, diferitele liturghii ortodoxe pe care, desigur, le cunoșteam pe
de rost. Eram ca niște preoți adevărați, înainte de orice recunoaștere și hirotonire.
După ieșirea din biserică a celorlalte neamuri, rețineam pe români, propunându-le să-i învățăm
anumite cântări. Propunerea noastră a stârnit un entuziasm neașteptat. Am început cu... Imnul
Regal, pe care nu-l știa nimeni, dar care mi se părea normal să-l știe, pentru cine a fugit de
Comunism. E drept că în acele vremuri nu prea făceam deosebire între a fugi de Comunism, (ca
noi) și a fugi din Comunism , cum făcuseră poate, majoritatea. De fapt m-am oprit asupra strofei a
doua. “Să știe cu toții, Imnul Regal; dar să cânte strofa a doua, care se referă la Patrie. Prima strofă
o vor cânta-o când se va reîntoarce Regele, într-o Românie viitoare, eliberată”.
“Trăiască Patria, cât soarele ceresc, / Rai vesel pământesc, cu mare falnic nume
Fie-n veci ea păzită, fie de nevoi!/ Fie-n veci, locuită, fie de eroi !
O, Doamne sfinte, ceresc părinte/ Întinde a Ta mână pe Patria română”.
 63

Cântau bieții de ei de răsuna campul. Fiecare parcă voia să-l învețe cât mai repede și să arate ce
a învățat. Dădeam bun exemplu la alte nații, ștergeam o imagine rea a dragilor de români și ne
uneam cu falnicii polonezi care nu uitau niciodată a lor dragă « Matko Boska, Krolowo Polska ;
și cu maghiarii, cu al lor minunat imn regal, pentru care și-au dat viața, în 1956.
Acasă ar fi fost arestați chiar dacă numai ar fi fluierat-o. Când mă gândesc că toți acei români
cunoscuți și iubiți acolo, s-au împrăștiat cu toții în cele 4 vânturi din Australia în Africa de
Sud, din Canada în Norvegia .... acest glob care a devenit o altă Românie.
Doar noi am rămas în Italia.
Îmi amintesc toate acestea cu dragoste și nu-mi vine să cred: a fost adevărat? A fost atât de
uimitor!
Meritul principal era al părintelui Vittorio. El a fost un fel de Monsenior Aloisiu pentru noi în
acele trei săptămâni de Campo. Conversații continue, invitații la cafea după prânz, povești,
experiențe, cărți ... Comandantul Campo-ului care era cu siguranță bine informat, era cum nu se
poate mai bucuros pentru această activitate a noastră. Sigur, respectul acestui Om a fost un alt
fenomen cu adevărat fascinant pentru noi. Nu numai pentru că ne-a oferit o cameră proprie, ci
și pentru relația de încredere și înțelegere, pe care Prelații, (de asemenea, adevărați Comandanți
în Biserică) spre deosebire de el, nu ni le-au oferit niciodată. ….
Mâncarea era din abundență, plimbările noastre prin Trieste, pentru a savura castelul visat, un
poem continuu; străzile maiestuoase ale acestui oraș pe care îl iubeam în copilărie îmi
îndulceau sufletul ... dar ... ce nu era dulce, pentru noi, acolo, pentru destinul nostru atât de
învăluit în mister? ....
Să se știe că într-o tabără de refugiați se poate trăi și bine. Și că viața mea a fost într-un anumit
sens o ascensiune continuă a lui Sisif. Și nici astăzi, la vârsta de 50 de ani, ea nu a ajuns pe
țărmurile dorite. Și nici măcar la 69 de ani.Și nici la 70.
Acestea și altele sunt fenomenele magnifice pe care mi le amintesc din acel câmp Padriciano-
Trieste. Fără a uita absurditățile care proveneau din mine, ca un joc al dușmanului sufletelor,
care să mă facă să-mi pierd fericirea și inocența.
Dormeam și mâncam discret, dar mi-a fost întotdeauna foame din motive psihologice, din
nostalgie și din lăcomie.

21.AZILUL POLITIC
Eu ? Obosit, plâns, demonizat și nimic din toate acestea. Amestecam ruga cu blestemul,
fericirea de a fi acolo cu durerea unei neîmpliniri adânci. Ce paradox neînțeles, ce surpriză de
necrezut ! Nefericirea robiei din Lagăr mi se părea un fleac, în comparație cu nefericirea libertății
 64

irosite pe sentimentele mele! După ce mi-am venit în fire, am căutat pe români, vorbind numai
românește; dar îi căutam și pe maghiari, pe polonezi, pe sloveni, pe toți reprezentanții națiilor
noastre: să le cânt, să rîd cu ei, să ne mângâiem sufletele; înțelegând dintr-odată și numai aici, în
Lagărul libertății, că sistemul comunist ne-a adus la un acelaș numitor: am devenit o singură nație
cu mai multe limbi, dar cu un singur suflet, chinuit la fel. Cine n-a priceput aceasta, n-a priceput
nimic.
XXX
Scriu în jurnal:
”Iată-mă, deci, așa cum am visat ani de-a rândul! Un ”transfug”, cum zicea tanti Aurica
Dumitrașcu. Am visat de la 7 ani să părăsesc ticăloasa mea țară și guvernul criminal, să fiu liber, să
pot gândi, scrie, sluji, după conștiința mea. Se pare că toți sunt de acord cu mine: de la Monseniorul
Aloisie Tăutu, până la Comandantul Campului. Dar cum puteam să-mi închipui că voi purta cu
mine atâta durere, atâta nostalgie, atâta boală! Sau că vârsta simțămintelor mele se va coborî spre
copilărie; sau că voi transforma pe fratele meu adoptiv în simbolul a tot ce am pierdut !
Nu trecusem bine frontiera în Ungaria și mă îmbolnăveam la gândul că aș fi putut purta, dar n-am
făcut-o- cel puțin o valiză de amintiri cu mine; iar din prima noapte, la Roma, cea de după primul
extaz, a năvălit în mine durerea cumplită și perversă a despărțirii de persoane, lucruri și peisaje, care
totdeauna mi-au fost indiferente, sau chiar antipatice. În ce privește pe frățiorul meu, Gigi, am
descoperit încă din aprilie, 1975, că eram foarte, foarte diferiți unul de altul. Și totuși, ce ne unea și
ne unește încă, este mult mai important, mai numeros și mai adânc decât ce ne desparte. (Aceasta ar
fi și teoria unirii Bisericilor și Oamenilor). Iar, după Fugă, idea de a-l pierde, cu tot felul lui de a
părea indiferent, rece, detașat, independent și ingrat, fără să fie, o consideram catastrofa vieții mele
pe următorii 100 de ani.
Cum se vede, nu pun pe această listă durerea logică, naturală, a despărțirii de Mami sau de Bistrița,
care a fost și mai este încă o continuă înfiorare, ghem dureros încâlcit în jurul creerului meu. De ar
fi fost numai ea, mă mai puteam considera om normal. Ori, eu m-am vindecat de durerile absurde
abia după 25 de ani, și nu de tot. Ce viață a mai fost și asta, în care cu un ochi am rîs și cu altul am
plâns ?
-Oh, Ovidiule din Constanța, tu ești cu mine: ca icoană divină, ca rege, ca frate, servitor al ființei
mele!
Așa-i spuneam lui Gigi, plângând în hohote, în timp ce icoana Măicuții, singură și în neștiință de
cauză, îmi năvălea în obrajii minții. Ea încă mă mai aștepta în singurătatea casei noastre de la
Bistrița, unde s-a și retras mai apoi, ca să se ducă în lumea celor vii.
 65

-Și totuși, Linus, și totuși! Mă consola Gigi. Ce zile luminoase în acest ”campo”! Ce zile petrecute
în postura de « profughi”. Che bella cosa ! Zile în care ne-am putut permite orice, chiar și ceea ce
ne era greu să visăm că am fi putut face: Dar nu înțelegi că suntem într-un lagăr? Și totuși suntem
onorați și stimați, iubiți și consultați, de parc-am fi prinți de coroană!
Hai să ne amintim harurile primite aici, ca să plângem mai puțin, hai!
Mai întâi locuința. Păi e ușor să obții o cameră după preferință, izolată și numai pentru ”noi doi”?
(Ani mai târziu mi-am dat seama că ne fusese dată pe ziua de 13 septembrie: adică de către Însăși
Maica Domnului de la Fatima, sub al cărei semn multe ni se vor mai întâmpla).
Cu părintele Vittorio Antolovitch, capelanul Campului, ne permitem fapte și gânduri nevisate. Uite,
ne-a dat biserica pe mână, cu cheie cu tot. Umblăm prin biblioteca lui ca Vodă prin lobodă. Cânți la
missa lui zilnică în ce limbi vrei și poți. Iar pentru români, îți dă amvonul să predici, să cânți, să
slujești cum vrei și cât vrei, deși ești doar un teolog laic. Comandantul și funcționarii Campului ne
tratează cu mare respect și amiciție. Ce mai vrei?
Dumnezeu ? În toate zilele, cât am stat în Campo, nu ne-a părăsit și și-a arătat prezența Sa,
deschizându-ne porțile, ușile și inimile oamenilor.
- Da, Linus, da, continuă să mă liniștească Gigi. Iată! De ”Înălțarea Sfintei Cruci”, întreită
sărbătoare, anul acesta: duminică de Înviere, ziua Crucii și sărbătoarea Sf. Ioan Gură de Aur, … ne-
a permis Dumnezeu să slujim prima noastră slujbă, îmbrăcați în alb ca niște veșnici ministranți,
săvărșind o ”Liturghie” fastuoasă, dar cu regretul în suflet că nu am putut săvârși și canonul
eucaristic ; oh, de-am fi fost, cel puțin unul dintre noi hirotonit !
- Scrie tu pe caietul meu cronica acestor zile, îl reped eu pe alter -egoul meu. Ba chiar doresc s-o
faci cât de des.
Și Gigi s-a conformat nu odată. A tot scris, până în ziua în care s-a decis să- se dez-românizeze. Și
n-a mai scris în românește.
“Liturghia cuvântului a fost bine primită de credincioși, și mai ales predica ținută de Cătălin. A
vorbit despre Crucea fiecăruia și dorul de libertate, fuga de opresiune și îndemnul ca această
libertate să nu fie rău folosită, spre pierderea adevăratei fericiri.
Seara am realizat o procesiune cu Sfânta Cruce, am înconjurat cu toții sfânta biserică după care
Cătălin a predicat despre adevăratul motiv al părăsirii țării. Nu Comunismul în sine e de vină ci
lipsa libertății, îngrădirile pe care le aduce Comunismul.” (Nu știu de ce tocmai atunci am făcut o
astfel de deosebire, când știam foarte bine că nu există Comunism cu libertate. Ori, poate eram
impresionat de comuniștii italieni, care se băteau în piept cu libertatea și așa, ca pentru prima zi, m-
am iluzionat că acest vis utopic sau această înșelăciune fățarnică ar fi fost posibilă.)
 66

Luni 15 septembrie : ”Durerile Maicii Domnului”. Am umblat prin toate birourile spre a convinge
pe toți cei competenți- funcționarii cărora le căzusem simpatici- ca să introducă și numele noastre
pe lista celor examinați de Comisia care se va întruni a doua zi, pe 16, pentru examinarea cererilor
de azil politic. Pentru aceasta trebuiau completate documente, formulare, formalități nu puține.
Altminteri am mai fi așteptat încă o lună, poate chiar două. Cu toată bunăvoința, peste tot ni s-a dat
acelaș răspuns: imposibil. Era prea devreme. Eram ultimii pe listă.
Și totuși, preotul, Padre Vittorio Antolovitci, căruia i-am explicat situația și care a intervenit pentru
noi, continua să ne liniștească și să ne dea speranțe.
Doamne! Ce minte mi-ai dat să mă rog mult și fără 'ncetare, și de tine și de oameni? Doar nu aveam
logica și certitudinile matematice pe care le am zi! Dar rugăciunea funcționează și fără certitudini
matematice, deși îi lipsește o anumită bucurie tainică.
Între timp, ne comportam ca adevărați preoți. Lipsea consacrarea euharistică din slujirea noastră,
vorba lui Gigi. Altminteri pontificam ca Papa Grigore cel Mare, sau ca Ioan Hrisostom, inventând
rituri, rânduieli, cântări și binecuvântări, așa cum am făcut de la respectabila vârstă de 11 ani. ( Ca
să fiu sincer, până la 11 ani tot am pontificat, dar în joacă și intermintent. Din ziua în care am fost
pus să citesc Cazania la strană, în Petreștii Vlăscii, pe 9 septembrie, 1962, am devenit slujitor
specialist și liturgist sistematic).
Gigi continuă să scrie, dar eu mai adaug câte un adjectiv fundamental:
“Seara am săvârșit o slujbă pentru scumpii noștri, cei rămași în țară; pentru ca aceștia să nu fie
oprimați din cauza plecării noastre; pentru copiii care încep școala. Predica (lui Cătălin) s-a axat pe
cuvintele (din Sfânta Evanghelie ) ale Mântuitorului: “De nu vă veți face ca acești copii, nu veți
intra în Împărăția Cerurilor!” Și, care ar fi felul în care trebuie să fim copii? Este acea încredere în
tatăl nostru, specifică lor și lipsa grijilor pământești. A descris felul în care pot fi smintiți acești
copii, care nu pot distinge încă binele de rău, adevărul de minciună, frumosul de urât și primesc
orice ca fiind bun, frumos și adevărat.
Marți 16 septembrie. Am petrecut toată dimineața prin birouri pentru a termina toate formalitățile.
Apoi am așteptat cu înfrigurare să vedem dacă intrăm sau nu în Comisie. Pe listă nu eram
trecuți.Dar după ce au intrat toți românii programați, am fost anunțați că vom intra și noi, joia
următoare. Pazienza. ! Oh, de câte ori am auzit acest cuvânt! Și ce-l poate turbura mai mult pe un
fugar decât să-i spui că trebuie să aștepte!
Miercuri, 17 septembrie. Toată dimineața am petrecut-o în biserică. Am început cu o slujbă în
limba latină, urmată de o liturghie în slava pravoslavnică, orga atotprezentă. După amiaza ne-am
petrecut ascultând muzică la picup. Aveam până și așa ceva. ”
 67

Eu adaug: ”Poate ar fi fost bine de aș fi ascultat mai mult și de aș fi citit mai mult. Aș fi grăbit
stăpânirea perfectă a limbii italiene. Și aș mai fi redus din copilărie”.
“Seara a făcut slujbă numai Cătălin, în toate limbile națiilor prezente în biserică, pe fond
muzical. A urmat predica”.
Săptămâni mai târziu eu am adăugat în jurnal:
”De fapt eu rețineam pe români, după finalul Missei, spre a le predica în românește. Pater
Antolovitc slujea și predica numai în slovenă, iar neamurile se aranjau cum puteau. Eu cântam
pentru neamuri, zâmbeam pentru ele, le iubeam și transmiteam iubire și melodii. Mai târziu, Tu,
Doamne, m-ai inspirat să săvârșesc și altceva, mult mai mult. Incredibil, dar adevărat”.
“A predicat despre rugăciune și despre felul cum trebuie făcută ca să aibă rezultate, (Dar eu
știam oare foarte bine aceasta?); pentru ce este necesară, ce scop are. A dat exemplul cu „Noi
trei, voi trei, miluiește-ne per noi”; a vorbit despre Lourdes, despre credință și despre
posibilitatea omului de a găsi fericirea, dar numai în Cristos, prin iubire.”
Faptul că noi cântam, predicam, ne rugam cu popoarele în altă limbă decât cea slovenă îi dădea
mare bucurie bunului capelan. El nu a simțit nici cea mai mică invidie pe ”cei doi” „seminariști”
refugiați, așa cum, mai târziu, de-a lungul vieții noastre, am suferit gelozia colegilor și a
superiorilor.
Și așa trecea viața în Campo. Normală sau anormală, viața în refugiu îți oferă ocazia să o
înțelegi din punctul de vedere al adevăratului refugiat, care a fost pruncul Iisus.
Joi 18 septembrie.
Iată și această glorioasă zi de joi, când s-a întrunit Comisia mixtă de eligibilitate, reprezentând
atât Guvernul italian, cât și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați.
Gigi scrie: „Joi 18 septembrie. Am reușit să intrăm în fața Comisiei. Cu ajutorul lui Dumnezeu. De
fapt, după ore întregi de așteptare, nu a intrat decât Cătălin și în câteva cuvinte totul a fost aranjat și
aprobat. ”
”Ore întregi”, pentru că audierea celorlalți era obositoare, lungă, dramatică. A mea, parcă nici n-a
fost.
Nici astăzi nu mi se pare adevărat.
Am intrat singur. Nu-mi amintesc de ce. Poate pentru că se intra de unul singur, pe rând, și m-au
chemat după alfabet: Dragu, Picu. Iar Comisia, presimțind că al doilea „tânăr refugiat” ar fi avut
aceeași poveste de spus, s-a mulțumit să o confirme pe a mea, fără să-l mai asculte și pe el. Doar
se uitau la el prin deschizătura ușii. Și l-au văzut frumos și liniștit ca un înger și s-or fi
îndrăgostit de el, că erau mai mult dame pe acolo. Deci? Ce rost mai avea să-l mai deranjeze ?
Rîdem și azi…..
 68

N-am reușit să povestesc în fața Comisiei (care pe atunci reprezenta ”Geneva”) nici pe sfert de
cât povestisem în Questură sau Comandantului. Priveau curioși scrisoarea de recomandare a
Monseniorului și o notă scrisă de însuși Antolovitch..; dar nu mi-au dat timp să povestesc, așa
cum am vrut, momentul teribil al Fugii, sosirea la Roma și idealul nostru: să devenim preoți.
Membrii comisiei m-au ascultat cu simpatie crescândă, și, se părea, obișnuită; au rîs și ei de
”miracolul” de la frontieră, dând vina mai mult pe incompetența polacilor decât pe
dumnezeiescul har; dar eu știam că nu era chiar așa.Vameșii comuniști, la așa ceva erau foarte
competenți…....

După-amiaza am avut răspunsul:

„Comisia mixtă de eligibilitate în ședința din 18 septembrie 1975 de la Trieste a
recunoscut lui Dragu Ion Cătălin / Picu Gheorghe calificarea de refugiat conform
Convenției referitoare la Statutul Refugiaților semnată la Geneva la 28 iulie 1951 și în
conformitate cu legea 722 din 24 iulie 1954 ... .. care ratifică și dă în execuție aceeași
convenție în Italia. Roma, 18.9.1975. Semnat pentru Secretariatul C.P.E. Dr. Gaetano
Borrelli. "5
Deci, aveam déjà ”azil politic” în regulă.”
Păstrez și azi acest minunat document al libertății mele.
De fapt, caz unic. După numai 5 zile de așteptare. Până și acum, după zeci de ani, toți experții
se crucesc. Nu putea fi decât mâna lui Dumnezeu, căci nu eram fiii contelui de Bazargic, ci doi
fugari oarecare.
Acest eveniment decisiv ne-a umplut de bucurie, dar nu de extaz, pentru că, în naivitatea
noastră, atunci, l-am luat ca firesc, normal, uitând că am trăit și trăim încă într-o lume ciudată,
unde meritul sau dreptatea este un dar din cer sau nu există și gata. Dar întrucât, în afară de
acest drept de azil și de recunoașterea studiilor noastre cu diplomele consecvente, nu ne-a fost
acordat niciun alt drept, decât cu lacrimi, eforturi, dureri și minuni nemaiauzite, a venit
momentul în care am reconsiderat și gestul Comisiei, al Comandantului Lagărului, al înalților
funcționari ai Ministerului de Interne și ai Questurii din Roma, a tuturor celor ce au cooperat la
fericirea noastră politică. A avea azil în câteva zile și pașaport pentru întreaga lume liberă într-o
lună a fost cu siguranță cea mai mare realizare a tinereții noastre. În fond nu eram decât ”doi
fugari” necunoscuți, la mila vânturilor. Acum știm: a primi azil în șase zile de la data cererii a
fost o minune pe care nici astăzi, după decenii, nimeni nu o poate explica natural.
5
“La Commissione paritetica di eleggibilità nella seduta del giorno 18 settembre 1975 a Trieste ha riconosciuto Dragu
Ion Cètèlin (e Picu Gheorghe ) la qualifica di rifugiato ai sensi della Convenzione relativa allo Statuto dei Rifugiati
firmata a Ginevra il 28 luglio 1951 ed in conformità alla legge 24 luglio 1954, n.722….. che ratifica e dà esecuzione in
Italia della Convenzione medesima. Roma, 18.9.1975. Firmato la Segreteria della C.P.E. Dr. Gaetano Borrelli.”
 69

Mai târziu am înțeles că devenisem deja o problemă de Stat, un motiv de indigestie, o piatră de
scandal, dar nu pentru Statul italian, ci pentru Biserici și pentru infamii prelați, informatori ai
Securității.
Între timp, Comandantul și funcționarii ne-au felicitat. Profitând de jovialitatea lor, am întrebat:
-Și acum, ce se va întâmpla cu noi? Ne putem întoarce la Roma?
Comandantul ne-a răspuns:
-Este sigur că marți, 23 septembrie va trebui să părăsiți Campo din Padriciano; totuși, conform
regulii, veți fi transferați în Campo-ul din Latina. Apoi, din Latina, odată îndeplinite condițiile,
puteți ieși în siguranță.
Condițiile erau ca cineva din Italia să ne ia pe responsabilitatea sa, și Monseniorul atâta aștepta.
Nu numai că a scris imediat ”declarația de ospitalitate” și asigurarea că ”ne va da casă și masă,
ca să nu stăm pe capul Statului italian”, dar a trimis și bani pentru două bilete de tren, ca să ne
întoarcem la Roma tot așa de comod cum plecasem. Hei, să vedeți că n-a fost așa; rîsul lumii,
dar tot s-a terminat frumos, chiar prea frumos…..

Și totuși, eu m-am arătat neliniștit. Chiar și astăzi simt remușcări pentru nerăbdarea mea de
atunci. Am fost atât de fericiți în Trieste! Am fi putut aștepta următoarea Comisie sau chiar un
an acolo. Dar, odată acceptați și trimiși la Latina de ce voiam să evităm „Latina”? Desigur, un
Campo de refugiați este întotdeauna o tabără de refugiați: și să te consideri fericit în interiorul ei
pare original, dacă nu chiar ciudat. De aceea, instinctul nostru era al tuturor: să ne salvăm cât
mai repede posibil dintr-un ”Campo” și de condiția eternă de refugiați precari ... Dar ... toate
acestea, pentru că nu ne imaginam nimic rău despre viitor . Ani mai târziu mi-am dat seama că
mulți refugiați ca noi, întâmpinând durerile ulterioare, au visat zilele din Campo ca zile fericite .
Gigi scrie: "După cum până astăzi, Dumnezeu ne-a ajutat și toate au mers perfect, sperăm ca și
de acum înainte să meargă lucrurile bine.
De fapt, bine nu este decât cum vrea Dumnezeu. Urmează numai ca și noi să dorim acelaș lucru
și să ne dăm seama care este voia lui Dumnezeu”.
Mmmmda .... Ușor de spus. Gigi avea un suflet sănătos, în timp ce eu, eu eram bolnav înăuntru,
bolnav de prea multe boli. Am trăit cele mai înalte principii în paralel cu o mare frământare
interioară, a cărei origine o știam și nu voiam să o recunosc: era fericirea de a avea Occidentul,
Libertatea și pe el, lângă mine, combinate cu frica și nostalgia de ce pierdusem, stare pe care am
depășit-o abia după 2000.
XXX
Conversez cu Gigi cu un sentiment de neîmpăcare:
 70

-Citesc ziarele și cărțile din Occident, care spun adevărul asupra tuturor realităților teribile
din socialismul lui Lenin din care am fugit. Deci, ei știu tot. Misiunea mea este doar de a
confirma și a încuraja rezistența. Dar, iată că nimeni nu crede; nimeni nu ia în serios
lacrimile, toți așteaptă ora prăbușirii de la sine a tiraniei- acolo, la ea acasă; ori poate o
așteaptă să vină aici, în libertate. Alții dau impresia că nu cred faptului că în a doua
jumătate a secolului XX mai există în Europa tiranie.
Mi s-a pus un nod în gât. Nici n-am terminat stagiatura în Campo și am întrevăzut atmosfera
politică în care am nimerit în Occidentul pe care comuniștii îl disprețuiesc atât de tare, în timp
ce-l storc de bani și de lacrimi; îl cheamă putred, dar nu este. Și totuși e ceva putred în
Danemarca, dar nu pe străzi, ci în creere.
-Nu merită să cauți decât lumina eternă. Pământul e supus prostiei și minciunii.
Gigi îmi răspunde:
-Dar lumina nu va fi stinsă pentru totdeauna. Cu cât întunericul e mai mare, cu atât stelele
lucesc mai strălucitor. Cu cât flacăra e mai înăbușită, cu atât va răbufni mai tare! Trebuie doar
ferită de câmp unde sunt vânturi.
Oricum , după masă m-a apucat nebunia din nou. Plânsete, jelete, regrete,…. noroc că eram
singur în cameră, noroc că Gigi a ieșit la aer…. dar și asta mă enerva. Se întoarce, mă liniștesc,
recităm rozariul cotidian împreună, ca doi umili franciscani.
Ce aș fi făcut fără o rugăciune continuă, rozariul în doi, cu Gigi și fără acele liturghii, în care
eram un adevărat preot paroh, ante-terminem, așa cum nu am mai reușit să fiu niciodată după
aceea!? Cine și-ar fi putut imagina că apostolatul meu în acel Campo, cu aprobarea dar și fără
știrea capelanului, ar fi fost mai bogat decât cel desfășurat mai târziu, în lumea liberă? Oohi,
dacă aș fi avut conștiința de sine pe care o am acum, aș fi realizat multe alte lucruri, dintre care
primul, aș fi cerut să rămân acolo și mai mult timp, să mă pun la dispoziția refugiaților în
totalitate. Câte botezuri, câte predici, câtă mângâiere, cât ajutor pentru documentele lor, pentru
contactele lor cu lumea nouă n-aș fi realizat, dacă nu aș fi fost atât de nerăbdător și îngrijorat de
destinul nostru imediat? Oh, dacă mi-aș fi imaginat vreodată războiul mondial care ne aștepta la
întoarcerea la Roma ! Și efortul mortal de a găsi un Episcop care să ne accepte și să ne
hirotonească ... Phuah, dar prin Campo de refugiați aș fi găsit mai mulți, între ortodocși și
catolici și ne-am fi prezentat la Vatican deja consacrați episcopi, nu doar hirotoniți
preoți ...Vorba vine…. Iar Gigi era gând la gând cu bucurie cu mine. Într-adevăr, astăzi mi se
pare că el nici nu se grăbea ca mine să părăsească acel Campo. Să fi intuit el deja perspectivele
pe care acel Campo în acei ani, cu vechiul Concordat, ni le-ar fi deschis pentru viața noastră
viitoare? ... Azi, și el își amintește numai graba noastră de a ne întoarce la Roma, ca să nu
 71

pierdem anul de studii. Dar și eu, astăzi, vorbesc așa, pentru că am revenit la normalitatea
mentală. Cu nerăbdarea și furia mea de atunci, voiam să ajung la Vatican cât mai curând posibil,
să încep doctoratul, să am hirotonia, să-mi găsesc câmpul misionar sau catedra de învățământ,
sau marea parohie visată, cu mijloace obișnuite și normale, și nu cu trucuri. ... să-mi public
cărțile, chiar și cele deja terminate în mintea mea, dar nu scrise pe hârtie ... era tot ce plănuiam
zi și noapte….Vai, Deus, de ce nu mi-ai dat mintea de acum? Nu, nu înțelegeam, în acele
vremuri, că șmecheria și subterfugiul, fofilarea printre picăturile de ploaie ca Păcală, erau și
sunt mijloacele reale, atât pentru a deveni Sfinți, cât și pentru a comite o crimă. Nu, nu legea și
regulile normale contează, ele fiind scrise doar pentru cei naivi și utilizabile doar de oamenii
Puterii ... De ce nu m-ai inspirat, Doamne, să renunț la acea grabă? Atâta grabă de a părăsi acel
Campo, atât de bogat în perspective, ... și numai spre a reveni la Roma, pentru a începe prea
curând lunga cale a dezamăgirilor, a agoniei și a nedreptății, în Biserică și în lumea liberă !
Suntem atât de naivi, atât de încăpățânați, atât de nerăbdători! Gigi și-a trăit mai bine zilele, a
savurat noutatea, noile relații, noua viață, cu o maturitate pe care nici nu mi-am imaginat-o
vreodată! De la început, din discipol mi-a devenit maestru.
cap21a.
XXX
Gigi îmi spune multe considerații, dar eu l-am rugat să scrie, ca să nu uităm. Și el a scris, a
descris. A pus verbele la trecut, chiar dacă în acele zile totul era un prezent minunat pe care nu
l-am apreciat suficient:
”Și astfel, încet, încet, am penetrat în sufletul colectivității de exilați care-și deschideau inimile
către noi, ca la niște duhovnici. Tinerețea noastră nu conta, ne unea frumusețea absurdă a
destinului nostru de onoare și libertate.A curajului de a lua viața sau poate moartea în piept,
pentru un singur ideal: LIBERTATEA.
Aceasta este marea minune, săvârșită de o esecrabilă tiranie: atâtea națiuni, unite întru acelaș
destin de onoare și martiriu: albanezi, sârbi, croați, bulgari, unguri, polonezi, români, ba chiar și
sud-americani. Atât de diferiți, ca limbi și temperamente, atât de unificați de aceeași durere. Pe
toți, sau aproape pe toți, îi caracterizează o noțiune comună: eroismul. Eroismul de a părăsi o
țară, o familie, prieteni, cunoscuți, locurile natale și de a fugi în necunoscut, în speranța unei
lumi mai bune și mai drepte.
Eroismul de a înfrunta o graniță păzită cu strășnicie, de a trece ilegal peste această pază, de a
înfrunta chiar și pericolul morții (la granița bulgară se trage direct în om, fără somație).
Eroismul de a înfrunta închisoarea, după care să ai curajul de a încerca din nou aceeași faptă
pentru care ai fost închis. Eroismul de a căuta noaptea, în beznă, lansatorul de rachete, pentru a-l
 72

ocoli, de a te feri de grăniceri, de a căuta fâșia de pământ arată și de a o trece fără șovăire.
Eroismul de a merge pe jos sute de kilometri, printr-o țară pe care nu o cunoști, cu o limbă pe
care nu o înțelegi, cu un popor în care știi că nu e bine să te încrezi (iugoslavii), lipsit de
alimente, de adăpost, de haine câteodată, și chiar de încălțăminte. Să nu poți folosi mijloace de
transport, să mergi pe jos sute de kilometri, pe orice timp, prin orice relief, ferindu-te să nu dai
peste milițieni, funcționari, turnători, care se pot ascunde în fiece ins; mâncând numai ce poți
găsi prin grădini și livezi, dormind numai în păduri și în locuri ferite, folosind orice mijloace,
chiar și furtul câteodată (de biciclete, de bani, de motorete) și toate aceastea pentru a putea
ajunge mai repede în libertate, animați de dorința de mai bine.
Într-adevăr, omul se definește pe sine în momente de limită. Spune bine, deci cântecul
românesc: ”eroi au fost, eroi sunt încă”, deși pe toți eroii noștri, bestiile comuniste și imitatorii
lor îi numesc trădători.”
Eu completez:
-Istoria nu merită să fie citită decât de aceia care vor și pot să-i îndrepte erorile în viitor; sau
care pot fi tari sufletește să nu dispere înaintea năroziei oamenilor.
Gigi scrie:
”Seara, o nouă slujbă pe fond muzical. Cătălin a predicat despre credință, făcând o apologie a
credinței pe baza cărții ”Dal diavolo a Dio ” a Pastorului Richard Wurmbrandt și alte câteva
cărți.
După slujbă, Don Vittorio Antolovitch ne invită ca în fiecare seară la ceai, dar de data asta cu și
mai mult sentiment. S-au așezat amândoi, el cu sora lui, comod, în fața noastră și au ascultat cu
evlavie epopea “goanei noastre după libertate” . Pe care am ilustrat-o cu maximum de
amănunte. Au rămas foarte impresionați, amândoi. Surioara asculta și lăcrima. Ne-am culcat
târziu, dar liniștiți, poate fericiți. ”
Eu cuget și scriu :
”Joi. Ce zi dumnezeiască ! A trecut pe lângă noi cu ușurința unei aripi de înger”.
Acum, continui să cred că n-am înțeles în acea zi, în profunzime, ce se întâmplase cu noi. A fost
prea frumoas ca să poată fi și adevărat. Și totuși, a fost adevărat.

22.RAPORT SCRIS. ESEU DESPRE ROMÂNIA

Vineri, 19 septembrie. Faptul pe care-l povestesc acum, întâmplat în această zi, îl văd ca o
consecință directă a deciziei Comisiei de a ne acorda azil politic atât de imediat, fără nici o
întârziere și fără obiecții.
Gigi scrie:
 73

”Am fost chemați de Directorul campului cu care am stat de vorbă foarte mult timp. El și-a dorit
foarte mult să ne cunoască situația atât a noastră cât și a celor din țară. După rugăminți și
mulțumiri reciproce ne-am despărțit extrem de edificați, toți trei.
Am mers în biserică unde ne-am rugat și meditat pe fundal muzical. După-amiază ne-am
revizuit cunoștințele de istorie, geografie în general, răsfoind dicționarele și enciclopediile (lui
Don Vittorio) ".
Da, așa a fost.
Comandantul Campului, văzându-ne la plimbare prin parc, a trimis după noi și ne-a invitat în
biroul său.
Conversația a fost într-adevăr minunată și foarte lungă. După o elegantă introducere în care a
repetat laudele ce ni le făcuse și ne-a povestit despre excelenta părere despre noi a întregii
Comisii și a stafului de acolo, a început cam așa:
-În ce mă privește, îmi doream foarte mult să vă cunosc situația și țara Dv. în general. Eu v-aș
ruga să scrieți, pentru mine, un fel de memoriu, de eseu, dacă se poate numi astfel....în care să
descrieți amănunțit toate problemele refugiaților noștri; doar pentru a înțelege mai bine dacă
exagerează sau spun adevărul atunci când ajung aici la noi și ne povestesc aventurile lor, în
vederea cererii de azil. "
Am înțeles că dorea să-i oferim toate datele de care eram în cunoștință despre realitatea unui
refugiat, al unui fugar, al unui transfug clandestin; modurile cum evadează, cum fug, cum sar
Cortina, când reușesc s-o sară; despre victime, despre barbaria regimurilor, despre trucurile
Comunismului, despre modul în care funcționarii regimului represiv folosesc documente false
sau cum le falsifică.
Își dorea foarte mult un raport detaliat despre situația din România, astfel încât să poată verifica
istoriile cumplite pe care le auzea în fiecare zi de la noii veniți.
Îl priveam amândoi cu admirație și parcă, recunoștință. Ce mare semn de mare încredere ne
arăta ! Dar recunoștința o simțeam în primul rând față de Dumnezeu care a inspirat o așa mare
încredere în noi unui om atât de rafinat și important.
I-am promis să facem tot posibilul și ne-am pus vârtos pe treabă. La două mâini, l-am dat gata în
două zile.
Am compus un adevărat eseu despre politică și istorie, totul pentru el, un tratat întreg, cu
informații de primă mână. Ca la douăzeci de pagini, într-o italiană foarte bună, dar cu erori
foarte comice.
 74

După ce i-am dat manuscrisul, pe care l-am scris de mână la indigo, (de aceea, păstrez până
astăzi copia textului), ne-a chemat din nou peste câteva zile, deși îl parcursese, în parte, în fața
noastră și se arătase extrem de curios, de uimit și de mulțumit.
A spus totuși imediat:
-Trebuie verificate anumite informații (se referea la cele financiare, industriale, economice, în
general, pe care le copiasem din ziarele exilului românesc luate cu noi din casa Monseniorului.
Ele erau foarte adevărate, dar incredibile, ca toate știrile reale care tot soseau din Lagărul
socialist). I-au plăcut paginile despre România, despre Comunism, despre evadarea noastră; a
apreciat expresiile specializate și descrierea locurilor, precum terenul intermediar între zidurile
Berlinului, granița bulgară, la care se trăgea fără somație, (confirmam prin asta un biet tânăr
bulgar care fusese prins și bătut sistematic, înainte de a evada din nou); dădeam lista nesfârșită a
motivelor românilor de a fugi, evadarea lor prin Dunăre, uciderea lor în apă, vinderea multora
dintre ei de către iugoslavi pentru un vagon de sare,..... Textul scris de noi confirma istoriile
îngrozitoare ale fugarilor, cărora deci le-am făcut un serviciu: deveneau mai credibili.
Am folosit toate sursele disponibile: cunoștințele noastre, știrile Europei libere, ziarele din exil,
istorisirile celorlalți. Comandantul s-a minunat de textul nostru, scris în două zile. Știa că nu
aveam nici un interes să-l impresionăm, ca să primim de la el ceea ce aveam deja; de aceea ne-a
crezut.
Și totuși, ani mai târziu mi-am dat seama că nici lui, oricât de onest și de experimentat era, nici
altora, nu le venea să creadă toate ororile care li se povesteau. Și, atunci, îi înțelegeam. Aveau o
minte, un creer normal. Iar ca să înțelegi faptele perverse ale Comunismului trebuie să fii și tu
lovit nițel de perversiune. Am mai spus-o. Sau să fi trăit aievea ceea ce nu se poate povesti.
Cum a fost cazul nostru, dar mai ales al părinților, bunicilor, prietenilor, mentorilor noștri. Îl
recitesc și azi, după 25, 45, 50 de ani. Textul nostru de atunci este foarte valabil și este încă
necunoscut de masele celor naivi. Este o relatare obiectivă și acerbă. Era și este o formă de
apostolat. De fapt pentru aceasta am și fugit. Să săvârșim Apostolatul adevărului, și să strigăm
în numele victimelor.
A fost inutil? Mii de rapoarte, orale sau scrise, am tot compus de atunci, în toate circumstanțele.
În afara câtorva lacrimi de la femei în vârstă, denunțarea crimelor și a diabolicității
Comunismului s-a lovit de un zid odios de tăcere, de neîncredere, de neputință și trădare, în tot
Occidentul, în afară de Germania. Cu toate acestea, doar decenii mai târziu am înțeles că
aceste... ”calități” fac parte, de asemenea, din caracteristicile democrației neo-păgâne a lumii
noastre.
 75

În mijlocul confuziei create de această realitate, era aproape firesc ca istoriile noastre despre
refugiați să pară atât de absurde, încât nici o persoană experimentată, sinceră și realistă să nu le
poată concepe.
Dincolo de asta,în acea vineri, ne-am culcat cu adevărat fericiți.

23. ZICE DOMNUL: MERGÂND, BOTEZAȚI ALBANEZI

Sâmbătă, 20 septembrie 1975.
O zi grozavă, într-adevăr, sfântă. Ziua în care italienii își ocupă propria capitală, în 1870. Și,
fără să știe, ne salvează pe noi, refugiații din Estul comunist de furia Prelaților catolici, iubitori
de Ostpolitik. Rîdem împreună: nu numai că nu am fi avut azil politic sub Statul Pontifical, ci
mai mult ca sigur am fi fost expulzați, dacă nu chiar predați autorităților RSR. Acest lucru l-am
înțeles câțiva ani mai târziu pe deplin.
Pentru noi, în Campo, a fost sfântă pentru cu totul alt motiv, surprinzător, de necrezut. Iată-l.
Încep prost, după rugăciunea de dimineață. Lucrez printre ziare, aranjez camera, ... Apoi
oboseala.După prânz și somn lung și inutil, pentru care pierdem împreună Missa lui Don
Vittorio, ajungem la final, dar, ca în fiecare zi, am continuat cu melodiile mele în toate limbile,
urmat de ritul meu în limba română cu predica și muzica din înregistrări. Chiar și astăzi, după
decenii, admir toleranța și încrederea pe care ni le-a acordat Don Vittorio. Comportament
normal, cu adevărat creștin, aproape inexistent în lumea noastră și mai ales printre religioși.
O tânără bulgăroaică, în genunchi, plânge impresionată, suferă și se roagă cu ardoare. Încerc să
o consolez cu cele două cuvinte rusești pe care le cunosc. Simt că este a mea, surioara mea mai
mică, așa precum toate popoarele noastre pe care tirania comunistă ne-a făcut prieteni, precum
și frați ai durerii și exilului.
După-amiază, imediat după Missă:
În fața bisericii, tânărul turco-albanez care nu ratează niciodată slujbele (noastre) creștine și
catolico-ortodoxe (subliniez acest lucru pentru că nu poate exista un dezgust mai puternic pentru
un turc decât să vadă sau să audă un rit bizantin de genul acela pe care l-am combinat pentru
Români, bulgari, sârbi sau macedoneni), ... mi s-a părut că vroia să-mi vândă două iconițe și
două statuete. Eu zic „nu mulțumesc, nu am bani, păstrează-le, eu am altele. ” El insistă, vrea
să-mi spună mai multe. Poate că a vrut să mi le dea cadou.
- Ce credință ai tu? Il intreb.
- Turc sunt eu, dar nu de credință, spune el. Și apoi, mai mult cu gesturi și mimă, parcă am
înțeles că zicea: „Vreau să devin creștin”.
 76

Mă uitam la iconițele ce mi le tot arăta și m-am gândit că probabil voia să mă convingă cu ele.
Nici Gigi nu știa ce să zică.
Între timp, un grup destul de numeros, poate un întreg clan, o întreagă familie de zdrahoni
voinici și câțiva bătrâni ne înconjurară, strângându-se în jurul nostru în cerc. Erau foarte hotărâți
și dornici să se facă înțeleși cu orice preț. Cu ceva cuvinte italienești, croate, multe semne și
onomatopee, voiau să ne convingă de ceva ce nu pricepeam deloc. Erau cu toții albanezi, pe
care nu-i mai văzusem, în afară de vreun bătrân. S-au apropiat de noi, parcă îmbrățișându-se,
parcă spre a nu fi auziți de alții și pentru a ne acoperi. Pentru o clipă am avut impresia că vor să
ne ademenească într-o conspirație, o adevărată conjură, în care, albanezii , după faimă, sunt
mari specialiști. Și, dacă mă gândesc bine, ghicisem, chiar așa era. Chiar și dincolo de intențiile
lor. Vorbeau unii peste alții, dar totuși, șoptit. Ce mai, conspirație, în regulă. Portarul se
buimăcise de cele ce vedea. Au împins un băiat înainte, care bâiguia, dibuia ceva italiană
slovenă, germană.... Oricum, îl înțelegeam bine. Ne arăta cu degetul pe cel cu iconițele în mână
și ne explica:
-Băiatul ăsta va fi expulzat mâine sau poimâine.
-Cum, unde și de ce? întreb eu uimit.
Toți mormăiau în cor în albaneza lor de neînțeles.
- În Slovenia, poate, dar el se va strecura și va fugi înainte de a-l lua, noaptea asta sau mâine
dimineață.....
-Dar din ce motiv?
Au mormăit ceva dar nu înțelegeam bine ce spuneau.
-Îmi pare rău, dar ce putem face noi?
-Vrea să fie botezat. În Albania, pentru un botez, ăia împușcă întreaga familie, inclusiv preotul,
fără proces.
Știam asta, dar tot nu înțelegeam. Ne uitam unul la altul, eu și Gigi cu o uimire crescândă.
-Dar, știe el ceva de religia creștină? De Iisus....
După câteva replici între ei, în albaneză, prietenii lui au răspuns:
-Știe rugăciunile, știe Biblia, îl iubește pe Iisus.
-Cum a ajuns să cunoască Biblia?
-A fugit în Iugoslavia și a rămas printre albanezii catolici din Dalmația, unde a învățat credința.
Apoi a fugit în Italia. Dar acum, poliția italiană îl obligă să părăsească țara, pentru că nu are
documente.
 77

Aaa, deci asta era. Totuși. Mi se părea absurd ca italienii să expulzeze pentru așa motiv. Ce
documente poate avea un fugar ? Dar, în fine, acum era mai importantă dorința lui de a fi
botezat.
-Și cum poate fi botezat dacă nu știe italiană, nici croată, nici slovenă? În ce limbă îi va face
mărturisirea de credință lui Don Vittorio?
- Înțelege, dar nu vorbește.
La urma urmei, chiar și prietenii aceștia ai lui, între două cuvinte italienești și câteva cuvinte
slovene sau croate, germane sau engleze, s-au făcut înțeleși mai mult prin semne.
Mă întorc către el:
-Dar tu, ce ești?
Răspund ei pentru el, traducând:
-Musulman, dar familia mea, cu veacuri în urmă, era creștină. Și eu, aici, în Italia, vreau să fiu
botezat. De-aia sunt aici.
-Dar albanezii din Croația de ce nu te-au ajutat?
Ce întrebări fără rost mai puneam și eu ! ”De-aia”, ar fi răspuns un român.
-Și ce ai de gând să faci?
-Poate că voi fugi, oi vedea.
-Când ?
-Mâine sau poimâine.
-Și ... și atunci... Botezul, când?
-Când ? Acum, sau mâine, cel mult ...
-O, Iisuse , Doamne !!
Cum să-i explicăm că nu suntem hirotoniți preoți și că totul depinde de preotul Vittorio?
Totuși, l-am asigurat, i-am asigurat pe toți:
-Voi vorbi cu părintele Vittorio. În seara asta îți voi da răspunsul. Roagă-te. Ce limbi cunoști?
Știa două cuvinte croate și trei italiene. Dar grupul din jurul nostru a insistat:
- „Prietenul nostru vrea să devină creștin catolic, deoarece strămoșii săi erau catolici, care cu
forța au trecut la islam în vremurile persecuției turcești. Apoi a venit Comunismul cu persecuții
și mai nemiloase. Așa că a rămas nebotezat. Acum vrea Botezul ".
Mă uitam la zdrahonii aceia cu fețe de haiduci, ce zic, de bajbuzugi, care păreau teologi, și m-
am închinat. Deci, ei ne luaseră drept preoți adevărați. Nu se duseseră la Don Vittorio, ci
veniseră la noi. Și nu unul singur, ci toată haita. Nici azi nu-mi vine să cred.....
Grupul, văzând nehotărârea noastră, începu să insiste, șoptind, ca să nu dea la ochi gărzilor, dar
deciși cu toții să ne convingă:
 78

-Domnule, prietene, trebuie să faceți acum, pentru că mâine sau poimâine va fi expulzat.
Eram impresionați și uimiți de insistența lor. Erau albanezi creștini din Kosovo și Muntenegru,
trăiseră într-o anumită libertate, în comparație cu bietul om care scăpase de moarte furișându-se
cine știe cum la granița albaneză. Nu am înțeles dacă a înotat în lacul Ohrida sau a traversat
muntele.
Ochii rugători ai tânărului albanez, ”turcit” de tragedia istoriei, ne-au lăsat fără cuvinte. Am
decis să ne inventăm un plan, Gigi și cu mine, cum să-l convingem pe Don Vittorio să-l boteze.
Nu mai târziu decât în aceeași seară, când tocmai mergeam să ne bem ceaiul cu dânsul.
XXX
-Padre!
Și i-am povestit totul cu lux de amănunte, dar el a clătinat imediat din cap a negație.
-Aaa, nu pot, este adult, apoi, Botezul se face după o lungă pregătire și, în astfel de cazuri
speciale, cu permisiunea episcopului care dă permis foaaarte greu. Acum nici măcar nu este în
oraș. Dar și așa, e greu disponibil, nu-l ajungi.
-Dar este necesar să fie anunțat Episcopul?
-O, da, doar numai el botează pe adulți, e regulă.
Ahaaa! Numai el botează. Habar n-aveam. Dar acesta era un adevărat abuz. Un botez obișnuit îl
poate săvârși oricine,și desigur un simplu preot. Deja, în ritul latin există de un mileniu abuzul
ca Mirul să-l dea numai episcopul, în timp ce tot Biserica Catolică îl aprobă în toate celelalte
rituri ale sale, ca și ortodocșii, ca să fie săvârșit de preot. Fiind doar o chestiune de disciplină,
ea poate fi neglijată în cazul unui refugiat expulzat și așa mai departe.
A fost inutil să-i spui povestea expulzării, a documentelor inexistente, a dorinței sincere a
tânărului etc.
-Și pe urmă, e nevoie de catehism, de întregul curs de catehism.
-Cât timp ?
- Cel puțin un an, dacă nu doi ...
-Dar, Padre, aici în Campo nimeni nu rămâne un an ...
- Ba da, chiar și 2 și 3 ...
-Ați mai avut alte cereri de botez?
-Nu, pentru că toată lumea merge într-o țară pe care și-o alege și dacă vrea, urmează cursul și se
botează acolo. Fie că este Norvegia, sau America, Australia, Canada sau Africa de Sud.
(Acestea erau țările în care refugiații noștri puteau fi transferați, nu altele).
 79

Haah! În noua „națiune”, între învățarea limbii și cursurile de catehism, între aderarea la o
comunitate și câștigarea încrederii preotului paroh plus permisiunea Episcopului, s-ar ajunge și
la botez în 10 ani. Dacă ajunge vreunul.
Don Vittorio adaugă:
-Și apoi,…nu toată lumea care vrea Botezul este la -nălțime... pentru botez, mă-nțelegeți !! ....
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Mai încerc:
-Dar, Padre, acest om va fi expulzat. Poate că nu va mai avea altă șansă.
Nimic de făcut. Chiar și Don Vittorio era un tip dur în acest domeniu. La fel ca și colegii săi,
după cum mi-am dat seama mai târziu. Ani de catehism, aprobarea episcopului și apoi, cine știe
dacă ...
Am rămas paralizați, fixați pe gândul că acest tânăr, care se confruntă cu un asemenea refuz, își
va pierde credința și chiar mântuirea ... Și, mai grav: ceea ce puteai face în Lagărul socialist pe
ascuns (chiar și în Albania, dacă nu erai denunțat), aici, în ”Lagărul” libertății și apoi, după cum
am înțeles, în întreaga lume liberă, nici nu se concepe, Botezul fiind o problemă insolubilă
pentru toate bisericile. Poate că n-or avea apă, nu-i așa? Sau vor ca toți candidații să fie teologi?
Pentru ei nu contează dacă între timp cineva își pierde credința, sau speranța sau viața ... Pe
lângă faptul că refugiatul este întotdeauna un refugiat. Și tratat ca atare pe tot restul vieții.
Nu, nu există excepții.
Era deja a doua oară în viața noastră când ne întâlneam cu birocrația Bisericii Catolice.
Ortodocșii nu exagerează în acest hal. A fi atât de formaliști și de dificili cu Tainele era și este
total absurd. Un bărbat matur cere Botezul, în A. D. 1975, într-o lume a ateilor persecutori, a
islamiștilor în creștere amenințătoare, a catolicilor călduți, a preoților birocratici etc. etc ... Și i
se refuză, de ce? Pentru lipsa de pregătire? Credința nu e suficientă? Fervoarea, riscul ... Un
musulman care îl vrea pe Cristos, ca strămoșii săi ... și care nu vrea să- abandoneze cea mai
creștină dintre țări fără a fi botezat? Un musulman care își semnează el însuși pedeapsa cu
moartea, prin botez ? Și, în orice caz, își asumă riscul și cere Botezul. Nebunie curată !
Cu fiecare minut, creșteau în mine furia și ura împotriva acestui sistem de gândire care
condiționa chiar și pe un om cinstit, bun la suflet, refugiat, și el, părintele Vittorio
Antolovich .... Instinctiv, nu am insistat, m-am prefăcut că înțeleg, că sunt de acord, nici măcar
Gigi nu a făcut nici cel mai mic gest de dezaprobare; am luat ceaiul, ca de obicei, ne-am luat
rămas bun ca întotdeauna, ne-am despărțit ca întotdeauna, în pace și onor ... .. mai ales pentru
că, în timp ce Don Vittorio răspundea cu calmul său obișnuit, „că aceste chestii durează și
necesită precauție și permisii speciale”, în mintea mea deja mi-a fulgerat un plan, ca în
vremurile bune ale clandestinității mele în mlaștinile Lagărului socialist.
 80

Pe potecă, spre ”casă”.

-Gigi am decis: îl voi boteza eu. Îl botezăm împreună dacă vrei.
-Desigur ! De acord.
-Îl voi trimite în Biserica Catolică pe fereastră dacă cineva îi închide ușa. Și îi voi obliga pe
domnii episcopi să-l accepte, cu jurământ.
Gigi, cu un zâmbet abia perceptibil, confirma din cap
-Desigur. De acord ! Dar cum o vom face?
L-am privit cu un zâmbet malign.
-Ca în romane, ca în teatru, ca-n filme, ca în povestea Cenușăresei, așa cum am făcut noi înșine
în Bahnhof-ul din Berlinul de Est, acum câteva zile, întâlnindu-ne la miezul nopții pe peronul 1
al trenului.
-?
-Îl chem la miezul nopții în capelă, când tot Campo-ul doarme, Don Vittorio pleacă și el; avem
cheia bisericii, găsim textul în limba croată în biblioteca lui ... Din păcate nu-i putem da Mirul,
dar Împărtășania da, tabernacolul e plin.
Birocrația, formalismul, fariseismul, perfidia acestei lumi? Oh, Merita să fie înșelată. Am fost
cuprins de o bucurie fără margini. De fapt trei bucurii. Bucuria de a putea păcăli birocrația.
Bucuria de a putea împărtăși două Taine. Bucuria de a-i aduce lui Iisus sufletul unui erou, chiar
dacă sărac și persecutat. Dumnezeu era de partea mea. Nu degeaba îl inspirase pe Don Vittorio
să ne dea cheia bisericii, deși nu i-o cerusem !!!
Fața lui Gigi strălucea. Cred că el simțea încă o bucurie în plus: aceea a surprizei de a putea face
un astfel de gest. El a fost și a rămas mai puțin înclinat să răstoarne orice lege și regulă a
formalismului sacru; dar alături de mine a făcut-o mereu, fără întârziere și fără ezitare.
Și ce gând romantic: la miezul nopții ...!
Excitat de această inspirație, m-am grăbit să caut grupul de albanezi, cu care aveam vorbă
”imediat după ceai”. Dacă înainte nu erau conspiratori, acum, eu însumi i-am transformat în
ceea ce era firesc pentru ei, ca refugiați și ca albanezi.
- Băieți ! Facem Botezul, dar strict secret. No, comandant, no portar, no nimeni. Înțeles ?
Obișnuiți de totdeauna cu secretul, clandestini și fugari cum erau, au dat din cap cu frenezie. Eu
țineam degetul la gură, dar nu era nevoie, tăceau molcum, totul se mișca prin semne și ca pe
sârmă....
-Băieți: în tăcere și discreție totală, când toată lumea se culcă, și tot Campo este închis, voi vă
apropiați binișooor de biserică, nu toți deodată, eu voi deschide ușa și vom sluji Botezul cu ușile
 81

închise și la lumina lumânărilor. La ... 22.30, sau mai bine la 23. La 11 noaptea. La miezul
nopții totul se va termina.
Am explicat mai mult prin semne și cu maximum de mișcări convingătoare. S-au retras de parcă
n-ar fi fost !
Noi ? Zis și făcut. Abia a plecat Don Vittorio, ne reîntoarserăm amândoi în biserică, pregătirăm
vreo 2-3 lumânări, eu găsi un lighean mare, căci voiam să-l bag măcar cu picioarele în apă,
stiharul alb al lui Don Vittorio, o lumânare mare și diferite cărți croate și slovene pentru
rugăciuni.
La ora indicată au apărut discret din tufișuri. Evitaseră potecile parcului, pentru a nu fi ghiciți
de terți. Păstraseră cel mai mare secret și cea mai conspirativă tăcere. Sunt încă uimit și acum de
câtă percepție corectă a realității aveau în sânge, dacă până și în Campo s-au comportat ca în
Lagăr, respectând la fix toate indicațiile și gesturile mele!
I-am băgat în biserică în același climat de conspirație profundă. Știam lecția, învățată de-a
lungul vieții mele în paradisul lui Lenin, dar nu-mi închipuiam să am nevoie de o asemenea
experiență obositoare și în lumea Libertății.
Nu erau toți rude între ei, dar toți au dorit să participe la acest eveniment sacru. Chiar și astăzi
mă întreb cum au reușit să nu fie percepuți, surprinși! S-au împodobit cu toții cu haine elegante,
au venit cu flori și au vărsat lacrimi în timpul slujbei…. Și eu, care nu prea înțeleg croata, dar o
citesc bine și știam rugăciunile, am săvârșit o ceremonie cântată, aproape în șoaptă, dar
solemnă, ajutat de Gigi care completa în slava veche. Am sfințit apa amestecând-o cu agheasma
din vas. Am băgat băiatul în lighean, în picioare, i-am turnat apă pe cap și pe corp, săvârșind
deci un botez latino-bizantin, catolico-ortodox, combinat, cât să fie și simplu și sărbătoresc. A
sărutat crucea, a promis că va învăța doctrina cât va putea, și s-a demonstrat fericit când i-am
spus că mă rog ca credința lui să crească și să se țină de promisiunea de a citi Biblia.
Băiatul avea un nume complicat, dar voia un nume creștin.
-Spune tu, ce nume dorești !
-Vreau să mă numesc Valentino, după străbunicul meu care era din ...?
-Știi rugăciuni?
Știu. Și a început să le bolborosească destul de comic pe limba lui cu un tremur de emoție, ajutat
de nașul pe care și l-a ales dintre albanezi, muntenegreni sau kosovari. A citit două-trei versuri
slave pe care i le-am dat din Mesal. Eu, la rândul meu, l-am acoperit cu rugăciuni, în italiană, în
română, în slavonă și în greacă. Am făcut tot ce Biserica permite unui laic cu permisiuni
speciale, inclusiv aceea de a da Euharistia. (Fără să-mi fi imaginat vreodată că fusesem sfințit cu
14 ani înainte, vai, ce uitare, nu mi-o iert.)
 82

Era atât de frumos, „Valentino” -ul meu, plin de apă sfințită; primul meu copilaș întru Cristos,
deși fusesem naș de multe ori, dar niciodată slujitor.Și am cântat tot în șoaptă: „Câți în Cristos
v-ați botezat, în Cristos v-ați și-mbrăcat, aliluia”, în limba română ...
Apoi, pe o foaie găsită în sacristie, am compilat pe loc un document complet: în italiană greșită
foarte comic:
CERTIFICAT DE BOTEZ
”Eu, Linus Ion Popian, teolog catolic, astăzi, 20 septembrie 1975, sâmbătă, de sărbătoarea
Sfintei Fausta, am botezat, turnând apă pe capul său, în nomine Patris et Filii et Spiritus
Sancti, pe albanezul mahometan .... noul său nume creștin este Valentino. L-am botezat
într-o biserică catolică de lângă Trieste. El și-a mărturisit credința creștină, spunând că
strămoșii săi (aieux) erau catolici trecuți la islam în timpul persecuției mahomedane din
Albania. A făcut acest gest cu voință și conștiință liberă. Din acest motiv, eu, Linus Ioan,
rog foarte mult un preot greco-catolic sau un episcop catolic să întocmească formalitățile
oficiale de intrare în Creștinism pentru acest tânăr, să-i completeze slujba Botezului pe
care eu nu am avut titlul să o slujesc, precum și exorcismele împotriva lui Satana -
nefăcute, și apoi să-i confirme Botezul cu Taina Mirului (confirmatio, sacramentum).
Binecuvântat să fie momentul convertirii sale și Episcopul care îl va face un fiu desăvârșit
al Bisericii Catolice ".
Am semnat eu și Gigi, precum și nașul, un albanez în vârstă.

După cum se vede, am repetat anumite expresii, de teamă că respectivul prelat nu va înțelege
cererea mea, adică de a da Mirul, (Cresima în italiană), noului botezat.
Hm! Mai târziu, când am citit mai cu atenție noul rit al Botezului latin, din care o reformă
incredibilă îndepărtase exorcismele și multe altele, mi-am imaginat ironia și disprețul pe care orice
episcop le-o fi simțit, citind „documentele” semnate de mine, în care atrăgeam atenția că nu
executasem exorcismele conform vechii reguli.
Ne-am despărțit de albanezi în același stil conspirativ; ”clanul” secret, cunoscând legile refugiului,
clandestinității și pericolului, a dispărut în noapte, pe furiș, de parcă n-ar fi existat vreodată. Ce,
mai, haiduci în carne și-n oase !
Ei bine, a doua zi, duminică, ceata complotiștilor, cu Valentin în frunte, a reapărut și albanezii
mi-au adus un alt Valentin.
-Și el vrea să fie botezat. Și el crede. Și el provine dintr-o veche familie catolică. Faceți și pentru
el ceea ce ați făcut pentru prietenul său.
 83

Am surâs fericiți și îngrijorați. Pentru că ulciorul, se știe, nu merge de multe ori la apă . Dar nu
am avut de ales: ai intrat în joc, Cătăline, trebuie să joci. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi
pentru noi, bucuroşi le-om duce toate ....
Am făcut același gest sacru și pentru el, tot la miezul nopții, în același mod. Și el a adus un naș,
și el ne-a căutat cu ochi strălucitori, și el a fost emoționat, exprimând într-o slovenă mai bună
rugăciunile, crezul și bucuria lui de a aparține Bisericii Catolice. Iar ”clanul” știa acum potecile
secrete ale parcului, pentru a ajunge la biserică fără a fi observat.
L-am chemat pe noul candidat într-un alt mod, după numele pe care l-a ales; știa bine limba
croată, așa că a înțeles mai bine slujba; i-am redactat și lui un document, așa că am dat de lucru
la doi episcopi pentru Sfântul Mir, dacă Excelențele lor se vor fi încrezut în documentele mele
scrise de mână într-un Campo de refugiați, în lipsa unei sacristii aurite, plină de ștampile și
permise în ordine ... .
Și pentru el, din nefericire, erau necesare, sine qua non, toate permisele birocratice, pentru a
intra în Împărăția Cerurilor; și pentru el trebuiau să funcționeze proverbialii pași de plumb ai
Romei papale sau ai democrației.
Eu, și Gigi, catolici clandestini, ne-recunoscuți ca aparținând încă Bisericii Romei am introdus
în doar două seri în Biserica Romană,vizibilă, alți doi martori clandestini ai credinței, ca și noi.
Eu am așteptat ani de zile ca trecerea mea clandestină la Biserica Romană prin mâinile
părintelui Rafael Haag să fie recunoscută oficial. Și astăzi, după 46 de ani, mi se pare că nu am
fost niciodată recunoscut cu adevărat sau, cel mult cu dinții strânși, cu abstensio mentis gata să
fiu descărcat la nevoie, cum s-a și întâmplat.
Și de data asta, grupul albanezilor, care devenise și mai numeros, dispăru în noapte ca
fantomele din Spessart. Încă mai admir discreția ”clanului” de la care nu a răsuflat nimic, astfel
încât bunele relații cu părintele Vittorio au continuat fericite până la capăt. Nici funcționarii sau
gărzile Campului nu și-au dat seama de nimic.
A doua zi, însă, cei doi ”Valentini” ai mei erau departe, luați de carabinieri, nu era clar dacă la
graniță sau altundeva, cine știe unde…. Erau fugari ca mine, vânați ca mine, fără documente și
fără drept de azil. Îmi spune inima că au știut să se ușchească, să se fofileze printre mărăcini și
să nu cadă în mod democratic în mâinile torționarilor iugoslavi. Nu ar fi fost pentru prima dată,
dacă ar fi fost lăsați de izbeliște, după teribilul 1945, anul vânzării universale și al perversiunii
istoriei umane ca niciodată, din vremea lui Noe încoace. Au plecat însă bogați, cu un document
foarte original și credibil, care dovedea că s-au sfințit cu supremul Sacrament al mântuirii. Și,
mângâiați de certitudinea (nu pe deplin adevărată) că Biserica Catolică era așa cum o visaseră ei
în gulag: deschisă, imediată, preocupată, disponibilă. Vor fi găsit un Episcop mai puțin
 84

birocratic? Vor fi fost împușcați fără Sfântul Mir? Voi știi,aceasta, în fața Tronului Ceresc.
Deocamdată, mă pot lăuda fericit, pentru tot restul vieții că primele mele botezuri au fost
celebrate într-un Campo de refugiați, pentru doi adulți, „turci”, albanezi clandestini.
Oooh, cât aș vrea să vă reîntâlnesc, voi care ați devenit copiii mei, primii mei copii! Dar de ce
ați dispărut așa repede, înainte de a vă înțelege și de a vă da o adresă, un semn, unde m-ați putea
găsi ...!?

”Complotiștii” albanezi se pregăteau să-mi aducă și alți candidați. Nu am mai avut timp.
Gândindu-mă la ei, abia astăzi, după 45 de ani, înțeleg motivul pentru care Dumnezeu ne-a dus
în acel Campo, și regret că nu am înțeles atunci, aceasta, pentru a nu grăbi lucrurile și a rămâne
încă un an, poate doi, în acel loc, unde, clandestin sau oficial, cine știe câte alte botezuri și
minuni am fi putut realiza!

24.TELEFON ÎN LACUL CEL ADÂNC

Gigi scrie: „Am înțeles că marți, 23 septembrie ar trebui să părăsim Campo di Trieste, dar nu
știm dacă direct pentru Latina sau Roma. Oricum: „BINE” este doar după cum vrea Dumnezeu.
Prin urmare, și noi ar trebui să dorim același lucru, dându-ne seama care este voia lui
Dumnezeu”.
Bine, mergem „acasă” la Roma. Dar era de neconceput să părăsim acest minunat nord-est al
Italiei fără a vizita Triestul. În primele zile, ocupați cu pregătirea pentru dialogul cu Comisia,
cu slujbele, Botezurile, cu contactele cu adevărat apostolice și pline de iubire cu refugiații și cu
întreaga lume a acestui Campo, am lăsat mai la urmă vizita frumosului și eroicului oraș, locul
ideal de ajuns al tuturor robilor din Lagărul socialist. Milioane de ochi erau îndreptați către un
singur punct: Trieste; ”Să ajungem la Triest”. Fugarii iugoslavi erau primii, spre deosebire de
guvernul invadator care avea alte gânduri pentru Trîst; dar mai presus de toate, albanezii,
bulgarii, românii și, de ce nu, și ungurii, nemții din Est, cehii, slovacii și polonezii, care primeau
mai ușor pașapoarte pentru Iugoslavia decât restul robilor: toți considerau evadarea prin Triest
ca cea mai puțin periculoasă. Se numea ”granița ușoară”, italo-iugoslavă. Nu era chiar așa de
ușoară: fâșia arată era foarte largă, comuniștii, idolatri obligatorii ai șefilor, scriseseră un
kilometru de „Tito” pe muntele din apropiere și doreau să demonstreze lumii întregi că
regiunea, inclusiv Trst, ar fi fost iugoslavă din zilele lui Noe. Cu toate acestea, granița, care
începea lângă Tarvisio, (lăsa Caporetto afară, la dușman și, după ce tăia în două Gorizia, se
încheia la câțiva pași de Campo-ul nostru), nu se compara cu îngrozitoarele granițe maghiare și
cehe sau cu Zidul Berlinului.Așa că duminică, 21 septembrie, de dimineață, o luăm pe jos, ca
 85

să ne bucurăm din plin de peisajul unic al acestui paradis înjumătățit de istorie, dar și cu idea de
a reveni pentru Missa de seară a lui Don Vittorio .Voiaj pe jos din Campo până la Trieste.
Munte, mare, soare, frumusețe, plante luxuriante, soare în spirit. Case bogate de ”mici burghezi”
locuitori într-o țară fericită, care se plâng toată ziua de cât sunt de nenorociți…. În biserica
Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul… Missa dela orele 11 în italiană; orgă romanțioasă,sobră,
iubitoare….Simt noi haruri, mii de haruri ca pururea în viața mea. M-am gândit acolo de câte ori
am judecat pe Dumnezeu că nu a făcut după cum am vrut noi….
Triestul îmi place nespus, totul mi se pare excepțional. Culori nemaivăzute până acum, decât la
cinematograf. În ”Piazza Venezia” sunt acasă. Dar nu pentru porumbei, nici pentru tot soarele
acela care încununa frumusețea arhitecturală ce mi s-a părut perfectă, nici măcar pentru
libertatea care ar trebui să fie întotdeauna suficientă singură pentru a te face să te simți ca acasă:
nu; ci din cauza cărții poștale cu vederea acestei piețe, pe care o țineam ascunsă de mic copil,
trimisă de un prieten fericit al unchilor mei care au murit în război,
Simt extazul Prezenței divine prin care totul primește frumusețe: ea emana din clădiri, din
culorile lor, din Castelul din Triest, sus, sus, fascinant deși ruinat, sau poate tocmai pentru
aceea.
Vizitarăm toate piețele centrale; ne scăldarăm picioarele în marea de smarald; am încă
fotografiile de atunci.Contemplai clădirile cu dragoste, crezându-i pe cei care spuneau că ele se
iau de mână cu Viena, visată și ea, mai ales după ce văzusem Cernăuții ocupați. Și totuși, de la
Cernăuți la Triest, Imperiul austriac a demonstrat că a știut să creeze un frumos stil. Singurul
lucru care merită amintit din acea Închisoare a popoarelor.6
6
Nu am simțit niciodată nostalgie sau simpatie pentru Imperiul Austro-Ungar, așa cum fac mii de italieni uituci și chiar
români ardeleni. Imperiul a fost cu adevărat o închisoare pentru popoare, deși pentru unii, o închisoare de aur. Dar
tratatul de la Versailles, Saint Germain și Trianon făcuseră dreptate. Imperfectă, de acord. Dar fusese cel mai bun tratat ,
încheiat vreodată în Europa. Cu siguranță, el ar fi putut da mai multe orașe dalmate Italiei, mai multe orașe sudete
Germaniei, câteva Subotica mai mult Ungariei și un Debrecen României în schimbul regiunii ungurești Mures, Covasna
Harghita, etc ... Dar dezastrul tratatelor de după 1945 au atins abisul perversiunii istorice și morale. Niciodată, ca în
aceste zile în Campo, la o aruncătură de băț de granița iugoslavă nedreaptă, n-am simțit mai puternic durerea pentru
pierderea italiană a Istriei, a orașului Fiume și a Dalmației și regretul pentru slăbiciunea lașă, iresponsabilă, bolnavă. ..
îmi lipsesc adjectivele - ale guvernelor italiene care chiar în acele zile au renunțat la Zona B. Exact în timp ce scriam
acele 20 de pagini pentru Comandantul Campo-ului despre Comunism și infinitele sale mizerii, guvernul italian lăsa
definitiv Iugoslaviei așa numita Zona B din Triest care fusese dată de aliați lui Tito, dar fără a fi recunoscută de tratatul
de pace. După atâția ani de pedeapsă, pe umerii a sute de mii de italieni nevinovați, guvernul italian ar fi putut acum să
facă gălăgie și să nu recunoască o invazie care a răpit deja restul Istriei și întreaga Dalmație. Unicii care protestau erau
niște grupuri mici, aparținând micului partid de dreapta, MSI, cu pancarte prin oraș, tip „Zona B este Italia”, dar
nimeni nu i-a luat în serios, în inconștiența generală a unui popor învins. Exact în acele zile am aflat de existența MSI,
înțelegând mai multe despre el la Latina, și este singurul motiv pentru care m-am atașat acestui partid, nu pentru
fascismul său nostalgic, și cu atât mai puțin pentru legea pedeapsei cu moartea pe care o cereau; ci pentru veridicitatea
cu care au vorbit de Comunism, de războiul pierdut, de trădarea Occidentului, de slăbiciunea partidelor creștine și a
ierarhiei ecleziastice ... singurii care vorbeau de Mussolini și Hitler în mod echilibrat; singurii care exaltau fapta lor
măreață de a ataca Uniunea Sovietică și de a dori să o distrugă, pentru eliberarea popoarelor noastre. De ce ar trebui să
fim recunoscători oricum aliaților occidentali pe care i-am iubit? Pentru că ne-au dat Lagerului, Gulagului de
exterminare pe veci?
Istoria de după 1945 a creat și această dragoste absurdă în noi. De fapt, nu ne-am putut abține să nu iubim vechea
Antantă, care făcuse dreptate în 1918; dar nu mai merita dragostea noastră după trădarea din 1945, când cu un singur
 86

Plimbându-ne prin minunatul oraș pe care-l priveam cu supremă iubire, palat cu palat și biserică
cu biserică, am găsit oficiul poștal central și am intrat înăuntru să trimitem ilustrate celor
dragi.Acolo, am avut parte de una dintre acele surprize aparent banale care mi-au schimbat,
mereu și peste tot, cursul zilelor sau pur și simplu mi-au eliminat o rană usturătoare.
Văd ”telefoane” și întreb aproape în glumă: se poate chema ”Roma” de aici?
-Da, puteți apela Roma de oriunde.
-Dar Bucureștii, de exemplu?
-Și Bucureștii.
-Și la București se poate suna de oriunde ?
-Nu, a fost răspunsul oarecum ironic, în străinătate, numai din Trieste.
-Și așteptarea durează mult?
- Nu, ar putea fi chiar scurt.
O bucurie infinită îmi umplu întreaga ființă ca un extaz, ca o emoție maximă.
-Și cât costă?
-100 lire pe minut
Nu, nu era problemă de bani, ași fi dat toate economiile să aud vocea unchiului Nicolae, dar
surpriza că de acolo aș putea traversa Cortina de Fier cu vocea mea mi-a dat un tremur de fericire
pe care nimeni nu îl poate înțelege. Gigi era la fel de entuziasmat, dar el nu avea curajul să
deranjeze vecinul care avea telefon, și care doar pentru atât ar fi putut suferi, ca și întreaga
familie Picu, rămasă în mlaștina adâncă .
Nu m-am gândit de două ori. Reparam un alt punct dureros, care era ruperea oricărui contact cu
cei dragi. Mă uit astăzi, după 2000, la modul în care oamenii comunică, între internet, sateliți,
telefoane mobile și apeluri video, fără să înțeleagă izolarea noastră care a durat de pe vremea lui
Adam până în zilele noastre ...Oricum, internetul a întârziat chiar și în SUA din cauza existenței
Lagărului socialist, iar dacă ar fi existat, Lagărul s-ar fi comportat, de la Berlin la Pekin, ca în
Corea de Nord de astăzi....
telefon ar fi putut să-l trimită pe Stalin acasă cu nefericitele sale armate de ocupație.
Am mers prin Trieste, am văzut de la distanță frontiera iugoslavă cu numele de Tito, zgâriat pe fâșia arată care putea fi
citită de pe Lună și am comentat cu tristețe situația.Într-adevăr, cine știe de ce tremuram la ideea că, dacă vor semna
tratatul (care a fost semnat mai târziu, în semi secret în Osimo, noi, refugiații, ne putem găsi, cu tot Padriciano
înconjurat de invadatorii lui Tito, care încă domnea nederanjat.
Tocmai în acest fel, am primit confirmarea inexistenței unui guvern la Roma, așa cum a spus întotdeauna unchiul
Nicolae și așa cum ne-a repetat-o și Monseniorul. S-a pierdut un mare război, chiar dacă mulți italieni au impresia că l-
au câștigat ... și, mai mult decât orice, și Germania a fost nevoită, din 1970, să recunoască granița Oder-Neise și să
renunțe pentru totdeauna (?) la minunatele regiuni germane, Silezia și Pomerania ca și la teritoriul sudet. În aceste
locuri, cu toată simpatia pe care o simțeam pentru polonezi și cehi, nu găsisem un motiv suficient în favoarea lor.
(Gândindu-mă mai puțin la drepturile istorice decât la deplasarea istovitoare și nedreaptă a milioane de nevinovați,
germani, polonezi, sudeți, italieni, transformați în exilați, victime și chiar martiri, etc ... etc ...)
Am trăit și trăim deja, încă în 2021, într-o Europă care a călcat în picioare unul dintre cele mai bune tratate de pace din
istoria sa, cel de la Versailles, et &, dar păstrându-l intact acolo unde ar putea fi și corectat, precum în Alsacia -
Lorraine, Irlanda, Turcia etc ... Ucigând viața a zeci de milioane de nevinovați .
 87

Am făcut comanda, mi-au cerut să aștept; nu știu câte minute au trecut, ziua a fost bună, altfel se
aștepta ore și chiar degeaba ... Ei, bine iată: ”Alo, alo”, pot auzi vocea doamnei Mihăescu,
vecina, care înțelege imediat, și care într-o fugă traversează strada 9 Mai și tot într-o fugă îl
aduce pe unchiul Nicolae, care izbucnește în lacrimi, așa cum nu l-am auzit niciodată .. În câteva
clipe îi pot spune doar asta: ”vă iubesc, suntem foarte fericiți, nu vă faceți griji, trimiteți-mi pe
Mami, Mami să vie la mine. Da, sunt în iubitul nostru Triest. La Roma totul este perfect. Mami
să vie la mine, mami să vie la mine”, ... și strigam și plângeam că toată poșta se uita la mine.
Triestenii erau obișnuiți cu refugiații și cu disperarea lor, dar ca mine, mai rar. .. ..
Acum zâmbesc, dar durerea a fost chinuitoare și, dacă nu aș fi fost atins de o grație specială, tot
datorită Rozariului pe care -l recitam cu Gigi fără oprire, în compania pinilor și a dealurilor din
Padriciano, aș fi comis cu siguranță multe nebunii. Acum sunt sigur: Rosariul îmi dădea acel
punct precis al bătrânului Atlas, de a ține întregul glob în echilibru pe un deget.
Oh, vocea unchiului, dragostea lui, îngrijorarea și lacrimile pentru mine ... -"Când am ajuns
acasă din voiaj, și am găsit biletul tău sub ușă, am plâns, am plâns mult ... Bine, bine, o vom lua
pe Mami la noi, nu mai scrie la Bistrița. Îți voi trimite tot ce pot .. (Știu că se referea la fotografii,
caiete, amintiri), tanti-ta suferă de ficat, știi ... Bineînțeles că suntem de acord ca Mami să vie la
tine ".
Am ieșit în stradă în lacrimi de fericire. Cu speranța sigură că nu am pierdut-o pe Mami pentru
totdeauna. Că unchiul ar fi putut să se lupte cu organele de partid și de stat, să-i se dea un
pașaport, o viză pentru Italia și poate cu scuza că ar fi făcut totul pentru a mă readuce „acasă”,
Securitatea ar fi permis unei bunici de 90 de ani să se suie în trenul pentru Viena, unde nepotul ei
adorat ar fi așteptat-o, în ritm de vals de disperare. Dacă această lume a noastră ar fi fost cel
puțin un gram mai normală, acest vis minim de dragoste s-ar fi împlinit .... În acea duminică nu
aveam niciun motiv să mă îndoiesc de asta.
Deschid caietul și scriu în timp ce merg. Urcăm în autobuz, strig tare, nu-mi pasă de oameni. Eu
scriu. În jurul nostru, tinerii italieni fac un zgomot asurzitor. Chiar exagerat. Și râd în hohote.
Mă gândesc: poate că rîd de aparatul meu de foto sovietic, bietul Smena 6 cu care, din 1967 am
tot fotografiat, până în 1980.
Dar oare rîdeau cu adevărat de Smena mea 6? Zeci de ani mai târziu am început să mă îndoiesc
de asta. Lumea occidentală era încă politicoasă, și elegantă, nu se lega de lume pe stradă ca pe
meridianul balcanic.
Și așa am ajuns în Campo, direct la Missa lui Don Vittorio. După care, cum am spus, clanul
albanezilor ne atacă din nou. În timp ce-i priveam cu extaz, mă gândeam la ce mi se părea pe
drum, cu rîsul pentru Smena 6, cu amintirile…
 88

Mi-am zis: ”Dar de ce mă leg eu de asemenea nimicuri, când mă așteaptă la miezul nopții cea
mai mare misiune a vieții mele, cum zice Evanghelia: mergând, învățați și botezați… albanezi.

24.FUGILE MELE DE UNUL SINGUR

22 septembrie.
Se zvonește că vom fi trimiși in Campo-ul de refugiați din Latina. Când? Mâine la ora 18.
O, nuuu. Eu vreau „Roma” direct și acasă, la Monseniorul. Nu ne-a trimis el însuși banii pentru
biletele de tren? Dar dacă între timp, poșta întârzie și banii nu ajung, nu există altă opțiune:
Latina și gata.
I-o arunc comandantului, că ”nu prea vrem să plecăm”.Ne zâmbește în glumă. Și de ce nu ?Eee,
pentru mai multe motive, dar mai ales pentru că așteptăm banii sau biletele de la Monseniorul.
Dar cea mai importantă faptă rămânea vizitarea Castelului Miramare. Castelul lui Maximilian a
fost adevărata întrupare a copilăriei mele, în zona Trieste: tot datorită unei cărți poștale care de la
0 la 24 de ani a fost întotdeauna în fața ochilor mei și trebuia să fie întruchipată în realitate. Nu
oare, după 5 septembrie, trăiam faza crucială a vieții, în care trebuiau realizate toate semnele,
presimțirile, așteptările, profețiile care au apărut în prima perioadă a vieții?
23 septembrie: Sf. Linus.
Sărbătoarea mea onomastică pe ambele calendare: Ion și Linus. Gigi mă felicită iar seara se
pune pe scris:
”Ne-am sculat cu speranța că vom reuși să nu mai plecăm la Latina, ci la Roma.Mai aveam multe
de făcut și nu le puteam termina până la orele 18 când plecau mașinile pentru Latina. Am aflat cu
bucurie că am fost tăiați de pe listă.”
(Aaa, iată: acum, mă duce gândul la surâsul malițios al Comandantului,care cu o întorsătură de
condei ne-a împlinit dorința, fără să zică nici pâs. Să te răsplătească Dumnezeu, suflet dulce, de
italian curat!)
”După care, Cătălin a lucrat toată dimineața(:ce-oi fi lucrat??) și după masă am plecat la
Triest.Dumnezeu ne-a condus din mașină în mașină, direct la Miramare. După ce ne-am umplut
sufletul de frumusețea pădurii , a parcurilor, a castelului și a mării, ne-am întors în oraș pentru
cumpărături.Magazine pline de marfă, nu de lume; (în Socialism era invers); și cu vânzători
extrem de amabili, (tot învers ca în Socialism); în Campo am găsit încă mașinile pentru Latina și
ne-am putut lua rămas bun de la cei care plecau. Am putut participa și la Missă și Dumnezeu ne-
a învrednicit ca după slujba noastră să ne și împărtășim.Ne-am culcat fericiți și împăcați, plini de
speranțe, dar nu în ceea ce planificăm și dorim noi, ci în ceea ce ne va da Domnul să trăim, căci
până acum totul a fost minunat.”
 89

N-am comentat nici atunci și nici acum nu contrazic descrierea luminoasă și senină ca
sufletul acestui minunat băiat, a acelor zile în care eu am fost mai dual, mai dublu ca niciodată
în viață: de la bucuriile nemaigândite, cădeam în cea mai neagră disperare și nervozitate, care mă
făcea să fug, să urlu, să zbier singur prin acele minunate parcuri în care găsisem echilibrul și
fericirea, dar nu eram lăsat să mă bucur de ele, de către demonii interiori. Gigi participa la toate
aceste dubluri ale mele, le vedea, sunt sigur că suferea, dar din tot ce a scris și a spus, nu a apărut
niciodată vreun accent dintre acestea. La distanță de decenii, mă consolez că un har special
estompa efectele acestor crize ale mele și-l lăsa să treacă senin peste ele și să nu-mi reproșeze
vreodată, sau să vrea să fugă de mine, cum poate aș fi meritat. Cred că a avut mereu intuiția că
Domnul ne trimisese pe amândoi, ca numai amândoi să putem realiza misiunea noastră de
sfințenie și evanghelizare și mai ales de cunoaștere a realității și a adevărului. Deși, sâmbătă, 27,
repetând noi vizita la Miramare, m-am enervat că el nu lua parte la durerea mea, ci se plimba
cântând,…. și am fugit de el, fără să-i zic un cuvânt. (Nu era prima oară, era a suta oară, ispita
aceasta groaznică am avut-o de când am decis fuga, împreună, în secretul sălii de curs de la
Institut; dar, în trecut, când fugeam de el emanam și țipete, urlete, reproșuri, lacrimi, nebunii.
Dar în acea zi, curios, am fugit fără un cuvânt.E adevărat că din acea zi, voia nebună de a fugi de
el s-a evaporat pentru totdeauna.)
Am fugit așa de rău că eu însumi m-am pierdut printre potecile pădurii și ale parcului.
M-am așezat îngrozit pe o bancă și am scris versuri ce –mi veneau de undeva de departe,…ceva
ce nu trebuia să uit :
”Fuga.
O ambiție și am fugit de el, fără ceartă, fără vorbă
Pe urmă inima-mi s-a frânt. Cum să fug de el, Icoana Celui nespus? Eu am nevoie de el, eu sufăr
depărtarea lui. Eu pierd, ca Jacob cu Îngerul, ca Petru cu Domnul.
Naintea Paradisului porțile mă opresc și glasul din mine strigă: nu poți intra fără el.
Căci nu l-ai iubit destul și dragostea Mea nu rămâne întru tine.
Lasă darul tău, aici,du-te, caută-l și adu-l cu tine
El este marele tău semn, ești responsabil pentru viața lui.
”AMÂNDOI”, aceasta este Taina ta de acum.”
L-am găsit cu greu, era îngrijorat, stătea pe o bancă și se uita în toate părțile….nu mi-a reproșat
nimic, ca totdeauna. Dar acel episod, acele cuvinte sunt vii și acum, în A.D. 2021. N-a mai
existat o a doua ispită de acest gen. Iar la el chiar nu a existat vreodată, nu s-a clintit din nimic și
nimic nu l-a clintit. A devenit mai acid cu mine și, trecând anii, aciditatea s-a accentuat. Dar nu-i
pot reproșa nimic: plătesc epoca în care mi-a fost discipol și eu un ”pedagog” extrem de acid.
 90

Duminică, 28. Merita încă o vizită la Triest. Când nu veneai la prânz, cantina Camp-ului îți
dădea hrană rece.
Ne pregăteam de plecare. L-am întrebat ceva. A zis ”nu știu”. Mă așteptam să răspundă ”nu pot”,
dar nu mai știu despre ce a fost vorba. Restul știu din jurnalul meu în care nu am scris motivul,
căci, mai mult ca sigur, în timp ce descriam scena uitasem déjà că a fost un motiv. Adică de fapt
nu a fost nimic. Gigi s-a spălat pe ochi și, încăodată, tinerețea, iubirea, harul au învins. Senini,
deși cam obosiți, mergem spre Triest. O duminică de iertare, de Missae și de tăcere, ca să nu mai
calc în străchini. Îmi veneau în minte cuvintele lui Iisus. ”Iar oile mele aud glasul meu”. Trebuia
să-l aud, exagerasem la culme, nu se mai putea.
Ași. Nici vorbă, după două zile de umblat prin Trieste și la Miramare, plus fericirea din Campo,
cu Don Vittorio, cu refugiații rămași, tot nu mă opresc din nebunie.
La miezul nopții slujim împreună cel de-al doilea botez, cu toată ardoarea.
Luni, 29 septembrie.
Scriu: ”Printre pregătirile de plecare, îi fac reproșuri demonice, de toate mărimile. Tăceri și
vorbiri”.
Mă întreb și azi: ce-i ziceam? Și de ce ? Ce mi se părea ?
Marți 30 septembrie, plecam. Nu mai aveam nimic de zis. Banii pentru bilete de la Monseniorul
nu au ajuns de la Roma la Triest, chiar dacă bietul de el îi trimisese de două săptămâni, însoțite de o
a doua recomandare pentru noi, potrivit căreia el "ne va oferi masă și casă pentru a nu fi pe
cheltuiala statului italian”. Zeci de ani mai târziu, citind în Arhivele Vaticanului scrisoarea unei
baronese austriece, în plin război, în care se plângea Papei că scrisoarea de la sora ei din Viena la
Roma făcuse două zile, în loc de o singură zi, din cauza liniilor frontului, și că ”aceste armate
exagerează! Să întârzie trenul cu scrisoarea sorii mele”, mi-am dat seama că din 1915 în 1975,
progresul poștei italiene a fost uluitor.
Ei bine, scrisoarea și banii noștri, cu Poșta Italiană din 1975, au dormit în șoșoni, de la Roma la
Trieste, fără frontiere și fără front, astfel încât să ajungă după transferul nostru. Și de fapt:
„Astăzi este ultima zi”, ne-au spus ei. „Mâine ne vor duce la Latina”. Ei bine, răbdare! Ne-am
făcut bagajele, am salutat și am îmbrățișat în stânga și-n dreapta.
Separarea de atâția refugiați din atâtea națiuni, care deveniseră prieteni și confidenți, a fost o
mare pierdere morală, sentimentală, dar și culturală și de apostolat. Dar cea mai mare pierdere a
fost despărțirea de Don Vittorio și de sora lui dragă. Puțini preoți am găsit mai târziu, în viața
mea, ca fiind disponibili, spontani, gata să te ajute și să-ți ofere spațiu pentru apostolat, ca el. Și
 91

atunci nu eram preoți parohi sau misionari hirotoniți. Eram niște studenți teologi în care el s-a
încrezut total, din primul moment.
Marți, 30 septembrie, seara.
Autobuzele erau gata și pline de refugiați admiși ca atare. Plecam spre Latina - la sud de Roma.
Cei dezaprobați, cei încă neadmiși, (majoritatea) și cei de pe lista de expulzare rămâneau în
Padriciano.
Eu, pe de o parte, Gigi, pe de altă parte, am fost regretați, îmbrățișați, venerați, mângâiați de
oameni de toate limbile și vârstele. Nu eram noi micii lor „preoți”? Nu am cântat în toate limbile
lor? Coristelor mele poloneze, prietenilor mei maghiari, albanezi și slavi și mai ales grupului
mare de români care ne sărbătoreau, le-am urat o călătorie fericită și rapidă către America,
Australia, Canada, Norvegia, Japonia, Africa de Sud !! Și fericirea de a ne revedea într-o zi,
bogați și fericiți, adunați în Piața Sfântul Petru, pentru o întoarcere festivă în patriile noastre
eliberate!
-Nu va fi în această viață, a fost răspunsul constant al fiecăruia. Nimeni nu credea în căderea
iadului comunist înainte de câteva sute de ani.
Îmbrățișarea cu Don Vittorio și cu sora lui a fost mai mult decât emoționantă.
-Invitați-ne la hirotonirea voastră, au spus ei, oferindu-ne 10.000 de lire pentru fiecare, ceea ce a
fost o sumă colosală pentru noi.
Ne luăm rămas bun de la toți cu sentimente sfâșietoare. Au fost minunați cu toții, de la Comandant
la Don Vittorio și la sora lui, de la ultimul funcționar la ultimul refugiat, o lume aproape cerească….
pe care am presimțit, și așa a fost, că nu o vom mai vedea niciodată….
Finalul poveștii: scrisoarea cu banii ajunge în dimineața de 1 octombrie. Abia ne urnisem cu
autobuzele.
”Ministerul de Interne, Administrația pentru activitățile asistențiale italiene și internaționale,
AAI, Centrul triere refugiați străini. Către Mons. Luigi Tăutu, Roma, ecc…
Se restituie declarația Dv. semnată în favoarea celor doi refugiați, precum și banii pentru
biletele de tren, deoarece interesații sunt găzduiți acum în Centrul de emigrare AA/CIME din
Latina, către a cui direcțiune sunteți rugați să vă adresați.
ss. Director, Mario Desiderato.”Atașate declarația și cele 17.500 de lire.
Am copiat această foicică pentru că ea conține numele precise ale celor două Campo-uri, precum și
al Comandantului Campo-ului, pe care n-am să-l uit niciodată în rugăciunile și amintirea mea
afectuoasă.

25. CAMPO DE REFUGIAȚI LATINA ȘI UN CUVÂNT DESPRE MISSINI.

 92

Marți, 30 septembrie, seara, toată noaptea, călătorim spre Latina.

Așa că am gustat fascinația Peninsulei chiar și noaptea și, de asemenea, ne-am bucurat de 6 zile de
Campo în Latina. Ne-a plăcut foarte mult, o spun fără ironie. Pentru noi, viața în aceste tabere a fost
încântătoare, datorită prieteniei și simpatiei pe care am găsit-o la zeci de refugiați din toate națiunile
noastre, plus comandanții și angajații Campu-rilor. ”Latina” era mai strâmt, camere mai puține, deci
am ales ca tovarăș de cameră un albanez, mai în vârstă decât noi, umil și creștin, care venise cu noi
din Padriciano.
Campul nu avea biserică, dar în față era o biserică modernă, unde, pentru prima dată, am văzut
slujba unui tânăr preot, cu totul modern, cu rit prescurtat, dar nu lipsit de respect sacru așa cum
am văzut ulterior la aproape toate Missele slujite în ritul latin reînnoit.
Viața era mai modestă aici, cazarmele -barăci nu ajungeau la nasul vilelor din Padriciano;
adevărata sărăcie, aceea de a fi pierdut trecutul, de a nu avea nimic în prezent și nici măcar o
promisiune în viitor, a apărut aici în toată puterea sa; dar tinerețea a fost și este mereu un prezent,
vremea era frumoasă, toamna italiană rămâne unică în aceste provincii, iar orașul, construit într-
un singur stil fascist, nu este lipsit de grație. Peste tot, în altă parte, arhitectura regimului a
afectat peisajul arhitectural. Roma suferă mai mult decât alte orașe, cu distrugerile poruncite de
Duce și clădirile de propagandă printre minunatele palate. Dar orașele care au ieșit din nimic ca
Latina, ex- Littoria, nu deranjează ochiul. Aici am văzut pentru prima dată ziarul „Il Secolo
d’Italia”, pentru că într-o zi un bătrân din parcul public, impresionat de situația noastră, ne-a
spus: „singurul ziar care vorbește corect despre tragedia voastră și despre istoria Italiei este ăla ".
Timp de decenii, ne-am dat seama că era adevărat. Cu toate acestea, italienii ne-fasciști nu sunt
de acord, dar numai din motive personale, nu din dragoste de adevăr. Curând ne-am atașat de
gândirea politică creștin-democrată, echilibrată între democrație și libertate, între realism și
principiile creștine, între laic și religios, pentru a proteja esențialul. Dar dreapta Missină cu ziarul
ei a fost singura care a susținut realitatea într-un mod autentic și corect, întorcându-se să
analizeze rădăcinile răului și binelui din societatea noastră actuală. Missinii au trăit aproape ca și
noi în sufletele lor conștientizarea tragediei războiului pierdut, a patriei invadate și diminuate, a
perversității intrinseci a Comunismului, a aroganței noilor oameni ”religioși” față de Dumnezeu
și Biblie. Așa că nu am fost prea surprinși de intoleranța lor față de Papa Ioan XXIII sau de Paul
al VI-lea, de noua Liturghie, de noul curs religios și politic, de compromisul de centru-stânga
(care i-a obligat pe creștin-democrați, chiar și pe cei mai serioși, la multe tăceri și declarații false,
pe care nu le-au făcut înainte) .... Nu am aderat la „tradiționaliști” sau la fascism nici la început,
nici după, ci doar la valorile apărate de aceștia, pentru care, tocmai din acest motiv, toți îi urau.
 93

Și unii și alții iubeau decența, îmbrăcându-se corespunzător, vorbind elegant, iubind lucrul antic,
curajos, etern ... Cu ei am retrăit atmosfera taților noștri, a bunicilor, a României libere dinainte
de război, Europa ne-distrusă de prostie, chiar și cu limitele unei ideologii și ale unui mod
străvechi de comportament. Dar, cu siguranță, au fost și sunt încă de preferat ”evlavioșilor” și
politicienilor „moderni”, fără Dumnezeu și fără Patrie. Chiar și astăzi, în 2021, noii religioși
consideră aroganța lor față de Dumnezeu și Biblie ca fiind normală; iar politicienii trăiesc în mod
normal alianța perversă făcută în 1941-45 cu principalul invadator al vieții noastre, Comunismul;
au sprijinit URSS și, după căderea sovieticilor, continuă să aprobe versiunea oficială a rușilor
privind războiul patriotic de eliberare, chiar dacă este contrazisă de un Soljenitzin și de alți
oameni luminați și corecți; susțin China împotriva Taiwanului; Cuba împotriva altora; Vietnam
împotriva SUA. Etc. Prin adăugarea sodomismului și gomorrismului ca doctrină care trebuie
impusă ca fapt normal și continuând să confunde antisemitismul cu critica evreilor pentru fapte
specifice, duc înainte confuzia mentală totală, perversă, pentru care Împărtășania lor este
sacrilegă , filozofiile lor sunt false. Dar ei nu observă acest lucru; iar dacă își dau seama,
continuă cu bucurie, progresând în prăpastia aroganței, a demoniacului.
Curios: noi am intuit partea justă a lucrurilor, din prima zi, instinctiv. Și am rămas acolo, în harul
lui Dumnezeu, până astăzi. Urând fanatismul, dubla măsură, subiectivismul, impresionismul,
care în religie, în viață, sunt întotdeauna rele.
Joi, 2 octombrie 1975.
După porțiunea obișnuită de nervozitate, mă calmez și scriu poezie.
De fapt făceam în ziua aceea, în Latina, ceea ce, poate greșit, am făcut de prin 1973: mi-am
descris gândurile, mâniile, supărările, patimile, plânsetele, fugile, visele, coșmarurile în poezie,
cerându-i apoi lui Gigi să-mi răspundă în scris la crizele mele continue. Din caietul umplut cu
scrierile noastre reproduc ceea ce mi-a scris el, împlinindu-mi dorința; și dovedind că el de fapt
îmi răspundea discret la absurditatea suferinței, a nervilor mei, a reproșurilor ce le scoteam din
adâncuri, dându-mi de fapt soluția supremă:
”Sunt fericit că Dumnezeu ne ascultă
Sunt fericit că Dumnezeu ne încearcă; El ne iubește. El e continuu cu noi; din păcate, noi nu
suntem mereu cu El.
El ne comunică mereu, dar nu se supără și nu ne părăsește că nu-l ascultăm, ci ne așteaptă să ne
trezim, să-L auzim, să-L ascultăm; Oh, cât de puțin am mai suferi dacă L-am asculta !Nici nu ar
mai exista suferință!Orice suferință este o rupere de Divinitate,de voia lui Dumnezeu.
Supărările, enervările nu sunt decât ”scurt circuite” în circuitul Dumnezeu-Om prin care
circulă dragostea Lui, Harul. El trebuie să fie un curent alternativ cu o frecvență cât mai mare și
 94

cât mai egală în ambele sensuri. Redresarea o poate face numai Dumnezeu, chemându-ne la El
și lucrând numai El, noi trebuind numai să primim. Noi nu putem face redresarea, nici pentru
noi, nici pentru alții”. (Acesta era un răspuns discret la voința mea de a educa lumea și chiar pe
el).
XXX
Între zidurile unui Campo, îți ajung în minte gânduri mohorâte despre exil mai mult decât
oriunde altundeva. Chemarea lui Iisus de a fugi dintr-un oraș în altul este cu adevărat
consolatoare, devine o datorie, nu numai pentru ”mine”, pentru a nu trăda, ci și față de
persecutor, pentru a nu-i da ocazia să te omoare . Evangheliei i se alătură exemplul lui Jotam
care, fugind, l-a certat pe David de departe și tot așa răspundem celor care ne pun întrebări: de ce
fugim, de ce luăm această decizie? Ce lăsăm, ce găsim?
”Ohi, acestea sunt întrebări cu o mie de răspunsuri pe care nimeni nu le înțelege.
Desigur, avem multe lucruri de spus celor pe care i-am abandonat
Dar și celor care ne găzduiesc în exil
Mai ales celor care ne-au obligat să fugim.
Totuși s-au spus atât de multe și cu ce rezultat?
Exilul a devenit o teologie.
Dar ce merită opinia publică românească în exil și acasă?
De la noi? O scrisoare deschisă. Ca să reînvețe adevărul istoriei și al religiei, pentru a nu se mai
autoamăgi....”
Pe 3 octombrie, spun și scriu: ”România și-a pierdut adevăratul profil. Aristocrația română se
află între cer, închisori și exil. Când ultimele două se vor epuiza în cealaltă, va dispărea.
Plâng.
Gigi îmi spune:
-Un om sensibil este chemat la perfecțiunea cerească. Este inutil pentru tine să plângi.
Sâmbătă, 4 octombrie, cerând permis, am mers la plajă, pentru a ne arunca puțin în marea de la începutul lunii
octombrie, încă destul de caldă. Am fost mândri de asta. Cine în România se gândește la mare în octombrie?
Duminică 5 octombrie, sărbătoarea Sfântului Rozariu. Am participat la multe Liturghii în oraș. După-amiaza,
înapoi la plajă. Unică, Marea Tireniană, într-adevăr. Am găsit-o superioară Mării Adriatice și, bineînțeles, Mării
Negre. Din motivele noastre. Dar întorcându-ne, am fost dezamăgiți de obstinația tuturor șoferilor de a nu ne lua la
autostop. Nici unul, într-adevăr. Neîncredere, frică de străin? În România autostopul era plătit. Dar se opreau. Aici,
nimic. Am parcurs cei 7-8 km la întoarcere, pe jos. Nu, nu era din cauza oboselii. Am simțit acest refuz ca pe un act
de egoism. Primul, în lumea occidentală.
În Campo, l-am sunat pe Monseniorul. S-a simțit dezamăgit de vestea că scrisoarea lui cu
biletele nu a ajuns la timp. Și ne-a dat și vești proaste:
 95

-Băieți, Congregația Orientală nu are deloc încredere în voi. Nu vor să vă primească, nici să vă
ajute. Desigur, asta este laba episcopului Cristea, prostul acela ....
-O, Părinte!
- Dar nu vă faceți griji! Sunteți în mâinile lui Dumnezeu, din care, dacă nu fugi singur, nimeni nu
te poate lua! Și Cătălin să-și vadă de sănătate !
Mda, ce să mai zicem ? Acesta a fost elementul decisiv care ne-a determinat să fugim din
Campo, pentru a începe noua etapă a vieții noastre: aceea de a lupta spre a fi primiți de Biserica
Catolică vizibilă. Și Monseniorul, cu acea scurtă propoziție, s-a confirmat ca fiind cel mai bun
Tată duhovnicesc pe care un suflet îl poate întâlni în viața sa.
Acest lucru este cert: dacă nu ar fi fost dorința de a rezolva intrarea noastră în Biserica Romană
și în vreo Universitate Pontificală care se deschidea tocmai în acele zile, nu ne-am fi strecurat în
secret, după 7 zile, abandonând Campo-ul, fără nici un salut și permis, pentru a reveni la Piazza
delle Coppelle, la Monseniorul, și a începe o cruciadă fără limită, care a durat până astăzi și încă
durează, ca războiul inutil al Jeannei d'Arc….
Dar în acea duminică seara, mai trăiam încă extazul apropierii de Papa, de exemplu. I-am ascultat
slujba la radio cu cea mai mare ardoare.
Luni, 6 octombrie 1975.
Ne decidem. Fugim la Roma.
-Ne cărăm din Campo. Nu ne mai întoarcem niciodată.
Și, sub masca unei ieșiri normale, până și cu o mulțime de bagaje, am părăsit Campo-ul, fără să
privim înapoi. Fără să anunțăm pe nimeni. L-am îmbrățișat pe bătrânul albanez, făcându-i semn
că din acea noapte va dormi singur în camera lui. A zâmbit cu o viclenie complice.
Dacă mă gândesc la asta acum: a fost o adevărată evadare. Cu valize, prin poarta principală, sub
ochii tuturor. Binecuvântată să fie Italia liberă, democratică, sceptică și ușor plictisită.
Nu ne-am oprit până la ușa de la Coppelle. Parcă în necazul Madamei, al cărei palat,
reprezentând Puterea, ne zâmbea peste drum.
Dar Monseniorul era sărac, biserica da semne de oboseală, casa era umedă, salariul lui era
simbolic. Abia exista. Cum și ce va face cu noi, până la răspunsul Sfintei Congregații?
Roma? Divină și distrată, dulce și evazivă, durerile și idealurile noastre fiind privite de ea cu ironie
și scepticism.

26. STRADA INFINITĂ A MEMORIILOR

Totuși. Monseniorul Tăutu ne-a întâmpinat cu bucurie paternă, fără a fi prea surprins de venirea
noastră. Nu a știut niciodată că am fugit de fapt din Campo; nu a intrat în detalii și nu prea i-a
 96

păsat. Pentru el ar fi fost normal să ne vadă întorcându-ne direct de la Trieste, cu trenul. Ne-a
arătat amuzat propria-i scrisoare și biletele pe care tocmai le primise de la Triest, cu un salut al
comandantului. Cu acea scrisoare în mână am fi părăsit în mod legal Campo-ul. Dar noi deja de
multă vreme ieșeam ilegal prin diferitele porți ale societății care pretinde legalitate doar celor
slabi, săraci și fugari.
Și apoi, care legalitate? Surpriza tristă că în Vatican, toată lumea, de la ușieri la cardinali, „nu au
încredere în noi”. „Cei doi” „sunt persoane care trebuie ținute la distanță, care trebuie trimise
înapoi, care nu trebuie să ne compromită”. Pe ce bază ? Potrivit cărei legi sau reguli? Pentru noi
expresiile folosite în mod repetat au fost: ”spioni ai guvernului comunist român, aventurieri,
vagabonzi”. Ce era legal, ce era just, ce era normal în acest comportament?
Aloisie Tăutu era foarte mâniat:
- Ascultați, voi, ce nebunie: Îmi spun ei mie că Haag este bătrân, poate chiar sclerotic. Deci v-a
scris bilețelele fără să-și dea seama, păcălit de voi. Sau mai rău, că a scris notele cu pistolul
Securității la tâmplă. Dar eu îl cunosc prea bine. În toți acești ani, scrisorile sale au fost perfecte,
de o prudență și o precizie de invidiat.Ce sclerotic? Și apoi nu ar fi intimidat nici măcar de zece
pistoale....
Eu adaug:
- Tocmai el care a suferit 14 ani de închisoare pentru Credință, fără teama de tortură și moarte, să
se lase înfricoșat ca să scrie un bilețel de recomandare pe o foiță de țigare, bună de înghițit la
nevoie .
Într-adevăr aveam nevoie de prea multă fantezie ca să înscenăm asemenea trădări.
Monseniorul nu se resemna la ideea că toată autoritatea sa, respectul pe care l-a avut întotdeauna,
chiar și de la papi, în cei 40 de ani de activitate la universități, bibliotecă și arhivele Vaticanului s-au
dovedit iluzorii, inutile, în încercarea de a ne apăra. Părea mai nemângâiat el, decât noi. Când i-am
povestit despre încrederea Comandantului Lagărului, a Comisiei mixte de eligibilitate, a Interpol-
ului, a reprezentantului Guvernului italian și a Înaltului Comisar al ONU care i-au privit cu simpatie
pe ”cei doi” tineri fugari în Țara libertății spre a studia și a deveni preoți fără gânduri duble, mânia
Monseniorului împotriva Prelaților a devenit și mai evidentă.
Mă întreb până astăzi, și eu, în timp ce se întreba și el, la fel ca noi:
-De ce, oare, în Biserică, acești prelați nu îndrăznesc să riște cel puțin la fel de mult ca politicienii?
Este adevărat că, în ciuda investigațiilor, spionii bine organizați se pot infiltra oricând, chiar ca
refugiați adevărați ! Dar să riște ! Ei, și, dacă eram spioni, ce?
Este corect să spui „risc”, deoarece adevăratul creștin își asumă întotdeauna riscuri. Deja își asumă
riscul Credinței și al Speranței. Riscă în dragoste. Mai ales în Dragoste.
 97

Și, totuși, nici atunci nu i-am condamnat. „Vor fi convinși de sinceritatea și inocența noastră”, ne-
am spus; iar marele Aloisiu a confirmat. Deci, vom vedea.
-Trebuie să scrieți un Memoriu, ne-a spus el într-o zi, după Liturghie; pentru că văd că nu se
grăbesc să răspundă și n-are rost să vă țin la nesfârșit aici. De acum trebuie să aibă și ceva scris, în
mână, nu doar cuvinte ... .. Îl voi duce personal la Monseniorul Brini, care îl va arăta Cardinalului
Philippe, ...Bine, adevărat că ăla e sclerotic de tot și nu se mișcă decât pentru fotografii... tot Brini
este cel care trage perdelele, dar, oficial, destinatarul trebuie să fie Cardinalul.
- Îl vom scrie, Monseniore, îl vom scrie. În italiană, da?
- Dar ce?Că doar n-o să-l scrii în latină! Au trecut vremurile limbii latine. Îl voi corecta sau pot
să-l scriu eu, direct.
- Nu, nu, răspund, acesta ar fi al doilea text pe care îl voi scrie în italiană, chiar pe pământ italian.
Și i-am arătat lungul nostru ”Memoriu”, dedicat comandantului Campului. A fost uimit, se uita
foarte mulțumit la noi.
Eh ! Cine și-ar fi putut închipui că acest ”Pro Memoria”, cum se zice pe aici, va fi primul dintr-o
lungă serie de scrisori, memorii, plângeri, rugăminți, cereri, toate adresate Marilor Prelați și
Papei, Însuși.... care nu ne-au învrednicit niciodată de un răspuns, cât de minim! Până în 2021
totul se va acumula într-un dosar imens. N-ați face rău, acum, Sfinte Părinte, să-l căutați printre
celelalte dosare secrete, poate în arhivele Secretariatului de Stat ... Și sper că veți găsi și câteva
semnale despre adevăratele lor motivații și reacții, necunoscute nouă ... .
Am compilat un ”Pro Memoria” lung, pe care Monseniorul mi l-a corectat și l-am transcris
conform indicațiilor lui. Dar ...numai 40 - 50 de ani mai târziu, mi-am dat seama că memoriile
lungi, argumentate, pline de dovezi clare, sunt inutile. Câteva rânduri erau suficiente. Restul,
verbal, sau nimic mai mult. Nu motivele, nici argumentele, nici dovezile și nici adevărul nu-îți
fac dreptate în fața tiranului. În toate ocaziile, dar mai ales cu Înalta Ierarhie, trebuie să existe
câte o scânteie fulgerătoare care forțează ușile, nu scrisorile argumentate. Scântei din Rai,
desigur.
Deci, cu mâna pe dicționar, încep să scriu primul ”Pro Memoria”, adresat autorităților Vaticanului.
Lung, foarte lung, de cel puțin 6 pagini, în care povestesc tot ceea ce credeam că ar fi putut
impresiona un om al lui Dumnezeu, Cardinal, Episcop, Monsenior Romano-Catolic: suferința
noastră sub Comunism, convertirea noastră la credința și la Biserica Catolică, evadarea noastră
clandestină și mortală, durerosul nostru exil, dar acceptat din dragoste de Dumnezeu ... ..
Monseniorul, în loc să taie, mi-a mai adăugat alte detalii, pe lângă ale mele, ”așa ca Înalții Prelați să
rămână cu totul lămuriți de seriozitatea și de profesionalitatea noastră”. Chiar se încredea în acest
tertip, el care-i ironiza teribil, …. sau o făcea numai pentru ca povestea noastră să rămână în
 98

arhivele eterne, ca probe ale inocenței noastre și ale inepției lor? Cred că acesta, ultimul, era
adevăratul motiv: Monseniorul numai naiv nu era.
Monseniorul a dus imediat textul nostru la Congregație. Numai în Rai vom ști dacă cineva l-a citit
vreodată, dacă cineva a fost vreodată mișcat de conținutul lui, dacă cineva a luat vreodată o măsură.
Mi-au trebuit decenii să mă asigur de indiferența aproape absolută a ierarhiei mici și mari, în ceea
ce privește fidelitatea, devotamentul, seriozitatea, pregătirea culturală, chiar martiriul oricui nu era
recomandat ca pion de șah. Acestea fiind spuse, este de asemenea adevărat că, în favoarea noastră, o
singură dată, în cel mai puțin imaginabil moment care ar fi putut exista, un misterios prelat al
Vaticanului s-a gândit la noi și ne-a salvat; confirmând că Sfântul Scaun rămâne totuși ”Sfântul
Scaun”. 7

7
Textul original al Memoriului. Eminenza Reverendissima,

Noi, sottoscritti, CD e GP colla Sua alta benedizione vogliamo confessarci sulla nostra vita ed i nostri pensieri, sulla
nostra situazione ed i nostri desideri.

Siamo nati in Romania, il 10.1.1951, rispettivamente il 27.7.1952, l’uno a Rîmnicu Vìlcea, l’altro a Constanza. Le nostre
famiglie romene hanno un vincolo comune, siamo cugini di II grado, ma noi due siamo uniti per una sorte speciale
della nostra vita spirituale, grazie al regalo divino della fede cattolica e la vocazione per il sacerdozio cattolico.

Le nostre famiglie sono ortodosse. Noi abbiamo molti sacerdoti ortodossi fra i nostri avi; anche i nostri padri stessi:
uno, diacono ortodosso del Vescovo di Rìmnic,l’altro cantore ed epitropo di una chiesa parrocchiale di Constanza. Mio
padre-Diacono è un anticattolico fanatico, ma non convinto.

Io, Catalin sono stato educato dai miei nonni, i genitori della madre, morta in un incidente. Loro mi hanno aperto la via
al cattolicesimo,(senza esserer cattolici) da piccolo, per l’amore ed il rispetto con il quale mi parlavano della Chiesa e
soprattutto del successore di San Pietro.

Educato in un ambiente di preghiera e di sacramenti presso suore e sacerdoti simpatizzanti del cattolicesimo,nella
provincia di Valcea,piena di conventi non ancora soppressi dal governo comunista, io ho voluto diventare sacerdote a
14 anni, senza discriminazione della fede, Era forse una fede cattolica latente, non educata.

Ma vi erano tre barriere à l’unità perfetta con la Chiesa Cattolica:1. Noi siamo battezzatii in rito orientale, come
ortodossi, ed in Romania comunista i romeni devono essere ortodossi, non addetti al cosidetto”imperialismo
vaticano”, un motivo per il quale la Cjhiesa greco cattolica romena, la sola rappresentante del cattolicesimoo romeno
e stata soppressa e forzatamente unita con la Chiesa Ortodossa. Dunque, nei seminari cattolici-due in Romania-non
sono ricevuti che i battezzati nel rito latino.

2. Gli studenti ed i sacerdoti cattolici latini non sono considerati romeni, ma ungheresi, tedeschi ed altre nazioni, i quali
hanno il permesso di essere cattolici.
 99

27.VISITĂ INUTILĂ PE LA COLEGIILE ROMANE

Observam zi de zi starea precară a finanțelor Monseniorului, sărăcie pură, decentă, dar reală. I-a
plăcut de noi, i-am devenit nepoți, bine, bine, dar nu puteam continua în acest fel: de trei ori pe zi
la masă, consum de lumină, apă, gaz, plus medicamente și cumpărături pentru nevoile noastre.
Eram o povară materială și, la urma urmei, oameni fără viitor. Vaticanul nu răspundea, că, pardon,
eram „periculoși, deranjanți, nesiguri”, românii care contau în Vatican deveniseră cei mai mari
dușmani, ne-ar fi mâncat de vii, mai rău ca Securitatea. A doua zi după scrierea Memoriului, m-a
apucat așa ca o isterie a plecării și-i spun lui Gigi:
3. Per noi, all’età di 15 anni non si metteva in discussione la rinuncia all’Ortodossia,. Nella nostra famiglia ed anche
nelle nostre coscienze di allora, il cattolicesimo era solo amato, ma senza pregiudicare l’atteggiamento verso
l’Ortodossia.

Dunque, noi, amb’e due, Catalin nel 1965, e George nel 1967ci siamo iscritti al Seminario Ortodosso, che abbiamo
finito, uno a Bucarest, l’altro a Buzau.

Io, George Picu, per parte mia, ho avuto la stessa esperienza religiosa nei oprimi anni dell’infanzia. Educato in una
grande famiglia-8 fratelli e sorelle, un sacerdote ortodosso pro-cattolico (P. Ioan di Vladimiresti), e per questo
perseguitato dalla gerarchia ortodossa, ha fatto a noi il bene di accendere la luce dell’amore per la Chiesa Cattolica già
da piccoli.Amore, ma senza rinuncia all’Ortodossia. Noi non conoscevamo, né discutevamo le differenze fra le Chiese,
bensì consideravamo solo ciò che ci unisce. Durante gli studi seminariali ambi e due abbiamo cercato la verità,ma
ciascuno da solo, di nascosto, stando però abbastanza fuori dall’educazione seminariale, profondamente anticattolica,
superficiale, ideologica, falsificata, deformata, conformista all’ideologia del Partito Comunista. In questi anni di grazia
noi abbiamo conosciuto la vera faccia della Chiesa Ortodossa e capito la causa della sofferenza indescrivibile dei
cattolici romeni, per la loro fede ela loro resistenza contro lo stato comunista, che tiene l’ortodossia sotto, il suo
dominio e l’adopera come un arma ideologica e di mistificazione della Storia e della religione stessa. Abbiamo
conosciuto profondamente quanto era lontana l’ortodossia nella sua essenza anche dall’amore della verità dogmatica,
e dei valori eterni prodotti dalla cultura occidentale,impregnata di cattolicesimo. Avversando e respingendo la musica
occidentale, (che io, Catalin ho studiato in parallelo presso la Scuola di musica) e tutti i sistemi di pensiero, della
cultura della politica e soprattutto della vita religiosa, liturgica, ascetica, mistica occidentale, specialmente cattolica, la
Chiesa Ortodossa Romena appariva a noi come un nemico della cultura stessa. Accettando il Comunismo e coltivando
la cultura ortodossa paleo-slava(infatti, non esistente da noi se non sotto forma di riproduzioni e compilazioni di
manoscritti ed imitazione dell’arte greco-slava in architettura e pittura, l’Ortodossia romena risulta un Istituzione
retrograda, negatrice della nostra origine latina come popolo e come religione. Già all’inizio dei nostri studi abbiamo
constatato una totale avversione a tutto ciò che è cattolico, (fino ai mini i dettagli senza importanza come per esempio
i confessionali chiusi, il modo di segnarsi con la santa croce, il colore bianco e non giallo delle candele, ecc..) e
nell’attacco generale e difficilmente descrivibile contro il cattolicesimo abbiamo osservato le contraddizioni e la non
sincerità della propaganda anticattolica nella “nostra”Chiesa. In due parole, per noi, per vie differenti, ha cominciato la
lotta interiore della conversione , cercando la verità., visitando i sacerdoti cattolici,leggendo i libri,, ma tutto di
nascosto e con paura, essendo questo un rischio costante per la nostra situazione e libertà. Di nascosto, nelle chiese
 100

-Hai să încercăm singuri pe la colegiile din Roma. Povestim rectorilor situația noastră. Ne-or
primi, sau măcar or ști să ne îndrepte pe vreun drum. Să lăsăm totul pe Monseniorul și pe
oamenii lui care-îl necăjesc cu suspiciunile ? Mergem la colegiile latine. Nu se poate ca
dintre atâtea, să nu ne primească cineva.
Zis și făcut. Gigi era cam sceptic căci mi se pare că înțelesese că mișcarea aceasta ar fi fost
zadarnică. Dar dece să nu încercăm marea cu degetul ?
Nici măcar nu-i spunem Monseniorului, nimic.Ne luăm doar un bagaj simbolic, cât să dăm la ochi
pe la diferiții portari de colegii și… începem cu colegiul american. După care mergem la cel

cattoliche, di nascosto presso i padri, perché non avevamo il permesso neppure di un contatto con “i latini eretici”
abbiamo scoperto uno all’altro, a Bucuresti, i nostri veri sentimenti religiosi solo dopo la nostra conversione.

Io, Catalin, ho avuto il dono divino di trovare e di essere guidato sistematicamente da un padre gesuita di Bucarest,
per 5 anni dopo la mia conversione, (dal 1970). L’ho sempre visitato e gli ho domandato di farmi conoscere bene il
Cattolicesimo e di ricevere la Santa Comunione quotidiana non ammessa dagli ortodossi. Infatti, il desiderio di fare la
comunione quotidiana e di ricevere una solida formazione di vita spirituale mi hanno portato alla Chiesa Cattolica. Il
Padre gesuita ha domandato a Roma l’approvazione che io potessi ricevere i Sacramenti cattolici, rimanendo
ufficialmente studente di teologia ortodossa e di emettere di nascosto la professione di fede cattolica, di diventare
sacerdote ortodosso, lavorando per l’unione delle Chiese. “Roma “ ha approvato, non so da chi e attraverso chi, tutto
di nascosto. Una grande grazia, ma praticamente impossibile di attuarla. In seguito io ho conosciuto le intenzioni del
mio cugino ed ambi e due abbiamo deciso di vivere una vita spirituale cattolica,, facendo privatamente gli esercizi
spirituali di Sant’Ignazio, ma riducendo le visite al Padre gesuita, interrogato dalla polizia sul contatto avuto
specialmente con me, ed accusato come “spia” del Vaticano. Sarebbe troppo lungo raccontare la storia della nostra
nuova vita interiore, cattolica,le prove, le grazie, ed il perpetuo rischio della persecuzione per ragione di fede. Alla fine,
per liberarci dalla propaganda anticattolica attuata sempre presso l’Istituto Teologico ortodosso di Bucarest e dagli
occhi vigilanti dei professori e dei confessori ortodossi, informatori stabili della securitate, a proposito dei
simpatizzanti del cattolicesimo e dell’Occidente, in genere assai numerosi tra gli studenti ed i sacerdoti dell’Ortodossia
romena, abbiam o provato, successivamente, negli anni 1974-75 a diomandare l’ordinazione sacerdotale,, per servire
Dio nelle parrocchie come sacerdoti celibi.. (In noi ardeva il dubbio di diventare più tardi gesuiti, quando
guadagneremo la libertà). Ma la nostra richiesta era impossibile, perché oggi una tradizione anticanonica ortodossa
romena non permette sacerdoti celibi: o sposati, o monaci. D’altra parte, il governo attuale, comunista, non permette
ad un uomo sotto 50 anni di diventare monaco. I vescovi ortodossi romeni, in questo, sono irremovibili. Io, Catalin, ho
chiesto al Vescovo ortodosso di Cluj (un ex-prete secolare greco cattolico apostata) di ordinarmi sacerdote celibe. Lui
ha acconsentito per momento di nominarmi professore al suo seminario (di Cluj) e, forse, più tardi, ordinarmi
sacerdote celibe trascurando la regola approvata anche dal regime, ( che noi capiamo: secondo loro, un sacerdote
sposato è più fedele al governo, è meno religioso e meno libero). La cancelleria vescovile, i consiglieri, i segretari
hanno protestato ed il vescovo non ha avuto più il coraggio di accogliermi, “perché la milizia non mi darebbe l’ingresso
nella città di Cluj, che è città chiusa”. (possiedo la lettera di risposta).
 101

german. Hai și la colegiul francez.Mai era cel grec, cel ucrainean…dar ne-am oprit în drum și ne-
am așezat pe o bancă. Era târziu după prânz și cam morți de foame.
-Hai 'napoi la Monseniorul. Bine că nu i-am spus, că râdea de noi, parcă-l văd…Iar ne zice că
suntem provinciali, că suntem țărani de la țară, că se vede că venim din fundul Europei…
Ce se întâmplase?

Perciò ci siamo decisi per la soluzione estrema, consigliataci già da sei anni dai sacerdoti cattolici e dalle persone di
buona volontà che ci conoscevano e sapevano la vera situaazione del paese: partire, fuggire dalla
Romania,abbandonare famiglia e tutto, abbandonare il benessere, (perché i sacerdoti ortodossi, a differenza dei fedeli
sono ricchi, pagati bene dallo Stato e dai feedeli, e tramirte questo benessere, il governo compra il silenzio
dell’Ortodossia, dove non esiste la catechesi, l’autentica predicazione, vita pastorale, ecc. perr non irritare i comunisti
che permettono il benessere degli uomini della Chiesa, a scopo di turismo e di propaganda, apolopgia della (falsa)
libertà. Noi non desideravamo questo tipo di benessere, bensì la libertà di laavorare per le anime. Quesato sarebbe
stato possibile , passando la frontiera per l’Occidente libero.

Nel 1973 abbiamo visitato alcuni paesi socialisti, soprattutto la cattolica ed eroica Polonia, abbiamo conosciuto a casa
sua la Chiesa Cattolica,confermandoci nella fede e nella nostra agognata missione, anche se è stato un vero miracolo
avere un passaporto, perché dalla Romania soggiogata i romeni possono difficilmente uscire, persino per i paesi
socialisti. Abbiamo ripetuto la visita nel 1975 e, col’aiuto di Dio, attraverso il grande miracolo della Madonna di
Czestochowa che noi abbiamo pregato, siamo arrivati dalla Polonia a Roma. Troppo lungo per raccontare tutto.

Qui a Roma il nostro sogno si è avverato, quello di trovarci nella vera Chiesa ed nella libertà.Il nostro venerabile
rettore della Chiesa romena di Roma monsignor Luigi Tăutu ci ha accolto con fiducia. I biglietti di raccomandazione
diretti a lui dal venerabile gesuita di Bucarest, Padre Rafael Haag, suo compagno ed amkjco, sono stati visti anche da
altri venerabili prelati di Roma. Noi siamo disposti di mettere le nostre energie al servizio della Chiesa, cosa che noi
abbiamo agognato già da 6 anni.

Abbiamo pensato, però, di essere più connaturale per noi una nostra attività nella Chiesa greco cattolica romena, che
noi non abbiamo conosciuto di propria esperienza, essendo essa violentemente soppressa dal regime comunista già
dal 1948, ma, sulle sue sofferenze abbiamo letto e sentito parecchio. Essa esiste ancora in clandestinità,, era ed è
ancora oggi il principale legame spirituale dei roomeni con la Chiesa cattolica universale e con la Roma eterna.Se
questa Chiesa non esisterà più i veri romeni rimarrano fuori dalla Chiesa Cattolica, perdendo la fonte vivificante della
loro coscienza di romanità e di latinità.Noi dobbiamo aiutare i romeni di ritrovare la Chiesa di Pietrro, perduta durante
le triste vicende della loro storia del nono e del decimo secolo, quando i bulgari con l’aiuto del Bisanzio hanno
conglobato i romeni nella loro chiesa di rito slavo bulgaro. Non c’è nessuna speranza che l’Ortodossia romena si unisca
alla Chiesa Cattolica, per due motivi: 1. Il Comunismo, che è sostanzialmente anticattolico, non permetterà mai che le
Chiese Ortodosse si uniscano con la Chiesa Cattolica, per formare un blocco anticomunista internazionale; 2. I prelati
ed i teologi ortodossi, i quali, pur di far piacere al governo fanno gli anticattolici, specialmente coloro che hanno
 102

Portarii nu comentau. Ne anunțau la Rector. Parcă, parcă, unul din rectori s-a deranjat să coboare,
alții și-au trimes vicele….Nici nu ajungeam la jumătatea poveștii și déjà ne făceau semn să tăcem,
privindu-ne cu milă și dispreț:
-Nu poți locui într-un colegiu la Roma dacă nu ești trimis oficial de episcopul tău din țara ta, sau
chiar de Conferința episcopală. Este vorba de bursieri aleși de episcopi, pe baza examenelor de la
facultățile locale și a recomandărilor oficiale. Nu cum i se năzare fiecăruia.
-Dar nouă nu ni se năzare, noi suntem refugiați, noi am riscat viața, noi am fugit pentru a studia și a
deveni preoți catolici, noi nu avem episcopi, episcopii noștri sunt în închisori sau în cer…

studiato in Occidente con borse cattoliche.

La Chiesa greco-cattolica romena deve vivere anche in esilio, dove è libera, ma è debole. Noi crediamo di avere un
dovere di coscienza verso questa Chiesa e verso i romeni, di sostenere il cattolicesimo tra di loro. Il cattolicesimo di
rito latino non gode di grande simpatia presso i romeni, i quali essendo molto tradizionalisti vedono nella Chiesa greco
cattolica una soluzione più confacente ai loro usi e tradizioni, salvando il rito orientale, quanto la fede cattolica
integrale, suggellata col sangue.

Ma, se la Sacra Congregazione per le Chiese Orientali non sarà in situazione di accoglierci al servizio che intendiamo
fare, saremmo costretti con rammarico a rivolgerci a quei fori cattolici disposti ad accoglierci, perché noi siamo decisi
di servire il Signore nell’ambito della vera Chiesa di Cristo, cioè quella cattolica.

Studi.

Noi abbiamo conseguito tutti i nostri studi, per diventare sacerdoti. Io, Catalin, 5 anni di Liceo teologico, (Seminario), 4
anni di teologia e filosofia, e, ottenuta la Licenza in teologia, ho continuato con un anno per il dottorato in scienze
bibliche. Contemporaneamente ho studiato musica ed altro.

Io, George, hop studiato, dopo il Liceo seminariale 3 anni di Teologia e contemporaneamente ho seguito corsi di
televisione e stenografia. Non abbiamo atti ufficiali in nostro possesso, perché, anche ufficialmente, nella Romania
comunista i nostri studenti non ricevono in mano il Diploma, ma solo una legittimazione.

La Sacra Congregazione ci ha comunicato che essa deve intraprendere ricerche da fonti fidate su chi siamo davvero,
che studi abbiamo e che intenzioni, presupponendo che siamo spie inviate dal Regime comunista. Ora, ci
permettiamo, con tutta um iltà di osservare che quasi nessuna pèersona della Romania che ci coonosce sarà disposta a
rilasciare informazioni scritte, più convincenti di quelle contenute nei biglietti portati clandestinamente da noi, e
questo per paura della Securitate e dalle forze di oppressione romene.

Se saranno richieste ufficialmente documenti di studi dalle nostre autorità ecclesiastiche e civili, la risposta sarà
certamente che noi siamo traditori e profughi clandestini, e richiederanno il nostro rimpatrio, per sottoporci alla
dovuta pena riservata ai transfughi benché noi godiamo già di asilo politico concessoci dalle Autorità Italiane. Il
Rettore stesso, di Bucuresti, sarà obbligato di dire che siamo dei fascisti, ladri, ecc. richiedendo il nostro rimpatrio
forzato come traditori della patria, ecc…
 103

-Situația voastră nu este contemplată în regulamentele noastre.

La Colegiul american, respectivul nu înțelegea nici măcar ce e aia refugiat și chiar nu pricepea
”cum adică a fugi pentru a deveni catolic și preot”…Și nu era chestiune de limbă, vorbeam corect și
explicit, arătam documentele de azil politic și scrisoarea Monseniorului prin care ne recomandase
Questurii, Campului, Comandantului, ba chiar și o copie a Memoriului abia trimis la Vatican.
Mda. Le priveau bieții rectori și vicerectori ca pe niște manuscrise sanscrite. Ba, dacă stau și mă
gândesc, istoria fugii noastre, mai ales cum o povesteam eu, apărea ca un basm de nebuni.
Desigur, dacă am fi fost recomandați oficial de episcopii puși de guvernele comuniste, așa cum s-a
întâmplat doi ani mai târziu cu studenții catolici trimiși din RSRomânia, era altceva. ”Colegiul de
Propaganda fide” era la dispoziție, precum și altele. Nu era important dacă se locuia acolo pentru
studiul teologiei sau al mișcărilor din Vatican, în slujba KGBeului sau securităților diferitelor țări
din lagăr.
-Ne cunoaște Cardinalul Woityla care ne-a ajutat!
-Cine e ăla ? Ce nație e? Aaa, polonez, păi parcă-l chema altfel…
Eh, vezi ce înseamnă să fi devenit papă prea târziu, pentru noi.
Și uite așa….
Gigi era hotărât să nu suflăm nimic lui Monseniorul, dar eu nu m-am abținut. Bietul om n-a rîs, dar
nici nu s-a mirat.
-Bună întoarcere, războinicilor! Și cine v-a trimis să vă împiedicați de ușile colegiilor romane?
Ce v-a apucat? Eroismul?
- Nu, monseniore : ideea mea inițială pe care mi-a sugerat-o și părintele Rafael Haag era să caut
un episcop eparhial, care să ne trimită la seminarul său. De ce să deranjăm pentru noi un înalt
dicaster din Vatican?

Di conseguenza, noi imploriamo Vostra Eminenza di darci l’alto appoggio affinché possiamo realizzare il nostro ideale
di vita, cioè di lavorare per la Gloria del Signore e per la salvezza delle anime nella Chiesa Cattolica (possibilmente in
quella Romena Unita.

Vi ringraziamo per l’aiuto che vorrà benignamente accordarci, pregando il Signore che La ricompensi coi Suoi celesti
favori e che Lui si degni di accettare i nostri travagli e sofferenze durate già un periodo di 6 anni.

Baciando con profonda venerazione il sacro anello e la Paterna e benefica mano ci confermiamo Suoi devotissimi figli
spirituali

Con profondo rispetto, i Suoi amorevoli figli spirituali”….e ci siamo firmati.

 104

-Pentru că sunteți români și greco-catolici, mi-a răspuns Monseniorul scurt. La care episcop să
mergeți? La latini? Voi trebuie să rămâneți bizantini, să lucrați pentru români, dacă nu în America,
cel puțin aici, în locul meu, pentru că eu sunt bătrân și trebuie să plec. Aveți răbdare! Trebuie să
răspundă! Vor mai avea puțină conștiință! Dar nu știți că Roma este eternă? Că se mișcă cu pași de
plumb? Aici lucrurile merg încet, trec ani și ani! Sau, nu ați învățat acest lucru în seminarul vostru?
- Un moment! Nu ne-ați spus că dacă ne hirotonește un latin, noi rămânem oricum bizantini? Sau
birituali? Noi nu avem de gând să vă părăsim. Important ar fi să pătrundem într-un colegiu….
- Haaa, și voi! Păi ăștia de la Congregație nu au pronunțat nici măcar numele Colegiului român care
e al lor, deși acum e dat la indieni și arabi. Dar popii noștri greco catolici stau acolo, locuiesc acolo,
camere sunt berechet. Ar fi putut spune imediat: ”îi trimitem acolo”. Sau la colegiul grec, că e tot al
lor… că tot e plin de franțuji care fac pe grecii. (Rîd și acum de cum pronunța această expresie!) Și
atunci, de ce v-ar primi ungurii în ”Germanicum” sau americanii sau franțujii ? Nu ? E clar….
În timpul cinei, bombănea, desconcertând chiar și pe Coccò, deja obișnuită cu ieșirile lui originale:
- Hmmm, băieții ăștia credeau că aceste Colegii pontificale sunt de nasul lor. Pentru a ajunge în ele
ai nevoie de recomandări serioase, de la susținători puternici, de la diferiți cardinali și episcopi, sau
dacă ești nepot de episcop ... Hmmm, ei merg să arate bilețelele lui Haag ... ale unui pușcăriaș ...
Dacă Haag ar fi superior general al iezuiților, recunoscut de guvern….
- Papa negru, a adăugat Gigi, care aflase déjà, cine știe de unde, porecla tipică, romană, a șefului
suprem iezuit.
Monseniorul l-a privit ca totdeauna cu ironie, plus simpatie, pe deasupra ochelarilor, dar când și-a
terminat pipa ... a încheiat cu o altă revelație:
-Vă voi trimite la iezuiții de la Pontificium Institutum Orientale, ca să vă recunoască
studiile. Veți da acolo examene amănunțite. Acolo veți demonstra dacă sunteți buni teologi
sau nu ... Și întrucât ei au destule contacte cu estul, se va găsi și o modalitate de a vă obține
diplomele ...Am vrut să-l contrazicem ... cum se putea face asta? Care iezuit ar fi mers
vreodată la Institutul Ortodox din București? Și când, Don Mircea Chialda, Rectorul, ar fi
avut curajul și permisiunea de a le oferi cel puțin o confirmare, dacă nu diploma noastră?
Dar am tăcut conspirativ.
Și așa ne-am pus pe mâncat pastasciuta minunată a signorinei Cocco.
Și ne-am liniștit. Mai ales că, mai târziu, ne-am dat seama de splendoarea propunerii: marii
profesori de la Pontificium ar fi fost gata să ne dea diplome, atestate de studii superioare, doar după
niște examene private, pe care le-am fi dat înaintea lor, fără nici un document, nici măcar de
grădiniță de copii. Și de fapt așa a fost, cum voi povesti.
XXX
 105

Deci. După cum se vede: întoarcerea noastră de la Campo la Coppelle, în casa Monseniorului,
coincide cu continuarea luptei neîncetate pentru afirmarea drepturilor noastre minime.
Cu toate surprizele ciudate, ne simțeam liniștiți. Nu aveam acum azil politic? Nu era aceasta o
realizare suficient de convingătoare pentru a arăta că ”nu suntem spioni comuniști?” Azil în 5
zile, s-a mai văzut așa ceva? Cine avea mai mari dovezi de încredere ?
Aloisie Tăutu însuși se arătase extrem de mulțumit de succesul nostru în Campo și la Comisie.
„Azil politic” însemna certitudine și un viitor pașaport precum Nansen, așa cum spunea el. (De
fapt, după doar o lună de așteptare, am avut „Documentul de călătorie” destinat refugiaților,
care a înlocuit fabulosul Nansen. Dar și noi, totuși, am avut experiența nu prea agreabilă
descrisă de Vladimir Nabokov cu Nansen-ul lui)8.
În schimb pe mine m-a apucat o teamă inversă, pentru soarta celor dragi de departe. Mă gândeam la
Pater Haag.Dar și la toate numele amintite de mine în Memoriu. A fost un gest cu două tăișuri.
Numele lor, chiar neintenționat, au ajuns în mâinile și pe gurile oamenilor Curiei, care ar fi putut fi
ei înșiși spioni comuniști (așa cum se șoptea și cum au confirmat dosarele) ... Acești neserioși ar
putea distruge viețile celor dragi, îmi ziceam. Numele lui Pater Haag făcuse deja turul Vaticanului
și tremuram pentru el .... I-am spus lui Gigi:

8
Témoignage de Vladimir Nabokov
L'écrivain Vladimir Nabokov fut l'un des détenteurs célèbres du passeport Nansen. Dans son autobiographie, Autres
rivages, il en donne un témoignage intéressant.
« La Société des Nations munissait les émigrés, qui avaient perdu leur citoyenneté russe, d'un passeport dit Nansen,
document très accessoire, d'une nuance vert pâle. Son titulaire valait à peine mieux qu'un criminel libéré sur parole et
devait passer par d'odieuses épreuves chaque fois qu'il voulait voyager d'un pays dans l'autre, et plus les pays étaient
petits, plus ils étaient tatillons. Quelque part dans le fin fond de leurs glandes, les autorités sécrétaient cette notion
que peu importait à quel point un État - disons la Russie soviétique - pouvait être mauvais, toute personne ayant fui
cet État était intrinsèquement méprisable du fait qu'elle s'était soustraite à toute administration nationale : et par
conséquent, on marquait à son endroit la désapprobation absurde avec laquelle certains milieux religieux regardent
un enfant né hors mariage. Mais parmi nous, tous ne consentaient pas à être des bâtards et des fantômes. Délectables
sont les souvenirs que certains émigrés russes gardent précieusement de la manière dont ils insultèrent ou bernèrent
de hauts fonctionnaires dans divers ministries, préfectures et Polizeipraesidiums. » (In Autres rivages).
Mărturia lui Vladimir Nabokov .
Unul dintre deținătorii celebri ai pașaportului Nansen a fost scriitorul Vladimir Nabokov. În autobiografia sa, Other
Shores, dă o mărturie interesantă.
„Liga Națiunilor a oferit emigranților, care își pierduseră cetățenia rusă, un pașaport Nansen, un document foarte
accesoriu, într-o nuanță de verde pal. Deținătorul său valora puțin mai mult decât un criminal în libertate
condiționată și trebuia să treacă prin încercări odioase de fiecare dată când voia să călătorească dintr-o țară în alta, și
cu cât țările erau mai mici, cu atât erau mai sâcâitoare. Undeva în adâncul glandelor lor, autoritățile păstrau în secret
această noțiune că oricât de răufăcător ar fi un stat - să zicem Rusia sovietică -, oricine care a fugit din acel stat este în
mod inerent demn de dispreț, pentru că s-a sustras oricărei administrații naționale și, în consecință, se arăta față de el
aceeași dezaprobare absurdă cu care anumite cercuri religioase privesc un copil născut în afara căsătoriei. Dar nu toți
dintre noi suntem de acord să fim tratați ca bastarzi și fantome. Încântătoare sunt amintirile în care unii emigranți
ruși descriu cu plăcere cum au insultat sau înșelat pe înalții oficiali din diferite ministere, prefecturi și Questuri. »(În
alte maluri). ).
 106

-Cine știe de ce Monseniorul a dus bilețelele la Congregație? Erau private și secrete, unul pentru el,
unul pentru Monseniorul Menges ...
-Ce, avea de ales? răspunse Gigi abătut. Nici așa nu l- au crezut
Scriu:
”Mă lupt cu coșmarurile, mă lupt cu nostalgia, mă lupt cu durerea chinuitoare a despărțirii, acum
mă lupt și cu Vaticanul. Cine este de partea mea? Este Urbea în care toate libertățile îmi sunt
disponibile, cu excepția uneia, aceea de a mă întoarce la Mami în vizită.
Desigur, există Rozariul. Îl recit pe degete, mâinile mele sunt lanțul care îmi unește inima cu Cerul,
la fel cum Esența Supremă se unește cu mine prin mâinile Domnului răstignit. Rozariul mă unește
cu Gigi, nu-mi permite să-l pierd, să-l jignesc, să mă simt jignit, chiar dacă sunt invidios pe el când
mănâncă, ori când merge, când înțelege străzile, numerele autobuzelor, semnele exterioare, înaintea
mea. Mă compar cu foarte vechea și mica bazilică delle Coppelle, care nu se răzvrătește împotriva
marii și noii Bazilici Sf. Petru, pentru că sub cupole diferite domnește același Oaspete, Iisus,
Maestrul formelor și esențelor, care este dincolo de forme și esențe. Acum, după decenii, sunt fericit
să descopăr, recitind aceste pagini scrise atunci zi de zi, cum catolicitatea a fost întotdeauna
naturală, spontană în mine, de când m-am născut, dar aici, numai aici, sub bolțile din Coppelle sau
de la Sfântul Petru, pe străzile almei Rome se răspândește, se exprimă, mă consolează, mă
încoronează.
Ascult discursurile Monseniorului cu emoție continuă. Îi simt geniul, Paternitatea, care nu
sunt recunoscute la nivel mondial așa cum merită și mă gândesc la mine. Și îl compar pe el și pe
mine cu Însuși Dumnezeu.
Așa că am înțeles, prin destinul lui Aloisie Tăutu, opera geniului. El creează, indiferent dacă
muritorii îi onorează opera. Opera unui geniu nu apare din dragoste pentru lume, ci ca rezultat al
unei cereri interioare din partea unui spirit superior, conștient de sine, care este în permanentă auto-
depășire. El aude vocea divină a Logosului și se dorește identic cu prototipul divin, nevrând să țină
cont de nesimțirea celor mulți în fața acestei bunătăți și frumuseți.
Scriu: ”Și totuși, sunt fericit. Nu ne lipsește nimic. Decât înțelepciunea de a spune cu bucurie un DA
la toate darurile cerești ale vieții”. (Trebuia pus la singular, pentru că Gigi chiar asta făcea, în timp
ce eu mă dădeam de ceasul morții!!!).”Avem Împărtășanie zilnică, Rosariu, mâncare și dormit,
Roma minunată și plină de monumente ale Harului,... iar eu am și un frate minunat care are
suficiente daruri și lipsuri prin care să mă și împlinesc și să mă și sacrific,în libertate și Duh Sfânt”.

28 ”NU TREBUIA SĂ DEVENIȚI CATOLICI. ȘI NICI REFUGIAȚI ”.

 107

Monseniorul se întorcea de fiecare dată de la Vatican, indignat. Déjà, figura lui, acolo, era
asociată la a noastră.
- Cum mă văd ăia, imediat mă iau: ”Îi mai ții pe ”cei doi” acasă la tine? Când îi trimiți înapoi?
Ești bătrân și încă nu ai înțeles nimic? Sunt doar spioni, este atât de evident!” Eh, oamenii lui
Cristea !
Și totuși, într-o zi s-a întors mai perplex ca niciodată. El se ducea des în Sfânta Cetate, ori la
alimentară, farmacie și stația de benzină, cu Nuccia Cocco, ori la Arhive și Bibliotecă. Din
cauza noastră, ajungea mai des și la Secretariatul de Stat, deși nu l-am întrebat dacă suia el
însuși la etajele superioare sau se întâlnea cu respectivii pe drumurile Cetății. Se întâlnea prin
urmare cu cine nu gândeai: cu prelații români care făceau și ei coadă la aceleași magazine, la
poștă sau la bancă; iar italienii îl știau ca savant și cercetător și-l salutau de departe. De data
aceasta însă, conversațiile cu fiecare dintre ei aveau un singur subiect: ”ăia doi”. Și-l deranja
enorm, pentru că nu exista nici o voce în favoarea noastră. După fața cu care intra în casă, se
vedea că descoperise ceva original.
- Auzi, tu, să-mi spună mie așa ceva! Mie, greco- catolic, căruia comuniștii i-au distrus Biserica
să-mi spună că ” a trecut vremea convertirilor”. ”Adică ce vrei să spui?” zic.
-Că băieții dumitale nu trebuiau să devină catolici.Ce-i tot prezinți ca mari convertiți ? Au făcut
rău. Azi suntem în plin dialog ecumenic. Azi fiecare rămâne ce este și instaurează cu ceilalți un
dialog frățesc.
Rîdeam ca să nu înjurăm.
Deci prelaților ne-români nu le păsa de ”spionajul” nostru. Știam că Occidentalii, după 1945, nu
se simt deranjați de spionii comuniști de niciun fel. Și, în câteva zile am descoperit că
Instituțiile Bisericii erau pline de spioni și că nimănui nu-i păsa de asta. Ba, mai mult, Prefectul
Casei Pontificale, când i-am atras atenția, mi-a răspuns cu dispreț: ”știm. N-au decât să
spioneze. Ce să spioneze ? Sunt toți bolnavi de spionită, dar la noi nu ține”…..Deci, “noi
doi”deranjam pe Înalții Prelați exact din motive opuse. Pe români pentru ”spionaj”. Pe ceilalți
pentru ”antiComunism”. Pentru că fugisem din paradisul comunist, în loc să-l lăudăm cu
pancarte pe străzi și cu note informative și turnătorii, ca majoritatea preoților tuturor Bisericilor
din Lagăr. Dar acum era vorba de altceva mult mai grav: de credința religioasă, înseși:
-Auzi, tu, se căina Monseniorul, până și portarul e la curent cu ”noua teologie”: „Nu ar fi
trebuit să devină catolici; astăzi suntem pentru dialog. Trebuiau să rămână ”ortodocși”. O, ce
bine e să fii ortodox! Ei sunt frații noștri, de ce trebuie să schimbe Biserica?
 108

Ba, mai mult, un monsenior s- a împins și mai departe: ”Și de ce au trebuit să vină aici? Ar fi
putut rămâne acolo să facă apostolat printre oamenii lor. Chiar și clandestin. Ar fi lucrat pentru
ecumenism, pentru sensibilizarea acelor ortodocși și comuniști neștiutori ". Etc.
-Aaa, i-am răspuns, să fi rămas în gura ursului, și voi aici, în libertate, să vă fi desfătat singuri!
Iar unul care se convinge de o poziție teologică, după ce a descoperit că Biserica sa se află în
eroare, trebuie să rămână în eroare! Asta e conștiința voastră ! Eroarea e mai bună decât
convertirea la adevăr”.
Mă uitam cum repeta îngrozit aceste nebunii și-mi ziceam: ”aaaa, deci ! libertatea liturgică pe
care am avut-o prin părintele Haag, în 1970, nu era, așa cum am crezut, un simplu subterfugiu
local și temporar, ci o concepție a vieții. Atunci de ce neagă slujirea în comun, așa zisa
”Communicatio in sacris” ? Ori vor să respecte principiul ”neamestecat și neschimbat”, ca la
Calcedon!?
Prin urmare, Monseniorul nu fusese confruntat niciodată direct cu aceste enormități. Nu avea
cum să nu rămână perplex când auzea fraze de acest gen de la un cardinal sau de la un
funcționar oficial, care trebuia să reprezinte în mod serios Biserica Romană, chiar acolo, în
centrul centrului.
Inutil să le spui acestor oameni, prelați sau oameni simpli din Occident, că faptul era imposibil.
Pentru oamenii fără credință și fără principii, care se gândesc doar la cariere, la liniștea lor
privată, la micimea lor, la câștigurile ușoare, dar mai presus de toate la propria lor faimă și la
propria lor glorie, indiferent de ton și conținut, fiecare cuvânt, gând, privire, mișcare ale noastre,
mai ales ale mele, erau enervante, inacceptabile. Din păcate ne-am dat seama de acest fapt ani
mai târziu, așa că la momentul potrivit am făcut o figură patetică, …. cel puțin în ceea ce mă
privește.
Pe latura religioasă, frumoasa schimbare de poziție a Bisericii Romane, care coincide cu sosirea
Papei Ioan și a Conciliului Vatican II, de la fanatismul sectar la deschiderea față de ceilalți, la
ecumenism, la lucrurile care unesc, la dragostea pentru fratele ”eretic”, la reconsiderarea
teologiei și a istoriei, la eliminarea unui anumit fanatism și complex de superioritate, s-a tradus
în mintea majorității ca indiferență religioasă, relativism doctrinar, nerușinare liturgică,
eliberarea de principii și de integritate… și un fel de Comunism abia ascuns, pe care noi, mai
mult decât oricare alții, l-am recunoscut în cele mai banale mișcări ale celor mari și ale celor
mici. Această calitate a noastră- de a recunoaște această mizerie- a fost comună atât pentru marii
prelați din Lager, tip Wyszynski, Mindzenty, Hossu, Beran, Stepinac sau Slipy cât și pentru
credincioșii de rând, locuitori ai Lagărului, pentru că prin ea recunoșteam perversitatea căii
oficiale impuse întregii populații din Lager și în niciun caz acceptată de credincioșii serioși. Ei
 109

bine, acest ”mod” comunist impus de guvernele din Lagăr, în Occident l-am găsit ca acceptat și
impus de Înalta Ierarhie catolică.
Nu ne-a venit să credem .
Prin urmare, Monseniorul Aloisie Tăutu și alți Iluștri pe care îi vom cunoaște mai târziu,
adevărate genii ale Spiritualității, au trăit pur și simplu ca pierduți într-o lume goală,bolnavă de
perversiune mentală. Dacă în Lagărul comunist, gândirea dublă și viața dublă trebuiau să pară
normale, în Occident, în libertate, perversiunea mentală a dobândit legalitate; și progresează
către ”corectul politic” în sens comunist și sodomitic, iar astăzi, în 2021, perversiunea gândirii
în toate ramurile a câștigat onoarea altarelor și a vitrinelor de lux. Din acel octombrie 1975 și
până astăzi în 2021, marii prelați (catolici, de la Papă în jos), ne-au cam spus întotdeauna: „nu ar
fi trebuit să fugiți, nu ar fi trebuit să deveniți catolici”.
Dacă Monseniorul se confrunta cu această noutate care-l îngrozea, noi, cu lumea de pe stradă sau
din biserici, din școli sau din piață, ne întristam pentru alte inepții asemănătoare: bunii credincioși
ne-au acuzat că nu am înțeles nimic din paradisul comunist pe care l-am abandonat. Să scăpăm noi
o asemena ocazie ? Ei se luptă pentru instaurarea acestui paradis în Occidentul putred și noi să
fugim tocmai de acest rai al libertății și al demnității umane? Mă uitam, ne sfătuiam “noi doi”, ce să
zicem: oare ne mutasem deja, chiar și la Roma și în Occident, printre oameni fără credință și fără
moravuri, la toate nivelurile, fără excepție? Sau, mai degrabă, cu credință și morală diferite,
necreștine, ne-umane, cu siguranță, chiar dacă altele decât perversiunile doctrinare și morale ale
lumii ortodoxe și comuniste pe care le abandonasem.
Cu toate acestea, trebuie să adaug un fapt important. Tot acest discurs nu pare valabil pentru
Germania Federală, (în care Dumnezeu ne-a chemat pentru o vreme, deci știm din
experiență)...unde, cu excepția unor seminariști progresiști, iubitori ai expresiei stupide „mai
bine roșii decât morți”, populația, prelații înșiși, guvernele, în ciuda faptului că nu au
permisiunea de a se exprima, au înțeles, au simțit , trăiau adevărul lucrurilor și nu aveau nimic
de Comunism în vene sau în suflet. Germania și-a salvat sufletul, poate datorită marii tragedii pe
care a trăit-o: înfrângerea, zidul Berlinului, ocupația armată, închisoarea Spandau. Nu a fost
cazul Italiei care s-a comportat și se comportă încă în această chestiune într-un mod lamentabil,
masochist.
Astfel, Gigi a avut întotdeauna dreptate să râdă de asta, imitându-l pe Monsenior:
- La toate acestea ți-ai adăugat grimasa din salonul monseniorului Mottola. Dacă te-ai strâmbat !
De !
 110

Faptul de a fi refugiați din estul comunist nu era și nu este plăcut pentru niciun occidental care a
acceptat cu bucurie invazia sovietică a pământurilor noastre, pozitivitatea Comunismului care ucide,
minte și înșeală precum și posibilitatea de a face afaceri cu stăpânii comuniști de sclavi.
Guvernele, autoritățile, comisia de la Geneva ne acceptau, cu dinții strânși, ca o consecință încă
pozitivă a Războiului Rece, singura acțiune corectă luată după 1945, acțiune insultată de majoritate.
Prelații Bisericilor, odată convinși, (înșelându-se pe ei înșiși) că personal se simt mai bine cu
coexistența pașnică decât cu poziția clară anticomunistă abandonată după moartea lui Pius al XII-
lea, ne-au privit chiar cu ură.
Până la 21 ianuarie 2009, am fost convins că întârzierea de a ne răspunde a bunilor Înalți Prelați, ar
fi fost cauzată de pâra continuă a prelaților români uniți cu acuzele lor neîncetate de spionaj,
vagabondaj, aventurism, și câte și mai câte. Activitatea lor odioasă a fost reală și fără pauze, dar nu
ea a afectat poziția noastră. Înalții Prelați care trebuiau să decidă asupra noastră nu au fost atinși
deloc de suspiciunile lor. Cu psihologia lor subtilă, au înțeles sinceritatea și inocența noastră,
confirmate de documente, de studii, de recomandări și de lipsa oricărui scandal sau gest specific
spionilor. Păcatul nostru era înseși existența noastră, prezența noastră. Am fost și suntem martori
opuși întregii linii diplomatico -ecumenice începute de Biserica Romei, încă din primele zile ale
pontificatului lui Ioan Roncalli. Însăși prezența noastră pe străzile acestei indiferente Rome a fost
un protest, un strigăt, o condamnare a tot ceea ce Eminențele, Excelențele și Mult Prea Reverenzii
lor au gândit, au declarat și au operat privitor la țările din Est, la sistemul comunist, KGB-eul,
Securitatea, Zidul Berlinului sau la stânga occidentală, prietenă veselă a marilor monștri și tirani
roșii. Nu ați avut de ales, Eminențe prea elevate: Nu puteați prefera spionii și sursele KGB, de care
erau pline colegiile și universitățile pontificale și apoi să primiți doi refugiați ca noi, care au ajuns
aci prin 2 sau 9 minuni divine.
Deci au ales să ne ignore. Pentru că nu au crezut niciodată că eram spioni, infiltrați, aventurieri și
multe altele. Dacă am fi fost așa ceva, astăzi am fi rîs și noi din capul scării, ca domnul Brini, sau
Mottola, care ne zâmbeau fals din capul scării Congregației: ”mai treceți pe la noi din nou, treceți ,
sunteți în inima noastră!”

28.II.| CONVERTIRE LA CATOLICISM.

Eseu despre CONVERTIRI
„Nu ar fi trebuit să ne convertim”, prin urmare. „Nu ar fi trebuit să deveniți catolici”. „Trebuia
să rămâneți acolo, în Gulag, pentru a depune mărturie”. "Întoarceți-vă acolo".
La toate aceste „soluții” și reproșuri ar trebui să li se răspundă cu o carte. Măcar. Elementele nu
lipsesc. Chiar și astăzi, după decenii, sunt tulburat de întrebări fără răspuns:
 111

„Dar de ce au spus asta? Nu aveau loc pentru noi, la Roma și în tot Occidentul? Era Biserica
Catolică prea îngustă? Au vrut exclusivitate? Au văzut această inițiativă ca o simplă mișcare
umană, administrativă și nu ca un conținut de principii și credință? Erau atât de lipsiți de
idealuri și teologie încât nu vedeau motive religioase pentru o trecere dintr-o parte în alta? Erau
ei impresionați de martiriul nostru din gulag sau se distrau cu moartea martirilor? " Cu
siguranță, atitudinea lor ca prelați ai Vaticanului, episcopi occidentali, curialiști birocrați care
trăiau în libertate nu a fost diferită de cea a oamenilor KGB-eului și ai Securității, care se mirau
de ce catolicii răsăriteni pe care tovarășii au vrut să îi încorporeze în Ortodoxia de la Moscova
se legau de argumente teologice?!

A FI CATOLIC, A FI COVERTIT A FI ”NOI DOI”.

Trecerea la Catolicismul creștin, de la orice altceva, înseamnă, în adevăratul său sens, trecerea de la
un orizont îngust, limitat, impresionist, convențional, ideologic, naționalist, autocenzurat, la o stare
de spirit nelimitată, liberă, universală; mai precis, într-o stare de Liberté, respectoasă de Égalité, de
Fraternité și în continuă creștere. Această stare de spirit este adevăratul fel de a fi catolic al omului,
care în lumea nereligioasă seamănă cu starea liberului cugetător. De fapt, acesta din urmă este rodul
direct al Catolicismului, izvorât din rebeliunea (justă) împotriva abuzurilor ierarhiei și împotriva
impunerii violente a dogmelor și a comportamentelor insuficient convingătoare, care nu au fost
niciodată „catolice”, cu atât mai puțin creștine: chiar dacă au fost aplicate de prelați și teologi
catolici. Un fruct care, totuși, prin exagerare, a dus la anarhia gândirii și a informațiilor, generând
confuzia actuală.
„Catolicul” nu-L respinge pe Dumnezeu ca mulți liberi cugetători; dar Îl pune la îndoială, ca să-L
studieze din ce în ce mai mult. Se pune la îndoială și pe sine, ca să ”crească”. El pune la îndoială
disciplina, ca să o îmbunătățească și să o aducă tot mai aproape de adevăr. În acest sens, metoda
Sfântului Toma de Aquino este minunată și pe deplin catolică: Utrum aliqua sit… .videtur quod…
Sed contra est… respondeo dicendum. Divin, într-adevăr. Acest lucru este pedagogic, dar real și
poate ajunge, de asemenea, la negare. Descartes a fost unul dintre cei mai buni și adevărați
gânditori, cu totul și cu totul catolic, tocmai datorită acestei „îndoieli” și al lui „cogito ergo”, chiar
dacă „ laicii” și fanaticii îl consideră ”îndoielnic”.
Cu toate acestea, fiind credincios, adevăratul catolic nu respinge Biblia, dimpotrivă, o respectă în
totalitate și într-un mod absolut, pentru că a înțeles că Biblia îi arată calea spre libertate și
nelimitare. Tocmai Biblia, în expresia ei deplină, îi permite să pună la îndoială totul, chiar și Biblia
însăși. Dar nu pentru a rămâne întru îndoială, ca liberul cugetător nereligios, ci pentru a ajunge la
certitudine, la minuni, la viziune, la clarvedere. Adică la acele mijloace prin care se ajunge la o
 112

certitudine (aproape) absolută a dogmelor credinței creștine. (Zic aproape, pentru că numai cu acest
”cvasi” se lasă o ușă deschisă către o explicație sau respingere alternativă, pentru a nu cădea în
fanatism; știind foarte bine că, la urma urmei, nu precizia doctrinară salvează sufletul, ci iubirea,
faptele de caritate.) . Prin urmare, nu este catolic criticul biblic care respinge din Biblie ceea ce i se
pare că nu este în conformitate cu mentalitatea sau cu Biserica sa, sau cu știința zilei, etc ...
Adevăratul catolic nu cenzurează Biblia, pentru că știe că doar întreaga Biblie , textus receptus, îi
oferă libertatea și argumentul de a fi catolic, adică îndoielnic, rebel, cercetător permanent, reformist,
pe baza certitudinilor și a miracolelor. Durerea de a vedea Bibliile cenzurate, în numele unei
presupuse critici științifice, lipsite de dovezi obiective, publicate de catolici, a fost o suferință
permanentă pentru mine, de când am descoperit fenomenul, chiar și în Pontificiul Institut Biblic de
pe lângă P.U. Gregoriana. Sau tocmai pentru aceasta.. (În realitate, tocmai metoda Sfântului Toma
m-a convins de perfecțiunea (relativă) a teologiei catolice, care, în mod obligatoriu, cercetează totul
până la marginile cunoașterii și se îndoiește de sine,cu adevărat sau numai pedagogic, pentru a
depăși întotdeauna barierele și pentru a ajunge la coincidentia oppositorum care este cea mai bună
definiție a lui Dumnezeu, a Bisericii, a Teologiei și a Adevărului însuși).
Dacă nu respinge nimic din Biblie, cu atât mai puțin, Adevăratul Catolic nu respinge în întregime
teologiile necatolice, sau ale religiilor păgâne, sau tot ce înseamnă mitologie, iudaism, islam,
teosofie, gândire agnostică, științifică sau para-științifică, gândirea ateilor, magia, spiritismul,
satanismul; nu respinge in blocco poziția Sodomei, a mafiei, a masoneriei, a Comunismului, a
fascismului, a nazismului și a tuturor celorlalte făcături ale creierului uman. El caută și găsește în
ele, in mod academic, adevăratul sens al tuturor, fără să se teamă de ciudățeniile și semnificațiile
negative a ceva, știind tocmai din Biblie, de la Sfântul Pavel, (I Cor. 8,4), că „ zeii nu există ”, că
sensurile date lucrurilor în mod greșit ”sunt nimic”, prin urmare, nimic nu-l atinge. Este suficient să
fii discret, ca să nu scandalizezi, dar aceasta este o chestiune de caritate. Din nou, tot Sfântul
Pavel, în Biblie, ne confirmă acest lucru. În acest fel, spre deosebire de toți ceilalți, catolicul se
găsește acasă la el în toate Bisericile, în toate templele, în toate adunările oamenilor unde se discută
despre lucrurile spiritului, pentru că știe două lucruri: că în orice caz, teologia sa este cea mai
corectă, deși nu perfectă, așa că poate alege și judeca restul cu certitudine; și apoi știe că Dumnezeu
nu acordă o importanță absolută niciunei doctrine, fie ea cea mai dreaptă sau cea mai ciudată, ci
dorește un minim de bunăvoință pe care El, Însuși Dumnezeu, ca primul ”catolic”, o formează în
suflet pentru a salva acea persoană. Este clar că toți fanaticii Doctrinei, în trecut sau în prezent, toți
cei violenți din motive religioase, părinții Bisericii și conciliile incluse, au fost și sunt totul, în afară
de a fi catolici adevărați, și cu atât mai puțin creștini adevărați.
 113

În Morală, Teologia catolică a sistematizat o mie de reguli și sfaturi despre cum să perfecționezi
virtuțile, potențialul propriu, inspirațiile, mijloacele care te fac perfect, sfânt, puternic, fericit în
suflet și trup. (Ele sunt, pur și simplu, sistematizarea preceptelor biblice, adică regulile bunului simț
și a cunoașterii adevărate a omului și a naturii create și necreate). Adevărata convertire ar fi cea
morală, ascetică și mistică, în care, începând tot de la Sfântul Toma, gânditorii occidentali au creat
capodopere de sinteză și precizie de exprimare.Între ei nu punem mai întâi pe teologii moraliști
specializați, ci pe marii moraliști, care duc la culmi de geniu gândirea morală: Pascal, La Fontaine,
La Bruyère, Molière, spaniolul Baltasar Gracian, Shaftesbury , Vauvenargues, Chamfort, Rivarol,
Emil Cioran și desigur Voltaire. La Români, Alecu Donici, Grigore Alexandrescu, Eminescu,
Caragiale, Popian Constantin, bunicul meu, nu sunt mai puțin. Gândirea catolică asumă și pe
demistificatorii moralismului și, prin urmare, pe cei mai revoluționari moraliști „contemporani”,
gânditorii sau maeștrii ”suspiciunii” cum au fost chemați, adică Nietzsche, Freud, Marx. După ei,
regulile morale stabilite de societate își ascund adevărata origine în voința de putere, în dorința
sexuală, în interesul de clasă. Acești analiști, deveniți celebri, substituie motivele care stau la baza
comportamentului indivizilor și societăților cu o invenție rațională a valorilor, bazată pe realitatea
psihică și socială. Catolicul nu aprobă aceasta; totuși recunoaște partea de adevăr din ea.
Trecerea la catolicism pe motiv de rit, muzică, disciplină canonică, ignorând lucrurile spuse mai
sus, este frumoasă, dar superficială, deoarece s-ar trece de la o stare de sectar, limitat, la alta, tot
limitată și părtinitoare.
Este convenabil să fii catolic din două motive esențiale: 1: ești în poziția corectă, dorită de Iisus
Cristos, care, conform Evangheliilor, citite literal și nu impresionist (adică „ortodox” sau
„protestant”, sau formalist) te vrea într-o singură Biserică, condusă pe acest pământ de un singur
personaj care îi confirmă pe ceilalți. Numai Sfântului Petru i s-a spus: „Paște mieii, oile mele, etc ...
și confirmă-i, întărește-i pe frații tăi”. Dar Iisus, sau Evangheliile care reproduc cuvintele lui, nu au
specificat cine sunt mieii sau frații, pentru că era clar : ei sunt toată Creația, în primul rând ființele
umane, apoi întregul univers, da, toate galaxiile. În practică, totuși, această ordine dorită de Iisus a
fost întruchipată în organizarea Episcopilor cu Papa. Apoi episcopii s-au certat și astfel au ieșit mii
de „Biserici”. Acest lucru nu schimbă însă nimic. Corect, din punct de vedere biblic și juridic, este
să recunoști un singur și suprem pastor de pe pământ, Papa. Pentru rest, este mai puțin important
dacă sunt organizați într-o ierarhie (episcopi, preoți, diaconi, frați, călugărițe, credincioși laici etc.)
sau, ... (ooh, desigur, ar fi fost mai bine, dar nu s- a reușit, nu a existat voință) organizați ca o
întreagă familie de egali în preoție, predicare și conducere spirituală, confirmată de un Papă. În
ambele sensuri, trebuie să fiți uniți cu Papa, pentru corectitudinea evanghelică. Și, de asemenea,
convine să fii catolic pentru un alt privilegiu, chiar superior, nr.2: lângă Papa, care păstorește peste
 114

tot ce există în Creație, și tu ești posesorul tuturor, totul este al tău. Acele părți pe care Papa va fi
trebuit să le ex-comunice (din motive pur pedagogice, dar nu și ontologice), sunt, de asemenea, ale
tale.Tu ești acasă peste tot, am spus deja, pentru că mergând la adventiști în Biserica lor, te unești cu
tot ceea ce spun și fac în mod biblic, iar la satanist, sau la vorbitorul cu duhurile, te duci să te
distrezi, știind foarte bine că zeii nu există, diavolul nu te atinge și spiritele pot fi sau pot să nu fie
acolo. Nu vei deveni posedat de demon, folosind formule sau rituri sau magie, aceasta este
superstiție pură și sclavie sub acele forme legale din care Iisus te-a salvat și te-a eliberat, vezi
Sfântul Pavel, la Galateni, Coloseni etc. etc ... Sigur, dacă le iei în serios, pierzi timpul.Dar,... dacă
comiți păcate morale, crimă, ură, minciună, furt, adulter, fapte sexuale nebinecuvântate în fața lui
Cristos etc. (care sunt gesturile reale care te fac să fii posedat), ei bine, în acest caz riști mântuirea.
Dacă te duci la ședința ateilor, du-te să asculți, să înveți, să fii uimit, să compari, să râzi din nou,
pentru că știi foarte bine că Dumnezeu există și ei se distrează, înșelându-se copilărește. Dacă poți
convinge pe cineva, în mod academic și nobil, de adevărul biblic și catolic, faci o lucrare minunată,
așa cum spune Sf. Iacob. Dar fără a respecta libertatea, egalitatea și fraternitatea cu toată lumea,
inclusiv cu cei mai mari dușmani, totul este iluzoriu.
La urma urmei, a fi catolic în acest fel, care este calea corectă, este ceva complet actual, nu vechi.
Excepție fac un Justin Martirul, în vechime sau Francisc de Assisi.Papii, teologii, Sinoadele catolice
de după 1950 au exprimat această poziție într-un mod din ce în ce mai evident, răscumpărând
secolele de intoleranță, fanatism, inchiziție, excomunicare, blesteme etc. etc…. Papa Roncalli, Ioan
al XXIII-lea, le-a spus celor mai mari dușmani ai Bisericii: ”sunteți frații noștri”. Dincolo de toate.
A scandalizat un miliard de catolici, care însă s-au amăgit că erau buni catolici. Singurul catolic
adevărat, în acel moment, era acel Papă.

”NOI DOI” ȘI IERARHUL CATOLIC

Pe de o parte, acest fenomen al deschiderii Romei prin Vatican II și Papa Ioan a fost foarte propice
pentru noi, de îndată ce am ajuns în timpul Anului Sfânt, 1975, în Roma liberă și catolică. Pe de altă
parte, această deschidere modernă către adevărata catolicitate nu a fost înțeleasă. Dimpotrivă, a fost
folosită ca mijloc de a lovi seriozitatea, integritatea caracterului, partea morală a Bisericii, a
credincioșilor, și mai ales a diplomației care era deja slabă la capitolul morală, în general. Și cei
care au fost loviți cei dintâi de această stranie schimbare am fost noi, victimele Comunismului.
În loc să tolereze și să iubească pe toată lumea, rămânând intact, serios, onest, respectuos față de
Dumnezeu și corect în a judeca, apăra, sau limita, Ierarhul catolic de după 1958-60 a dat impuls
compromisului oficial și, culmea, „natural” cu răul, cu violența dușmanului și nu numai cu
dușmanul însuși; cu minciuna mincinosului și nu numai cu omul mincinos; cu necinstea hoțului și
 115

nu numai cu hoțul; în fine, cu criminalul, tiranul , în acest caz comunistul sovietic sau chinez sau
cubanez. Aproape ca o replică a instinctului ucigaș al papilor sau a călugărilor inchizitori ai
trecutului, când își făceau titlu de sfințenie din a fi primii în aprinderea rugurilor. Acesta este
motivul pentru care gestul Papei Roncalli de a deschide fereastra și de a defini ”frați” pe tirani a
generat un efect foarte straniu pe cât de real: a generat frăția Ierarhiei superioare și a celor
influențați de ea, preoți, catehiști, grupuri de ”rugăciune”, etc… la ”frăție” și simpatie cu tiranul
comunist și la dispreț pentru victimele Comunismului, fugarii ca noi, preoții, episcopii înșiși, închiși
în gulag, acuzați că nu înțelegeau nimic din fericirea adusă de Stalin, Mao, Ceausescu , etc…
Această stranie inversiune a ”frăției” durează și azi. Desigur, în ultimii ani, când pericolul a trecut,
Stalin, Ceausescu, Mao sunt condamnați, (verbal, nu prin documente scrise); dar tiranii comuniști
care mai trăiesc încă și regimurile lor nu sunt atinși de nici un reproș, nici măcar unul dulce și
drăguț, cum se face cu prietenii care mai greșesc.Nu există excepții de la această poziție între
Ierarhii care contează.Dimpotrivă, azi este urâtă Rusia post comunistă, nu pentru violența sa pe
care înainte n-o vedea nimeni, ci pentru anticomunismul ei și convertirea ei la susținerea
Creștinismului tradițional, profetizat la Fatima. Și lumea proastă cade în această capcană
perfidă a renegaților din guvernele occidentale.
Lumea occidentală crede că se salvează de la această rușinoasă atitudine condamnând la nesfârșit o
singură tiranie: nazismul; un singur tiran: Hitler. Și căinând un singur popor: cel evreu. Și duc
aceasta până-n pânzele albe, nu din iubire față de evrei, nici din ură față de tirani, ci din pură, sfântă,
perfidă comoditate.
”Deschiderile” Vaticanului II au dat curaj celor nerușinați, lipsiți de respect, care au impus aroganța
și comportamentul obraznic față de Dumnezeu, ca regulă, chiar și mai ales în timpul Liturghiei, în
cursurile de catehizare, în scrierile teologice, în alegerile politice etc. etc ... .. plus antipatia față de
cei cu adevărat persecutați, (care au venit, ca și noi, din Lagărul comunist, dar și din Islam), o
antipatie impusă cu violență dogmatică. Fugarii din Comunism, (azi, și din Islam) au devenit urâți;
iar fugarii din dictaturile de dreapta preferați, nu pentru că sunt iubiți, ci pentru că sunt utili imaginii
(false) de umanism și milostivire, care a servit și servește în continuare figura marilor ierarhi și a
teologilor ”pe linie”. Vaticanul II a reformat totul, cu excepția capriciilor puterii, a sistemului feudal
al Bisericii Catolice, a formalismului și a birocrației sale exacerbate, dând astfel un impuls
Bisericilor Ortodoxe să se împietrească în sistemul lor sclavagist și simoniac, două caracteristici
care au devenit a doua și normala lor natură. Is pola eti Despota!

29.”NOI DOI” LA ROMA

 116

În această situație paradoxală, deschisă într-un fel și închisă în alt fel, ne-am găsit noi la Roma,
exact la două ore după venirea noastră fericită în casa Monseniorului Aloisiu Tăutu. Începutul a fost
dat de fatidicul telefon către Monseniorul Cristea, un demn reprezentant al acestei confuzii.
Pe de altă parte, ”noi doi”am atins deja nivelul (foarte ridicat) de înțelegere a Catolicismului
(descris mai sus) deja înainte de Fugă, prin studii, dar mai ales printr-un instinct sănătos și o intuiție
sănătoasă, cu logica și bunul simț moștenite, în opinia mea, de la Tati Popian și de Pater Haag, (în
cazul meu) și de la Petrache Lupu și Veronica din Vladimiresti, în cazul lui Gigi. Desigur și prin
părinții noștri, unchi și mătuși, dar într-un mod arcan, necunoscut propriilor membri ai familiei,dar
inspirați, cred, de Însuși Dumnezeu. Prin urmare, ne-am regăsit, din prima zi, în mijlocul celei mai
mari fericiri și în mod egal, a unei mari disperări.
Și acum să vorbesc despre mine și despre Gigi.
Sunt un convertit, un convertit serios, așa că știu ce înseamnă să fi convertit și nimeni nu mă poate
duce de nas. Și uitându-mă la Gigi, citindu-i jurnalele și cunoscându-i comportamentul timp de o
jumătate de secol, pot spune același lucru despre el.
Afirm că primul gest al convertitului serios este acela de a nu fi violent față de vechea credință,
idee, persoană sau instituție din care a fugit. Decis, da, desigur; violent nu. Motivat da, desigur;
fanatic niciodată. Și, în al doilea rând, el nu revine la vechile forme ale acelui esențial respins. În
general, însă, un convertit trece de la o idee fundamentală la o altă idee fundamentală, diferită sau,
mai degrabă, opusă. De la o instituție fundamentală la o altă instituție fundamentală. De la o
persoană iubită la o altă persoană iubită, de la o slujbă iubită la o altă persoană iubită, opusă,
etc ...Dar, după primul moment de extaz, de ruptură, de evadare, de rebeliune, de violență pasională,
de alegere riscantă, poate mortală, se întoarce. Nu la obiectul abandonat, pe care îl va respinge
pentru totdeauna, (dacă este un convertit serios, așa cum sunt eu), ci la formele sale, la atmosfera, la
învelișul lui, sau, filosofic vorbind, la accidente.
De ce? Pentru că înțelege, sau crede că înțelege, că, dacă esența a fost rea sau neconformă, unele
accidente, dacă nu toate, pot fi salvate, pot fi păstrate, pot fi folosite în noua alegere. Este o iluzie
evlavioasă care înșeală chiar și pe cei mai serioși convertiți, de exemplu pe mine. De fapt, în cazul
meu, dau vina pe acea boală gravă a sufletului numită dor, nostalgie, desìo, atașament morbid, care,
tot în cazul meu, a fost cronicizată de exil, de imposibilitatea reîntoarcerii la Bistrița.
Într-o conversiune religioasă, este important să separi de la început aspectul pur religios de toate
formele pe care lumea și ierarhiile religioase le confundă cu religia: expresii gramaticale, stiluri de
scriere și lectură, culori de veșminte și obiecte, mișcări și închinăciuni, obiceiuri sau superstiții
populare, atmosfere folclorice sau ideologice și multe alte himere de acest fel, prezentate ca religie.
 117

Mă consider convertit de la multe lucruri la multe alte lucruri, convertirea religioasă fiind una dintre
multe chinuri ale mele.
Le numesc așa, pentru că au fost pasionale și dureroase, rezultatul unei resemnări, al unei
înfrângeri. La 7-12 ani am vrut să devin un mare profesor de geografie. De la ”profesoratul de
geografie”, la 12-13 m-a convertit la ”teatru”, la 14 ani, de la teatru la muzică, dar 5 luni mai târziu
am mers la seminarul (ortodox) chiar și fără ideea de a deveni preot. Am vrut să devin profesor,
muzician, artist prin Biserică, aducându-mă Ea la altarul lui Dumnezeu, și scăpându-mă de
propaganda comunistă impusă în toate școlile. Ideea preoției mi-a venit în jurul vârstei de 15-16 ani,
cu pasiune, cu dorința de a fi consacrat, dacă este posibil, chiar în secret, pentru a primi comuniunea
euharistică în fiecare zi. Și această pasiune dezlănțuită pentru Sfânta Împărtășanie, (care a fost și
este o chemare precisă și alegerea lui Dumnezeu) m-a împins spre Biserica Catolică, singura care a
dat și încă dă Împărtășanie după regulile Evangheliei, adică zilnic.
Când din ortodox am devenit catolic, m-am eliberat interior de teologia, de morala, de dreptul
canonic și de istoria ecleziastică a ortodocșilor și cu siguranță și de rit, de cult, de muzică, de
obiceiuri populare, de lumânări galbene, de toacă, de clopotele specifice, de colivă, de anafură și
mai ales de icoanele (neo) bizantine de tot felul, pe care le-am văzut ca simple caricaturi ale
sacrului. (Și m-a enervat totdeauna sacralizarea acestui gust de către diferiții gânditori mai mult ruși
care l-au canonizat pe toate meridianele ). Această „eliberare” nu însemna respingere. Am înțeles
doar că erau forme de expresie artistice, folclorice, convenționale, dar nu religie adevărată, așa că
trebuiau folosite ca un opțional, ca distracție, ca plăcere instructivă, precum o operă de Verdi sau o
operetă de Franz Lehar, Vedova Veselă sau Contesa Marița a lui Kalman.
La Roma, însă, după noaptea de plâns și dor nemărginit, în care a început tragedia absurdă a
sufletului meu, toate formele liturgice și artistice, populare și nostalgice ale ortodoxiei, au revenit în
forță, chiar și acelea pe care le urâsem toată viața, dar fără a afecta esența catolicității mele. A
revenit nostalgia pentru tot ceea ce era românesc, chiar și cele mai banale lucruri pe care le-am urât
înainte. Aceste fantome m-au ținut captiv timp de 30 de ani. Am spus-o deja. Am fost complet
salvat abia după 2013. Și m-am întors curat, mult mai curat, într-adevăr, la libertatea mea din 1970-
71, când a avut loc convertirea la catolicism, sau, mai bine, în 1960, când eram un copil creștin
neconfesional și fără nostalgie pentru obiceiurile românești.
Dar, pentru a a ajunge la libertatea fericită și înțeleaptă de a privi Liturghia bizantină ca pe Traviata
a lui Verdi și ritul papal ca un tribut adus soldatului necunoscut, au trebuit să treacă 40 de ani de apă
tulbure sub podurile Tibrului.
În toată această navigație prin viață, am păstrat câteva valori ale primelor opțiuni pre-religioase. Și
ca preot catolic în Occident, în mijlocul unui orizont nelimitat, ar fi trebuit să folosesc acele valori:
 118

geografia, să simt întregul glob, toată creația, ca o grădină a casei mele , unde să pot să botez și să
ajut ; teatrul, pentru oratorie și pentru dialog, pentru tonurile vocii fiecărui personaj, chiar în timp ce
proclam Evanghelia, făcându-o înțeleasă în felul lui Kean, înainte de a face pe Bossuet; muzica
pentru a celebra cântând, din gură și din instrumente, și învățând publicul cum să se unească cu
Dumnezeu prin marea profeție muzicală a lui Bach, Mozart, Verdi, Bortnianski și, de ce nu, a lui
Paganini sau a lui Johann Strauss Fiul ! Dacă nu m-aș fi împiedicat de marea invidie a preoților, a
înaltei ierarhii și a fariseilor și a birocraților formaliști care dau tonul în Biserică, eu aș fi creat cu
această sinteză a valorilor dobândite capodopere continue, pentru educație și bucuria poporului lui
Cristos. Dar, de, ce să faci?
Convertitul păstrează și poartă cu el criteriile care l-au determinat să abandoneze vechea turmă în
care se simțea oprimat; și dacă ceva nu se încadrează în noul sediu, el nu se oprește indiferent, ca
noii tovarăși de idei, ci mai degrabă trage semnale de alarmă, polemizează, se neliniștește, și...
deranjează. Va fi acuzat de falsă convertire sau că rupe ... echilibrul. Deja în Campo din
Padriciano, în biblioteca lui Don Vittorio, descoperisem cărțile lui Armando Plebe, convertit de la
Comunism la dreapta missină italiană, dar prea lucid pentru a rămâne tăcut. A fost acuzat de
radicalism, anarhism și poate că era adevărat. Dar a fost alegerea firească a unui om liber. (De două
ori i-am cumpărat „Istoria filozofiei” și de două ori am pierdut-o, ca gest al sorții). Este clar că
convertitul ridică probleme, cu excepția cazului în care este un fanatic, la fel ca unii occidentali,
foști atei sau foști protestanți, catolici etc. care au ajuns pe Muntele Athos,predicând lumii ortodoxe
disprețul absolut față de Occident. Drept pentru care sunt declarați sfinți.După ce au fost re-
botezați....Ha, ha ha ha !
În ceea ce mă privește, ieri și azi, eu, din Biserica Ortodoxă, am păstrat instinctul pentru divin,
respectul, frica instinctivă și automată de Dumnezeu, specifice Orientului, care are și un suflet
matur și bătrân. În acest sens sunt și rămân un adevărat oriental. Dar aș fi putut păstra aceste
instincte chiar și ca ex- musulman sau ex- hindus, taoist sau șintoist. Biserica Ortodoxă, insuflându-
mi respect, smerenie în fața Sacrului, nu are un merit special. A fost doar canalul prin care mi s-a
introdus în suflet frica sacră, firească pentru Orient. Occidentul are un instinct mai puternic în a-l
ajuta pe aproapele, instinct pentru slujirea omului, a societății, a împărăției de aici, a pământului,
pentru mila și grija față de săraci, față de cei slabi. Și în acest sens eu sunt un adevărat occidental,
îngrozit de societatea orientală, ortodoxă sau nereligioasă, care în Est nu cunoaște aceste
sentimente, decât cu suprem efort. (Este același efort pe care trebuie să-l facă occidentalul pentru a
fi devotat și respectuos față de Dumnezeu). Nu mi-aș fi putut imagina și nici crede că toată acea
devoțiune profundă pe care am văzut-o de departe în rândul francezilor, spaniolilor, germanilor,
etc., învățată de mine din cărți și din filme, era studiată, învățată, forțată, și cu siguranță mai
 119

meritorie decât cea instinctivă, orientală, dar totuși, autoimpusă, nu automată. A fost și este încă
important pentru mine că în această lume a devotamentului față de fratele, sau în acea, altă lume, a
devotamentului față de Dumnezeu, să fiu lăsat a fi devotat ambelor subiecte, fără invidie, fără
fanatism, fără bariere. Ei bine, după zeci de ani îmi dau seama că această afirmație a fost și rămâne
inacceptabilă pentru ambele lumi. Sau cel puțin utopică. Lumea orientală nu vă permite să fiți
devotați fratelui vostru, iar lumea occidentală nu vă permite să fiți devotați lui Dumnezeu: fie că
sunt ortodocși, catolici, protestanți, atei sau păgâni, (căci aceste diviziuni sunt complet irelevante).
Trebuie să ajuți pe aproapele tău, amic sau dușman, pe ascuns, altfel Estul te va ucide. Trebuie să te
ascunzi, în timp ce te închini lui Dumnezeu cu acea profunzime instinctivă care este imediat
observată și creează admirație sau teamă; altfel Occidentul te va ucide. Cu toate acestea, aveam
nevoie să treacă multă apă sub podurile Tibrului pentru a înțelege asta și a trage consecințele.
Adică, să înțeleg să mă ascund bine, să fac totul în secret, sau brusc, pentru a nu acorda timp
ierarhilor, dar și maselor inamice, orientale sau occidentale, să se dezlănțuie și să mă oprească.
Acum, cu siguranță, în 2021, vorbesc atât de ușor despre aceste subiecte, dar până acum câțiva ani,
am trăit și eu ca restul celor botezați, condiționat de balastul, de bagajele, de ideile preconcepute, de
așa zisele legi, forme, himere, confundate cu religia lui Cristos.
Este, de asemenea, adevărat că eliberarea mea de această povară abia prin 2014 este consecința
marelui pas pe care l-am făcut în 1970, de a trece la un mod complet occidental de a gândi și a
acționa, care, indiferent de conținut, conține libertate în sine, cercetare, suspiciune, punere la
îndoială, rebeliune, reformă, progres, și nu închiderea și fanatismul imobilității care, în Est, a marcat
întotdeauna, iudaismul, creștinismul, islamul, păgânismul, Comunismul și tot ceea ce lumea de Est
a creat și a experimentat.
Dar, în realitate, ce atrage un ortodox către teologia, liturghia, mentalitatea Bisericii Romei? Cu ce
sentimente te îndrepți către Roma?
Unii cred că a te converti la catolicism înseamnă acceptarea celor 4-5 puncte care ar separa cele
două Biserici una de alta: Primatul Papei, Filioque, pâinea nedospită, Purgatoriul, Imaculata
Concepție ...
Un altul crede că a realizat unitatea primară a Bisericii lui Cristos prin acceptarea comuniunii cu
cele două Biserici.
Un altul crede că este romano-catolic, acceptând toate datele teologiei și liturghiei romane.
Una dintre acestea sau toate aceste poziții le-am crezut ale mele, când m-am considerat catolic, în
1970....
În realitate, nimic din toate acestea nu a fost forța motrice care m-a adus la Roma.
 120

Diferența dintre cele două Biserici este o diferență între două lumi. Și nu constă în 4 sau o mie de
puncte de dogmă, nici în schisma uneia sau alteia. Diferența este una singură: romano-catolicismul
occidental - și derivatele sale - schimbă formele, perspectivele, atitudinea, sentimentele, căile,
accidentele, atmosfera, viteza, cu fiecare generație, sau chiar mai des. În timp ce Orientul creștin
rămâne statornic, până la fixarea în ceea ce a primit sau se schimbă mult mai încet, aproape
neobservat, fără a renunța la ceea ce a schimbat. Mai mult, cu pericolul de a reveni în timp la
formele anchilozate.
Ajuns la Roma, m-am cufundat într-o lume profund diferită, care aruncă trecutul de care se satură,
se înnoiește zilnic și schimbă fie premizele fie perspectiva.
Un creștin oriental, rămânând ceea ce a fost dintotdeauna, își poate asuma din Occident toate
formele produse și înlocuite de acesta, ca într-o sinteză mai mult sau mai puțin fericită; dar fără a
renunța la sine, la imuabil și la rădăcinile eterne, necunoscute occidentalului, dar conatural pentru el
însuși.
Acesta am fost și sunt eu, fără să știu că acest mod „complet” și cu adevărat catolic nu este acceptat
nici în Orient nici în Occident, decât de oameni perfect lucizi și perfect cinstiți.
Acesta este motivul pentru care mă deosebesc foarte mult de „catolicii” occidentali cu care credeam
că mă asemăn, dar și de „ortodocșii” pur răsăriteni, care rămân între rădăcini, ignorând sau
neacceptând creșterea sau schimbarea în mai bine.
Mulți, mulți ani mai târziu mi-am dat seama că am fost și am rămas străin de ambele lumi, de
amândouă: pentru că m-am „convertit” fără să devin acel „occidental” care respinge trecutul și
alege valorile în mod impresionist și convențional; și fără să rămân un „oriental” pur, amăgit cu
fidelitatea sa față de unele rădăcini (false, iluzorii, legendare, improbabile).
În această situație, am abandonat Ortodoxia, pe care azi, mai mult decât oricând o consider falsă,
legendară, ne- autentică, chiar inventată. Ce are ea ”ortodox” în sine din punctul de vedere al
Evangheliei sau al unei logici simple? Mai nimic, în afară de cele 7 ore de slujire a Tainelor și de
rugăciunea continuă, 24 din 24. Dar și Biserica Romană și Catolică pe care am găsit-o nu seamănă
prea mult cu cea învățată de mine din cărți, din muzică, din artă, din intuiția mea asupra
Occidentului ca lume a excepției. Și ea îți dă cele 7 Taine și rugăciunea continuă, plus unirea cu
Papa, voită de Evanghelie, pe care toți ceilalți o desconsideră. Dar eu am confundat Catolicismul cu
Occidentul liber al celor trei valori absolute, trâmbițate dar nu trăite de revoluția franceză. Un
Occident și o Biserică ambele, ideale, așa cum ar trebui și ar fi putut exista cu adevărat, cu ajutorul
libertății și a minților mărețe care le-a format. Nici prin gând să-mi treacă teribila știre că dacă
există o valoare mai urâtă și eliminată cu totul din mentalitatea și practica Bisericii este Libertatea și
respectul pentru ființa umană.
 121

Nu, nici catolicismul român, aproape clandestin, dar nici măcar catolicismul polonez, nu mi-a dat
adevărata măsură a catolicismului occidental, în casa lui, între Roma, Paris, Madrid, Viena, etc.
Ajuns la Roma, nu am putut să cred că m-am cufundat într-o lume profund diferită. Căci eu am trăit
Catolicismul ca un oriental ce eram. Ori, amândouă nu merg.Uniții au înțeles aceasta și mimează
disciplina occidentală, spre a fi acceptați. Idem convertiții la ortodoxie sunt mai ortodocși ca
Athosul luat la un loc. Dar ambii sunt falși când fac asta. Nu le convine, însă, să se comporte ca
mine. Căci imediat sunt eliminați din ambele lumi ca o măsea stricată. Chiar dacă, și o zic cu
mândrie, și ei ca și mine ar fi singurele măsele bune.
Dacă aș fi înțeles această discrepanță în 1976-78, nu aș fi suferit așa cum am suferit. Dacă aș fi
înțeles, în 1974, că aș fi fost respins pentru tot ce am oferit, nu aș mai fi fugit niciodată din
România; dacă aș fi înțeles acest lucru în 1969, nu aș fi devenit catolic. De ce nu am înțeles toate
acestea la timp? Răspunsul este unul singur: Dumnezeu a vrut să devin catolic, să fug din
România comunistă, să devin preot catolic și să trăiesc toată drama acestui adevăr, așa cum îl
cunosc astăzi, pentru a-l învăța și altora, pentru a mă mântui cu mai multă siguranță, în climat de
Lumină și Luciditate absolută. În fine, pentru a nu muri prost, cum zice românul, înșelat de iluzii,
de minciuni și compromisuri, ca lumea care gândește și acum în basme și vorbește în... proză slabă.

DAR EU AM IUBIT
Ei bine, abia acum, în 2020, înțeleg vorba Sfântului Toma care spune: Videtur quod religio non
ordinet hominem solum ad Deum. (Suma Th. II, II, q.81,1.)
Prin urmare, ceva nu știam.Ceva din mine s-a schimbat. Acest lucru s-a întâmplat mai ales după
întoarcerea mea în Est, fie în cele 3 vizite la Athos sau cele 3 în Țara Sfântă, fie în patrie, după 15
ani de absență. Mi-am dat seama că, în realitate, eu am fost de la început un occidental, în sensul
definiției mele : un om care progresează, care merge înainte, care se pune la îndoială, care se
convertește, care schimbă perspectiva, schimbă atmosfera, schimbă orizontul, chiar și punctele
cardinale și le schimbă. Și pe bună dreptate. Exagerările nu sunt niciodată pozitive, dar între natura
statică a Răsăritului și progresul Occidentului, este preferabil cel din urmă, plin de evenimente, cu
condiția să știi cum și unde să te oprești la momentul potrivit. Ca și în tango, de fapt. Doi pași
înainte, un pas înapoi. Nu degeaba tangoul este un dans din Extremul Occident. Spre deosebire de
lapsus-ul lui Lenin, care planifică viețile supușilor săi invers: „un pas înainte, doi pași înapoi”. Este
clar: el, aproape siberian, a simțit instinctiv chemarea lui Ahriman în sine, a acelui demon care trage
spre trecut, a acelui Est care, nu numai că stă, dar aleargă înapoi. Și dacă nu se oprește la timp,
ajunge în același abis ca cei care aleargă prea departe înainte.
 122

M-am convertit singur. În sensul că am decis și decid pentru mine. Occidentul m-a învățat să
depășesc vechea tensiune dintre a se crede zeu și a se crede o creatură. Pentru că este un detaliu
lipsit de importanță atunci când treci la acțiune. Tati, bunicul artist, Mami, bunica filozof, Tăticu,
multi-ritual și cu sânge amestecat, româno-polonezo-ruteano-evreu de Cernăuți, mama, campioană
a discreției, m-au împins spre Occident, spre liberté,spre egalité, spre fraternité, spre justice; dar nu
credeau că aș putea lăsa chiar toată lumea estului în urmă.
Așa că am decis singur. Și mai presus de toate, am iubit.
Am iubit rude care nu m-au iubit, chiar și după ce am descoperit că nu mă iubeau. Am iubit Biserica
Ortodoxă chiar și atunci când m-a dezamăgit profund. Am iubit toate Bisericile protestante, chiar și
cele mai mici secte, al căror mare merit este de a scoate la iveală realitățile religioase uitate de
Bisericile clasice, vechi, nedivizate, sau ale Bisericii Catolice, care astăzi este cea mai numeroasă și
puternică. Am iubit Papalitatea, Biserica Romei și Catolicismul cu riscul (în România) de a fi
repudiat, arestat, ucis. Și când am descoperit că Biserica Romană, (prin Ierarhia și teologii săi,
liturgiști, canoniști, administratori, birocrați, catehiști, catolici angajați, grupuri de rugăciune,
comunități organizate în spatele unor idei mărețe, precum și multe ordine religioase , edituri catolice
și alte forme organizate de catolicism de toate riturile) nu m-a iubit niciodată, nici nu m-a primit,
nici nu a vrut să-mi deschidă niște uși, ei bine, m-am consolat cu imensa masă a credincioșilor
catolici neorganizați, smeriți, umiliți, proscriși, ținuți în afara oricărui titlu sau bază de putere și
decizie: pur și simplu catolici fideli, anonimi, chiar dacă au provenit din toate categoriile sociale,
(de la cei mai simpli la cei mai rafinați, de la țărani și muncitori la nobili, marchizi și mari oameni
de știință și artiști) care m-au apreciat, m-au primit, m-au venerat, m-au apărat, chiar până la
paroxism. Aceasta este adevărata Biserică Catolică, Biserica acestora din urmă, Biserica ce iubește
și apreciază, care se apropie cel mai mult de numele pe care nimeni nu l-a postat în nomenclatorul
oficial al Bisericilor: numele de „creștin” sau „creștinism” . Ea a meritat Jertfa noastră, fuga noastră,
exilul nostru și orice altă persecuție .
Gigi înțelesese asta în câteva luni. Eu, după 45 de ani. Dar amândoi am trăit-o de parcă am fi
înțeles-o încă din prima zi.
XXX
Convertitul nu este o persoană iubită. Poate fi apreciată sau admirată, dar în secret. Și, desigur, nu
de către persoanele cu responsabilități de putere.
Turma din care fuge îl disprețuiește și îl urăște. Și este aproape natural. Turma în care se refugiază,
la început, îl întâmpină cu entuziasm, dar apoi pretinde să-l vadă identic cu ea, fără voință, fără
pretenții, fără bagaje, fără surprize: ceea ce nu poate și nu trebuie să fie. Ierarhia îl privește de la
început cu suspiciune, ajungând să-l urască mai mult decât cea din vechea echipă. Motivele (toate
 123

disproporționate) se găsesc. Convertitul este sincer și ultra serios. El ia în serios tot ce găsește în
noua echipă. Acum Ierarhia știe că nu tot ceea ce strălucește în magazia ei este aur curat și că
primul care își dă seama de aceasta și poate deveni critic sau scandalizat va fi convertitul. Cu
simpla sa prezență, el supără echilibrul mediocrității și al tăcerilor, al golului și al trucurilor ... și nu
este nevoie de mult timp pentru a vedea realitatea așa cum este și pentru a organiza rebeliunea
împotriva fariseilor. Poate că nu o va organiza niciodată; dar panica Ierarhilor există și am simțit-o
cu toții, noi,convertiții, ca un vânt care ne-a respins: au simțit-o viitorul cardinal Newman și,
înaintea lui, Bessarion, Ratisbona sau Innocențiu Micu Klein.
Cine eram eu să nu experimentez acest ”vânt” și să nu-l sufăr, mai mult decât ei ? Cine era
Gigi, acest tânăr cu voință de oțel, cu imperturbabilitatea marmurei, cu inima elevată la
orizonturi nelimitate, ca să nu audă și el vorba foarte dulce: ”întoarceți-vă de unde ați venit !”
Da, trebuia să fim respinși de cei pe care am vrut să-i îmbrățișem. A fost semnul adevăratei și
serioasei noastre convertiri.

30.SIGUR, ERAM SPIONI COMUNIȘTI

La început soluțiile Monseniorului Tăutu, *(America, parohii de salvat, lupta cu optuzitatea
greco catolicilor difidenți, etc...) ne-au lăsat ușor nedumeriți, dar nu prea mult, pentru că mai
târziu, acest Înțelept a făcut totul pentru a ne împinge în direcția idealurilor noastre: preoție,
studii, carieră universitară, Roma. În scurt timp își dăduse seama de neseriozitatea propunerilor
greco-catolice „americane”. Și, cum am spus deja, a visat să ne lase în locul lui la Coppelle,
poate înființând o altă parohie unită și română în Milano. Ar fi făcut-o din dragoste pentru
suflete, pentru Biserica Unită, pentru unirea Bisericilor și a refugiaților lăsați de izbeliște.

Dar nu se putea, căci ”eram spioni comuniști, falși catolici, ortodocși fandosiți, plătiți de agenturi
necunoscute”.Aceste fraze, spuse de români pe la toate colțurile, le-am regăsit intacte în zeci de
dosare ale Securității, unde nu te duce mintea....
Numai că eu și Gigi am fugit din România comunistă pentru a ne salva de turnători, de spionii
regimului; dar mai ales pentru a nu deveni noi înșine, turnători. Era clar că toți preoții ortodocși,
sub un nume conspirativ sau fără, erau obligați să informeze Securitatea într-o mie de feluri. Iar ei,
de frică, de răzbunare, sau pentru bani și carieră se conformau. De ce această unanimitate? Pentru
că erau amenințați că, dacă nu trimit scrisori informative, pierd parohia și vor fi scoși din preoție.
Iată o atenuantă. Aveau familie, copii, care rămâneau pe drumuri. Altă atenuantă.Cu toate acestea,
nu mi-aș fi imaginat niciodată, în profunda mea naivitate și neatenție, că până și majoritatea
absolută a preoților catolici, chiar și a celor clandestini, au făcut acest lucru. Aș putea scuza frica,
 124

teama de a se întoarce la închisoare. Dar că preoți greco-catolici clandestini, chiar cu o mare faimă
de părinți spirituali, să fie informatori pentru bani sau pentru speranța de a avea pașaport din când
în când pentru Occident, nu, asta era prea mult pentru creierul meu.
Nu exista nici o îndoială că Occidentul ar fi putut și ar putea fi plin de spioni comuniști: logica
faptelor și experiențele triste ale marilor exilați, de la Kravcenko la Jerunca sau Soljenitzin,
povestite clandestin la Radio Europa Liberă, o confirmau în fiecare zi. Dar că Vaticanul,
Universitățile Pontificale, să fie pline de spioni și informatori de mare calibru, nu numai cunoscuți,
dar și cruțați, tratați cu respect, încoronați de burse și diplome papale, fie catolici, dar mai ales
ortodocși ruși, români, bulgari, pentru a se putea spune că Vaticanul ”rămâne deschis, fratern,
liberal”, ei bine, nu ne-am fi imaginat niciodată. Dacă ne-ar fi spus așa ceva în România, am fi
răspuns cu un zâmbet: ”propagandă anti-catolică”. „Ei, și, ce să spioneze? Lasă-i să spioneze ”, a
răspuns amuzat marele prelat de la Vatican. Da, Excelență, dar noi, refugiații, nu avem burse de la
Vatican, nu suntem primiți, nu ni se iartă că suntem refugiați din gulag. Problema nu este invidia
vulgară pentru acești nemernici, ci dubla măsură obișnuită, în favoarea dușmanului, disprețuind
prietenul, ba mai mult, disprețuind martirul.

31. FRANCEZI , SÂRBI, GERMANI, POLONEZI, MAGHIARI,

ENTUZIASMAȚI DE FUGA NOASTRĂ
De îndată ce m-am liniștit cum că sunt în siguranță și că succesul evadării noastre și al așezării
noastre în Occidentul liber a fost definitiv, am început să anunț diferiții prieteni din diferitele țări
unde puteam scrie liber. Cei doi călugări sârbi, amicii francezi, turiștii germani pe care i-am întâlnit
la Bistrița, sau în plimbările noastre prin Lagărul socialist, de la Budapesta la Varșovia și Berlin,
trebuiau să fie primii asigurați de reușita noastră. Reacțiile lor au fost la înălțime, entuziaste, sincere
și frățești.
Iată francezii:
30 septembrie, 1975.
Dragul meu Linus
Aliluia! Aliluia!
Ați reușit! Este minunat și rugăciunile noastre pentru succesul aventurii dvs. au fost ascultate...
Vom fi bucuroși să vă găzduim atât timp cât vă este util .... Vom fi bucuroși să vă ajutăm. În
această privință, ați vrea să-mi spuneți unde vă pot trimite niște bani ... Ce bucurie! Ce bucurie
să știm că ați reușit! V-am citit și recitit scrisoarea de mai multe ori, înainte de a ne da seama
 125

că ați reușit, căci încercarea dvs. părea atât de dificilă, aproape imposibilă. Ss. Henri Dufour,
soția și fiul meu.9Ecc….
Monsieur Henri s-a grăbit să-mi trimită toate pozele pe care le avea cu țara, cu Bistrița, cu
Sfântul, realizate chiar în zilele fugii mele, ca să-mi estompeze dorul și durerea. La fel, s-a
grăbit să-mi trimită bani, fără să-i cer vreodată, sute de franci și mai apoi, euro, și a repetat acest
gest până la sfârșit. Când n-a mai trimis, când n-a mai răspuns la telefon, am înțeles cu durere că
s-a dus.
Dar de atunci, până în 2019, domnul Henrì a fost un alt tată pentru noi. În conversațiile cu el a
fost un al doilea Vauvenargues, plus cadourile în bani pe care i-a trimis în scrisori, vizita
noastră de două ori la vatra lui din Montauban, unde ne-a primit cu mare afecțiune, până când,
mai întâi, scumpa lui, la douce Madeleine, și apoi el însuși s-au dus în Rai, în 2019, pentru a
depune mărturie în favoarea noastră.
Scrisoarea celor doi călugări sârbi ex colegi ai mei la doctorat la București, este impresionantă:
„ La prima vedere am crezut că ești într-o călătorie turistică, mai târziu mi-am dat seama ce s-a
întâmplat. Ne bucurăm că te-ai liniștit și ai găsit locul unde inima-ți trăgea. Lângă tine ai luat și
pe amicul tău. Ne amintim și de el mai ales când am mers împreună la vecernie la biserica
luterană și catolică în vinerea mare de anul trecut. Vă dorim fericire, ai voștri frați și colegi,
singhel Vasile Vadici și Mitrofan.
Rar suflete de sârbi așa deschise și calde! Deși, ca sârbi, ar fi putut fi mai puțin entuziaști. Dar
reacția lor dovedește înălțimea minții a doi creștini adevărați.
Polonezii, Mère Skolastyka Knapcyk, precum și prietenii mei dulci din Cernautzi,nenea Karol
Rybacki cu dragii lui, care fuseseră mutați la granița de la Oder, cei doi muzicieni din Varșovia,
Adam și Andrjei Skwarek ne-au prelungit fericirea de a ne simți uniți cu ei dincolo de Cortină
într-un singur imn al frăției și superiorității asupra vremurilor. Dar și ungurii, magnificul
Părinte, verbit secret din Budapesta Joszef Sarkanyi cu nepoții săi, ne-au scris cu entuziasm
specific maghiar, încoronat cu reușita lor evadare în Germania, la câțiva ani după noi. Desigur, cea
mai sugestivă și prelungită în timp a fost reacția și experiențele pe care le-am avut cu Părintele
întregii noastre aventuri: Cardinalul Karol Woityla, căruia i-am dedicat o carte întreagă și căruia
îi voi dedica și un capitol special aici; Don Stanislaw Dziwisc, Don Glemp cunoscut de mine ca
9
Mon cher Linus
Alleluia ! Alleluia!
Vous avez réussi! C’est merveilleux, et les prières que nous avons faites pour le succes de votre entreprise ont été
exaucées….Nous nous ferons un joie de vous heberger aussi longtemps que cela vous sera utile…. Nous serons heureux
de vous aider. A ce sujet voulez vous me dire à quelle adresse je pourrai vous faire parvenir un peu d’argent… Quelle
joie ! Quelle bonheur de savoir que vous avez réussi! Nous avons lu et relu votre carte plusieurs fois avant de réaliser
que vous aviez réussi, tellement votre tentative nous paraissait difficile, presque irréalisable. Ss. Henri Dufour, ma
femme et mon fils.
 126

secretar al marelui Wyszynski, care ne-au fost și ei apropiați în momente cheie și alți câțiva. La fel,
puținii francezi sau elvețieni pe care-i primisem în secret și le explicasem tainele Mânăstirii Bistrița
și ale Sfântului de acolo, făcător de minuni.

32.FRATEL GINO, CE DEZAMĂGIRE

Am profitat, deși nu destul, să întreb de multe și de toate pe Monseniorul, capabil să răspundă exact
la toate subiectele, așa că i-am expus multe curiozități, chiar și cele mai de neimaginat.
-Monseniore, ce părere aveți despre fratele Gino? Putem să-l vedem dacă nu este departe?
Monseniorul a râs și s-a întors cu spatele.
Aceasta a fost una dintre primele mele întrebări mistico-spirituale pe care i le-am adresat marelui
specialist care a fost Monseniorul Aloisie Tăutu, despre cel pe care lumea îl numea acum fratele
Gino, atât de venerat de publicul larg și foarte recomandat de revistele planiglobului. Era
obligatoriu să-l întreb, pentru că, într-una din vizitele mele la Pater Rafael Haag, cred, cu un an mai
devreme, bunul părinte mi-a arătat una dintre acele reviste care ajungeau în Lagărul socialist doar
prin turiști curajoși; și în care domina ”fratel Gino” cu povestea vieții lui sfinte, cu stigmatele, cu
miracolele, prognozele, profețiile, parfumurile ... venerat ca de obicei, de mulți, dar și contestat,
până la amenințarea cu excomunicarea. Pater Haag nu știa ce să creadă; și, ca bun iezuit, nu voia să
dea o sentință fără să întrebe pe specialiști . Și-l avea pe Monseniorul Tăutu, cu care reușea să
comunice, credea el, în secret, prin ”pelerinii” care mergeau la Roma. Bunul Tăutu pare să fi mers
în vizită la diferiți monseniori ai Congregației pentru Sfinți, pentru a avea confirmată părerea sa
absolut negativă despre acel frate. Prin urmare, răspunsul său a fost scurt și sec:
-Nu este autentic, nu este supranatural, nu este nimic. Superstiție și atât. Padre Pio da, fratel Gino
nu. Absolut.
Și mi-a dat același răspuns, cu aceleași cuvinte.
Dar, câteva zile mai târziu, domnișoara Cocco a insistat:
-Și, în fond, de ce nu, Monseniore? Dacă o mulțime de oameni merg la el, de ce n-ar putea și băieții
noștri să-l vadă? Dacă cumva Maica Domnului, la care Fratele ăsta are mare evlavie, le rezolvă
problema, mai bine decât Congregația? O vizită nu ar strica, nu-i așa?
Monseniorul a făcut aceeași grimasă, între scepticism și dispreț, și a răspuns rar, ardelenește, cum
făcea când pronunța sentințe:
-Maica Domnului le va rezolva cu siguranță, situația, dar nu datorită lui fratel Gino. Dar dacă tu ții,
o plimbare în afara Romei face bine la sănătate.
Și astfel, într-o zi, la începutul lunii octombrie, “noi doi”, împreună cu monseniorul, însoțiți de
Signorina în micul Fiat 500, ne-am dus să-l întâlnim pe fratele Gino, la San Vittorino Romano.
 127

Monseniorul nu a vrut nici măcar să se apropie, a rămas să se roage și să se plimbe prin imensul
parc, plin de pelerini. Noi, cu Cocco, ne-am pus la rând, încântați să-i sărutăm mâinile înmănușate
și să cerem Sfântului frate o vorbă sfântă. Stau acum și mă gândesc: pe cât veneram pe savantul
Aloisiu Tăutu, nu dădeam mereu greutate afirmațiilor sale. Ele atingeau în mod sceptic toate
aspectele vieții catolice ale zilelor noastre; dar noi nu eram convinși că diavolul era atât de negru;
lăsam o ușă deschisă speranței, învinuind bătrânețea Monseniorului care întuneca puțin realitatea...
Greșeam cu desăvârșire....
Trebuie să spun că fratele Gino nu m-a dezamăgit la acea întâlnire. La urma urmei, eu nu sunt acea
persoană puerilă care idolatrează totul și pe toată lumea; și nu m-a deranjat dacă parfumul său ar fi
putut proveni din cer sau din magazinul călugărilor. La urma urmei, Dumnezeu nu trebuie să trimită
parfumuri cerești 24 de ore din 24 pentru aleșii săi. Când cerul nu trimite parfumuri, orice mistic
bun, din igienă pură și bun simț, poate să se parfumeze cu produse mai puțin divine. Cuvintele de
încurajare pe care le-am auzit de la fratele Gino după ce mi-a ascultat pe scurt povestea, mi le-ar fi
spus orice bun paroh. Dar ar fi putut fi profetice: „să aveți credință, răbdare și calm. Trebuie să aveți
încredere, Maica Domnului nu face lucrurile pe jumătate ". Deci?
Icoana fratelui Gino s-a rupt în bucăți, pentru mine, nu când am sosit acuzațiile internaționale, ci
când Maica Lodovica, protectoarea noastră pe care am cunoscut-o la scurt timp după aceea, s-a
prezentat cu regula pentru Maicile sale Oblate, ca să fie binecuvântată de fratele Gino. Iar fratele
Gino a binecuvântat-o prea mult, adică a plagiat-o și și-a inventat Ordinul lui de Oblate cu textul,
experiența și relațiile Maicii Lodovica Pellegrini.
Abia în 2005 au venit condamnările peremptorii împotriva ilustrului frate, pentru multe alte fapte și
mișelii, pe care nu le judec. Cel mai grav fapt este că monseniorii Vaticanului știau deja de la
început, din anii 1970, despre falsitatea fratelui. Care, și dacă nu comitea păcate sexuale, mințea și
plagia documente. Ceea ce pentru mine este mult mai grav, pentru că până la urmă păcatele sexului
sunt slăbiciuni ale cărnii, în timp ce plagiatul și minciuna mistică sunt păcate programate, pentru a-
și agonisi faima, gloria, canonizarea și bogăția. Însă monseniorii, papii, abia după 2000 au
recunoscut negativitatea fratelui, împinși de prea multe scandaluri, tipice marilor ipocriți. Ipocriți
au fost, de asemenea, și seminariștii care l-au denunțat pe frate, dar numai după ce au ajuns, datorită
lui, în locuri foarte înalte. Această perfidă faptă se repetă de fiecare dată când auzim de scandaluri
ale Cardinalilor și ale marilor Ierarhi din toate Bisericile și Instituțiile acestui pământ.
Am învățat din asta că trebuie să mergem mai încet cu invenția ordinelor și a institutelor etc. etc ..
Dacă nu iau în calcul acuzațiile sexuale ale marilor ipocriți, plagiatul regulei Maicii Lodovica nu i-l
iert. Și nu-mi iert scepticismul meu în fața afirmațiilor peremptorii ale Monseniorului Tăutu, care,
din tot ce a spus nu a greșit nici măcar una. Dumnezeu să-l beatifice în Rai.
 128

33. DON PETRU CADARU ȘI EUGEN GHIUZAN

VIN DIN NEANT PENTRU A NE APĂRA
Cine știe? Ori pentru că biserica Delle Coppelle era centrul lumii; ori pentru că Monseniorul era
punctul de referință pentru întregul exil roman al românilor și nu numai; ori pentru că noi am fost de
fapt un caz unic,…. în scurt timp, vestea existenței noastre, în casa lui, a tulburat multe limbi
veninoase și multe nopți, nedormite de dușmanii sufletelor ...
Monseniorului îi era din ce în ce mai greu să ne apere și să se apere de cei ce- l acuzau că, la
bătrânețe, ar fi căzut în capcana celor doi spioni comuniști. Și noi, când știm precis că toți ceilalți
căzuseră deja în capcana spionilor adevărați, mari prelați și nume răsunătoare, în timp ce Aloisie
Tăutu a rămas curat și lucid până la sfârșit ... ce trebuie să mai spunem, am trăit totul pe invers ...10
Într-o seară, după cină, la începutul lunii octombrie, două personaje bat insistent și urcă
scara parcă să ne invadeze. Agitați, fericiți, entuziaști și ... preoți români. Catolici puri, latini de
profesie și, întâmplător, nu spioni.
-Monseniore, sunteți salvat, noi suntem salvarea Dv; de acum înainte, nu vor mai fi dubii despre cei
doi băieți pe care-i aveți în casă....
Astfel a început unul dintre ei, fără nici măcar să salute, deși între timp s-au sărutat cu afecțiune.
Siluetă slabă, suplă, foarte umilă și incredibil de războinică. Acesta era Pater Petru Cadaru ...
care, dacă vremurile nu ar fi fost atât de perverse, ar fi fost Cardinal al Sfintei Biserici Romane ...
-Da, da, mă salvați voi pe mine ... de parcă ar fi posibil să scoateți castanele de pe foc cu mâinile
voastre ... ...
Dar Don Pietro a suit scările, însoțind pe celălalt preot, oaspete, pe care l-a prezentat cu aceste
cuvinte:
-Monseniore, acest preot este cel mai drag prieten al meu, fratele parohului catolic al băieților, din
orașul Rîmnicu Vâlcea. Se numește Eugen Ghiuzan și poate depune mărturie fără nici o îndoială că
băieții sunt sinceri.
Monseniorul s-a uitat la ei edificat, fericit, ca orice om, de a fi confirmat în convingerile sale. Dar el
a răspuns în felul său, retoric:
- Nu am nevoie de nicio mărturie. Eu știu că sunt sinceri. Pentru mine bilețelele Părintelui Haag
sunt suficiente. Cine nu vrea să creadă, nu acceptă nici o mie de mărturii și dovezi ....
Uscățelul luă foc:
10
(Și acum citim zecile de pagini de note informative trimise de turnătorii, preoți, călugări, buni catolici care vizitau
anual pe dușmanii noștri din Europa Occidentală, toate adunate în arhivele CNSAS, publice toate după 2000. Unde
suntem pârâți ca spioni în vreo 40 de dosare, pârâți de adevărați spioni tocmai organelor care știau sigur că nu eram
spioni ! Cred că se distrau, numai când citeau enormitățile semnate cu nume convenționale de către viitorii episcopi și
șefi….)
 129

-Oo, nuu, nu, Monseniore, nu e de-ajuns. Părintele Eugen va salva situația băieților în fața
Congregației! El va depune mărturie despre fidelitatea și seriozitatea lor. El va rezolva problemele
lor. Într-adevăr, toate vor fi reparate.
Și a continuat așa, pe acest ton, sporind uimirea Monseniorului, dar și a mea, că nu-i cunoșteam pe
niciunul dintre ei, și nici nu știam că parohul catolic din Rîmnic, Don Damian Ghiuzan, avea un
frate preot, pe acest Don Eugen. Don Damian fusese amicul care mă protejase dar, cum ne era
obiceiul în Comunism, nu vorbeam de familiile noastre, nu dădeam nume, adrese, date, care puteau
fi auzite de microfoanele ascunse sau de urechi rău voitoare. Și iată că, acest frate, întâmplător, a
sosit în vizită în Italia și a vrut să depună mărturie favorabilă nouă. Înseamnă că Don Damian îi va
fi spus despre noi. Sau, mai bine: cazul nostru, ”secret” devenise deja universal ... Dosarele mi-au
confirmat. Așa era. Faima fugii noastre se risipise deja în trei țări din Lagăr.Și ajunsese și la
urechile lui Don Petru, care s-a și repezit să-l salveze pe Monseniorul și pe noi.
Și, pe măsură ce uimirea noastră unită cu fericire creștea, Don Ghiuzan povestea cum fratele său,
minunatul Damian, se îngrijise de sufletul meu până în ultimul moment și știa despre aventurile
noastre din cele 24 de zile de evadare, intrând în contact secret cu unchiul meu, Nicolae Popian. In
orice caz. Uimirea lui nu a fost mai mică atunci când am scos din bagajul meu secret o cutioară de
metal argintată . El a recunoscut-o: „Asta e a fratelui meu: cum a ajuns în mâinile tale?”
Eee, cum! Don Damian, ilustrul frate, a umplut-o cu sfinte Hostii consacrate, și într-una din vizitele
mele, prin 1974, mi-a pus-o pe ascuns în mână ca să mă pot împărtăși acasă, alături de Măicuța
Maria … ca să nu mai risc să fiu descoperit și denunțat de nenumărații dușmani care se
împărtășeau sacrileg în biserici. Și eu mi-am luat-o cu mine, sfidând granițele comuniste. Am
salvat foarte puțin din comorile trecutului meu, dar cutioara pentru Cele Sfinte nu am lăsat-o de
izbeliște. Nici Don Eugen Ghiuzan, nici Don Cadaru nu știau acest detaliu, al Împărtășaniei secrete.
Fratele Damian îi încredințase taina esențială a Credinței noastre, a aventurii noastre, a idealului
nostru. Damian Ghiuzan, prin intermediul fratelui său, ne-a confirmat versiunile, chiar și bilețelele
părintelui Haag. Când Eugen a recunoscut cutioara s-a minunat de ingeniozitatea fratelui său, pe
care îl subestimase.

Astfel Don Pietro Cadaru a apărut ca o floare vestitoare a unei toamne prelungite, dătătoare de
speranță, în acel octombrie 1975, în Piazza delle Coppelle.
Am petrecut toată seara în lacrimi de bucurie și recunoștință față de Dumnezeu, în timp ce Gigi
arăta o față surprinsă, frumoasă, ca de înger răscumpărat ... Cum trimite Dumnezeu, dintr-o dată,
oameni care par să fi căzut cu adevărat din cer!
 130

Da, chiar așa se întâmpla. Don Ghiuzan a devenit, fără să știe, cel mai bun martor al autenticității
noastre. Ideea a venit totuși de la Don Petru, care a înțeles instantaneu importanța mărturiei lui și s-a
repezit cu el în acea noapte, pe scările Monseniorului. Nu i-am găsit dosarul printre turnători. Se
mai scăpa câte unul, și curat. Dar singurii curați în absolut, în Comunism puteau fi martirii și
fugarii. Din păcate.
Don Petru Cadaru era în momentul acela capelan de spital în Genzano di Roma, în urma unei
inspirații dumnezeiești despre care nu ne-a spus niciodată, dar trebuie să-i fi șoptit-o vreunui prieten
care a scris-o cu generozitate într-o notă informativă pentru Securitate. Și astăzi, după 2010,
citindu-i dosarul, mă emoționez de toată istoria lui de umilință și dispreț din partea colegilor,
familiei și prietenilor săi , descrisă totuși de ofițerul Securității cu o anumită admirație ....
Se ruga și plângea în parohia sa, în primăvara lui 1944, în îndepărtata Moldova, pe măsură ce
frontul și invazia sovietică se apropiau, iar biata Românie pierdea, zi de zi și metru cu metru, război,
teritorii și libertate.
A fost un moment. Și va fi auzit o voce în creier, care s-a dovedit a fi a lui Dumnezeu Însuși: „fugi
cu armata germană, acum, imediat”.
Să fugi cu nemții? Imediat? Să lași totul? Ar fi fost corect ?
Dar vocea a persistat. Așadar, a alergat în biserică, a consumat Sfânta Taină, a ascuns câteva lucruri
prețioase și, fără să spună nimănui nimic, a luat cu el o valijoară și a fugit în întâmpinarea mașinii
ofițerului german care organiza retragerea. Acesta i-a făcut loc respectuos în camioneta lui. Așa au
ajuns bine, sănătoși la Viena, iar de acolo în Germania, unde Cadaru a fost un misionar zelos și
inutil, în fața învingătorilor, prieteni ai dușmanilor; după care, nu știu de ce, poate din motive de
sănătate a ajuns la Genzano di Roma unde i s-a dat, mai mult din milă decât din dreptate, postul de
capelan de spital.
Cum ar fi putut să-i recunoască episcopii lumii învinse și învingătoare martiriul, inocența, gloria?
Nu, nimeni nu i le-a recunoscut; nici curajul și nici statutul de om ales și miraculat, grație
nevinovăției. Dacă nu au ghicit-o pe Bernadette, în anii 1800, de ce ar fi trebuit să aibă virtutea de a
ghici pe Cadaru, în anii 1900? Cei care au rămas în Moldova, după el, au devenit martiri sau
informatori, spioni și trădători ai spovedaniilor. Nu a existat niciodată o cale de mijloc în
Comunism. Însă toți acești colegi ai lui, preoți moldoveni care au devenit spioni și informatori
specializați, au fost oaspeții primiți cu onoruri, ascultați, recompensați și onorați în acel Vatican pe
care l-am găsit în A. Domini 1975. Și, mai treceau și pe la Don Cadaru, care-i umplea din ce putea,
din sărăcia lui. După care, dumnealor îl împodobeau de comentarii obraznice în dosarele securității.
 131

P.S. Este de la sine înțeles că mărturia lui Don Ghiuzan, a lui Don Cadaru și a tuturor celorlalți nu a
avut nicio rezonanță la românii uniți sau la înalții prelați. De fapt, ei erau deja convinși de
sinceritatea noastră, nu aceasta îi interesa.

34. MÂNTUIREA, DE LA PĂRINȚII JESUIȚI, TOȚI SLAVI

LUCRAREA MONSENIORULUI ALOISIE TĂUTU

Ad primum sic proceditur.

Cum am spus, nici măcar mărturia (scrisă) a fratelui Ghiuzan, adăugată la biletele părintelui
Haag, nici insistențele lui Don Cadaru și ale monseniorului Aloisie nu au mișcat cu nimic
împietrirea prelaților români sau a birocrației Vaticanului. Sau, cel puțin așa am crezut.
De fiecare dată când ne-a însoțit și ne-a apărat cauza față de Monseniorii Motola, Brini, Philippe,
Marusyn și alte figuri din Congregația Orientală, Tăutu aducea cu el și bilețelele clandestine ale
părintelui Haag, mici și subțiri, bune de înghițit. Ochii eminenți și cunoscători le priveau cu uimire,
admirație și sentiment. * (Acum adaug: cu jenă și sentiment de frustrare?) Ei le-au fotocopiat și
răsfotocopiat și le-au dat înapoi cu grijă. Dar avocații diavolului o țineau pe-a lor: dacă sunt false?
Și iar, de la cap, povestea cu pistolul la tâmplă și cu păcălirea din partea noastră până și a
Interpolului, prin care ni s-a dat azilul.
De acum trebuiam să-i convingem de autenticitatea bilețelelor, mai degrabă decât de autenticitatea
noastră.
Timp de decenii am fost convinși că doar indiferența lor înnăscută și scepticismul, degajate de
spiritul de curie, i-au împins să ne ignore, punându-ne la ușă cu câteva cuvinte de etichetă. Acum,
însă, din dosarele celor care știau și vedeau totul, știm că Reverenzii Părinți, fiecare în felul său, se
mișcau cu diplomație și o prudență ... să o chemăm originală. Mintea foarte ordonată a Mons.
Aloisiu, a acestui om irepetabil, a conceput cel mai logic dintre planurile care puteau fi construite pe
baza datelor noastre: dacă notele conspirative au fost scrise de fostul șef al iezuiților români, nesilit
de nimeni, nimeni n-ar putea confirma aceasta decât tocmai părinții iezuiți.
Ei bine, s-a lucrat din două direcții: una, directă, a noastră: Mons. Aloisie a decis să aranjeze o
întâlnire a noastră cu un superior iezuit. Și s-a gândit la Pater Petar Galauner, croat de profesie și
șef al curiei iezuiților din Roma.11 El nu însemna cu mult mai puțin decât Superiorul General, Papa
11
Petar Galauner născut la Tomašanci, Croația, la 2 aprilie 1929, este preot croat, iezuit, profesor, rector al seminarului
din Salata, Zagreb, provincial al provinciei croate a Societății lui Iisus și asistent regional pentru slavi în Curia generală
a Companiei lui Iisus din Roma. Mă bucur să știu că în 2020 locuiește și slujește la Belgrad în parohia catolică. A fost
hirotonit în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1946 s-a apropiat de iezuiți. La 19 iulie 1957 a fost hirotonit
preot la Zagreb.
Impresionat de informațiile dramatice adunate în acele ocazii, Pater Petru Galauner a elaborat ulterior un fel de
enciclopedie a iezuiților din România, lansată în 1985.
 132

negru, cum e poreclit de adversari, dar cu siguranță ar fi putut avea mult mai multă inimă, smerenie
și disponibilitate pentru doi refugiați, mai ales că și provenea din ținuturile chinuite, ca un bun
croat. Iar cel mai expert în dizolvarea intrigilor emisarilor din estul diabolic era, în acele vremuri,
tot el. Cu ce tandrețe mă gândesc la acest om minunat care, acum, în timp ce scriu aceste rânduri
(2009-2020), se bucură de îndureratul, dar eliberatul său Zagreb. Un oraș care, la acea vreme, era un
punct de referință, nu numai pentru Aloisie Tăutu, ci și pentru Congregația Vaticană pentru
Bisericile Orientale etc. etc…. Era cel mai estic punct în care inițiativele Vaticanului puteau fi încă
actuate liber. Mai spre est urma mlaștina cu adevărat adâncă a Serbiei, a României, etc….
Astăzi cred, însă, că foarte ilustrul iezuit croat a fost deranjat direct de Congregație, în ce ne
privește.. (Aceasta ar fi fost direcția secretă). Galauner a fost îndemnat să întrebe în mod secret pe
părinții iezuiți români care au supraviețuit masacrului, dacă Haag era încă demn de crezare. Și dacă
cineva știa de convertirea sinceră a celor doi teologi ortodocși care enervau cerul Romei în acea
toamnă a Anului Sfânt. Congregația a repetat mișcarea prin Monseniorul:
Astfel, Cardinalul Philipe, prin Mario Brini, s-a adresat monseniorului Aloisie Tăutu, mai mult sau
mai puțin așa:
- -”Ia vezi tu. Interesează-te prin părinții iezuiți. Vorbește cu Galauner, care își are propriile
căi secrete spre est. Aflați dacă Haag este încă în mințile sale; dacă poveștile celor doi băieți
sunt adevărate; dacă cineva îi cunoaște în afară de Haag, printre „ai noștri”; dacă așa zisa
convertire a lor, cu care se laudă, este serioasă și nu un joc al Securității, așa cum ne tot bate
la cap monseniorul Cristea”.
Acum, mă gândesc: ce naivitate, sau ce prostie! Cum să știe cineva dacă eu m-am convertit sau nu,
sincer ? Prin ce ? Mai ales în România unde am făcut totul pe ascuns!?
”Via” Galauner a fost totuși bine ghicită. Don Galauner avea omul său la Zagreb, care, mișcându-se
prin România, (fără să știe că era urmărit pas cu pas de turnători, toți colegi călugări foaaarte
evlavioși, securiști),cerea și oferea informații și ajutor, după caz. De asemenea, se ajuta și cu părinții
iezuiți din Budapesta, cel puțin conform concluziilor Securității românești, informată la țanc și
periodic de un alt infam prelat spion.(E o plăcere scârboasă să citești notele cu amănunte penibile
despre toate acestea în kilometri de dosare formate din turnătoriile oamenilor Bisericii, care nu
menajau nici pe cei mai intimi).
Începând cu anii ’70, ca de totdeauna, înalți ofițeri români securiști întocmeau rapoarte finale cu
privire la toate, dar nu mai luau toate măsurile violente prin care în alte timpuri umpluseră Gulagul
cu nevinovați. Așa că ceea ce citim azi din acei ani este povestirea cursivă a tot ce se petrecea, a tot
ce gândeau și scriau sau vorbeau chiar și cei mai clandestini și ascunși dintre nefericiți, care erau
destul de naivi să nu se deschidă cu prieteni. Securitatea știa absolut tot de la ”prieteni”. Ignor
 133

motivul pentru care nu a mai acționat violent ca în primii ani de teroare.Citim în dosare cum Pater
Galauner, prin omul său din Zagreb, un turist iugoslav, - care a fost descoperit ca fiind același cu
omul de legătură al lui Pater Haag cu Zagrebul și indirect cu Roma, în afară de ”via ”Tăutu” -
încearcă să reia legătura secretă cu părintele Puni, provincialul ”secret” al iezuiților români din acei
ani. (Credea el că era secret, dar îl pârâseră colegii și pe el). Și îi trimite această întrebare: „Știți
ceva despre cei doi teologi ortodocși care ar fi devenit catolici și ar fi fugit la Roma și care ar dori
să intre oficial în Biserica Romană? Interesați-vă dacă sunt sau nu hirotoniți ”.12
Abia din dosare am aflat de această ”îndoială” a Prelaților Vaticanului, transmisă prin Galauner.
Noi nu ne prezentasem ca ”hirotoniți”, deci ce sens avea această întrebare ? Totuși, după decenii,
cred că înțeleg motivul: noi ne-am prezentat ca „teologi”; fără să știm că „teolog” în accepția
comună a Bisericii italiene înseamnă un preot specializat în teologie într-o eparhie; ”Teologul
Diocezei”; ”Teologul episcopului”, etc...Poate or fi crezut că aveam tendința de a fi confirmați în
această demnitate; în timp ce în România, „teolog” înseamnă pur și simplu „student la teologie”.
În orice caz, știm că omul părintelui Galauner nu a putut obține o viză românească timp de câteva
luni. Nota cu întrebarea despre noi a ajuns deci foarte târziu în mâinile lui Puni.
În paralel cu cele două mișcări, Monseniorul a făcut-o pe a lui. S-a gândit să ne trimită să
cunoaștem direct pe celebrul tutore iezuit. Dar nu pentru motivele stupide ale celorlalți; ci pentru
viitorul nostru în Italia.
Prin urmare, la sfârșitul tuturor acestor manevre, (despre care am auzit ani mai târziu), la o zi după
întoarcerea noastră din Campo de la Latina, Monseniorul ne-a vorbit în acest fel:
-Sunt sărac, nu am mijloace, nimeni nu mă ajută, Congregația îmi dă de milă intenții pentru
Liturghii de 1000 lire, (în parohii se dădeau 5-10.000) și voi, cu siguranță, veți avea multe nevoi,
tineri și săraci cum sunteți. Și, întrucât ați fost recomandați la mine de cel mai important dintre
iezuiții români ai veacului, care este Rafael Haag, voi aranja să aveți o audiență la părintele
Galauner.
-?
- Este Părintele Gardian al iezuiților, la Curia lor generală. Din fericire pentru voi, îl cunoaște
personal pe părintele Haag. El poate depune mărturie despre el și despre voi. El poate și vrea să vă

12
În numeroasele dosare ale lui Pater Rafael Haag, putem vedea furia Securității împotriva „ căii
iugoslave” a lui Haag de informare și relații cu Roma. Dar nu nimereau persoana. Ulterior au înțeles că
omul lui Galauner și al părintelui Puni era același cu al părintelui Haag, datorită și naivității lui Puni, de a se
încrede în doi prelați-colegi, informatori, așa cum am menționat mai nainte.vezi de ex. Vol V, pag.5:
”Haag comunică la Roma, dar are un canal în Austria și Jugoslavia și pe nepoata Franciska în
RFG”
 134

ajute. Dar eu, chiar și fără el, mă voi da peste cap să vă aranjez undeva, până când cei Mari vor
decide pentru voi.
Nu stăturăm nici o clipă pe gânduri. Fericiți, am fugit imediat, luând la picior ”via dei Coronari”.
(Ca să nu ajungă acuzațiile contra noastră și la Curia Jesuiților, înainte de noi). Din prima zi nu ne-
am permis nici o clipă de întârziere. Tocmai pentru că viața noastră nu era în armonie cu nici un alt
destin, aceasta am văzut-o din ce în ce mai clar. Și adevărata luptă pentru viață abia începea.
Așa că ne-am grăbit cât am putut. Nu înainte de a fi instruiți drastic de către teribilul Aloisie cu
privire la tot ce trebuia să facem și să nu facem, ținând cont de grimasa mea din salonul
monseniorului Mottola. Ne-a instruit cu rigoare chiar și cu privire la saluturile pe care trebuia să le
facem în Curia Iezuiților.
-Fii atent să nu te mai strâmbi și să te mai vadă și pe acolo vreun Mottola ...
Eu, deci, eram, problema; eu, nu bietul Gigi, care știa să-și inventeze de fiecare dată o față
ireproșabilă. (Tot degeaba, comentez eu, dar numai după zeci de ani). Astfel am intrat în marele
templu, cel mai important, al celui mai faimos ordin religios al Bisericii Romane, care lângă spitalul
Santo Spirito este așezat în cea mai frumoasă parte a lumii locuite.
Magnificul iezuit croat ne-a întâmpinat cu un profund spirit patern și fraternitate și ne-a dat imediat
încrederea, cu cea mai mare dulceață. Și bineînțeles, ne-a ajutat. Ne-a dat bani, binecuvântări și
promisiuni, pe care și le-a ținut. A fost al doilea, cronologic, din acel lanț de suflete alese care
reprezenta acea eternă Biserică Romano-Catolică la care ne-am convertit și în care am vrut să ne
mântuim. Acest lanț de suflete ne-a salvat de disperare sau poate ne-a amăgit. Dacă aceste personaje
curajoase nu ar fi fost în viața noastră, ne-am fi dat seama cu mult înainte că pluteam într-un vis.
-Da, înțeleg foarte bine situația voastră; iar cei care cer documente și dovezi din Est, fie nu înțeleg,
fie sunt de rea-credință; pentru că știm că din Biserica clandestină nu poți să ieși decât cu bilețele
clandestine, mici ca ale voastre, pe care să le înghiți la nevoie....
-Da, Pater, am apucat eu să-mi dau sufletul, Monseniorul Tăutu a recunoscut imediat scrisul de
mână al lui Pater Haag.
-Și eu îl cunosc, zâmbi Galauner. Cu ceva timp în urmă mi-a trimis o notă în care se plângea de
spicherii de la Radio Vatican, secțiunea română, că vorbesc o română incorectă, că fac programe
slabe ... și că să intervin eu la Direcțiune ... Am vorbit despre asta cu Episcopul, Monseniorul
Cristea, dar, știți, eu nu pot să mă amestec prea mult într-o chestie atât de delicată ...
Galauner a promis că va da el, personal, mărturie despre autenticitatea bilețelelor ca și
despre personalitatea lui Haag, deci, nici nu mai era nevoie de informații nesigure din Est....Ba ne
va ajuta și să fim primiți oficial în Biserica Romană, poate chiar prin ordinul Iezuit, dacă am avea
vreodată vocație pentru aceasta.
 135

Dar când l-am întrebat dacă ne poate recomanda pentru studii la universitățile pontificale, mi-a
răspuns cu un zâmbet atotputernic:
-O, nu, asta nu; oi fi eu considerat mare specialist în chestii orientale, dar singurul care știe unde să
pună mâinile în probleme de studiu este colegul meu, Pater Michael Lacko.
Ce să mai zic ? Uite așa am ajuns la un alt luminător suprem al existenței noastre.
-Este omul potrivit. Îi voi spune monseniorului Tăutu să vă îndrume către el. Nu veți fi primii pe
care îi ajută. Și apoi, știe cum să facă, ce să introducă, ce să evite, cum și pe cine să contacteze. El
este al nostru, este iezuit, slovac și exilat, profesor la Institutul Pontifical Oriental, care este tot al
Părinților Iezuiți, fiind parte din Universitatea Gregoriană. Dacă nu veți fi primiți acolo, nu văd altă
soluție. Dar veți fi, pentru că Lacko este mai priceput în materie decât noi toți împreună.
Avea dreptate. Încă mă gândesc cu drag la acest lanț de personalități, adevărate comori,
mărețe, deși ascunse, ale grădinii lui Dumnezeu.
Galauner, al doilea din lanț: superior al Casei generale dar și strălucitor trăgător de perdele
și creator de ecrane de fum, pentru a pătrunde în lumea infernală a Comunismului, spre a ajuta pe
confrați.
(PERIPLU PRINTRE PRELAȚII TURNĂTORI AI SECURITĂȚII ȘI PRIN DOSARELE
LOR.)
Acum, în 2020, că scriu aceste rânduri și cred că părintele Galauner locuiește încă în îndepărtata
Zagreb și, de asemenea, la Belgrad și nu l-am mai văzut de atunci, oh, cum aș vrea să-i spun că
pentru mine, chiar dacă mi-a vorbit doar o oră, rămâne una dintre cele mai importante ființe din
viața mea.
Înainte de a povesti despre întâlnirea noastră cu mult prea minunatul Lacko, vreau să adaug câteva
detalii picante despre opera părintelui Galauner. Habar n-aveam noi atunci de cererea specifică a
Congregației ca Galauner să se intereseze de noi în România.Noi am rămas cu ideea că el trebuia să
intervină la Vatican pentru noi, întrucât îl cunoștea și respecta pe Haag. Și într-adevăr, a făcut-o.
Vocea lui, ca a tuturor, nu a avut nici un ecou. Dar faptul că ne-a trimis pe mâinile lui Pater Lacko a
fost cel mai mare dar la care ar fi putut visa un fugar.
Pe de altă parte, el a făcut totul, fără succes, ca să intre în legătură cu Pater Haag, pentru a
primi vreo confirmare, nu pentru el, ci pentru Congregația Orientală, despre noi . El ne-a dat
încredere maximă, încă din primul moment, ca și Monseniorul, ca toți ceilalți din lanț; (de fapt,
criteriul meu pentru membrii acestui lanț este această încredere imediată în noi, nu îndoielile și oscilațiile tuturor
celorlalți.)
Dosarele „prietenilor noștri” din securitate sunt, de asemenea, foarte clare în acest capitol. Potrivit
acestora, „Galauner era interesat de cine era provincialul secret, al iezuiților români”, (tot
clandestini ). Desigur, nu știau că îl cunoștea prea bine, din vremurile în care, după 1964, se făceau
 136

încercări de regrupare, dacă nu de reorganizare, a iezuiților din România, după ce Regimul mai
desfăcuse șurubul. Acest om a fost venerabilul iezuit Emil Puni.
Părintele Emil Puni se născuse la 23 august 1916 (ce zi fatidică într-adevăr, pentru România!) În
1951 a fost arestat în masa arestărilor devastatoare de la început, care urma să anihileze aristocrații
gândirii. În 1954 a fost trimis în domiciliu forțat ca „fanatic devotat, mistic exaltat, precum și mare
spion al Vaticanului și dușman al revoluției”. Toate, titluri care îl cinstesc veșnic. Până când, în
1960, Securitatea își dă seama că „fanaticul” și adevăratul mărturisitor al credinței, părintele Puni
„nu este privit cu ochi buni,… mai mult, nu este simpatic deloc noilor Șefi din Vatican”. Și astfel
din plăcerea de a contrazice Roma, Securitatea ușurează strânsoarea din jurul lui. Astfel, bietul Puni
s-a bucurat de o anumită libertate, dar nu știa că era urmărit, totuși, zi și noapte, cu microfoane în
toate camerele sale, până la sfârșitul Regimului tiran. După zeci de ani de închisoare și urmărire
continuă a primit permisiunea să vină în Occident. El a profitat de aceasta pentru a studia în diverse
arhive și biblioteci din Roma, Franța, Germania, Austria, pomenindu-se pentru asta cu o grămadă de
acuzații hilariante la întoarcerea acasă. Dar în Occident, cineva i-a spus să nu se întoarcă în patria-
închisoare. Acum mă gândesc: acest om, după atâția ani de pușcărie oribilă și suferință în mâinile
torționarilor comuniști, nu înțelesese încă perversitatea infinită a comportamentului lor?
În paranteză trebuie să adaug că Părintele Puni a trăit, ca și bătrânul Samuel, ca să vadă căderea
monștrilor, în 1989 și libertatea Bisericii sale și a iubitului său ordin pe pământul românesc.13
Informatorii Securității au aflat de turistul iugoslav care trebuia să-i aducă bilețelul de la Pater
Galauner. Textul (latin) este descris în două versiuni. Primul, l-am descris mai sus. A doilea sună
așa: „Ce mai știi despre Rafael Haag? Și dacă cunoaște doi tineri teologi recomandați de el la
Roma ”.
Galauner trimite nota către Puni prin turistul iugoslav. Care este oprit la Stamora și întors înapoi. El
trimite scrisoarea prin iezuiții din Budapesta care mai scăpau pe la Alba Iulia, deci îl puteau
contacta pe Puni. Nici Galauner, nici turistul, nici Puni, nu știau însă, că datorită trădării prelaților
turnători, Securitatea s-a prins de ambele căi și le-a folosit sau sugrumat după.... nevoie...
Cum primește, prin decembrie,'75, nota de la Galauner, (se pare că le- a primit pe
amândouă), Puni nu zăbovește un moment. Cu toate riscurile, ia trenul și vine la București, (locuia
la Deva), înfruntând ghețișul iernii, și fără să știe că era perfect vânat de „organele” secrete. Era la
începutul lunii ianuarie, 1976.
Dar, ajuns la mănăstirea de la Popești Leordeni, locul în care părintele Haag locuia acum aproape în
domiciliu forțat, nu l-a găsit acasă. Aici nu este clar dacă Puni a venit cu adevărat până la mănăstire,
în afara Bucureștiului, sau pur și simplu a telefonat de pe stradă. Oricum, nu l-a găsit pe Pater Haag.

13
A murit în noaptea dintre 4 și 5 martie 2008, la Deva.
 137

În orice caz, s-a oprit să-l salute și să doarmă o noapte la ”prietenul” său, reverendul Don Francisc
(Ferenc) Zudor, pe atunci preot paroh al bisericii catolice Bărătzia, în inima Bucureștiului, (personaj
despre care am mai vorbit). Acest Zudor era un bătrân maghiar, născut în Blaj, în 1913, și trecut
prin școlile serioase din trecutul îndepărtat, deci a avut destul timp pentru a se educa în cea mai
strictă disciplină teologică și spirituală catolică. Și, de fapt, a reușit, dar mai puțin în capitolul
”morală”, devenind un infailibil turnător și spion plătit, un punct de referință pentru liderii de vârf ai
Securității, în toată aria bisericească a Bucureștiului. Reușea să-și facă bine meseria de iudă, pentru
că era un predicator suprem și atrăgea mulțimile cu cuvântul său cuceritor. Eu, înfometat veșnic de
conținuturi exprimate într-un mod somptuos, mi-am asumat toate riscurile (și erau multe, pentru
mine), să merg să-l ascult, din 1969 până în 1975, să-i urmăresc predicile și conferințele sale din
Bărătzie, la toate orele, ascuns în mulțime. De îndată ce deschidea gura, automat îmi venea un nod
în gât și lacrimi de emoție. Mă rugam ca omilia să nu se mai termine. Fără să-mi închipui că, în
timp ce vorbea, în timp ce pontifica, în timp ce ne privea din amvonul înalt cu privirea lui deja
înaltă, el ochea, în mulțime, pe cine trebuia, asculta confidențe, primea vizite de la diverse personaje
din Occident care purtau mesaje secrete, clandestine și criptate, toate în vederea ajutorului
nevinovaților persecutați; și, imediat după aceea, în cea mai perfectă paranoia, traducea, transcria
totul și raporta, coloneilor securiști, sute de pagini de informații pe lună. Primea poate chiar 1000
de lei pe pagină. Cheltuiți, cu siguranță, pe opere caritabile ... ..Nu era singurul, cam toți erau
astfel, dar el era și bun latinist, traducând mesajele criptate din latină, și mai era și bine plasat, la
îndemâna Înaltei Securități. Cum am mai spus, el a tradus textul latin despre mine, pe care Pater l-a
dat lui Tămâian să-l ducă la Roma, la Monseniorul Tăutu. Iar bunul Ordinar greco catolic, trădându-
și prietenul de suferință, i l-a dat Securității, iar aceasta lui Zudor, fără să știe unul de altul, fără să
ghicească la ce servea și pentru cine….numai Securitatea știa tot. Nu chiar tot. Tot știu numai eu,
acum, citind și hlizindu-mă de prostia omenească.
Nu se va ști decât la Judecata universală cât rău va fi făcut Zudor, ca toți colegii lui infami, câte
dureri va fi adus atâtor nevinovați. Eu, Gigi, am scăpat de răutatea lor ca prin urechile acului.
Ei bine, bietul Părinte Puni s-a gândit să-l viziteze și să-i transmită cele mai recente mesaje primite
de la Roma. Puni nu și-a imaginat că Zudor, înainte de a rezolva întrebările care veneau de la
Vatican prin naivi ca el, trecea pe la colonelul Serviciilor și de acord cu el, răspundea la Roma
după gusturile Securității . Dacă ar fi fost cât de cât onest, Zudor ar fi putut să facă invers. Dar a
jucat acest dublu joc de infam suprem până la moarte și nu a avut nici măcar sfârșitul faimoasei
Mata Hari. Adică n-a meritat nici măcar căpăstrul, cu atât mai puțin un pistol în ceafă.
Zudor i-a promis că va contacta pe Haag, cât mai curând posibil. S-a dus la el, într-adevăr, dar nu i-
a putut scoate niciun cuvânt din gură. Dacă marele iezuit, în iunie 1977, la întrebarea Ordinarului,
 138

adică a Șefului, Don Francisc Augustin: „cine este Șeful iezuiților din România” i-a răspuns: „În
România, nu există un loc mai periculos ca Arhiepiscopia Romano-Catolică din București, unde să
răspunzi la o astfel de întrebare ”, 14
cum putea să cadă în plasa lui Zudor, care era de fapt
informatorul ”Demeny ”? Părintele Haag nu l-a deconspirat pe Puni, ca să nu mai vorbim de mine,
dar partea frumoasă este că nimeni nu știa, nici Zudor, nici Augustin, ci doar Securitatea, că Puni
era Superiorul iezuiților români15.
Dar de ce să povestesc eu cum au făcut? Mai bine transcriu nota informativă a bunului amic
turnător al lui Puni, rămasă în dosarele securității:
Dosar Haag, vol. V, pag 61, 1976.
”Demeny” –Zudor scrie: ”În dimineața zilei de 21 ianuarie, 1976. am vorbit cu preotul Puni. În
20 el a fost la Sf. Agnes, la Haag.
A venit (de la Deva) să mă întrebe două lucruri: despre biserica din Ardeal la 1650, și apoi m-a
întrebat dacă am cunoscut pe Gheorghe Picu și Toma;(deci, nu a înțeles numele meu și nici
Securitatea nu l-a nimerit la început!); nu știe dacă au fost preoți sau laici; am înțeles că nu sunt
în țară. I-am spus: dacă ar fi fost preoți, ași fi auzit despre ei. Dar n-am auzit niciodată. Apoi
Puni a povestit că a cerut să meargă la Roma și a fost refuzat.”
Nota organului pag.62.: Picu Gheorghe, fost student la teologie anul III, a plecat în 1975 în vizită
în Polonia de unde a ajuns în Italia, ilegal,devenit catolic, de unde interesul lui Emil Puni ,fost de
2 ori în Italia,având în vedere....(ilizibil).”
Explicația mea: Puni nu l-a găsit pe Haag, ca să-l întrebe despre noi, cum voia, de aceea a
întrebat pe primul în care a greșit să se încreadă: Zudor, acest ticălos care a îngreuiat viața lui
Haag până la capăt cu amănuntele pe care le scria Securității.Cu câte sute de vieți va fi distrus, iată
cum a încercat s-o distrugă și pe a noastră, fără să ne cunoască, ci numai să placă Organelor:
Puni se întoarce în iulie și-l găsește în sfârșit pe Haag pe care-l întreabă de noi. Cu grijă, Haag îi
va fi spus de bine, de mine; pe Gigi nu-l cunoștea decât că l-a văzut odată, de două ori, dar din
dosare nu apare ce i-o fi spus Haag. Dar Haag însuși vine la Zudor -Demeny care-l întreabă, așa
cum este descris în nota de la pag73. pe care o copiez aici:
”Strict secret 73, nr.4628/0085
Sursa inf. Demeny
8.7.1976.

14
Vezi Dosarul Haag.……
15
A se vedea în Arhivele CNSAS, I 257214 vol.3, Puni, nota din 21 iunie 1977 a turnătorului „Teodorescu” care era de
fapt canonicul Tămâian, ordinariu Greco- Catolic de Oradea, pe care l-am întâlnit deja, ca prieten fals și ca trădător
spion. A se vedea și vol. 4. pagina 91, denunțul prelatului „Romulus” din 21 iunie 1974, și din 3 februarie 1976, pagina
43, unde infamul prieten denunță Securității numele superiorilor iezuiți și, de asemenea, ai oamenilor de legătură cu
Vestul, în special Pater Mihai Godo, SJ, un alt mărturisitor al credinței în închisorile comuniste. Motive pentru care,
Puni nici măcar nu a putut trimite la Roma informațiile sale oribile despre noi. Și multe alte dosare D.
 139

Notă:
Am fost vizitat de preotul Haag, în ziua de 6 iulie și mi-a relatat că Puni a locuit la el și fiind
ocupat și suferind de picior nu a putut veni la mine. Cu multă prudență i-am spus că îmi pare rău
fiindcă aveam să-i spun ceva relativ la un fost teolog ortodox cu numele Picu.(Nu avea nimic să-i
spună, dar l-a provocat pe Haag indirect doar doar o afla ceva de la el. Mișcarea i-a izbutit): Haag
mi-a spus că deși nu-l cunoaște personal,dar știe că el și cu un coleg de-al lui cu numele Dragu
au plecat în Polonia în excursie și că au fost la Cardinal Wyszynski al Poloniei și pe urmă au
plecat în Italia și acum sunt teologi catolici la Roma. Cum au reușit să fugă ? A răspuns: nu știu.
Când pleacă preotul Puni ? Pleacă azi....
Nota organului, căp. Ilea: ”Informatorul Demeny a avut sarcina ca la proxima prezență a lui
Puni Emil în București, întrucât acesta l-a întrebat pe informator despre studenții teologi
ortodocși Picu și Dragu, rămași ilegal în străinătate, să-i dea acestuia unele date, (chipurile
aflate de la preoții ortodocși cu ocazia înmormântării preotului Iuga Emil) care să-i compromită
pe cei doi față de forurile Vaticanului care i-au primit la seminariile catolice de la Roma. Data,
8.7.1976.”
( Manevra s-a reușit, căci prelații catolici obedienți Securității au pus tot zelul ca să ne vorbească
de rău, iar ”Vaticanul” care de fapt nu ne-a primit cum credea Securitatea, supraevaluând dânsa
cinstea prelaților catolici din libertate, abia aștepta o confirmare din partea infamilor, spre a ne
arunca afară. Acesta este tristul adevăr pe care până și ofițerii-scriitorii dosarelor îl găsesc absurd,
fericiți că ”Vaticanul” era gând la gând cu bucurie cu ei.
Zudor -”Demeny” nu renunță ușor la a îndeplini o infamie, nu degeaba era prelat catolic
maghiaro-român, luînd de la un popor tenacitatea și de la altul șmecheria în a face rău. Iată:
Vol V, pag.40, strict secret,
14 februarie, 1977.
”În ziua de 13 febr. a fost pe la mine Preotul Haag fiindcă se internează la spital, la geriatrie.E
uituc și ia gerovital(...) I-am amintit de acel Picu; spune că e convertit catolic și că e la Roma cu
un alt coleg.Nu mai știe nimic de el.Apoi că Puni e sănătos și că nu l-a mai văzut demult.”
Din nota organului reiese că nici măcar acest gest, Zudor nu l-a făcut din proprie inițiativă:
”Informatorul a discutat cu Haag conform instructajului, în scopul verificării dacă a mai fost
vizitat de cetățeni străini și de Puni Emil din Deva, șeful iezuiților pe țară.”. (Că Puni era ”șeful”
iezuiților, era adevărat, dar Securitatea o știa de la ”Dinescu”, adică Ion Deliman, alt prelat infam,
greco catolic din Arad, ceea ce nici Zudor, nici Șeful Diocezei, Augustin, nu știau atunci.
 140

De ce s-a temut Securitatea nu a scăpat. Pater Haag, la câteva luni distanță, între 20-31 aug, 1977, a
fost cu adevărat vizitat de cetățeni streini, și ce cetățeni ! Am să povestesc, căci așa chilipir ce au
pierdut Securiștii, mai rar !!!

Așa că, după obiceiul lui, marele predicator și foarte marele ”agent dublu” răspundea la întrebarea
lui Puni, adică, de fapt a lui Galauner, adică, de fapt a Vaticanului. Iar răspunsul care ne privea
fusese inspirat chiar de colonel. Și azi mă gândesc: declarația coloneilor securiști era identică până
la virgule cu acuzațiile prelaților uniți din Vatican contra noastră, deși aceia nu erau securiști. Oare
răutatea are același vocabular ?
În ce privește pe Zudor, era a doua oară când se îngrijea involuntar de mine. Prima dată a fost când
l-a trădat pe părintele Haag în 1970, datorită infamului Coriolan Tămâian, Ordinarul greco-catolic
din Oradea. Dar nu-i ieșise pasența. (Am povestit scena). Nici de data asta nu i-a mers. La Roma,
aceste știri ne făceau cinste printre oamenii de onoare. Problema era că cei care se ocupau de noi,
acolo sus, nu știau ce este onoarea.
Puni nu a reușit să transmită informațiile prețioase despre noi, decât în timpul vizitei sale la Roma,
când i s-a permis, în 1977. Nu s-a arătat prea entuziasmat de noi, a crezut pe Zudor mai mult decât
pe Haag și a mărturisit organelor că a refuzat să ne caute și să ne vadă. Ceea ce era adevărat.
După cum putem vedea, în lupta pentru cucerirea locului nostru în Biserica Romană au
apărut pe cale și genii și păduchi, și îngeri și monștri.
Acum mă amuză acest joc, pe care îl reconstruiesc pe baza notelor informative ale diferiților
jucători infami de dublu spionaj, (toți, mari prelați catolici), așa cum Lenin a spus atât de bine:
”pentru noi și pentru ei”. Vaticanul se adresează lui Pater Galauner; Galauner omului lui din
Zagreb. Ceea ce eșuează. Vaticanul se adresează Monseniorului Tăutu. Care îi scrie lui Puni, prin
Galauner și omul său; acest om nu mai are viză să treacă în România, ci prin căi considerate secrete
de el (ele fiind iezuiții din Budapesta, dar Serviciile, prin prelați turnători le-au aflat), trimite
scrisoarea către Puni. (Securiștii n-au prins scrisoarea atunci, ci ea le-a fost povestită de Zudor).
Puni merge tocmai la Zudor. Zudor se duce la colonel. Răspunsul este al colonelului, inventat, și
fals. Dar nu ajunge la timp, pentru că Puni nu-l poate trimite. Când ajunge la Roma, pare ridicol,
pentru că între timp s-a produs o minune, demnă de altă carte. Și noi, în mijlocul atâtor amărăciuni
și dezamăgiri, râdem încă de ridicolul întregii comedii, inventată, se pare, de Însuși Dumnezeu.Ca
să-și rîdă de cei ce se se considerau consacrații Lui.

xxx
 141

Între timp, Pater Haag a fost avertizat de diversioniștii ”Organelor”, toți buni Prelați catolici și
contrainformatori, că ”noi doi” i-am folosit numele pentru a recomanda Vaticanului ”persoane
nerecomandabile”. (Cine să mai fi fost?). Marele Om se pare că a crezut; dar nu l-a mai găsit pe
Puni, în care se încredea, ci și-a pus încrederea în trădătorul suprem, prelatul „Doru” care venea,
pardon, la studii, la Roma; azi, (2021) e încă mare Prelat la Iași-București. Acestuia i-a dat în mână
o scrisoare pentru ”noi doi”. Turnătorul, de deștept ce era, povestește despre acest gest abia pe
3.03.1989 unui alt turnător, mai important decât el, care, pardon, imediat telegrafiază în cifru la
București, din sediul Ambasadei RSR de la Roma, spre Destinatarul HBO, (vreo grupare secretă a
vârfurilor Securității!), spunând că: „Doru”, ”își amintește de primirea unei scrisori ce i-a parvenit
din întâmplare, (ca să vezi!!!), prin '77-78 trimisă de Rafael Haag ”celor doi” în care-i oprea să
folosească numele său în recomandări”. Unde e scrisoarea aceea, întreabă”amicul”. ”Ooo, se află în
arhiva ”Bușteni”, adică București. Amicul, coleg cu el care l-a turnat, semnează telegrama, scuzați:
”Codruț”. Deci, cum se vede, ”Doru” nu ne-a trimis niciodată scrisoarea. Am aflat de ea după 2010,
din Dosar. Și nu din orice dosar. Ci de pe microfilm, Dosar 51.442, vol I, pag.43-51 dedicat mie în
întregime. În acel microfilm, Securitatea a adunat tot ce aflase mai ”picant” despre mine, din note
scrise cu ură, dar transcrise cu un soi de admirație, care se vede din cuvintele de introducere folosite
de ofițeri. Foarte sugestiv !!! Mai sugestiv este că ”noi doi” continuam să fim subiectul de ură al
prelaților români și după 14 ani de la fuga noastră.Căci ”Codruț”, în telegrama lui povestește pe larg
și o conversație între ”Doru” și preotul Ioan Tăutu-cel mic-în care acesta, pe 4-5 martie, 1989, încă
mai cerea informații despre noi și se plângea de noi ca de niște mari cremenali. Ba și John Bukovski
prelatul Ost politik-ului și viitorul episcop și nunțiu s-a plâns de noi minunatului ”Doru”, tot atunci,
pe 5 martie, 89. Și ”Codruț” i-a făcut și lui onoarea…..Voi povesti și aceasta, la timp. Curios că toți
acești prelați din Roma, liberi și nesecuriști, se plângeau de noi tocmai marilor și adevăraților
turnători și infami, care ne-au eternizat pe toți în dosarele celei mai diabolice instituții ale
universului, Securitatea comunistă.
Gigi are și el dosarele lui, la fel de picante, în ale cărei note am aflat că cel care l-a turnat
mai cu sete era chiar duhovnicul lui obișnuit, marele duhovnic al Ploeștilor, al Bucureștilor, al
întregii Ortodoxii, Părintele Constantin Galeriu.16Care, din dorința de a deveni ”spiritual” și
”duhovnic” al Institutului Teologic din București, unde noi studiam, trebuia să dea dovadă de
fidelitate față de ”organe”. Și”organele" povestesc că ”respectivul, din proprie inițiativă a dat o
notă informativă”, care echivala cu un test - examen doveditor.Scria textual: ” În cadrul Institutului
Teologic, sunt studenți care au o comportare care lasă de dorit, ca: doctorandul Buchiu Seba,
(coleg cu mine la doctorat, bun băiat), studentul Rădulescu Gh.(mai mic ca noi) , PICU Gheorghe și

16
Vezi Dosarul ”Galeri Costachi”, R 264612, nota din 9.5.1975., pag.8/10. ss.Dosar de rețea.
 142

alții a căror comportare trebuie ținută mai atent sub observație”.Vezi, marele duhovnic instruia
Securitatea înseși ce să facă cu tipii aceștia cu comportament….Mă mir și azi de ce PICU, și nu eu,
care mă spovedeam des la el, vorbeam des cu el, pentru că îl consideram un adevărat Părinte, îl
adoram , îl iubeam, infamul ! Gigi era mai tânăr, mai în afară, poate nici nu s-a spovedit de multe
ori la el….
Oricum, a doua zi, Galeriu devine informator recrutat, cu nume conspirativ, ”Ciprian”, i se dau 198
de lei ”pentru aport”, (cât de o bere !) și devine ”Spiritualul”Institutului, inspirând sfințenie și ar fi
fost pus pe lista canonizării, dacă în 1990 nu făcea pe țărănistul creștin.
Trebuie să adaug că Gigi a avut noroc, căci noi am fugit în acea vară. Dacă se întorcea în octombrie
la Institut, intra deja în colimatorul Organelor, binecuvântat de ”părintele spiritual Galeriu”. Și
desigur, nici eu nu eram departe.

35. IDEALURI PIERDUTE ÎN NOAPTE….

Și așa îngândurați, fiecare în felul său, parcurgeam străzile Romei, descoperind la fiecare pas o
minune de artă sau de sfințenie. Pretinzând cu ardoare ca întregul Occident să înțeleagă un exilat .
Și, mai presus de toate, pretindeam aceasta de la Prelați, de la vârfurile Bisericii, pe care îi
consideram specializați în psihologia mistică și în virtutea dreptății și a adevărului. Înțelegând și
admirând, ajutând și iubind imediat un fugar, un refugiat scăpat din Lagărul morții, un convertit, un
om talentat, un tânăr, un muzician ... Ce ne lipsea spre a nu avea aceste drepturi? Da, eram ”cei doi
îngeri” ai Monseniorului Tăutu, așa cum ne-au numit cei care ne-au iubit, dar nu ne-au putut ajuta!
Am atins cel mai mare vis din viața mea, să ajung pe treptele Basilicii Sf. Petru, unde aveam să-mi
încunun idealul de preot catolic, multiritual, misionar, universitar, poet, scriitor, artist, muzician al
lui Dumnezeu, chemat în toată lumea să predic frumusețea lui Dumnezeu în toate limbile pe care le
știam sau pe care le învățam încă. M-am văzut învățând la perfecțiune italiana într-un timp scurt,
engleza și spaniola, perfecționând limba germană,folosind franceza pe care o știam din copilărie,
atingând cât mai multe inimi: gratuit, desigur; căci în dar am primit și-n dar trebuia să și dau.
Celelalte veneau de la sine. Fericirea victoriei asupra miliției din Lagărul morții a supraviețuit în
mine până azi. Miracolul din Varșovia cu care am început noua noastră viață, m-a ținut îmbrățișat
cu puteri magice subtile ... Repetam: „Sunt sigur că voi câștiga întreaga lume, cu puterea libertății și
a Harului. Și toată lumea va fi emoționată de poveștile înfricoșătoare pe care le-voi spune despre
suferința martirilor închiși în gulagurile comuniste ".
Nimic din toate acestea nu le-am atins la nivelul dorit.
 143

- La urma urmei, Monseniore, dacă am intrat în Biserica Catolică printr-un Pater iezuit,
(neînlocuibilul Rafael Haag), pentru ce nu am putea deveni iezuiți, poate birituali, (vechiul meu
vis); misionari, profesori, pe scurt, realizând deplin chemările noastre?!
MonseniorulTăutu, în care geniul și subtilitatea făceau casă comună cu previziunea și
bunătatea, s-a uitat ca totdeauna ironic dar și misterios la mine. Două sau trei zile mai târziu, în
timpul prânzului, mi-a răspuns la aluzii cu această noutate:
- Ei bine, vă voi trimite să cunoașteți un episcop misionar iezuit, slovac de naștere, care locuiește la
Roma ... Publică și o mică revistă ... și încearcă să ajute refugiați din țările noastre.
Ei bine, episcopul iezuit a fost Pater Paolo Hnilica.
Astfel, acest Om unic și fără comparație, a intrat în viața noastră de refugiați marginalizați.
Dar revelațiile nu s-au terminat. Cine ar fi trebuit să ne însoțească la ilustrul prelat?
-Iată, veți fi însoțiți și recomandați de un mare prieten, al meu și al lui, profesor la Orientală,
compatriot al lui Paolo.
Așa că ne-a trimis să-l cunoaștem pe Pater Michele Lacko, inspirat cu siguranță de părintele
Galauner, care ni-l prezentase deja ca pe un fac totum miraculos.

36.PATER MICHAEL LACKO.

Și iată-ne în brațele părintești ale celui mai fantastic profesor pe care îl poți avea în viață. Vreau să
fiu scurt: Pater Lacko ne-a așteptat în fața intrării de la Pontificium Institutum Orientale, care era
cea mai serioasă Școală de Teologie din Roma și poate din întreaga lume; el profesa chiar acolo.
Voluminos, vesel, zâmbitor și bonom din fire, cum era, ne-a îmbrățișat și a glumit cu noi, de parcă
ne-ar fi cunoscut de totdeauna. Și în două minute a devenit un tată etern pentru noi, o minune, o
ființă cerească ; alături de Monseniorul și cu un an mai mult decât el, pentru că a plecat la cer foarte,
foarte curând, în 1982, la un an după plecarea spre cer al lui Aloisie Tăutu, exact când aveam cel
mai mult nevoie de el.
Dar timp de 7 ani, Dumnezeu l-a lăsat să ne apere, să ne răsfețe, să ne reconstruiască soclul cuvenit
al studiilor și al idealurilor noastre.
Bas profund, îndrăzneț liturgist, teolog, istoric, lingvist ...până și româna o înțelegea ... dar ceea ce
ne-a unit cel mai profund a fost faptul că era refugiat, fără patrie, exilat, obligat să ocolească
Slovacia sa, dragă, să o vadă de departe, de pe Tatra poloneză, de exemplu, sau din puszta
maghiară. Noi nici nu puteam visa la asta, în ceea ce privea România.
Ne-a invitat la prânz într-un restaurant elegant din centrul Romei. Și din acel moment a devenit și a
rămas Tată și Maestru pentru totdeauna. Acum, că am 70 de ani și nu mai am 24, și tot îmi este dor
de el ca de o persoană iubitoare, paternă, îngerească.
 144

Nu aveam nici un document de studiu, cum era și ”normal”. El ne-a învățat cum să ne auto-
certificăm, iar eu în lista studiilor am pus toate materiile, de la grădiniță la doctorat; și, cu
autoritatea sa pe lângă toți cei competenți, ne-a promis că ne vor înscrie ca reglementari deja în al
doilea an al Institutului Oriental, la care, în mod normal, se ajungea după o licență la o facultate.
Dar mai întâi, l-am făcut să râdă în hohote, arătându-i certificatele: Gigi avea cu el „carnetul de
student” cu toate ștampilele, notele și materiile studiate în cei trei ani de universitate. Eu aveam cu
mine documentul episcopiei ortodoxe din Cluj și altul din București, care sublinia faptul că eram
„doctorand”, care presupunea licența, echivalentă cu cea a Facultăților pontificale. În care, însă, se
sublinia că „Diploma nu este eliberată direct absolventului, înainte de a fi inserat în câmpul
muncii”. (Și, poate, nici măcar atunci, adaug eu).Cea mai convingătoare însă era tot foaia scrisă de
mine la Varșovia, ca să dovedesc fetelor de la agenție că aveam carnet internațional. Aveam cu
mine o foaie albă cu ștampila Institutului. Restul a fost compoziția mea, inclusă semnătura bunului
Mircea Chialda.
Pater Lacko a mai promis să aranjeze cu colegii săi profesori să dăm examene de probă științifică;
iar în semestrul doi să fim înscriși ca extraordinari. ”Dacă treceți și de examenele din iunie cu bine,
anul viitor veți fi înscriși regulari, cu drept de a avea diplome, licență, doctorat.”
Deci puteam să urmăm deja specializarea teologică și să nu o luăm de la capăt, ca seminariști sau
elevi de liceu. Chiar dacă, recunosc, la Roma, a începe de la zero însemna pătrunderea într-o lume
complet diferită de a noastră în trecut și infinit superioară. N-am fi pierdut, ci am fi câștigat chiar
dacă am fi început din primul an de liceu.Cel puțin așa a fost în A.D. 1975.
Spre deosebire de seminarele eparhiale și spre deosebire de școlile ortodoxe, toate confesionale,
Universitățile Pontificale nu cereau să fii catolic, nu era necesar să existe recomandări din partea
episcopilor, ci doar competența științifică, diplomele școlare și unele burse, iar taxele înseși nu erau
mari. În acest sens am fost cu adevărat norocoși pentru că între timp s-a mai îngreunat situația, iar
dacă și acolo ni se cerea certificat de ne-spionaj, și azi mai așteptam răspunsul în Piața Santa Maria
Maggiore .
Nu puteam să nu amintim lui Pater Lacko despre acuzația spionajului nostru.A rîs cu poftă.
-La noi o știu cu toții, profesori, Curia Vaticanului, studenți, toți: în toate facultățile catolice,
studenții ortodocși cu burse de la Vatican sunt trimiși oficial de Patriarhia Moscovei sau a
Bucureștiului și a altor țări comuniste. Din Polonia și Ungaria vin și catolici. Acum toată
lumea știe că cine are pașapoarte KGB sau de la Securitate vine cu misiuni speciale. Aici în
Occident trimișii se prefac că studiază, după care organizează parohii fantome, controlate de
ambasadele lor.Umblă pe-aici un rus care frecventează Radio Vatican din când în când.
 145

Toată lumea știe că este spion sovietic. Dacă le spui, ei îți răspund: „suntem pentru
ecumenism, pentru relaxare. Și dacă spionează, lasă-l să spioneze, ce să spioneze? "Eh!
Vorbele Monseniorului, aidoma.
-Și atunci, de ce se tem de noi, că suntem spioni? Și cum pot să afle dacă suntem spioni sau nu
suntem? Iar noi cum putem dovedi că nu suntem?
La această întrebare, Monseniorul a răspuns cu dispreț:
-Asta s-o spună ei lu' mutu, nu mie. Să credeți voi, că se tem ei de spioni. Tot ce auziți sunt
rumegăturile bolnave ale românilor și Monseniorii de la Congregație nu vor probleme și
complicații, vor să doarmă liniștiți, cum au făcut de totdeauna.
Pater Lacko râdea cu hohote de fiecare dată.
Prin urmare, dacă mă gândesc mai bine, suferințele noastre începeau și se încheiau cu problema
acceptării noastre de către sferele înalte ale Vaticanului. În afară de această preocupare, viața
noastră a fost cu adevărat un Paradis. A fost așa, pentru că începea cu contemplarea Romei și se
termina cu certitudinea de a fi ocrotiți de oameni superiori, într-o țară liberă și minunată, așa cum
visasem.
Mai trăiam și un alt fenomen care acum mi se pare comic: mergeam singuri pe la birourile
Congregațiilor Vaticane, ușile ni se închideau. Venea Monseniorul sau Lacko cu noi, se deschideau
automat.
Am exclamat:
- Nu doresc nimănui o singură zi de viață sub Comunism,
- Ha, ha ,ha, ha, mi-a răspuns Lacko, dar numai pentru asta ai devenit atât de înțelept ...
- Pater ! Să te regăsești în Roma în fața maselor de credincioși italieni și preoți, chiar înalți prelați,
care iubesc și apără Comunismul, disprețuind pe refugiații din Comunism ...
- Ha, ha, ha, ha, hai să vedem, să vedem, prin urmare, de aceea,(era un tic extrem de plăcut al lui de
vorbire): nu vă faceți griji, nimeni nu va putea să vă facă rău, totul va fi bine, bine. ”Totul va fi
bine” o spunea pe românește.
Și rîdea, îmbrățișându-ne cu o căldură cu adevărat cerească.
- Dar, Pater, chiar ieri, cineva foarte competent prin Vatican i-a repetat în mod clar Monseniorului:
„Nu ar fi trebuit să fugă! Lasă-i să se întoarcă! Să rămână în Biserica Ortodoxă Română! Și să
lucreze acolo pentru ecumenism și unirea Bisericilor ". …
- Ha, ha, ha, ha, infamia numită Ostpolitik. Da, da, știu, dar vei vedea, Lino că totul va fi bine. Fiți
veseli și încrezători în Maica Domnului, Bogoroditza, Maica Domnului !
O repeta în limba română corectă și murea de râs ...
 146

Pater Lacko a devenit astfel, din primul moment, al doilea suflet al nostru, marele sfătuitor,
savantul, îngerul vieții, după Aloisie Tăutu , cronologic vorbind.
Miercuri, dimineață, 15 octombrie 1975, Pater Lacko ne-a însoțit la Monseniorul Paolo Hnilica.
Dar, înainte de a intra în istoria acestei noi, minunate cunoștințe, trebuie să povestesc despre o altă
întâlnire, tot de limbă slavă, emoționantă.

37. UNCHIUL KAROL DEPUNE PENTRU NOI

Octombrie 1975. Anul Sfânt era la apogeu. Soseau mereu noi pelerini. Ca și cei printre care ne-am
salvat noi. De exemplu, din Polonia.
Noi însă eram atât de tensionați în a ne stoarce creierii spre a deschide o portiță în inima vreunui
prelat roman, încât ”Polonia” ni se părea acum departe, ca un vis efemer și rămas în trecutul
îndepărtat.
Monseniorul, pe contul lui, părea să fi abandonat toate celelalte activități ale sale. Devenisem pentru
el prima lui grijă dureroasă. În realitate, nici el, nici noi, n-am fi visat să fim nevoiți să ne
confruntăm cu un război atât de rece, de nervi și acuzații și contra acuzații secrete.
Lupta sa cu autoritățile catolice devenise mai complicată decât am știut și ne-am imaginat noi.
El se angajase să ne apere cauza pe două fronturi: contra românilor care ne acuzau de spionaj și
infiltrare ortodoxă și contra celorlalți, ai ecumeniștilor și a diplomaților, care ne acuzau
invers.Pentru cei dintâi trebuia să fim anti-comuniști și anti-ortodocși; pentru cei din urmă trebuia
să fim trimiși oficial de guvernul comunist și de Biserica Ortodoxă și să rămânem ca atare:
credincioși celor două instituții oficiale, cel puțin în exterior. Pentru Dumnezeu și Mamona.
Așa că binefăcătorul nostru trebuia să prezinte dovezi contradictorii ambelor părți. Iar timpul trecea.
Octombrie roman rămânea o frumusețe.Într-o zi, după un nou înconjur al pieții Sf. Petru, mă
exprim:
- Lino și Giorgio sunt în Rai, nefericiți ca strămoșii biblici.
- Eu nu sunt nefericit, corectează Gigi.
- Cel puțin uimit.
- Nici măcar surprins. Ar fi trebuit să ne așteptăm.
- Mie mi-a spus unchiul Nicolae. Nu l-am ascultat. Dar era inevitabil.
Gigi fredona: na na na nan ana.... iar eu pășeam nervos, angoasat, deprimat, simțind în
același timp o fericire inexprimabilă. Pe scurt, dublat. Întruparea oricărei picturi a lui Leonardo. Dar
Gigi cânta. Se bucura de Roma. Fiecare alee, fiecare colțișor, fiecare statuie, fiecare vitrină, erau
ceva ce nu visasem nici în cele mai extravagante vise. "Via della scrofa", "via della vaccarella" "via
 147

del gambero", "via delle zoccolette", "via dei penitenzieri", „via del babbuino”! ... Centrul etern al
Romei eterne. Eh, îmi plăceau și mie. Dar, cum să spun, ca dublat.
Acum, când mă gândesc la asta, tocmai această stare absurdă va fi generat momentele grațioase care
în cele din urmă mi-au salvat sufletul de disperare.
De îndată ce ne-a văzut venind, Monseniorul Aloisiu Tăutu s-a repezit cu ultimele știri:
- Să nu ziceți că Providența nu vă iubește, nu vă mai plângeți. Binefăcătorul vostru de la Cracovia,
Cardinalul Woityla, a sosit la Roma cu un grup mare de pelerini.
- Unde, unde, când? Sărirăm amândoi.
- Dacă este adevărat că vă cunoaște și vă apreciază, nu există o ocazie mai bună ca să depună
mărturie pentru voi, la Congregație,.. poate va mai topi din ceața asta de acuzații care ne-a
copleșit ... El trage la Colegiul polonez din Piazza Remuria. Grăbiți-vă, poate pleca în orice
moment.
Nu am pierdut nicio clipă. Ne-am aruncat în primul autobuz nu înainte de a primi o scrisorică de la
Monseniorul, deja pregătită, în care informa pe Eminența Sa că noi locuiam la el și că el avea
încredere în noi.
Monseniorul strigă după noi:
-Duceți-i o copie a Memoriului pe care l-am pregătit pentru Congregația Orientală și rugați-l să îl
predea personal; și să scrie și două cuvinte în favoarea voastră. (Și bodogănind): Cu intervenția lui,
va fi probabil mai ușor să vă rezolvați problema.
- Da, monseniore o să facem.
- Luați tot ce îi puteți arăta !
Nu aveam ce arăta, decât tot ce văzuse în mâinile noastre la Cracovia, plus foaia mea inventată.
Drumul spre Aventin nu se mai termina. .... Abia așteptam să ajungem acolo.
Din fericire erau ”acasă”
Am fost anunțați de un cleric. Mons. Stanislaw mi-a spus mai târziu că nu credeau, că au
considerat că era o glumă a cuiva, că era imposibil. De fapt, Cortina de Fier nu permitea să fii
politicos, să scrii cărți poștale sau să telefonezi, fără a pune în pericol destinatarul, dacă era în Est
sau expeditorul dacă era tot în Est.
Stanislaw a coborât primul și imediat după el și Cardinalul, cu aceeași uimire și aceleași fețe
electrizate. Vorbeau cu noi în franceză:
- Vous ici ? Chiar voi sunteți ? Nu se poate ! Ați reușit! Dar ce minune este aceasta? Cum ați făcut?
Linus et Georges! Incredibil!
Înainte de a răspunde, i-am acoperit cu sărutări și dânșii cu binecuvântări. Karol Woityla ne-a
îmbrățișat cu căldura sa paternă, poate mai puternică decât oricând, având în vedere surpriza și
 148

fericirea victoriei noastre! Dar avea deja mâinile pline: în fiecare avea o bancnotă de 100 de dolari
pe care, îmbrățișându-ne, ne-a pus-o în mâinile noastre. Atenție, în 1975, 100 de dolari erau un mic
salariu chiar și în Italia. „Ce om, am scris în jurnal. Știe prea bine că zâmbetele și îmbrățișările nu
sunt întotdeauna suficiente! "
Am rămas amândoi cu mâinile în mâinile Cardinalului și, în timp ce vorbeam, eu am continuat să i
le sărut. Cu toții ne-am abținut ca să nu plângem de fericire.
- Imbrățișarea Eminențelor voastre ne oferă siguranță, așa cum știți deja!
- Ed allors ! ? Spuneți ! Povestiți ! Nous voulons savoir tout sur votre periple de Cracovie à Rome.
Pentru că, ... nu se poate, nu se poate ... Nu ne vine să credem ochilor ...
- Oh, Eminență! L’amour du bon Dieu, seulement. De la Cracovia am mers la Varșovia. Cu banii și
binecuvântările Voastre, speram să găsim vreo ocazie norocoasă. Am dormit la Academie, la Don
Usczinski.
- Aaa, bine, bine !
- Cred că am trecut dintr-o minune în alta .
- Adică?
- Chiar în tren, vorbind între noi pe românește, o doamnă ne-a implicat în conversație, în franceză.
Se numește Jana Kalinowska, vă cunoaște, este cercetătoare, mi se pare în arheologie. Și.. vă
iubește. Organizează pelerinaje la Roma….
- Ah, da, Kalinovska, da, da, o știu, e a noastră ! ...
- Ne-a învățat un truc.
-?
- Să ne ducem la consulatul italian și să-i convingem că pașaportul nostru era ca cel polonez ...
- Adică să păcăliți pe italieni !!
- Da. Continua să repete: italienii sunt distrați și nu le pasă de niște detalii care pentru ei sunt lipsite
de importanță.
- Și era adevărat? S-au lăsat înșelați?
- Da, imediat. Așa că am solicitat ceea ce ne-a învățat doamna, fără de care nimic nu ar fi fost
posibil.
- Adică ce?
- Trei lucruri precise: o viză de tranzit, ”alle-rétour” pentru Italia, cu motivația: „Anul Sfânt”,
tradus Rok swiety.
-Știu cum se spune Anul Sfânt în poloneză!
Am râs.
 149

- Da, dar trebuia s-o știm noi. Cele trei caracteristici erau esențiale. Astfel, consulul nu s-a mai
interesat de felul pașaportului nostru. Spre deosebire de consulul francez din Cracovia, vă aduceți
aminte, care a priceput imediat că trucul nu mergea.
- Absurd, dar important să funcționeze.
- Oricum, consulul sau cine era acolo în locul lui a fost distrat. El ne cerea o „viză de reintrare”,
care nu era necesară.
- Și atunci?
-El ne-a trimis la Komenda din apropiere ca să ne-o dea ăia!
- Aoleo ! Serviciile secrete poloneze, (pe care cardinalul le-a numit cu numele specific: Służba
Bezpieczeństwa.) Și ați mers voi acolo?
- Păi, ce puteam face? Riscul era enorm, să fim descoperiți, dar nu am avut de ales. A fost însă
inutil. Colonelul ne-a maltratat, cum fac ei, dar am ieșit nevătămați. Ei, acolo, nici nu știau ce
înseamnă viza de reintrare.
- Oh da, așa e. Și apoi ?
- Așa că italienii ne-au dat viza, oricum, cu cele trei puncte sugerate de doamna Jana.
- Fără ceva scris de la Komenda?
- Fără nimic. Au crezut. E adevărat că Georges a dat numărul biroului comandantului de la ultimul
etaj. Erau date secrete ...
- Este clar că ... i-ați convins
- Toți au greșit, deoarece pașapoartele noastre nu erau valabile pentru Italia. Dar noi am tăcut chitic,
era și normal...
- Eh, da ... (A vrut să spună: cum ai putut tocmai tu să taci? )
- Dar erau necesare două bilete de avion, a continuat Gigi.
- Da, dar erau vândute toate, peste tot, la toate companiile. Oh, dacă ați ști ce teatru a făcut Georges,
să le convingă pe fetele de la agenția Lot să scoată două bilete!Părea un îndrăgostit!
- Eh, da, Georges trebuie că are succes sigur cu fetele, chicoti Stanislaw.
- Daaa, ca recompensă le-a dat o sticlă de țuică albaneză.
- O, o raritate, în Polonia.
Cei doi minunați Prelați se distrau cu adevărat.
- Între timp, însă, legea poloneză se schimbase de când știam eu, de acum doi ani. Ne-au tratat ca pe
străini, nu mai eram ”socialiști” și ne-au cerut dolari. Așa că ne-a mai trebuit o zi de alergătură pe la
marile hoteluri din Varșovia, ca să schimbăm zloții la negru.
- Ați fi putut merge la Primat. Don Glemp v-ar fi ajutat.
 150

- Așa e, numai că s-a mai întâmplat o minune: chiar în seara aceea au sosit 44 de teologi din
Germania Federală, chiar la Academia de la Sfânta Ana, unde dormeam noi. Vă puteți închipui !
- V-au schimbat banii!
- Da, exact, banii primiți de la Dvs. Aveam destui, chiar și pentru schimbul la negru. Dar ei ne-au
schimbat ca la bancă ... Aveam nevoie de 180 de dolari. Ceilalți dolari îi trecusem în secret prin 3
granițe. Bani câștigați de Georges la Marea Neagră, ca petit garçon la restaurantele pentru străini.
- Garçon! Este traducerea cuvântului „diacon”, nu?
Am râs din nou cu toții.
-”Diacon” este prea puțin, zic eu cu tendință.
- Și? Pe urmă?
- Am cumpărat cele două bilete. Chiar și la preț redus, că eu mi- am inventat carnet internațional.
Mi l-am scris-eu însumi, la Academie... Dar toate acestea sunt nimic. Ultima zi a fost de groază !
- Pasajul!
- Da, pasajul. Primul vameș de la aeroport și-a dat seama că pașapoartele nu erau ”în regulă”: nie
dobrze... și ne-a oprit.
- V-a oprit!
- Ne-a făcut să așteptăm afară în timp ce ne trăgeau valizele din avion.
- Groaznic!
- A dispărut și s-a întors cu un al doilea, superior, și apoi din nou au dispărut și s-au întors cu șeful
lor, în civil !
- Dacă era civil, era vreun Comandant din Servicii.
- Fâțâiala asta a durat cam o oră și jumătate. Al doilea și al treilea ne-au luat la întrebări, repetau
întrebările la repezeală…. Numai eu am vorbit, el a tăcut, ca să nu ne contrazicem.
- Și ce ziceai ? În ce limbă?
-În toate, amestecate. În poloneză, rusă, franceză, engleză și apoi cu gesturi. Ei nu vorbeau decât în
polonă. Eu repetam că pașapoartele erau valabile: dobrze. Ei, că nu. Că de ce nu am cerut viza
pentru Italia de la Bucuresti și de ce am luat-o din Varsovia. Am răspuns că numai Polonia permite
pelerinaje pentru Anul Sfânt la Roma, și ei știau asta.
- Asta este adevărat.
- Am dat numărul secret al biroului colonelului de la Komenda să-l întrebe pe el și s-au mirat că-l
știam. Italienii ne-au făcut un serviciu, trimițându-ne acolo !
-E adevărat, este adevărat!
-Atunci ne-au cerut biletele de întoarcere. Și am spus că Monseniorul Rubin ni le va plăti la Roma.
- Rubin! Îl cunoașteți și pe Rubin?
 151

-Nu, l-am știut de la Eminența Voastră, numai din întâmplare, dar acum ...
- Duceți-vă și faceți-i o vizită, poate veți avea nevoie de ...
- Da, Eminență! I-a impresionat și faptul că Monseniorul Rubin ne va plăti biletele de întors.
Au râs.
- Dar cel mai fantastic lucru a fost ultimul. Știți că speranța noastră a fost întotdeauna Matka Boska
din Czestochowa. Când ultima oară ne-au refuzat să ne dea drumul, dându-ne impresia că vor să
controleze mai serios, se pregăteau să ne întoarcă și poate să ne aresteze ....
-?
- Am plâns în sufletul meu, și am strigat, tot în gând: "Maica Domnului, tu nu poți face lucrurile pe
jumătate. Dacă ne părăsești acum, toate celelalte minuni pe care le-ai făcut pentru noi sunt inutile!"
- Ooh, așa?
- Sfântă Fecioară, Maria, acum ori niciodată!
- Ai șantajat-o, cu alte cuvinte oftă Stanislaw în franceză.
- Am implorat până și pe Sfânta Veronica să-i acopere cu batista. Ca să-i orbească și să ne uite.
- Ei ! Chiar așa ?
- Da. În acel moment, s-au întors din nou spre noi! Rugăciunea mea a primit răspuns!
- Adică?
- Au început interogatoriul din nou, de parcă nu ne mai întrebaseră nimic înainte. Și ne-au pus o
întrebare.
- Care?
- Nu suntem siguri. Dar am înțeles așa: „Vă întoarceți? Unde? Pe unde ?
- Ei, bine?
- Am spus: tak, tak, oui, ja, da, ne întoarcem. În toate limbile. Cinci zile, Roma, pieci pieci !!
- Si unde? Au insistat.
- Nu știam ce să spun: România sau Polonia!? Ce era mai bine? Am ezitat. Dar totul a durat o
secundă.
- Și apoi?
- Au repetat întrebarea, a continuat Gigi.
- Tot mereu, gdzie, gdzie, gdzie? Gdzie idziesz z powrotem? Adică ”unde”?
- Atunci?
- Când mă pregăteam să răspund, am avut o viziune, nu știu cum să o numesc, totul în mintea mea,
dar foarte vie.
- Ce viziune?
 152

- Am văzut un avion ca un elicopter coborând în fața Zwinger-ului. Cunosc acest palat doar din
cărți poștale. Simțeam mirosul florilor parcului și vântul avionului. Dar nu erau în jurul nostru nici
flori, nici vânt. Aceasta m-a împins să strig la ei: Kak gdzie? Ghermania, Ghermania! Și au repetat
uimiți: Ghermania? Ghermania? Am confirmat cu gesturile și cu capul. Ei bine, civilul, s-a holbat la
noi, a redeschis pașapoartele, nu știu ce a mai privit în ele, după ce le privise o oră, s-a uitat la ceas,
ne-a pus pașapoartele în mâini și ne-a zis: Paszport dobrze, dobrze! iść, pozostawiać, jest późno,17
Și ne-a făcut semn să mergem spre avion. Zicea și ne arăta ceasul, de parcă noi venisem târziu
acolo....
Așa că ne-am luat valizele de sub avion și ne-am urcat repede. Personalul ne-a luat pe sus.
Cei doi Părinți au săltat cu o bucurie imensă:
- Incredibil! Incredibil !
- Eminènce, blocaseră avionul; a întârziat mai mult de 45 de minute, din cauza noastră, cu vreo 150
de pasageri care așteptau înăuntru.
- Incredibil!
- Și apoi pașapoartele! De ce nu erau dobrze înainte? Și după ce am spus „Ghermania” au devenit
dobrze! Nu! Nu înțeleg!
Dar minunații Părinți nu s-au mai căznit să ne explice acest mister pe care, chiar și astăzi, nu-l
înțelegem. Eu repetam: le miracle de Marie, Matka Boska, în timp ce Cardinalul - mai fericit ca
niciodată - aproape că se închina de bucurie.
- Așadar! Pentru voi au oprit până și traficul aerian, a râs Monseniorul Stanislaw.
- Oui, cher Monseigneur. Dar, în mai puțin de două ore eram la Roma. Tot cu teama că se vor
răzgândi și vor ordona o escală la Praga sau în Iugoslavia, ca să ne coboare în Lager!
- Eh, da, am înțeles. (Acum aș traduce răspunsul lor cu: „ar fi fost capabili”).
Și ne priveam fericiți, incredibil de fericiți, pentru câteva clipe lungi, fără să ne spunem un cuvânt.
- Eminență, vom scrie cartea Fugii noastre. Vă vom dedica-o.
- Pentru a scrie o carte bună, a râs Stanislaw, era nevoie de o aventură cumplită….
Rîdeam și plângeam, cu toții. Lungi minute ca un vis frumos.

XXX
Karol Woityla a continuat:
- Și aici, la Roma? Ați fost la Rubin?
- Nu mai era nevoie să-l deranjem. Monseniorul Aloisie Tăutu, personalitatea de referință a
refugiaților români de la Roma, ne-a primit de parcă eram nepoții lui.

17
”Mergeți, plecați, e târziu!”
 153

- Părea că ne așteaptă!
- Aproape ca Eminențele Voastre, i-am flatat eu pe acei minunați Oameni ai lui Dumnezeu.
- După cinci zile ne-a însoțit la Questură
- Și după alte cinci, am primit azil politic.
Au fost uimiți. "Atât de curând? Pentru alții durează luni, ani ”.
- Înseamnă că Interpool-ul ne-a găsit curați, așa cum suntem de fapt.
Ce -am mai râs cu toții !
- Bineînțeles, a spus Stanislaw. Oți fi provocat dureri de cap și Interpool-ului…..

De fapt,conversația noastră a fost tot timpul un amestec de lacrimi de bucurie glume și durere. I-am
văzut foarte impresionați, așa cum se cuvine oamenilor superiori.
- Și studiile?
- Mecena al nostru ne-a prezentat unui mare profesor Pater Michele Lacko.
- O, Lacko, îl știm, cine nu-l cunoaște?
Noi nu mai puteam de fericire.
- El ne-a recomandat Institutului Oriental. Întrucât nu avem documente, declarația pe propria
răspundere va fi suficientă, cu descrierea tuturor studiilor noastre, a spus Gigi.
- Am pus și grădinița, am glumit eu
- Desigur, erai deja teolog, la grădiniță!
- Ne-au promis că anul viitor ne vor înscrie deja în al doilea an. Fără a pierde niciun an de studii.
Asta e super.
- Desigur, a comentat Cardinalul. „Roma” este întotdeauna Roma. Atunci înseamnă că mergeți
direct la licență și apoi la doctorat.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu ....
- În acest caz, nu trebuie să vă plângeți, a tras concluzia unchiul Karol.
- În schimb, am de ce mă plânge, Eminență. Chiar foarte mult!
- De ce? Nu sunteți mulțumiți?
- Eu sunt încântat, încearcă Gigi să repare.
- Eu sunt mulțumit, dar nu fericit, Eminență, am completat, cu o grimasă pe care și unchiul Karol o
făcea în momentele dramatice. (Și care mi-a confirmat mai târziu, că, ori eu aveam sânge polonez,
ori el era român). Experimentăm fericirea amestecată cu drama.
- Ce tot zici? Stanislaw înăbușea în fașe, ca totdeauna, partea dureroasă a conversațiilor.
- Vă amintiți de bilețelele scrise de părintele iezuit Haag, pe care vi le-am arătat? Uitați, astea sunt.
-Bine. Și ?
 154

- Au fost valabile doar pentru Monseniorul Tăutu. Toți ceilalți nu au încredere în noi. I-au poruncit
chiar să ne dea afară ...
- Dar…. Voi nu aveți neapărat nevoie de români. Nu ați venit pentru ei. Vă adresați autorităților
competente ale Vaticanului, ei vă rezolvă, ne-a asigurat Stanislaw.
- Așa am făcut. Dar românii ne-au acuzat în fața tuturor că suntem spioni, trimiși de Biserica
Ortodoxă pentru a distruge Biserica Unită; și că Securitatea ne-a trimis să spionăm în Vatican.
Cei doi Părinți s-au uitat unul la altul și au făcut niște grimase ironice care chiar mi-au plăcut.
- Așa că l-au speriat pe Cardinalul Philippe. Monseniorii, Mottola, Brini, la început ne-au primit
bine. Dar după aceea ne-au arătat o mare neîncredere.
- Și nu-i putem învinui, a completat Gigi, dacă toți prelații români, cu telefoane, scrisori, audiențe, îi
bat la cap.
- Dar voi de unde știți toate acestea? Poate sunt simple bârfe.
- Sunt ei care spun toate acestea Monseniorului Tăutu. El, care înainte era bine primit în
Congregație, este privit acum cu neîncredere, din cauza noastră. Între timp, el ne-a ajutat să scriem
acest Pro Memoria, în care ne explicăm toată viața, credința, idealul. Dar cu îndoielile pe care le au!
Karol Woityla a rămas fără cuvinte. Trecerea de la fericirea primei povești la întunericul
celei de-a doua a fost cu adevărat bruscă. Chipul lui s-a schimbat și el profund. A clătinat din cap, s-
a uitat în jos, ca și când ar fi spus: „dar cum pot să facă asta, dar cum pot”
...
Acum, când mă gândesc înapoi: cum se face că niciunul dintre binefăcătorii noștri, cardinali sau
alții, nu cei din Roma, ci cei care trăiau în gura ursului, unde ne găseam cu toții, în Polonia, nu s-au
îndoit de noi ? Tocmai ei ar avea, într-adevăr, motive ...
- Sunt convinși că suntem educați într-un mod anticatolic, și nu am putea fi cinstiți.
- Acum citesc și inimile, a comentat Cardinalul, întorcându-se spre Stanislaw.
- Ciudat că nici măcar încrederea Comisiei de la Geneva de a ne acorda azil politic în 5 zile nu i-a
convins.
Și am încheiat:
- Eminență, ne-au spus să ne întoarcem de unde am venit, pentru că Biserica Catolică nu ne
vrea.
Au râs.
- Acasă unde? În Siberia?
- În Tahiti, cu părintele Piotr Rostworowski, prietenul Dv.... oftă Gigi.
- Și asta nu ar fi nimic. E și mai rău, mult mai rău decât asta.
- Ce poate fi mai rău? zâmbi Stanislaw.
 155

- În urma insistențelor Monseniorului Aloisie Tăutu de a ne prezenta ca „doi teologi, refugiați și

zeloși, care, de altfel, sunt și convertiți de la ortodoxie la catolicism”, răspunsul a venit sec: „ei bine,
nu ar fi trebuit să devină catolici; nu trebuiau să se convertească. Astăzi nu mai este timp pentru
convertiri. Astăzi suntem în dialog. Ei ar fi trebuit să rămână în Ortodoxie și să lucreze ca preoți
ortodocși pentru unitatea Bisericii. Mulți alți preoți ortodocși fac asta, chiar și în Rusia sau
România”.
Cei doi prelați ne priveau de parcă“noi doi” am fi înnebunit. După câteva clipe de nedumerire
totală, unchiul Karol, urmat de Don Stanislaw, a izbucnit în râs. Nu știu dacă pentru nebunia noastră
sau pentru nebunia vremurilor ...
Eu, însă nu râdeam. Și Stanislaw, crezând că o să-ncep să plâng, s-a apropiat de mine:
- Acestea-s vorbe goale care se spun, Linus; nu te speria. Se va rezolva totul, veți vedea. Veài
fi preoți catolici și veți râde de toate astea ... ..
Cardinalul a preluat tonul lui Stanislaw, și mi-a luat-o înainte.
- Dă-mi acel memoriu, îl duc eu. Voi vorbi pentru voi cu cardinalul Philippe. Mai sunt și oameni cu
inima bună, totul se va rezolva.
- Scrieți și două cuvinte, vă implor.
- Voi scrie, voi scrie, numai să te văd fericit, nu doar mulțumit…. Și mai presus de toate ne vom
ruga unii pentru alții, îmi promiteți ? Rugăciunea salvează totul.
A fost prima dată când am vorbit cu cardinalul Woityla în italiană.
Dar ne-a dat binecuvântarea solemnă în latină; am căzut în genunchi.
Le-am promis că-i vom „deranja”, de fiecare dată când vor veni la Roma.
- Primatul vine și el la Roma, a spus unchiul Karol. Locuiește lângă Vatican, tot într-un
Institut polonez.
Am promis, pentru că dragostea era prea adâncă. Era obligatoriu să-i vedem, pe amândoi. Poate că
bunul Karol Woityla și-a amintit de promisiunea pe care mi-a făcut-o Primatul despre Paris. Ar fi
putut fi și mai util pentru Roma. Cu toate acestea, pentru mine era mai important dorul după acești
uriași. Cu sentimentul ciudat că eram apărați împotriva românilor din Roma, refugiați ca noi, de
giganți, adevărat, dar polonezi, slovaci și chiar maghiari. Și toate acestea, pentru a deveni ... preoți
italieni.18
Epilog.

18
La vremea noastră, adică în exilul nostru,(1975-1989) Roma, Vaticanul erau pline ochi de securiști, turnători, spioni, Kaghebiști, recunoscuți pe față și
nederanjați, spre a nu ajunge la conflict deschis cu regimurile criminale care îi trimiteau ”la studii”, sau ”în misiune spirituală”: preoți și studenți ortodocși din
Rusia, România, Bulgaria, dar și catolici din Ungaria, Polonia, Cehia, România,(după 1977), etc...Trăiau și spionau pe bursele Vaticanului și rîdeau de noi, pe
care ne ajuta Pater Werenfried de la ”Kirche in Not”. Acum, după 2000, când acei nemernici au devenit episcopi și cardinali ortodocși și catolici, li se scoate
pe nas trădarea de atunci, tendințele sexuale, simonia, etc... Prea târziu, tovarăși. Acum ați devenit patetici: Să condamnați în 2020, un cardinal la 97 ani, cu 7
zile înainte de a muri, pentru că a fost informator prin 1965-70, și a abuzat de un seminarist prin 1965 sau cam așa ceva. Ahaaa, atunci însă era bun, căci
făcea favoruri celor care v-au împins pe înaltele scaune pe care sunteți cocoțați azi. Nemernicilor ! Să îndrăzniți să-mi faceți și mie figuri din astea când voi
avea 99 de ani , că v-arăt eu...(glumesc !)
 156

Poate că este chiar inutil să subliniez că intervenția unchiului Karol în favoarea noastră nu a avut
niciun rezultat. Dimpotrivă, în Congregație au reacționat cu dispreț și aroganță. Desigur niciunul
dintre prelații plini de pretenții din Curia Romană nu și-ar fi putut imagina că Woityla va deveni
Papă și încă în scurt timp ; dar în calitate de cardinal marginal, nu a contat nimic în ochii lor, pot
spune orice toți acești adulatori de profesie, post mortem. Îl urau pe imensul Wyszyński, (care, și el
s-a răzbunat cu fraza: homo casaroliensis non sum , etc... ) îl disprețuiau pe micuțul din Cracovia. În
ceea ce ne privește, ei au luat apărarea din partea lui Woityla ca gest de obrăznicie al nostru,
deranjând noi pe primul Înalt prelat care ne-a căzut în cale.
Cardinalul Woityla s-a întors la Roma în mod oficial pe tot parcursul anului 1976, așa că biografii
săi au numit anul acesta „anul italian al cardinalului Woityla”. El chiar a predicat exercițiile
spirituale în Vatican, în fața Papei, cu textul numit „Semne de contradicție”. La Arezzo a ținut o
conferință filosofică; idem la Genova, publicând apoi mai multe texte pe care, sincer, nu le-am
aprofundat niciodată, deoarece mi s-au părut dificile. S-ar putea ca toată această rătăcire în cultura
”laică”să fi fost o pierdere de timp pentru el, fără a provoca scandaluri tip Karl Rahner, dar nici
măcar în stare să repare dezastrul antinomiilor moderne.
La 9 noiembrie 1977, Karol Woityla a vizitat Pontificium Orientale, al nostru, însoțit de
Arhiepiscopul de Breslau viitorul cardinal Gulbinowicz (pe care timpurile marilor ipocrizii de după
2020 l-au condamnat pe patul de moarte). Părinții Profesori ai noștri le-au oferit o mare sărbătoare
așa cum meritau, dar tocmai atunci „noi doi” lipseam, căci ne bucuram în Germania de prima
dintre marile noastre victorii religioase împotriva tuturor, pe care o voi povesti mai departe.
Pentru noi, anii 1976, 77, 78, au fost ani complicați, războinici; a deranja din nou pe Cardinalul din
Cracovia ar fi fost nepotrivit, chiar dăunător. De fapt, cum ar fi putut să înțeleagă că scrisoarea sa de
recomandare nu ne-a servit și că prelații catolici români erau atât de uniți și hotărâți împotriva
noastră, din motive inventate din rea credință? Așa că știam că venea în Piazza Remuria, dar dintr-o
timiditate de neiertat, nu l-am mai vizitat.
Acum cred că am făcut bine. Karol Woityla ne-a întâlnit câteva minute la Cracovia, ne-a dat
încredere, bani și dragoste. Dar nu avea nicio dovadă care să le demonstreze prelaților români că nu
eram spionii lui Ceaușescu. Poate chiar el se putea îndoi de noi, în fața atâtor insistențe. Când ani
mai târziu, în calitate de Papă, a primit aceleași acuzații împotriva noastră, ampliate cu elemente
noi, el, fără să vrea, le-a dat satisfacție dușmanilor răspunzând: „Cum, sunt deja hirotoniți? Au
terminat deja studiile ”?
Nu puteam să ne așteptăm ca el să-și amintească toată viața și minunile noastre.
De fapt, Woityla nu a fost nici măcar capabil să ghicească sau să elimine pe spionii care îl
înconjurau. Nenorocitul de Wielgusz a fost ținut la Vatican lângă el zeci de ani; și un alt infam
 157

Janusz Bielanski la Cracovia, a demisionat din funcția de rector al Catedralei Wawel din Cracovia,
imediat după scandalul Wielgus, în timp ce Karol era deja în Rai. Iar pe Gulbinowicz nu l-a ghicit
ca om al serviciilor, (cel puțin până ce acela și-a construit cariera, ori pentru că tot el era șantajat
pentru gesturi neplăcute și descoperite).Este clar că unchiul Karol nu ar fi putut să ne apere la
nesfârșit în chestiunea noastră.
Vânătorii de spioni ne-au văzut doar pe ”noi doi”, în timp ce ignorau, orbi sau perfizi, prezența unor
spioni reali și mari în Vatican, care își făcuseră un nume în palatele papale. Cum or fi râs ofițerii
KGB și securiștii polonezi în timp ce descriau, în rapoarte, microfonul plasat în interiorul statuii
Maicii Domnului, de pe biroul omului lor, Monseniorul Agostino Casaroli și al marelui spion
polonez Don Stanisław Wojciech Wielgus, falsul filosof, care i-a stat în coasta Papei Woityla,
înainte, în timpul și după pontificat! Zeci de ani ! Numai în ceruri vom ști cu siguranță dacă această
„toleranță” pentru acest infam și pentru alții a fost unul dintre genialele trucuri ale unchiului Karol,
pentru a-și păzi mai bine lucrarea pentru căderea Comunismului și pentru libertatea Poloniei, sau a
fost doar proverbiala neglijență poloneză, pe care Dumnezeu o iartă din dragoste pentru acest
frumos și dulce popor, dar pe care istoria nu i-a iertat-o, această slăbiciune fiind principalul motiv al
dispariției țării de două-trei ori de pe harta lumii.
Nu l-am mai întâlnit pe Karol Woityla cât timp a mai rămas Cardinal. Nici pe Primatul Wyszynski.
Am trimis câteva cărți poștale Maicii Skolastyka, la Cracovia, cu „salutări pentru unchiul Karol”.
Dar nu l-am mai deranjat. Dintr- un puternic sentiment de disconfort. Ce trebuia să le spunem
acestor giganți? Că am fost invitați să ne întoarcem în Biserica Ortodoxă din Siberia? Evenimentele
au luat o întorsătură complet nouă și chiar ciudată.
Într-o zi, Monseniorul Aloisie Tăutu s-a întors de la Congregație întristat:
- S-au plâns că l-ați deranjat pe cardinalul Philippe. Până și pe Karol Woityla. Dacă va mai merge
pe acolo, polonezul va deveni la fel de antipatic ca și mine, din cauza voastră. Oricum, cu Mottola și
cu Brini m-oi înțelege eu, cumva. Veți vedea, vom câștiga partida. În curând, veți fi preoți. Dar
pentru Biserica Unită. Este cea care are cea mai mare nevoie de voi.
L-am privit cu o duioșie infinită. Chiar și el își făcea iluzii că va birui încăpățânarea ardelenească?
Sigur, nu avea de ales. Altminteri, ce faci, renunți la luptă?
Ba mai trebuia să sufoce și antipatia marilor Prelați de tendință inversă, un război hitlerian pe două
fronturi, de neînțeles. În al doilea caz nu era vorba de neîncredere. Pur și simplu erau enervați de
complicația diplomatică-ecumenică-politică pe care cazul nostru a adus-o în viața lor lejeră și
nonșalantă.Drept pentru care ne trimeteau elegant departe de viața lor.

38. EPISCOPUL PAUL HNILICA NE GĂZDUIEȘTE ÎN CASA SA

 158

De „Pater Paolo”, așa cum era chemat în cercurile italiene prietenești, Monseniorul ne spusese că
”este un episcop consacrat clandestin în închisoare în Cehoslovacia, patria sa”.
-Dar este slovac. Cehii nu se suportă cu slovacii. Slavii, în general, nu se iubesc, ci mai
degrabă se urăsc reciproc. Dar, mai întâi, fac greșeala să se unească. Nu a funcționat
niciodată. Croații, sârbii, au fost de totdeauna despărțiți, chiar dacă sunt același popor, dar
credința îi separă. Au și ăia o credință, ce să spun ! Războiul din 1940 a fost o bună ocazie
de a se separa, dar apoi mizeria comunistă i-a forțat să se reunească. Ucrainenii, rușii,
hm ... ... dacă se termină și cade șandramaua, veți vedea că se separă din nou .... Cehii sunt
protestanți, mai degrabă atei. Au fost teribili cu sudeții, după război, chiar sălbatici. Slovacii
sunt catolici. Învingătorii l-au spânzurat pe liderul lor, Monseniorul Tiso. Nevinovat, la
urma urmei. Dar poți s-o spui? Îl acuză ei, evreii, dar nu au dreptate, el nu are nimic de-a
face cu ceea ce li s-a întâmplat. Alla guèrre comme alla guèrre. Dar nu e treaba
noastră....Hnilica a fugit într-un mod miraculos, ca și voi ; și a ajuns la Roma în cele mai
cumplite vremuri ale Comunismului stalinist. Și acum conduce un mic institut care se ocupă
de refugiați: Pro fratribus. Așa că ajută pe cei fugiți, trimite ajutor în Est, bani, biblii, ... și
mulțumită lui Galauner și Lacko, bunul Episcop a auzit de voi și s-a exprimat fără nicio
întârziere: să vină să locuiască în casa mea. Acolo veți sta mai bine, el vă va ajuta cu bani,
medicamente, cărți, ... dar sper să nu mă uitați prea curând ...
Am îndrăznit, malițios:
- Cum? Acest episcop refugiat, care a suferit atât de mult de la comuniști, nu se teme că
putem fi spioni comuniști?
Aloisie Tăutu mi-a dat ca întotdeauna un răspuns demn de el, mormăind:
- Doar cei ce iubesc spionii se tem de spioni.
Ne uitam la Monseniorul cu elan. Înțelegea totdeauna ce era mai bine pentru toată lumea și știa să le
potrivească.
Și-a reluat discursul în timpul prânzului:
-Păi, mâine vă veți muta în casa acestui episcop. Așa, el mă ajută pe mine, un biet
monsenior, care trăiește din mila Congregației ... și vă ajută și pe voi, că a promis și o bursă,
cred că de la amicul lui, Pater Werenfried. Desigur, cel puțin duminica, veniți să cântați la
Liturghie la mine.
Și Monseniorul jubila, pentru că a văzut, așa cum era drept, mâna Providenței deschizându-se,
împotriva tuturor prezicerilor mohorâte ale confraților.
Hei! După atâta tăcere, auzind că un episcop ne oferea una din cele două camere în plus din
locuința lui, și că ne lua în grija sa, și că vom locui cu el, vom lua masa și ne vom ruga cu el... și că
 159

ne-ar fi dat încrederea pe care superiorii noștri oficiali nu ne-au dat-o, a fost pentru noi un balsam în
care am recunoscut harul Celui care a venit în lume ca să slujească. Primii, români de meserie, ne-
au aruncat înainte ca să ne vadă. Cestălalt ne oferea casa lui, tot înainte de a ne vedea.
Această lume este cu adevărat plină de extreme și paradoxuri.
Mai târziu am aflat că Pater Lacko vizitase pe episcopul Hnilica numai cu o seară înainte, rămăsese
și la cină și-n doi timpi și trei mișcări a organizat mutarea noastră în casa minunatului episcop. A
avut nevoie de câteva minute ca să-l convingă, sau poate și mai puțin, cum voi povesti.19

Și așa, pe 15 octombrie, Pater Lacko, cu zâmbetul și bucuria lui naturală, ne-a însoțit în mașinuța
domnișoarei Coccò într-o imensă clădire din via Monte Santo, 14, din Prati, unul dintre cele mai
frumoase cartiere din Roma post-papală, în spatele Cetății Vaticanului.
- Veniți să vă faceți iezuiți, ne-a spus el pe stradă. Cu studiile voastre, vă luați și licența și
doctoratul la noi la Pontificium Institutum Orientale și vă las postul meu de profesor de
Istorie Bisericească la unul dintre voi.
Altul, și Pater Lacko.
Nici nu i-am arătat certificatul de botez, care nu exista, cum nu exista nimic, cu excepția bilețelelor
controversate și Pater Lacko ne și vedea deja mari iezuiți și profesori la cea mai prestigioasă
Universitate teologică din lume.
Asta, pentru a înțelege cât de mult ne aprecia.
Dar eu am răspuns:
-Pater, eu iubesc pe iezuiți. Și abia aștept să devin profesor. Dar vreau să întârzii o vreme în
apostolat, mai ales acum că ne însoțiți la un episcop misionar precum Pater Paolo. A predica, a
merge și a revela lumii libere suferințele prietenilor noștri de sub Cortina Comunistă ... Veți trăi
mulți ani, vom avea tot timpul pentru restul ... ..
Pater Lacko nu m-a contrazis niciodată. M-a răsfățat întotdeauna, cu râsul său plin și pitoresc ca
Munții Tatra din care se trăgea. Dar, cu mintea mea de pe urmă, mi-am dat seama că avea dreptate
și în asta. A fi misionar, a predica în întreaga lume este minunat. Dacă episcopii te invită. Dacă
preoții parohi îți permit. Dacă masele educate de ei te acceptă. Dar dacă nu o fac? Te-ai gândit
vreodată la asta? Nenorocirea a fost că Pater Lacko a plecat curând în alte lumi mai bune, în martie
1982, înainte ca eu să devin profesor, măcar la grădiniță, în ciuda nenumăratelor mele diplome,
licențe, laurea, și studiul bibliotecilor din toată Europa. Și, fără el, acest drum a fost închis pentru
mine, pentru totdeauna.

19
Maicile Oblate scriu în Jurnalul lor:”Cina la ora 20, prezent părintele Lacko, SJ. 22.00 odihnă.”
 160

Am urcat la etajul șase al frumoasei clădiri, în via Monte Santo, 14, (trebuie spus că Prati întreg este
frumos, fiind ultimul strigăt de arhitectură frumoasă și neavând păcatul grav de a fi distrus case,
străzi și piețe ale orașului vechi, așa cum a impus Ducele în centrul Romei.
Multă vreme am fost convins că toată această clădire trebuia să aparțină episcopului. Nici pe
departe. El și fundația sa aveau două apartamente conectate și un altul pentru birouri. Stop. „Un
episcop care locuiește într-un apartament ca muritorii obișnuiți” a fost de neconceput pentru mine,
care veneam din părțile Siberiei ortodoxe. De aceea am fost uimit să aud de la Monseniorul despre
„un episcop sărac cu încă două camere în plus”. După care, altă surpriză: el însuși a deschis ușa.
Cum, mi-am spus? Nu există o maică portăriță, nici clopote care să sune, când Despotul se mișcă,
nu există mâini de sărutat! Episcopul ne primește în haine de casă și-n papuci, fără covoare cu
vulturi, fără ton despotin. Incredibil, cât de înapoiat eram, nebun de înapoiat, nu mă recunosc astăzi,
umanitatea occidentală m-a schimbat profund.
S-a început cu prânzul. Acolo, în casa Hnilica, acesta era primul gest, mai ales pentru cine venea
”de departe”. La câți oaspeți veneau, poftiți sau nepoftiți, ne-am mai adăugat și noi să ne înghesuim
la masă. Dar, asta era regula.Iar un prânz, mai ales cu Pater Lacko, însemna cea mai bună
prezentare a noilor veniți. Aveam în fața noastră, pe lângă cei ai casei cu fratele Episcopului,
minunatul Janko, și două călugărițe îmbrăcate în albastru cenușiu cu o inimă roșie imaculată pe
piept: era maica Lodovica Pellegrini și sora Stefania. Au însemnat prea mult în viața noastră ca să
nu le dedic un capitol special aici și o carte specială, în onoarea lor.
Eu, trebuie să fi mâncat puțin, căci după prezentarea hazliu de serioasă a lui Pater Lacko, eu, mai
mult decât Gigi, am povestit toată tărășenia noastră. Au fost impresionați cu toții până la lacrimi.
Nu știam însă că Maicilor le-am făcut o impresie atât de profundă, amândoi, din primul moment.
Căci iată ce scriu dânsele în jurnalul lor din acea zi, citit de mine abia pe 17 mai, 2021:
„La prânzul de la ora 13.30, fiind prezenți și Monseniorul Paolo și părintele Lacko, erau și doi
viitori preoți care au fugit din România, convertiți la catolicism; au făcut studii profunde și sunt
teologi. Ei spun că evadarea lor a fost un miracol al Maicii Domnului, pentru că la graniță i-au
lăsat să treacă foarte ușor, fără să-i întrebe nimic. Sunt fericiți să fie în Italia, dar le este milă de
familiile lor, care nu știu nimic de ei. Sunt foarte fervenți și vor să lucreze pentru binele sufletelor,
fără frică, și să descrie adevărata față a comunismului ".
Și tot din jurnalul lor am înțeles amănuntul că bunul Lacko fusese acolo și cu o zi înainte, seara, la
cină, ca să-i vorbească Episcopului de noi. Și parcă-l văd pe Pater Paolo, spunându-i: ”foarte bine,
adu-i mâine la masă și le voi aranja de dormit în biroul din fund pe care nu-l folosim”. Așa, de pe o
zi pe alta, nu cu grețuri și cu să mai vedem , să mă mai gândesc sau casa e mică, n-avem loc. Și în
 161

nici un caz cu frica-n sân că am fi putut fi spioni sau teroriști.....Și el ca și mine, și eu ca și el, ca și
tatăl meu. Ca și Monseniorul și puțini în lume de acest gen. Deo Gratias.

Secretarul Episcopului Hnilica, Don Sergio Mercanzin, ne-a însoțit într-una din camere, unde,
desigur, paturile trebuiau improvizate de fiecare dată când soseau noi refugiați din Est. Altfel,
apartamentul era prea îngust pentru necesitățile pe care le avea: birouri, bibliotecă, arhivă, cameră
de pregătit revista acestui mic și din ce în ce mai important Institut al Părintelui Paolo, minunatul
Pro fratribus: preamărit și disprețuit, adorat și urât, ca toate lucrurile care aminteau lumii de
nedreptatea Cortinei de Fier. Don Sergio a devenit imediat confidentul și fac-totumul nostru,
eliminând de la început orice bariere. Ne-a spus în aceeași seară: ”aveți nevoie de bani de buzunar?”
Heee, mănânci calule, ovăz ? Știa cum să calculeze ofertele care veneau pentru Pater; și noi, ca
refugiați, eram printre primii care se bucurau de ele.
Și astăzi, după decenii, sunt uimit de simplitatea, prietenia imediată, încrederea imediată, căldura
familiară cu care ne-au înconjurat: la cină, la micul dejun, la Liturghie, la prânz, în prezența
numeroșilor oaspeți, chiar foarte elevați, în conversațiile și cercetările comune, unde drama noastră
a fost întotdeauna printre primele subiecte dezbătute. Dintre toți, astăzi, în 2021, Sergio Mercanzin
a rămas singurul martor, pe pământ, al acelei companii minunate, care să mă facă să retrăiesc
dulceața acestei prietenii veșnice, angelice. Ba mai este și Janko, fratele lui Pater.
Simt doar un regret puternic, foarte puternic: o astfel de atmosferă, pe care mi-a dat-o Dumnezeu de
îndată ce am atins pământul italian, nu a fost capabilă, de la sine, să mă elibereze de tragedia pe care
o trăiam în sufletul meu: de a fi abandonat pe Mami, de a fi pierdut tot trecutul, de a nu fi reușit să
strigăm suficient și să facem ceva pentru eliberarea popoarelor noastre din Lagărul socialist. E
adevărat, aveam pe Gigi aproape de mine, fidel, discret, luminos, fără îndoieli și fără umbre. Trăiam
lângă cea mai iubită cupolă din lume, a celei mai iubite bazilici. Dacă toate acestea nu m-au
bucurat, era semn că trăiam într-o mare ispită: nostalgie bolnavă, din care m-am trezit abia după
2000.
Pater Paolo Hnilica ne-a întâmpinat în papuci, repet, cu o simplitate și o bunătate dezarmantă.
Fratele său Janko, Don Sergiu Mercanzin, secretarul său, după ce ne-au arătat fostul birou
transformat ad hoc în dormitor pentru noi, ne-au făcut să vizităm apartamentul, să vedem bucătăria,
baia, capela improvizată, micul salon de primire. Biblioteca ne-a întâmpinat peste tot și aceasta a
fost una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Dacă nu-mi erau suficiente cărțile oferite acolo, cu
care mi-am umplut biblioteca personală, Pater Paolo ne-a trimis la Leoniana, la simpaticul Angelo
De Paolis și la Mgr Paolo Belleri, unde timp de mulți ani am cumpărat cărți, albume, discuri,
icoane, splendori visate de o viață, totul pe contul lui „Padre Paolo”.
 162

În câteva zile aflarăm mai multe amănunte despre admirabilul episcop, de la ex-maica Rosetta, o
fostă călugăriță, eliminată din mănăstire din motive de sănătate psihologică, dar părintele Paolo
făcea ceea ce am început curând să facem și noi: salva oameni și rezolva probleme pe care nimeni
altcineva de pe pământ nu ar fi îndrăznit să le atingă. Rosetta, dată afară din mânăstire pentru
caracterul ei nesuferit cu maicile, fusese primită de Pater și transformată în bucătăreasă și
îngrijitoare a casei, misiune în care se descurca foarte bine, deși ea stima și iubea cu venerație
numai pe Pater.Când am apărut noi, i-am devenit și noi simpatici, ceea ce a fost un mare noroc. Se
apropia de urechea noastră și ne șoptea de fiecare dată știri picante. Vai de cine mai venea, mai ales
maici ! Ce puteai să auzi din gurița ei, ferească Domnul ! Când a sosit din Slovacia o maică destul
de durdulie, pe care frații Hnilica au pus-o de bucătăreasă în apartamentul alăturat, (unde biata
femeie gătea bucate naționale care parfumau întreg blocul), Rosetta s-a furișat și i-a aruncat toate
ciorbele și fripturile în toaletă și la gunoi. Pater și toată casa am fost nevoiți să luăm prânzul la
restaurantul Dante din apropiere. De ce a făcut-o ? Pardon, ”nemernica, pusă de KGB, voia să-l
otrăvească pe Pater; și, oricum, mâncărurile acelea grele i-ar fi făcut rău”!
De la Rosetta am aflat cum episcopul Robert Pobožný l-a hirotonit preot secret pe Pater, în spitalul
închisorii, alături de alți seminariști clandestini, pe 29 septembrie, 1950. Iar episcop pe 2 ianuarie,
anul următor, tot în închisoare.
-”Ticăloșii ăștia de la Roma nu l-au recunoscut ca episcop decât prin 60, -64, de a putut participa la
Conciliu.!”
Într-adevăr. Dar numai în 2020 am aflat că recunoașterea a avut-o numai după ce episcopul care l-a
consacrat a fost lăsat să vie la Roma, la Conciliu, și care a dat o declarație convingătoare, obligând
pe Paul al VI- lea să-i dea lui Pater Hnilica măcar un titlu fictiv: episcop de Rusado.Cât privește
prezența lui la Conciliu, Montini trebuie să-și fi mușcat degetele, căci Hnilica a intervenit cu forță
pentru condamnarea oficială a Comunismului și pentru amintirea persecuțiilor din Lagărul
socialist. Fără nici un rezultat, decât că și-a agonisit ura întregului catolicism occidental, până după
moarte.20 Dincolo de aceasta, Pater Paolo, ca refugiat, a trăit o epopee mult mai dificilă decât a
noastră: după ce a suferit închisoare, lagăr de concentrare adevărat, evadare din închisoare, înot
peste Dunăre, sosirea la Viena aproape mort, când a ajuns la Roma a fost nerecunoscut timp de

20
După ce guvernul comunist a dizolvat cu forța seminariile și ordinele religioase, episcopul Robert Pobožný a hirotonit
în secret mai mulți preoți. Printre alții, la 29 septembrie 1950 l-a sfințit și pe iezuitul Pavol Hnilica. La 2 ianuarie l-a
consacrat episcop. Această consacrare a avut loc fără știrea Sfântului Scaun în cadrul așa-numitelor „facultăți
mexicane” și a fost ulterior acceptată fără rezerve.
Autoritățile comuniste l-au izolat treptat pe Pobožný de preoții și credincioșii săi și, în cele din urmă, a fost pus la arest
la domiciliu în episcopie. În 1953, împreună cu alți episcopi cehi și slovaci, a fost internat la Myštěves, lângă Nový
Bydžov, iar mai târziu la Roželov, unde a rămas până în 1956.
A participat la a doua, a treia și a patra sesiune a Conciliului Vatican II. În timpul șederii sale la Roma, l-a informat în
scris pe Papa Paul al VI-lea că l-a hirotonit pe episcopul Pavol Hnilica. Ulterior, pontiful a confirmat hirotonia și a
atribuit acestuia titlul de Rusado.(din internet).
 163

decenii ca episcop clandestin, neputând să producă documente, deoarece Episcopul care l-a
consacrat în infirmeria din spitalul Lagărului era arestat și el ... Inutil să spun că înainte de a fugi,
padre Paolo îi consacrase ca episcopi pe Jan Korec și pe alții, tot în infermerie. Jan Korec, care în
momentul victoriei libertății, după 1989, a devenit cardinal al noii Slovacii, la 27 de ani a fost,
datorită lui Pater Paolo, cel mai tânăr episcop din lume. Și el se găsea tot fără acte. Iar din 1951
până în 1990, activitatea lui oficială de episcop era să spele trotuare, geamuri, sau vase în bodegă
prin Slovacia pe stânga. Și nu ar fi fost recunoscut niciodată, fără mărturia directă a lui Hnilica, care
a fost utilă numai pentru aceasta, după care, cel ce-l consacrase cu riscul vieții a fost condus înapoi
înspre ura colectivă a autorităților Vaticanului. Prin urmare, prin forța lucrurilor, numele lui Hnilica
nu este menționat în biografia oficială a Vaticanului, potrivit căreia Korec a fost consacrat de un
anonim, și același Korec este plasat aproape printre sfinți, uitându-se în mod deliberat că adevăratul
Sfânt a fost Hnilica, cel urât și dincolo de moarte. Deo Gratias.
Desigur, bietul Korec nu are nici o vină, dar el a fost forțat, toată viața, să nu-l amintească pe
Hnilica. Norocul lui a fost Papa polonez. Ne imaginăm ura până la excomunicare pe care ar fi avut-
o toți acești martiri și mărturisitori, fără Papa polonez, dacă, fiind el Papă, abia au fost recunoscuți.
În ceea ce mă privește, am înțeles acest mecanism demonic mulți ani mai târziu, pentru a-mi explica
situația noastră ca refugiați adevărați și sinceri, urâți de toată lumea, în Vatican, cu excepția a două
personaje: Woityla și Stanislaw ...
XXX
Ieșeam din apartament, luam liftul, coboram pe stradă și de acolo contemplam acea clădire
măreață pe care o credeam a lui Pater Paolo. Aceasta era idea mea și cred a întregului lagăr
socialist cu privire la statutul episcopilor din Occidentul liber și bogat.. Dacă ortodocșii, în plin
Comunism, aveau intacte vechile lor palate episcopale, un episcop din Roma nu putea să nu aibă o
clădire cu 10 etaje, plină de oameni pe care-i ajuta. Undeva pe pământ, datorită Occidentului,
această situație exista. Dar nu era cazul lui Padre Paolo. Apartamentul său însă, valora mai mult
decât zece palate, din alte motive: toate personajele excepționale ale vieții mistice și misionare a
Bisericii vremii au intrat acolo, cel puțin într-o vizită, dacă nu pentru a fi găzduite, ca și noi .
XXX
De altfel, decretul de instituire dat de episcopul de Frascati la 2 aprilie 1968 indica printre
obiectivele lui Pro fratribus acela „de a trezi și promova unirea frățească în lumea de astăzi, oferta
de ajutor material și cărți religioase fraților persecutați și lipsiți de ele, etc. etc .”.. E clar: erai
obligat să ascunzi prin cuvinte generice în plină Italie liberă, adevăratul scop care într-o lume
compromisă cu inamicul, nu putea fi afirmat deschis: să lupți împotriva Comunismului ateu,
împotriva fanatismului dușmanilor tuturor Bisericilor. În casa părintelui Paolo, însă, atmosfera era
 164

aceasta: fraternă. Toți, tratați cu o ironie și înțelegere maximă. Noi ne-am atașat cu toată inima și
mintea de Pater și de al său Pro fratribus. Ani mai târziu am înțeles că, prin acest gest sublim, am adăugat un
motiv nou, definitiv, ca să fim respinși de. Catolicismul oficial al vremii
Prin urmare, rezumând, decenii mai târziu, cum aș putea defini atmosfera casei părintelui
Paolo din via Monte Santo, 14? Simplu, în două cuvinte: catolicitate și libertate. Fenomene care în
sensul actual nu merg împreună, dar în mintea mea și în casa lui Hnilica au mers perfect. Toate
regulile au fost respectate, dar niciuna nu a înrobit persoana. Acolo, sâmbăta a fost întotdeauna
pentru om și niciodată omul pentru sâmbătă. Totul era permis și nu se strecura nimic dezordonat.
Pentru mine, care mă consideram deschis și liberal, liberalitatea părintelui Paolo și a prietenilor săi
m-a depășit întotdeauna. Don Sergio Mercanzin, care era foarte precis și respectuos cu regulile, a ieșit într-o zi cu
această sentință care m-a scandalizat pentru câțiva ani (și încă mi-e rușine că a durat așa de mult):
- Am pus codul de drept canonic sub fundul meu.
Școala, Biserica Ortodoxă, dar și cea Catolică subterană mă injectaseră cu un fanatism suficient, ca
pe toți credincioșii Bisericilor. Multe, însă, am reușit să elimin și mi-a luat mult timp, dacă până și
astăzi, în 2020, mă tem că am păstrat ceva urme.
Dar a existat un punct în care i-am depășit pe toți și încă astăzi sunt cu doi sau trei pași înaintea
tuturor: hirotonirea, sfințirea. Vom mai vorbi despre asta.
XXX
Într-o zi, după căutări frenetice și încercări disperate de a ne dezlega situația blocată de acel zid de
bariere opuse venite din aceeași sursă, Vaticanul, îi spun părintelui Paolo:
- Pater, nu mai căutați nici un Episcop, nici o Eparhie, nici o cale. Ne hirotoniți aici, acum, în
capelă. Știu că nu aveți permis, că sunt necesare documente, incardinare, ascultare, disciplină….
Dar, întrucât primii care calcă orice ordine, regulă, criteriu și corectitudine sunt tocmai așa zișii
noștri superiori, Dv. nu veți avea nici o vină.
- Da, îmi răspunde Episcopul Hnilica rîzând, dar nu v-ar recunoaște niciodată ca preoți dacă o
facem aceasta aici, la Roma, ca în Gulag.
- Pentru noi este important să sfințim Hostia divină, să spovedim, chiar dacă în secret. Apoi, când
vor veni permisele, veți face o altă ceremonie ca o aniversare și toată lumea va crede că este o
adevărată hirotonie….
Padre Paolo, care în acest mod hirotonise preoți și sfințise un episcop, precum viitorul Cardinal
Korec, nu se mai oprea din râs.
-Heee, cum se vede că și voi proveniți din același gulag ca și mine. Altfel tu nu te-ai mai gândi la
toate aceste subterfugii. Dar, așteptați și voi nițel, va veni permisul, și nu vom fi obligați să
recurgem la clandestinitate tocmai la Roma.
 165

Mi-a plăcut răspunsul, pentru că a lăsat o ușă deschisă acestei posibilități. Și dacă aș fi insistat,
astăzi sunt sigur că Pater Paolo ne-ar fi hirotonit cu adevărat, fără nicio semnătură, fără martori,
doar pentru a ne avea lângă El ca preoți fericiți, fără drepturi decât cele divine, ca adevărați Fugari
Pentru că, între noi fie spus, a avut gura aurită. Habar n-aveam, nici noi, nici el, că intram într-o
Instituție în care documentele nu contează, decât ca să te împiedice să trăiești normal.
-Da, acum înțeleg, mi-am zis vreo 10 ani mai târziu: numai în Gulag, în lumea clandestină, în țările
de persecuție, sub povara terorii și a riscului, se pot realiza cele mai normale gesturi, fără
formalisme, fără birocrație, fără așteptări anevoiase. Acolo și un episcop poate fi consacrat fără
avizul Papei, un preot, fără incardinare și unde toți episcopii sunt egali. La Roma, în capitala
libertății și a Religiei, eram înconjurați de episcopi fără jurisdicție, deci fără putere, care ar fi fost
pedepsiți de colegii lor dacă ne-ar fi sfințit. Ba nu, nu de colegi, ci chiar de minutanți, căci ei înșiși
pedepsesc, cei mari doar semnează somnuroși. Ai noștri au fost pedepsiți și fără să ne fi sfințit, ci
doar pentru că ne-au băgat în seamă. Iar amicul Sergiu, de care voi vorbi mai jos, se plânge și
acum că datorită faptului că a fost primit și ajutat de Padre Paolo, a rămas în ura generală și totală a
întregii Ierarhii a Vaticanului. For ever and ever.
În orice caz, cu toată deschiderea mentală pe care i-a dat-o Gulagul, Pater Paolo nu ne-a hirotonit,
cum s-ar zice, „fără permisiunea oficială”. Dar repet: dacă aș fi insistat, ar fi făcut-o. Mai este și
adevărat că eu vroiam să predic lumii, să fiu recunoscut oficial, ca să pot avea acces la credincioși.
În aceste condiții, nu știi cum e mai bine.....

39. ÎN CĂUTAREA UNUI PIAN ȘI AL UNUI VIITOR MUSICAL

A doua zi, 16 octombrie 1975, joi. Am dormit prima noapte în casa părintelui Paolo de parcă aș fi
dormit de o viață. Gigi s-a orientat și mai bine. Trecerea de la un cuib la altul al Prelaților Paterni nu
m-a zguduit, nu m-a agitat, nu m-a făcut să mă clătin.
Dar septembrie trecuse, acum și octombrie trecea. Acestea sunt luni de ispită pentru un student
premiant: încep școli, universități, biblioteci, stagiuni de teatru, inițiative de lucru ... Să fii un
refugiat fără rod?
Trecusem zilnic pe lângă Institutul Pontifical de Muzică Sacră, care se afla lângă Coppelle, într-o
clădire veche, la fel de veche ca și muzica. Și mi-am zis: Oare ceea ce am lăsat la 14 ani să nu-mi
reușească nici acum? Atunci lăsasem idea de a da examen la liceul de muzică pentru un motiv:
seminarul; dar acum ? Acum nu există bariere. Acolo, aveam toate diplomele, dar nu erau
recunoscute. Aici nu am diplomă, dar mă pot înscrie fără nimic, doar cu condiția ca știința mea să
fie suficientă. Extraordinar, pasul înainte în domeniul libertății, onoarei, drepturilor omului, în
 166

special al talentului! Da, voi încerca, pentru a repara eșecul de cu 10 ani în urmă, să îmi realizez
visul de a-l urma pe Richard Wagner, poet, filosof, muzician și mistic.
Dacă pentru cursurile de teologie trebuia să aștept, cursurile de muzică, pian, compoziție la Santa
Cecilia din apropiere, erau la îndemână, fără probleme. Și iată că îl chinuiesc pe Monseniorul să-mi
găsească un pian sau o orgă pentru exercițiu. Ce vrei, în Campo l-am avut, sub formă de orgă
electrică. Însă biserica bizantină unită nu are orgă, potrivit legii. Bietul om, a vorbit cu rectorul de la
Sant'Agostino din apropiere: care m-a lăsat să-mi fac exercițiile la un armoniu. Mut, doar pentru
degete. Nu prea atingeam burduful. Dar eram fericit. Muzica mi-o fluieram eu, încetișor, imitându-l
pe Beethoven. Apoi a venit rândul părintelui Paolo Hnilica să-l chinuiesc pentru asta și nu numai.
Scriu: „Suntem aici, în casa părintelui Paolo, acest om sfânt; la masă cu el, la Liturghie cu el, avem
totul, tot ce am vrut vreodată să am. Tot ce nu aveam în Campo și nici chiar acasă. Dar, întrucât
pentru examenul de admitere la Muzică Sacră am nevoie de un pian pentru a exersa - iată-mă din
nou eternul nefericit. Paradoxul meu natural. În Rai, știu, nu îmi va lipsi nimic.
„Hm. Și acum înscrie-te la Conservatorul de muzică”.
Programul examenului mi s-a părut dificil. Armonia, compoziția, contrapunctul, canto gregoriano,
Direzione polifonica, biografiile, toate împreună, în scurt timp și în italiană ... și timpul care fuge.
Veți vedea că din comoditate sau din teama examenului voi renunța din nou la cariera mea
muzicală, cum am renunțat la 14 ani când am preferat Seminarul ortodox. Deocamdată, merg la
cursuri, fără examen, apoi vom vedea. "
Acum, după 40 de ani, înțeleg: eram un nou-născut: îi necăjeam mereu pe cei care mă iubeau și pe
cei pe care îi iubeam. Și am fost mereu iertat și privit cu drăgălășenie. Ca să anticip, n-am reușit să
mă reîntorc la cariera artistică.Trebuie să povestesc întâmplarea, pentru că absurditatea
evenimentelor a devenit dovada unei voințe precise a lui Dumnezeu.
Am mers la cursuri la Institutul de Muzică sacră. M-au înscris fără nicio pretenție. A fost fericita
mea surpriză, în Italia, să frecventez orice școală, la orice nivel, fără documente. Cred că aceasta era
pe atunci poziția de libertate, demnitate umană și eleganță a întregului Occident liber și civil. Între
timp s-a mai schimbat, nu știu de ce. Au devenit mai pretențioși la documente și mai slabi la
conținutul studiilor... Oricum, la școlile de stat era mai complicat. Dumnezeu, însă, m-a ajutat să
folosesc aceleași trucuri, învățate la Pater Lacko pentru Universitățile pontificale; așa că sunt acum
multi-absolvent, fără ca vreo cancelarie statală să fi văzut vreodată un singur certificat al studiilor
mele finalizate până la vârsta de 24 de ani. Poate că astfel, Dumnezeu a vrut să-mi răsplătească
faptul că am fost mereu premiant, deși n-o puteam dovedi cu foi ștampilate, ci numai cu ceea ce
spuneam, scriam și făceam.
 167

Într-o zi am intrat cu Gigi și Sergiu într-o sală destul de aglomerată a Institutului de Muzică sacră.
Mi-am dat seama cu stupoare că mulțimea învăța abia atunci notele.
Eram paralizat. Mă așteptam la cursuri de facultate. Profesoara m-a implorat să cânt dar eu am
rămas blocat. Mi s-a părut o întoarcere la școala elementară din Rîmnic, n-am rezistat ridicolului.
De mi-ar fi dat să descifrez o arie de Wagner sau chiar o fugă de Bach, era altceva. N-am putut
deschide gura. M-au luat drept un imbecil, m-au privit cu milă și tandrețe. Râsul lui Gigi și Sergiu
de altfel mă urmărește și astăzi. Mi s-a întâmplat și invers. Mi s-a pus în față o pagină din Missa in
Do de Beethoven, ca pentru dirijat, cu toate vocile corului, soliștilor și orchestrei. He, he, he, he...
Era de studiat, n-am fost în stare la prima vedere.
Apoi am continuat cu câteva cursuri de muzicologie la „Santa Cecilia” laică, unde profesorul a
comentat muzica lui Mozart ca pe o muzică burgheză, decadentă. Mi-am dat seama că bolșevicii din
Vladivostok țineau cursuri de muzică mai inteligente. Singurul curs pe care-l regret era acela de
tehnică vocală, impostazione voce, cum era anunțată, cântând eu mereu cum mi-a venit, nu cum se
cere.
Ani, mulți ani mai târziu, am înțeles sensul respingerii acestei cariere muzicale deja la vârsta de 14
ani. Refuzul-renunțarea de a urma calea muzicii sau a teatrului nu a fost un accident, ci o negare
clară a spiritului meu cel mai adânc. Din muzică, din teatru, din scenă, din toată comoara acestor
arte, eu trebuia să păstrez doar ceea ce aveam nevoie pentru predicarea directă a mesajului lui Iisus
Cristos. Da. Pentru a pune tot talentul și cunoștințele pe amvon, pe altar, pentru a prezenta lumii o
capodoperă completă. Nu la teatru, ci de la amvon și de la altar. Opera lui Wagner, deci, pe altar, pe
amvon. Acum, teoretic, doar Biserica latino-catolică ar fi permis acest fenomen într-un mod total.
Teoretic. Pentru că nu mi-au trebuit mulți ani să înțeleg că invidia, formalismul, cinismul oamenilor
Curiei și al prelaților mândri și fundamental atei nu au permis acest gest magnific, care contrasta
banalitatea lor de viață și de apostolat. Când o permit, fenomenul trebuie să provină din instanțe
superioare, care ar exalta persoana, cariera, prestigiul Prelatului și nimic altceva. Grija pentru
suflete, admirația pentru talente, bucuria pentru sfințenie nu există și nu trebuie să existe. Dar,
pentru a înțelege acest lucru, o mulțime de apă a trebuit să curgă pe Tibru și o mulțime de lacrimi au
trebuit să-mi cadă pe perna mea.

Joi 16 octombrie. La prânz, invitați, Signor Paolo Lincetto, directorul micii și guralivei reviste
Carroccio, cu soția sa, Margherita, noi însurăței. Ne-a și propus un interviu, unde mai ales eu m-am
putut descărca în voie, descriind în culorile reale, adică mai mult decât negre, tragedia țării și a
lumii comuniste din care fugisem.
 168

În acea după-amiază de joi, 16 octombrie, am reluat pelerinajul pe străzile Romei și am ajuns la

Santa Maria Maggiore; și apoi de-a lungul Viei Merulana până la Scara Sfântă. O urc în genunchi
cu devotament suprem, dragoste și fericire. Am urcat-o chiar și după ce am aflat de contestația că
este un fals și o legendă. Toate monumentele sacre ale Romei sunt tratate astfel, în mod corect sau
greșit.
M-am gândit și mă gândesc în continuare: într-o Biserică în stare să renunțe la legende după ce a
permis ca ele să apară și să fie crezute cu evlavie, eu trăiesc mulțumit, pentru că acesta este un
semn de elasticitate cu adevărat catolică. Același criteriu îl pun între înălțimea sufletească a
Monseniorului, a lui Paolo Hnilica sau Lacko și josnicia lui Cristea și a uniților din Occident, plus
prelații diplomatici, afaceriști și cinici care ne-au trimis în Siberia.
Joi 23 octombrie.
Lacrimile mele, strâmtorările mele, agitația mea, plângerile mele când mă spovedeam lui Pater
Paolo, l-au inspirat pe magnificul părinte să mă trimită la un medic psihiatru. Am fost pe 5
noiembrie. Acest doctor m-a trimis la altul, un psihanalist, prietenul său, fost seminarist. Nu m-am
ales cu nimic, cu excepția discursurilor fine într-o italiană elegantă de care aveam nevoie. Rezultatul
a fost că am scris poezii ciudate în jurnalul meu, însoțite de țipete între perne. Zeci de ani mai târziu
mi-am dat seama că pierdusem cele mai strălucitoare zile din strălucitul meu exil la Roma.
Dar realitatea este întotdeauna paralelă și multidimensională. Nici o clipă nu mi-au lipsit cele mai
bune cărți în cele mai frumoase și cunoscute limbi; cele mai bune discuri și casete cu cea mai aleasă
muzică; Am citit pe Origen, în italiană, pentru prima dată. Maximele sale de rugăciune erau
potrivite pentru mine chiar atunci.Iar amintirea Măicuții extrem de dureroasă. Mai ales că trăia și
mă vedeam neputincios să o am cu mine.

40.DUMINICA CELOR DOUĂ HARURI

În perioada 1-11 noiembrie am scris un poem ”extatic”: „Cartea eonului meu”. Dar duminica de 9
noiembrie o consider o duminică de har maxim, din două motive divine opuse unul altuia: pentru
prima dată în viața mea primesc Împărtășania de două ori în zi, participând ca întotdeauna la mai
multe Liturghii, dar fără să îndrăznesc până atunci să trec de pragul unei singure comuniuni. A fost
visul meu de-o viață, unul dintre motivele intrării mele în ritul latin și în catolicitatea modernă de
după 1000, când au început marile intuiții liturgice ale supremei Biserici, disprețuite de ignoranți,
dar esențiale pentru mine, ales să înțeleg dulceața discretă a Domnului Iisus: mulțimea Misselor, a
Jertfei euharistice repetată de multe ori, ziua și noaptea, la toate orele; cultul euharistic, adorarea și
purtarea Sfintei Taine pe străzi; muzica instrumentală, până la marile orchestre; statuile; băncile în
biserici și mobilierul pentru spovedanie; și multe alte subtilități, demne de geniul atlantic și roman.
 169

Alături de Pater Paolo și, zi de zi cu el la Liturghie, viața noastră a crescut în intensitate și glorie. În
afară de trecutul pierdut, nu ne mai lipsea nimic. Prezentul și viitorul erau toate ale noastre. Este
adevărat că abia acum înțeleg aceasta pe deplin. Îl consider în continuare pe Paul Hnilica ca fiind
singurul episcop catolic existent conform regulilor biblice, cel puțin dintre cei pe care i-am
cunoscut.
Apoi au venit la rând alte persoane minunate despre care voi povesti în paginile următoare.
Al doilea har al acelei duminici de lumină a fost invitația lui Don Sergio de a merge cu el la
Liturghiile de la Radio Vatican, care ne-a oferit ocazia să participăm efectiv în Sala Radio la Missa
latină de la 8, la cea italiană de la

9,30 și la liturghia românească de la 10,30 a marelui Cristea care, văzându-ne acolo și-a pierdut
cumpătul de nu-și mai amintea ecteniile.

41. LA "RADIO VATICAN" ÎMPOTRIVA TUTUROR

Al doilea har al acelei zile a fost deci un fel de răzbunare, planificată de Domnul însuși, împotriva
gusturilor dușmanilor noștri, prelații uniți ai Vaticanului.
Totul în câteva momente dintr-o singură zi.
În acea duminică, Pater Paolo era programat la Radio Vatican pentru a sluji Missa latină de la 8,
urbi et orbi; noi nu puteam lipsi. Aceasta a fost urmată de Liturghia italiană de la ora 9,30 pe care o
slujea Don Sergio Mercanzin. Cum ar fi putut fără noi? Iată a doua Împărtășanie. Și apoi, surpriză:
Liturghia bizantină unită românească a episcopului Vasile Cristea de la 10,30. Cum ar fi trebuit să
plecăm tocmai de la slujba lui?
Cu siguranță, și-a luat o pastilă când ne-a văzut. El a făcut întotdeauna opoziție clară și gălăgioasă
împotriva noastră: dacă nu trebuia să devenim catolici,cu atât mai puțin puteam să cântăm la Radio
Vatican, sau la Coppelle, sau să scriem în revista uniților sau chiar să existăm ca ființe umane ... Ei
bine, a trebuit să înghită prezența noastră evlavioasă, să accepte pupăturile mele nesfârșite, pe
mâinile lui, pe icoanele sale, pe cărțile sale sacre, pe care eu, ca bun ”ortodox” dacă nu erau
prescrise, mi le inventam ...
Abia acum mă gândesc, cât de mult și cum se distrează Domnul Dumnezeu cu răutatea și ridicolul
nostru ! A fost totul un caz, cine și-ar fi închipuit? Dacă programam, nu reușeam atâtea dintr-o
lovitură.. .. Am rămas și la o parte din liturghia slavă de la 12, spre uimirea celor care nu ne puteau
suporta printre ucraineni, care erau de fapt falși bizantini, diferiți belgieni, elvețieni, auto-
transformați în ”ortodocși”, de dragul ecumenismului, al căsătoriei și al onorurilor ...Zicea bine ce
zicea Monseniorul, cu grimasele lui specifice.
 170

Singurii autentici dintre toți eram noi, de care oricum se păzeau cât puteau. Autenticitatea, și asta
am învățat-o prea târziu, nu este acceptabilă.
Ar fi trebuit să auziți comentariile amuzante ale lui Don Sergio Mercanzin, care se temea că eu,
sărutând în stânga și în dreapta, aș fi putut să spun ceva în direct de la microfoanele Radioului
Vatican ... Exagera ! Nu aș fi făcut niciodată această onoare, nici Radioului Vatican, nici
dușmanilor noștri de tot felul.
Am plecat cam scârbit de acolo. Gigi a spus ceva ce m-a agasat. Pentru prima dată în viața mea m-a
înfuriat de l-am ocărât ca la ușa cortului. Dar el nu a spus nimic. Dacă ar fi răspuns vreodată
exceselor mele așa cum meritam, l-aș mai fi considerat cel mai reușit personaj al secolului XX?

42. ÎNTRE ACUZATORII ROMÂNI, REFUGIAȚI FALȘI ȘI REALI

Între timp, s-au întâmplat lucruri ciudate printre românii din Vatican care, întâmplător, au influențat
atmosfera deja grea creată în jurul nostru. La 19 august 1975, cu două săptămâni înainte de sosirea
noastră, savantul și profesorul Mircea Popescu, un exponent principal al exilului anticomunist, a
murit la Roma. Ne-o spusese deja Monseniorul, cu oarecare tristețe. Pe 5 septembrie am ajuns și noi
din lumea de nicăieri și soția îndurerată împreună cu prietenii ei l-au felicitat pe Monseniorul pentru
primirea noastră. Parastasul din 28 septembrie, a adunat la Coppelle mulți români, care au uitat în
curând de cei morți și s-au îngrijit de ”cei doi” nou-veniți. În acea ocazie s-a răspândit antipatia față
de noi ca un virus, mai ales datorită ambiguității cu care eram descriși: doi ”ortodocși” care s-au
prezentat ca fiind catolici, care „vor să devină preoți catolici”, într-o lume a exilului românesc,
aproape unanim Ortodoxă. Cineva mi-a sugerat să fac apel la regele Mihai, ”care cu siguranță ne va
apăra”. Dar nu ne venea s-o facem. Gestul nostru nu putea mulțumi pe nimeni, nici măcar pe
Majestatea Sa Regele, care, pentru a păstra coroana, a acceptat ruptura cu Roma realizată deja prin
Carol al II-lea și Botezul ortodox al întregii familii. (Eu nu zic însă că Mihai Însuși era convins de
bunătatea alegerii. El era sincer, dar și victimă, cam ca noi. Am mai spus-o).
Sigur, mă gândesc și eu: dacă Regina Christina a Suediei ar fi trăit, ne-ar fi invidiat pentru da-ul
Vaticanului, acordat nouă și negat ei; în timp ce regele Mihai I, trebuia evitat, pentru a nu-l stânjeni.
Ceea ce am făcut întotdeauna, chiar dacă l-am adorat ca persoană și ca simbol al adevăratei națiuni
românești.Am mai spus-o.
Comunitatea s-a împrăștiat în acea zi, împărțită în ce ne privea. Eram încă în Campo din Triest.
Dar, în realitate, aproape tot răul care s-a spus despre noi a fost spus în lipsa noastră și niciunul
dintre ei nu s-a grăbit măcar să vină să ne vadă, să prindă peștii în ape limpezi și nu tulburi, după
gustul lor.
 171

Poate că și-au dat seama că noi nu venisem la Roma pentru români, pentru națiune, pentru patrie,
pentru limbă, pentru ritual, pentru fleacurile creștinismului folcloric sau politic. Și felul în care am
strigat adevărul chiar și tăcând, nu a plăcut nimănui, cu excepția Monseniorului și a Părintelui, cu
adevărat demn de altare: Don Petru Cadaru.
În data de 2 noiembrie, românii care contau s-au întâlnit cu Monseniorul Cristea la Colegiul Român,
adică Damasceno, pe Giannicolo, (dat de Vatican etiopienilor, libanezilor, Malabarezilor și
Malankarezilor, care s-au arătat mai umili și mai creștini față de noi decât toți românii botezați, luați
împreună)... pentru a sărbători pe un anumit Teresio al Crucii ... a cărui importanță, sfințenie și
valoare au uitat-o repede, ca să bălmăjească despre noi care eram cu siguranță mai importanți ... și
să inventeze noi crime pe care le puteam noi concepe contra societății.
În perioada 19-23 noiembrie, au sărbătorit 25 de ani de la consacrarea secretă a episcopului român
unit, Alexandru Todea, pe care nu l-am cunoscut decât după căderea hardughiei; și încă o dată au
uitat de el ca să ne amintească cu groază. Dar, în 1990, când au fost liberi să se întoarcă în România
eliberată, nu au uitat să ne descrie în cele mai rele culori acestui biet Todea, care nu era Sfântul pe
care îl credeau și, slab, mândru și încăpățânat cum era, după ce a împlinit fără să vrea dorințele
Securității, ne-a urât imediat, la comandă, până la sfânta și foarte celebrata moarte a sa ...
În acele zile, au venit ca oaspeți la Roma tipi care ațâțau focul împotriva noastră, chiar dacă
involuntar. Monseniorul Bârlea s-a întors din SUA, unde fusese trimis de Roma cu ideea de a
deveni Episcop peste preoții americani uniți; fapt pe care ei l-au refuzat creștinește cu mare
indignare. Bârlea a fost cam ambiguu cu noi, dar mai târziu ne-a dat semne de simpatie, deci nu am
probe că ar fi ținut partea dușmanilor. Dar n'a putut face nimic ca să ne coopteze în Biserica Unită a
exilului, nici măcar pentru o Liturghie. Culmea, s-au preferat tot felul de improvizați, ca preotul
Mehedințu, care s-au dovedit mari turnători și spioni neaoși.
În acele zile se plimba prin Roma cu pașaport RSR și infamul prelat greco catolic Ioan Deliman, cu
nume de turnător ”Dinescu”. În raportul lui către organe se laudă că ” a dormit la ucraineni”,(care
pe noi nu vroiau să ne vadă, că eram spioni români, scuzați. Noi știam că erau falși și această notă
din dosare ne confirmă). ”Am fost la Congregația Orientală unde toți mă onorează și mă știu . Iar
pe cei doi i-am cunoscut de la început. (Noi, nu, pe el, ne-o fi văzut cântând la Coppelle. Termină
nota cu zăduf contra Monseniorului Aloisie, pe care l-a văzut cum ne apăra și ne prefera: ” nu m-aș
mira dacă mâine îi va propune ca urmași la Coppelle”.21
Sunt uimit și acum de ce acești greco- catolici, turnători sau cinstiți, ne urau atât și preferau să le
dea satisfacție dușmanilor lor, ortodocși sau securiști, gonindu-ne pe noi.

21
CNSAS, D.69/71,10.972 din 10.11.89. Deci Deliman dă nota despre noi abia 14 ani mai târziu, aproape de căderea
regimului. Cât au trăit, noi le-am stat pe suflet.
 172

Tot atunci mai vine la Roma și un alt prelat infam, preot latin, ceangău, ”Stoenescu” care, iată, știe
multe de noi, ca bun turnător și arată același năduf contra Monseniorului Tăutu: ”Cei 2 teologi
ortodocși Picu și Dragu au fost scoși de el din lagăr și tot el le-a aranjat și statutul de refugiat
politic în Italia, cu intenția de a-i folosi ca preoți greco catolici”. Ofițerul adaugă ”știrea” pe care
tot de la acela o aflase: ”În legătură cu aceștia, sunt suspectați și repudiați ca introduși, ca fiind
agenți ai organelor noastre”. (Și organul scria, probabil, rîzând). 22

A venit și bătrânul Gheorghe Cosma din Paris, (care nu ne-a urât de la început, ci numai un an mai
târziu, prin august, 1976); și din nou preotul Ioan Dan care se întorcea din România către exilul său
din Buenos Aires. Niciunul dintre exilații anti-comuniști uniți sau ne-uniți ai Romei nu a fost
deranjat de faptul că un exilat ca unitul Ioan Dan se putea duce și întoarce nevătămat din Republica
Socialistă Comunistă, fiind condamnat la moarte de guvern și în exil de zeci de ani. Despre el ne-a
povestit Monseniorul din prima zi. Ei bine, el fusese din nou la Patriarhie să încerce, chipurile, o
mediere, pentru o eventuală liberalizare a uniților din România. Fără succes, desigur. Dar, venind la
Roma, Ioan Dan, a devenit imediat credibil când a raportat zvonul că Securitatea română și Biserica
Ortodoxă vor trimite în curând emisari și spioni prin preoți misionari, teologi convertiți și vizitatori
aparent nevinovați, spre a submina Biserica Unită. Ne aranjase deja, involuntar atmosfera de
neîncredere dinainte de venirea noastră; acum venea să o întărească, tot involuntar. Sau, mai știi ?
S-o fi temut că-i luam noi postul lui de preot din Cile sau Argentina?
Vorba lui a fost cireașa de pe tort aplicată împotriva noastră, chiar dacă Dan nu greșea. Observând
fuga noastră, Securitatea a permis, ba chiar a presat Patriarhia să trimită la repezeală ”misionari”
pentru românii ortodocși stabiliți în Occident. Nu din motive spirituale, desigur, ci pentru a-i
îndepărta de bisericile anticomuniste, prima, cea a marelui Vasile Boldeanu din Paris, rue Jean de
Beauvais, care era un centru de onoare și mărturie într-un Occident bolnav. Nu mai fuseseră trimiși
demult și mulți ani mai târziu am înțeles că din cauza mea, fiind eu premiant pe Facultate și deci cu
drept absolut de a primi bursă în străinătate și nu oriunde. Dar, întrucât nu inspiram încredere, au
blocat pe al doilea sau al treilea după mine. Nu putea Securitatea, oricât era de samavolnică, să
trimită pe studenți cu media 8, sau 9, și să mă uite pe mine cu media 9,50-10. Fuga mea a fost o
”ușurare”. Ca să preîntâmpine și pofta de fugă a altora, guvernul RSR a deblocat imediat plecarea
studenților. Deși, din pură obligație a ”meseriei”, securiștii nu cereau altceva tatălui meu și tuturor
apropiaților mei decât să mă convingă, pardon, să mă ”repatriez”. Cum voi povesti.
Fuga mea a fost, pentru cei trimiși și deveniți cu toții infami turnători, norocul vieții. Vezi
Viezuianu, Vasilescu, dar mai ales primul: preotul Traian Valdman, trimis la Milano, în oct. 1975
22
D69,69: ”Stoenescu” f.d.10.972 la data de 1.4.78.
 173

mai întâi ca „student” apoi ca „preot paroh”. Spion perfect, informator, pregătit pentru așa ceva. Îl
cunoșteam de pe vremea studiilor mele la seminarul din București unde fusese „pedagogul” meu,
așa cum se spunea. Un spion atât de perfect și atât de potrivit cu dorințele Vaticanului încât
Cardinalul Colombo din Milano i-a oferit o mare petrecere de primire, în timp ce Congregația
Orientală a aprobat fapta perfidă a lui Don Clineț, preot greco catolic al exilaților români din
Milano, să ofere propria biserică și casă noului venit, ”ortodox”. Ne vom mai lovi de această
murdărie, mai târziu.
XXXX
Astfel, în consfătuirile românilor ”noi doi”devenisem subiectul numărul 1.
De la fiecare din aceste ocazii, Monseniorul se întorcea acasă din ce în ce mai afectat și mai învins
de încăpățânarea tuturor de a nu-l înțelege, de a nu-l admite, de a nu crede sau de a nu vrea să ne
accepte inocența și dreptatea.
Tonul maxim a apărut în ziua de Crăciun, 1975, când este fatal pentru români să se întâmple ceva
senzațional, în mic sau în mare ...
În acea zi, prelații români împreună cu prietenii lor s-au simțit obligați să sărbătorească cei 80 de
ani de naștere ai Monseniorului Aloisie, care a fost la 23 decembrie 1975. Eram deja departe de
Roma în acel moment.
Au slujit împreună o Liturghie bizantină la Coppelle. Anunțaseră deja petrecerea și lăudau deja
meritele monseniorului în diferite reviste, în timp ce „Buna Vestire” i-a închinat două volume
omagiale care includeau cele mai importante studii, articole, comunicări istorice și teologice ale sale
de-a lungul deceniilor. O prestigioasă revistă de exil a descris în detaliu întreaga desfășurare a
Sărbătoririi. Radio Vatican și-a îndeplinit și el rolul și binecuvântarea apostolică papală nu a
întârziat să încoroneze meritele marelui savant. Aloisie Tăutu a meritat acest lucru și ar fi meritat
multe altele, onoruri, bani, episcopat, o îngrijire mai bună ... dar toate acestea erau departe de stilul
și cerințele sale.
La prânzul festiv, la Colegiu, însă, bucuria sărbătoririi ilustrului Prelat a trecut pe planul ultim; între
un pahar și altul, “noi doi”am fost încă o dată subiectul discuției. După cum ne-a spus el însuși,
totul s-a desfășurat cu mai multă tensiune decât de obicei.
- A fost oribil, a zis, și s-a închis în sine.
Nu ne-a povestit direct toată tărășenia. A sosit acasă supărat foc, a mormâit două cuvinte de greață
și s-a închis în cameră. I s-a plâns însă Signorinei, povestindu-i totul cu lux de amănunte.Se jena să
ne spună nouă direct ceea ce auzise. Dar Signorina care ne devenise confidentă din prima zi ne-a
relatat totul. Ne-a povestit-o de mai multe ori, cu cea mai mare indignare.Iar el o asculta, și dădea
din cap a profund scepticism...:
 174

- Ce fantezie pentru tine, dragă Aloisie, să ții în casa ta persoane suspecte, nu ai făcut-o niciodată ...
- Fără doar și poate că sunt spioni ai guvernului român. Lasă-i să se întoarcă la stăpânii lor.
- Ca teologi ortodocși au fost instruiți într-o ură totală față de Biserica Unită. Cum pot deveni uniți?
- Pot, dacă se convertesc, dacă înțeleg că credința catolică este adevărata credință! Monseniorul a
răspuns de fiecare dată, pe linia prietenului său, Rafael Haag.
- Ași! Doi ortodocși, falși catolici, care, chiar dacă ar fi sinceri, nu ar putea fi niciodată catolici,
având în vedere studiile lor de seminar și teologie ortodoxă.
-Și mai provin și din Vechiul Regat, fals prin definiție. Și ce nume, mai au și ei: Dragu, Picu, nu
sunt români adevărați.
- Acest Picu care pretinde că este din Constanța este cu siguranță tătar, sunt puțini români acolo.
Chiar și numele îl trădează.
-Sunt cu siguranță spioni bine instruiți, se vede că au o anumită pregătire, știu să se prefacă și să se
prezinte bine, Securitatea i-a învățat cum să se comporte.
-Nu pot avea educația necesară pentru a deveni păstori de suflete. Cine știe că aventurieri
rătăcitori ...! Cine știe dacă sunt cu adevărat teologi? Nu au documente, nu au recomandări.
- Dar au două bilețele de la un preot demn de încredere, prietenul meu de o viață.
- Cine ne spune că nu sunt falsificate?
Deci, iar cu falsificarea, iar cu pistolul la tâmplă....
-Cunosc perfect scrisul de mână al lui Rafael Haag, păstrez alte scrisori care demonstrează că și
biletele sunt autentice
- Aha, miliția va fi forțat mâna bietului bătrân care le-a scris sub amenințarea pistolului.
- Un bărbat care timp de 15 ani de închisoare nu a dat niciodată o semnătură, cu care să-și poată
salva viața și să-și facă o carieră ...
-Avem informații din țară că nimeni dintre ai noștri nu cunoaște „pe aceștia doi” nimeni nu i-a
văzut vreodată prin bisericile catolice; și la urma urmei cântă în stil ortodox și nu ca în Ardeal.”
Monseniorul a spus toate acestea cu tristețe mânioasă descriind cum s-a străduit să răspundă punct
cu punct la toate acuzațiile, cum nici un avocat nu ar fi putut face mai bine.
Dar în fața declarației lui Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat s-a oprit brusc:
- Este posibil să fie gay care dorm împreună. Și or face-o și în casa dumitale.
La acest punct, Monseniorul schimbă tonul: ”în acea clipă, m-am ridicat, mi-am pus paltonul și am
ieșit fără să salut și fără să-i mai privesc în ochi, ca să nu-i scuip. Inutile au fost insistențele tuturor,
„Nu puteți, monseniore, este sărbătoarea Dv.! ”Am ieșit murmurând cu voce tare: „Nu sunteți
capabili să-i primiți, nici să-i vedeți la față, cu atât mai puțin să stați cu ei în casă măcar o noapte.
Și, fără să-i văzut vreodată, tu Cârnațule, să îți permiți să scoți pe gură asemenea murdării... să
 175

insinuezi că ăștia doi se culcă în casa mea ... .. ca în colegiile voastre ! ....(Și, întorcându-mă spre
Cârnaț): Nu mi-am închipuit niciodată că ai o gură atât de murdară ... Cred că ai băut un pahar mai
mult. Fă-ți un examen de conștiință ...”
Monseniorul Cârnațiu, grefier minutant la Secretariatul de Stat, nu și l-a făcut niciodată, nu și-a
schimbat atitudinea. A murit cu ideea pe care și-a format-o despre noi înainte de a ne vedea.
Acel prânz a însemnat sfârșitul relației Monseniorului cu acel echipaj. Pentru noi, el și-a pus
onoarea, fața, numele, cuvântul și pasiunea. Pentru noi, el și-a stricat propria -i sărbătoare.

Acest ultim gest al acestui minunat Om nu a fost descris în nicio revistă care relatează petrecerea.
Și azi, decenii mai târziu, sunt încă uimit: oricum am fi fost “noi doi” sau alții ca noi, acum știu cu
siguranță că fantezia pornografică a preoților celibatari este cu adevărat nelimitată.
Aceasta a fost atmosfera creată de acești oameni în jurul nostru, care a durat printre ei până la
moartea lor și dacă nu mă înșel și astăzi, printre nepoții și paranepoții lor, episcopii și paraepiscopii
lor.
XXX
Pe noi însă ne preocupa mai mult atitudinea ne-românilor, a ierarhilor Curiei, a înalților prelați ai
Vaticanului, a Papei însuși. Devenisem cele mai importante personaje ale micului dejun al lor. Și
nu aș spune toate acestea dacă nu aș avea mărturia nenumăratelor note informative ale diferiților
monseniori spioni care au umplut dosarele la Securitate, metri cubi de dosare care pot fi citite după
2000 în capitala fostei republici socialiste .
Povesteam toate aceste zvonuri părintelui Lacko, părintelui Paolo ... Rîdeau în hohote și nu au cedat
nici măcar o iotă în fața adversarilor noștri. Rîdeau mai ales când mă vedeau gata să plâng ... Numai
Don Petru Cadaru nu rîdea, ci se arăta foarte indignat și scandalizat. Se vede că el trăia noi și mari
deziluzii. Dar noi ne-am comportat la fel în fața tuturor ...
Rosetta, bucătăreasa părintelui Paolo, care ura pe toți ceilalți oaspeți, afară de Pater Lacko, pe noi
ne plăcea, cum am mai spus și ne păstra mereu ceva special în bucătărie. Ea era de partea noastră în
fața tuturor acuzațiilor. Și răspundea cu acele fraze excentrice, tipice mănăstirilor de maici: „Dies
irae, dies illa, cine stă deasupra mereu țipă, dies irae lacrimosa, cine este dedesubt doarme dusă. ”.
În italiană, însă, se potrivește în versuri. Am auzit-o mai târziu de la sora Amedea, una dintre
călugărițele de geniu ale Surorilor Carității Joanei Antida.

Astăzi, 10 iunie 2020, încerc să înțeleg diferența, în ochii lor, dintre un oaspete refugiat și un
oaspete spion. De ce, adică,exilații români, pe de o parte, și prelații Vaticanului, pe de altă parte,
erau calmi când aveau în față spioni și deveneau dificili, morocănoși, chiar odioși față de refugiați
 176

nevinovați. Fenomenul este absurd pentru că nimeni nu se îndoiește de inocența exilaților și nici de
a prelaților Vaticanului; dar, pe de altă parte, era de așteptat ca toți să prefere refugiații, care erau
sinceri, nevinovați, sufereau, erau victime, mărturisitori și chiar martiri ai credinței. Cum și de ce au
preferat spionii, denunțătorii, turnătorii care i-au ajutat pe tirani cu notele lor secrete să distrugă
popoarele, bisericile și destinele, timp de 40-70 de ani !
Mi se pare că există o singură explicație. În fața spionilor și a lui Iuda nu s-au simțit obligați. Erau
siguri de identitatea lor rea, erau atenți la discurs, nu le dezvăluiau mare lucru și nu se temeau de
spionaj; de fapt, spionajul acestora în Vatican a fost întotdeauna inutil. Faptul că au sărutat mâna
Papei sau au vizitat apartamentele papale sau faptul că și-au confirmat oamenii, preoți lași și
amorali, ca prelați, directori, oficiali din curii sau studenți, le-a dat impresia că au biruit Vestul
liber. De fapt, autoritățile Vaticanului plănuiseră deja să accepte acești ”pași” ca un program inerent
Ostpolitik-ului. În falsa coexistență pașnică stabilită în relațiile dintre Biserica Catolică și Statele
Comuniste, în diferite grade, ambii protagoniști au crezut că au învins adversarul: comuniștii
instalându-și spionii peste tot, de la Vatican până la ultimul sat al țării pe care o chinuiau, în timp
ce Vaticanul însuși a crezut că a câștigat, aranjând episcopi, preoți parohi, școli de teologie și
câștigând ceva mai mult spațiu pentru prezența catolică în țările ocupate.
Cu siguranță, calitatea vieții creștine și predicarea creștină a acestora a fost de gradul zero. Dacă
credeți că România creștină a fost educată corect în materie de religie, pe 40 de ani, de spioni, de
turnători, de tipi care vindeau secretele spovedaniei, umplând kilometri de dosare cu note
informative despre credincioși, prieteni, familie, vii și morți, vă puteți imagina ce rasă de oameni ai
Bisericii, ai credinței, ai culturii a putut ieși la iveală ... Paradoxul este că acești monștri, din Polonia
în România și din Ungaria în Iugoslavia, au menținut în mijlocul oamenilor mai multă evlavie, mai
multă seriozitate religioasă, mai mult atașament față de Biserică decât prelații și păstorii unor
Biserici occidentale libere și fericite. Dumnezeu a lucrat prin acești răi, deasupra capetelor lor. Să
nu uităm că ierarhia oficială, compromisă și coruptă a fost întotdeauna dublată de Biserica
clandestină, persecutată de toți, dar mai puternică dintre toate. Biserică subterană care în Occident
nu exista.
Și să revenim la noi. Refugiații erau o masă rău de digerat pentru toată lumea. Au fost și sunt o
povară. Trebuiau ajutați, inserați, primiți, aproape întotdeauna pe baza încrederii, ca în cazul nostru;
ceea ce costă efort, bani, nervi, tensiune. O îndoială rămâne întotdeauna, deoarece calomniile lovesc
cu insistență. Și mai presus de toate frica de regimurile din care s-a fugit. Prelatul spion declanșa
zâmbetul liderului comunist. Refugiatul declanșa război și amenințări reale. În vremurile lui Pius al
XII-lea era preferat refugiatul nevinovat și nu spionul perfid; Omul credinței și al martiriului și nu
Juda de rând. Dar Pius al XII-lea și lumea lui au fost urâți tocmai din acest motiv. Și mai sunt urâți
 177

și astăzi. Pentru că, între timp, s-a realizat întoarcerea monedei. Iuda a devenit preferat, pentru că
este convenabil. Refugiatul este respins, pentru că este enervant. Noi ne-am găsit exact în această
situație perversă.
Există, de asemenea, o problemă internă, dureroasă, dar care trebuie păstrată în secret de marii Șefi.
Refugiatul este un suflet convins, crede, și-a riscat viața pentru un ideal, nu suportă compromisurile,
poate fi un critic necruțător, un judecător: chiar și atunci când tace, ... iar prelatul occidental, liber și
bogat, a devenit, între timp, dacă nu a fost de totdeauna: un ateu, un indiferent, un birocrat, un
formalist, care știe totuși gravitatea acestor mari vinovății. Și nu numai din invidie, ci din ură
fariseică, nu poate suporta un adevărat, sau presupus ca adevărat, discipol al lui Iisus Cristos, care ar
veni din afară să-i strice socotelile. De aceea, puțini martiri și mărturisitori uciși în Comunism au
fost beatificați din 1960 încoace. Cu dinții strânși. Sau alături de alții de semn opus. Oricum,
planificați să fie uitați a doua zi.
De ce, printre sute de prelați, am găsit doar doi sau trei disponibili să ne iubească, să ne ajute, să ne
promoveze? Pentru că ei erau singurii care voiau să riște și să doarmă nopți tulburi, chiar dacă
luminoase. Ceilalți preferau nopțile liniștite, deși pătate de sânge și nelegiuire. De la Vlădică până la
tovarășul sindicalist.Lady Macbeth docet.

XXX
Întorcându-ne acasă de fiecare dată cu acuzații noi și repetate, care ne veneau în diferite moduri din
gurile românești, calomnii și răutăți gratuite care duceau la alungarea noastră și la negarea idealului și viitorului
nostru apostolat, zâmbetul Părintelui Hnilica ne lua, mai ales mie, durerile cu mâna : Într-o zi încep să
scriu:
”Gigi trăiește mai bine în lume; eu nu sunt deloc bine plasat în această lume.Sunt bolnav.Aproape zilnic îmi vine din
rărunchi o stare nervoasă cumplită care mă saltă de stomac în sus; criza de spasme de genul acesta, fără să mă doară
nimic e o durere pe care o ofer ca pocăință iubitului Iisus. Și copilașul acesta iubit pe care atâta îl întristez! Fie-i
durerile din cauza mea, spre sfințire; dar eu, Doamne, care sunt izvorul suferințelor să nu fiu lăsat de Îndurarea Ta să
cad în Iadul etern, pe care de fapt îl merit.”Sau:
”Te dorești un om splendid care să poarte de grije de oameni nenorociți, bolnavi sufletește....”.
Sau:
„Prezența lui Padre Paolo mă transformă, chiar dacă nu mă pot bucura de această fericire, pentru că
rămân supus anxietăților mele. Este episcop titular. Prin urmare, nu are puteri juridice. De aceea nu
poate rezolva singur cazul nostru. Dar mulți preoți și laici lucrează cu el. Apostolatul său împotriva
ateismului militant este urât de bunii creștini comuniști care pretind a nu vedea Comunismul ca
ateist militant. Părintele Paolo poate da orice nume operei sale, simplul fapt că există este odios. Cu
el, “noi doi”, suntem deci trei martori incomozi împotriva compromisului. Simt apostolatul lui ca al
meu. Venim din aceeași lume, avem aceleași experiențe și idei. De ce să nu rămâi cu el? Eh, bine,
 178

românii, Biserica Unită! Dar dacă ei ne urăsc? Dacă nu ne vor? De ce insistă magnificul Monsenior
pe această stradă fără ieșire? Misiunea noastră depășește pe români, pe cei doi sau trei care mai vin
la Coppelle duminica. Ritul bizantin ! Da, dar nu ajunge. Este important să te sfințești și să muncești
pentru suflete! Dacă aș fi vrut români- bizantini, parohie, soție, bani, aș fi rămas acasă, în România,
respectat și temut. (Dovada acestui lucru au fost colegii mei, cu siguranță compromiși cu regimul,
care, totuși, la scurt timp după zborul nostru, au primit pașapoarte, burse occidentale, demnități,
importanță, devenind ulterior profesori (de două parale, dar totuși.....), episcopi și patriarhi.
Ortodocși și catolici. Unul mai compromis decât celălalt de acord. ”Noi doi” am eliminat orice
compromis. Atunci dragă, stai pe afară .... Exact ca odiosul Părinte Paolo”.
În câteva săptămâni am înțeles că misiunea noastră putea evolua alături de părintele Paolo,
de Pro fratribus, de felul său de a fi. Dar Pater nu făcea nimic pentru a ne introduce în Institutul
său.Ne zâmbea, ne binecuvânta, ne sfătuia, ne oferea bani, cărți și atât.
-De ce nu ne vreți, de ce nu ne primiți, de ce nu ne propuneți ?
-Cum de ce, mi-a răspuns.Pentru că nu vreau să vă forțez conștiința. Nu aveți nicio obligație față de
mine. Vă țin și vă iubesc ca frați, dar cea care trebuie să vă rezolve este Congregația Orientală.
Așteptăm răspunsul ei. Și apoi, Monseniorul Tăutu vă vrea cu dânsul. Cum să-l trădați ? În
fine,dacă chiar simțiți că v-ar plăcea să fiți colaboratorii mei direcți, veți merge voi și îi veți spune,
nu vreau să vă fur de la români.
Ei bine, cum să-i răspund? Că românii ne urăsc? Că nu ne vor? Că singurul care ne vrea era
Monseniorul? Că românii nici măcar nu știu ce vor cu adevărat? Este dureros să o spui.
Fiecare gest care a venit de la ei sau de la Congregație ne-a confirmat în adevărata noastră vocație:
misionari, filosofi, purtători de cunoștințe. Însă. A fi poeți, muzicieni, teologi, mistici, misionari,
oameni de creație, de gândire, de dialectică, este posibil doar ca preot catolic. Teoretic. În Comunism, în
ortodoxie, nu este posibil. Minciuna primului, fanatismul îngust al celui de-al doilea suprimă inspirația, sufocă sufletul.

Cu siguranță, formalismul catolic nu face excepție. Dar sfânta viclenie îl poate birui. Și, cu părintele Paolo, toate
acestea puteau fi posibile.

43. ALTE ALINTĂRI ALE DOMNULUI:

MAICA LODOVICA DE FATIMA
ȘI MAICILE EI OBLATE . PRECUM ȘI MAICA TERESA DE CALCUTTA
În această climă de amărăciune, Dumnezeu nu s-a putut abține să -mi trimită un mare semn de
iubire, care, de fiecare dată se răsfrângea asupra amândorora.
Așa că, dacă de dimineața, Gigi și cu mine porneam să vizităm bazilicele, muzeele, piețele,
splendorile Romei, una câte una, sau să vizităm librăriile și bibliotecile accesibile, la masa de prânz
 179

cu părintele Paolo, împreună cu fratele său Janko și ceilalți din familie, apărea totdeauna un
personaj misterios care se dezvăluia ulterior a fi un unicat sau pe aci pe aproape.
De fapt, chiar din prima clipă am avut în fața noastră, cum am spus, două ființe extraordinare: două
călugărițe îmbrăcate în albastru cenușiu cu o inimă roșie imaculată pe piept: era maica Lodovica
Pellegrini și sora Stefania.
Maica Lodovica era fondatoarea, la Settimo Torinese, a unei comunități religioase de ”Oblate”
dedicate Mesajului Fatimei. În acest sens, ea se simțea un singur suflet cu Pro Fratribus,având chiar
ideea de a-i oferi creația ca o ramură feminină a comunității. Oooh, Fatima! Întrucât părintele
Anatolie Zarea, (spiritualul de la Seminarul ortodox din București, dar foarte luminat pentru a nu
înțelege luminozitatea Romei catolice) mi-a vorbit în secret despre acest loc sacru, în 1970, (și
acesta este unul din cele o mie de paradoxuri pe care le-am trăit: să aud vorbind de bine despre
Fatima pe un om al unei Biserici care, prin regulă, trebuia să disprețuiască Fatima), eu am simțit-o
ca fiind cea mai apropiată de destinul meu, deoarece Fatima este miracolul ceresc prin excelență,
dedicat eliberării lumii de Comunism. Am înțeles imediat că ”noi doi” trăiam acest fenomen în
comun cu aceste maici și cu Pater Hnilica: concentrarea asupra secretelor Fatimei, care vorbesc
despre Convertirea Rusiei care-și răspândea otrava pe tot pământul. Și noi eram cele mai actuale,
cele mai imediate victime ale perversiunii Fiarei. Părtași cu toții la aceeași antipatie a lumii și a
Autorităților supreme: noi, Pater, Maicile Oblate, cu fundațiile lor. Deo Gratias.
Am devenit imediat simpatici Maicilor Oblate care s-au arătat foarte emoționate de aventura noastră
de viață și de dorința noastră exprimată cu mult foc de a deveni preoți, predicatori, misionari,
apostoli ai lui Iisus Cristos în lumea liberă; să povestim ororile Comunismului și să cerem ajutor
pentru popoarele asuprite. Jurnalul lor din acele zile o atestă, după cum am văzut. Eu voi transcrie
în cartea aceasta a mea tot ce ne privește pe noi din jurnalul lor,din care apare că din prima clipă
am fost considerați copiii lor, familia lor:
Chiar în ziua în care ne-am întâlnit la prânzul comun al lui Pater, mergem cu Maicile Oblate la
Papa. Îmi place cum descriu ele, ziua, în jurnal:
15 octombrie, 1975
Ore 16: se merge la Audiența generală în piața Sf. Petru. La ora 17, Sfântul Părinte trece prin
mijlocul unei mulțimi delirante, ... Ne întoarcem acasă la ora 19,40. La orele 20 Monseniorul
Paolo celebrează Missa. La orele 21, Cina. Cei doi teologi sunt copleșiți de bucuria că l-au văzut
pe Papa și l-au ascultat. Maica se întreține cu Monseniorul.La orele 24 odihna.
17 Octombrie.Concelebrarea episcopilor polonezi în S. Maria Maggiore, prezidată de cardinalul
Wyszynski. (Eu îl ador de departe).
Maicile se uitau la noi și ne căinau, nu numai ne admirau.
 180

Dar, înainte de a lua vreo decizie, s-au văzut și ele dublate într-o seară de octombrie de alte trei
călugărițe pe care le-au cunoscut cu noi odată, în admirabilul apartament al părintelui Paolo. Cele
trei, una europeană, altele două cu aspect indian, purtau o uniformă specială care avea să devină în
curând faimoasă, la fel ca fondatoarea lor.
-Prieteni, aveți în fața Dv. pe Maica Tereza din Calcutta cu două dintre măicuțele ei, care lucrează
în India și fac atât de mult bine pentru cei săraci și bolnavi. Scopul nostru este, ca atunci când vor fi
mai numeroase și când va fi posibil, să le trimitem în Rusia, în România sau în China comunistă,
unde carisma lor este mai utilă ca totdeauna.
Am urmărit cu uimire cum Pater Paolo planifica Botezul întregii planete dar mai presus de toate a
eparhiei sale, de la Berlin la Pechin, (așa cum îi spusese episcopul care-l consacrase în secretul
închisorii slovace). Și acum, că știm cum s-a încheiat, ce bucurie, ce mândrie simt în mine, după ce
am întâlnit, în vremuri nebănuite, pe cele mai alese personaje care au devenit ulterior celebre,
importante și decisive. Da, pentru că, mai târziu, când gluma a devenit serioasă, am făcut calculul
că mulți dintre cei pe care i-am cunoscut ca ignorați de publicul larg, nesemnificativi sau în
devenire, au devenit ulterior celebri, bogați, influenți, rămânând totuși smeriți. Unii, chiar
canonizați. Mă gândesc la Maica Tereza, la Karol Woityla și la cel cunoscut și iubit câteva luni
mai târziu, Oscar Luigi Scalfaro. Dar eu am rămas neschimbat, măr de lângă drum și fără gard, 23

care vede pe toți trecând, oferă fructele sale sau îi sunt furate .. și ajunge acoperit de praful trăsurilor
în fugă.
Maicile scriu: 18.10. 75. La 17.30, sosește maica Tereza, însoțită de o călugăriță de limbă italiană.
Padre Paolo Hnilica ne invită în salon; iar după primele salutări începem să vorbim despre
comunismul ateist și despre marea nevoie de rugăciune, iar în cele din urmă, despre vocații.
Maica Lodovica a noastră expune dorința de a avea două sau trei fete indiene, asigurându-o pe
Maica Tereza atât din punct de vedere spiritual, cât și din punct de vedere economic .. Maica
Tereza o invită pe Maica noastră să meargă în India și să studieze limba engleză, nu numai, dar se
angajează să ne anunțe dezinteresat, că dacă vine la ea o fată înclinată spre o viață strict
contemplativă, o îndreaptă către noi cu toată inima. Maica Lodovica îi dă Maicii Tereza o imagine
a Inimii Mariei și coloana broșurilor noastre. În timp ce vorbeam, fratele lui Mons. Paolo, don
Janko a făcut câteva fotografii. La ora 19.30, Padre slujește Liturghia și ne împărtășește sub
ambele specii. Orele 20,30, cina. La orele 22 mergem să ne odihnim.
Maica Tereza a rămas impresionată și de fuga noastră, de prezența noastră, de jertfa noastră. Acum,
că e sfântă în cer, sper că nu ne-a uitat. Minunat, într-adevăr, de neuitat.

23
Beniuc.
 181

La 13 noiembrie „slujesc” pe altarul lui Pater Paolo, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care
o cântam plângând cu dor. Slujeam zilnic mult dorita Adorare euharistică solemnă, pe acel altar.
Mă îmbrăcam în stihar alb, cântam în latină, după care mă împărtășeam singur alături de Gigi.Ba
împărtășeam și pe Maici sau pe cine se mai nimerea. Foloseam toate privilegiile acordate de
”Vatican” teologului catolic secret care eram în Lager și a cărui soartă nu se schimbase prea mult în
Capitala libertății și credinței. Maicile Oblate erau fermecate de aceasta; am găsit textul italian al
Liturghiei printre cărțile părintelui Lacko și am slujit-o împreună cu Gigi cu cea mai mare precizie,
lăsând părintelui Paolo onoarea de a sfinți darurile.
Este un fapt al acelor zile la care mă gândesc și astăzi, în 2021, cu bucurie și cu furie.
Duminică, 16 noiembrie,1975, am cântat Liturghia la Coppelle, cu monseniorul. Am făcut o
boacănă. Am încercat să reproduc acolo fanteziile mele dela Bistrița și București, unde cântam la
strană și în cafas melodii din Missa lui Gounod, sau improvizații după Schubert, pentru poporul
ortodox (oferindu-le ca muzică psaltică !!); dar la Roma, aceste erezii nu prindeau, iar monseniorul,
ca și noi, avea nostalgie de melodiile din România pierdută, în cazul lui, de la Blaj-Oradea. Așa că
ne-a zis scurt și de la obraz::
-Ia tăceți și lăsați-l pe Mario să cânte, că voi, mai ales tu, Cătăline, mai coborâți și tonul !
Aoleo! Eu, marele muzician, ce gafă ! Și între timp a apărut și Don Pietro Cadaru, care i-a cam dat
dreptate. În ziua aceea m-am făcut foc pe aceste genii minunate și nemaiîntâlnite ale vieții mele de
fugar.... Madam Cocco rîdea de murea !
Monseniorul mi-a mai făcut de-astea. La o nuntă (într-o sâmbătă, pe 20 nov. 1976, ore 11) unde ne-
a invitat să facem pe cantorii, în biserica Sfânta Ana, parohia dinnăuntrul Cetății Vaticanului, m-am
apropiat de urechea lui:
-Monseniore, ați uitat să ziceți....
El, tare:
-Ce zîci?
-Să cântați Mărire Ție....
-Cee? Traje-te de-aci !
Aoleu, în văzul lumii întregi . Dar tot el ne trimisese un bilețel, ca să cântăm exact ”Mărire ție,
Cristoase și Isaia....”
Și când mă gândesc că acum, după 40 de ani, eu fac la fel ca dânsul !
XXX
Dorm o oră după masă. Mă trezesc. Gigi nicăieri. Lăsase un bilețel: ”Sînt pe afară să iau puțin aer,
Giorgio”.
 182

A doua zi, iar, la fel. El scrie: ”Dragă Cătăline,am plecat la Monseniorul Tăutu cu valiza și plicul
pe care le-am luat de la tine din cameră; dormeai. Până la masă, mă întorc. Buona giornata !
Giorgio”.
A treia zi, alt bilețel: ”Sînt plecat la don Sergio. Venim la masă. Buona giornata, Giorgio”.
Mmmmn! Învățase deja expresia italiană. Eu nici azi n-o folosesc. Dar ce făcea , în realitate?
Pregătea plecarea noastră. Eu, habar n-aveam , sau uitasem. El nu. Și iată ce se întâmplase:

44. CAPITALA SE MUTĂ LA TURIN CU MAMA LODOVICA

Imediat după întâlnirea cu Maica Tereza de Calcutta și surorile ei, Maica Lodovica Pellegrini s-a
simțit inspirată, poate, de impulsul misionarei albaneze care devenise indiancă din dragoste pentru
săraci și pentru Iisus ... Și veni cu propunerea:
-Padre, eu văd dragostea Dv., dar și greutatea de a ajuta toți refugiații și persecutații. Însă
apartamentul acesta este prea mic; și aici vine zilnic câte cineva în căutare de ajutor. Dacă vreți și
băieții sunt de acord, Maicile Oblate vor fi fericite să-i găzduiască în casa noastră de la Settimo
Torinese, cel puțin până când se va primi răspunsul Sfântului Scaun și vor fi plasați într-un Colegiu.
Între timp, dacă ne permiteți, vom fi bucuroși să vă ajutăm ...
Propunerea a plăcut cu siguranță lui Pater, dar și nouă. Am spus cu toții, imediat: ”sigur că da” și
ne-am pregătit de plecare. Monseniorul a fost, de asemenea, foarte fericit, a scris chiar câteva
rânduri de mulțumire Maicii și ne-a binecuvântat pentru această nouă aventură. Pe Gigi l-au ghicit
de la început mai practic și-l chemau să pregătească plecarea. Eu, cum bine zicea Gigi, dormeam.
Patru ani mai târziu, în 1979, am scris despre asta: „Gândindu-mă la acele momente, lacrimile îmi
vin și acum. Cine ne-a cunoscut și nu ne-a iubit? Cine nu ne ajuta? Dacă nu m-ar fi împuns spinul
tăcerii celor care ar fi trebuit să se gândească la noi, aș fi fost un om fericit! Acum știu cum trebuia
să mă comport ca să nu sufăr atât. Dar cum poți fi înțelept pentru prezent? Ești doar pentru trecut și
pentru viitor….
Da, nu era numai tăcerea, mai erau și calomniile. Dar tăcerea ne lovea direct, căci ne ținea pe loc.
De calomnii nu te salvezi; nici Dumnezeu nu ”știe” să se salveze.

Și, astfel pe 17 noiembrie, într-o zi ploioasă, am fost duși la gară cu mașina.

Oh, ce aventură! Ca pe drumurile Germaniei în timpul evadării: cu Gigi care plecase cu noaptea-n
cap la Latina să ”închidă” dosarul cererii noastre de emigrare în SUA, care era obligatorie; și sosise
la timp în Gara Termini, în timp ce mașina noastră se împiedica de traficul imposibil al unei Rome
sub potop. Gigi s-a urcat în trenul programat, convins că și noi ne-am urcat și astfel a ajuns la
Torino fără bilet. Cine știe cum îi va fi convins pe controlori că biletul său era în geanta Maicilor
 183

Oblate, care, de fapt s-au suit împreună cu mine, în trenul următor ...Controlorii au văzut niște maici
dormitând în vagonul de alături și l-au crezut pe Gigi care se prefăcea și el că doarme.... Noi ne-am
urcat în trenul care a plecat cu două ore mai târziu. Cu același bilet. Notez aceste amănunte, numai
spre a sublinia că regulile trenurilor italiene și a întregii vieți erau atât de flexibile și rezonabile în
acei ani. Mă gândesc acum: în 1975, Italia însăși era mai tolerantă, mai la îndemână, mai umană.
De-a lungul deceniilor, ceva s-a îngroșat, a devenit mai american sau poate mai arab ... După 2000,
totul s-a complicat în Italia, adaptându-se la absurditățile altora și după 2001, cu scuza terorismului,
adio agilităților de dinainte. Cu frontierele închise ne-am deplasat mai liber decât acum cu
frontierele deschise și aceeași monedă.
Am plecat la Torino înarmat cu multe ”bogății” dorite de o viață întreagă: cu dexteritatea de
a scrie la mașină și de a vedea pentru prima dată un text al meu care nu mai era scris de mână (în
afară de teza de licență la București și câteva lucrări pentru doctorat; căci a avea o mașină de scris
și de orice în Comunism era un privilegiu, un dar, a cărei lipse forțate, generațiile de astăzi nu o
percep ....); plecam cu un mic și adevărat casetofon, care mi-a dat bucuria inexprimabilă de a
înregistra vocea lui Mami prin telefon, în ce două din cele trei apeluri pe care am reușit să le fac de
la telefonul călugărițelor; și discuri și casete cu muzica mea preferată, cea a marilor Maeștri; căci și
casetofonul era interzis în paradisul lui Lenin; o valiză de cărți românești și franțuzești, ai căror
autori mi i-am visat înainte de a mă naște ... și cu suficienți bani primiți în dar pentru a-mi cumpăra
filme color, așa că am avut primele mele fotografii colorate din viața mea: prea târziu, fără Mami,
Tati, mama, Tăticu, unchii, fratele, prietenii și peisajele din primul paradis ...

Iată cum povestesc Maicile aventura noastră:

15 .11.75. Maica noastră se întoarce de la Roma, dar nu singură, ci cu cei doi seminariști care au
fugit din România și au fost oaspeții părintelui Paolo. Vor locui la noi pentru o perioadă mai scurtă
sau mai lungă, pentru a-și îngriji sănătatea.Cei doi români, Giorgio și Lino, au nevoie de îngrijire
și de odihnă.Ne bucurăm să-i găzduim pe acești curajoși eroi ai Bisericii, care, cu atâtea sacrificii,
au abandonat totul, patria și familia, pentru a ajunge la un ideal sublim: să fie preoți. În acest scop
ne rugăm și ca Iisus și Maica Domnului să fie pentru ei și pentru cei dragi ai lor un izvor de
bucurie și seninătate.”

Și așa a început o nouă perioadă a vieții noastre pe care o consider providențială, mai ales pentru
sufletul meu chinuit.
După cum se vede, Maica Lodovica fusese deja impresionată de istorisirile mele despre evadare,
despre Mami, despre Bistrița, despre splendida mea copilărie pierdută pentru totdeauna ... îmi
 184

văzuse deja lacrimile, durerea, dorul bolnav ... și înainte de a apela la medic, (aici , în Italia, acesta
a fost primul impuls al celor care m-au văzut pentru prima dată: signorina Coccò, apoi Pater Paolo,
apoi Maica Lodovica ...) mi-a oferit camera cu patul mamei sale, pentru a retrăi atmosfera familiei
și a dulceței, pierdută pentru totdeauna. ...
Între timp așteptarea răspunsului de la Vatican devenea din ce în ce mai înfrigurată și
minunații noștri Părinți, Aloisiu, Lacko și Paolo păreau să se zbată în zadar pe toate fronturile.
Marți, 18 noiembrie, suntem invitați la o conversație academică și consolatoare cu capelanul
Maicilor, părintele Alfonso Montabone, un bun lingvist și muzician, cu care am rămas într-o perenă
prietenie și căruia i-am cerut Memoriile inedite și am fotocopiat partea dedicată războiului în care a
luptat ca preot militar pe fronturile africane și apoi pe cele sovietice, alături de ai noștri. Am avut
atâtea consolări, dar nu știu de ce nimic nu mi-a fost de ajuns, golul inimii mele pentru pierderea
Bistriței, a lui Mami, a scrierilor mele, a fotografiilor celor dragi, muzicile, amintirile, pierderea
întregului trecut m-a dat peste cap, m-a făcut schizofrenic, de nerecunoscut. Și, în paralel, plin de
inițiative. Cântând din gură și la orgă am primit alături de Gigi elogiile tuturor prietenilor surorilor,
oameni foarte delicați, nobili la suflet și de sânge albastru, plini de daruri și surprize. Astfel,
Liturghiile zilnice ale Maicilor au devenit brusc, toate, solemne, cu adăugiri originale pe care
nimeni nu le știa dacă sunt din Orientul îndepărtat, egiptene sau pur și simplu propriile mele
compoziții. Numai eu știam, desigur. Gigi a făcut progrese rapide în pronunția italiană agrațiată,
pentru ca nici cei mai atenți italieni să nu priceapă din ce provincie a peninsulei provine, în timp ce
eu produceam melodii inedite în fiecare zi: toate erau Mozart, Schubert, Gounod, Ceaikovski etc.
Adică apocrife ale acestora.
Nu a fost nevoie de mult efort ca Vicarul episcopal, parohul din Settimo, Don Guglielmo Pistone,
un preot ales și încă tânăr la cei 65 de ani ai lui și prieten al maicilor, să se îndrăgostească de
destinul nostru, admirându-ne credința și dorința de a deveni Preoți catolici. Când a auzit că, pe
lângă orgă, eu cânt bine și la vioară, n-a mai stat pe gânduri...și într-o zi a venit cu o vioară nou-
nouță, cumpărată pentru mine și mi-a dat-o cadou de Crăciun. În scurt timp, noul instrument a
căpătat voce, un sunet melodios, și timp de ani de zile am cântat la toate ocaziile, spre deliciul
multora, oferind melodii italienești, românești, europene, clasice sau ușoare, populare sau
evlavioase. Încercând să ating măcar o clipă ceva din bucuriile copilăriei.
Acum, când mă gândesc: Don Pistone venea să slujească Liturghia duminicală și să predice. În
restul zilelor, era suficient părintele Montabone. Pistone a fost o figură importantă pentru biserica
din Piemont. Venea întotdeauna cu mașina, condus de același șofer, tată al unor copii frumoși. De
fiecare dată afla un nou detaliu din povestea aventurii noastre, din perversiunile Comunismului, sau
a întârzierii de neînțeles a răspunsului de la Vatican.Când mi-a adus vioara s-a exprimat: ”Dacă nu
 185

vine nici un răspuns de la Roma pentru voi, eu vă prezint Cardinalului nostru, aici, la Torino”. Da,
splendidă idee. Și totuși: el nu a ridicat niciodată un deget ca să ne invite în parohia sa, ca să
povestim tinerilor aventura noastră. El nu a deschis niciodată gura prea mult ca să povestească
public nenorocirile suportate de Bisericile noastre din Lagărul de concentrare socialist. Și el, ca și
episcopul de Novara, Francesco Franzi, un mare prieten, un om ”marian”, șeful Mișcării de Fatima,
ca să nu mai vorbim de cardinalul Pellegrino, supranumit cel roșu ...Dacă totuși pronunțau numele
Fatimei, vorbeau de rugăciune, penitență, Împărtășanie, fără însă a atinge esențialul mesajului de la
Fatima: consacrarea Rusiei, spre a scăpa lumea de Comunism, de perversitatea intrinsecă a acestei
tiranii și antifilosofii. Nimic. Nu, nu erau comuniști, dar erau ”atenți” la „credincioșii” lor,
comuniști în majoritate absolută, prieteni ai dușmanilor noștri, închinători ai stelei roșii, aceea a
morții noastre…. Nu-i instruiau, ci îi lăsau în iluzie și-n ignoranță vinovată. Deci, cum puteau să ne
iubească pe “noi doi”?
Se.... temeau de noi. Dar dragostea, dulceața atmosferei din casa Maicilor Oblate era prea puternică
pentru ca noi să ne dăm seama pe deplin de această duplicitate continuă, dublură, trădare de sine în
care se scălda întreaga Biserică italiană, impregnată de comuniști și de sceptici, condusă de o
ierarhie atee sau indiferentă, cinică și abuzivă, al cărei teatralism absolut și lipsă de coloană
vertebrală nu mai puteau fi cenzurate de Roma, deoarece Papa al cenzurii și al cuvântului clar și
dur plecase deja de ceva vreme în lumi mai bune ... Eh !
La acest tip de tristețe, pe care, recunosc, nu o înțelegeam, ca azi, în toată profunzimea ei, s-au
adăugat ecourile modernismului biblic. Ziarul Bisericii din Torino saluta un tip de Comunism. Și un
prieten al călugărițelor, un tânăr preot și profesor la seminar a venit să- mi confirme, între o cafea și
alta, că toți credeau în evoluționism, că luau Biblia în sens simbolic aproape în întregime, că din
toate minunile lui Isus se mai salva, poate, Învierea. (Și am avut imediat suspiciunea că Domniile
lor o păstrau doar din pură convenționalitate, pentru a nu închide complet baraca).
Pentru mine a fost o lovitură. Știam pe de rost cele mai stranii teorii, dar eram convins că teologii
serioși le luau ca teorii pure, sau ca ipoteze, păstrând seriozitatea dogmei, a credinței și a bunului
simț științific. Ași. Exact invers. Cu toate acestea, mi-au luat mulți ani să înțeleg pe preotul francez
din Montauban care la sfârșitul lunii iunie 1976 ne-a spus cu fermă convingere : ”mon cher, ils
n’ont pas la foi, pour rien, ils n’ont pas la foi!”
Miercuri, 19 noiembrie, călugărițele ne-au dus la un magazin drăguț și ne-au cumpărat două
paltoane albastru închis, ca pentru iarna care se apropia, pe care le-am purtat până acum câțiva ani
și pe care le păstrez ca pe o dulce amintire. Maicile nu s-au oprit la atât. Cred că au cheltuit o avere
cu noi, astfel încât nu ne-a lipsit nimic: medicamente, cărți, discuri, haine, cadouri, mâncare,
dulciuri delicioase, timbre și cărți poștale de toate gusturile ... fără nici cel mai mic gând să ne ceară
 186

și nouă să contribuim din banii și cadourile pe care le primeam din dreapta și din stânga de la cei
care formau și formează încă cel mai dulce popor din lume ...
În loc de vecernie, am slujit amândoi o Liturghie bizantină, aproape ca o repetiție generală, iar apoi,
pe 20 noiembrie, am învățat și pe călugărițe cum să-l sărbătorească pe Sfântul Grigorie Decapolitul,
salvatorul meu, prin moaștele din pierduta Bistriță.
Maicile scriu: 22.11.75.
Sărbătoarea Sfintei Cecilia. Cei doi seminariști români au cântat în timpul Sfintei Liturghii
acompaniindu-se la armoniu. În fiecare dimineață, capelanul nostru ne împărtășește sub ambele
specii și cântăm la ofertoriu și la comuniune acompaniate la armoniu. Băieții sunt foarte generoși,
fervenți, de mare ajutor.
Cântam aceste slujbe cu o înflăcărare nemaipomenită, al căror parfum m-a învăluit dureros în
lanțuri de dor și instincte orientale de care Dumnezeu Însuși m-a eliberat abia după anul 2000.
Traducerile și adaptările mele de cântece și rituri combinate din acea perioadă mi-au fost utile
pentru următorii 40 de ani, umplând regiuni întregi ale Italiei, după cum au scris mai târziu ziarele,
”de farmecul riturilor bizantine”, cântate și slujite în stil italian, înnobilându-le; așa precum la
vremea sa, a făcut romanicul care a înnobilat bizantinul, în superbe catedrale.
Și totuși, acest dor neprevăzut după riturile copilăriei a fost o sclavie pentru mine. Cultul liturgic a
fost întotdeauna marea sclavie sentimentală a religiilor și, de asemenea, a creștinismului, după anul
100. Mi-e rușine și azi și mă smeresc în fața istoriei, pentru că m-am ținut legat de acest fanatism
nostalgic pentru 15 ani de exil, plus 15 ani de după exil.....
Institutul Maicilor avea, cum era și normal, pianul și armonium-ul mult dorit de care aveam
nevoie pentru a compune, a transmite bucurie, a-L celebra pe Dumnezeu, a plânge dorul meu.
Crăciunul mi-a dat ocazia să-mi exprim nostalgia pentru Crăciunul românesc într-un mod original,
traducând colinde românești și învățând pe călugărițe și pe credincioși să le cânte. Pentru prima
dată, mănăstirea a adăugat bradul de Crăciun ceea ce nu era obișnuit în Italia, dar au făcut-o de
dragul nostru. Voința mea a fost lege pentru ele și încă pe mulți ani.
Înainte de Crăciun am trimis o mulțime de cadouri în România, haine și mâncare pentru o
țară din ce în ce mai înfometată, Nu știu câte din toate au ajuns la destinație. Iubirea, caritatea,
generozitatea turinezilor au depășit orice imaginație. Providența ne-a dat ocazia să experimentăm
aceste virtuți ale italienilor, provincie după provincie, toate depășindu-se pe ele însele. De la
turinesi am trecut la novarezi, de la novarezi la milanezi, de la milanezi la pugliezi,apoi la trentini,
iar de la trentini la Romani și așa mai departe; niciun colț al Peninsulei nu a rămas în afara listei
binefăcătorilor noștri.
 187

45.ÎN SFÂRȘIT DEVENIM DESTUL DE OCCIDENTALI

Pe 6 decembrie, am trimis la Questura din Latina cererea pentru documentul tipic de voyage pentru
refugiați. Astfel, aveam acces la drumul către Paris, Atena sau Viena; pe străzile cărora puteam să
ne simțim mai aproape de București, Constanța sau Cernauți. Să-mi înec dorul. Să trăiesc durerea în
sens invers. Să mă visez acasă. Înainte, în patul de acasă, mă visam pe străzile Romei. Acum, visul
călătorea invers. Este paradoxul spiritului respins de Edenul lui Adam.
Italia m-a consolat din prima clipă cu generozitatea sufletelor alese care par să se fi adunat, apăsate,
înghesuite în jurul nostru, pentru a contrasta cu gulagul din care scăpasem. Ce nebunie ! Îmi lipseau
cărțile mele din prima copilărie deși aveam la îndemână biblioteca Vaticanului, urmată la un an de
bibliotecile, librăriile și anticăriile din Paris, Munchen, Viena etc. etc. Am avut în cele din urmă
ocazia să studiez tot ceea ce visasem, fără cenzură și fără fragmentare: limbi, autori, cărți de
teologie și filozofie, dar mai presus de toate cărțile interzise: opera completă a lui Rudolf Steiner, de
exemplu. Citită între noiembrie 75 și februarie,1976, în italiană. Urmat de studiul teosofilor,
spiritiștilor, martorilor lui Iehova și cărțile diferiților Guru indieni. În paralel, cărțile fasciste,
naziste și legionare de bază, complete. Toate interzise în Comunism. Chiar și comuniștii italieni sau
francezi nu glumeau cu intoleranța lor. Nu puteai fi văzut în tramvaiul din Torino cu Mein Kampf în
mână. Pe care l-am ținut în mod intenționat la vedere, din dispreț față de intoleranți.
Cred că tocmai prin cărțile lui Steiner am dobândit toți termenii italieni necunoscuți pentru mine în
domeniul filozofiei speciale.
În acele luni, am aprofundat totul despre Fatima, al cărui mesaj cu secrete este încă o sursă de
mirare și cunoaștere a viitorului. Mi-am continuat în mod firesc studiul de specialitate asupra
misticismului teologiilor, al marii poezii. Citind în fiecare zi l'Avvenire, ziarul episcopilor italieni la
care erau abonate Maicile, am învățat cuvintele italiene care-mi scăpaseră, dar mai presus de toate
dublul gând al teologilor moderni, un dublu gând vinovat, complet diferit de inocentul dublu gând
prin care se supraviețuia în Comunism.
Nu a fost un caz, ci tot providență, ca TV italiana să dea în acea perioadă filmele cu Don Camillo și
Peppone, cu minunatul Fernandel, care m-au condus la cărțile lui Guareschi, să-mi îmbogățească
vocabularul și să mă consoleze, înțelegând că, în mijlocul unui Comunism nefast și ignorant a 30 la
sută din italieni, a existat și o mișcare de opinie care știa și, de asemenea, spunea adevărul. Dar
rămân la convingerea precisă, în urma studiului meu atent, că singurii care au spus adevărul în
Italia, despre Comunism, dar și despre război, despre istorie și despre destinul umanității au fost
 188

Missinii, adică mica dreaptă a lui Giorgio Almirante. De la început până la sfârșit mi i-am simțit ca
aliații noștri naturali împotriva minciunii generale, împotriva Comunismului bolnav al preoților și
călugărițelor, împotriva compromisului istoric, nu numai al partidelor creștine, dar mai ales al
Vaticanului însuși, cu Ostpolitik-ul său, care a înnegrit viața noastră și ne-a anihilat sacrificiul. Am
simțit că istoria noastră, însăși existența noastră, nu le plăcea decât acestora, cu adevărat. Am mai
spus-o.Democrații creștini s-au arătat solidari cu noi, dar încercau de fiecare dată să-mi tempereze
vocabularul. Preoții rămâneau nedumeriți de istorisirile noastre și episcopii, aproape fără excepție,
ne-au fost împotrivă. Nu voiau să audă nimic despre suferința fraților lor din Gulag și nimic care să
i facă urâți în fața „credincioșilor” lor comuniști pe care îi menajau, ca să nu fugă din biserici, să-i
lase fără bani și fără sărutări de mâini. În Italia, mai mult decât în altă parte, mărturia noastră, însăși
existența noastră a fost o povară pentru signoriile lor. Se simțea în aer că marea trădare a aliaților,
alianța lor cu sovieticii era durabilă și mai presus de toate bine acceptată, iar cei mai urâți nu erau
sovieticii, ci americanii, britanicii, francezii, alături de foștii aliați germani, într-o confuzie de
neegalat .
Știam, am văzut cenzura mentală și instinctivă a opiniei publice și nu am prea luat-o în considerare.
Repetam cu nebunie tuturor, strigând: „Sunt refugiat, nu vizitator, am fugit și nu am venit, sunt
fugar, nu sunt emigrant, sunt în exil, nu în vacanță; Estul comunist nu este un lagăr de plăcere, ci
de exterminare, etc .... (Încercam degeaba să corectez cuvintele false precum „regim stalinist,
Comunism stil italian, disident comunist, care falsificau realitatea și conștiința victimelor. Și nu, nu
am fost niciodată iertat și sunt mândru de asta).
Desigur, în aceste condiții de cenzură culturală, diferită de cea a Lagărului socialist, dar nu mai
puțin perversă și mincinoasă, nu mi-a fost greu să înțeleg că italienii în general erau și sunt încă un
popor foarte subiectiv, care își folosesc facultățile umane într-un singur sens: oameni părtinitori,
adică. Doar geniile și cei aleși depășesc această limită aici în Italia. În afara acestora, ceilalți,
indiferent dacă sunt de dreapta, sau de stânga, religioși sau atei, nu văd, nu pot și nu vor să vadă ” et
altera pars".
Monsieur Henri, părintele meu francez, îmi trimite, ca încurajare și ca o confirmare a gestului
nostru suprem pagina de ziar franțuzesc de pe 9 decembrie, 1975, cu știrea că rugbymen-ul român
Rika Boroi, 21 de ani, 1,98 m, 105 kg de la echipa Dinamo din București, (a Securității!) a dispărut
duminică seara la orele 23 de la hotelul din Bourg en Bresse, cerând desigur azil politic. A venit, a
jucat, a dispărut, recuperând și pașaportul. Ce neplăcere pe nemernici, luni la orele 17, să nu-l mai
vadă la aeroport !
Ce ne-am bucurat pentru el ! Dar și ce viață ascunsă și periculoasă va fi trebuit să ducă ! L-am
felicitat în gând și l-am căinat, tot în gând, cu drag.
 189

46. MAMI ȘI TOATE RUDELE NOASTRE DIN GULAG

Între timp, scriam ilustrate pentru Mami la Bistrița. Nu aveam de ales și nu credeam că o vor
necăji organele pentru asta. Dar pentru tatăl și fratele meu, Nicusor, în Rîmnic a fost mai
complicat. Am trimis totul la adresele prietenilor, Vasile Grunz, care locuiau în partea opusă a
orașului și o carte poștală din Roma, deschisă și nesemnată, putea fi mai puțin riscantă. Până la
începutul lunii octombrie, au continuat să primească ilustratele scrise în Polonia și trimise de Maica
Skolastyka și tinerii Andrzei și Adam Skwarek în zilele programate.
Planul nostru a funcționat. O vreme, ai noștri nu au fost deranjați de miliție și securitate.
Dar la începutul lunii octombrie, întârzierea mea a făcut ca tatăl meu să fie chemat la Miliție.
Iată ce i-a scris tata lui Mami pe 4 octombrie. Copiez din exemplarul său cu indigo, pe care l-a dus
cu siguranță la Miliție pentru a liniști Organele privitor la inocența lui și la ignorarea gestului meu.
”Mămico,
Vă rog să-mi scrieți sau să-mi comunicați prin cineva, unde se află Cătălin ? V-a scris el ceva, sau
nu? Nouă ne-a scris o vedere din Varsovia, capitala Poloniei cu data de 15 septembrie, dar am
primit-o la 1 Octombrie în care ne scrie: ”Minunat, fiți fără grijă.” Eu am fost chemat la Miliție și
am fost întrebat unde este el și de ce a întârziat. Tot acelaș lucru m-a întrebat și organul Securității
Statului. Eu n-am știut ce să le spun, căci nu știu nimic.
De aceia, dacă v-a scris ceva, trimiteți-mi ca să pot arăta organelor de Stat.
Eu i-am atras atenția la plecare să nu întârzie, ci să vină la timpul fixat, căci trebuie să meargă la
Facultate, dar nu înțeleg de ce nu vine.
Scrieți-mi, ori pe adresa Episcopiei, poate vine vreo Maică, sau îmi scrieți la bloc A5, Scara A,
apartament 42 etaj 10, Zona Ostroveni.
Sărutăm mâna, Petrică și Nicușor.”

26 noiembrie,1975. De la telefonul Maicilor, după lungi așteptări, așa cum era pe vremea aceea, am
vorbit la București.Am auzit pe Tanti, pe unchiul Nicolae, pe tanti Aurelia Dumitrascu și mai presus
de toate pe Mami, dulcea mea Mami, pe care o aduseseră la București, dar care trebuia să
traverseze strada la Lady Mihaescu, pentru că unchilor mei li s-a pus telefonul prea târziu, când
Mami era deja în cer.
Primele telefoane cu Ființele supreme ale copilăriei mele au fost cele mai consolatoare gesturi ale
întregului meu exil de 14 ani și jumătate.
 190

Și totuși, cu un ochi plângeam mereu, pentru rana de neșters: abandonarea lui Mami, care din
Bistrița de sub zăpezi, fusese însoțită la București în casa unchilor dragi. Gest care mi-a permis să-i
aud vocea cerească, în singurele trei apeluri telefonice făcute în această împrejurare. Vocea lui
Mami a fost cea mai mare consolare a vieții mele de exil. După ore întregi de așteptare, întreruperi
nenumărate, vocile care se auzeau parcă de pe altă planetă, conexiunea dificilă, costa foarte mult,
eram în cele mai mari chinuri ... ...dar era întârzierea unei civilizații în care Comunismul adâncise
întregul pământ ....
Mami!
La 90 de ani mi-a șoptit cele mai dulci cuvinte pe care le poate spune o Mamă puiului ei și spun
asta, în comparație cu părinții noștri, tatăl meu, dar mai ales părinții lui Gigi care l-au necăjit cu
scrisori sub orice nivel, toți cerându-ne să ne întoarcem înapoi, să cerem iertare tovarășilor, cu
promisiunea făcută de „organe” că vom fi tratați foarte bine la întoarcerea noastră….
-Mami, nu plânge Mami, eu sunt fericit, vei veni să mă vezi, nu-i așa?
-Puiul meu drag, gurița ta de aur, vocea ta îngerească ... dar este adevărat că vei face un doctorat la
Roma?
- Este adevărat, Mami, este adevărat și vei fi mândră de asta
- Ne vom revedea în această viață?
- Desigur, și în curând. Mai întâi, vii la mine și apoi ne întoarcem împreună la Bistrița .... (Astfel de
fraze au fost pregătite mai ales pentru urechea inamicului).
-Tu ești bine pe acolo?
-Da, iubito, să vii să vezi ce frumoasă este Roma !
-Eee, e mai frumoasă Bistrița.
Mami. Nu un reproș, nu o dezamăgire, ci bucuria infinită că ”puiul” va obține un doctorat la Roma
sau Paris, care va fi unul grozav, care va fi ... dar bucurie umbrită de teama că nu va supraviețui
pentru a mă vedea din nou. Și eu, care din primul moment plănuisem să o aduc în Italia, am
întârziat, pentru că totul a fost întârziat în jurul meu. Refuzul românilor uniți și al ierarhilor, cel mai
de neînțeles ,mi-a întârziat posibilitatea de a avea o viață stabilă și liniștea necesară pentru a o aduce
pe Mami: printr-o invitație sau cumpărând-o, ca pe pastorul Wurmbrandt ... Șocul neașteptat și
puternic al izgonirii noastre din partea Ierarhiei mi-a paralizat puterea de a efectua multe gesturi,
multe acțiuni binefăcătoare. ...
În gând cu frazele ei de dulceață tragică am udat cu lacrimi, în fiecare noapte, pernele Maicii
Lodovica .
Dar în februarie 1976, Mami nu a mai vrut să rămână în casa copiilor ei. Nici la unchiul Dr.Dinu la
Rîmnic, nici la București. I-a forțat să o însoțească la Bistrița pe zăpadă, în casa noastră divină;
 191

divină, dar rece, unde refuz să mă gândesc cum a depășit frigul, tăcerea, singurătatea, lipsa apei
curente, a apei calde, cu toaleta afară, toate adăugate la așteptarea mea fără sfârșit.
Plângeam și-l chinuiam pe Gigi. Maica încerca, prin gesturi splendide, să mă consoleze, să
înlocuiască, să umple ... În cele din urmă, a clacat și m-a prezentat medicului de familie,
inegalabilul doctor Andrea Campora, dar pe 1 decembrie, m-a trimis la un neurolog. Niciodată în
viață n-am fost mai conștient de dublura absolută a vieții, de a trăi pe partea strălucitoare a lunii și
simultan pe cea întunecată, cu aceeași intensitate ...

47. TOT RUDELE NOASTRE.

Monseniorul ne scrie:
Roma, 28 XI 1975
”Dragilor mei
Vă trimit aci poșta ce v-a sosit până azi. A sosit un pachet cu un costum de haine de la un anumit
Hubert Poron, 19, rue Condee.” (Unchii mei, prin amicii tantei Aurelia, crezând că aș fi putut muri
de foame și de frig, mi-au trimis excelentul costum al meu dăruit de maicile catolice ale lui Pater
Haag cu un an în urmă.Occidental pur, costumul a făcut drumul înapoi, ilegal, precum venise).
”A răspuns și Mgr Bârlea Octavian din America; zice că se bucură să vă aibă colaboratori. Mai
spune că e important să vă exercitați în engleză și apoi să aveți și vreo altă meserie, să vă pricepeți
și la cor, etc... căci fiind parohiile mici peste săptămână să puteți face și altă activitate utilă.
Va scrie și la Congregația Orientală să vă accepte și să vă pregătească pentru America.
Cât am înțeles dintr-o ultimă conversație cu Mgr. Motola, se pare că vreau să vă pună să stați la
Colegiul American, împreună cu celălalt cleric, Sergiu Streza, să completați ceva din studii și să vă
pregătiți la hirotonire. De voi ști ceva mai concret, am să vă anunț. Voi, ce faceți pe acolo ?
Cu bine, Părintele Aloisie Ludovic Tăutu.”
Și acum plâng de emoție, la citirea acestor rânduri, de parcă aș vrea să-i răspund peste timp
și spații siderale....
Această scrisoare ne- dat peste cap. A fost decisivă în hotărârea noastră de a evita America.
Dacă era vorba să învățăm o altă meserie, puteam s-o facem și la București. Nu lăsam noi studiile,
universitatea, profesoratul, cariera științifică, citirea bibliotecilor sau, în cazul meu, studierea marei
muzici, ca să fac pe electricianul pe la țăranii români din SUA.
”Așa cugetam atunci”.24
Și, poate, am greșit.

24
Vlahuță.
 192

Dar iată și scrisorile de la scumpii noștri, ostateci ai monștrilor de peste tărâmuri.

Întâi Tăticu, căci datorită imprudenței mele de a scrie în dreapta și-n stânga, Securitatea din
Rîmnic s-a prins cea dintâi de ”trădare”, și l-a luat la întrebări....după care, vestea a zburat și la
Constanța, unde, Gigi, prudent ca totdeauna, n-a suflat un cuvânt, nu a trimis nici un semn, decât
ceva ”vederi” discrete cât să priceapă numai cine trebuia.
Tatăl meu, pe 16 octombrie, mi-a scris o scrisoare înfocată pe care, desigur a dus-o la
Securitate s-o arate. I-or fi spus că era nepotrivită, căci, dincolo de fraze ca ”organele de miliție și
de securitate m-au tratat cu toată bunăvoința și m-au sfătuit să-ți spun să vii în țară, că nu ți se va
întâmpla nimic”, transpărea toată teroarea și deznădejdea în care trăiau cu toții, tip, ”dacă nu vii, nu
va fi bine nici de tine nici de noi”... așa că a scris o alta, mai atenuată și mai scurtă. Nu convenea
nici faptul că el amintea acolo calitățile mele, stima de care mă bucuram, etc... Eu transcriu aici
frazele din cea dintâi, originala, cu previziuni sumbre, cum era toată viața noastră în Comunism.
Tăticu mi-a păstrat-o pentru arhiva mea:
16-20 Oct. 1975.
Cătăline, Cătăline, Cătăline,
Ce ne-ai făcut? Se poate așa ceva ? De ce nu te-ai întors întâi în țară, după care să fii plecat cu
forme legale, ... cu autorizația guvernului, la studii în străinătate? Pentru asta ai învățat atâta
carte? Nu ți-a promis ție Părintele Patriarh că te trimite în străinătate la doctorat? De ce ai luat-o
razna ? Tu știi în ce situație te afli ? Ești socotit fugar și vai de cozonacul tău, dar, până una alta și
vai de noi ! Tu care te-ai bucurat de toate avantajele conducătorilor Bisericii noastre, de toată
stima profesorilor și a colegilor, precum și a tuturor celor care te-au cunoscut, ai anulat totul
printr-o trăsătură de picior.... Cine ți-a dat viza de trecere în Italia ?.. Autoritățile se întreabă cum
de ai obținut tu bursă, ce ai promis, sau ce-ai dat în schimb, că ai ajuns să fii bursier la studiile
teologice din Roma ? Cine ești tu că așa ai fost luat în brațe ?
”Bagă de seamă, nu te juca cu focul”; „noi suntem hărțuiți și neliniștiți”.
Urmează o frază pe care am trăit-o în realitate, spre condamnarea celor la care am venit:
”Trădătorul nu este văzut bine nici acolo unde ar merge și nici de cei de la care ar pleca”.
Urmează apoi cu durerile de acolo: ”În cazul unui astfel de pas, înseamnă că ne-ai ruinat, atât
materialicește, cât și sufletește.... Mama mare plânge și se bocește necontenit, iar eu abia mă țin pe
picioare. Tu scrii despre iubire, dar noi trebuie să alergăm și să dăm relații pe la miliție sau la
securitate. Asta ne trebuie nouă la bătrânețe ?... Nu am nevoie să-mi trimiți nimic, nici nu încerca,
căci voi refuza. Nu vrem să fim socotiți ca trădători de țară.... Mama mare, D.na Grunz și alte
cunoștințe te plâng și te bocesc. De aceea, vino acasă, e rușine.
Finalul: îți spun, totul e pierdut, poate vei mai găsi bunăvoință...ss Tata.
 193

Al doilea final: mă sfătuia cum să fac să repar greșala și să mă întorc. Dar în varianta a doua n-a mai
scris aceasta, ci, culmea: ”te duci la Ambasada Română cu o cerere scrisă sau trimite numai
cererea, solicitând să-ți aprobe șederea în Italia pentru studii.Totul din îndemnurile autorităților de
stat” (sic!). Și-a dat seama că e mai bine să evit contactul direct cu ambasada. Și-o fi adus aminte de
istoriile groaznice ale răpirilor celebre în sac și exterminarea pe parcurs, etc...
Pe 4 decembrie scriu și părinții lui Gigi. Parcă au copiat pe Tăticu, deși nu se cunoșteau,
parcă au copiat un formular al Securității... parcă au fost îndoctrinați cu aceeași judecată perversă
purtătoare de supremă groază:
Tata Iulius:
Dragă Gheorghe, scutură-te, trezește-te, fă gestul fiului risipitor, băiat cu atâta viitor, să-ți iai
lumea-n cap ? Întoarce-te, nu pățești nimic, te duci la ambasadă, ceri iertare, ”am greșit, fără să-
mi dau seama că le-am închis ușile libertății la tot neamul meu, pătându-le onoarea !”
(Nici că se putea mai bună nimereală a zicalei: ”Gura păcătosului adevăr grăiește”. Tatăl, Iulius, a
descris mai rău ca Tăticul meu perspectiva sumbră care-i aștepta, pentru o falsă greșală pe care
numai Comunismul a știut s-o inventeze și s-o mențină în șea până azi, aceea de ”a fugi din țară”.)
Încheia astfel: ”câtă încredere, câtă nădejde aveam eu în tine, nici nu-ți poți tu închipui și încă nu-
mi vine să cred, în ruptul capului, că nu vei veni înapoi, acasă, imediat, la părinții tăi....”
Mama:
„Gheorghe, Gheorghe și iar Gheorghe,
Te-am scăldat în lacrimi când erai mic și când erai bolnav, în atâtea rânduri,! Îmi este dat și astăzi
să te plâng: de ce ai făcut asta ? De ce ne-ai făcut nouă această rușine...unde ți-a fost capul ?
Trezește-te cât mai curând și nu ne amărî și scurta restul zilelor. Dacă într-adevăr ne iubești, așa
cum ne scrii în vedere, vino cât mai curând....te așteptăm cu dor....
……………………………………… ..
Nu știam că cel mai mare reproș în mentalitatea românească era să-ți scrie sau să-ți pronunțe
numele de 3 ori, înainte de a trece la acuzații sau amenințări. Tatăl meu era convins că printr- un pic
de viclenie, ca a lui, ar fi putut rămâne curat sub jugul monștrilor comuniști. Dumnezeu l-a cruțat,
pentru că era un suflet nevinovat și foarte curat, fără urmă de viclenie.
Și totuși, ce test de foc și sabie, pentru noi ! Apelurile părinților nu ne-au îndepărtat nici
măcar cu un grad din traiectoria noastră. Nici măcar un moment de îndoială, cu toată durerea, cu
toată suferința și amenințările vieții!
Nici azi nu știu dacă acești bieți părinți își dăduseră vreodată seama de enormitatea crimei pe care o
comiteau, să ne ceară întoarcerea, dacă noi, ca fii ascultători i-am fi luat în serios. Desigur, frica de
Securitate, amenințările, grija pentru frații noștri, toate erau o motivație foarte puternică; dar, mă
 194

gândesc: or fi avut încredere în înțelepciunea noastră de a nu ne întoarce și de a nu asculta de

scrisorile lor forțate sau, în realitate, erau așa de naivi cât să creadă în bunătatea ”organelor” ? N-au
fost în stare să ne răspundă, nici noi n-am insistat, nici când totul se sfârșise. Părinții lui Gigi îi
reproșau ”trădarea de neam”, și abandonarea familiei în care Gigi era primul ajutor și factotum
printre frați ....
Fiecare scrisoare din România, pe de o parte, ne umplea de bucurie, pe de altă parte, ne chinuia și
ne sporea dezamăgirea. Poate că ne-au întărit în a disipa dorul după o lume moartă, care nu ne-a
înțeles niciodată și nu ne înțelege nici acum, când scriu aceste rânduri, în 2018, sau 2021.
Tăticu, ca diacon și avocat al episcopiei Vâlcii și cunoscut, stimat și iubit ca unul din
familie, fie de Patriarh, fie de episcop, s-a simțit obligat nu numai să se ducă să plângă în fața lor ca
să-i împace, dar le-a și scris. Iar azi, textele lui sunt mărturie a unei lumi chinuite în mod pervers,
care nu avea ieșire, nici scăpare.Cuvântul ”rușine” apare de multe ori, dar lui Tăticu, ca și tatălui lui
Gigi nu-i era ”rușine” de ierarhi că noi ne-am fi lepădat de ortodoxie, căci asta ei n-o bănuiau, ci că,
foarte simplu, am ajuns în Italia și ne-am înscris la doctorat în teologie și muzică. Mare rușine, într-
adevăr! Că, pardon, am trecut peste lanțurile cu adevărat rușinoase ale regimului comunist.
Tata scria Episcopului Iosif Gafton:
”Mi-e rușine de P. S. Voastră, că nu știu ce să fac, cum să-l aduc mai repede în țară ! Să nu
zăbovească nici o clipă ! Știu că el își va lua răsplata aici !”
Misterioasă vorbă. ”Răsplata” era bătaia, tortura, închisoarea, transformarea în turnător și poate
moartea. Și totuși....
Patriarhului Justinian, îi scrie: ”ca tată, cu durere în suflet, vă cer iertare, și pentru el și pentru
mine cu rugămintea că, dacă e posibil să-mi dați și un sfat, iar lui blagoslovenia ”.
Deci luase în serios sugestia Securității că, poate ajungea aprobarea patriarhului, pentru studiile
mele, și ambasada, silită de împrejurări, ca să nu mă piardă definitiv, ar fi fost dispusă să-mi acorde
viză de studii. Idem, pentru Gigi.
Noi nici nu ne-am pus problema, în nici un fel. Și totuși, acum, după 46 de ani, sunt curios
dacă Patriarhul, la cererea noastră de la Roma, ștampilată de bunul Pater Rezac de la Pontificium,
ne-ar fi dat arhiereasca binecuvântare ! Eu știu cât ținea la mine Justinian, de dragul lui Tăicuțu
Popian, mai ales ! Din iubire pentru mine, ar fi făcut-o. De teama marilor monștri, însă, nu știu
dacă.....
Ceea ce mă distrează, este o frază pe care a scris-o Tăticu în toate scrisorile și care apare
identică și în relatările organelor, în dosare: ”Nu știm în ce împrejurare au plecat din Polonia în
Italia.”
 195

Și încă o frază pe care mereu o repetă: ”Mama soacră stă și se bocește la Bistrița, iar eu nu-mi
găsesc locul și liniștea, nici ziua nici noaptea”. Frază care mi-a rupt sufletul în două până astăzi.
Scriu.
Răspund.
Încerc oricum să împac pe Tăticu și să atenuez situația cu bizantinisme:
”Mult iubitul meu tată, nu fii îngrijorat. Vă iubesc pe toți nespus... iubesc Țara, îi admir, stimez și
iubesc pe acei lucrători în miliție, secția pașapoarte, pentru bunătatea lor (sic !) și felul uman și
cavaleresc de a se purta cu tine... dar norocul ce a dat peste mine ca să vizitez Italia și să fiu primit
ca un prinț, a fost o minunată surpriză. Liniștește pe cei ce te întreabă, acum fac o operație de
hernie, (nu-mi amintesc de ce am scris asta: mă durea, sau am inventat totul ?), voi studia și apoi ne
vom revedea. Pe scumpul nostru episcop Iosif nu-l uit niciodată în rugăciuni, (era adevărat !). Voi
aranja și cu ambasada și cu totul. Vă sărut pe amândoi, cu drag..”..
Tăticu a subliniat cu roșu aceste rânduri și le-a dus la securitate,la episcop, nu știu în câte alte părți,
ca să nu lase dubii, sau așa spera, cel puțin.
Oh, dac-ar fi bănuit Tăticul meu că el fusese încondeiat de la început de căpitanii securiști
ca”element dușmănos care trebuie lucrat”. Și, de ce, mă rog ? Căci motivul primordial nici nu
trebuie amintit: securitatea, Partidul, iubit Părinte, știa precis că 100% din populația Lagărului
Socialist ura și urăște Comunismul în masă, începând cu ei, înșiși. Dar, îmbârligați în lanțurile
mașinăriei satanice, se descurcau cum puteau ca să supraviețuiască: unii ca victime, alții ca
torționari, unii ca supuși, alții ca puternici ai zilei: dar toți o făceau cu groază de vecinul său și de
ziua de ieri. Nu cea de mâine, ci cea de ieri, în care s-ar fi putut oricând să fie descoperiți cu
”origine nesănătoasă” și... executați ca atare. La Tăticu se mai adăuga, potrivit dosarelor, și faptul
de a fi devenit ginere și cumnat la prea mulți dușmani ai poporului, care erau Maestrul Popian și
fiii, rudele, amicii și cunoscuții lui, vii și adormiți. Iar căpitanul Ungureanu, șeful grupei a IIIa din
MAI, Vâlcea scria:”Întrucât afecțiunea lui față de episcopul Iosif Gafton, precum și fanatismul
religios de care este stăpânit, prin aceea că urmează cursurile facultății de teologie, fără frecvență,
ne indică faptul că este un element dușmănos și trebuie lucrat”.( Vezi Dosar I 256644, vol. 42
pag.227 din 20 sept.1960). Mda. Și mai făcea și pe juristul la stat.

Între timp, am făcut o boacănă de neiertat care i-a costat pe toți: am chemat la telefonul
Institutului, pe cei pe care îi consideram prieteni de școală și de suflet, Viezuianu Dumitru,
Chirilă Costică, Vișan Ștefan....Din acel apel telefonic înregistrat de Securitate, organele au aflat
unde ne aflam și au început un proces de urmărire, spionaj, chinuri contra acestor trei și, natural, a
familiilor noastre și ale lor, chin care s-a încheiat doar odată cu căderea Lagărului, în 1989. ... Este
 196

jalnic să citești astăzi dosarele Securității cu scrisorile în cifru ale bieților colegi de școală care au
fost foarte chinuiți, au trebuit să se justifice, să mă renege, etc etc... Viezuianu s-a salvat doar
devenind un turnător de lux, fapt pentru care a fost dintre cei puțini cărora li s-a ars dosarul în
noaptea de 22 decembrie, 1989, alături de al lui Daniel viitorul patriarh, al lui Ioan Robu,
arhiepiscop catolic de București, al lui +Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului și a altor
ajunși. Viezuianu a fost trimis ”misionar” în Austria și m-a renegat. Poate că fără acel telefon își
salva sufletul. Am un scrupul de conștiință pentru asta. Dar mă justific cu durerea imensă ce o
simțeam. Plângeam de dor de se muiau pietrele. Aceasta poate fi singura mea scuză ... ..
Sigur, boacăna de a scrie la mulți, de dor și foc, chiar dacă numai fraze nevinovate, am făcut-o din
prima zi. Și, la țanc am primit reproșurile de rigoare. Iată-le:
Primul este unchiul Bebe Nicolescu, la sfârșitul lui noembrie, care cu soția, Tanți, ajung în Berlinul
de est. De acolo îmi scriu o scrisoare plină de griji și de reproșuri juste, nu se poate mai juste.
Desigur, conținutul a fost discutat în comun. Văd aci gândul unchiului Nicolae, al tantei Aurelia,...al
înțelepților familiei:
”Dragă nepoate, după ce citești și reții ce trebuie, arde-o, mersi. Gândește-te profund:Știi că ești
considerat fugit și trebuie să te porți ca atare. Nu pune întrebări copilărești la telefon, când știi că
totul se interceptează și apoi se ascultă. Oare ești atât de străin de ce se întâmplă cu noi ? Dacă ai
plecat, continuă să faci ce-ți place, și pentru ce crezi că ai menirea. Domnul a zis să-ți iei patul și să
umbli, dar numai înainte. Înapoi nu mai ai ce căuta, dacă vrei să te miști liber. Să nu-ți treacă prin
minte să vrei să mai vii pe la noi. Scrie celor de aici mai rar, ba chiar deloc, până te uită cine
trebuie.Gândește-te întâi la tine și apoi la alții. Pentru fericirea ta, fă ca toți, în afara noastră, să te
uite. Dacă vor veni prieteni de acasă sau de acolo să te încânte ,că-ți ușurează reîntoarcerea, nu uita
că n-ai plecat normal. Nu accepta nici un sfat. Orice avantaj din țară va fi să te atragă înapoi, pentru
a-ți frânge libertatea. Distruge imediat această scrisoare, fără s-o comentezi cu cineva. Încetează o
perioadă convorbilrile telefonice. La fel scrisorile lungi și comentarii detaliate, nu pune întrebări
care ar putea deranja Securitatea. S-ar putea să-ți facă cineva vreun rău. Ocupă-te numai de studiile
și de fericirea ta. Fii acelaș copil serios și studios și nu te lăsa pentru nimic în lume ademenit de
cineva, oricât și orice ți s-ar oferi. Confirmă-ne scrisoarea printr-o vedere, semnată doar Linus că ai
fost încântat că ai văzut Germania democrată, atât doar. Gândește-te mereu că n-ai plecat legal.
Lasă-i deocamdată să te uite. Tanți și unchiul.”
Monseniorul Aloisie, citind scrisorile, precum îl rugasem, ba de multe ori ni le citea la
telefon, înainte de a ni le trimite, adăuga comentariile sale pline de dulce severitate, de care mi-e dor
și azi, după mii de ani....
Roma, 2 XII 1975.
 197

”Cred că observațiile- ba am putea spune reproșurile ce ți le face unchiul și mătușa în această

scrisoare trimisă din Germania Federală sunt îndreptățite și întemeiate, căci de fapt dumneata ai
procedat cu imprudență de neiertat telefonând de atâtea ori în țară, la felurită lume, criticând
situația de acolo și politica, (nu o făcusem, nici chiar așa !) când e la mintea cocoșului că nu numai
corespondența scrisă e cenzurată, mai ales a refugiaților cu azil politic, dar și conversațiile
telefonice. Deci ai procedat foarte imprudent. Ar fi bine, ba e chiar necesar ca în viitor să te
conformezi la cele ce-ți scrie unchiul, care e acolo, în gura lupului; sau recte, a ursului.
Cu urări de bine, Monseniorul Aloisie Tăutu......
(Îi mai ardea și de glumă! Am simțit în acele rânduri iubirea, stima, încrederea și grija lui pentru
mine, și am plâns mult.).
Înainte de Crăciun, primesc una și mai piperată de la tanti Aurica-Aurelia Dumitrașcu,
nesemnată și în cifru, cum știa ea să scrie, fiind înțeleapta familiei:
”De sărbători, îți doresc tot binele, pe care-l vei avea numai dacă te vei realiza. Eu am crezut că
finalmente ai înțeles modul de comportare ce ți se impune, dar tu nu vrei să asculți de nimeni și faci
totul numai după capul tău.Chemi la telefon oameni și spui verzi și uscate, ba pe un coleg chiar la
instituția unde lucrează (sic!), fără să te gândești ce rău îi faci astfel ! Te lauzi prostește de parcă
ți-ai fi pierdut uzul rațiunii.Nu credeam că poate fi lipsit cineva până la acest grad de simțul
realităților și în ciuda pretențiilor unei formații de maturitate, să dovedească atâta infantilism.Este
cazul să iei cu adevărat lumină din lumina adevărată și să aplici la viață învățăturile cu care,
altfel, ți-ai încărcat zadarnic memoria. Ce-ți recomandă Viețile Sfinților și cărțile bisericești pe
care le studiezi? Flecărești și e păcat. Să nu fie prea târzii regretele !Reculege-te ! Domnul să fie
cu tine ! ss. Fără semnătură, evident.
XXX
Avea dreptate: am trimis pe tavă necazuri amicului Mircea Gh., colegului mai mic și amic,
Stănciulescu Alexandru,(Azi preoți eminenți, s-au salvat!), ca să nu mai amintesc de Vasile
Grunz, de vecinii din Bistrița și de alți iubiți și iubite.
Și totuși.
Aceste scrisori de reproș, cu apelurile lor repetate, în bine și în rău, ne-au făcut un mare
bine, mai ales în ochii Monseniorului: cu fiecare rând al celor din patrie, devenea mai clar că noi
eram curați, că eram cu adevărat fugiți, că eram cu adevărat catolici,că eram cu adevărat destinați
unui exil veșnic, cum a fost al lui. Acest fapt îi producea o tragică bucurie interioară, inimaginabilă,
lui și celorlalți care ne stimau, maici, preoți, credincioși, cărora li se povestea totul. Li se mărea
curajul și vehemența în a ne apăra în fața dușmanului birocrat și invidios. Signorina Cocco era
 198

entuziasmată de noi și ne deplângea chiar cu lacrimi, mai ales pe mine. Cearta lor benefică era
inundată de emoție și milă de noi, mai ales când mă vedeau cum plângeam de se crăpau pietrele.
Scrisorile ce soseau în continuu din România, de la tata, de la ceva prieteni, de la părinții lui Gigi ne
aruncau în mare cumpănă. Îl rugam pe Monseniorul să ni le citească la telefon. Rămânea și el
impresionat.

48. AVEAM OARE DREPTUL SĂ AVEM CREDINȚĂ CATOLICĂ SAU NU ?

Dar.
Pe 18 decembrie Monseniorul Tăutu ne trimite un text lung, bătut la mașină, iar pe una din foi scris
cu mâna ne avertizează:
”Dragii mei, vă trimit poșta ce v-a sosit între timp. Nu vă lăsați înduioșați de cele scrise de părinți
și rude-sunt puși la cale de autorități, și civile și bisericești.(...)
După care trece la nodul chestiunii: ”Cauza voastră, după ultimele informații, a fost supusă la
Consiliul pentru afacerile extraordinare ale Bisericii Catolice, adică Secretariatul de Stat. De
aceea e urgent să trimiteți o petiție adresată Sfântului Părinte, conform textului ce vi-l trimit aci.
Se vede că pune piedici Secretariatul pentru Unirea Creștinilor. Aveți încredere în Maica
Domnului. Adevărul trebuie să învingă. Cu drag, Mons. Tăutu.
Alătura două pagini de scrisoare- Memoriu adresat Papei, cu avizul:
”Copiați-o la mașină”.
Am copiat-o fără să schimb nimic, căci Monseniorul povestind Papei viața, convertirea, fuga
noastră parcă le știa mai bine ca noi. Nu uita de fapt niciodată să amintească de bilețelele lui Pater
Haag, dar nici cele mai mici amănunte privitor la viața noastră în Ortodoxie, minunea fugii, azilul
politic , ba până și numărul de zile petrecut în toate locurile.
M-am lăsat ajutat de Maica Lodovica în a o copia, dar ea, citind-o, nu i-a venit să creadă, i s-a părut
că Monseniorul greșise, ”probabil că nu știa limba italiană”...Ah, ce naivitate. El scria Papei, negru
pe alb, în numele nostru: ”MonseniorulTăutu a intervenit pe lângă Sfânta Congregație a Bisericilor
Orientale să fim primiți în Biserica Catolică de rit român unit, și să fim hirotoniți în serviciul
acestei Biserici.”
-Cum, adică să fiți primiți în Biserica Catolică ? Nu sunteți deja în ea ?Cine are dreptul să nu vă
primească ? Cine are dreptul să nu vă permită să fiți credincioși catolici ?Nici Papa nu poate s-o
facă.
Și, scurt, a tăiat rândul și a scris deasupra: ”ca să fie hirotoniți preoți ”
Că Monseniorul nu greșise și că știa încă prea bine italiana, o dovedește argumentul următor: ”Se
pare că în atmosfera actuală de ”ecumenism” s-au înălțat dificultăți contra primirii noastre la
 199

sânul Bisericii Catolice, și pentru aceasta recurgem la suprema clemență a Sanctității Voastre
rugându-vă ca să dispuneți să nu fie respins gestul nostru de a îmbrățișa credința catolică, pentru a
putea deveni preoți celibi în această Biserică în care vrem să ne salvăm sufletele, etc...”
Nu, asta era prea de tot. Maica taie, cu o oarecare iritație, toată fraza și scrie deasupra simplu: ”vă
rugăm să putem deveni preoți”.
Iar când Monseniorul mai insistă odată, la final, cum că ”noi credem imposibil Beatissimo Padre, ca
cineva să fie respins de la a îmbrățișa adevărata credință, despre al cui adevăr s-a convins după
studii și meditații serioase și aprofundate și care se declară gata să suporte orice alt examen și
orice fel de probă, pentru a i se verifica sinceritatea intenției sale...”, Maica taie pur și simplu totul.
Nici noi n-am înțeles de la început gravitatea situației și am lăsat pe Maica să corecteze în voie.
Tare mi-e teamă că am trimis Papei Memoriul îndulcit în felul acela, căci numai ani mai târziu,
după experiențe ultra negative privind (ne)credința și (ne)seriozitatea (ne)creștină a Înalților Prelați,
eu am recitit ciorna Memoriului și am înțeles ceea ce Monseniorul știa încă de atunci.
Într-un cuvânt, aci nu era vorba de hirotonie, seminar sau altceva, ci de însăși recunoașterea noastră
ca simpli credincioși catolici declarați, și nu clandestini, ca până acum.
Dar și Monseniorul era puțin naiv. În asta nu se deosebea prea mult de Maica, draga de ea.În timp
ce Maica Lodovica nu concepea ca cineva, în Vatican, să fie contrar devenirii catolic a cuiva,
Monseniorul înțelesese mișcarea, dar cerea o chestiune care nu interesa pe nimeni și nici nu se putea
dovedi, fiind de teapa forului intern al conștiinței fiecăruia: ”permisul de a fi catolici”. Iar a iscăli o
mărturisire de credință stass nu îi era interzis nimănui. Noi am iscălit vreo două trei, dar numai
pentru că nu știam ce mișcare să facem.
În fine, ce s-o mai lungesc ? Arhivele Vaticanului sunt pline ochi de Memoriile scrise de
mine la mașină și cu mâna, semnate sau nu și de Gigi sau și de alții... Adresate Papilor, Cardinalilor,
Secretarilor, pare că și portarilor. Dar nici unul din Memorii n-a fost atât de pitoresc ca acesta, scris
de mâna Monseniorului Tăutu, a cărui subtilitate sufletească nu încetez a o descoperi.
La 20 decembrie 1975, Pater Michele Lacko ne scrie cu bucurie necenzurată că „Ieri a sosit
o știre bombă. Cardinalul Willebrands, președintele Secretariatului pentru Unirea Creștinilor
(adică al Ecumenismului) a fost transferat ca Arhiepiscop la Utrecht. El rămâne oricum titularul
oficial al Secretariatului roman, dar ca vicepreședinte a fost numit un episcop spaniol care se va
ocupa de fapt de activitatea instituției.”
Nu am înțeles pe deplin motivul bucuriei savantului Părinte, deoarece scrisoarea a continuat
rău: „În ceea ce vă privește, încă nu a sosit nici un răspuns”. Chiar dacă ne-a încurajat: „Nu vă
faceți griji, totul va funcționa, într-un fel sau altul. Eu, din nou am scris o scrisoare către Sacra
Congregație Orientală ”.
 200

Abia acum, când cunoaștem din arhivele secrete și din cărțile publicate linia defetistă și
indiferentă a lui Willebrands față de suferințele noastre, el, care nu a ratat niciodată ocazia de a
mulțumi pe comuniști și pe francmasoni, înțelegem profund bucuria părintelui Lacko. Willebrands,
direct și indirect, a fost o barieră împotriva vieții noastre. El era contra ”convertirilor”, a unirilor cu
Roma, ne mai făcând deosebire între trecerea în masă de odinioară și evoluția unui suflet. Alături de
Casaroli, Villot, John Bukovski, Poggi și alți Prelați din Vatican el a organizat cel mai letal capitol
al lui Ostpolitik .
Ostpolitik este un nume care trebuie înțeles numai în accepție negativă, pentru că numai negativă
până la perversiune a fost politica popoarelor occidentale (europene și americane) față de Est, față
de Orient, față de Extremul orient, etc. etc...; nu numai a popoarelor, ci și a persoanelor individuale
din fiecare clasă socială. O politică, un respect, o strategie naivă, iluzorie, suicidă, isterică,
resemnată. Dar mai ales trădătoare.
Gândindu-mă și meditând la toate mișcările sufletului occidental spre Estul de totdeauna
amenințător și invadator, până în 1990 îl percep ca în continuu regres, din momentul dispariției
Atlantidei,trecând la neputința în fața invaziilor barbare, apoi cea a tătarilor, a turcilor și în cele din
urmă, a sovieticilor, (și a alianțelor cu cei din urmă). În 1990, a intervenit Dumnezeu, altminteri
Comunismul nu cădea.Dar imediat, decăderea și relaxarea Occidentului s-a fixat asupra neglijării
tiraniilor islamice. Până în 2020, când tot Dumnezeu a liniștit lucrurile cu virusul chemat covid 19.
Și atunci mă întreb:
De ce, tocmai în vremurile noastre, de auto înșelare perfectă, Occidentul să fi putut fi mai alert, mai
lucid, mai precaut, mai înțelept? Și când însăși credința creștină a fost descalificată ... până la
nivelul dubiului perfect, de ce să te mai miri dacă Sfântul Scaun preferă marile tăceri, decât marile
proclamații ?
Astăzi se spune că Ioan Paul II a respins întotdeauna doctrina compromisului istoric, a ideii că
Occidentul și Biserica ar fi trebuit să considere Comunismul ca un ”element decisiv în dezvoltarea
istoriei”. (O fi fost, dar numai în sensul potopului lui Noe).Este adevărat, însă, că ”fixația” Papei cu
”drepturile omului” a acționat ca un detonator împotriva Comunismului care ucide inocenții, mai
mult decât cruciada pentru drepturile lui Dumnezeu: pentru simplul fapt că fără drepturile omului,
cele ale lui Dumnezeu,pur și simplu nu există.
XXX
De Crăciun, Pater Lacko ne felicită ”pe românește”, cu hazul lui obișnuit: ”1975, Fericite
sărbători, Nașterea Dumnezeului nostru Isus Cristos și mulți ani, părinte Michael Lacko....”
Dar iată jurnalul Maicilor în care suntem omniprezenți și pe care-l citesc pentru prima oară
și-l transcriu în anul 2021, ca o surpriză fericită:
 201

1.12. Plecarea Maicii la Roma.

3.12. 75.ore 23:00, Maica se reîntoarce. La gară, sora Lucia și cei doi teologi români o așteptau.
Prima sâmbătă a lunii decembrie. La Liturghia de la ora 16, un grup drăguț ... Teologul (cleric)
român, Lino ne-a acompaniat cântecele cu armoniul și a cântat singur Anima Christi. La fel și
seara în timpul Liturghiei de la orele 21. Cum totul devine solemn chiar și cu un pic de cânt de
orgă ! Au fost 40 de persoane și APROAPE toată lumea a primit Sfânta Împărtășanie.
13.12. Providență ca întotdeauna. Astăzi au sosit 50 kg. de orez trimise de Onor. Scalfaro.
20.12. Ne pregătim de sărbătoarea Crăciunului și cei doi seminariști români au tradus în italiană
câteva colinde românești iar noi, în fiecare zi, dedicăm o oră pentru repetiție. Motivele sunt foarte
simple și cuvintele foarte semnificative.
Domnul Vicar le-a cadorisit seminariștilor o vioară și au fost foarte mulțumiți de un instrument
atât de prețios și mult așteptat. Bunul Dumnezeu răsplătește cu prisosință jertfele și durerile lor,
suferite din dragoste pentru El.
25.12.
Crăciunul. Seminariștii au pregătit grupul statuar al Grotei cu atât de multă dragoste, punându-și
toată inima, pentru a-l face cât mai frumos posibil și chiar s-a dovedit foarte frumos. În timpul
Missei de la miezul nopții, am cântat Missa de Angelis și colindele românești, învățate,
acompaniate de armoniu și vioară. A ieșit cu adevărat minunat și băieții au înregistrat totul, pentru
a trimite slujba la Monseniorul lor. Biserica era arhiplină, mulți oameni. Am simțit cu adevărat că
este Crăciunul. Au fost multe Împărtășanii. La Sfânta Liturghie de la ora 11, puțină lume, dar am
cântat ca la Liturghia de la miezul nopții. La Sf. Missă de la ora 17.30 un grup mare de oameni și
din nou am repetat totul ca și în timpul Liturghiei de noapte. Ziua de Crăciun a trecut liniștit și
dulce, rugându-ne și cântând.
26.12. De Sf. Ștefan am repetat totul cu aceeași solemnitate.
27.12. Maica Superioară cu sr. Lucia și cei doi seminariști s-au dus pe colina lui Don Bosco. Au
vizitat locuința lui Don Bosco, iar seminariștii au fost bucuroși să vadă camerele în care s-a născut
un mare sfânt.
49. IDA, TÂNĂRA MISTICĂ INSPIRATĂ.
30.12.
Întrucât Maica trebuia să meargă la Milano pentru paginile revistei, i-a dus și pe Lino și pe
Giorgio, cei doi seminariști români, așa că au avut ocazia să viziteze orașul ca adevărați experți,
adică tot ceea ce îl privește pe cel mai atent observator, după cum au demonstrat cei doi
seminariști. S-au dus la signorina Ida, și au avut fiecare câte un colocviu privat cu ea, pentru care
 202

s-au arătat mulțumiți și fericiți. Avem datoria să ne rugăm pentru toți preoții, dar în special
pentru cei doi refugiați români, astfel încât aceștia să-și poată atinge idealul: să devină preoți.”
Într-adevăr, această vizionară ne-a impresionat profund. Și, ca toate celelalte vizionare pe
care le-am mai consultat, a fost exactă în prevestirile bucuriilor, dar mai ales a durerilor noastre,ale
mele în special. Păstrez scrisoarea ei către Maica în care pune pe hârtie ceea ce trebuie să rețin eu,
în mod foarte precis, pentru viața mea. (…)

50.”GÂNDURI TRISTE, GÂNDURI NEGRE”.CUM ZICE ROMANȚA

Și iată ultima zi a anului 1975.

Revelionul nu era sărbătorit în Italia de la 8 seara la 8 dimineața, ca la români. Noi am
reabilitat bucuria de a serba noaptea de Revelion, forțând pe maici să se adapteze la asta și, când
spun ”noi”, mă refer la mine, pentru că Gigi a fost totdeauna mai modest, mai reticent, mai puțin
nostalgic și deloc extremist.
Maicile scriu: 31. 12. Ultima zi a anului. La ora 23:30 am fost la biserică pentru recitarea
rozariului și la 24 capelanul nostru a început sf. Missă. Au fost doar 5 persoane pentru că nu am
putut să anunțăm la timp. Ne-am rugat și am cântat cu fervoare ...
Da. Dar, când călugărițele au mers să se culce după ora două, eu, prin radio- București, am
continuat hărmălaia până dimineața. Am făcut-o încă un an, apoi, în 1977, după teribilul cutremur
românesc, am devenit mai modest.
Scriu: ”31 decembrie. Plâng pe umerii zilelor Anului sfânt care trece și îl îmbrățișez ca Anul
libertății noastre. Promit mai multă înțelepciune pentru anul care vine și să mă bucur de dragostea
turinezilor, prietenii surorilor, care este de nedescris. Câte sărutări, câte zâmbete, câți bani, câte
cadouri!
Un Crăciun de aur, un An Nou al iubirii, al păcii, al bucuriei, al frumuseții. Surorile, casa, prietenii
ne oferă un mediu pe care nu l-am avut niciodată acasă, pentru că acolo, sub regim, nu exista
libertate.”
Și totuși, și acea noapte s-a terminat cu gândurile mele negre, foarte.Cântam în gând,
”sorcova, vesela”,... și pronunțam un singur cuvânt: ”Evadarea. Fuga”.
Hm!Mă gândesc și astăzi la Fugă și la Anul Sfânt care se ducea. Numele lui Rok swiety,
repetat în toate limbile, dar mai ales în poloneză, convinsese sau uimise și pe vameși, și pe șeful lor
secret, și pe consulul italian, și pe polcovnicul polonez, și pe domnișoara de la KGB, care ne
manipulaseră pașapoartele nevalabile, cu viza de 5 zile, pusă în locul nepotrivit. Rok swiety. Este
inutil să ne îndoim că evadarea noastră ar mai fi fost posibilă în anul următor. Mintea mea mă
 203

chinuie de ani de zile, prietenii și dușmanii mi-au reproșat mereu. Chiar și rectorul Mircea Chialda
îi spusese lui Tăticu: ” nu trebuia să fugă, ar mai fi putut aștepta încă un an”. Chialda a spus acest
lucru, convins că mi s-ar fi oferit o bursă și aș fi ajuns legal în Occident. Ceilalți, și eu cu ei, îmi
reproșau că dacă aș fi fugit după ce Mami ar fi plecat la cer, aș fi făcut-o cu o inimă mai ușoară.
Dar motivația „Anului Sfânt” a fost supremă, într-adevăr, singura, pentru a avea acea viză
miraculoasă de tranzit dus- întors Warszawa- Roma și invers. Această viză nu s-ar fi repetat, nici
pentru polonezi, cu atât mai puțin pentru noi, într-un an diferit. Polonezii au recunoscut întotdeauna
că pelerinajul masiv al lor la Roma a fost un cadou din partea regimului pentru acel An Sfânt. Nu ar
fi existat un alt motiv plauzibil pentru “noi doi”. Mă chinuiesc și acum, după decenii, mă cert, mă
rup în bucăți. Nu -mi iese nici o pasență. „Atunci sau niciodată”. În orele de plâns în hohote ale
acelui revelion din 75-76, în casa maicilor din Settimo Torinese, mă convinsesem că am făcut cel
mai prost gest din viața mea. Întregul Occident nu valora pentru mine cât un caiet abandonat în
pivnița din Bistrița, unde îmi notasem spectacolele din copilărie. Trebuia să rămân acolo, lângă
pivnița mea iubită, în care cu 100 de ani în urmă băuse Jancu Jianu cu Trancă și haiducii lui.
(Fără să mă gândesc că acești haiduci erau în situația mea de fugar, de urmărit, de șantajat, de
bandit). Să fi avut răbdare; să fi continuat să înșel regimul comunist și să-mi salvez viața. Gigi ar fi
reușit și singur să fugă. Poate că da. Poate că nu. Sau, Dumnezeu ne-ar fi dat o nouă șansă, dacă
încercam tot amândoi. Sau, întrucât mă consideram foarte bogat sufletește, aș fi trăit restul vieții
întru răbdare, înțelepciune, autosuficiență religioasă, în secret total. Și astfel, aș fi păstrat totul, nu
aș fi pierdut nimic, nici jucăriile, nici caietele, nici pământul de sub picioare și mai presus de toate
pe Mami. Mami m-ar fi avut până la sfârșit, drept consolare supremă.
Și totuși. Aceste gânduri mormăite în acea petrecere veselă și dureroasă a revelionului de la
Settimo nu au fost suficient de puternice încât să mă împingă spre nebunia de a părăsi pe Gigi la
Torino și de a lua primul avion spre București. Aș fi putut să o fac: numai de acolo și numai în acel
moment. Căci dacă aș fi făcut-o în Polonia, aș fi fost doborât de scrupulul tragic de a-i fi distrus
ocazia lui Gigi care mă însoțea, care m-a ajutat, m-a dublat, m-a salvat. I-aș fi distrus oportunitatea
de a se salva el, de a se împlini ca om liber și demn într-un Occident care i-a oferit demnitate. Eu,
de dragul lui Mami și al caietelor copilăriei mele, aș fi renunțat la orice demnitate. Deci, in Polonia,
întoarcerea mea ar fi fost fatală pentru amândoi. La Torino, însă, ar fi fost fatală numai pentru mine.
Lui Gigi mânușa Occidentului și a exilului i-a intrat mai bine decât mie. ...
Deci, după o noapte de plâns și vaiet, la ora 5 dimineața, am hotărât: ”îmi fac bagajul și mă
duc la ambasadă. Mi se va da pașaport RSR și mă voi întoarce la București. După care, Dumnezeu
cu mila”.
Și... m-am culcat ”liniștit”. Gigi adormise în camera lui, mult mai senin decât mine.
 204

Cred că am dormit o oră. Gândul reîntoarcerii certe la Bistrița, în brațele Măicuții Popian,
mi-a dat o oră de fericire. N-a ținut mult, căci m-a trezit un singur gând, care s-a impus peste toate
celelalte. Acest gând m-a lovit în moalele capului: ”Bine. Și Preoția? Hirotonia ? Predicarea
Domnului la întregul univers? Papa de la Roma, singurul superior al Bisericii pământești, cu valoare
cerească? Și mai ales, prezența lui Cristos. Cum ? Fugeam de Cristos? Am fugit, am părăsit pe
Mami pentru Cristos, pentru fidelitatea față de El. Ori Cristos nu era în România, nici Dumnezeu
Tatăl, cum mă încuraja, fără dovezi,Cardinalul Woityla. Nu era decât lângă câțiva prin închisori,
lângă Mami și câțiva ca dânsa. Lângă mine, acolo, nu era, de aceea mi-a cerut să fug. El mă aștepta
dincolo de Cortină. În Italia, adică într-o lume nedisimulată, a Libertății, el a fost și este mereu
lângă mine, am rămas numai noi doi și încă vreo câțiva în deșertul populat numit Paris, Roma,
Europa civilizată, vorba Traviatei…dar El este aici, în exil, și aceasta mi-e de ajuns. Dumnezeu s-a
născut în exil, avea dreptate Vintilă Horia, dar nu numai: El este și rămâne în exil, nu într-un
pământ al disimulărilor .El este numai în lumea liberă, care are libertatea de a-l predica sau de a-l
nega, tot liber, nu forțați de guverne.În Lagărul comunist nu era și nu putea fi, lângă miliardele de
locuitori, care erau, cu toții, la antipodul meu absolut: toți obligatoriu dubli, toți disimulanți,
disimulatori, mascați, falsificați și falsificatori, lăudători falși ai regimului, cu dublu gând, cu dublă
vorbă, mimând toți fericirea, toți, fără excepție, afară de câțiva care ședeau în închisori grele. Afară
de Mami care nu avea ocazia să fie obligată să mimeze entuziasmul față de Regim, iar dacă ar fi
fost forțată, nici nu știa cum să facă…. Afară de Tăticu, care se fofila foarte bine și se ruga doar în
ectenie pentru conducători.Nicușor, la fel, cum scrie în dosare, n-a pronunțat niciodată un cuvânt
pozitiv despre regim, comunism, milițieni , autoritățile de stat, etc… și alți câțiva. Dar și el și aceia
au sfârșit în închisori sau expulzați, dacă nu uciși. Oricum , ei nu slujeau Sfintele Taine, nici nu
predicau direct. Și, mă refer, deci, la cei buni, la cei cinstiți. Masa de necinstiți, în Socialism era
simultan și o masă de turnători, spioni, informatori, torționari, bandiți ai regimului,cu Securitatea în
frunte care era imensa echipă a ororii și a uciderii.A mă fi întors însemna a nu mai sluji o Liturghie,
a trăda pe aproapele în chip profesionist, a dori să fiu omorât sau, nerezistând, să trădez sufletul și
să reneg, deci alegeam sinucidere voită. Aci nu mai era vorba de a fi creștin sau catolic, sau
ortodox, sau păgân; ci a fi sincer. Toate puteai fi în Socialismul comunist,dar sincer niciodată, prin
definiție. Simulator, atât. Ceea ce înseamnă rușine eternă, în absența totală a lui Cristos.
Să renunț la prezența lui Cristos ? Nu pot, nu vreau, nu pot să vreau, nu vreau să pot.
Și totuși s-ar fi găsit o porticică de scăpare? Nu, niciuna, în nici un fel, decât cea a lui Iuda.
Prin care, personal, nu trădam pe nimeni, poate nici pe Cristos în întregime, dar pe mine mă trădam
sigur, cu totul întreg. Dumnezeu mă adusese prin minune în libertate și în Țara Papei de la Roma,
succesorul lui Petru, care ar putea conduce singur o lume de egali. Căci numai lui și nu vreunui
 205

sinod sau adunări a zis Domnul: ”Paște oile, mieii miei, întărește-i, tu ai cheile”, etc.... Lanțul
Papilor este un lanț evident. Ceilalți au dispărut, au apărut mai târziu, s-au copiat, s-au refăcut, ...
acel om, adăpostit în marile palate apostolice este adevăratul Dalai Lama al creștinismului. A reveni
și a jura loialitate față de patriarhul Justinian, cu condiția de a-l blestema pe Papa, așa cum se cere, a
fost, este și va fi un alt gest de sinucidere. Ori, torturile, închisoarea care mă așteptau, poate m-ar fi
doborât și aș fi făcut-o și pe asta. Întorcându-mă la București, aș fi mers la moarte sigură,
sufletească, dacă nu fizică. Deci, întoarcerea era egal Sinucidere. ”Dacă vreau să mă sinucid, o pot
face și aici. Mă arunc în Arno, ca-n opera lui Puccini”.
Acest gând m-a oprit. Am pus valiza jos și m-am culcat din nou, chiar dacă perna era udă de
lacrimi.25
XXX
„Mami” , oricum era pe buzele mele zi și noapte și în toate conversațiile. Și nu exista sufletul
vreunei mame italience care mă auzea, să nu mă căineze și consoleze. Repetam: ”Mami să vie aici,
la mine”.
-Și ce ar trebui făcut pentru asta? mi s-a spus.
-O invitație. O invitație, dar nu a mea, ci de la un italian care are dreptul să aibă o ștampilă de la
Primărie și credibilitate la consulatul român
Prietenii surorilor și ai noștri au sărit imediat. Alegerea s-a oprit pe Giuseppina Pierina Montiglio
care a fost cea mai hotărâtă. Am trimis scrisoarea de invitație, în februarie. Am vrut să anunț pe
Mami imediat, personal, dar între timp, Maria Popian hotărâse să plece din București. Era deja în
Bistrița, unde era de neajuns. L-am rugat pe unchiul Nicolae să se ocupe de asta, să o convingă, să
ducă actele la Miliție. Pentru a-i asigura pe tovarăși că Mami nu va cere azil politic la 90 de ani. Că
va rămâne o lună în Italia și se va întoarce. Că de la București la Viena nu ar fi trebuit să schimbe
vagonul de dormit clasa I ... și multe alte delicatese.
Gândul ascuns a fost să o conving să rămână cu mine pentru totdeauna. Maica Lodovica ar fi
îngrijit-o pe tot parcursul vieții în mănăstirea deja dedicată îngrijirii doamnelor în vârstă. Unchiul
avea să salveze ulterior casa strămoșească. Mami ar fi fost fericită cu mine, aș fi avut grijă de ea ca
niciodată în viața mea trecută. Și rana nelimitată a ambelor inimi ar fi fost vindecată.
25
Maicile scriu :
1.1.76.
An Nou, viață nouă…. Sfânta Liturghie de la ora 17.30 în capela aglomerată, plină de credincioși.
Seminariștii au cântat lectura și alte cântece însoțite de sunetul viorii și armoniului. Un mic
paradis pe pământ. Iisus ne face să gustăm aici ceea ce ar trebui să gustăm într-o zi pentru
totdeauna.
 206

Nici astăzi, după 46 de ani, nu știu din ce motiv real nu am avut niciodată un răspuns la acest vis
frumos.

51. O GURĂ DE ROMA

De la tristețea pentru separarea de Mami, am trecut la tristețea privind tăcerea Bisericii

Romei. Și nu mă odihneam, tulburând și sufletul mai senin, mai curios, mai clar, al lui Gigi. Nu- mi
arătam fața disperată; dar Maicile nu-și făceau iluzii. Erau necăjite pentru mine.
Totuși, ele nu-și imaginau vâltoarea care-mi cuprindea inima în acele nopți de fericire și de coșmar:
Mă las condus de Jurnalul Maicilor:
2.1. 76.
La 6 dimineața, Maica, sora Lucia și seminaristul Giorgio au plecat la Roma cu mașina, ducând
materialul revistei și adresele. Fiecare plecare este un gol pentru comunitate….
3.1.76 Prima sâmbătă a noului an. Domnișoara Cavallo a trimis 12 trandafiri uimitori și a lăsat
oferta de 20.000 de lire pentru nevoile celor doi seminariști. Lino a făcut fotografii în biserică, în
special în altar. Sperăm să fie reușite. La Sfânta Liturghie de la ora 21, a venit un grup drăguț de
oameni, iar seminaristul Lino a cântat frumoasa rugăciune simplă a Sfântului Francisc. Domnul
Părinte Vicar a cântat la armoniu însoțind colindul ”Tu scendi dalle stelle” cântat la vioară. Cor
compact și fervent de voci unite. Toate s-au terminat la orele 22:00.

În ziua de Bobotează, care-n acel an era desființată ca sărbătoare de către guvernul piosului Giulio
Andreotti, eu am rămas să o serbăm oricum, în intimitatea noastră, cerând lui Padre Montabone să
binecuvinteze apa.

8.1.76. De la Roma, un telefon de la Maica l-a sfătuit pe Lino să meargă la Roma pentru a-și lua
personal documentele de la Questură, deoarece aceasta nu le putea livra lui Giorgio iar el nu
putea pune semnătura celuilalt. Casa pare pustie, domnește liniștea absolută, obișnuite noi timp de
două luni să auzim cântând și jucând. Dar, totul este întotdeauna cum vrea El, Domnul.
Am rămas în Roma câteva zile. Și, iar în cămăruța noastră de la Pater Paolo, iar la
Monseniorul, sorbindu-i cuvintele și cântând cu el Liturghia; iară și iară pe drumurile Romei,
sorbindu-i frumusețea din Prati la Trinità dei Monti și dela basilica Santa Maria dei miracoli din
Piazza del popolo până la basilica de geniu a lui Michelangelo din interiorul ruinelor lui
Dioclețian... iar într -o seară ne-am dus la Operă, gest pe care l-am făcut peste tot unde un teatru de
operă exista, fie în Lagăr, fie în Vest. Se dădea „Căsătoria secretă” a lui Domenico Cimarosa; îmi
 207

amintesc că au cântat-o dumnezeiește, deși numai stil concert; era în vogă încă românca noastră
Virginia Zeani, mai norocoasă decât noi în a părăsi România fără pericol de moarte; iar pe Rossi-
Lemeni26, Monseniorul îl cunoștea prea bine. Dar noi eram prea tulburați de războiul nevăzut ce ni
se dădea, ca să ne putem bucura din plin de aceste mari bijuterii de exil: soprana Virginia, Adrian
Baciu, marele pianist, Madam Rossignon, poeta, -așa zisa Olga Bălan de la Radio-, Prof.
Gh.Caragață27, pictorul Eugen Drăguțescu28, dr. Basilio Colacione, compozitorul Nello
Manzatti, savantul Petru Iroaie, coleg și prieten cu Tăticul meu de la Cernăuți, și toată salba de
exilați minunați cu care am fi putut să ne consolăm cu folos.

52.UN GÂND DESPRE REGI.

Cel mai mare regret al meu, la capitolul întâlnirii cu marii exilați, este faptul de a nu fi avut curaj să
deranjez pe Regina Elena, pe Regele Mihai, pe Emil Cioran, pe Mircea Eliade, pe Eugène Ionescu
și pe Horia Sima. Regina Elena a murit în 1982. Locuia aproape de noi, puteam să mergem să-i
sărutăm mâna. Îmi ardea sufletul să merg, dar nu am fost.
De ce nu ne-am dus să vizităm pe prea iubita regină Elena, la villa Spada, la Florența ? Să-i spunem
că o venerăm și o iubim !! Iată de ce : ne era rușine, mie mai ales. Ne era teamă că auzise și ea de
”spionajul nostru”, trâmbițat de prelații greco -catolici din Occident, (afară de Mgr.Aloisie Tăutu)
dar și de ”trădarea” credinței ortodoxe, credință pentru care ea a făcut Augustului Său Fiu două
nunți. Cu Regii, pe cât de iubiți, nu puteam avea decât o conversație penibilă despre sufletul meu și
al lor din punct de vedere religios. Eram legați de ei însă prin exil și prin anticomunism, prin tot ce
istoria și cultura ne hărăzise mai bun. Dar nu aveam cum ne înțelege datorită opțiunii noastre. Și am
preferat să nu le producem nici o jenă, nici ei, nici scumpului Mihai I, pe care am evitat să-l vizităm
la Versoix.
În realitate și această situație îmi producea tristețe. Pe de o parte, regii și împărații puteau fi acuzați
de trădare sau renegare a religiei, de dragul Tronului; pe de alta, însă, mișcarea lor lejeră de la o
confesiune la alta, peste voința Papilor și a Patriarhilor, era un gest de superioritate, un ecumenism
ante terminem, un exemplu de urmat. Regele catolic mergea la slujba ortodoxă. Cel ortodox la
catolici sau la protestanți. Și invers. Ce confesiune religioasă vor fi avut Țarii ruși, de fapt danezi și
cu sânge german, englez sau scandinav? Dar regina Italiei din Muntenegru ?Dar Țarul german al
bulgarilor? Etc....

26
Rossi-Lemeni, Nicola 1920-1991 bas italian.

27
Gheorghe (Giorgio) Caragață (n. 28 octombrie 1907,   – d. 9 octombrie 1978, Florența, Italia) a fost un lingvist român, profesor la Universitatea din Florența.
28
Eugen Drăguțescu (n. 19 mai 1914, Iași - d. 1993, Roma)
 208

Ei, bine, nu! Lumea, Papii, prelații n-au înțeles această lărgime obligată de cerințele unui Tron ; dar
nici nu au renunțat la fanatismul de a chinui oamenii cu astfel de opreliști; și, culmea, primii
chinuiți erau regii. Iată de ce nu ne-am dus să-i vizităm. Erau prea subtili și superiori ca să ajungem
la conversații penibile. Totuși, între noi și ei, cu toții, exista o diferență fundamentală, în favoarea
noastră. Ei toți trăiau pe principiul: ”Paris vaut une Messe”. De ce ? Pentru că nu se răsculau contra
constituțiilor înapoiate și primitive, demne de țări înapoiate, care obligau pe regi la opțiuni
religioase sau de mariaj contrare sentimentelor lor; sau când o femeie nu era acceptată ca regină, ca
în cazul României, etc...”Noi doi”, însă, ne-am răsculat, ; și am luat calea exilului ca și Regina
Cristina (în plin 1600) care a renunțat la Tron, de dragul credinței și a Bisericii pe care a descoperit-
o ca fiind cea adevărată. Riscând nu numai tronul, ci și viața.
Dumnezeu mi-a dat ocazia să-l apropii de Rege în 1997 la Lugoj. M-am strecurat printre demnitari
și-n văzul lumii i-am sărutat mâna. Eram îmbrăcat în pompa magna de preot catolic.Și el a rămas
oarecum uimit de gestul meu, dar și lumea din jur. L-aș fi umplut de sărutări dacă aș fi putut. Iar
Altețelor lor, fetele, toate, le-am sărutat mânuțele de câte ori am putut, la Horez și la Argeș, în 1990.
În condițiile acestea, nu era un gând pretențios să vreau ca întregul Occident să înțeleagă un exilat?

53."DOCUMENT DE VOYAGE"
Dar de fapt motivul plimbării era să ne luăm pașapoartele italiene tip documento di viaggio, drept
pentru care am mers amândoi la Questura din Latina. S-a mirat și mareșalul când am cerut să ne
pună pe viză toate țările Europei libere, plus Egiptul, Israelul, Turcia, Marocul, USA, Canada, cu
gândul nu prea ascuns de a le vizita, de a le studia, de a le cuceri. Ceea ce am și făcut în anii
următori. Mai curios a fost faptul că îi devenisem simpatici acestui mareșal de la pașapoarte, căruia
Gigi s-a scăpat că pe noi ne cunoaște, ne apreciază și ne ajută Onoratul Oscar Luigi Scalfaro, Vice
președintele Camerei Deputaților, precum și Șeful Armatei Albastre de Fatima, din care practic
făceam parte prin maici. Cum a auzit asta, marele șef l-a rugat pe Gigi, mai în glumă, mai în serios:
-Dacă-i așa, pune și pentru mine o vorbă la el, ca să mai adaug la umăr vreo tinichea: și ne-a arătat
epoleții care i se păreau cam mici.
-Sigur, sigur, confirm, eu, vom încerca, dar, știți, noi ca refugiați proaspeți, să vedem dacă....
Rîdem și acum de câte ori ne aducem aminte: devenisem așa de ”importanți”, până și-n ochii unui
șef de serviciu de la o Questură importantă....

54.LA ROMA SE MIȘCĂ TOTUL CU PAȘI DE PLUMB, DAR SE MIȘCĂ

 209

Monseniorul ne-a avizat că vrea să mergem cu el la Milano să slujim împreună o liturghie

pentru refugiați. Și, dacă totul merge bine, să repetăm gestul și pentru Paștele bizantin din acel an.
Ne-am întors în Piemont, mai bogați, mai puternici, mai siguri pe noi; în paralel cu imensa
nefericire care, mai ales mie, îmi topea sufletul și care se numea exil, pe de o parte și repudiere din
partea Ierarhiei Catolice romane, pe de alta.
Maicile scriu:
14.1. 76. După 12 lungi zile, Maica noastră, Lucia și cei doi seminariști s-au întors acasă. Au
lucrat mult pentru revistă și sunt fericite dar foarte obosite.
Ce poze minunate am făcut la întoarcere cu mașina pe malul Ionicei, la turnul din Pisa și-n toate
ținuturile de vis pe care le dorisem de o viață...
16.1.
Vizita Monseniorului Franzi. S-a oprit la cină. El ne-a spus trei cuvinte foarte semnificative și
solicitante: iubiți-vă, suportați-vă, ajutați-vă. ... ..
19.1. Zi de exerciții spirituale date de rev. Părintele Costa SJ. Tema meditației: paternitatea lui
Dumnezeu…. Lino și Giorgio au fost prezenți împreună cu comunitatea, cei doi seminariști români
au fost fericiți. Au participat cu seriozitate și tăcere.
Dar.
Pe 17 ianuarie, Monseniorul ne scrisese:
Băieți,
1.Nu am încă nici o veste despre mersul la Milano
2. Încerc ca bursa de studii ce pare că a obținut-o Padre Paolo de la ”Chiesa che soffre” să fie
întrebuințată pentru formarea voastră în vederea hirotonirii pentru uzul Bisericii Unite. Am să vă
informez dacă reușesc. Cu bine, Mgr. Aloisie Tăutu.
Și ca PS: ” Cătălin să-și vadă de sănătate” !
Se putea altfel ? Nu mă pierdea din vedere, nici o clipă, acest geniu al sufletelor noastre.
Am aflat deci de unde ne venea bursa. Nu de la Vatican, ca pentru studenții trimiși cu pașaport
securist, ajunși episcopi în zilele noastre, ci de la bietul Pater Werenfried, ai cărui bani ar fi fost
utili maselor înfometate de către Comunism în Îndochina, abia invadată de monștrii pol – potieni.
Le-am luat pâinea de la gura lor, cu binecuvântarea ilustrului Agostino Casaroli, ecc. ecc....
Pe 31 ianuarie, Pater Lacko ne scrie:
”Ieri am fost la sfânta Congregație Orientală și vreau să zic că... chestia voastră se mișcă bine
către o concluzie. (Si muove bene!!!!).Deci, curaj !Sper că sunteți bine.Vă salut cu drag. (Și, pe
românește): Binecuvântarea Domnului!. (Parcă-l aud: urmat de un minunat ha ha ha ha ha.....).
 210

Am rîs și noi, de necaz. Că, știam. La Roma se mișcă totul cu pași de plumb.Așa ne spuneau
toți și cam așa era....Așa că.....
Mai scrie și Tăticu, îngrijat că eu aș putea deveni preot neînsurat, când ”a avea nevastă este
de la Dumnezeu”. Pe el îl deranja mai puțin catolicismul, cât celibatul meu. Dar din zecile de
scrisori primite de noi, se vedea de la o poștă că scumpii noștri, toți, scriau pentru ochii Securității.
Și știau să introducă printre rânduri marea lor iubire dureroasă, tragică, invadată de absurd. ”Unde
mă întorc, toți care te cunosc îmi vorbesc de Cătălin fugarul”;..... ”La București, toți te defaimă,
din stea ai devenit cârpă. Dar poate acestea sunt pentru păcatele mele.Nicușor dezorientat.
Neagu(nașul meu) a murit. Eu și cu mama mare nu ne simțim bine.Cum spui că ne iubești? Aceasta
nu-i despărțenie de veci ? Nu știu dacă ne vom mai vedea”....
Ani mai târziu, a înțeles că, în realitate, lumea îl invidia și pe mine mă admira. Căci Fuga
era idealul majorității oamenilor serioși din Lagărul socialist de pretutindeni. Dar Tăticul meu
precum și bunicul și tatăl lui Gigi, erau deja refugiați, tata de la Cernăuți, ceilalți de la Bazargic, și
se resemnaseră cu tragedia. Nu mai puteau s-o repete.
O scrisoare a amicului meu din seminar, Mircea Gheorghe, contrazice total scrisoarea lui
tăticu:
”Am vorbit cu taică-t-o care te condamna foarte rău și după multă convorbire i-am
schimbat poziția și l-am rugat ca imediat să-ți răspundă.Tu te vei putea întoarce în țară cu niște
comori de care nimeni altul nu-și poate da seama. Eu, totdeauna te-am prețuit și-n tine am văzut un
superior; bunătatea ta, chipul tău cel frumos, plin de dreptate; și dăruirea ta, cu totul lui
Dumnezeu, nu va rămâne nerăsplătită, că vei avea satisfacții ce nimeni altul nu le va avea, în
slujirea lui Dumnezeu; și viața ta curată, plină de farmec, adevăr, sinceritate,va deveni plină de
daruri divine din care nu se va sătura lumea admirându-te și sorbind adevărul din buzele tale, ca
de la un izvor cu apă proaspătă, care nu se va termina niciodată. Am visat că ai venit acasă. Dar
dorul de acasă nu mai trebuie să te mistuie; ceea ce este acasă tu știi... Nu te vorbește nimeni de
rău, ai fost prețuit și vei fi prețuit la meritele ce ți se cuvin.. Îți doresc succes; și asemenea și lui
Gigi, la amândoi, alese prețuiri.”
Pentru aceste rânduri, i-au deschis dosar de urmărire și blam. L-am citit în 2011: curat ca
lacrima, rara avis, printre preoți.
Nu-mi vine să cred c-a scris ce a scris. Și-n fond era un om simplu, fost tractorist, vocație
târzie, dar mai puternic în suflet decât profesorii lui, teologi.
Mă gândesc și acum, după zeci de ani: dacă ar fi fost cineva care să mă privească cu
oarecare dispreț, ar fi fost tocmai el, care, ca și Gigi, a văzut nervii mei, slăbiciunile mele, limitele și
 211

alte frumuseți... Și totuși.... îmi scrie atât de evlavios, după care m-a apărat în fața unor acuzatori cu
atâta fervoare . Îi sunt recunoscător, peste vremi.
54a. TĂTICU, PATRIARHUL, BISERICA ORTODOXĂ
Pe 7 aprilie, lui Tăticu îi revenise curajul și sinceritatea cea dintâi. Acum vorbea ”magistratul” din
el: ”considerând că ai făcut ce ai făcut sub impulsul dorinței de a studia cât mai mult, în special din
știința universală, îți acord o largă circumstanță atenuantă și te voi apăra orișicât și orișiunde, nu
numai ca tată, dar și ca interpret al legilor Țării. De aceea te rog să rămâi demn atât față de
Biserica noastră Ortodoxă, dar și respectând întru totul și Biserica Romano- Catolică”.(Nu mi-a
spus, însă, și nimeni nu știe, cum e posibil să le faci pe amândouă, în mijlocul afurisaniilor
reciproce ce și le adresează fiecare cum poate !).
Și, întrucât nu-i ieșea din minte îndoiala cum că hirotonia și preoția mea au fost
compromise, prin fugă, (gând pe care, telepatic, Dumnezeu i-l trimetea, căci prea a fost profetic!),
iată ce-mi revelează, pe12 mai, 1976:
”Tu ai făcut anul trecut (în iulie), o cerere (la Episcopie) , ca să fii hirotonit celib. Și, după ce tu ai
plecat în Polonia, eu am fost chemat la Patriarhie (în septembrie), pentru a da relații cu privire la
cererea ta; dar tu, pe parcurs trecând la Roma, cererea nu s-a soluționat. Nu ți-am mai scris despre
aceasta, pentru că degeaba ți-aș mai fi scris ”. (Acum mi-o scria de necaz, zic eu).
Povestea am relatat-o în Cartea I: Episcopul Iosif nu m-a refuzat peremptoriu, ci m-a trimis la
Teofil, la Cluj, unde ”ardelenii sunt obișnuiți cu celibi”. Iar Patriarhul, sigur mi-ar fi aprobat. Dacă
ajungeam la Roma, deja hirotonit preot, altfel aș fi stat cu Dumnealor de vorbă. Dar iată că n-a vrut
Dumnezeu;timpurile s-au încurcat pe drum. Iar eu, prin aventura mea, trebuia să le cunosc
adevărata mască.
Și cum tot căuta soluții, Tăticul meu a mai găsit una, suflată pe la Patriarhie:”Mi-a spus cineva că
dacă românii din Roma ar cere înființarea unei parohii românești acolo, iar pe tine să te propună
ca preot, așa precum este părintele Lucică Gafton la Londra,și dacă Patriarhia noastră ar
consimți la aceasta, ar fi pentru tine foarte bine.Cererea ar trebui adresată Sfintei Patriarhii,
București și semnată de românii de acolo”.Și a mai aruncat o frază: ” Adeseori plâng, și nu știu de
ce!”.
Vaaai, ce urât i-am răspuns la această soluție a lui, fără să mă uit că plângea ! :
”Chestiunea cu românii din Roma nu e decât o viclenie ca atâtea altele ale lingăilor și oamenilor
de nimic de la Patriarhie. Românii din Roma ca și cei din alte țări au preoți și episcopi ortodocși
suficienți, nu au nevoie de mascaradele lui Justinian, care vrea să puie mâna sfătuit de răuvoitori,
(citește securitate), pe aceste parohii ridicate cu trudă. Mor după bani și onoruri,dar s-au făcut de
rușine în lumea întreagă. Crezi că la Londra era nevoie de Lucică, sau în America de Anania ?
 212

Acești arghirofili nu fac decât concurență preoților români localnici... Ticăloșii ! Și acum vor să
facă asta chiar la Roma ! Nu le e rușine !Și să joc eu, încă, acest joc? Păi nu mă bate Dumnezeu ?
Adică am fost primit ca un prinț de românii de aici, de preoți... (sic !) am bursă, trăiesc boierește și
acum ... să cer binecuvântarea Acelui hoț de cai de la Băbeni, pe care, totuși, îl iubesc, cât e el de
neserios, și să fur parohia acestora de aici, numai ca să-i dau satisfacție lui Nițișor Cazacu și
Gagiu, că ar avea chiar lângă Papa un laț. Nu le e rușine! Să-l scuipi în ochi pe cine ți-a dat
această idee, uzând de buna ta credință, de cinstea și suferința ta.”.. Și tot așa.....
Câtă sperietoare trebuie să-i fi dat lui Tăticu! Cât de nedrept am fost cu toți cei numiți,(pe
care-i iubesc și acum, dincolo de moarte, ca elevi ai lui Constantin Popian) și mai ales, ce mari
minciuni spuneam despre primirea din partea românilor din Roma, despre viața mea de prinț cu ei...
Mă întreb și azi, cum am putut ?Acum îmi răspund: Dumnezeu, care nu doarme, m-a pedepsit
pentru aceste fraze: am fost urât pe toată viața lor de către românii din Roma, mai ales preoți,
episcopi și demnitari, care nu au vrut de la mine nici măcar un Amin ...
Cert este că dacă aș fi fost un ”introdus” și fals catolic, sau aș fi avut cel mai mic gând pentru un
compromis cu regimul și cu Patriarhia, cum am fost acuzat de nemernicii din Roma până azi, m-aș
fi bucurat într-adevăr de multe onoruri ! Era ușor să găsesc semnături. Era ușor să găsesc loc de
slujit cu ajutorul Ambasadei care avea marea clădire a lui Pârvan și Iorga, a Bibliotecii române pe
mână, în Viale delle Belle Arti. Era ușor să fiu hirotonit cu pompă de Patriarh sub nasul Papei și al
Cardinalilor care pân-aci mă puneau la ușă... după care, ca preot ortodox, reprezentant al Bisericii
oficiale și al Guvernului prea socialist al RSR, aș fi fost primit cu toate onorurile exact de Cardinalii
și episcopii ecumeniști și ost- politicieni care acum ne dădeau afară... Și dacă în lațul acesta ar fi
căzut și Gigi, apoi, cu doi preoți ca noi, în coasta binevoitoare a Vaticanului, eram demult
mitropolitul românilor din Occident și patriarh al RSR. Dar uite că...nu m-a inspirat Dumnezeu la
așa peșcheș.
Tanti Ionica Constantinescu, învățătoarea mea din Bistrița, după ce ”m-a certat” patriotic,
tot pentru ochii bestiilor, continuă:”acum să cauți să-ți fie ție bine, și poate cândva te vom mai
revedea.Te îmbrățișez cu toată căldura sufletului meu atât pe tine cât și pe drăgălașul Gigi, bunul
tău prieten. Aștept vești de la amândoi, cu drag și dor, tanti Ionica”.
Fetița ei, Luminița, îmi scrie direct: ”într-un fel te invidiez, nu pot să-ți scriu mai mult, tu, însă,
sper că mă-nțelegi.” ”Italia ! Ah, ce vis inefabil !”
XXX
Maicile Oblate ne urmăreau nefericirea și se frământau săracele cum să facă să ne scoată la
liman.
 213

Așadar, într-o dimineață, pe 5 februarie 1976, Mama Lodovica suie la noi să ne spună cu mare
entuziasm:
-Ne-a telefonat Padre Paolo. Pleacă în Germania, într-o călătorie de apostolat, ca de obicei. Face
escală pe aeroportul din Milano și dorește să vă vadă. Să mergem să-l întâlnim.
Pater Paolo Hnilica! Acest episcop îngeresc „vrea să-i salute pe băieți”. Prin urmare, eram o
preocupare pentru el. Nu ne abandonase așa cum părea. Era doar stilul lui: mereu îngeresc și mereu
grăbit.
Dar iată cum descriu Maicile episodul:
4.2.76 Dezamăgire și mult regret. În așteptarea vizitei părintelui Paolo Hnilica, cu toții fericite cu
toatele, când un telefon de la Monseniorul ne avertizează că avionul care vine de la Roma nu face
escală în Caselle, din cauza zăpezii și a ceții, și o invită pe Maica să meargă la Milano în compania
lui Lino și Giorgio, trebuind să comunice cu ei. Repede pregătim un sandviș și pleacă. Monseniorul
îi aștepta la aeroport, având la dispoziție aproximativ 3 ore, trebuind să plece în Germania.
Așteptam această vizită de multă vreme și ni s-a părut momentul potrivit, când bunul Dumnezeu ne-
a anulat planurile ...
Acum știu de ce a aranjat Domnul această nepotrivire: ca să ne confirme încăodată iubirea și
grija pe care o aveau pentru noi fie Pater Paolo Hnilica , fie Maicile Oblate.
Tocmai în acea perioadă, a încolțit ideea formării unui ordin religios mixt: al lui, incluzându-ne și
pe noi și al maicilor, toți dedicați mesajului Fatimei, Consacrării Rusiei, convertirii comuniștilor,
mântuirii planetei. Nu am fi putut cădea în brațe mai bune, din clipa de când am coborât din avion.
Dar între ideal și realizare stă și cerul și pământul. Acest ordin religios nu s-a înfăptuit cu noi. După
2000, când Pro fratribus s-a organizat mai bine, vremurile se schimbaseră, idealurile s-au stins,
victoria asupra Comunismului european fusese atinsă de Dumnezeu Singur. Dar cine știe,
suferințele noastre comune din acei ani vor fi perorat în fața Tronului ceresc.
La aeroportul Linate, binecuvântări și iubire așa cum doar părintele Paolo știa să ofere. A
venit cu încurajeri către virtute, dar niciun răspuns concret din partea Romei pentru noi.
-Pater, nu știm dacă vor veni răspunsuri. Dar chiar dacă vor veni, vom rămâne cu Voi. Vocația
noastră este a voastră: misionari, oameni de rugăciune, de apostolat integral: ca bizantini, latini,
catolici ...
- Da, a râs el, a fi ”catolic” înseamnă totul, ritualuri, învățătură, rugăciune, sfințenie, dar și suferință
oferită Inimii Neprihănite....
Am insistat:
- Să rămânem cu Voi, cu maicile, în Institutul unificat. La Roma, cu monseniorul Aloisie și cu Pro
fratribus. Ne veți da preoția, vom predica, vrem să cucerim lumea alături de Dv..
 214

Rîdea; cum rîdea de nevinovat ! .... Și, îmbrățișându-ne, înainte de a urca în avion, a lăsat
să-i scape aceste fraze:
- Dragi copii, mă voi ruga pentru asta și, în paralel cu părinții Vaticanului, voi căuta un episcop
diocezan pentru voi, care, după hirotonire, vă va oferi Institutului nostru. Nu știu încă unde voi găsi
pe acest episcop. Poate în Germania. Mă duc să pipăi terenul, încă de acum .
Maica Lodovica, însăși, a rămas cu gura căscată. Nu se aștepta nici ea la o mișcare așa de rapidă din
partea lui Pater Hnilica. Noi, cu atât mai puțin; nu am înțeles imediat că Paolo Hnilica deja ne
scotea afară dintr-o stradă fără fund, în timp ce noi îl judecam imobil și distrat.
M-a impresionat lumina ochilor lui confundați cu luminile orbitoare ale acelui aeroport minunat, al
doilea din lumea liberă pe care l-am vizitat și care mi s-a părut încă o dată un paradis al luminii și al
libertății. Fără controale speciale, l-am dus pe Pater aproape până la avion. Mă uitam cu uimire la
tot.Nu mi se ștergea deloc imaginea gris a Lumii gulagului din care scăpasem, plângerile italienilor
de parcă paradisul lor ar fi fost un gulag și așteptarea răspunsului de la Vatican, care semăna cu
fiecare zi în plus cu cea pentru pașaport, cu un an mai devreme... de la securitate ..
Călătoria de întoarcere de la Milano- Linate a fost o ocazie pentru noi de a ne clarifica ideile.
Rămânând împreună cu Padre Paolo și Monseniorul, slujind paralel în două rituri, făcând apostolat
și ajungând cât mai curând la preoție și la doctorat în teologie, iată idealul imediat. Indiferent de
răspunsul Sfintei Congregații.
Dar acasă, m-a reluat angoasa dinainte. Mă ascundeam, dar nu știu cum mă ghiceau călugărițele.
Maica își tot frângea mâinile, să inventeze orice ca să mă consoleze.

Pe 6 februarie, dimineața, maica Lodovica mă trezește cu aceste cuvinte:

- L-am sunat pe medicul nostru! Dr. Andrea Campora ! Lino, vă rog să-i spuneți tot ce vă doare.
Era a treia oară când mă vizita. Și, nu mi-a găsit nimic .
Scriu: „Doctorul îmi repetă că trebuie să fiu mulțumit de ceea ce simt și de ceea ce mi se întâmplă,
pentru că comportamentul și, mai presus de toate, tristețea mi-au înlocuit dorințele carnale. Cu toate
acestea, sunt un tânăr de 25 de ani, împliniți recent. A ajuns să mă felicite și, salutându-mă cu toată
afecțiunea, mi-a spus în timp ce ieșea: tristețea ta, dragă Lino, poate produce lucruri mari și, oferită
lui Dumnezeu, te purifică de păcate ”.
M-am uitat după el și mi-am zis: ”Eu, marele teolog, premiantul școlii, trebuia să trăiesc să
aud astfel de declarații mistice de la un doctor, om de lume. "
Oricum, m-a tratat cu ”Ansiolin” și”Nobrium” 25 mg., 1 pe zi.
Maica s-a declarat mulțumită. Din fericire, celălalt „băiat” nu- i dădea probleme.
 215

Cu Gigi se ajuta în toate. Maicile îl purtau cu ele la piață pentru toate cumpărăturile, expedierea
revistei, poșta, scrisorile, contactele. Mergea fericit, ”colabora” cu ambele mâini, a învățat trucurile
limbii italiene și, zilnic, se mai italianiza un pic. Mie nu -mi spuneau nimic. Mă țineau ca pe un
Papă, bun numai pentru binecuvântări, pentru a exprima sentințe, pentru a revendica dorințe și vise.
Mergeam după ele la bucătărie și prin grădină cu vioara și le trăgeam câte o Zaraza sau Adios
Muchachos.29

55. ”VATICANUL” NE CHEAMĂ. SERGIU STREZA, CRISTEA ȘI RECTORUL BATIZ.

Miercuri, 11 februarie 1976. Dimineaţă de noapte. Monseniorul telefonează:

- Veniți la Roma, băieți! Imediat ! Sacra Congregație Orientală a răspuns. Vă acceptă să studiați și
vă plasează în colegiul Pio Romeno, la ”Damasceno”, cu „prietenii” voștri, episcopul Cristea,
Cârnățiu, Popan etc .... Hai, grăbiți-vă, mâine dimineață să fiți aici!
-Mâine dimineață? Sar eu. Atât de repede? întreb eu mârlit de somn, între vis și viață
-Da' ce ? Nu vă grăbeați să mergeți într-un Colegiu? Sau v-ați răzgândit?
Am râs, am sărutat telefonic mâna acestui om fabulos, dar l-am rugat să ne dea răgaz, cel puțin 2-3
zile, pentru a ne pregăti perfect întoarcerea în Orașul Etern.
Bucuria victoriei! Un oftat de ușurare, desigur! Dar să nu exagerăm. Care mâine? În Italia,
totul începe într-o zi de luni. Cel puțin acest lucru l-am învățat în primele zile ale fericirii italiene. Și
pe deasupra, discursul sever al Monseniorului, la jumătatea distanței dintre ironie, dispreț și
disciplină! Stilul lui, precis.
Ne uitarăm unul la altul, nu știam dacă fericiți sau îngrijorați.
„Hai să studiem”, îi spun lui Gigi care zâmbea cu intenție. Ce fel de studii? Primul semestru a fost
deja pierdut. Iar pentru al doilea eram asigurați de Pater Lacko. Mergeam spre licență/ doctorat, nu
în clasa întâia a vreunui seminar pentru copii, cum nimerisem la ”Sfânta Cecilia”. Și totuși,
„Damasceno”; nu era calificat pentru viitori preoți catolici; Episcopul Cristea ne-o spusese din
prima zi . Vaticanul ne arunca în gaura cu viespi: Cristea cu ” trimite-i de unde au venit” și Cârnaț
care ne vedea culcați împreună ”ca în colegiul lui”, vorba lui Monseniorul!
Uimire, deci, bucurie și nedumerire.
-Mă simt confuz, zic. „Damasceno” este frumos, dar nu e lucru serios! Atâtea luni de gândire
pentru Monseniori, pentru a ne oferi o cameră la Damasceno!
- Taci, taci, îmi spun Maicile, Gigi însuși. Vom vedea! Fii răbdător! Slavă Domnului că nu a durat
ani ...
29
Maicile notează: 7.2. Prima Sâmbătă... Vizita Maicii Generale de Cottolengo; a venit să ne vadă casa, pentru că i s-a
spus că este săracă.
 216

Și acum, o altă dezlipire grea: separarea de Maicile Oblate, de prietenii care au devenit familia
noastră. Tot Piemontul era deja al nostru, până la Milano. Iar la Novara, petrecerile în cinstea
noastră nu se încheiau niciodată.
Hai, deci, să finalizez programele începute cu Surorile și cu Armata Albastră-Blu, care fusese
numită recent într-un mod modern și politic corect „Mișcarea mondială din Fatima”. Aveau un
Președinte internațional, domnul Setz Degen, în Elveția, dar Onorevole Oscar Luigi Scalfaro,
prieten fratern cu Maicile Oblate era Vice, la Roma. Natural că astfel ne proteja și pe noi. Maica
Lodovica era sufletul Mișcării. Revista sa, una dintre armele de luptă. Textele noastre despre
martiriul sub Comunism și munca lui Gigi pentru revistă iluminează încă acele pagini. Dar aveau
nevoie și de un Imn pentru Armata Blu! Nici o grijă, ”sunt gata întotdeauna”, le-am spus Maicilor.
Și mi-am adus aminte de inspirația mea din Campo, la Triest: Imnul regal român, care nu se mai
cântă, care e interzis -și dacă-l cânți fluierat-. Acesta va deveni un imn perfect pentru Fecioara
Maria. În perioada 12-13 februarie l-am completat și ani de zile a fost un imn de succes, de luptă, de
iubire și de rugăciune. Aici nu mai era„Trăiasca Regele”, ci „ Prea dulce Inimă, unită cu Cristos”,
care se încheia cu refrenul ce a înlocuit rugăciunea pentru Rege: „O, dulce Mamă, Armata Albastră,
te cântă cu iubire până la capătul lumii ". (În italiană suna chiar mai bine).
Duminică, 15, călugărițele ne-au însoțit la Sanctuarul din Oropa, pentru a serba un sfârșit festiv al
șederii noastre în Piemont, venerând statuia miraculoasă a aceleiași Madonna care, printr-o altă
imagine a ei, cea de la Czestochowa, ne dăduse libertatea .
Pânza care șterge fața Statuii miraculoase rămâne curată, spre deosebire de pânza trecută peste
restul statuii. Păstrez pozele făcute în tumultul zăpezii și măreția sanctuarului și a Alpilor visați
dintotdeauna.Dar nu am simțit un extaz deosebit. Alpii nu aveau culoarea copilăriei mele. Eu eram
îngrijorat de viitorul meu și cu dor de munții mei și de neuitata Mami. Oropa, ca toate frumusețile
vieții mele de după Fugă, mă extaziază cu adevărat acum, după 2000. Târziu, târziu ...
Seara la Settimo, în capela Surorilor, cea atât de familiară, Missa de rămas bun, cu discursul meu de
mulțumire pentru credincioșii și prietenii care ne-au umplut cu sărutări, urări și bani.
Maicile scriu:
14.2.76.
Ajunul de plecare a celor doi seminaristi, Lino și Giorgio; Maica, sr. Lucia și sora Alexandrina i-
au însoțit la Oropa, pentru a se ruga scumpei noastre Mame din ceruri să-i protejeze, să-i ajute și
să-i conducă la realizarea idealului lor: să fie preoți. Pentru aceasta ne rugăm să-i vedem fericiți,
să urce la altar.
15. 2. 76. O zi frumoasă care s-a încheiat cu o Liturghie solemnă. La ora 13 sosesc de la Oropa
fericiți că s-au rugat la Madonna și au cântat din gură și la vioară în cinstea ei. Prânzul ne-a
 217

reunit pe toți împreună în bucurie comună, după care am făcut poze, iar în cele din urmă o
frumoasă Liturghie cântată; la final seminaristul Lino a adresat câteva cuvinte oamenilor,
mulțumindu-le; toți au fost mișcați, ascultau, în timp ce plângeau în tăcere. La finalul Sfintei
Liturghii, salutări și mulțumiri de la multe persoane care i-au cunoscut și care au fost generoase
față de ei. La cină, din nou, toți împreună și, în sfârșit, după salutări și promisiuni de rugăciuni,
plecarea. Totul se reîntoarce la normal, dar ne-am bucurat că am găzduit doi tineri seminariști
viitori preoți care au suferit atât de mult pentru biserică pentru a-i rămâne credincioși. Sarcina
noastră este să ne rugăm pentru ei, de fapt, pentru toți seminariștii din lume, speranța Bisericii. Ei
speră să vină pentru Îmbrăcarea postulantei Rosa, pentru a face și mai solemnă sărbătoarea cu
cântece și instrumente. Vom fi foarte fericite dacă se întâmplă acest lucru, dar întotdeauna și în
toate urmăm voința sfântă a lui Dumnezeu.
XXX
Seara, la tren. Am plecat la Roma bogați și aproape fericiți. Fiecare dintre noi avea însă o
„umbră, dacă nu un cuțit în piept”, rana Tudoriței, cum zice poetul.
Călătorim toată noaptea.

Dimineața, luni, 16 februarie, 1976: Roma. Am urcat la Pio Romeno-Damasceno, pe

Gianicolo. Îmbrăcați ca niște conți. Acum nu ne mai întorceam din Lagărul de refugiați, ci din
sanctuarul Maicilor Oblate și al noilor noastre rude din Settimo Torinese. Au fost uimiți cu toții în
Damasceno, de aliura, de paltoanele, de căciulile, de fularele, de ghetele noastre, toate de
marcă...Ba eu mai țineam și ceasul la vedere, (dar era cadoul dela Măicuța mea).
„Se vede clar că acești spioni sunt bine plătiți”, s-a spus și s-a și scris în notele informative. Dar
eram deja obișnuiți cu insinuările. M-am minunat totuși să văd această expresie în dosare, în 2010.
Rectorul, Carmelitanul Michelangelo Batiz, ne-a întâmpinat cu ”căldură”. Pun ghilimele, căci era
un act formal jucat bine. (Am înțeles aceasta câțiva ani mai târziu).El ne-a arătat cele două camere,
una lângă alta, aproape de altarele unde părinții indieni, Malabarezi și Malankarezi, precum și arabii
caldei și libanezi slujeau Liturghia. Ni s-au dat cheile de la intrare. Deci, dacă veneam noaptea
târziu, puteam intra fără să deranjem pe portar. Masa de dimineață, liber aleasă, până la o anumită
oră. Prânzul, cina, în comun, cu marii și micii prelați, fără cusur. Bisericile, la dispoziție 24 de ore
pe zi. Biblioteca, deși închisă, căci românească și neinteresantă pentru indieni, tot așa, la dispoziția
noastră, fără cenzuri. Plimbarea pe terase, cu toată nonșalanța. În fine, ca Vodă-n lobodă. Nu
degeaba Episcopul Cristea mârâia: ”ăsta nu e seminar unde să fii urmărit, umilit, torturat, spălat la
creer, șantajat și batjocorit cu scop educativ”... (Acestea sunt, desigur, traducerile mele la
eufemismele lor, pentru a reda în mod sincer viața și scopul seminarelor teologice).
 218

Am simțit imediat amplitudinea confortului, bogățiile bibliotecii și centralitatea vieții

noastre în centrul lumii, mi-am stins dorul după bisericile copilăriei în capelele bizantine românești
ale colegiului și în prietenia delicată și imediată a părinților indieni și sirieni, drăguți și comici,
găzduiți acolo. Am întâlnit în sfârșit și pe preoții români, văzându-le și gurile, căci acuzațiile și
calomniile lor le auzisem deja. Nu păreau răi. Cârnațiu și Popan ne arătau chiar interes și simpatie,
episcopul Cristea la fel. Numai Benția nu se uita la noi, dar el nu saluta pe nimeni. Întorcea de 5 ori
cheia, până se termina spațiul broaștei, ca don Bartolo din Bărbierul. Și tot așa se și închidea
înăuntru. Asta cam de 10 ori pe zi, căci se ducea la closet și încuia de fiecare dată. Noi nu am
încuiat, chiar niciodată. Dar numai foarte târziu am auzit că marele prudent se ducea în România
liniștit, după ce, tot pe noi ne acuza de spionaj.
Eu m-am bucurat de atmosfera de încredere pe care o vedeam, la masă, la biserică, pe culoar, în
conversații și era cât p-aci să pun la îndoială tot ce auzisem până atunci.
Foarte târziu, am înțeles, (dar și aici Gigi mi-a luat-o înainte) tipul de perfidie-falsitate perfectă,
tipic catolică-occidentală, diferită de cea ortodoxă, fanariotă și bizantină cu care eram obișnuiți și
pe care o recunoșteam imediat. Perfidia perfectă este cea care devine inatacabilă, deoarece este
aproape perfect acoperită de nuanțele legilor și de drăgălășenia feței. În acest capitol, italienii sunt
mari Maeștri și instituția care a moștenit această măiestrie până la geniu este, desigur, Biserica
Romano-Catolică, prin perfecțiunea Dreptului ei canonic și a studierii în oglindă a fiecărui gest.
Perfidia răsăriteană moștenită de la Biserica Ortodoxă Bizantină nu este perfectă, așa că trebuie
aliată cu violența, superstiția și alte calități. Le-am trăit și pe acestea.
Același lucru este valabil și atunci când vine vorba de crima perfectă în lumea politicii, posibilă
numai în Occident, căci, orientalul nu e capabil să disimuleze, nu știe să inventeze legi perfecte
care să-i acopere crima și deci își dă arama pe față, se descoperă fără să vrea și este obligat să
recurgă la samavolnicie, tot pe față.
Marii tirani nu trebuie să vorbească despre perfidie, nu au nevoie de ea. Aroganța, samavolnicia,
violența organizată, crima fără scrupule, sunt suficiente pentru ei.
Perfidia perfectă din cadrul Bisericii Catolice se formează la Roma, în instituții, în seminare, în
novițiate, în birourile curiilor și apoi este exportată în întreaga lume catolică, fără schimbări. Este
mai puțin agresivă decât cea românească, rusească, ortodoxă, dar mai subtilă, deoarece, pe lângă
perfecțiunea legilor care o acoperă, transformând-o în ne- atacabilă legal, izvorăște din calitatea
total italiană de a se camufla perfect, până la punctul de a nu se putea înțelege diferența dintre fața
unui sfânt și a unui criminal. Italianul reușește perfect această disimulare, până la geniu, căci are
răbdarea și echilibrul aproape infinit de a nu se demonta niciodată, de a nu risca nici o singură
mișcare infamă și, dacă s-a descoperit cu ceva, să te lase mereu cu îndoiala ”dacă a făcut-o din
 219

răutate sau din neatenție” ... Românii din Pio Romeno își făcuseră studiile în universitățile
pontificale. Dar cred că subiectul preferat a fost tocmai studiul mișcărilor infailibile ale perfidiei
romane. De aceea se arătau așa de dulci, de gentili, de calzi. Dar erau reci, odioși, dezgustători. Fără
excepție. Învățaseră bine lecțiile.Italianul reușește în felul acesta să păcălească chiar și pe un alt
italian, căci pe alții, (nordici, americani) îi păcălește sigur. Dar românul nu cred că e așa genial să
mimeze, oricât ar imita.Așa că noi i-am cam ghicit, mai la vale... Căci, fie vorba, și noi aveam
studiile noastre, făcute la fanarioți/ bizantini, la levantini/cațaoni, la comuniști și la olteni: 4 tipuri
de viclenie, șmecherie, perfidie și înșelăciune care se consumau în mod profesionist între zidurile
seminariilor ortodoxe și ne-ortodoxe românești. Și, deși nu am folosit răutatea lor, am reușit să
recunoaștem rapid viclenia altora, răspunzând cu o viclenie la fel de neașteptată, care ne-a condus
cam mereu la victorie. Deo Gratias.

Pe scurt, dacă nu am fi avut ostilitatea, chiar și pe față, a Prelaților Uniți Români,

(confirmată de expresiile precise și descurajante ale Monseniorului Cristea), și de n-am fi
conștientizat inutilitatea prezenței noastre în Damasceno, privitor la acceptarea în Biserică și pentru
hirotonire, acel loc ar fi fost un vârf de cer pentru sufletele noastre încercate. Dar partea întunecată a
lunii a învins bătălia, până la urmă. Între timp, de la acea înălțime, am admirat Roma fericită și
indiferentă.
Maicile notează:
17.2.76.
14.30, la telefon Lino și Giorgio de la Roma. Au călătorit bine și, pe ploaie, uzi leoarcă, au ajuns
la destinație. Sunt mulțumiți, locul este frumos, fiecare într-o cameră single, drăguță, dar spun că
tot casa noastră este mai frumoasă.... În colegiul în care se află, sunt mulți preoți indieni și
călugărițe pentru curățenie și mese. Am reînnoit promisiunea rugăciunii și invitația pentru Sfântul
Iosif. Peste câteva zile Maica pleacă la Roma și va merge să-i viziteze, sigură că le va face plăcere,
și că ei îi vor asculta sfaturile. Ne-am angajat să ne rugăm ca visul lor să se împlinească în curând.
Iisus și Mama cea scumpă din Ceruri care i-au ajutat în teribila aventură a Fugii, nu vor omite să-
i protejeze și să-i ducă la altar ca să-i predea Fiului ei Iisus .

SERGIU STREZA

A doua zi, la primul nostru mic dejun în Colegiu, a apărut Sergiu Streza, fiul preotului român unit,
Don Vasile Streza, sosit din SUA. Ne-a salutat cu vocea lui subțire, de om subțire:
 220

-Eee, voi sunteți cei doi români atât de faimoși și de periculoși, de care e speriată toată Roma care
vorbește românește?
Acestea au fost primele expresii ale acestui tânăr, puțin mai mare decât noi, expulzat din România
după ce fusese despărțit o viață de tatăl său, (închis pentru credință și apoi expulzat singur în SUA
unde se născuse).
-Toate, afară de una, a marelui Aloisie, strig eu înveselit.
Sergiu Streza a devenit una cu sufletele noastre, pentru totdeauna. Savant, laureat, om de
studii, mărturisitor al credinței, el, ca și tatăl său, nu putea fi decât urât și disprețuit până la capăt,
atât de ierarhii americani, cât și de Vatican, români și neromâni. Purta și el același păcat de neiertat
de a proveni din Lagărul socialist, expulzat și cu origine nesănătoasă, fie pentru comuniști, fie
pentru catolici. Printr-un miracol, odată expulzat din România în SUA, unde tatăl său prezida o
mică parohie unită, i s-a dat permisiunea din partea episcopului american și latin James Hickey 30 să
se întoarcă la Roma, să fie plasat și el în fostul Colegiu Român, ca și noi , (nu în cel american cum
credea Monseniorul și cum ar fi fost normal, după regula lor); să frecventeze P.U.Gregoriana, să-și
ia doctoratul în Origen cu brio și să rămână în mijlocul drumului, dacă Maicile noastre Oblate nu s-
ar fi îngrijit și de el, la sugestia noastră. Dar ”Maicile” însemnau mai întâi și-ntâi ”Pater Paolo” și
de-aci, țin-te nene, te-ai dus pe calea sâmbetei....Când nu mai exista nicio speranță pentru Sergiu de
a fi primit și hirotonit, Pater Paolo și noi l-am găsit pe episcopul de Sessa Aurunca, Monseniorul
Vittorio Costantini31, un bonom cuminte care l-a încardinat, împotriva tuturor interdicțiilor absurde
făcute unui inocent și om de știință precum Sergiu Streza. Dar aceasta este o poveste pe care voi
spune-o la timpul său.Deocamdată, mă mulțumesc să spun că Sergiu a devenit a treia persoană a
Treimii noastre, care, în ciuda vicisitudinilor vieții pentru noi toți, a rămas neatinsă și neschimbată
până azi în A.D.2021.
Am început imediat acel tip de conversații la mari înălțimi care se pot realiza cu oameni ca Sergiu,
în care numele și opera marilor exilați și scriitori români, Virgil Jerunca, Lovineasca, Eliade,
Cioran, Vintilă Horia, Ionesco, Horia Stamatu, Dama de Noilles și prințesa Martha Bibescu, Virgil
Gheorghiu sau Lupașcu, fără să-l uităm pe marele Aloisie Tăutu, au fost amalgamate cu Părinții și
Doctorii Bisericii care smintesc pe ipocriți cu doctrina lor elevată și cu viața lor binecuvântată.
Zilnic, ne treceau pe la urechi noi insinuări româno-greco-catolice față de noi. Ne le
comunicam reciproc. În schimb Congregația plătea taxele, pentru noi, la Colegiu, și puținii bani pe
care îi primeam regulat de la Rectorul Batiz; dar pentru Universitate și buzunarul nostru, banii erau

30
James Hickey născut în 1920 era episcop di Cleveland în vremea lui Sergiu. Devenit Cardinal de Washington în
1988.
31
Vittorio Maria Costantini (O.F.M.Conv.) născut la Gubbio, 1906 – +2003)
 221

rodul bursei pe care Pater Paolo o obținuse pentru noi de la Părintele Werenfried, de la Biserica sa,
aceea care suferă.
Între timp, soseau mereu scrisori de la părinții noștri, de la Tăticu, dar și de la părinții lui
Gigi, care ne întristau profund, văzând dincolo de rândurile lor, teroarea Securității, dar și
neînțelegerea gestului nostru. Pentru că și ei, ca alții, nu mulți, în adevăr, trăiau în iluzia că am fi
putut înfrunta viața în Comunism, fără să ne murdărim conștiința. Ceea ce nu a fost și nu este
niciodată posibil, în niciun fel, cu nimeni, cu excepția celor puțini aleși, printre care au fost și ei, dar
numai prin harul lui Dumnezeu. În ce-l privește pe Sergiu, Securitatea i-a făcut onoarea și lui ca și
nouă și rudelor noastre, să copieze, să fotografieze, să filmeze scrisorile și darurile noastre, care se
mai găsesc și astăzi între sutele de km. de dosare ale Securității deschise publicului.32

56. CONSOLAREA DIN PARTEA UNIVERSITĂȚILOR PONTIFICALE

La câteva zile după sosirea noastră, Rectorul ne-a invitat să ne înscriem la unele cursuri pe la vreo
universitate pontificală. Ignorăm dacă ne-a propus aceasta de dragul viitorului nostru sau pentru a
ne putea motiva prezența în colegiu. Dar a fost o mișcare fericită pentru noi. Însemna că, din motive
divine sau convenționale, am fost incluși în sistem.
Dar, ce cursuri și cu ce documente inexistente? Rectorul Batiz, potrivit protocolului, ne-a asigurat
recomandarea, care era mai importantă decât orice diplomă, între regulile juridice. Nu știa că noi
eram deja aranjați, și ne îndruma spre Teresianum, deținută de Carmelitanii lui desculți ... ceea ce
nu era rău. Dar noi îl aveam pe Omul nostru suprem: Pater Michael Lacko: în cea mai bună școală
pe care am frecventat-o vreodată: Pontificium Institutum Orientale. Cum am ajuns la Roma, l-am
contactat imediat. Cu râsul său specific, plin și larg de la Tatra la Tireniană, părintele Lacko ne-a
repetat că acolo, la Oriental, profesorii erau dispuși să ne ofere o recunoaștere scrisă, chiar dacă
neoficială, a studiilor noastre din România, după o examinare generală a cunoștințelor noastre
teologice. Acest gest ne-ar fi servit pentru hirotonire. Titlurile vor fi venit mai târziu. Deci, ce a
promis, a reușit.... Părinții ne-au înscris ca ”extraordinari”, căci veneam direct în al doilea semestru;
(voi putea vreodată să uit zâmbetele binevoitoare și ironice ale lui Pater Jan Řezáč (1914-1990), ale
lui Tomas Spidlik, viitorul cardinal sau ale bunului Schultze?) În anul următor am fost înscriși
direct în anul II, în mod ”ordinar” printr-un sfânt truc ingenios și iezuit, așa că n-am pierdut nici un
an de studii. PIO poseda două facultăți, fiecare calificată pentru a conferi diplomele academice
cum Licentia et Doctoratus: Științe ecleziastice orientale cu secțiuni proprii (istoric, liturgic și
teologic-patristic) și cea a Dreptului Canonic Oriental, care nu ne-a interesat deloc. Era clar că în

32
Tipărite, de ex. în cartea Ioanei Diaconescu, despre Mihai Ursachi, ed. Junimea, Iași, 2016.
 222

acea atmosferă ne-ar fi plăcut să avem trei doctorate și nu doar unul. Am devenit simpatici tuturor
profesorilor vremii, în primul rând pentru faptul de a fi fost refugiați, convertiți și martori ai
credinței catolice pe de o parte și ai groazei Comunismului pe de altă parte. (Culmea, spre
deosebire de toate celelalte locuri, religioase sau laice, în Occidentul liber și cinic, unde aceste
calități ale noastre erau tratate ca infracțiuni sau cam așa ceva). Dar mai ales pentru că au sesizat
imediat că eram profesioniști în Teologia dogmatică și simbolică, în istorie, în liturgică, în știința
ascetico- mistică, în informație politică. Profesorii erau așa cum le stătea bine să fie, echidistanți și
neutri față de studenții care puteau fi catolici, ortodocși, musulmani sau atei. Pentru prima dată am
intrat într-un astfel de climat de respect, pe care nici Ortodoxia, nici Comunismul nu l-au cunoscut.
Admirau și curajul dar și certitudinile noastre. În acest sens,fuga noastră mortală și convertirea
noastră pe baze teologice și existențiale, și nu sentimentale sau artistice, îi convingeau și făceau să
le crească stima față de noi. Pe de altă parte profesorii nu se așteptau de la noi atât de multă
competență teologică, istorică, liturgică, lingvistică, artistică, văzând ușurința cu care ne descurcam
între cele două lumi, adică patru: Catolicismul, Ortodoxia, Comunismul și libertatea, ca și în casa
noastră, ca specialiști deplini, profesioniști ai detaliului și critici logici în toate. Nu ar fi putut fi
altfel. Profesorii de la Orientală nu erau subiectivi, nici impresioniști ca în celelalte școli,
Gregoriana inclusă, deci intuiau fenomenologic și obiectiv, comportându-se ca atare. Ei se deplasau
cu mai multă libertate decât ceilalți, între Orientul și Occidentul religios, între vechi și nou, fără a se
cufunda în teologia disprețului față de Biblie, ci în aceea a ironiei față de superstițios, în afara
Bibliei, ceea ce este foarte subtil și rar ... Într-adevăr, am gustat acest deliciu intelectual, acolo,
pentru prima dată. În timp ce în toate universitățile catolice și protestante ale vremii (astăzi, după
2000 este mult mai rău), confruntarea dintre moderniști și tradiționaliști era din ce în ce mai
dureroasă, banală și distructivă, Pontificium Orientale era interesat de etern, de clasic, de „imuabil”.
Aduceau exact argumentele pe care le căutam. De exemplu, dovada că totul este echivoc în războiul
teologic al orientalilor cu Roma. Că diferențele sunt complementare, sau pur și simplu sunt lipsite
de dovezi. Că cel ce are dreptate infailibilă este în cer și nu pe pământ. Și că disputele vechi,
precum și cele noi, ale scepticilor, au fost și sunt lipsite de orice seriozitate. Și deci erau ultimul
lucru cu care trebuia să ne ocupăm la Roma.
Monseniorul Aloisie era extrem de fericit pentru alegerea noastră. Institutul a fost locul său
preferat ca expert în Dreptul Canonic oriental. Mâna sa este prezentă și în CCO-ul care a fost
aprobat de către Papa la scurt timp. De fapt, numai cu puțin înainte de sosirea noastră, la începutul
anilor 1970, Facultatea de Drept Canonic Oriental a fost adăugată la Pontificium-ul Științelor
Teologiei Orientale. Ea a avut o pondere semnificativă în elaborarea Codului Canoanelor Bisericilor
răsăritene ...
 223

...Și așa s-au înlănțuit evenimentele dulci care priveau școala și viața noastră religioasă, spre
a nu face loc răutății barierelor care ne stăteau în față. Într-o zi, Pater Lacko ne-a anunțat zâmbind,
așa cum doar el știa, că ne-a aranjat 5 examene generale la cele mai importante specialități ale
Teologiei, pe care trebuia să le dovedim, nu pentru a obține diploma, ci pentru o viitoare incardinare
și hirotonire preoțească. Iar profesorii, acești monștri sacri ai științei și onoarei ar fi confirmat că
eram instruiți profesional la cel mai înalt nivel. Și niciun episcop nu ar fi putut pune la îndoială
atestarea lor.
Pe 5 mai, marele savant ne-a dat lista examenelor și numele profesorilor, dintre care unul era el.
Profesorii care ne apreciau deja, (noi îi adoram deja), nu se îndoiau de noi: părintele Lacko, pentru
Istoria ecleziastică, Père Dejaivfe pentru Dogmatică, Rezac pentru Drept, Schultze pentru
Dogmatică și morală, Spidlik pentru Liturghie și Mistică. Eram în mâinile celor mai înalți savanți
iezuiți. Care ne-au dat cu entuziasm, numai 9 și 10 cu laude, amândorura. După aceea, ne-am
pregătit pentru celelalte examene ale Institutului, care urmau să fie adăugate la ceea ce vom studia
încă doi ani, pentru a obține Licența, în 1978. Așa că bunul Lacko ne-a aranjat recunoașterea tuturor
studiilor noastre. S-a întâmplat cu noi la Pontificium Orientale și apoi și la Gregoriana și la
Universitatea de Stat ceea ce nu s-a mai văzut în alte părți, Datorită bunătății instinctive și simțului
dreptății ale unor giganți ai sincerității și științei, acest lucru a fost posibil, ca exemplu a ceea ce este
posibil în lumea liberă și catolică. De fapt, ne-a introdus în prietenia marilor savanți ai Pontificiului
Oriental: Pater Tomas Spidlik, viitorul cardinal, Père Dejaivfe, Rezac, Schultze, De Vries, Urbina,
Paverd, Zuzek și alți luminători, care nu țineau cont de ostracismul decretat împotriva noastră și ne-
au apărat cu distincție academică. S-au alăturat coroanei de diamante umane pe care ne-a dat-o
Dumnezeu în Aloisie Tăutu, Lacko, Hnilica și alți câțiva.

Examenele au fost, desigur, examene, dar și conversații familiare, deoarece profesorii erau cu
adevărat curioși cu privire la modul, conținutul, atmosfera, a tot ce era ascuns într-o școală teologică
ortodoxă, dincolo de Cortina de fier, cu cenzurile ei, cu limitările sale și cu eventualul fanatism de
rigoare. Ei și-au dat seama repede că eram martori infailibili ai situației unei școli teologice din
Gulag. Nu numai pentru că acolo am avut cele mai mari note pe întreaga durată a școlilor, dar,se
mirau de modul în care cunoșteam Patristica, diferențele dogmatice, subtilitățile teologiei morale și
liturgice, mistica isihastă sau cântarea bisericească. La Istoria ecleziastică, Pater Lacko s-a amuzat
cu noi, cum enumeram pe Bazileii bizantini, și cum ne jucam cu cărțile lui Ch. Drouhet, Ch. Diehl
sau Runciman și a altor mari bizantinologi.
 224

Voi putea vreodată să le mulțumesc lui Tati, Mami, tatălui meu și mămicii mele, unchilor
mei, sau lui Pater Haag, precum și Gigi maeștrilor lui paraleli, de la Petrache încoace,.... precum și
lungului colier de profesori și învățători ortodocși, catolici sau laici, unul mai bun decât celălalt,
care, în mijlocul fleacurilor regimului apăsător și prostesc, reușiseră să ne învețe și să ne transmită
cunoștințe universale, demne de orice student eminent al unei universități eminente?! Alexandru
Elian, Ene Braniște, Mircea Chialda, Anatolie Zarea,V. Prelipcean, Ion Rămureanu, Ioan
Vesa, Dumitru Fecioru, I. Gh. Coman, N. Nicolaescu, Constantin Galeriu, Mihai Rădulescu, și
nu ultimul, Dumitru Stăniloae. (Îi numesc pentru că îi iubesc și îi stimez, transmiteau multe
elemente, dar eu le știu limitele autocenzurării și ale subiectivismului ortodox, mult prea pronunțate,
care-i impiedica să ne predea materia fără lentile deformante. Cu rare excepții.)
Subliniez această mândrie a mea și a lui Gigi, de a fi erudiți, foarte bine informați, de prima clasă și
cu luciditate, încurajat de faptul că înșiși profesorii din București, ba chiar și turnătorii și ofițeri ai
Securității, au lăsat pe miile de pagini din dosare uimirea lor față de pregătirea și viața noastră
culturală, care ar fi fost un motiv valid pentru a nu fugi ...
Cel mai haios exemplu este al notei informative obligatorii, dată organelor despre noi, de către
însuși Rectorul Institutului, luat la forfecat pentru fuga noastră. Căzuse ca din oală, nu-și putea
închipui o așa pacoste33: ”pe toată durata școlarității, la cursurile de licență și doctorat, Dragu
Cătălin a avut o comportare foarte bună, fiind în acelaș timp și un element foarte bun la
studii.Nimic n-a lăsat să se întrevadă o eventuală părăsire a studiilor și rămânere în străinătate”.
(Bunul Chialda, poate, nu-și închipuia că tocmai aceasta a fost stategia mea principală, spre a nu fi
dibuit de marele dușman al tuturor, ocupantul comunist). De Gigi, la fel:”între anii 1972 -75 a
urmat și a promovat cursurile din anii I-III de la licență, având o comportare foarte bună, și fiind
un sârguincios element la studii, ceea ce nu lăsa să se întrevadă cele petrecute cu ocazia excursiei
în străinătate din vara anului 1975. Menționăm că cei doi foști studenți au fost foarte buni prieteni
pe durata studiilor lor la Institut și poate așa se explică cele petrecute, în legătură cu rămânerea
lor împreună în străinătate.”Ss. Rector, Pr. Mircea Chialda.

Dar, la acest punct, trebuie să întorc macazul.

Căci, de fapt, și noi și ei ne amăgeam. Am notat-o deja în aceste pagine.
De îndată ce am început primele cursuri, de îndată ce am gustat atmosfera Pontificiului Oriental, ne-
am dat seama că am intrat într-o adevărată lume universitară, foarte înaltă și luminoasă, rafinată și
elegantă, care spația în empireul științei reale ... și ne-am simțit imediat ca adevărați ignoranți,
confuzi. Toate subiectele, toate conținuturile care ni se predau erau vizualizate într-un mod complet

33
In Dosarul meu ”Dragu”, CNSAS.
 225

nou pentru noi. În fiecare cuvânt care ieșea din gura unui Lacko, sau Dejaivfe, sau Schultze, sau
Spidlik, De Vries, Jujek, Urbina, Toniolo sau Paverd, etc ... nu recunoșteam nici ”teologia catolică”,
nici cea ”ortodoxă” care ni se predase la București. Și, nici Istoria, nici Liturgica, nici Dreptul, nici
Arta bisericească. Adică adevărata Teologie, adevărata știință am găsit-o aici, construită pe o bază
logică, științifică, obiectivă, neutră. Orizontul nu era limitat de confesiune, de credință, de
propagandă. În acest sens, Pontificiul Oriental era superior Gregorianei și cu atât mai mult
celorlalte, care puteau fi moderne, dar cultivau teologia disprețului, a anulării sacrului, a negației,
pentru a se arăta actuale și avansate. Impresionismul, deconstrucția, proclamația înlocuiau tratarea
solidă. Era doar începutul dezintegrării științifice a teologiei. Profesorii orientali, iezuiți serioși și
vârstnici, mulți dintre ei refugiați și exilați, ca și noi, cunoșteau viața și miracolele, cunoșteau
luminile și întunericul și, de asemenea, știau modul de a le încorpora în sistem, de a-și transforma
cursurile în adevărate capodopere. Toți, toți. Eu nu găsesc vreo slăbiciune, în niciunul dintre ei. Îi
mai privesc cu ochiul minții și îi sorb cu plăcere cerească. Cum au reușit să păstreze echilibrul între
nou și vechi, între modern și clasic, între cert și disputat, fără a zdrobi argumentele precum Père
Galot, Dufour și alți profesori plini de ei, (e drept, erau cinici, mândri, dar educați și generoși!). Nu
este surprinzător ceea ce am descoperit noi înșine, dacă ținem cont de istoria acestui Institut ultra-
superior: cu motu proprio „Quod maxime”, Papa (Pius XI) a fuzionat Institutele: Oriental, Biblic și
Pontificia Universitas Gregoriana într-un consorțiu în care cele trei Instituții, încredințate Societății
lui Iisus și coordonate de Prefectul Congregației Seminariilor și Universităților cu titlul de Mare
Cancelar, au fost încurajate să colaboreze.
Dar adevărata lumină a acestei treimi rămâne Orientalul. În plus, deja de la prima noastră vizită, în
octombrie 1975, Orientalul ni se păruse și devenise cu adevărat casa noastră, familia noastră.
Prietenia și stima acelor savanți pe care i-am întâlnit, colegii părintelui Lacko, cărturari de cel mai
înalt nivel și iezuiți, dezrădăcinați din toate țările din est, dar mai ales din Cehoslovacia , Iugoslavia,
Polonia, Ucraina, Bulgaria și Orientul Mijlociu (niciun român în acei ani, dar Aloisie Tăutu era
suficient pentru toată lumea) a fost cea mai mare fericire pe care ne-a oferit-o creierul sacru al
Romei. Acum sunt sigur: Orientalul era, (poate mai este) Brahma, Gregoriana, Vishnu....în timp ce
Pontificiul Biblic este Shiva, (zeul distrugător) al teologiei catolice. De fapt Teologia ca și Biserica
nu ar fi catolice dacă nu ar avea un zeu distrugător autentic în măruntaiele lor.

57.FERICIREA DE A AVEA BIBLIOTECI LA ÎNDEMÂNĂ

Programul de la Colegiul Pio Romeno nu putea fi comparat cu cel al seminarului tradițional
catolic pe care prelații inamici îl pretindeau pentru noi, când însăși Curia nu-l pretindea. Ni se
cerea să fim prezenți la masă și să respectăm ora precisă a prânzului sau a cinei, lucru care nu a fost
 226

punctul meu forte în niciun moment din viața mea. La Roma, în libertate, instinctiv, am continuat,
cu atât mai mult, programul trăit la București, ca student și doctorand, evitând orice control:
mergeam să-l vizitez pe Pater Paolo, pe Monseniorul, pe Pater Lacko,... alergam la librăria
Leoniana unde Pater Paolo ne dăduse, cum am spus, mâna liberă pentru a cumpăra totul în contul
său , (vai, ce miracol irepetabil), la acel magnific Angelo de Paolis, care-mi găsea orice carte pe
care o visam ..... și între bazilicele vizitate sau șederea în biblioteci și librării, cursurile la Oriental și
prânzurile la Colegiu erau opționale. Am fost mustrat de mai multe ori de către Rector și am
încercat să-l ascult, folosind toate trucurile. În timpul cursurilor, i-am lăsat lui Gigi sarcina de a lua
notițe. Iar eu lipseam chiar prea mult. Acum, după ceva timp, regret: Lacko, dar și Schultze, Jujek,
Dejaivfe, Spidlik, Urbina, De Vries, mari savanți și campioni ai credinței și ai bunului simț, ar fi
meritat tot timpul meu, căci mi-am pierdut plăceri și gusturi de înaltă cultură, mult prea rare... Dar
în acest capitol, am fost întotdeauna ”un nepriceput și zăbavnic cu inima”, cum zice Scriptura.
Acum mă gândesc: este foarte posibil ca acești Iluștri să fi rămas singurii giganți ai credinței
și ai bunului simț printre toți profesorii și ierarhii Bisericii Catolice din acea vreme. Aceștia sunt
singurii care nu mi-au dat impresia că făceau teatru, sau că erau atei ori indiferenți sau că jucau doar
pe prestigiu.
În schimb, am zăbovit zile și nopți în biblioteca românească a Colegiului, închisă de zeci de ani și
nefolosită, dar care mi-a oferit din prima clipă momente fascinante de completitudine și consolare.
Rămășițele Bibliotecii românești m-au reînviat, reîntinerit, pe mine, cel îmbătrânit înainte de
vreme.... Urma să reîntâlnesc cultura română cenzurată sau distrusă în patrie.
Am regăsit acolo aproape toate cărțile și albumele interzise sau arse în bibliotecile din Republica
Socialistă. Cartea „Pentru Legionari” al odiosului nevinovat, Corneliu Codreanu, albumele cu
generalul Antonescu și cu vechiul București, care m-au uns cu uleiuri liniștitoare până la extaz. Le
priveam și plângeam în hohote. Sărutam cărțile lui Eliade, ale lui Cioran, ale lui Ionesco, ale lui
Horia, ale lui Paul Scortesco, ale marilor exilați, ale căror nume le-am adorat în secret, ascultând
radioul Europa Liberă; operele complete ale marelui Caragiale, clasicul ultra-cenzurat de regim, ca
toți clasicii noștri ... și, nu în ultimul rând, cărțile liturgice, Triodul în limba română, care m-a
consolat tot timpul.Gigi a descoperit pe rabinul Șafran. I-a devorat toate cărțile.
Biblioteca Pontificiului Oriental, vastă și specializată în ceea ce mă interesa cel mai mult
(are mai mult de 230.000 de cărți rare și manuscrise) a fost la dispoziția mea. Nu numai datorită
simpatiei bibliotecarului, care a îmbătrânit văzându-mă acolo, chiar și după decenii, ci și mulțumită
lui Pater Lacko, care mă ajuta să iau acasă cărți care, altfel, nu puteau părăsi biblioteca. Într-o zi ne-
a sunat părintele Matheos (alt savant!),pentru a ne oferi o grămadă de cărți pentru care plânsesem
ca bolnavul închipuit. Mai ales Molitfelnicul și Liturghierul ortodox român, de pe vremea Regelui.
 227

Din acest motiv, lista averilor mele livrești este lungă, deoarece s-au adăugat cărțile găsite la
anticariatele din jumătate Europa și Țara Sfântă, plus biblioteca profesorului + Mario Ruffini din
Torino pe care am cumpărat-o, aproape dăruită .. librăriile României eliberate și după 2015 mesele
pline de cărți ale prietenului meu Stefano din Ladispoli, la prețuri simbolice. Dumnezeu Însuși, sunt
sigur, mi-a dat toate acestea, gratuit sau aproape, doar pentru a mă vedea fericit, mulțumit, ..... fără
să reușească...
În biblioteca fostului Colegiu Român am descoperit cu uimire secretele lui Petrache Lupu
care nu puteau fi citite și nici povestite în România. Ei bine, la toate mă puteam gândi, dar nu la
găsirea profeției sale în singurul număr al revistei ”Maglavit”, așezată cu evlavie într-o bibliotecă
pontificală din Roma. I-am arătat-o părintelui Lacko cu mândrie: erau secretele unui profet, unchiul
lui Gigi și tutorele meu. L-am rugat pe episcopul Cristea să mi-o dea și acum o păstrez ca pe sfintele
moaște.
În acea magnifică bibliotecă, am mai descoperit secretele Regilor noștri, adevărata noastră Istorie
falsificată de comuniști și democrați, secrete pe care le știam oral, dar nu cu documente la mână ...
Chioșcurile de ziare foarte bogate ale lumii libere erau o altă sursă de extaz și bucurie:
reviste, ziare de toate culorile politice, cărți interzise, considerate odioase, ...Tot ce am căutat am
găsit, (ca la Evanghelie), uimit că într-o lume atât de variată, locuitorii Democrațiilor continuau și
continuă să rămână părtinitori, provinciali, limitați și neștiutori. Dar eu și Gigi am consumat totul,
de la istorie la muzicologie, de la teologie la misticism, de la politică la cronici criminale....nimic nu
mai era un secret pentru noi. Doamne, cum am putut fi atât de nerecunoscător și să plâng de dor și
durere, în mijlocul atâtor bogății? Bineînțeles, acum, că apăsătoarea capă a exilului a dispărut, este
ușor să mă judec și să mă condamn, la fel ca toți cei care nu știu nimic despre exil și despre
nostalgia pentru iremediabilul pierdut.
XXX
La începutul lunii martie, (1976), după Liturghie, Monseniorul ne-a povestit cum la 1
martie a rupt-o încă o dată cu toți prelații români din Roma, adunați pentru a ne acuza. Ne-a apărat
așa cum nici marele avocat martir, Istrate Micescu nu ar fi făcut-o. Și și-a promis să nu le mai
vadă fețele. Eh, da, însă noi trebuia să le vedem, locuiam în aceeași clădire, mâncam la aceeași
masă și trebuia să ghicim în fiecare zi care dintre cuvintele onctuoase pe care le rosteau erau sincere
și care erau false. Acum , după citirea dosarelor Securității, care transcriu toate gândurile și
declarațiile lor, știm că nu era chiar nimic sincer în tot ce făceau, ziceau, gândeau sau se abțineau.
Am fost impresionați, întristați de acest război în desfășurare în jurul nostru. Dar, mai presus de
toate, destinați incertitudinii. Pe măsură ce vara se apropia, creștea gândul în mine, împărtășit din
plin cu Gigi, de a lua drumul spre Europa și de a ne încerca norocul în altă țară. Preferam
 228

Luxemburgul sau Elveția, din mai multe motive, nu în ultimul rând cel lingvistic: am fi trecut cu
ușurință de la o limbă la alta, în predicare, în expunerea filosofiei, teologiei, artei și culturii în cele
mai importante limbi ale lumii care acolo se vorbeau în mod natural.

58.ROMANȚELE

Ei, da, moment poetic. Căci una dintre cele mai mari mângâieri din acea vreme mi-a venit
tocmai de la cea mai puțin potrivită persoană, de la dușmanul principal al onoarei noastre,
Monseniorul Pamfil Cârnațiu. Care, judecându-l acum, în retrospectivă, cred că avea două suflete
separate, care nu se întâlneau în nici o parte a ființei lui de om. Pe de o parte ne-a acuzat în fața
tuturor, prin calomnii subtile sau aspre, după caz; pe de altă parte, ne saluta cu blândețe, ne invita la
prânz și, culmea, auzind că îmi plăcea să văd cărți și să ascult discuri, m-a invitat în apartamentul
lui, din fața camerelor noastre și mi-a arătat imensa lui bibliotecă privată și colecția sa de discuri
muzicale, majoritatea românești. Avea tot ce eu lăsasem, în lacrimi, acasă: clasici, moderni, cărți
interzise dar mai presus de toate discuri: romanțe, tangouri, folclor, simfonică și un patefon foarte
bun. A lăsat apartamentul deschis pentru mine, la discreția mea, iar eu, luni întregi, din martie până
în iunie și din octombrie până în decembrie a acelui an, nu am pierdut o după-amiază ascultând,
înregistrând și citind în salonul lui, în timp ce el își desfășura programul de lucru la Secretariatul de
Stat. Nici astăzi nu-mi explic această duplicitate. Mă lăsa singur în apartamentul său să-i
perchiziționez biblioteca, să înregistrez tot ce vream eu, și apoi mă acuza că ”eram spionul numărul
1 al Securității, pentru a distruge Biserica Unită din Roma” ...pe lângă alte murdării pentru care
Monseniorul a rupt-o cu el definitiv.
Cu reportofonul care mi-a fost oferit de Pater Paolo, am înregistrat toate romanțele, adică
cele mai dulci, mai dureroase, mai cumplite, dar și mai elegante cântece ale sufletului românesc, pe
care, în mod ciudat, le deținea în totalitate: Mia Braia, Ioana Radu și altele și alții, pe care
ascultându-le noaptea, scăldam patul de lacrimi amare, gândindu-mă la o singură iubire, abandonată
și pierdută pentru totdeauna, Mami, Maria Popian. Prima mea noapte, acolo, a fost cu totul albă, nu
am făcut altceva decât să ascult, să cânt și să țip. Gigi dormea în camera lui, preoții dormeau în
camerele vecine, nu știu nici astăzi dacă mi-au auzit țipetele, combinate cu vocea neprețuită a
admirabilei Mia. Așadar. Lacrimi, în fiecare seară, Mami mereu prezentă, singura prezentă. Ea
fusese abandonată, nu ceilalți. Ea mă adora pe mine, nu ceilalți. Ea a avut nevoie de mine, nu
ceilalți. Ea a fost cea pentru care a trebuit să plâng de remușcări toată viața mea, în ciuda
asigurărilor cerului și a pământului că ea mă va fi iertat, din cer, și că m-a înțeles pe pământ.
 229

A fost cel mai dureros omagiu pe care l-am adus amintirei Măicuții Popian, din întreaga
mea viață. Romanța îl face pe maghiar să se sinucidă. Nu eram departe de acest sentiment, dar
romanul- latin din mine câștiga de fiecare dată.
Am plâns după Mami în hohote, cum spun românii, zi și noapte. Romanțele nu au făcut
altceva decât să-mi stoarcă toată vlaga sufletului. Dar ea, Mami, era încă în viață în acel an. Nu i-
am scris suficient, nu am căutat-o suficient, nu am făcut totul ca să o aduc aci, la Roma, unde ar fi
găzduit-o călugărițele. Mami mereu prezentă, dar nu am făcut nimic pentru ea. Vezi? Și eu,deci,
aveam un suflet dublat și nu sintetizat, în alt mod decât acela al Mgr Cârnațiu.

59.FURIE
Confruntat cu aceste contraste permanente, din când în când izbucneam. Într-o zi am venit și am
aruncat cheile cu toată puterea în ușa rectorului. Nu era acasă, nu a existat niciun conflict. Însă
prelații uniți, atât cei care nu ne-au onorat nici măcar cu o privire sau cu o vorbă ca Mons. Benția,
sau Tocănel, precum și oribilul Ioan Tăutu cel mic,(cum i se zicea, spre a nu fi confundat cu cel
mare) sau Flaviu Popan, Cârnațiu, Cristea, Crișan, au aruncat totdeauna săgeți otrăvite contra
noastră, în față sau în spate. „Că trebuie să frecventăm slujbele greco-catolice nu cele latine”. Dar,
pe de altă parte, ne spuneau clar că „noi în biserica lor nu vom fi niciodată primiți”.
Ne pregăteam sufletește să ne rezolvăm în Biserica Latină. Știam, de asemenea, că toți
„Uniții” aveau toate facultățile, bi-ritualismul etc. și era și normal să fie așa. Mai târziu eu mi-am
luat toate facultățile pe cont propriu pentru a sluji în toate riturile cunoscute, adăugându-le la cele pe
care le-am inventat personal ... Dar prelații români au făcut totul pentru a ne face viața imposibilă și
„a ne arunca masca”, adică a pierde răbdarea. Numai că noi, masca nu o aveam, erau ei cei care
aveau mai multe măști, unele voluntare, altele, prostește, involuntare, așa cum atestă Dosarele
arhivelor secrete, citite de mine după 2009….
„ A pleca la latini”: nu era așa de simplu. Cu toată răutatea comportamentului, Uniții erau încă
foarte serioși în ceea ce privea teologia și slujirea. Spunea atât de bine Monseniorul: „noi nu ne-am
luat după nebuniile latinilor de după Conciliu.”.
Missele italiene erau insipide și grăbite, predicile preoților, fără excepție, o plictiseală absolută,
noile cântece inventate pentru popor, o oroare a banalității și a devalorizării. Eram disperat; într-o zi
am alergat, duminică dimineață, la Missa solemnă a Lateranului, cu speranța de a găsi o Missa
clasică, măcar cu cor, soliști și orgă. Am găsit aceeași banalitate, ceea ce m-a făcut să înțeleg că
italienii nu mai erau tari în cultul artistic, ca pe vremea lui Donizetti. Mai târziu, nici măcar Domul
din Milano nu m-a convins. Au combinat primitivismul cu modernismul, iar frecventatorii
bisericilor nu s-au răzvrătit. Dimpotrivă. Am preferat imediat publicul de La Scala. Parol! În
 230

Occident, doar Germania și Austria au rezistat, oferind un Haydn, un Mozart, Schubert sau
Beethoven ... Dar Missa clasică a fost tulburată și aici de reforma liturgică, slab combinată cu
muzica serioasă, care, culmea, la București, sub conducerea turnătorului și deputatului comunist
Mons. Francisc Augustin, păstra încă splendoarea originală și sacralitatea. Paradoxul
paradoxurilor. În cele din urmă m-am resemnat: voi urmări Missa pe discuri și înregistrări, și la
momentul potrivit voi sluji eu însumi, cu sacralitatea necesară. Timpul viselor mele se terminase
demult și eu refuzam să mă cobor la realitate.

Mă întrebați cum gândeam în acele zile de studiu intens și confruntare perenă? Iată o notă din acele
zile:
„Din prima zi a sosirii noastre în lumea liberă, am intrat într-o nouă Biserică romană: cea care
preferă teologia disprețului. Teologii disprețului privesc de sus „tendința omului de ieri, care
conducea la absolutizarea contingentului sau cel puțin la căutarea în contingent a unei reflexii a
absolutului”: ei îl numesc mitul regelui Midas, care schimbă tot ceea ce atinge în aur”.
Mda. De parcă nu ar fi adevărat că Creștinismul trebuie să facă și face exact asta. I-am găsit
astfel, în 1975, așa că nu am avut niciodată un loc în societatea pe care au invadat-o. În limbaj, în
atitudine, în gesturi, în implicațiile teologilor, catehiștilor, jurnaliștilor, marea majoritate a
manualelor biblice universitare, în toată Biserica Catolică, cu excepția celor a tradiționaliștilor, am
găsit tonul disprețuitor și sceptic, până la nebunie, tipică activiștilor de partid și Securității, de care
tocmai fugisem. Acum, dacă mă gândesc mai bine, tovarășii securiști nu au mers atât de departe. În
disprețul occidental există mai mult rafinament, ipocrizie și perversitate aduse la culmea răutății.
Pentru a supraviețui a trebuit să tăcem. În altfel decât sub guvernarea Securității. Mă înșelam: exista
și există o parte a Bisericii care, înainte de a se întreba dacă are credință, preferă gânditorii
suspiciunii: Marx, Freud, Nietzsche și cei ai disprețului, care sunt în mare parte teologi catolici.
Aceasta a fost atmosfera din care PIO pe de o parte și Biserica Unită însăși pe de altă parte ne-ar fi
salvat.
Dar, acum,cu întârziere de 40 de ani, după ce și eu am descoperit america, mi-am dat seama că toți
acești așa ziși moderniști revoluționari din Biserica Romană aveau pe jumătate dreptate. Sigur, ei
aruncau și scăldătoarea și copilul din ea, dar înțeleseseră ceea ce Bisericile nu înțeleg nici azi, sau se
fac că nu înțeleg:că religia lui Cristos scoate afară din cadrul religios toate mișcările exterioare ale
corpului, toate acțiunile rituale, juridice, convenționale, tot ce este putere, limitare în spațiu și timp,
calendar, sărbători, procesiuni, spectacol, text religios, Biblie inclusă, căci toate acestea pot fi
frumoase, pot fi folosite, dar trebuie să rămână opționale și în nici un caz obligatorii.
 231

Eu știu azi, ceea ce toți teologii și moraliștii serioși, eliberați de povara tradiției, prin Conciliu, știau
și încercau să ceară: că adevăratele virtuți ale lumii creștine nu sunt adevărul binele și frumosul, ci
liberté, égalité, fraternité, fără de care celelalte sunt false, inutile, periculoase, criminale chiar. Și
s'a văzut asta în cursul Istoriei, la toate religiile, unde milioane de nevinovați au fost uciși în numele
”adevărului” dogmatic, al binelui disciplinar și al ”frumosului” unui stil de artă sau de obiceiuri,
impus cu sabia. Deci povestea cu mitul lui Midas era adevărată: era vorba de confuzia între forme și
religie, care ține lumea creștină în schismă și ură până azi. Nenorocirea este că acești contestatari nu
se eliberau de prejudecăți, ci deveneau agnostici, sceptici, dubli și așa au și rămas.

La vremea aceea, scârbiți de excesele fără gust ale moderniștilor, admiram pe uniți și pe
tradiționaliști. Dar era inutil. Eram urâți de ambii. În toate împrejurările, episcopul Cristea încheia
cu aceeași propoziție: „eh, dragii mei, nu sunteți pregătiți pentru preoție și nu aveți o mentalitate
catolică, nu o puteți avea, căci aceasta se învață de-a lungul multor ani, în seminarii închise, sub
îndrumări foarte stricte și precise, nu ca voi, în acele seminarii ortodoxe controlate de comuniști”.
În fața acestor ”argumente” era inutil să ne apărăm și să dovedim contrariul. Mai mult, mai târziu
am aflat că însuși faptul de a-l contrazice, de a încerca să te aperi de astfel de definiții era semn al
„neputinței de a fi catolici”. Ei toți ne priveau cu ochi plictisiți, când povesteam că predicam deja în
biserici de la vârsta de 11 ani. Că am dat Împărtășanie clandestină. Că atât eu, cât și Gigi, făceam
direcțiune spirituală cu mulți credincioși, de ani de zile, chiar și fără să spovedim. Că pregătirea și
cultura teologică se măsoară cu examenele universitare și nu cu mândrie sau cu smerenie. În timp ce
martiriul și suferința pentru credință pot fi dovedite prin gesturi extreme. Într-o zi am spus: „Dacă
Sfântul Pavel s-a simțit obligat să se apere și să se laude singur, împotriva dușmanilor săi, noi, cu
atât mai mult suntem obligați s-o facem”.
-Care sunt argumentele lor împotriva noastră? Am întrebat eu atât pe Gigi, cât și pe Monseniorul, pe
Pater Paolo sau pe Maici.
Într-o zi, Gigi ghicește răspunsul:
-Ele apar de fiecare dată când te deschizi către episcop și către toți, ca la vechi prieteni!
-Da, e adevărat, sunt vechi prieteni, de la Radio Vatican. Ei fac parte din copilăria mea, din
bucuriile tinereții mele ..
-Da, da, dar ai văzut răspunsul: cu cât vorbești mai mult, cu atât ei se conving mai tare că nu ești
matur, că nu ai poftă de disciplină, că ești nesigur, poate periculos și că nu ai ” mentalitate catolică”.
-Și despre tine, care nu vorbești, care nu te deschizi, care ești punctual la masă, ... ce spun? De
bine?
- De mine spun că sunt managerul de afaceri al Constanței.
 232

- Și, în plus, tătar.

60.”MENTALITATE CATOLICĂ”
Într-o duminică, îl întreb pe Monseniorul:
-Ce înseamnă „mentalitate catolică” pe care “noi doi” nu o avem?
-Eh, da, multe lucruri, a răspuns Monseniorul, pe jumătate serios, pe jumătate ironic: ”Trebuie să te
uiți în tăcere la superior, cu capul plecat, cu capul în jos și să nu ridici obiecții sau să faci
comentarii. Trebuie să fii ca un câine în fața stăpânului și ca un lemn în fața pădurarului. Episcopul
meu de Oradea, suflet bun, totuși, îmi spunea: „chiar dacă taie lemne pe tine, nu trebuie să treci
dincolo de voința superiorului”.
Aloisiu Tăutu spunea acestea cu un anumit ton peremptoriu și convulsiv pe care nici astăzi
nu-l înțeleg dacă l-a spus ca citat sau din convingere personală. Cu siguranță, în poziția sa, dar nici
înainte, nu va fi avut niciodată ocazia să se comporte în acest fel. Pe de altă parte, expresiile nu erau
noi pentru mine. Sfântul Ignatie de Loyola în scrierile sale și Pater Rafael Haag, discipolul său, le
repetau adesea, dar eu le aplicam doar la călugări. Răspund lui Gigi și tuturor:
-Dacă aceasta este „mentalitatea catolică”, cu siguranță, nu ne lăsăm „să taie lemne” pe noi. Dar
nici ei nu ne pot acuza de „neascultare”. Chiar dacă ne simțim uimiți și nedumeriți, am făcut
întotdeauna tot ce ne-au învățat „superiorii”. Care din ei? Puțin cam mulți: Monseniorul, Episcopul
Cristea, Rectorul Colegiului, adică Batiz, Prelații Sfintei Congregații, și apoi vocile prietenoase ale
Părinților, Paolo, Lacko, Cadaru, Surorile Oblate ... Nu, nu, ci Superiorul juridic. Un catolic arată
direct acolo: dar Prelații Vaticanului nu deciseseră încă în ce mâini să ne pună.
- Provenim de la un patron dur și absurd numit „Comunism”, și într-un timp atât de scurt încă nu
știm cine sunt noii noștri patroni.
- Patroni?
-Da, pentru că niciunul dintre ei nu și-a arătat vreo afecțiune de părinți.
În curtea Colegiului, l-am întâlnit odată pe Ioan Tăutu cel mic, cu mersul lui turtit și cu privirea lui
răutăcioasă, chiorâșe. Nu am avut de lucru decât să-l salut și să-l întreb: „Aveți vreun sfat pentru
noi”?
Cu un limbaj disprețuitor și peltic (le-a avut pe toate, săracul, dacă mă gândesc bine, plus ură
profundă), s-a aruncat asupra mea:
-Ce vreți, pe scurt? Nu este loc pentru voi aici. Noi muncim în cadrul Sfântului Scaun de dimineață
până seara, fără nicio satisfacție. Voi veniți doar să revendicați locuri și cadouri. În Europa, în Italia
nu este loc. E șomaj. Parohiile sunt toate ocupate. Poate c-o mai fi rămas vreuna prin munți, de-aia
 233

inaccesibilă. Latinii nu știu ce să facă nici cu preoții lor ... .. iar noi nu putem face nimic pentru voi.
Nu avem jurisdicție. Iar în America parohiile mor, nu au nevoie de preoți români.
M-am uitat la el și m-am gândit: „crede oare ce spune”? La urma urmei, el transmisese prin
niște cocoane românce, că „este mai bine ca cei doi să se întoarcă în România, Biserica Catolică nu
are nevoie de ei.” (Adică nu numai cea Unită, ci și cea Latină, Occidentală, unde Episcopii s-au
plâns întotdeauna de lipsa vocațiilor, dar, de fapt, când cineva le cere o parohie, repetă și ei
cuvintele lui Ioan Tăutu).

61.RECTORII COLEGIILOR ROMANE SE RUȘINEAZĂ DE NOI GROZAV

Duminica următoare, mă plâng din nou, atât Monseniorului Aloisie Tăutu, cât și episcopului
Cristea. Mâhnit de răspunsul tăios al lui Cristea, îl atac pe Monseniorul:
-Episcopul Cristea ne-a repetat, cu glas chiar foarte iritat, că ne pierdem timpul la Colegiul
Damasceno, pentru că acesta nu este un seminar de formare, ca alte colegii. Că ”aici e mare
dezordine, că nimeni nu ne cunoaște, nimeni nu ne poate urmări și verifica ... Drept urmare,
Congregația a făcut o enormă greșeală cu noi”.
Monseniorul a răspuns și mai iritat:
-Și el ce e? Nu a fost rector timp de ani de zile? Nu a pregătit seminariști? Sau și-a pierdut
memoria? Nu este în interesul lui să aibă preoți? De ce nu vă ”pregătește” el ? Să vă urmărească el.
Să vă pună la cazne el. Și voi să ascultați. L-a apucat lenea ?
Încurajat de plângerea mea, Monseniorul, cu furia lui specifică în fața fleacurilor, își
continuă pledoaria, după ce ne poftește să luăm loc:
-Dar el, prostul întrupat, uitucul cronic și ignorantul cu diplomă, nu-și amintește cum ați ajuns la
Colegiul lui inutil? Dacă nu-și amintește, duceți-vă voi și amintiți-i .
Și a început să povestească:
- Să știți că în toate aceste luni, din octombrie până în februarie, Congregația nu a stat cu mâinile în
sân precum credeam chiar și eu la început. Mai de gura mea, mai de onoare, s-au frământat
oarecum, unde să vă așeze. Înainte de Crăciun, Cardinalul Philippe, Mario Brini și ceilalți au
convocat mai mulți rectori ai colegiilor din Roma pentru a se sfătui cu fiecare și pentru a vedea care
internat ar fi mai potrivit pentru voi, în situația în care nu sunteți seminariști, ci studenți universitari,
convertiți la Biserica Romană, dar fără școli oficiale catolice, potrivite pentru hirotonie. Am fost și
eu acolo, inevitabil, pentru a vă prezenta și a vă recomanda cum știu eu să fac și cum trebuie să fie.
L-am rugat și pe părintele Lacko să vină să asiste și l-au acceptat la insistența mea. Dar iată că
 234

atunci când Cardinalul Philippe s-a pronunțat: „îi trimitem la Colegiul Roman”, Rectorul a sărit ca
ars: -„Nu, nu, vă implor, ”cei doi” sunt niște convertiți, aici atmosfera este atât de tensionată,
seminariștii sunt atât de neastâmpărați și de sceptici, că „cei doi” riscă să să se scandalizeze și să-și
piardă credința ”.
- Atunci, a spus Cardinalul, care e francez de meserie,(Aici, Monseniorul folosea mereu această
șaradă exact ca Tăicuțul meu Popian), să-l rugăm pe Rectorul Colegiului Francez să aibă grijă de ei:
-O, non, Eminence, je ne sais pas comment faire cu seminariștii mei, toți progresiști, care nu mai
cred în Sfântul Sacrament și trebuie să- i instruiesc de fiecare dată ... Să fac asta în prezența celor
doi, non non, absolument! .... (Și Monseniorul se strâmba imitându-i fon fon-ul francez într-un mod
cu adevărat inimitabil) ....
- De acord ! Vous avez raison ! Să încercăm la Colegiul Grec!
-Nuu, a sărit belgianul transformat în grec, (acesta era rectorul, pe care Monseniorul îl ironiza de
câte ori putea), studenții mei par că vin toți din Muntele Athos, ”cei doi” sunt în pericol să devină
din nou ”ortodocși”!
La acest punct, însuși Cristea s-a opus: ”Nu, Eminență, acolo devin cu adevărat ortodocși, dacă nu
sunt deja. Am avut o singură vocație printre români, un student; l-am dus acolo, apoi l-am hirotonit
preot și el a plecat la ortodocși care l-au făcut episcop”!
Vorbea despre infamul Nathaniel Popp, succesorul martirului Valerian Trifa, care a devenit cu
adevărat episcop al românilor în exil, în 1980.
- Atunci... ce zice rectorul de la Colegiul germano-maghiar?
-Nu, nu, nu, ungurii nu ar accepta niciodată români ortodocși printre ei, chiar dacă s-ar converti.
-Colegiul American?
- Imposibil. Acolo se acceptă numai cei trimiși de către episcopii din Statele Unite și Canada.
Descurajat, Cardinalul a adăugat:
- Mai ne rămâne Colegiul Beda, colegiul englez!
- Nuuuu, vă roooog, Eminență, strigă disperat rectorul, al meu este cel mai rău, seminariștii mei
aprind trabucul de la lumânarea Sfântului Sacrament!
Izbucnirea Rectorului de la Beda i-a ... speriat pe toți, chiar pe Eminența Sa.
Nemângâiați, Cardinalul, Brini, noi toți, ne-am privit neîncrezători. Trebuia să apăreți ”voi doi” ca
acești mari rectori să recunoască public eșecul lor și debandata din colegiile lor.
Așa că eu am luat cuvântul și am spus:
- Noi avem colegiul Damasceno, fost internat românesc,care este cel mai potrivit, alături de părinții
răsăriteni și de toți prelații noștri români uniți, prezenți acolo, care le-ar putea oferi educație și un
bun exemplu.
 235

Cristea, de față și el, a făcut ca totdeauna grimasa lui obișnuită: „el nu își asumă responsabilitatea,
Damascenul nu este un seminar de formație preoțească, pentru el băieții nu sunt siguri ca persoane,
se teme că sunt spioni, falși convertiți și alte aiureli ... dar (imitându-l) „Eu ascult și mă supun la tot
ceea ce poruncește Congregația Orientală, adică Sfânta Congregație ... ..”
Cardinalul nici nu s-a uitat la el. Mi-a dat dreptate, resemnat, dar n-avea de ales.
Și uite așa, ați ajuns la Damasceno. Pur și simplu.”
..........
A urmat o lungă tăcere, căci am rămas paralizați, între râs și dezamăgire profundă.
Mai târziu am reflectat: nimeni, cu excepția maghiarului și americanului, nu a adus scuza
națională: ”să nu fie italian sau grec sau englez”, ci aceea a inadecvării spirituale. Nu intram în
categoriile lor. Dar ce categorii mai erau și alea? Ce tip de ”ne-oameni” formau ei acolo ? În fond,
absolvenții lor trebuiau să devină viitorii episcopi catolici în cele 7-8 continente ale globului, plus
galaxiile care, tot la Roma își formau Excelențele. Acest fapt ne-a surprins și mai mult.
- Să zicem că aceste colegii au defectele amintite de rectorii lor: dar atunci…de ce sunt potrivite
pentru toți acei studenți care stau deja acolo și nu și pentru noi? De ce pot englezii să-și aprindă
țigaretta de la Santissimo și noi nu putem? Numai noi avem nevoie de disciplină medievală?
Monseniorul a răspuns clar:
-Cine nu este capabil să se formeze singur, o sută de seminarii nu -i sunt suficiente.
Am chicotit, cu un oarecare gust:
-Dar Rectorii? Păi ei, cu toții, și-au recunoscut neputința și nepriceperea, oficial, în fața
Cardinalului, a Dv. a tuturora. Un superior serios i-ar fi schimbat imediat!
-?.....
-Mai bine de Batiz, că are numai preoți în subordine. N-are pe cine educa. Numai noi trei,(adică și
Sergiu) facem excepție. Dar episcopul Cristea ne e împotrivă.
-Nimic nu depinde de el, se răstește cu ciudă, Monseniorul. Va putea spune ce-o vrea, până la
moarte. Voi trebuie să fiți atenți, ordonați și ascultători față de Rectorul Batiz. El este cel care
raportează totul la Congregație. Soarta voastră va depinde de părerea lui. Și de a mea. Pentru că nu
voi lăsa pe acești români fără minte să vă distrugă și împreună cu voi să distrugă și ce mai rămâne
din Biserica Unită de la Roma.
L-am privit cu extaz și venerație. Gigi începe:
-Rectorul ne-a cerut un program minim. Prezență la prânz și cină, Liturghia bizantină dimineața
și….
- …. Ăla este un spaniol sever, carmelitan desculț, a răspuns Monseniorul între ironie și certitudine
- Zâmbește, dar nu cine știe ce.
 236

- „Nu-i plac românii” se șoptește în jur ...

-Dar nu avem nimic să-i reproșem. Se arată neutru. (Și, șoptind ca pentru mine, dar Monseniorul
m-a auzit): Cu siguranță, după tot ce ne-ați spus, altfel vedeam figura unui Rector, al unui Preot, al
unui Duhovnic catolic.. Multe dintre „viziunile” mele a trebuit să mi le reformez la Roma ….
Aloisiu Tăutu se simți atins.
-O mai fi vreunul care nu te-a dezamăgit.
Eu, imediat:
- Desigur, nu numai unul. Altfel m-aș fi întors în Biserica Ortodoxă, așa cum ne-a invitat Eminența
Sa, Cardinalul.
Pe stradă, Gigi îmi zâmbește cu-nțeles:
-Cum atingi, tu, totdeauna, numai clapele dezacordate....
-Da. Le ating, îi zic. Mai bine ține minte o chestie: toți rectorii acestor ”Colegii romane” se
rușinează de noi! Da! Le e rușine… că, de ce să vedem noi ce se întâmplă în Colegiile lor de doi
bani !?
Gigi se cutremură și acum când îi amintesc acest episod și spune că exageratul sunt eu. Nu mai
înțeleg nimic !!!!
XXX
Colegiul Damasceno.
Îmi vine în cap să-mi îndulcesc relația cu Rectorul Batiz. Îl surprind în timp ce se grăbea ca
întotdeauna pe coridor și îl urmăresc:
- Padre, pot să particip la Liturghia Dv?
Mi-a răspuns sarcastic, dar destul de bățos:
-Voi trebuie să mergeți doar la Liturghia românească a Episcopului, Monseniorul Cristéa.
Eu ațâț:
- Dar nu spovediți? Nu faceți și direcție spirituală?
El, la fel de bățos, oficial și atins:
-Conform regulilor colegiilor, rectorii nu trebuie să fie și confesori. Mergeți la Părinții Iezuiți,
acolo, în Borgo Santo Spirito, 4, dacă vreți, și cu siguranță veți găsi acolo un părinte spiritual foarte
bun.
(El nu știa că noi eram acolo ca acasă și că tocmai gardianul casei era unul din Părinții noștri
spirituali, minunatul Petar Galauner). Dar eu l-am provocat înadins și Batiz a confirmat că, pardon,
„colegiul său” nu era un internat adevărat, ci doar o reședință pentru preoți legați în mod fratern
doar de acoperișul superbei clădiri.
 237

Și totuși, eu nu mă dau bătut. Într-o zi, mi-am făcut curaj și m-am dus la el. Am bătut la ușa
biroului, pentru că voiam să vorbesc cu el cu calm și nu în treacăt, pe coridor. Mă amăgeam.
- Padre, cu “noi doi”, ce va fi? Pentru că auzim mereu voci, cum că aici ne pierdem timpul... și
toate acele discuții pe care le știți prea bine ...
- Nu trebuie să țineți seama de toate aceste bârfe, m-a luat de scurt Batiz. Între timp, voi studiați; în
doi ani veți fi, probabil, hirotoniți diaconi, apoi, după o altă perioadă, preoți, dacă Congregația va
găsi o Dioceză potrivită pentru voi.
-Da, noi urmăm cursurile la PIO.
-După mine, v-am spus deja, ca să aveți o formare completă, pe lângă studiile orientale, înscrieți-vă
și la „Teresianum”, aici, la o aruncătură de băț, pentru aprofundarea spiritualității occidentale, dacă
e adevărat că iubiți mistica și teologia spirituală ... Spun „Teresianum”, pentru că este al nostru,
carmelitan, și eu vă pot înscrie fără probleme .... Trebuie să studiați serios, pentru că nu sunteți
pregătiți pentru preoția catolică.
-Studiile noastre au fost recunoscute ca valabile, îndrăznesc eu. Anul viitor vom fi înscriși ca
”ordinari”, obișnuiți.
Îmi răspunde iritat:
-Aveți încă foarte mult de completat la formarea voastră. Nu e de glumă. Dumneata, de exemplu,
ești încă imatur. Nu vezi cum gândești și raționezi ca tot omul imatur?
Invectiva lui îmi apărea cu totul nouă. M-a ținut mereu în picioare, nu m-a lăsat să deschid gura, mi-
a vorbit răstit, m-a judecat dur, și acum mă mai găsea și handicapat. Ce era aia imatur? Care imatur
a trecut ca noi Cortina de fier? De unde știa el ce pregătire aveam sau nu aveam ? Disprețul lui nu
mă umilea, ci mă făcea să-l disprețuiesc și eu. Deci, îl atac exact unde era el mai slab:
-Mă sfătuiți să merg la Congregație ca să mă sfătuiască Monseniorul Brini și să aflu dacă ...?
Batiz a sărit ca ars.
-Niciodată, niciodată să nu mergi acolo, niciodată să nu pui piciorul acolo. Aici, la Roma și în
Biserica Catolică în general, totul funcționează ierarhic. La Congregație se ajunge prin Rector. Și
numai prin Rector. Prin nimeni altcineva și nici direct. Dacă vrei să te arzi, încearcă! Să nu zici că
nu ți-am spus!
Am plecat de la el, făcându-i ploconeli bizantine, pe care poate nici nu le văzuse vreodată. Hotărât
să fac exact pe dos de ce mi-a poruncit. Mai mult. Eram dispus să cobor direct la Congregație. Era
dimineața, eram în orar... Dar nu m-am dus....

M-am lamentat mai târziu de această izbucnire a lui Batiz. Greșeam. Bietul om avea
dreptate. În Ortodoxie, totul se face destul de întâmplător. Eu mergeam să cer audiență la Patriarh
 238

sau la Episcop când îmi trecea prin minte și niciodată nu am fost refuzat sau bruscat. Roma, însă, nu
era Bucureștiul. Iar Vaticanul nu era Patriarhia.
- Ha, ha, ha, s-a temut că erai capabil să-l faci să-i zboare episcopatul, a ironizat Sergiu. Are
dreptate că ești imatur. Nici nu-ți închipui ce reproșuri i-ar fi căzut pe cocoașe de la Brini, că nu te-
a avertizat, că nu te-a instruit corespunzător.
- După părerea ta, se poate pierde episcopatul pentru atât de puțin, la Roma?
- Pentru mult mai puțin, om imatur și nerezonabil. Dar mă tem că Batiz îl va fi pierdut demult.
Altcineva i l-o fi suflat de sub bărbie.
Și aievea. Sergiu avea dreptate. Dar cum o intuise? Nici vorbă de episcopat pentru Rectorul
Batiz, așa cum era normal pentru un rector al unui colegiu al Vaticanului și fost superior general al
unui ordin precum Carmelitanii. I s-a tăiat craca la jumătatea carierei. Cine știe pentru ce intrigă,
demnă de întunecimea spaniolă! (Și mă gândesc la Trubadurul, la Don Carlos ale marelui Verdi.
Cel puțin acolo, trădarea și infamia sunt învăluite într-o muzică dumnezeiască. Cariera lui Don
Batiz, însăăă!)... După ce l-au dat afară, (scuzați, i-a expirat mandatul!), s-a retras în Spania sau mai
bine zis în Țara Bascilor, unde a dispărut din ochii noștri. Dumnezeu l-a ascuns până în ultima zi a
vieții sale în confesional (și nu pe tronul episcopal la care a visat) unde, nemaifiind rectorul unui
colegiu, ar fi putut în fine să mă spovedească, dacă aș fi mers vreodată să-l scormonesc în văgăună.
XXX
Abia așteptam să-i raportez totul Monseniorului.
-Aah, așa? Încă doi ani până la diaconat? Și încă o mie până la preoție? Deci mor eu mai întâi și
Biserica unită a Romei, cu mine.
-Oh, Monseniore! Și mai rău este acel „dacă”: „dacă Congregația găsește o Dioceză”. Dacă nu o
găsește? Dacă nu mergem în America, unde ar putea să o găsească? Părinții români se opun
rămânerii noastre în Europa, acest lucru este cert. Și din America n-a sosit niciun semn.
„Cei doi ani”, cântăreau greu asupra Monseniorului, dar și asupra noastră. La prima vedere, nu
părea o grozăvie, dar obișnuiți cu ideea Monseniorului de a ne vedea preoți pentru Crăciunul deja
trecut ...
Gigi a intervenit:
-E îngrijorător faptul că evaluările Sfinției Voastre, ale lui Pater Paolo, ale profesorilor de la
Oriental nu contează pentru ei. Cine ar putea fi mai competent să ne evalueze?
Am mai pus și eu ulei pe foc:
- Pe mine rectorul m-a acuzat în față și s-a plâns și celorlalți că „sunt imatur, fără cultură, fără
educație, fără profunzime și că nu gândesc când vorbesc. Dar când oare m-a lăsat să vorbesc pentru
a vedea dacă gândesc sau nu? Oh, să nu vă închipuiți că mă simt jignit de această evaluare ; numai
 239

că acesta este un motiv pentru el și pentru părinții uniți ca să ne arunce afară. Acum, eu nu pretind
că intru ca un geniu într-o Biserică de genii, doresc doar ospitalitatea unui episcop ... Sau nu?
Monseniorul s-a uitat lung și dintr-o dată a schimbat registrul:
-Băieți! Ascultați -mă bine! Eu n-am îmbătrânit degeaba aici, lângă zidurile Vaticanului. Promiteți-
mi să fiți serioși, discreți și în harul lui Dumnezeu, așa cum stă bine unor viitori preoți ai unei
Biserici martire, ca a noastră ... și eu, de acord cu episcopul Hnilica și cu Michael Lacko, mă fac
luntre și punte să vă găsesc cât de repede posibil un Episcop pentru voi. El trebuie să vă
incardineze, să vă hirotonească și apoi să vă lase liberi pentru misiunea cu Hnilica și pentru Biserica
Unită. Adică pentru mine, aici. Ca să mă pot retrage în pace, cu certitudinea că las biserica de la
Coppelle în viață și nu moartă, cum vor acești ....neghiobi să o reducă!
Ce să mai zic? Am lăcrămat de emoție. Ieșirea ironică, furioasă și paternă, a Monseniorului
Aloisie Ludovic Tăutu încă ne mângâie și acum, după decenii.
...”Dar oameni răi din lumea rea/ Imi tot închid cărarea.
Și câte vorbe-mi aud eu!/Toți frații mă vorbesc de rău/
Și tata-i supărat mereu…….”34
Cine-și închipuia că voi încăpea în versurile cântate cu atâta veselie în copilărie!
Cu siguranță, Monseniorul a fost primul care nu s-a așteptat la atâta rezistență de la colegii prelați
uniți care ne-au eliminat din orizontul lor, chiar înainte de a ne întâlni, în timp ce, înainte și după, au
tentat soluții cu tipi care s-au dovedit cu adevărat a fi trădători ai cauzei. Primul a fost, cum am
amintit, singurul preot pregătit și hirotonit de monseniorul Cristea, în 1966, Nathaniel Popp care,
odată ce a atins maximul pe care îl putea aștepta de la Vatican, a trecut la Biserica Ortodoxă, pentru
a deveni episcop. Este adevărat, nu episcop al Securității, ci al Bisericii românești în exil, la „Vatra”
principesei Ileana. Și nu a fost singurul caz. La Munchen, ca și la Milano și în alte părți, Biserica
Unită Română a pierdut teren, prin aceeași politică. Iar Congregația însăși nu a reușit să străpungă
încăpățânarea românilor și să salveze diferitele situații. Scriam în 1980: „Iată, la ani distanță, simt
parcă o compasiune pentru acest Dicaster care trebuie să lupte cu toate naționalismele și
suspiciunile grupurilor mici de creștini din est, cu bisericile lor mici în curs de dispariție.
Centralismul împins până la detalii, în acest caz nu este un pericol, așa cum se spune,dar rămâne
incapabil ”.

62.CUM AR FI TREBUIT SĂ FIE UN ADEVĂRAT „COLEGIU DE FORMARE CATOLICĂ”?

Într-adevăr, ”frumoasa noastră primăvară romană din Colegiu”: acesta ar fi titlul corect al
acestui capitol. Bucuria de a vorbi românește și de a auzi Liturghia românească, într-o atmosferă de
exil care tocmai începuse! A redescoperi secrete minunate din trecutul nostru în cărțile interzise,
34
Coșbuc.
 240

găsite aici! Nimeni mai bine decât un exilat nu poate înțelege acest fenomen. Dar și acela de a
traversa minunatul centru al Romei, oprindu-ne în fiecare dimineață în fața bazilicii Santa Maria
Maggiore, intrând în PIO și ascultând cursuri de cel mai înalt nivel în italiană, în latină, franceză,
engleză, spaniolă și germană, (erau și în rusă, greacă, coptă, arabă, dar nu ne băgam chiar până
acolo !); a redescoperi în acele cursuri lucruri vechi și noi care au confirmat pe deplin alegerea
noastră teologică și vântul de libertate, vorba lui Dunaievski; Ce bucurii, ce plăceri, pentru cei care
iubesc cuvântul Știință. Și apoi să te întorci spre colegiu și să contempli Roma de lângă farul de pe
Janiculum și să-ți spui: ce fericire, să trăiești în Roma!...

Păcat, doar, că starea noastră fericită se împletea cu angoasa nesiguranței, din cauza
reproșurilor episcopului Cristea, cum că „pierdeți timpul aici, pentru că nimeni nu vă va confirma
vreodată presupusa pregătire, după ce ați trăit aici în această dezordine, fără programe, fără viață
spirituală, fără controale, într-un colegiu care nu este un seminar ”.
Într-o zi am profitat de zâmbetele pline de grație ale Monseniorului Pamfil Carnazio, cel cu sufletul
dublu. Era bine dispus și ne-a chemat la o pizza. I-am repetat frazele Episcopului, întrebându-l pur
și simplu ce soluție vedea el cu noi.
Nu știa, nu putea și nu voia să răspundă exact la această întrebare, deoarece, tocmai ceea ce nu
accepta era soluția. Dar știa cum să adauge detalii tulburătoare și totdeauna ambigue fiecărei
povești:
-Nu fiți deloc surprinși de atitudinea episcopului Cristea. Pentru el, ca și pentru noi toți din
generația mai veche, „formațiune catolică” înseamnă formarea preconciliară, a seminarului nostru
tradițional, a vieții de seminar foarte dure și a probelor halucinante. Nu ca astăzi, în acest climat
postconciliar în care nu se mai înțelege nimic.
- Dați-ne câteva exemple, spuneți-ne ceva despre experiența Dv. a grăit Gigi.
-Cu plăcere.
Și Monseniorul Cârnațiu și-a revelat toată erudiția sa pe această temă:
-Faceți diferența între un hotel, cum este acesta, al vostru, și o închisoare foarte dură, cum au fost
seminariile noastre. La Blaj era mult mai rău decât la Roma, dar nu știu în ce măsură.
-Ce vreți să spuneți? am întrebat eu cu frică și uimire.
-Primul exemplu: Voi, aici, aveți cheia de la poartă și puteți intra și ieși oricând doriți. Noi nici nu
puteam visa la așa ceva. Eram aproape la fel de mari ca și voi, dar când ieșeam în oraș, ne scoteau
doi câte doi, ținându-ne aproape de mână; nu aveam voie să rupem rândurile și nici să ne uităm la
altceva, cu excepția călcâiului vecinului care mergea în fața mea. Să te uiți la vitrine, chiar și pe
furiș? Te pâra imediat colegul sau pedagogul și zburai acasă.De fiecare dată, aceeași plimbare, pe
 241

același drum și,deci, aceeași plictiseală. Plimbarea „recreativă” era cea mai cumplită tortură a zilei,
ne obosea mai mult decât studiul însuși, dar nu puteai să te sustragi, pentru că era obligatoriu, căci
făcea parte din așa zisa „viață comunitară”. Ca să nu mai vorbim că, vară-iarnă, mergeam mereu în
sutană cu părul tăiat în stil, ca pentru clerici, fără să-i putem șopti un singur cuvânt colegului de
alături. Ne era teamă, până și să respirăm. Noo, plimbarea prin Roma sau prin Blaj, prin oraș, a fost
cea mai mare tortură a zilei pentru noi toți, cum v-am spus. .... Apoi trebuia să vedeți programul de
prânz, de rugăciune, programele de studiu, absurditatea anumitor obligații.
-Dar chiar nu puteați să... descrieți aceasta Părinților spirituali, Rectorului... ? Poate că ei credeau că
mureați de fericire.
-Haa! Era de-ajuns numai o aluzie, o grimasă și-l vedeai cum lua mersul trenurilor în mână, să-ți
comunice trenul cu care plecai acasă, expulzat definitiv. Și terminai definitiv cu preoția. Era deajuns
o nimica toată pentru ...”a pierde vocația”....
...Iar seara era cel mai goaznic. Din moment ce rectorul sau adjunctul, sau pedagogul veneau să
stingă luminile, nu te mai puteai mișca. În orice caz, la seminar, în țară, a fost mai rău decât aici în
Colegiu. Dar și acolo ca și aici, nu puteai să te dezbraci sau să-ți scoți sutana în prezența celorlalți,
ci doar culcat în pat, pe sub pătură; acolo trebuia să-ți schimbi pijamaua și să te culci.
-Bine, dar în felul acesta nu se boțea sutana? (Când mă gândesc, ce fel de întrebări naive puneam ca
mare teolog și doctorand)...
- Erai atent, trebuia să o calci în cele câteva momente când te lăsau să respiri. Fiecare minut era
numărat și fiecare întârziere era o crimă.
....Ne puneam în pat să dormim, stingeau luminile , iar pedagogul închidea ușile dormitoarelor cu
cheia pe din afară și ... liniște absolută.
Revoltat la culme de ceea ce auzeam pentru prima dată în viața mea, am strigat aproape
instinctiv:
-Și, dacă voiai să faci pipi, să mă iertați..., sau aveai diaree și trebuia să ieși de cinci ori pe noapte?
-Heheheei, continuă calm Monseniorul Cârnațiu, sigur, asta era o problemă. Dacă nu te simțeai
bine, trebuia să te înscrii la timp la infirmerie. Dacă nu, trebuia să bați la ușă, și să ai noroc să te
audă plantonul când trecea și dacă te auzea....
- Cum adică, ”dacă te auzea”? Trebuia să te audă, îl atacam eu cu mânie.
Cârnațiu continua placid, ca Donul liniștit.
- Dacă te auzea, îți deschidea, mergea cu tine la baie, te aștepta nerăbdător, te aducea înapoi și
încuia din nou ușa după tine... Sigur, trezeai pe ceilalți, de aceea preferai să fii atent, să reziști, să te
abții pe cât posibil ....
 242

Cred că eram roșu/negru la față, căci și acum îmi vin pe buze cuvintele: cum să te abții de la diaree?
Dar el continua cu un surâs calm, ca soarele Romei....
-În două cuvinte, seminarele noastre erau adevărate închisori. Îți trebuiau nervi de fier. Din păcate,
mulți nu au putut rezista și, dintre cei care au rămas, prea mulți au ieșit ca oameni sfârșiți, total fără
voință și inițiativă, dacă nu lipsiți de personalitate și experiență în viața reală, dărâmați de
ciudățenia unui sistem oribil, ca să nu spun pervers. Din fericire toate acestea s-au sfârșit, dar astăzi
s-a căzut în extrema opusă.
L-am privit paralizați, fără să înțelegem dacă acest om lăuda vechiul sistem sau îl condamna.
L-ar fi preferat pentru noi din răzbunare pură sau pentru că-l considera foarte corect? Sau cumva
vedea justă ”distrugerea personalității unui candidat la preoție”? ...(Era chiar el care folosea aceste
expresii, și totuși nu era clar ce voia să afirme). Ulterior ne-am dat seama că toate discursurile lui
Cârnatiu erau distructive în sine, fără alt scop decât să confunde. Dar chiar și confuzia o crea în mod
inconștient. Era aceasta oare consecința educației sale în seminariile pe care le-a descris?
Nu l-am întrebat dacă ar fi vrut să ne vadă trăind în acea veche situație perversă a lor, așa cum a
definit-o el însuși. Dar după ce și-a luat rămas bun de la noi, plătind gustarea la restaurant, după ce
ne-a speriat cu aceste amintiri din trista lui tinerețe, a continuat vehement, până la sfârșitul vieții lui,
să ne acuze de spionaj, de infiltrare, de ortodoxie, de fals catolicism, și de alte murdării....

Eram scandalizat și scârbit de tot: de el, însuși, de tot ce ne-a spus, de felul cum ni le-a
spus, în bine și-n rău. În neștiința mea de adolescent întârziat, am decis să investighez, am mers să
cumpăr cele mai cunoscute tratate despre Inchiziție, pentru a înțelege apoi că sistemele sale s-au
dezvoltat în instituțiile liberale, apoi în cel comunist, apoi fascist și apoi nazist, sinteza completă
rămânând cea comunistă. Dar întrucât, cu toții au învățat de la Inchiziție, și de la aparatul ei de
represiune pe care Instituția tuturor Bisericilor a exercitat-o nu numai contra ereticilor, dar și contra
propriilor credincioși, seminariști, preoți, teologi, călugări, așa precum însuși Cârnațiu povestea,
vina Bisericii este mai mare decât a tuturora, ținând cont de lauda sacrilegă de a lucra în numele lui
Iisus Cristos.
Proceduri precum „ascultarea oarbă”, primul pas în spălarea creierului pentru „formarea”
„omului nou”, le găsim în inițierile păgâne, masonice, nazi-comuniste, dar faptul de a le da motive
sublime, cerești, eterne...în fine, mi-au trebuit câțiva ani să înțeleg că acesta a fost maximul
perversiunii religioase cinice imaginate vreodată de om.Perversiune pe care ”evlavioșii” o laudă, o
reproduc, în toate Bisericile.
În România, în ascunzătoarea mea, unde construisem în secretul inimii Biserica Catolică ideală, cea
liberă și cultă, atentă la Evanghelie mai mult decât la orice altceva, eram prea fascinat de conceptul
 243

de „ordine catolică”, pentru ca să cred că acest tip de ordine anihila demnitatea omului. Mi-am
imaginat că în Biserică, ordinea, disciplina, seriozitatea erau impuse cu dragoste, cu înțelepciune, cu
bucurie dulce, cu discernământ, în mod personalizat, cum se zice azi și nu la gloată....că, pardon,
candidatul era educat cu delicatețe și discreție. Anticlericalii au observat inexistența acestor
sentimente în sistemul catolic, dar eu am considerat condamnările lor ca pură propagandă. Sigur, ei,
în „reprimarea represiunii”, au devenit și mai răi. Dar au avut de unde învăța.
Expunerea lui Monsenior Cârnațiu, care, pe un ton calm și impersonal, putea descrie
monstruozitățile acelea drept sfântă educație, mi-a dat dureri de stomac și nu am dormit o noapte.
Mintea mea a rămas fixată pe călcâiul colegului care trebuia să meargă în față, fără să poată
murmura un cuvânt și noaptea să se abțină de la a face pipi, pentru a nu deranja sistemul pervers al
seminarului catolic. Păi, îmi ziceam, noi în seminarul ortodox, sub Comunism, am fost tratați cu
adevărat ca niște domni. Iar episcopii catolici, în închisorile de exterminare de la Sighet, Aiud sau
Gherla au îndurat mai ușor ca alții chinurile, fiind ei obișnuiți cu nebunia din seminarul de la Blaj și
din colegiile romane din ”libertate”. Sau poate au plătit păcatul de a-i fi torturat pe seminariștii
greco și latino- catolici, în numele lui Cristos? Uite că Orientul ”ortodox” nu se suie cu mintea la
idea de încadra în sistem propriile absurdități cu seriozitatea occidentalilor. Desigur, Orientalii nu
au nici măcar idea demnității persoanei, a libertății sau a drepturilor omului. Dar Occidentul, prin
sistemul catolic, masonic, mafios, sau al micilor secte protestante sau gnostice, a luptat și el și mai
luptă încă împotriva libertății, împotriva demnității umane, împotriva valorilor mântuirii, cu aceeași
tenacitate a tiranilor comuniști, ortodocși sau păgâni din Răsărit, dar cu un surplus de perfidie, de
eleganță teatrală, de folosire a paravanelor de fum, de diabolism pervers, fără conținut. Aceasta
explică marea rebeliune a lumii moderne, care involuntar apropie lumea de Evanghelie, prin
sloganul liberté -egalité -fraternité. Ele nu pot fi realizate, căci primul care le condamnă oficial este
sistemul catolic; ieri, teoretic și prin Inchiziție; azi, numai practic, prin disimularea acelorași metode
cu cuvinte sforăitoare, proclamate prin toate enciclicile, predicile, festivalurile”credincioșilor
maturi”, de care ne-a fost silă din prima zi, simțindu-le noi falsitatea, noi cei deja mușcați de șarpe.
Cât despre catolicii tradiționaliști, pe care inițial i-am simpatizat (pentru că apăreau serioși și
persecutați) ...i-am descoperit și pe ei drept păgâni nemiloși, limitați, ahrimanici, fanatici și sectari,
mai răi decât toți ceilalți. Cu circumstanța agravantă că se ascund sub cuvântul „catolic” fidel, care
înseamnă universal, complet, nelimitat, perfect , adică exact ceea ce nu sunt.
Fără să vrea, Monseniorul Cârnațiu ne dăduse răspunsul corect: „noi doi” nu aveam nici o șansă.
Sistemul terorist pe care ni l-a descris, dar pe care l-ar fi dorit pentru noi, nu mai exista. Fără el însă,
nici noi nu trebuia să existăm.
Aș fi putut răspunde:
 244

-Domnule, cred că deceniile noastre de gulag, plus 6 ani de clandestinitate catolică, plus 24 de zile
de evadare și fugă, plus cele două ore de teroare la graniță, toate momente mortale alese liber de noi
pentru a deveni preoți catolici, valorează cel puțin la fel de mult ca toți anii de tortură din
seminariile și colegiile din timpul vostru, dacă nu chiar mai mult.
Nu, nu aș fi putut răspunde astfel, pentru că el și toți Uniții împreună cu el, afară de
Monseniorul, contestau toată istoria vieții noastre, tot ceea ce noi eram și realizasem cu adevărat:
convertirea noastră, suferința noastră, evadarea noastră,... totul era fals, inventat, pentru că ”totul
fusese organizat de stăpânii noștri, ofițerii Securității și Ierarhii ortodocși”. Și chiar dacă acest lucru
nu era adevărat, era foarte comod, cum bine zice italianul.
Dar să auzi că un „cleric” la vârsta de douăzeci de ani lua recreația - tortură ca ceva normal; și se
mulțumea să privească doar călcâiul vecinului, când trecea pe lângă minunățiile Romei, ... ei bine,
da:
- Sunt imatur, îmi spun, sunt un copil, de acord cu voi. Dar dacă a voastră se numește „maturitate”,
și ”mentalitate catolică” eu vreau să rămân un etern retardat și un etern păgân.

În acelaș timp ne-am pus și o altă întrebare: de ce tocmai oamenii Bisericii făceau tot ce ne-a
povestit acest monsenior coborât de la Secretariatul de Stat al Vaticanului ? De ce inventaseră astfel
de reguli dizumane? De ce chinuiau pe seminariști? Erau nebuni? Erau sadici ? Erau ”Demonii” lui
Dostoievski?
Da, erau toate acestea. Dar 40 de ani mai târziu , eu mi-am dat răspunsul complet: ei toți,
poate inconștient, dacă nu conștient, erau nebuni și sadici, demoni, etc... Însă motivul acceptat era
că o făceau din prestigiu.Toată manifestarea exterioară a Bisericii era (și încă mai este pe undeva)
un balet artistic foarte precis construit, ca să atragă, să uimească, să entuziasmeze mulțimile. Roma,
la ieșirea la plimbare a mii de seminariști, maici, călugări, preoți, din sute de colegii, institute și
mânăstiri, îmbrăcați fiecare în uniforme scânteietoare sau curioase, încolonați în mod perfect și
împletindu-se pe bulevardele orașului, era o imensă scenă de teatru de operă și balet. Ceaikovski,
Délibes,  Nureev, Baryshnikov sunt nimic, în comparație....Baletul acestor bieți chinuiți, (unora
poate că le și plăcea) se adăuga la baletul ostașilor, al carabinierilor, la schimbarea gărzii elvețiene
și a tuturor gărzilor de pe lângă marile palate ale Puterii în lumea întreagă. Era și este un spectacol
foarte gustat, acest balet, de mii de gură cască și de turiști, cărora nu le apasă de chinul bieților
(falși) balerini, soldați sau seminariști. Toate mișcările armatelor din zilele naționale sunt dansuri
pline ochi de ridicol, de patetic, de inutil, de minciună. Pe nimeni nu-l doare chinul soldatului
încolonat cu alți nenorociți, să realizeze fără reproș pasul de gâscă, pasul de oaie, pasul de șarpe,
 245

pasul de... popă... Căci asta ne lipsea nouă și din fericire ne- lipsește și azi: nu călcam a popă,
indiferent de ce culoare....
Dar dacă armatei sau altor formații le este scuzat ridicolul, Bisericii nu. Biserica Catolică a devenit,
probabil deja după Trident, un mare teatru de variété, de zece ori mai rău decât Bisericile ortodoxe,
(care nu sunt mai normale, ci mai primitive) și toate împreună, mai vinovate decât toate celelalte
instituții, căci dau sens religios și sacru unor gesturi ridicole și chinuitoare, întrucât obligatorii. Iar
în rugăciune și în rituri, mai ales în cele publice și solemne, impun aceleași mișcări exterioare,
simultane și perfect sincronizate, care nu pot corespunde stării sufletești a tuturor slujitorilor, decât
poate numai a unuia dintre ei. Ceilalți joacă teatru, simulează o evlavie și un extaz sufletesc pe care
nu-l simt pe loc, ci, poate, un ceas mai târziu. Uniformizarea ritului și a mișcărilor, de dragul
armoniei de balet, este cea mai mare minciună a religiei organizate. Cere oamenilor automatism,
egalitate în evlavie, adică exact acolo unde nu poate exista .. Missa latină clasică ajunsese un balet
desăvârșit, în care mișcările sacre, adorate de tradiționaliști, sunt culmea ridicolului, dar ei,
sublimați cum sunt, nu îl văd, ci-l impun cu ghiață în ochi și-n suflet, crezând sau simulând că cred
că slujesc Dumnezeului creștin. Care, de la bun început a condamnat fără apel mișcările legale și
amorale impuse de farisei, ba chiar și cele impuse de Legea divină a lui Moise, decăzută cel mult la
trepta de arheologie istorică și simbolism interior, din voința precisă a lui Cristos..
Spun toate acestea acum, dar și eu în copilărie până chiar spre 25 de ani adoram să văd
aceste rituri, fie pe stradă, fie prin biserici. Dau vina pe copilărie și pe plagierea făcută și mie de
societate. Dar m-am trezit la timp. Și iată că-mi explic grozăvia.

63. ”EI SUNT PREA MICI ȘI NOI SUNTEM PREA MARI!”

În aceste condiții, trebuia luată o decizie. Cu mare grijă, pentru a nu fi acuzați de

„deviaționism” în cel mai bun stil stalinist...
Mi-am înlesnit o altă întâlnire ”foarte prietenoasă” cu Rectorul Batiz.
-Așadar, nu ne sfătuiți să căutăm un episcop pe cont propriu, din moment ce Monseniorul Cristea ni
se opune atât de categoric !
- Ha ha ha, episcop! Care episcop vă va primi? Nu există așa ceva. Cine începe totul de la capăt cu
voi ? Cine vă cunoaște? Cine are curajul să încerce marea cu degetul? Nici un episcop nu vă va
primi. Poate că acel... Lefebvre, în congregația lui. Dar sunt pe cale să-l suspende a divinis, poate
că Papa îl va excomunica în curând. El, poate, că va primi, da ...
 246

Nu am insistat. Profitasem de un moment de veselie văzut pe chipul lui Batiz, dar nu mă

așteptam la un răspuns serios de la el. Declarația lui însă m-a intrigat. Numai acum o văd ca o
culme a cinismului și a răutății. Atunci, i-am zâmbit amar, fără să-i dau nici o replică.
Prin urmare, „nimeni nu ne cunoaște”. Monseniorul Aloisiu Tăutu, Rafael Haag, Galauner,
Lacko, Hnilica, Karol Woityla, toți acești martiri ai credinței și savanți, cunoscuți la înalt nivel, erau
”nimeni” și nu contau pentru nimeni. Dar cine o fi acest „Monsenior Lefebvre”? Era prima dată
când îi auzeam numele, și încă în derâdere. Și de ce oare trebuia să sfârșească excomunicat?”
Din acel moment m-am interesat de personaj și în scurt timp (3 ani) am adunat un material pentru o
carte serioasă despre el și mișcarea lui, citând teologi, ierarhi, oameni ai Curiei, jurnaliști, lideri de
opinie de ambele părți. N-am mai terminat-o. Între timp, în iunie, a fost într-adevăr suspendat a
divinis, pentru hirotoniri făcute fără „permis”, de parcă un episcop nu ar putea hirotoni preoți cât de
mulți, și când și cum dorește.Nu, el nu putea. Dar, atunci, de ce, Doamne apără, se numea
”episcop”? Eeeh! Uite, vezi? Asta însemna mentalitate ortodoxă ! În cea mai absurd-birocratică
dintre Biserici, cea romană, Episcopul nu poate face aproape nimic. Legal. Numai răul îl poate face
complet și legal. Acoperit de ”Concordat”. Dar acest lucru l-am simțit pe pielea mea exact 40 de ani
mai târziu.
În scurt timp am reușit să înțeleg contradicțiile și aberațiile „cazului Lefebvre” văzut din ambele
părți. Oponenții lui, adică partizanii Papei și ai Vaticanului II - și, în general, ai modernității - au
etalat tot felul de sofisme, răutăți, atacuri ad personam, ignoratio elenchi și gesturi de perfidie
iezuită de un nivel foarte scăzut, pentru a murdări pe acel om și opera sa. Pe de altă parte,
”lefebvrienii” insistau asupra altor absurdități și inepții, mai ”teologice”, dar la fel de ridicole, care
confundau corectitudinea cu o limbă, precum latina, și nevalabilitatea Sacramentelor cu tupeul și
nerușinarea cu care sunt slujite și gândite de pastorala post-conciliară. Niciunul dintre ei nu aveau
de ales: lefebvrienii trebuiau să pretindă vechiul ritual și vechea disciplină tout court, sub pericolul
de a fi acuzați de „reformism disident”; cei noi, ”modernii”, nu puteau admite ca o parte a Bisericii
să nu recunoască valabilitatea gesturilor celeilalte. Nici astăzi, în 2021, controversa nu s-a încheiat,
chiar dacă fiecare dintre facțiuni a luat-o pe căi din ce în ce mai ciudate și mai îndepărtate de
seriozitatea academică și a Evangheliei în sine. Am fost și sunt încă cu inima mea de partea
Monseniorului Lefebvre și a ucenicilor săi din 3 motive: pentru evlavia lor profundă și serioasă față
de Biblie și Taine; pentru atitudinea lor clară împotriva Comunismului, răul absolut care a
compromis întreg Creștinismul în diferite moduri, (Vaticanul cel dintâi, prin diplomația sa cinică și
nedreaptă); și chiar pentru persoana acestui Episcop misionar și fără pată, care a personificat în bine
sau în rău, 1000 de ani de istorie a Bisericii Latine, pe care un Papă ambițios și cinic, alături de
teologii săi curtezani, poate atei și, sigur, fără rușine, voia să anuleze fără apel.
 247

Dar nici eu, nici lefebvrienii nu am fost vreodată lefebvrieni sau tradiționaliști adevărați. Totul se
rezuma la ei la formele rituale și externe. Viața lor, a tuturor, dincolo de aparențe, dezvăluia aceleași
gusturi de rock, de liberalitate, de mondenitate tinerească, cu tatuaje corporale ca la sataniști și
aceeași lipsă de post și penitență ca la toți ceilalți. Adăugate, toate acestea, la apărarea Inchiziției, a
războaielor religioase, a non-libertății religioase, a seminariilor-închisori ca ale Monseniorului
”Carnazio”, a tot răul pe care Gigi și cu mine îl îndurasem deja și-l biruisem cu viața, cu vederea, cu
auzul, cu gustul și cu mirosul . Da, pentru că eu și Gigi eram singurii tradiționali autentici, singurii
post- conciliari adevărați, din școala lui Monseniorul, a lui Rafael Haag, lui Pater Hnilica, a
Cardinalului Wyszynski, sau Mindzenty, Stepinac sau Beran, Ploscaru sau Hossu, sau a creștinilor
chinezi..., fără a fi tradiționaliști și nici măcar „fii ai Conciliului” ca grupurile ridicole ale celor mai
bogate parohii și Dioceze din lume .
Încărcat de tensiune, într-o zi din iunie iau o decizie care m-a „descărcat”: împreună cu Gigi
am ajuns la ideea de a cere o audiență direct la Vicarul Romei, la Cardinalul Ugo Poletti. Nu
ajungeam noi la Papa; ”Memoriile” noastre vor fi citite de către cercetători în Arhiva Vaticanului
peste 200 de ani; Congregația încă mai căuta un episcop pentru noi (dar nu eram siguri), Pater Paolo
Hnilica îl căuta și el, împins de Monseniorul Aloisiu; ei bine, căutăm și noi, unul. Cine va ajunge
primul! ...
Dar, în Lateran, Cardinalul ”nu era disponibil”. Puteam să jur. Dar aș fi nedrept. Poletti avea un
obicei bun și rar: primea preoți în fiecare zi, dimineața. Da. Dar trebuia să spunem la poartă că
”suntem doi preoți”. Eh, nu învățasem încă toate trucurile romane.”Doi studenți teologi!” Na-ți-o
frântă ! Ne-au trimis către un Episcop auxiliar: prima la dreapta, a doua la stânga, un alt etaj în
magnificul palat din Lateran, de a cărei splendoare ne bucuram pentru prima dată, dar care era mare
cât o zi de post. Ne-am pomenit în fața unui bărbat zâmbitor și bun ca un cozonac de Paști, care m-a
emoționat de la primele cuvinte; am început să plâng ca un copil prostuț, vorba tangoului, și,
desigur, aceasta a fost înfrângerea mea. Ei, bine, nu chiar aceasta. Oricum. În acele medii nu există
loc pentru trăiri umane, nici emoție, nici răceală, nici insistență, nici măcar obrăznicie, ci acel tic
impersonal care corespunde ”mașinăriei” aparatului. Dar cine-l știa? Mai bine l-aș fi lăsat pe Gigi să
deschidă vorba, poate avea măcar o șansă... Vorba era că birocrații aceia, în afara biroului, erau
oameni cu inimă și generoși; ... degeaba! În afara biroului, erau, toți, inutili.
-Excelență, de luni de zile suntem aproape în aer, în provizoriu, deoarece Dicasterul Sacru,Sfânta
Congregație Orientală, din multe motive, nu poate găsi o soluție. Prin urmare, am dori să urmăm
calea tuturor seminariștilor normali: să găsim un episcop diocezan, care să ne primească și atât. Să
nu mai fim ”speciali”.
-Dar, dragii mei, în ce sens vă considerați ”speciali”?
 248

- Nu noi ne considerăm. Dar dacă de noi se ocupă exclusiv Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun,
Eminența Sa, Cardinal Vilot, Sfânta Congregație Orientală și alte Congregații ale Vaticanului,
precum Secretariatul pentru Unirea creștinilor, ce să înțelegi? Deci, noi părem ”foarte importanți”,
dar cine suntem cu adevărat? Suntem doar doi studenți fugari din Lagărul socialist. Dacă ne indicați
un Episcop, dacă Însăși Eminența Sa, Cardinalul Romei, ne primește și ne încardinează, devenim și
noi ”normali”. Viața noastră apostolică se va realiza într-un mod natural. De aceea am spus că vrem
să fim ca toți ceilalți.
În timp ce vorbeam, fața prelatului devenea din ce în ce mai speriată, până la oroare. Și-o
ascundea, oroarea, sub un surâs dulce, neputincios. Dar eu, prea târziu am înțeles de ce. Gigi
înțelesese și încerca să-mi facă semne. Da, pentru că eu mă înșelam în ceea ce credeam că am
câștigat. Auzind cuvinte precum „Secretariatul de Stat”, ”Cardinal Vilot”,” Unirea creștinilor”,
Doamne, Doamne, bietul om nu știa cum să-și scuipe-n sân. Dacă ar fi deschis gura să-mi dea un
răspuns pertinent, bunul episcop auxiliar al Romei era sigur că-și va risca însăși cariera.
Scufundarea în biografia noastră ar fi fost fatală pentru el. Îl trimeteau să spele closete, vorba vine.
Bine, eu nu cred aceasta nici azi, deși de-a lungul anilor am avut mai multe confirmări de cât de
ușor poți să pierzi o carieră în Biserica Romei. El s-o fi fost convins singur că a se ocupa de cazul
nostru ar fi fost periculos. Prin urmare, a trecut imediat la registrul inimii, care nu costă nimic.
Cu zâmbetul îngeresc al unui Părinte, care avea în față doi bieți cerșetori, Episcopul a dat istoriei
suferințelor noastre, a convertirii noastre, a fugii noastre, a exilului nostru, erminii teologice:
-Suferința voastră, dragi prieteni, este foarte plăcută lui Dumnezeu și va converti multe suflete.
Amintiți-vă că suntem discipoli ai lui Cristos care a murit pe Cruce pentru noi și că Crucea ne
deschide ușile Paradisului. Cea mai plăcută virtute înaintea Domnului este ascultarea, obediența.
Din păcate nu pot face nimic pentru voi, decât să mă rog. Vă încredințez Maicii Domnului care
poate face orice. Mergeți și consultați-vă cu Rectorul colegiului vostru. Aici, totul se face prin
Rector. Fiți răbdători. Se va găsi o cale și pentru voi.
Ne-a îmbrățișat, ne-a binecuvântat și ne-a condus până la monumentala ușe a biroului lui
strălucitor, unde-și consuma suferința lui pentru Cristos.
Și astfel și „ușa Poletti” a fost închisă pentru noi; da, căci episcopul auxiliar ar fi putut măcar
să-l informeze și să-i ceară sfatul. Poate că Eminența Sa, în calitate de titular al unei Dioceze, - și ce
Dioceză!- ar fi consimțit să ne primească printre candidații lui. Auxiliarul ne-a trimis la Rector. El
nu a înțeles că Rectorul nu era, nu putea fi un Rector adevărat pentru noi; iar Colegiul nu era un
adevărat colegiu etc. etc ... Și, noi, nu din neascultare, ci pentru că eram niște respinși, ne-am
prezentat în fața lui.
 249

Nici astăzi nu înțeleg ce legătură avea pentru el meritul suferinței noastre cu gestul de a găsi
un episcop care ”să ne facă” preoți ai Bisericii Romane? La întrebarea noastră practică și concretă,
tu, episcopul administrativ al unei mari Dioceze, răspunzi cu niște elucubrații mistice de doi bani?
Da, era normal. „Linus” nu înțelesese atunci că niciun Prelat, nici măcar cel mai sfânt, nu are
dreptul să fie mișcat în fața suferinței, atâta timp cât operează în sistem.

Celor care m-au întrebat mereu: „De ce nu ai avut răbdare, un an, doi, poate, cine știe” ... Am
răspuns și răspund din nou: „nu ni s-a acordat un timp de așteptare, ci o negare nedeterminată. Ceea
ce cere o decizie pozitivă imediată, nu sinucidere ”.
Cineva ne-a consolat:
-Există seminariști pe care episcopul însuși vine să-i roage să fie hirotoniți iar ei încearcă toate
subterfugiile să întârzie ...
- Nu au nici o chemare reală, am răspuns dur. Nu le place Liturghia. Ei nu înțeleg importanța
Împărtășaniei ! A slujirii! Și apoi Apostolatul? Mult lăudata Kerigma? Dorința de a boteza, de a
sfinți sufletele, de a spovedi? De a umple ziua cu slujirea Sfintelor Taine? Toate acestea sunt doar
un joc pentru ei?
Pe lângă faptul că ei nu luau în calcul că ”noi doi” eram deja oameni cu studii terminate, că
slujisem, predicasem, scrisesem cărți, fugisem, riscasem, nu eram ”seminariști” adolescenți fără
nici o experiență. Aloisie, Hnilica, Maicile înseși înțeleseseră aceasta din primul moment. Ca să nu
mai vorbim de Lacko și de ceilalți savanți de la Pontificium care ne examinaseră.
Dar fervoarea mea nu a emoționat pe nimeni. Oare greșisem Biserica? Nu, greșisem doar ușa.
Pentru „mentalitatea catolică”, hirotonia, sau a deveni paroh, episcop, ... toate acestea erau un joc,
un opțional, un simplu act de ascultare față de Superior și nu o necesitate internă a sufletului: acest
lucru îmi devenea evident. Excepțiile, adevăratele vocații, nu aveau nici o putere în materie și, de
îndată ce ocupau un loc în ierarhie, se străduiau și se străduiesc să hrănească poporul lui Dumnezeu
în secret, pe ascuns, prin trucuri. O metodă pe care am învățat-o și eu, tocmai în 2014.
Cineva m-a întrebat: „Te-ai gândit vreodată că nu ești vrednic? Cu puțină smerenie, ai lua
toată această negare ca pe voia Domnului ”.
Am răspuns dur:
-Aaha, atunci... Am fugit riscându-mi viața din pură mândrie. Pentru mândria de a fi preot catolic.
Mândrie pedepsită (de Dumnezeu) cu negare. Pedeapsa exilului, pierderea lui Mami și a întregului
meu trecut, ura și disprețul ce mi le-am agonisit pentru asta nu au fost suficiente! Am făcut totul din
mândrie!
 250

Gigi a făcut bine să nu pună la inimă aceste întrebări prostești. Râdea de fiecare dată. Eu mai
adăugam:
-Eu nu zic de nimeni că nu e vrednic. Prin urmare, nici de mine. Suntem cu toții nevrednici . Cu
toate acestea, ”siamo degni della pietà del Nume”,cum zice Verdi. N-au decât să devină preoți cu
toții. Dar să ne fie lăsate și mie și lui Gigi două spații, cât de mici!
A trecut o săptămână de la vizita noastră în Lateran și am izbucnit din nou:
-Superiorii mei! Nimeni nu știe cine sunt ei, cu adevărat. Nici eu nu știu. Vreau și eu să le văd fața!
Să mă fac cunoscut personal de „superiorii mei”.
Mințeam. Ori uitasem că i-am văzut pe toți, de la început, în ziua când m-am strâmbat.
- Voi cere audiență la Cardinalul Philippe! Astăzi este vineri.
Mă anunț telefonic. Răspunsul prompt: „Bine. Veniți peste două zile. Luni "!
-Mulțumesc. Grazie ! Ne vedem luni.
Luni, mă prezint la țanc. Singur. De data aceasta nu l-am implicat pe Gigi. Și nici el nu a
vrut. Din pur scepticism, fără niciun alt motiv. S-a dus la ”Institutum”, iar eu, în Via della
Riconciliazione și m-am anunțat la portar. Sunt poftit să urc. Prin urmare, mă întorceam pentru a
treia oară în palatul lui Rafael.
Aștept o oră. Sosește un minutant:
-„Eminența Sa Domnul Cardinal nu este disponibil. Este pe cale să iasă într-o misiune importantă.
Doriți să-l favorizați pe Excelența Sa, Secretarul (Mgr. Brini)?
-De acord.
După douăzeci de minute:
-Excelența Sa, Monseniorul Brini este foarte ocupat. Vreți să favorizați cu Monseniorul Marusyn?
Știam că Marusyn ne ura pe amândoi35. Ca ucrainean, ca secretar al cardinalului, ca toate. Dar…
-Ce să fac, mi-aș fi dorit să vorbesc cu Eminența Sa. Mă anunțasem din timp. Mergea și cu
Excelența Sa. Mah! Ce să mai fac? Bine, accept!
- Așteptați, vă rog!
Mi s-a vorbit la pluralul maiestatic, cu ”Voi”, în stilul impus odinioară de Mussolini, adică stil de
maximă eleganță. În fine, ca unui personaj foarte ”important”!
Dar după încă un sfert de oră, a apărut în fața mea un preot tânăr, cu bărbiță, aparent simpatic și
gentil, cu voce subțire, ca de curie:
-Monseniorul Marusyn este, de asemenea, foarte ocupat și își cere scuze că nu poate veni. Eu sunt
Don Lanza. Dacă vreți, puteți să-mi spuneți mie ce doriți și eu voi raporta și voi încerca să vă ajut .

35
Miroslav (Stefan) Marusyn  născut la Knjaže, 26 giugno 1924 – mort la Roma, 21 settembre 2009,Devenit episcop unit ucrainean în 1974 și secretarul Cardinalului Philippe, în
1982 a ajuns în locul lui Mario Brini secretarul Congregației Orientale fiind numit arhiepiscop.
 251

Ah, Lanza! Veche cunoștință, din auzite și cu proastă reputație! Cu mintea de acum, cu
experiența de astăzi, aș fi salutat, aș fi mulțumit și aș fi dispărut. Dar copilul care am fost s-a
emoționat din nou ca în fața cozonacului din Lateran. Am început să plâng, să plâng cu adevărat.
Amicii mi-au reproșat, mai târziu:
-De ce trebuia să dovedești încă o dată că ești ”imatur”, pierzând orice simț al demnității, când ai
văzut că „superiorii” nu voiau să fie ”văzuți”!?
- Pentru că nu eram obișnuit cu atâta ”bunătate”, zâmbet, ”bunăvoință”, izvorâte, credeam eu, din
dragoste și respect pentru persoana umană! În România oamenii nu se comportă astfel, mai ales în
rândul ortodocșilor, care sunt din fire mai mitocani; dar cel puțin nu îți dau iluzii.
I-am povestit lui Lanza aceleași lucruri: despre intoleranța episcopului Cristea, care ne amintea că
stăteam degeaba în colegiu, de sentimentul de inutilitate a ceea ce făceam, mărturisind ignoranța de
a nu ști cine erau adevărații superiori, care, poate ignorau realitatea noastră, chiar dacă ne ofereau
ocazia minunată de a trăi în Damasceno….
Lanza mă întrerupse cu enervare:
-Dragul meu, prea multe lucruri nu cunoașteți despre regulile noastre. Adevăratul Dv. superior este
Rectorul Colegiului. El este cel pe care trebuie să-l ascultați, lui trebuie să vă adresați. De ce
ascultați alte voci, chiar și cea a unui episcop? Oare Rectorul Batiz v-a pus vreodată la îndoială
poziția în colegiu? De ce vă plângeți?
-Nu, nu mă plâng, dar când auzi un episcop care îți spune că pierzi timpul ..
- Nu-l ascultați, nu este superiorul Vostru. Un student apelează doar la Rector. Care este singurul
îndreptățit să apeleze la Sfânta Congregație. Pentru tot. El este cel care ne raportează și noi operăm
prin el. De fapt, vă sfătuiesc să nu vă mai prezentați aici, nu este conform protocolului. Nu ne
ocupăm direct de studenți. Totul prin Rector. Și, bineînțeles, ierarhic. Bine !?
-Bine.
Și cobor scările desumflat.
„Dacă acestea sunt regulile lor?”. "Dacă trebuie să respecți protocolul!?"
Am înțeles raționamentul lui Don Lanza doar decenii mai târziu. De ce nu imediat? Pentru
că, venind din „Biserica Ortodoxă”, era de neconceput pentru noi că vocea unui episcop era mai
puțin importantă decât cea a unui simplu călugăr preot, fie el și Rector. Gândeam că Episcopul
Cristea este adevăratul nostru ”superior” ierarhic, cel puțin în internat. Potrivit lui Lanza, nici nu ar
fi trebuit să-l privesc în față. Să mă fac că n-aud când proclamă. Ba, mai bine, nici să nu-l salut. Mi-
au trebuit zeci de ani să-mi dau seama de asta. Aveau dreptate: în prea multe lucruri nu am avut o
„mentalitate catolică”.
 252

Hm! Rectorul. Dar Rectorul era inabordabil. Mai rău, chiar. Vestea despre vizita mea la
Lanza a făcut ocolul Romei, toată lumea a auzit-o în Colegiu, în Pontificium Institutum, chiar și
Bârlea în America a auzit-o…. A doua zi, toți m-au privit ca pe o pacoste desăvârșită, ce rupe toate
barierele, ignorând orice ierarhie. Gigi era asociat în mod obligatoriu, și el, la această faimă. A fost
totdeauna inutil să încercăm să ne separăm destinele. Eram mereu, ”ăia doi”. Plângerea lui Lanza că
a fost ierarhic”deranjat” și-a avut efectul. De la Cardinal până la portari, nu doar unul, toți, vor fi
luat ceva pastile antistress. Nu, nu exagerez. Am avut impresia, în acele zile, că întreaga Biserică
Romano-Catolică s-a pornit împotriva a “noi doi”. Nu, nu a fost o impresie. Totul era adevărat.
Poate că „cei doi” erau o problemă universală, intergalactică.
Duminica următoare, Monseniorul ne-a întâmpinat la Coppelle cu obișnuita lui ironie
vehementă, făcând și numărătoarea cu degetele:
-L-ai deranjat pe Cardinal, pe Brini, pe Marusyn, pe Lanza, nu ești normal! Secretariatul de Stat vă
monitorizează îndeaproape și știe totul despre voi, prin intermediul reprezentanților săi. Sunt deja
toți cu urechile ciulite. Probabil că te-oi mai fi strâmbat iar pe acolo. Dar cine v-a împins să le mai
murdăriți treptele, acolo sus ?
-Nu, nu, am urcat singur!
-Aa, este adevărat, au spus ei: „cel cu ochelari”. Nu aveai altceva de făcut! Nu ți-am spus că voi
avea grijă eu, personal, să vă găsesc episcop, Dioceză, hirotonie, și toate celelalte? Cu gesturile
dumitale nesăbuite, mi-ai pus în cap tot Vaticanul .... ca și cum nu l-aș fi avut deja ...
-Dar, de ce atâta tragedie, doar pentru o audiență anunțată, programată dinainte, nu am intrat brusc,
n-am dat buzna...
- Nu se face! În niciun caz. Aici nu ești pe câmp! Protocolul e sfânt !Știi cu câtă indignare mi s-a
plâns Brini? „Mergeți să le spuneți celor doi tineri că Noi nu îi putem primi niciodată! Este
împotriva etichetei! Împotriva protocolului! Ei sunt prea mici și noi suntem prea mari! Anunțați-i,
vă rog!”
Și-n timp ce-l imita, Monseniorul înălța nasul până spre candelabru.
Eh, da, desigur. „Suntem prea mici și ei sunt prea mari”. Gigi rîdea de se prăpădea. De mine.
Nu de el. Că el, pardon, îmi spusese să nu mă duc.
Dar trebuia să vedeți mișcările Monseniorului, și vocea și ochii, în timp ce imita
”indignarea” lui Brini!
Pater Lacko apoi, a râs ca de zile mari. Am fost cu toții invitați la prânz la Pater Paolo
Hnilica, dar nu puteam mânca niciunul ca lumea, de cât haz a produs strălucita frază a
monseniorului Brini!
 253

Au râs să moară. Gigi –mi repetă și astăzi, geniala frază, pentru a-mi reaminti ... „Eticheta",
„Protocolul" .
Da. Dar eu nu am dormit o noapte de enervare. Am luat toate medicamentele pe care le
aveam, împotriva durerii unui ulcer incipient, care nu m-a părăsit pe vreo 30 de ani ...

64.REVISTA, RADIO....ȘI PRELAȚII TURNĂTORI

Deci, am înțeles. Trebuia să rămânem în sfera egalității noastre de rang, nu să ne încrucișem

cu Càstele superioare. Dar nici să renunțăm la luptă.
-Monseniore, mă adresez eu bunului Aloisiu în duminica următoare. Am observat că episcopul
Cristea lucrează aproape singur la revista „Buna Vestire” pe care de fapt ați înființat-o Sfinția
Voastră. I-am spus: ”Prea Sfințite,Vă putem ajuta la corecturi, la punerea în pagină, la expediere...
Avem și noi câteva articole de publicat”. El, rece, răspunde la fel, mereu: bine, vom vedea,
deocamdată nu este nevoie.
Aloisiu mă privește curios și ironic:
-Si ce ai crezut? Că te-ar fi invitat să-l ajuți? El a fost întotdeauna.. ”autosuficient”, pentru că nu
face niciodată nimic. Îl ajută Cârnaț. De când m-am retras de la revistă, eu nu mai deschid discuția.
- I-ați putea spune despre noi. Este o misiune care ne place mai mult decât oricare alta.
Ne-a privit sceptic, dar n-a zis ”nu”. I-a vorbit. Și a primit răspunsul dat nouă, identic. Plus cel
obișnuit: „Nu am încredere în acești spioni”. După câteva luni, revista a fost închisă pentru
totdeauna.
-Voi...mereu mă obligați să beau băutură amară. Nu am făcut nimic altceva de când ați apărut.
Ah, ce dor îmi e de ieșirile lui pitorești, adânci și iubitoare! Erau atât de consolatoare! Dar
eu eram departe de a fi liniștit.
XXX
Dar într-o zi, Sergiu Streza a venit cu acest îndemn:
- Mergeți la Cristea și cereți-i să vă lase să vorbiți la Radio Vatican. Eu nu pot, că nu am vocea
potrivită, dar voi o aveți.
- Ce spui, frate? Când putem visa vreodată la așa ceva?
- Nu mai au speakers de limba română. Nici măcar cine să slujească la Radio, afară de ei doi, el cu
Popan sau deșteptul de Tăutu ăl mic. Ca preoți nu vă vrea, dar limba română o știți bine. Folosesc
italieni, greci, care vorbesc prost românește, nu știu să facă programe, slujesc folosind înregistrări.
De atâtea ori Cristea merge singur pe colina de la Radio. Două voci ca ale voastre îmbunătățesc
liturghia. Cel puțin să ziceți un Crez, un Tatăl nostru ...
 254

Ooo, Radio Vatican. Visul viselor mele, pentru un apostolat fermecător, pentru românii din
toată lumea! Să slujim, să predicăm, să dăm știri, să încurajăm ... Viața noastră clandestină în
România fusese „Vaticanul și Europa liberă”. Două guri de aur pentru sufletele noastre descurajate
de teroare.
Și totuși, mă uitam la Sergiu cum trăia în afara realității. Degeaba se lega el de mine. Cum să mă
accepte la Radio, când nici la revistă, nici în Colegiu, nici în Biserica Catolică, eu și cu Gigi nu
trebuia să existăm !? Dar, în fine! Re-aprinderea, stârnirea apetitelor de neatins a fost și este în
continuare talentul prietenului nostru, Sergiu Streza. Eram tare încântat de idee, dar nu m-am mai
dus direct la episcopul Cristea. M-am temut de vorba lui deșartă: „vom vedea, pentru moment avem
oamenii noștri”. Gigi m-a sfătuit să merg la Monseniorul.
-Aha, Radio Vatican. De fiecare dată, dumitale îți vine în minte o nouă nebunie. Dar, fără
nici o îndoială, ar fi minunat. Cine mai bine decât voi vorbește o română corectă, elegantă,
modernă? Cine cunoaște mai bine decât voi realitatea de azi din biata Românie!? Dar cum poți să-ți
închipui că Vasile Cristea te-ar angaja acolo?
- Deocamdată, el răspunde tot așa: vom vedea, va veni și vremea aceea. Ca Împăratul Roșu...
- Timpul acela nu va veni niciodată. Chiar mă faci să râd. El vă ține de spioni și ...vă trimite la
Radio Vatican! Dacă există un loc în care voi doi nu veți fi niciodată acceptați, este chiar acolo.
Gigi i-a răspuns monseniorului că radioul, chiar și secțiunea românească, nu era proprietatea
românilor și a lui Cristea și că un cuvânt bun de la el către adevăratul director, italian, ar putea avea
efect, poate chiar favorabil.
Tăutu s-a uitat și la el, americănește, ca Tibbets, de la Enola-gay, înainte de a arunca bomba și, ca
întotdeauna, ne-a făcut praf cu poveștile sale stranii:
-Chiar Pater al vostru, Rafael Haag, prietenul meu fratern, mi-a scris cu ani în urmă că el și
credincioșii din România „sunt foarte nemulțumiți, atât cu programele, cât și cu limbajul și
conținutul la toate nivelurile de la Radio Vatican; s-a luat mai ales de Flaviu Popan: programe slabe,
neconcludente, care ar fi trebuit să fie diamante pentru ei, nu numai pentru că provin de la Roma, ci
pentru că sunt singura ocazie de cateheză și informații catolice pentru bieții noștri credincioși
clandestini, care își riscă viața ascultându-ne în secret. Mă ruga să cer conducerii să schimbe
personalul. Am făcut marea greșeală să arăt tocmai lui Cristea scrisorile lui Haag. Imaginați-vă,
însă, că nenorociții de la Radio sunt exact protejații episcopului. Din acel moment l-a urât pe Haag,
i-a urât scrisorile și pe mine, bineînțeles. Și astăzi se preface că nu recunoaște caligrafia lui Haag.
Și, colac peste pupăză, tocmai voi doi trebuia să fiți discipolii lui Haag, recomandați cu bilețelele lui
Haag ... Phuuu! He, he he ... Acum du-te și spune-i să te lase să vorbești la Radio, du-te, du-te ...
Am rupt toate relațiile cu direcția radioului Vatican, nu mai pun piciorul pe acolo pe sus ...
 255

În acel moment, mi-am amintit de cuvintele lui Pater Galauner și ale altor părinți iezuiți care
ne-au spus același lucru. Interesant. De Haag, Cristea își amintise doar pentru protestul lui
împotriva programelor de la radio Vatican, plictisitoare și lipsite de conținut ...
Ce coincidență ciudată….
Mai târziu, ultimii protejați ai episcopului Cristea au dispărut, iar radioul a intrat în mâinile
exclusive ale spionilor Securității, moldoveni latini și, de asemenea, pe mâna unui anumit Furtună,
greco-catolic, cu toții, susținuți de prelații care ne acuzau tot pe noi de spionaj. Sunt pline dosarele
Securității de această poveste.Le-am citit pe toate, prea târziu.
Gigi a avut harul să transmită numai una dintre predicile sale, o singură dată, la sfârșitul
anului 1988. I-a reușit atât de bine, a emoționat și impresionat atât de mult pe adevărații credincioși,
încât protestele fără precedent ale tuturor prelaților români ai Vaticanului și ai spionilor turnători
din România, culmea, ale prelaților clandestini greco catolici dar și latini, cărora li se adresa cu
maximă iubire, i-au obligat pe oficialii Vaticanului să –i șteargă lui Gigi numele și dreptul de a
exista în acele etaje superioare ale Radio-ului . Tot prelatul unit, Deliman ”Dinescu”din Arad
informează cu indignare Securitatea și astfel și pe noi, astăzi, că” la Congregația Orientală,
monsenior Pozzi îi spune (în sens că i se plânge) că Bârlea vrea să introducă la Radio pe preotul
venit de la ortodocși, Picu. Cred că de la intenție a trecut la fapte”. Picu nu era ”preot venit de la
ortodocși”, iar Pozzi care nu era ultimul în Congregație se făcea că uită aceasta, în timp ce noi
urcam inutil treptele palatului lor, în căutarea unei soluții pentru hirotonirea noastră catolică. Până și
în anii 1988-89, greco catolicii din țară, plus latinii, ținându-se de mână să mulțumească
Securitatea,”scriau scrisori la Vatican ”ca să se ia măsuri contra lui Picu și Dragu, care sunt
protivnici României”. Iar preotul Ioan Tăutu, ”nu este de acord cu Picu și Dragu și dă vina pe
Bârlea ”.36Un alt prelat infam, Ungureanu, ciangău latin, care făcea pe greco catolicul pentru că era
însurat, ca informator ”Angelo” scria despre ”Picu”: ”De ne iubește, îl rugăm să vie în țară.” (Ai
văzut ce iubire? Ca să-l vedem în fine executat !). ”Îl respectăm dar nu cunoaște specificul
sufletului nostru și nu se poate adapta acestui specific.” (E adevărat: specificul lor de turnători,
servitori ai marilor dușmani, intrupări ale urii și invidiei ne era străin). Dar aceste fraze, scrise de
acel mișel în 1989, eu le auzisem deja din gura Cardinalului vicar al Romei, cum voi povesti. Se
influențau, citindu-și gândurile ascunse și perverse prin telepatie ....

65. AMBASADA ROMÂNIEI SOCIALISTE NE INVITĂ

36
D 69/71, pag.211, 216.
 256

Pe 7 martie, 1976, sosesc la Colegiu două scrisori pentru “noi doi”. Rectorul Batiz le vede și
înțelege totul. Dar nu-i pasă de nimic. Le vede și episcopul Cristea, le vede toată lumea, chiar le-am
arătat tuturor. Au înțeles totul, dar s-au prefăcut că nu înțeleg . Ce era ? O altă dovadă-argument în
favoarea noastră, inutilă în ochii dușmanilor noștri: câte o scrisoare de la Ambasada României,
pentru fiecare, în care ”ne ruga” să ne prezentăm „la ei” pentru a ne reglementa „situația”. Consulul
comunist român, pe nume Chiriac, le trimisese la Coppelle, dar Monseniorul le-a refuzat înadins și
tot înadins le-a retrimis la adresa Colegiului. Așa, ca lumea să înțeleagă că cei pentru care trebuia să
fim spioni, ne căutau în ideea de a ne recupera. Rectorul Batiz și Mons. Cristea ne-au spus că „nu
trebuie să răspundem”. Știau și le era clar că nu eram spioni. Dar antipatia lor împinsă până la ură
profundă, încărcată cu fapte, a rămas neschimbată.
Pe de altă parte, Monseniorul Aloisie s-a arătat mai realist. Nu numai că ne-a spus să
răspundem cu respect, dar el însuși s-a pus să scrie un text pentru noi, lung de 5 pagini, în care se
explica gestul nostru de a fugi din țară prin argumente teologice și filosofice, indiferent de politică.
Textul pe care l-a scris pentru noi este un monument de competență, un discurs demn de Demostene
sau Cicero ... în apărarea celor mai înalte valori ale omului și ale vocației noastre preoțești. Țin
copia lui cu sfințenie. Nu am avut niciun răspuns, era clar. Nu l-am găsit în dosarele Securității,
citite și răscitite de mine după 2009. Dar nici nu am avut nici o tulburare din partea ambasadelor
comuniste române, pe tot parcursul exilului nostru. Și dacă zecile de preoți turnători nu s-ar fi
ostenit, pe bani mulți, să umple dosarele coloneilor cu detalii hilare, prostești și răutăcioase despre
noi, nu am fi fost incluși în 30-40 de dosare din imensa lor arhivă.
Și totuși, până la urmă am găsit și urma gestului acestui Chiriac exact unde nu mă așteptam:
în dosarul părintelui Emil Puni, SJ.
Cu preotul Emil Puni, SJ. ne-am mai întâlnit; cum am văzut, niciodată nu a fost pozitiv pentru noi,
chiar și involuntar.
În dosarul D69/17 pag.156, găsesc știrea că Emil Puni, superiorul secret al Jezuiților din România,
după ce a primit permis să viziteze Occidentul în 1976-77 a stat în Occident mai multe luni și
venind la Roma ”a întâlnit de mai multe ori la consulatul RSR și la Academia Română, la diferite
conferințe și festivități pe consulul RSR Chiriac”, care, -scrie Puni către colonelul securist- ”m-a
rugat să mijlocesc în favoarea a doi tineri seminariști, foști ortodocși, rămași ilegal în Occident, nu
știu în ce împrejurare, spre a trece pe la Consulat pentru legalizarea situației lor. Ei au trecut la
Catolicism, sunt studenți la PIO/Papal condus de Jezuiți, dar eu n-am avut prilejul și nici n-am vrut
să intru în contact cu ei,(subliniat de el) deci n-am satisfăcut dorința consulului Chiriac”.
Prin urmare, iezuitul Emil Puni vine cu pașaport RSR în Occident, intră și iese din locuri ale
regimului comunist tiran și dușman, de care eu cu Gigi am stat la distanță totdeauna; înțelege că
 257

suntem veniți ”ilegal” pentru Regim,(știa că fugisem, de la Pater Galauner, care se încredea în el),
știa că am devenit catolici, că studiem la frații lui iezuiți și tot noi eram spionii, în timp ce el
doarme la Colegiul nostru, adăpostit de prelații uniți anticomuniști, dușmanii noștri, care ne
considerau spioni și pe el curat, curat.
E totul atât de încurcat!
Și acest Puni, care a fost întrebat despre noi de oameni serioși, ca Superiorul SJ. Padre
Galauner, sau Haag, etc… scrie atât de ghețos asemenea informații, ca să dea satisfacție tiranilor! L-
a pedepsit Dumnezeu, căci întorcându-se ca un naiv și laș în țară a pățit-o până la sfârșitul
regimului. Nu cred c-a fost spion, dar regret că l-am considerat om serios, și l-am pus alături de
marii lui colegi, mucenici, ca +Mihai Godo sau +Rafael Haag.

66. ÎNTRE TIMP, CU MAICILE NOASTRE OBLATE.

Maicile au scris prea frumos ca eu să mai adaug ceva:

22.2.76. Settimo Torinese.
12.30, plecarea de acasă. Signorina Ines le- a condus la gară, iar la 1.25 trenul a plecat spre
Roma, Maica și Sora Lucia ducându- se pentru expedierea revistei. Și spre a găsi o casă pentru noi
la Roma. Maica se va întâlni cu părintele Paolo și cu Lino și Giorgio care vor să o vadă, să
vorbească cu ea și să-i audă sfaturile.
24.2.
Maica noastră ne-a spus că Lino și Giorgio vin pentru Sfântul Iosif, rectorul le-a dat permis. Ne-a
mai spus că au ascultat Sf. Liturghie la Colegiu celebrată de un preot negru. Suntem mulțumite de
aceste știri, și pentru că ziua Sfântului Iosif este o sărbătoare solemnă în comunitate. Postulanta
Rosa își ia haina de consacrată, acesta este motivul sosirii seminariștilor Lino și Giorgio.
Mulțumim din toată inima Domnului care nu se lasă biruit în generozitate.
29.2.76. Întâlnirea mondială a Fatimei. De față, Onoratul Scalfaro, Mons. Franzi, .... La ora
17:30, Sf. Missă; la sfârșit, am cântat imnul Armatei Blu pe care l-am învățat de la seminaristul
român Lino. (”Trăiască Regele” al meu,cu cuvintele Fatimei). Fiecare Liturghie plină ochi de
credincioși evlavioși.
17.3.
Lino și Giorgio s-au întors la noi, (la Settimo),plini de bucurie,sunt oaspeții noștri pentru
sărbătoarea Sfântului Iosif. Suntem foarte bucuroase să-i găzduim și ei sunt fericiți să rămână cu
noi. Avem datoria să ne rugăm pentru ei, ca să-și poată atinge cel mai mare ideal: să fie preoți.
19.3.
 258

Sărbătoarea Sfântului Iosif. Rosa, postulantă primește haina oblatelor luîndu-și numele de Sr.
Maria Letizia.La ora 11 începe slujba și în timp ce domnul Vicar este la armonium, Lino se încinge
la vioară, în timp ce viitoarea novice se apropie solemn spre altar, încă îmbrăcată în haine
seculare. Slujitori, Capelanul nostru, Alfonso Montabone, asistat de preoții, don Materni SJ. și de
Vicar, care ține Omelia. Don Bianchi absent. Prânzul festiv.
21.3. Pentru Lino și Giorgio, o altă despărțire de Settimo. La ora 13.30 trenul pleacă spre Roma.
Rectorul le-a dat permisiunea de a se opri la noi timp de trei zile. Așa e viața noastră, alcătuită din
despărțiri, până la sosirea ultimei, care este moartea.Reînnoind promisiunile, rugăciunile și
urările, cei doi au plecat, nu fără tristețe. Fie ca Sfânta Fecioară să-i protejeze și să-i apere și să-i
însoțească la altar pentru sfânta jertfă a Liturghiei. Și buna Mamă cerească să-i sfătuiască și să-i
îndrume spre Fiul ei, Iisus.
24.3. La trei zile după plecarea băieților, iată pe Maica noastră și pe sr. Lucia că pleacă la Roma.
Domnul Travastino din Gattinara face ordine în grădina de legume și în parcul de flori.

67.PAȘTELE ORTODOX, ADICĂ PAȘTELE CATOLIC, LA MILAN.

SCALA, PAVAROTTI ȘI CONCERTELE MELE FUNEBRE

25 aprilie-29 aprilie, 4 zile de paradis.

Înainte de Paști, Monseniorul ne anunță:
-Băieți, trebuie să mergem la Milano, să celebrăm Paștele pentru românii de acolo, care vor să-l
serbeze pe data ortodocșilor.
-Cum, plecați din Roma?
-La Roma sărbătorim Paștele normal, alături de italieni. Nu numai pentru că altfel am fi quattro
gatti, așa cum bine spune prietenul vostru,Vasile Cristea, ci pentru că este frumos ca la Roma să
urmăm calculul corect și nu pe- al grecilor încăpățânați în fanatismul lor.
- Da, știm.
- Ca să nu se ia după un Papă luminat, precum Grigorie al XIII-lea, care a făcut corectarea științifică
a calendarului, ei insistă să-l sărbătorească după cel iulian, care a rămas cu două săptămâni în
urmă ... Și noi, greco-catolicii, ca să nu mai împărțim încă odată masa românilor bizantini, am fost
obligați în Transilvania să-i urmăm pe ortodocși. Dar aici, la Roma, ar fi ridicol.
- Și totuși,”Milano” este o excepție.
- La Milano aveam parohia noastră greco-catolică, numeroasă, deși credincioșii erau cam toți
ortodocși, dar de-ai noștri, refugiați, în exil; pe care ineptul de Clineț i-a dat ortodocșilor comuniști,
de dragul unei decorații de tablă a patriarhului comunist ... Hm! A visat să devină Monsenior,
 259

Congregația nu i-a împlinit dorința și, atunci, el s-a dus la Patriarhie, și ăia l-au făcut ”iconom
stavrofor”. Când vine cu crucea pectorală pe aici, pare episcop. Cine ar fi crezut ? Și acum, ca să nu
se ducă la slujba preotului spion trimis de la București, credincioșii m-au invitat pe mine. Eu mă
duc bucuros, și acum că sunteți și voi, în calitate de cântăreți, vom sluji împreună o sărbătoare
frumoasă .... Și cine iubește pe comuniști, se va duce la ei.
După 45 de ani, sunt încă emoționat de încrederea, de delicatețea Monseniorului față de noi
și de oportunitățile continue pe care ni le-a trimis Dumnezeu pentru a ne dovedi seriozitatea și mai
presus de toate, curăția noastră politică. Virtuțile acestea nu au fost apreciate de nimeni, dimpotrivă;
dar de fiecare dată le-am mai închis gurile rele.
Și a sosit Paștele, primul Paște din exil, în rit latin. Uniții din Roma chiar l-au sărbătorit
împreună cu latinii, dar Paștele bizantin este mai solemn, iar eu eram încă ancorat în nostalgia
frumosului rit, nebună și inutilă nostalgie, care m-a abandonat abia după 2010. Prin urmare, l-am
sărbătorit aproape cu durere, pentru că mi-era dor de corurile Episcopiei, ale Patriarhiei, de toacă și
de clopotele trase într-un mod specific. Doar acum, că pe parcurs am pierdut aceste nebunii,
consider că acea prima noapte bizantină de Paște la Roma, a fost cel mai frumos Paști al meu,
pentru că a fost o noapte sobră, esențială, slujită de un om de aur, care a fost Monseniorul Aloisie
Tăutu.
Care monsenior, după cum puteți vedea, nu a avut nici o îndoială în a ne lua cu el, să sărbătorim
Paștele ortodox la Milano, pentru refugiații români care nu puteau în nici un caz să pună piciorul în
parohia controlată de securitate a lui Traian Valdman. Toți acești Valdmani care au năpădit
Europa voiau să arate că guvernul socialist și biserica iau în serios sufletele „migranților”. Și au fost
destui, acești trădători ai propriului suflet, care s-au dus la Valdman pentru a nu fi șantajați ulterior
de guvernul comunist, fiind neveste sau soți de italieni și italience, oameni de afaceri în numele
regimului, ”studenți” și alte tipuri de compromiși, care se întoarceau în țară, ca să umple dosarele cu
turnătoriile lor infame.
-Da, da, comenta Monseniorul, se duc după sarmale, după cârnații românești, după
covoarele populare contrafăcute și pentru lumânările galbene. Guvernul trimite cârnații pentru
români la Milano, dar la București oamenii fac cozi nesfârșite să apuce un cârnat….
Pentru „noi doi”, partea dureroasă a tuturor acestor aspecte a fost aceea că Eminența Sa,
cardinalul de la Milano, Giovanni Colombo, a primit pe Traian Valdman cu brațele deschise, a dat
spionului și comunității comuniste toate facilitățile, a dat chiar biserica italiană care era folosită
anterior de cei câțiva români catolici uniți.Biserică la care am fi putut sluji noi, catolici autentici,
dacă vremile ar fi fost normale. De fapt, cum ne-a relatat și Monseniorul, gestul a fost al
”rectorului” bisericii, Don Clineț, în schimbul crucii patriarhale a lui Iustinian, gest pe care
 260

Colombo l-a confirmat. Fapta lui Clineț, un exilat anticomunist și persecutat era de neînțeles, dar
avea o bază. El, ca și noi, nu s-a simțit recompensat pentru fidelitatea și suferința sa, așa că a cerut
Vaticanului cel puțin titlul de Monsenior, dacă nu mai mult; fără nici un succes, evident. Și, dându-
și seama că Patriarhia ar fi fost dispusă să-i dea acest titlu, negat de Vatican, a făcut câteva vizite
Preafericirii Sale, Justinian la București. Care l-a „hirotesit” iconom stavrofor, dându-i și „Crucea
Patriarhală” precum și onoarea de a se fotografia împreună cu el și a fi publicat în revistele
patriarhale dedicate Diasporei. N-are a face că era ”unit”, ”greco-catolic”, ”trădător de neam”,
”papistaș”, etc. Nu i s-a cerut credință, purgatoriul, filioque..... A scuipat singur spre Apus, fără să i
se pună în mână Molitfelnicul cu blestemele...Vanitatea bietului om era satisfăcută, chiar dacă titlul
nu conta pentru nimeni, pe nicăieri. Ca schimb, el a oferit parohia unită din Milano, Bisericii
Ortodoxe securiste, lăsându-i pe exilați, ortodocși și catolici, fără biserica lor. Cardinalul Colombo
i-a abandonat fericit pe catolicii români, pentru că avea în inimă gloria personală a unui gest
ecumenic izbitor, nu binele sufletelor românilor aflați în exil. Acest nenorocit de cardinal putea să-i
dea titlul de Monsenior lui Clineț, și totul continua normal. A preferat înalta trădare, politică și
religioasă care devenise un gest normal prin Ost-Politik.
Cu toate acestea, ”trădătorul” Clineț pentru acest gest pervers nu a fost pedepsit, nici extirpat ca noi
din comunitatea românilor uniți și nici nu a intrat în disgrațiile episcopului Cristea și a amicilor lui,
care l-au ”criticat” numai, în particular.
În schimb, pe noi, doi, aspiranți preoți catolici, nici un Colombo și niciun alt cardinal nu au fost
dispuși să ne primească. În acest sens, cardinalul de la Milano a fost un demn succesor al
protectorului său, G.B. Montini! ....După cum voi povesti.
Clineț a ajuns în America, blestemat de toți oamenii cu bun simț, dar răsplătit cu dulce uitare
de către autoritățile Vaticanului, care au dat lecții lumii cum să folosească și apoi cum să arunce pe
oamenii fără caracter și fără coloană vertebrală.
Am avut satisfacția să-l întâlnesc la New York în 1989, unde slujea ca prelat unit cu cruce
patriarhală ortodoxă (care nu deranja pe nimeni).... și când m-a întâmpinat după Liturghie, i-am
spus: ”-Aaah, acum, după ce le-ați dat comuniștilor biserica din Milano, ați primit ca premiu de la
Cristea pe aceasta din New York! Pe asta când o dați tovarășilor misionari?
Nu a dormit o noapte, plângându-se de mine în stânga și-n dreapta, nu știu cu cât succes.

În orice caz, Paștele „ortodox” la Milano a fost, pentru noi, un triumf. BIRE, ziarul român de
exil a scris: „Mons. Aloisie Tăutu a sărbătorit Paștele pentru refugiații români la Milano, flancat de
doi diaconi anticomuniști pe care i-a găzduit”. (Sic!)
 261

Mare bucurie, mare onoare, într-adevăr. Acolo l-am întâlnit pe delicatul Nello Manzatti,
muzicianul legionar, renumit pentru tangourile și romanțele sale (absolut interzise în Republica
interlopilor, desigur; mai ales “Frumoasa mea cu ochii verzi”, care se cânta ca anonimă) și alți
refugiați celebri și nobili. Am cântat ca în zilele mele de aur, la Patriarhie. Ne-au găzduit
camilienii, așa că eu am profitat de bunătatea Părinților, dar și ei de talentele mele și, prin urmare
toate Missele celebrate între timp, înmormântări și requiem incluse, au fost înfrumusețate de
cantatele și compozițiile mele la minunata lor orgă. Se uitau italienii în sus, spre cafas, căci de ani
de zile, nu mai auziseră cântul și versurile lui Dies irae și Lacrimosa, pe care le interpretam, cu
gândul la Mozart, la Verdi, la Berlioz, la Tăicuțu Popian.
Nu puteam rata vizita completă a orașului, vizită care pentru noi era mereu studiu, nu turism,
precum și un concert la ”Scala”. O după-amiază de recital. Gest pe care Monseniorul, care nu a
venit, l-a aprobat cu ironie. Și așa, cu bilet nu prea sărat, n'am văzut numai sala, care pentru noi era
un alt vis împlinit, ci am văzut și auzit pentru prima dată un mare tenor, necunoscut nouă: Luciano
Pavarotti. Pe care, cu instinctul meu deja format pe înregistrările lui Caruso și Gigli, l- am simțit ca
un Grande de categoria a doua, un fel de resemnare a marii opere față de voci mai puțin perfecte,
deși publicul îl aplauda cu frenezie. Și după o perioadă în care l-am reconsiderat ca cel mai bun,
acum, după decenii, am revenit la acea primă impresie a mea. Fără a-i scădea nimic din măreția lui.
Căci între timp, Opera a coborât registrul, și ea.
Am trăit, în orice caz, 4 zile de paradis. Pentru că exista el, Monseniorul, cu iluștrii exilați
care-l venerau și, desigur, Gigi alături de mine. Ne-am plimbat și cu Monseniorul pe câteva
bulevarde și le admira pentru lărgimea lor, sătul probabil de strâmtoarea străduțelor medievale fără
trotuare din jurul lui Coppelle. Și avea dreptate: cum să te plimbi printre mașini, motorete, gloată
romană și gloată de turiști, romantic și fără grijă?!
Superiorul camilienilor ne-a luat la plimbare ca să ne arate cum se sărbătorește 1 Mai comunist la
Milano. Tot eram în temă. Era împopoțonat cu splendida lor sutană cu crucea roșie pe piept, de
aceea s-a ascuns cât a putut, pentru că știa că putea fi ținta chiar mortală a tovarășilor italieni,
violenți și modern de inteligenți, care urlau cu o violență extremă în glas, cerând instaurarea
Comunismului în „biata Italie distrusă de capitaliști și de cler”. Zicala „Clor pentru cler”, am auzit-o
aici pentru prima dată și am murit de râs. În Lagărul socialist al Patriei noastre pierdute, organele
exterminatoare erau serioase, dădeau cu adevărat clor clerului martir și confesor al credinței, dar
lumea era toată anticomunistă, nimeni, nici ei, nu erau de partea Partidului. Aici, în Italia liberă, era
invers, într-un mod pervers. Oamenii adorau pe acei monștri în piele de oaie iar episcopii urmau
valul vremii cu nerușinată seninătate. M-am și mirat că în așa atmosferă fierbinte, roșie de pasiune,
Eminența Sa, Colombo, pentru a cărei nemernică faptă venisem noi să slujim Paștele exilaților la
 262

Milano, nu a apărut spre a-i binecuvânta pe netângii aceia, cu steaua și steagurile roșii prin fața
castelului Sforza. „Lupta continuă, tovarăși, totul împotriva fascismului nazist!”. La un moment dat,
au început să alerge în grup. Camilianul ne-a spus: hai să ne păzim, că ăștia se pregătesc să invadeze
ceva, vreo clădire, vreun stabiliment! Acu să vezi, gaze lacrimogene, petarde și sticle sparte! Vai,
Doamne, oare există o limită a imbecilității? Când am văzut aceste mii de oligofreni alergând după
un rit prestabilit, care semăna cu dansul macabru din Simfonia lui Berlioz (jignind pe Berlioz), mi-
am amintit de cuvintele îndrăgitului Emile Cioran, pe care Sergiu Streza le repetă mereu: „când văd
lumea protestând la 1 mai, am un singur cuvânt în minte: extermination! "
Dar nici măcar geniul lui Cioran și nici al lui Sergiu, și nici măcar noi, nu știam că creierul
acelor mafioți inconștienți și imbecili era aproape identic cu mintea multor cardinali, teologi, și
ierarhi ai Sfintei Biserici. Care nu ne-au omorât în piață, dar ne-a izgonit din Biserică, în numele
dialogului și al coexistenței pașnice cu tiranii supremi. Monseniorul chiar așa gândea despre ei, și
comentându-i, zâmbea sardonic ca totdeauna când zâmbea; („pentru că, zicea el, nu am avut
niciodată un motiv să zâmbesc altfel ”). Nu, nu o spunea în cuvinte. Fața lui vorbea de la sine. Și
noi am tradus-o corect.

68.”BAGABOANTELOR”!

Ne-am întors la Roma și am reluat splendida noastră rutină: Colegiul, Pontificium Institutum
Orientale, Coppelle, Pater Paolo, Lacko, bibliotecile și muzeele; și am primit o vizită de la Maica
Lodovica, chiar la Colegiu. Care, nițel în glumă, nițel în serios, aruncă această butadă cam
surprinzătoare: „Sunt tentată să cred că sunteți cu adevărat spioni. Oricum, Lino, vino să ne cânți
mâine la Missă!”.
Nu m-am dus. Nu am răspuns la telefon. Nu m-am lăsat găsit la poartă.
No comment .
Maica s-a întors, până când m-am îndurat să apar. A venit să-mi ceară iertare, să-mi spună că a
glumit, că nimeni nu ne iubește mai adânc decât dânsa. Și era adevărat. Dar am învățat-o minte să
nu coboare la glume proaste. Căci puține ființe sunt pe lume, capabile să se dedice cuiva, cu toată
ființa, precum Maica Lodovica Pellegrini.

A doua zi, întorcându-ne de la Institut, ne așteptau două românce, nu foarte tinere, poate
refugiate, poate rămase la Roma cu pașaport RPR. Se pare că stăteau în fața Colegiului ca să ne
întrebe cine suntem și cine ne ajută ... așa, de pură cultură generală.
-Cum cine? Care altul o face în afară de Monseniorul Aloisie Tăutu?
 263

- Aaah, ăla care exploatează lumea din exil și fugarii, săracii de ei... și care-și arată o față de sfânt și
în privat se culcă cu domnișoara, după ce a avut .......
Nu le las să termine. Mă arunc asupra lor ca o fiară.
-Marsh, de-aici, cățelelor că fac moarte de om ! ...
Nu s-au mișcat, deși păreau uimite, nu se așteptau la așa tratație imediată. Și au continuat să
bălmăjească.
Iau primele pietre pe care le găsesc pe cărare și arunc după ele.
-Nu mă faceți să vă aduc aminte cele mai frumoase înjurături veritabile românești, dacă vă e dor de
ele ! Nemernicelor, curve patente, voi vă culcați, voi scuipați, voi pârâți, voi sunteți plătite,
bagaboantelor.
Fug uimite, speriate. Chiar și Gigi a rămas uimit, nu mă prea văzuse în acea postură. El, în general,
rămâne paralizat în fața prostiei și a imposturii. Dar ceea ce m-a dezamăgit până astăzi, după 45 de
ani, este gestul lui Flaviu Popan, care se întorcea acasă, în Colegiu. Eu îl iubisem de totdeauna, ca
vorbitor la Radio Vatican, deși se comporta distant, ne zâmbea rece și ne evita pe cât putea. Nu-mi
amintesc o conversație cu el, ca și cu ceilalți, cu excepția unor răspunsuri forțate, la întrebările mele
filiale. A trecut și nu a văzut, nu a auzit nimic din ”conversația mea” cu stimabilele mahalagioaice.
De ce? Nu merita Monseniorul să fie apărat? Nici măcar în fața a două nenorocite? Ori nu voia să
se bage-n ciorbă? Și de ce mă rog? Nici măcar nu te oprești? Nici măcar nu ne întrebi, mai târziu,
”ce s-a întâmplat” ? Mde!... Poate că era chiar mulțumit, insipid cum era, vorba lui Haag, că, în
sfârșit cineva lovea în cel care-l umbrea ! Era aceasta, Biserica Unită din exil, pe care am adorat-o
în secret, noaptea la Radio, în Lagăr ? Iisuse al meu, dar de ce nu se putea și altfel?
Între timp, se arată și părintele Petru Cadaru, căruia îi povestim totul și care ne ascultă cu
tristețe în ochi. Ne spune că știa de ura tuturor împotriva Monseniorului, care de fapt nu-și ținuse
niciodată limba în frâu și că puritatea și cinstea lui nu erau în discuție, ci doar luciditatea lui, care
deranja de sus până jos. Pentru el, prelații uniți care se pripășiseră prin Roma, nu erau la înălțime. Îi
prinsese puhoiul comunist aci și dacă au evitat să se întoarcă în România, a fost pentru libertate,
pentru privilegiile vieții în Vatican și nu pentru idealuri înalte.
Sigur, Petru Cadaru, ca fugar autentic și luptător pe baricade contra infamiei și a necredinței
clerului, o putea spune cu vârf și îndesat.
M-am plâns și la el cum că episcopul Cristea nu pierde nici o ocazie să ne declare că
pierdem timpul aici la Colegiu, că nu are nici un chef să dea o părere favorabilă despre noi, că nu
avem și nu vom avea niciodată o adevărată formație preoțească necesară, pe scurt ... Vaticanul a
greșit acceptându-ne.
 264

Cadaru, care, în general, venea mereu plin de sfaturi și idei, de data asta a ieșit cu un cuvânt
neașteptat și scurt:
-”Îl aveți pe părintele Paolo Hnilica, un om sfânt, care va găsi un episcop latin pentru voi; și nu
aveți nevoie de ei ... Important este să fii catolic, ritul vine mai târziu”.
Heee, noi am fost totdeauna de această părere. Dar a fost prima dată când am auzit-o de la
apărătorul nostru ferm care, totuși, nu vroia să trădăm Biserica lui Aloisie Tăutu. Cu toate acestea,
bunul simț a câștigat întotdeauna la acest om, deja binecuvântat de inspirația și minunea care i-a
salvat viața.
69. DE CONSOLATIONE UNIVERSITATIS

De la 18 februarie până în mai 1976 am urmat, cum am spus, cursuri extraordinare, realizate
ca studenți extraordinari la Pontificium Institutum Orientale. Nu fără a vizita Gregoriana,
Urbaniana, Antonianum, Lateranul. Mai ales pentru biblioteci și pentru mediul aerisit și elevat. Ne-
am bucurat de descoperiri teologice și istorice, unice, din unghiuri și cu detalii niciodată imaginate,
chiar dacă am fost premianți în vechile noastre școli. Ortodocșii, dar și românii catolici, ne ținuseră
în întuneric privitor la prea multe adevăruri, pe care chiar oficialitatea catolică părea să le ignore.
Ani mai târziu, am constatat că Roma nu a ignorat nimic, ci s-a prefăcut că ignoră, de dragul păcii,
prin vechea sa calitate de a trece ”dincolo de”, sau prin cealaltă calitate, mai nouă, a răbdării-
toleranță care crește văzând cu ochii, în ciuda criticilor. Profesorii de la ”Oriental” nu formulau
ipoteze hazardate, ca alții, ci scoteau de sub obroc adevăruri vechi, ascunse dinadins de vechea
polemică. În fața acestor ”descoperiri”, orientalii necatolici, dacă sunt cinstiți, nu mai obiectează.
Dacă !
De la ei am aflat pentru prima dată adevărul simplu, cunoscut de toți grecii culți, dar ignorat în mod
intenționat, că, în controversa Filioque, grecii au știut întotdeauna că ekporevest-ul lor nu are
aceeași notă semantică cu latinul procedit și ke tu Yios are un alt sens decât latinul Filioque. Prin
urmare, controversa, combinată cu afurisanii, schismă, fanatism și ură se bazează pe echivoc, deja
de la început, și nimeni dintre ortodocși nu este dispus să renunțe la el. Aceeași soartă o au
expresiile ”persoană, ipostaz, voință, natură, Treimea”, etc.
Sunt lucruri de nimic? Cum să fie ? Ele au umplut lumea creștină de sânge, de bariere și de ură. Dar
pentru „noi doi” realitatea academică a Institutului Pontifical Oriental, ne-a deschis orizonturi
nelimitate, tocmai datorită depășirii acestor echivocuri. Sigur, eram nedumeriți de cum s-a știut să
se ascundă sau nu s-a înțeles echivocul, ca să țină lumea creștină în șah până în zilele noastre.
Pater Eduard Huber, Rectorul, și , la urma urmei, întregul corp profesoral, nu mai erau catolici
sau altceva, ci creștini, cel puțin în convingeri, și, sunt sigur, și în viața de toate zilele, fiind un
 265

exemplu de sărăcie și puritate. O spuneau deschis, deja înaintea lui Karl Rahner, care încheiase o
conferință la Frankfurt în septembrie 1977 cu aceste cuvinte: „Teologul catolic poate recunoaște cu
ușurință că astăzi nu există opinii teologice a căror natură este dovedită ca absolut obligatorie și
care să impună sau să justifice separarea între Biserici. ”Și el, în acest context, se referea mai mult
la protestanți.
Huber, dar și Lacko, Schultze, Dejaivfe, De Vries, Taft, Paverd și ceilalți savanți, declarau același
lucru despre ortodocșii vechi și noi, cu și mai multă îndreptățire. Dar și cu scepticism realist: „va fi
nevoie de mult studiu pentru ca această convingere să devină dominantă în gândirea și publicațiile
teologilor ambelor Biserici, pentru a trece apoi în conștiința maselor și a păstorilor lor. Aici, din
păcate, suntem la o distanță mai mare de cele cinci săptămâni ”. ( Se refereau la faptul că, în
anumiți ani, datele Paștelui dintre calendarul vechi și cel nou ajung la 5 săptămâni distanță).
La urma urmei, și eu sunt un sceptic înnăscut tocmai pentru că din ”îndoiala rezonabilă” mi-am
făcut filosofia mea de viață. Numai așa am ajuns la certitudini care mi-au comandat să-mi schimb
convingeri, orizonturi, meridiane geografice. De fapt, putem progresa în cunoaștere numai atunci
când suntem întotdeauna dispuși să ne punem la îndoială toate credințele noastre anterioare, chiar și
cele mai adânc înrădăcinate. În acest sens, la PIO, ca și în toate Universitățile Pontificale, eu eram
la mine acasă.
Și a venit și ziua examenelor, 5 mai 1976. Ziua în care Părinții savanți ne-au programat
pentru examenele generale, care trebuiau să demonstreze pregătirea noastră științifică și culturală la
înalt nivel, pentru a fi demni de a urca toate treptele direct în al doilea an de specializare în Teologie
la PIO. Și, cum am spus, am fost înscriși direct în al doilea an, fără niciun document anterior, nici
măcar cel de grădiniță. Când am putut arăta documentele școlilor românești, eram deja laureați și
cufundați în munca apostolică.
Examenele, o dulceață continuă. Ore de adevărată plăcere teologică, discutând cu profesorii toate
punctele fierbinți ale subiectelor solicitate. Cât respect, câtă eleganță la acești Maeștri! În astfel de
ocazii, descoperi într-adevăr fața magnifică și luminoasă a Catolicismului și a Occidentului,
deschiderea acestuia, orizonturile nelimitate, capacitatea de a asuma, de a prețui totul și de a trece
dincolo de tot.
Pe documente, textul și rezultatele erau quasi identice, pentru

fiecare:
 266

„10 mai 1976. Certific că Dragu Catalino / Giorgio Picu au făcut cu mine examen de Teologie
Dogmatică Generală, în special probleme controversate cu ortodocșii. Maxima cum laude, ss.
Georges Dejaivfe, SJ.
15 mai. Certific că Dragu Catalino / Giorgio P. au susținut cu mine un examen de Teologie morală.
Foarte bine, ss. Thomas Spidlik.SJ.
22 mai: Certific că Dragu Catalino / Giorgio P. au susținut cu mine un examen de Liturghie
practică. Foarte bine. Pr. Michele Lacko, SJ.
22 mai: Certific că Dragu Catalino / Giorgio P. au făcut cu mine examen de Instituții de drept
canonic oriental, 10/10, „summa cum laude” .ss. Pr. Jan Rezaç, SJ.
Rezultate perfecte. Odată cu ele am primit laude, admirație, stimă, iubire din partea întregului corp
profesoral.
În mână cu certificatele semnate de Savanți, am mers să-l bucurăm pe Monseniorul Aloisie Tăutu,
care nu mai putea de fericire, că nu s-a înșelat cu noi.
Cei care, după aceste examene, au continuat să spună că nu eram pregătiți cultural pentru hirotonie
au făcut-o cu totală rea credință și în dispreț față de excelenții profesori de la excelentul
Pontificium. Nu numai unul ca Tomas Spidlik care a fost creat Cardinal, datorită competenței sale
supreme, dar fiecare dintre ei ne-a tratat ca egali, ca domni, ca fii, ca prieteni.
Cu toate acestea, în timp ce se desfășura această minune, mi-a venit o cumplită criză interioară.
Scriu: „6 mai: nouă criză, nostalgie, durere, furie pe mine pentru că am fugit și am abandonat pe
Mami, iar Gigi nu mă înțelege. Plâng, mi-e foame, după visul urât, coșmarul obișnuit cum că mă
reîntorc deodată în România și sunt arestat de securitate.”
Să mă întorc în România? Îmi răspund: Mai bine în Norvegia. Acum am pașaport. Iau trenul și mă
opresc la Capul Nord. Pentru ce ? ”Pentru că la Roma, în centrul lumii, visat de totdeauna, simt că
înnebunesc. Înțeleg că este o luptă mistică, un război invizibil. Rezist, pentru că nu am nicio
îndoială: nu e cale de întoarcere în socialism, ucigaș de suflete. Dar țip, țip mereu. Și mă simt urât
de prelații uniți, neglijat de prelații latini, trădător al lui Mami, al Bistriței, al casei, al jurnalelor
mele, al găinilor mele, al jucăriilor din copilărie, care într-o clipă deveniseră mai importante decât
toată Roma, decât tot Occidentul iubit, decât toată planeta de pe partea liberă a Cortinei.
La Iunie, am asistat și la câteva examene ale unor colegi care ne deveniseră dragi. Cu ei,
popoarele lor, Bisericile lor, n-au fost vitrege.La puțin timp, au devenit aproape toți episcopi,
precum părinții Abi Saber și Harb la maroniți, Naguib la copți, ca să nu mai vorbim de
Malabarezi, Malankarezi, ucraineni, catolici sau necatolici ... Doar „noi doi” am rămas până astăzi,
în 2021, niște „nichts ”, așa cum ne va spune furios un vicar general neamț, în 1979. Succesul
nostru în universitățile pontificale și chiar seculare s-a oprit aici. Ne-am expus diplomele spre
 267

încântarea prietenilor noștri, dar nu ne-au fost de niciun ajutor în cariera noastră pământească. Deo
gratias, dacă așa îi place lui Dumnezeu cu noi.

Am arătat Rectorului Batiz rezultate examenelor cu un oarecare aer de ... importanță, ocazie pentru
o scurtă conversație cu el:
-Padre,zic, vom putea să ne întoarcem pentru vacanțe la Maicile Oblate la Torino sau există alte
obligații?
- O, nu există nici o obligație, nu, nu, nu, s-a grăbit Batiz să răspundă cu bucurie în glas. În general,
studenții și preoții colegiului nostru își petrec vacanțele într-o vilă de vară a Vaticanului sau a unei
Dioceze oarecare. Dar dacă voi puteți să vă întoarceți la călugărițe, eu nu găsesc nimic împotrivă.
Din contră. Ne vedem în septembrie.
Fericiți noi, fericit el. Îl dezlegam de o grijă în plus. A fost așa de bucuros că scapă de noi, încât ne-
a dat mai mulți bani de buzunar decât era prevăzut; (asta am știut-o mai târziu, când tot el s-a plâns
la înaltele foruri), ba ne-a mai și urat ”vacanță frumoasă la Maicile Oblate din Settimo Torinese”.

Ne-am întors, așadar, ca niște prinți, în Casa Generală a Maicii Lodovica. Adică, ”acasă”.
Nu înainte de a comenta fericiți întorsătura lucrurilor, cu părinții noștri supremi, Monseniorul, Pater
Paolo Hnilica, Pater Lacko, Petru Cadaru. Fericiți cu toții să știe că acea casă devenise automat
reședința noastră permanentă și sigură.

70.ALĂTURI DE PATER PAOLO ÎN MISIUNE.

Maicile scriu: 11.4.76. Settimo.
După o lungă așteptare, în sfârșit îl avem cu noi pe părintele Paolo Hnilica. A venit de la Trento cu
trenul, în parohie. A slujit Liturghia la 9 dimineața. A povestit și a predicat la toate Liturghiile,
până la ora 23 noaptea.
12.4. Padre merge la Cardinalul Pellegrino și la părinții iezuiți, precum și la Cottolengo, lăsându-i
pe toți plini de uimire.Padre Paolo nu se teme deși știe că are atât de mulți dușmani.
13.4.76.
Pentru părintele Paolo, noaptea dintre 13 și 14 aprilie este o noapte de amintiri dureroase, căci
acum 26 de ani, comuniștii au intrat în seminar și i-au dus pe toți seminariștii într-un lagăr de
concentrare. Totul părea să se prăbușească, marea dorință de a deveni preot era doar o himeră
imposibilă ... De două zile este alături de noi, zile întregi, fără un minut de odihnă, mereu calm și
zâmbitor, bun și patern.
 268

13 mai. Sărbătoarea apariției de la Fatima. Invitat părintele Paolo Hnilica. Este o bucurie, aș
spune un privilegiu de a găzdui un martir și un sfânt episcop. La ora 21, Padre Paolo va celebra
Sfânta Liturghie și va spune două cuvinte celor prezenți, în special copiilor în număr de 30, atenți
și curioși să-l asculte.
14.5. 76. Acord cu surorile Luigine din Alba pentru casa din Roma. Maica Lodovica a plătit
150.000 de lire pentru chirie pentru luna iunie. La orele 24 și 3 minute, ne întoarcem de la Torino.
Monseniorul Paolo termină cina și la 1,30, odihnă. Apostolul neobosit are dreptul la odihnă. Dar
odihna lui este scurtă, pentru că, așa cum spune el, dușmanii nu dorm, așa că niciodată nu este
prea mult când facem ceva pentru slava lui Dumnezeu și pentru triumful lui Inimii Neprihănite.
Padre Paolo va vorbi pe 15 mai tuturor Maicilor din Piemont, iar în seara zilei de 15 va pleca la
Roma, pentru întâlnirea episcopilor.
15 mai. Padre Paolo vorbește în continuu, timp de trei ore Maicilor Sf. Gaetan din Torino, și cu
toatele au rămas atât de entuziasmate, că au uitat și de masa de prânz.
După aceea, el ține alte conferințe, la alte călugărițe, toată ziua.La aeroportul Caselle a
luat avionul la 22:30.
16.5.76. Sărbătoarea Inimii Neprihănite. Și profesiunea religioasă ca novice a Maicii Alessandrina
Maria, celebrată de episcopul, Monseniorul Dell'Omo.37 Nu numai mama dânsei, surorile și nepoții
erau prezenți, ci și nepotul sorei Lucia din Fatima, preotul Giuseppe, salesian. La harmonium,
Domnul Vicar.
5.6. Întoarcerea Maicii noastre de la Roma și sosirea lui Padre Paolo. P. Paolo merge la
Brandizzo pentru Mir, unde îl așteaptă mai mult de o sută de copii; dă fiecăruia câte o mică icoană
rusească. La orele 21 a ținut o conferință, iar la orele 24 preotul paroh din Brandizzo l-a însoțit
înapoi la noi. De pe fețele amândurora radia fericirea, bucuria de a fi lucrat pentru slava lui
Dumnezeu, pentru binele sufletelor și convertirea Rusiei.
6.6. Padre Paolo predică la liturghia de dimineață, orele 8.
Oferă o ladă de exemplare a cărții ”Eroi sau trădători?” La 10 dimineața slujește Liturghia la
Sanctuarul Consolata și la 11 dimineața la Bazilica Mariei Ajutătoare a Creștinilor. Omilie cu
biserici pline ochi. La 18:30 în Vallette, a 4-a Liturghie, puțină lume acolo. La orele 21 altă
conferință. Acest vestitor al lui Cristos și apostol neobosit al Mariei nu-și arată oboseala pe care o
aduce apostolatul, ci este întotdeauna senin, zâmbitor și blând cu toată lumea. Maica Domnului să
îl apere de cei care ar vrea să-i facă rău.

37
Giuseppe Dell'Omo episcop de Acqui, Piemont, din 12 mai 1943 – 1 iulie 1976 retras)
 269

7.6. Astăzi Padre Paolo este la Alba, trebuie să vorbească la preoți și Maicilor, apoi va fi oaspete
al Episcopului din Alba. La 22:30 va fi la Torino pentru o întâlnire cu antreprenorii catolici.
Diavolul este furios cu părintele Paolo pentru binele imens pe care îl face sufletelor și încearcă
toate mijloacele să-l împiedice, dar victoria este întotdeauna a lui Dumnezeu.

71.MAICILE DESCHID CASA LA ROMA

10.6.76 Cu valize, pachete și genți, cu toatele, 9 bagaje, Maica noastră și sora Stefania au plecat la
Roma deschizând o altă casă și punându-se la dispoziția părintelui Paolo și a operei sale, precum
și a revistei noastre, ” Inima Mamei”. La gară le așteptau cei doi loiali și fervenți Lino și Giorgio,
cei doi seminariști români, care și-au terminat recent examenele cu note supreme, atât de mult
încât să-i uimească pe profesorii de la Gregoriană. Cu taxiul au ajuns la noua casă închiriată dela
”Oblatele Sf. Luigi Gonzaga”, care dețin o pensiune studențească. Au intrat în posesia casei care
constă dintr-o intrare, patru dormitoare, baie, plus o cameră la parter, care servește drept salon. O
capelă frumoasă, primitoare, o grădină ... Comunitatea se împarte în două, prin voia lui Dumnezeu
...
11.6. Prima zi la Roma. Maica se duce la părintele Paolo în via Monte Santo. Padre îi dă Maicii
150.000 de lire pentru chirie, plus 100.000 pentru primele cheltuieli ... Frigiderul, și acesta,un
cadou de la părintele Paolo…. În jurul orei 17, sosesc și Lino și Giorgio, iar Maica și cu sora
Stefania s-au dus cu ei la capelă unde au făcut trei sferturi de oră de Adorație cu seminariștii. La
urmă, Lino ne-a dat Sfânta Împărtășanie. La sfârșit, seminariștii și-au luat rămas bun și au plecat.
Prima zi în casa din Parioli.
12.6. 76.
Se face curățenie continuă. În jurul orei 16 sosesc Lino și Giorgio. Ca și ieri, o oră de adorație cu
Iisus expus, rozariu și Împărtășanie.
13.6.76. Duminică. O serbăm cu reverendul Don Giuseppe Kral, refugiat cehoslovac de zece ani,
asistent de paroh într-o biserică din Roma.
În jurul orei 16.00 au sosit Lino și Giorgio, ambii ne-au spus că locul este cel mai bun din toate
punctele de vedere, la fel a fost de acord și Don Giuseppe. (ăsta e cu oul fiert la minut, cu S
Stefania certată,n.n.).

72.ERA CÂT P-ACI SĂ DEVIN UN MARTOR AL DEMOCRAȚIEI CREȘTINE.

 270

-Prin urmare, ne-a spus într-o zi de iunie, Don Sergiu Mercanzin, puteți participa cu noi la mitingul
Demo-creștinilor unde Padre Paolo a fost invitat să vorbească. Va da mărturie despre răutatea
Comunismului. Pentru a-i face pe italieni să înțeleagă că, dacă votează PCI, își votează pierzania.
Atunci am învățat cuvântul ”comizio”, adică miting de propagandă pentru alegeri.
Intr-adevar. Partidul intrinsec pervers, vorba Papei Pius XI, se pregătea să dea lovitura finală. Voia
să răstoarne partidul lui De Gasperi și al lui Fanfani, Andreotti și alți Părinți ai Italiei libere și să
dea, în sfârșit, țara ca feudă Uniunii Sovietice, considerată și azi, în 2021, de foarte mulți
occidentali ca paradisul (pierdut) al muncitorilor din gulag. Pe atunci 30% dintre italieni credeau
asta cu entuziasm. Alți 30 % erau simpatizanți. Procentele nu s-au schimbat în bine cu trecerea
anilor. Multe idealuri ale stângii ar fi putut fi rezonabile, dar faptul de a adora pe tiranii comuniști,
de a nega persecuția și sclavia unei a treia părți a globului a fost și este încă partea dezgustătoare a
realității politice italienești. Așa că, deja din primele zile aș fi preferat să mă mut într-o țară nordică,
fără comuniști și fără adorații infame.
Mulți dădeau vina pe fascism, de teama căruia mintea oamenilor înspăimântați alerga spre cealaltă
extremă. Dar explicația era neverosimilă. Dacă au urât tirania fascistă, care era o joacă în
comparație cu Comunismul, considerând-o însă cea mai rea, și adorau sistemul comunist despre
care credeau că este un paradis al fericirii, semnul era -și este- slăbiciunea mintală și tentația biblică
identică celei a evreilor în deșert, nimic altceva.
Da, slăbiciune de logică a 50-60% din populația italiană din vremurile noastre. Pentru “noi doi” a
fost foarte clar. Dacă ar fi avut previziune și claritate mintală, cea mai bună alianță ar fi fost DC cu
MSI considerat în mod exagerat fascist. Dar în care se regăsea crema nobilimii italiene, de sânge,
de suflet și rafinament. Împreună cu liberalii și alți centriști, ei ar fi realizat un guvern stabil demn
de o mare națiune ca Italia. Nu, nu a existat niciodată. Stânga, cu rea-credință și demență, a
menținut Italia într-o frământare constantă, în încetineală, în fragilitate. Și dacă Italia încă mai este o
națiune mare strălucitoare, genială, asta o datorează resurselor infinite ale celor mai buni copii ai
acestei Peninsule, serioși și lucizi. Plus, bineînțeles, mila divină.

În ziua mitingului, Joi, 17 iunie, Corpus Domini,Pater Paolo s-a trezit indispus. Sau mai
bine zis, i s-a recomandat insistent să nu meargă acolo.
Eu cu Gigi eram deja la locul crimei.
-Lăsați-mă pe mine să vorbesc, am spus eu organizatorilor.
Liderii creștin-democrați, organizatori ai mitingului, m-au privit uimiți și fericiți.
- Desigur, un teolog, un refugiat, un student al Universității pontificale... etc.
 271

Pregătisem, într-o bună italiană, un discurs de cel puțin 10 minute despre atrocitățile regimului,
despre evadarea noastră, despre KGB, despre spionii care umpleau Italia, despre trădarea comunistă
în afacerea ”Istria și zona B” ... mă ascultau entuziasmați.
Dar în ultimul moment, înainte ca să urc pe estradă, Don Sergio s-a temut.
-Nu, mai bine nu ... Cine știe ce ar putea ieși în detrimentul lui Padre Paolo?
-Dar de ce, don, de ce, nu ai încredere în mine?
- Ba da, dar eu, în calitate de secretar al său, trebuie să am grijă de episcop,să nu-l expun prea mult.
Era adevărat, cei de acolo mă recomandau publicului ca ucenic al lui Padre Paolo și deci.....
Ne-am întors acasă destul de triști. Mă gândeam: puteau să nu mă pună în legătură cu Pater;
și discursul meu putea fi util. Mitingul a fost, de asemenea, un dezastru; comuniștii au aruncat o
bombă de hârtie către prea puținii participanți ... PCI a câștigat multe voturi la nivel național, era pe
punctul de a depăși DC (și a reușit cu adevărat în 1984). DC s-a salvat de atunci cu alianțe
compromițătoare. Au urmat guverne slabe care au dus la epoca teribilă a terorismului comunist.
Pentru mine, refuzul lui Don Sergio, deși rezonabil, a fost începutul unor alte mici traume, a unui
lanț de refuzuri și respingeri ale celor mai bune gesturi ale mele, făcute cu competență și gratuitate,
cu dragoste și entuziasm. Erau respinse ca riscante sau fără nici o explicație. Și Pater Paolo, pe
contul lui, a fost forțat să se prefacă indispus de mai multe ori, în timpul vieții sale de apostolat,
împiedicat, de asemenea, să efectueze cele mai luminoase gesturi. Începând cu un gest suprem față
de noi, așa cum voi povesti.
La prânzul trist care a urmat, eu și Gigi am ajuns la concluzia confirmată de buna Rosetta că
toată vina persecuției împotriva lui Pater Paolo precum și vina înaintării Comunismului în Italia
revine clerului, ierarhiei, episcopilor, Vaticanului însuși, etc. etc ...
"Cloro al clero", câteodată avea sens.

Maicile notează: 17.6. Sărbătoarea ”Corpus Domini”. Maica și Sr Stefania la Liturghie în parohie.
La orele 16, sosesc Lino și Giorgio și ei ne organizează o oră de adorație. Ne rugăm pentru votul
italienilor. Băieții ne părăsesc și ne întoarcem la îndatoririle noastre, așteptând cina.
18.6. Mergem la părintele Paolo care slujește Liturghia la ora 18 și plecăm spre Torino cu trenul
de 20:40.
20.6. zi periculoasă de vot.
22.6.76. Ziua despărțirii a sosit. Rev. Maică, sr. Alessandrina și sr. Maria Letizia au plecat la
Roma; trei la Roma, trei la Settimo, cu lacrimi în ochi, cu o inimă strânsă....,
Pe 22 iunie, deci, comunitatea noastră s-a despărțit. (Am plecat de la Settimo la orele 21.10,
lăsându-le pe sora Stefania și sora Francesca în casa care a fost cuibul pentru noi toate. Suntem
 272

însoțite la gară de domnișoara Pierina Montiglio, (cea care a făcut invitația pentru Mami). Ajungem
la Roma la ora 7.30 din 23.6.76. La gară erau Lino și Giorgio care ne-au ajutat să transportăm
mulțimea de bagaje. În jurul orei 8.30 am ajuns la noua noastră casă . La 9.30 am avut marea
bucurie de a-L primi pe Isus, care ne-a fost dat de diaconul nostru Lino(sic!) și am făcut o oră de
adorație pentru a-i mulțumi lui Iisus ... ..
Acum, că avem o casă la Roma, ne putem dedica mai mult Armatei Blu și, de asemenea, să-l ajutăm
pe părintele Paolo în opera sa,Pro Fratribus, deoarece scopul Congregației noastre este același cu
cel al lui PF.

73.CĂLĂTORIA NOASTRĂ INIȚIATICĂ PRIN EUROPA.

N-am avut alt scop în viață decât acela de a predica, instrui, distra, ajuta omenirea cu tot ce
am primit, învățat, descoperit; iar când a sosit și vocația preoțească, pe la 17-18 ani, și acela de a
sfinți lumea și sufletele. Gratis. Nu m-am gândit niciodată că va trebui să fiu plătit pentru asta. Și
nici acum nu mă gândesc, după 70 de ani. A avea bani, casă, mobile, și tot ce-mi doresc ar fi trebuit
să fie rodul unor cadouri, sau unei moșteniri, sau, într-un cuvânt, dar al Providenței, cu totul paralel
cu munca mea. Curios și minunat, Gigi a fost și este și el animat cam de acelaș gând. ”Eu am avut
totdeauna bani”, repetă el până la obsesie; ”Providența s-a îngrijit de mine până acum. Deci, ce grije
să am pentru restul vieții ?”La acest scop cu totul creștinesc și filantropic, la mine, (la el nu), se
adaugă și instinctul păgân de a voi să devin faimos, cunoscut, premiat, cu numele in Larousse și
poate cu vreo statuie, dacă nu cu mai multe. Mă gândeam că la cât am studiat și muncit pentru
omenire, mi-aș fi meritat această satisfacție, mai ales când văd cât succes și faimă au personaje ale
spectacolului, ale sportului, ale cluburilor de noapte, care nu dau omenirii darurile pe care le dau eu.
Și nici gratis n-o fac. Motivul curat al dorinței de faimă este acela de a trimite mesajul, învățătura,
ajutorul meu la cât mai multe suflete. Dacă lumea nu mă cunoaște, cum s-o ajut, cum s-o instruiesc,
cum s-o fac fericită ?
Teologia ascetică dă câteva răspunsuri, dar ele sunt forțate. Unul singur rămâne valabil: voia lui
Dumnezeu. El, desigur, știe mai bine cum să se termine drama mea.
XXX
Ce legătură are acest discurs cu voiajul nostru prin lume ? Răspund: legătură directă. De
totdeauna m-am folosit de istoria, geografia, arta, geniul Europei în predicarea mea despre Cristos,
fără să pot să-i vizitez monumentele, arhivele, catedralele, munții și apele, decât cu ajutorul unor
enciclopedii secrete, nearse de regim. Acum urma să văd aievea și ochii să-mi confirme tot ce am
studiat sau intuit, pentru ca predicarea mea să fie fără reproș. Păstrându-mi deschiderea mintală de a
 273

găsi tot adevărul lucrurilor și de a-mi schimba atitudinea chiar și la 359,5 de grade, dacă ar fi fost
nevoie. Acest discurs este valabil la fel și pentru Gigi.
Mai aveam un motiv. Să căutăm un loc, o țară în care să nu ne ajungă ura prelaților români.
Unde să putem predica și sluji cu folos. Unde publicul vrea să afle adevărul, nu unde să-i bați apa-n
piuă ca să nu-i deranjezi ignoranța. Un public comunist, inconvertibil, nu ne-ar fi acceptat niciodată.
Dar un public catolic lucid, da. Cu o astfel de audiență aș fi putut să vorbesc despre Iisus Cristos cu
ajutorul lui Wagner, Verdi, Shakespeare sau Ibsen. Nu numai a Teologilor. Și, desigur, al lui
Leonardo da Vinci. Gigi adăuga astronomia, tehnica, logica pură. Cui s-o predici? Adoratorilor lui
Mao și Che ?
Deci,trebuia să găsim publicul potrivit. Nu, Italia și Franța, cu prea mari partide comuniste. Nici
Spania, în care amicul Franco abia murise și lumea gândea politic, nu religios. Nici în țări cu limbi
imposibile.
Exact. Mai era și problema de limbă, cum am mai spus: Ideale erau Elveția, Luxemburg. Să putem
predica și sluji în 3-4 limbi. Ce vis fermecător ! (S-a realizat, în parte, n.n.)
-Mergeți prin Europa? Ne-au întrebat prieteni din Paris.
-Da, să găsim cel mai bun loc pentru succesul apostolatului nostru și pentru evoluția noastră
religioasă, culturală și artistică.
Au înțeles că ne căutam un loc pentru o carieră strălucită, pentru profit, pentru zeul dolar. Și ne-au
condamnat.
Asta era. Înseamnă că nici celor mai buni nu le lipsește acest ideal: unde să câștigi mai mulți bani?
Sunt încă uimit: cum a fost posibil ca nici eu, nici Gigi, pe toată durata vieții noastre, să nu fi avut
niciodată această grijă ? De parcă am fi planificat să trăim pe gratis, pe viață.
Și, de fapt, Dumnezeu ne-a ascultat sau, mai bine zis, ne-a programat. Am trăit gratis, cam mereu.
-Îți închipui că nu am fost plătit niciodată pentru munca mea, i-am spus ieri unei Lady. Ieri, în
2020. Am trăit din cadouri, premii, recompense cazuale. Iar azi, sunt plătit cu condiția să nu fac
nimic. (Aceasta este ultima poveste ridicolă a vieții mele, pe care o veți citi la sfârșitul cărții!!!). Ce
soartă, într-adevăr! Deo Gratias.
Maicile, prietenii și credincioșii din Settimo ne-au umplut iarăși buzunarele cu oferte. Am strâns o
sumă frumoasă. Care ne-a dat curajul să planificăm o primă călătorie în orașele artistice din nordul
Italiei, conform schemei și stilului pe care l-am inventat pentru Polonia, în 1973: să solicităm
ospitalitate gratuită în mănăstiri sau parohii, să mâncăm lucruri ieftine cumpărate în magazine
modeste și să economisim banii pentru bilete de tren, autobuz, muzee, cărți poștale și albume de
ocazie.
 274

Nu, nu era turism și nici pentru Gigi nu era: era școală, pelerinaj, studiu, concentrare, călătorie în
adâncul sufletului. Călătorie inițiatică, așa cum am făcut de când mă știu, confirmând un secret
mistic descoperit grație viziunii interioare și clandestine din octombrie 1970, pe care nu am avut
timp să-l descriu până acum în nicio carte, dar care m-a înălțat, luminat, m-a salvat de fiecare dată.
Trebuie încă să transcriu ”Cartea tuturor călătoriilor mele inițiatice” din jurnalele scrise de-a
lungul deceniilor. N-am făcut-o până acum, condiționat de repudierea mea ca om și ca preot, ca tot
ce am și sunt, din partea celor puternici.Dar, voi face-o dacă Dumnezeu îmi dă viață.
Înarmați, prin urmare, cu adresele și recomandările din partea Maicilor, a lui Pater Paolo, a
Monseniorului Aloisie, ba chiar ale unor profesori de la Oriental, ca Lacko și Dejaivfe, ne-am pus
pe drum prin toată Europa liberă, în cele două luni de vară, să întâlnim exilați, fugari, refugiați
curajoși, suflete alese, personalități originale. Eu căutam pe acei exilați cu care mă puteam conecta
la Rîmnic, la Bistrița, la viața lui Tati, a lui Mami, a celor dragi, rămași în patria pierdută. A trebuit
să evităm personajele pe care le-am fi putut jena, din cauza opțiunii noastre religioase și a proastei
noastre reputații exportate de prelații uniți în întreaga Europă: (eram „cei doi spioni aventurieri din
Roma, nu le deschideți ușile!”). Cum am mai zis, am renunțat cu mare durere să-l vizităm pe regele
Mihai sau pe cei mari ai Parisului: Cioran, Eliade, Ionesco, .... Nu, însă, pe Virgil Jerunca, omul de
litere din Rîmnic. Nici pe Victor Bărbulescu, fostul prefect legionar de Vâlcea; și pe alți legionari
care ne-au întâmpinat cu căldură și fără teama ipocrită de spionaj a prelaților români.
Episcopul Cristea ne-a refuzat de la început și destul de abrupt: ” Eu nu am adrese să vă dau și nici
nu pot să risc să vă trimit la diferiți amici de-ai noștri, ca să-mi reproșeze că i-am deranjat. De
exemplu, Mgr. Zăpârțan de la Munchen; dacă vă trimit eu la el, ar fi în stare să se facă în 4 să se
pună la dispoziția voastră. Nu e cazul, e prea ocupat, bătrân și obosit.
I-a fost gura oribil aurită. Am ajuns la Mgr. Zăpârțan fără recomandarea lui, dar la
înmormântare, căci între timp fusese ucis de Securitate, care a organizat accidentul, pe autostradă la
5 august. Luând cu el și pe profesorul legionar și poet, bunul Dumitru Leontieș. S-a știut sigur de
acest fapt, câțiva ani mai târziu, din cartea securistului convertit și fugit, Generalul Pacepa.
Maicile scriu:
24.6. Settimo Torinese. Vacanță. Lino și Giorgio sunt aici cu noi pentru două-trei zile, spre a pleca
într-o excursie turistică prin câteva orașe italiene și străine. Domnul a fost bun cu ei și ei au
corespuns harului. Totdeauna fierbinți și evlavioși pentru tot ce ține de slujba religioasă.

Primul nostru turneu în partea liberă a Europei a urmat acest itinerar, cuprins într-o carte
întreagă pe care prietenii mei o vor găsi într-o zi în vitrine, pe pământ sau în cer: De la Settimo
Torinese, cu trenul la Modena, Bologna, Veneția (unde am dormit pe puțini bani la Pastorul Valdez)
 275

și Padova. Am adăugat aceste orașe splendide la Triest, Torino, Milano, Vercelli, Novara și
împrejurimile lor, pe care le știam deja din timpul șederii noastre la Maici. Ne-am bucurat de
prietenia surorilor Institutului din Bologna, a Annalisei Calore pe care o întâlnisem în Sf. Petru,
împreună cu grupul ei de pelerini, după cum am spus deja. Recomandările Maicii Lodovica ne-au
deschis multe uși.
Maicile scriu:
La Roma, către seară, vizita părintelui Paolo cu Sig. Cinzia, Sig. Beatrice și Sign. Janko.Padre
Paolo vorbește despre fuziunea celor două opere, menținându-și în același timp propriile obiective.
26.6 Settimo Torinese.
Cei doi seminariști Lino și Giorgio au celebrat două slujbe liturgice în ritul oriental, cu veșminte
orientale. Foarte sugestiv, cu parfum de misticism. Dorința lor de a fi preoți sfințiți devine mai
urgentă și mai dorită cu fiecare zi ce trece. Fie ca Domnul și Maica scumpă a Cerului să le
împlinească dorința lor aprinsă.
3.7.76 Settimo Torinese.
Prima sâmbătă, excepțională și plină de evlavia credincioșilor.După Liturghia de la ora 16, bunii,
generoșii și fervenții noștri Lino și Giorgio ne-au oferit o oră și jumătate de adorație în ritul
oriental. Ce frumos a fost, și cât de repede trece timpul! A fost o slujire contemplativă și iubitoare
de laudă și mulțumire adusă lui Dumnezeu. A urmat Rozariul meditat de seminaristul Lino,
îmbrăcat în veșminte orientale. Un grup mare de credincioși a participat la funcțiune. O, ce fericiți
vor fi fost Iisus și Sfânta Fecioară pentru rugăciunile făcute spre a repara ofensele și hulele
împotriva inimilor lor și pentru convertirea ateilor! În ciuda căldurii înăbușitoare ne-am rugat cu
fervoare și bucurie.

De îndată ce ne-am întors din minunata călătorie în nordul Italiei, echipa ”Unitalsi” din
Torino ne-a invitat la Lourdes, pentru 4-10 iulie, gratuit, cu trenul lor plin de bolnavi și de familiile
lor.
Eu am văzut această invitație ca fiind începutul providențial, sub semnul Fecioarei vindecătoare, a
călătoriei noastre inițiatice în Europa liberă, confundată cu corpul și spiritul meu, cu cea mai bună
parte a mea și a întregii Creații.
Iată itinerariul: 4 iulie- Lourdes- Montauban- Toulouse- Nevers- (de departe am admirat domul din
Bourges), Orleans-abația St Benoit- Blois- (de departe Chenonceau și Amboise) -Chambord-
Cheverny- Chartres - Paris. (19 iulie) ; Apoi Versailles- Paris- Lisieux- Rouen- Amiens- Reims-
Luxemburg- Clervaux- Strassburg- unde am trecut frontiera pe podul Rinului pe jos-; Freiburg Br-
Munchen- ( cu Europa Liberă= se putea altfel?)- Regensburg- Nurnberg- Wurzburg- Hamburg-
 276

Danemarca, (Lubeck de departe), - Copenhaga- Suedia- Malmo- Elsinore- Suedia din nou pentru
Helsinborg- Copenhaga- Amsterdam- Haga- Rotterdam- Duisburg la doctorul Bebe Burchi, fiul
tantei Aurelia, primul mare refugiat al familiei noastre, - Koln- Bonn- Koblenz - Dusseldorf, la
părintele Dumitru Popa- Bochum- Gelsenkirche-Duisburg- Freiburg- Munchen (iar la Europa
Liberă)- Italia- Milano-Settimo Torinese. Sosiți înapoi la 6 septembrie.
După o pauză cuvenită, așteptând un eveniment important, cunoștința unui episcop, am
reînceput călătoria, pentru a explora toată Elveția.
14 septembrie: De la Settimo cu mașina la Vevey și de acolo cu un tren de basm:- Lausanne -
Genève- Berna- Basel- Dornach, (la templul lui Rudolf Steiner)- Luzern- Einsiedeln- Biberbrugg-
Pfaffikon- Ziegelbrucke-GLARUS-(în căutarea strămoșilor mătușii Magdalena Rudolf), Lugano-
Settimo. Întorși pe 22 septembrie.
XXX
La Lourdes ne-am aranjat singuri mâncarea și cazarea. Altminteri, ne aflam întotdeauna în
grupul pelerinilor italieni, care ne admirau, ne ajutau și ne iubeau până la venerație. Pentru noi,
această dragoste imensă nu a fost o surpriză. Am trăit-o dintotdeauna, printre oameni, în toate țările,
inclusiv în România. Am primit neîncredere până la ură exclusiv din partea autorităților religioase.
Catolice, mai precis. Semper.
Am participat la Liturghiile și meditațiile lor, împreună cu preoții lor, în italiană. Dulci ca oameni,
generoși, dar plictisitori, repetitivi, banali în slujbe și în predici .. Eram curios de Missele franceze,
germane, spaniole, ... unde am observat primele curiozități, ciudățenii și absurdități. Care de-a
lungul anilor s-au radicalizat până la ireverența secolului XXI.
Când s-a încheiat timpul pelerinajului nostru la Lourdes, ne-am despărțit de acei oameni
minunați cu cea mai mare prietenie și familiaritate; și am continuat singuri călătoria în Europa de
Vest conform planului meu,(pe care Gigi l-a apreciat și l-a urmat cu entuziasm). Cu scopul de a
atinge cât mai multe țări, monumente, muzee esențiale, biblioteci și persoane, cu o cheltuială
minimă.
Cu acea ocazie am experimentat pentru a treia oară după călătoria mea în țările catolice din Lager,
în 1973 și recenta călătorie în nordul Italiei, ospitalitatea, liberalitatea și naturalețea
comportamentului omului liber occidental, încă necomplexat de „fenomenul refugiaților”.
De la Lourdes, ne-am dus la Montauban, la prietenul meu Monsieur Henri Dufour cu familia sa,
cei cunoscuți în secret și iubiți la Bistrița, în august 1975, cu câteva zile înainte de fugă.
Despre el, despre planul lui Dumnezeu cu el și cu mine, ar trebui să scriu o carte mare, imensă, un
fel de Cântec infinit al cântărilor. Chiar și astăzi, în 2018, în timp ce scriu, el mă umple de daruri și
 277

onoruri, mă apreciază, mă încurajează și mă îmbogățește. Madeleine- a lui, din cer, mă ajută cu

siguranță, în timp ce fiul său Federique nu a mai continuat legătura cu noi.

74.IAR MGR. LEFEBVRE

Monsieur Henri ne-a însoțit la Toulouse, la familii cu nobile și înalte sentimente, precum și
la biserica pe care o prefera, a copiilor spirituali ai Mgr. Lefebvre, unde, pentru prima dată, am făcut
cunoștință cu spiritul acestor credincioși, disperați pentru tura pe care o luase Biserica Apuseană. Eu
i-am apreciat și i-am iubit întotdeauna: ca oameni serioși, coerenți și persecutați. Am mai spus-o.
Chiar dacă nu sunt de acord cu ruptura lor, nici cu pretenția de a rămâne la vechile formalisme
latine. Monseigneur Lefebvre ar fi trebuit să procedeze cu mai multă șmecherie, în stil bizantin,
poate chiar în secret și pe ascuns. Și să apese mai mult pe veridicitatea traducerilor, pe loialitatea
față de Biblie, citită cu ochi catolici, mai degrabă decât pe detaliile ritului tridentin. Dar el și ai săi
au fost și sunt francezi, elvețieni, anglo -saxoni, de meserie, ei nu cunosc acest tip de contorsiuni,
bășcălie, grimase și bașchioluri fanariote, care ar fi fost în schimb obligatorii și câștigătoare, pentru
că fidele, nu Tridentului, ci cuvântului Domnului: „ fiți înțelepți ca șerpii ”. Șerpi, nimic altceva. Că
numai șarpele știe să se bage, să se învârtă, să evite, să se descolăcească, să se prefacă; altminteri
Domnul ar fi dat exemplul boului, cu oiștea-n gard; și cam așa au făcut ei, cu toții.
Inutil să le spui asta. Felul lor mărginit este pierderea lor. Cu ei mă simt un singur suflet,
pentru anti-comunismul lor nepolitic, din fidelitate față de Evanghelie (și față de bunul simț, pierdut
de majoritate după catastrofa din 1945).
Dar eu sunt diferit. Sunt salvat datorită instinctului de universalitate care îmi oferă
apartenența la toate lumile creștine împreună. Și la cele virtual creștine. Și din vârful muntelui unde
m-a așezat Dumnezeu, râd blând de toată lumea și de toate.
Nu este adevărat că râd. Plâng, mă disper.
XXX
Ah, voiajul meu inițiatic prin luminoasele locuri ale trupului Europei care-mi unifică
tinerețea cu copilăria, străinătatea cu casa părintească !! Oh, oh! Multe voiajuri am împlinit de
atunci, dar niciunul n-a fost ca acela din vara lui 1976, prima-ntâlnire aievea cu tot ce am visat și
am iubit în gând. De ce mi se pare cel mai frumos? Că doar a fost greu, nu aveam mașină, nu am
putut atinge toate punctele dorite, a căuta de dormit ne lua mai mult timp... dar aveam, în schimb,
tinerețea absolută a primei logodiri cu Europa visurilor mele. Iar Gigi, ca un îngeraș, mă urma, mă
conducea, mă inspira, mă enerva și mă ajuta să mă dezbar de românisme. Cred că partea cea mai
frumoasă a acestui voiaj a fost contactul direct cu lumea. Când, după 1977, Gigi a învățat să
 278

conducă și și-a luat carnetul de conducere, am văzut lumea mult mai comod cu mașina. Am atins
toate punctele dorite. Am dormit în mașină, slujit Missa în mașină, luat prânzul în mașină. Dar fără
persone. De aceea, în țări ca Scandinavia și Anglia n-am cunoscut nici o ființă umană. În 1976 am
cunoscut și pe cei ce ne-au adorat și pe cei ce ne-au refuzat.
Din oraș în oraș, din catedrală-n catedrală, ne-au urmărit ochii luminoși ai lui Monsieur
Henri Dufour cu a sa minunată Madeleine, sau de la ”Grands magasins nouveaux américains ” din
Toulouse unde Madame Szalai ne-a trimis la mămica ei din Nevers, Madame Cocard, unde am
fost îmbrățișați din nou de o mamă iubitoare, ce a plâns pentru noi ! Pelerinaj continuu: de la grotta
Sf Bernadette la trupul ei, la Nevers, de la Sf Toma de Acquino din Toulouse, la castelele de pe
Loire, anticamere invidiate ale cerului; de la Orleans la Abația de Fleury și la Sf. Benedict cu trupul
său, surpriză pentru noi, cu atâtea ”goluri” în cap. Peste tot am simțit frigul răscolitor al
distrugerilor revoluției franceze, al pustiirii, al urei contra artei, a frumosului, a Cerului. Și timpul
prezent nu ni s-a părut prea reparator. Toată Franța religioasă părea (și ni s-a confirmat ulterior),
părăsită, stingheră, abandonată, chiar puțin murdară și fără chef de reînălțare a ochilor spre cer. Și
totuși, mă înșelam. Era de-ajuns ca vreun preot să ne primească să slujim cu el și să predicăm . Și cu
două Missae si un oraison, reînviam pe Benoit si pe Bossuet, sine ira et studio nici fără falsă
modestie. Dar n-a fost să fie. Lumea se aduna în jurul nostru cu aceeași căldură: la Paris ca la
Roma, la Atena ca la Constantinopol, la New York ca la Ierusalim.
Castelele și catedrala din Chartres au pus capac extazului nostru înainte de a intra in extaziantul
Paris.

75.PARIS și PĂRINTELE BOLDEANU

Da, Paris. În acei ani de dor și iar dor, eu mergeam de fapt în marele București.
Ajunși cam târziu în suprema Capitală, căutăm ore întregi un loc gratuit de dormit. Tot
”l’aumonier” slovac, amic al lui Pater Paolo ne ajută să găsim locuință.
La Paris nu putea să nu mi se întâmple ceva unic, irepetabil, în așa fel încât să pot vedea și în
aceasta un omagiu, adus mie, în mod discret, de marele oraș. Acum, că citesc numai pagini
nepermise, știu că eu și Adolf Hitler ne-am bucurat la fel, ca doi copii visători, de a fi văzut Parisul.

Paris, 19 iulie 1976.

Paris! Prima noapte, cam neliniștită, am dormit-o la o pensiune pentru studenți, cam scumpă pentru
noi. A doua zi, ne-am hotărât curajoși să ne încercăm norocul la misiunea greco-catolică română a
părintelui Cosma și a dominicanului Goia. Unde, așa cum am citit 40 de ani mai târziu în dosarele
Securității, prea mulți dintre românii trimiși cu pașapoarte de informatori au fost găzduiți și primiți
 279

ca eroi ai credinței. Cosma, spre deosebire de Cristea, a fost mai puțin suspect și ne-a găzduit cu
deferență, timp de 8 zile, chiar invitându-ne la prânz și cină, ori de câte ori ne găseam cu orarele lor.
Odată asigurați, ne-am propus să realizăm cel puțin trei dintre obiectivele la care aspiră un bun
român, în special un exilat, la Paris: studiul iubitor al monumentelor, muzeelor, capodoperelor,
bibliotecilor, librăriilor sau măcar gustarea atmosferei marilor bulevarde; întâlnirea cu marii exilați,
artiști, preoți, nobili, reprezentanți ai unei întregi națiuni chinuite în exil în capitala lumii; și
întâlnirea cu oameni dragi inimii și sufletului. În cazul meu, în afară de monumente, aceasta
însemna cunoașterea părintelui Vasile Boldeanu, sufletul exilului celor mari și celor drepți. Și
minunata surpriză a întâlnirii cu tanti Aurelia Dumitrașcu, pe care Providența mi-a adus-o pe tavă
în acele zile la Paris. Pentru toate acestea, o viață la Paris nu ar fi fost suficientă, dar Dumnezeu s-a
gândit și la asta.
Abia ce-am trecut pragul bisericii ortodoxe române din exil, din Jean de Beauvais, Părintele
Boldeanu, acest om extraordinar, ”cu fruntea umbrită de bucle de argint” vechi păzitor de oști
contra otravei comuniste a turnătorilor și a dezagregării exilului onest, ne-a primit cu acelaș suflet
ca al Monseniorului Aloisie Tăutu de la Roma: cu încredere absolută, cu dragoste imediată, și cu
”program” la fel de imediat: ”Băieți, rămâneți cu mine, pentru totdeauna”.
E de mirare și nu e. Boldeanu avea intuiții infailibile: te privea în ochi și știa dacă ești sau nu
ești. Și nu se înșela, Securitatea înseși a recunoscut-o. 38
Uniții nu erau așa. 40 de ani au primit
securiști din țară, ca pe eroi. (Afară de noi,însă, eroi adevărați, tratați ca spioni). Curios și
scandalizant pentru mine. Această lipsă de psihologie la un creștin denotă lipsă de caracter în sine și
creștinism neadevărat. Punct.
Așa, prin încrederea părintelui Boldeanu, ne-am bucurat de marele Paris pentru două săptămâni, în
care setea pentru cele trei idealuri ne-a fost satisfăcută.
Ne-am mutat la el, nu numai pentru dragoste și insistență, ci și ca să nu deranjem peste poate pe
Părinții uniți. De la marele Boldeanu voiam să aud cu urechile mele minunata lui odisee, să-mi
confirme fuga lui din Lagărul comunist cu o mare icoană la piept, ca-ntr-o procesiune, trecând prin
mijlocul mizerabililor. Ia la Paris, avea să biruie cu succes procesele false și mărturiile mincinoase,
prin care guvernul comunist român ar fi vrut să-l elimine și să pună laba pe biserica exilului di rue

38
Iată ”Amintirile unui adevărat spion comunist” : Vasile Boldeanu, preot al Bisericii Ortodoxe Române dinParis, a fost unul dintre primii
români cu care Nicolae Vlăsceanu a luatcontact în capitala Franţei. După ce l-a privit în ochi, preotul i-a spus:„Eşti securist!”, reproşându-i că a venit să
spioneze. Vlăsceanu a replicat că,dimpotrivă, a fugit din Lagărul comunist pentru că a fost persecutat de regim.Însă, după cum mărturiseşte fostul agent,
simţea că toată acoperirea lui atent „confecţionată”la Bucureşti s-a năruit doar în câteva secunde. Ce-a gândit cu adevăratBoldeanu este şi acum un
mister pentru Vlăsceanu.Un alt moment important. Din cauza stresului fantastic la care îl supuneamisiunea, Vlăsceanu a uitat sistemul de comunicare cu
Centrala. Cu greu, printot felul de conexiuni logice, a reuşit în cele din urmă să restabileascăcontactul cu şefii de la Bucureşti. A fost însă nevoit să
părăsească Franţa şisă ajungă în altă capitală europeană, riscând deconspirarea.
Nu doar preotul îl suspecta pe Vlăsceanu, ci şi contraspionajul francez. „Transfugul”, cel care evadase din Lagărul socialist„alegând libertatea”, după
cum încercase să-l convingă pe Boldeanu, intraperiodic şi în atenţia contraspionajului francez. De regulă, era filat de maghrebieni ori de femei.
 280

Jean de Beauvais. Guvernul francez fusese la înălțime, de data asta, nu dăduse, ca în prea multe
ocazii, dreptate, marilor criminali. O carte voluminoasă documenta exhaustiv teribila întâmplare.
Din fericire, transpirase această carte la București și o citisem pe ascuns, deși eram informați prin
radio Europa Liberă, care transmisese totul la timpul lui, cu lux de amănunte. Am sorbit cu frenezie
orice cuvânt din gura înmiresmată a părintelui Boldeanu, căci timpul era hain, și, ca în mai toate
ocaziile de acest gen, gândind la el ca și la alți venerabili bătrâni ”biblici” 39, al cărui număr începea
cu Tati Popian, îmi rămâne gustul amar al neputinței mele de –a-i fi adorat și a-i fi servit așa cum li
s-ar fi cuvenit. Dacă toate ar fi mers după gustul lui Dumnezeu și bunul simț omenesc, cum fiecare
mare oraș avea atunci pentru români un șef spiritual al exilului, în fiecare din ele, “noi doi” am fi
fost primiți cu acelaș suflet. Doar că n-am avut forță și noroc. Dar și acum regret că nu m-am dus să
îmbrățișez și să omagiez personal pe toți ai noștri, de la Rege în jos. Pentru alții erau încă
importante culorile lor politice și religioase. Pentru noi era esențial faptul că erau Personalități, că
erau în exil, că erau urâți de comuniști, de regim și de lumea întreagă, pentru Dreptatea și
nevinovăția lor.
Vasile Boldeanu a avut darul divin de a supraviețui urgiei comuniste și să știe încă de pe pământ că
Patria sa a fost eliberată.(+1992). Nu știu dacă s-a mai putut întoarce să-și revadă Focșanii lui dragi.
Din 1958 a luptat la Paris cu stihiile iadului comunist. Din 1941 nu mai văzuse România. Când te
întorci după atâția ani și după atâtea schimbări de regimuri, nu mai găsești nimic. Nici măcar
albastrul cerului. Neagu Djuvara testabātur.
Mi-ar trebui o altă carte și talent spre a o scrie, ca să cuprind în ea tot ce am putut simți alături de un
asemenea om.
La Paris ne oprirăm așadar două săptămâni, acoperind două duminici. Unde vom merge la
Liturghia românilor: fără nici o îndoială, la amândoi: și la uniți, și la ortodocși. Mai erau și
ortodocșii trimiși ai regimului, care săpau exilul: despre ei comentam în ambele părți cu aceeași
grije și acelaș dispreț, mai ales că ne arsesem cu ”Milano”.
Primirăm deci invitația să cântăm în ambele biserici. Ne hotărârăm să ne împărțim pe rând:
Gigi a rămas la Mgr. Cozma, eu m-am dus la Boldeanu. Duminica următoare ne pregăteam să
inversăm, când Mgr. Petru Gherman ne spuse: ”nu-i nimic dragii mei, mergeți la Boldeanu
amândoi, că după ce termin eu aici, unde nu am decât 4-5 suflete, viu și eu acolo, să vorbim și să ne
bucurăm cu toții”. Zis și făcut.40
39
vegliardi unici,
40
Iată un articol destul de concludent pe internet: Un iconostas de lemn, purtând patru mari icoane îmbrăcate în argint, este donat parohiei de către
marile familii române din Paris. Jos, lângă solee, un pupitru poartă icoana Sfântului Ioan Teologul, amintind de vechiul ocrotitor al bisericii, apoi o icoană a Sfinţilor
Arhangheli, ocrotitorii actuali ai acesteia. Un amvon şi strane de lemn acoperă zidurile naosului, împodobit de o cruce mare şi de o frumoasă icoană a Sfintei
Parascheva.

Duminică, 2 februarie 1892, preotul Ioan Severin a efectuat o primă binecuvântare a bisericii, ca apoi, pe 31 mai, să aibă loc sfinţirea solemnă efectuată de Preasfinţitul
Inochentie Ploieşteanu (Moisiu), vicarul mitropolitului primat Iosif Gheorghian.

Clerul român al parohiei

 281

Și eu și Gigi simțeam o adorație pentru ei toți. Pe Boldeanu îl auzeam la liturghia de duminică la

Europa Liberă, pe ceilalți, la fel, în diferite programe în care deschideau ochii mulțimilor
clandestine și năpăstuite, întreținând adevărul. Cartea Monseniorului Petru Gherman, ”L’Ame
roumain ecartelée” 41
o avusesem la București de la muzicologul George Bălan pe când mă
bucuram de amiciția lui impresionantă, și o citisem pe ascuns. Am fi făcut pușcărie amândoi, dacă
am fi fost prinși cu această capodoperă în mână. Pe Petru Gherman, om cult și autor de cărți de
căpătâi, îl adoram de la Radio, cum adoram toate numele exilului care se expuneau la acel periculos
microfon. Dar Gherman nu a fost cu noi, nici cald, nici încrezător. A dat și el crezare vorbelor de
Încă de la înfiinţarea ei (începând cu arhimandritul Iosafat), parohia ortodoxă română din Paris a avut parte de preoţi educaţi, cunoscători ai mai multor limbi străine,
licenţiaţi în teologie, câteodată dublu licenţiaţi sau doctori în teologie (ca Vasile Radu, Petre Vintilescu - renumit liturgist român, episcopul Teofil Ionescu etc.) sau
filosofie, ca Vartolomeu Stănescu.

În timpul studiilor sale la Sorbona (1857-1858), Iosif Gheorghian, viitorul mitropolit primat al României, a fost diacon aici. El este primul, dar nu singurul de acest fel,
căci mulţi dintre clericii de aici vor deveni episcopi. Dintr-un număr de douăzeci şi cinci de preoţi superiori, şapte vor deveni episcopi, plus încă doi proveniţi dintre
diaconi.

Un număr semnificativ din preoţii de aici au dus o asiduă muncă ştiinţifică, încununată cu publicarea multora dintre operele lor. Pe lângă editarea de cărţi şi manuale, ei
au fost implicaţi şi în proiecte de traducere, fie a cărţilor vechi de teologie, fie a Bibliei, aşa cum este cazul părintelui Vasile Radu, care a colaborat cu părintele Gala
Galaction la traducerea Bibliei publicată în anul 1936.

Constantin Brâncuşi a cântat la strana catedralei din strada Jean de Beauvais

Multe nume importante au slujit la această biserică. Unul dintre ele este cel al preotului Petrescu, cel care a avut o vastă activitate în domeniul muzicii bisericeşti. Între
1905-1909 a fost diacon aici Vartolomeu Stănescu, viitor episcop de Râmnic, care studiază la Sorbona, luându-şi doctoratul în sociologie şi avându-l ca profesor pe
renumitul sociolog Emil Durkheim. Preotul Virgil Gheorghiu este cunoscut pentru frumoasa sa operă literară, în special La Vingt-cinquième heure (1949). Preotul Vasile
Boldeanu (1902-1992) reacţionează cu vigoare împotriva Comunismului român prezent la Paris prin intermediul ambasadei. El este figura emblematică a acestei
biserici, care devine un centru de rezistenţă anticomunist şi unde toţi refugiaţii s-au adunat. Preotul Vasile Boldeanu este cel care, prin activitatea sa, a dat catedralei
caracterul şi numele de „Biserica exilului“. A fost ales episcop din partea comunităţii, dar nu a fost sfinţit din considerente politice şi este pomenit de credincioşi cu o
profundă cinste.

În prezent, în Catedrala mitropolitană slujesc: preotul stavrofor Constantin Târziu - preot paroh, preotul Iulian Nistea, preotul Jean Boboc, ierodiaconul Iosif şi diaconul
Viorel Nedelcu.

De asemenea, trebuie menţionate aici şi nume româneşti de prestigiu, care, chiar dacă nu făceau parte din cler, au participat la slujbe aici sau şi-au adus aportul în
măsura posibilă fiecăruia. George Enescu (1881-1955) a frecventat această biserică în timpul studiilor sale la Paris, slujba Înmormântării sale fiind săvârşită tot în
această biserică. Mircea Eliade (1907-1986) este, între 1952-1955, un membru activ al Consiliului parohial. Filosoful Emil Cioran vizita regulat acest edificiu. Marele
Eugen Ionescu (1912-1994) era un membru activ al acestei biserici, iar la moartea sa, în 1994, slujba Înmormântării este săvârşită aici în prezenţa regelui Mihai I şi a
familiei regale. Tot aici este săvârşită ultima slujbă pentru actriţa Elvira Popescu. Prinţesa Marta Bibescu venea aici la biserica, iar prinţul Constantin Moruzi se va
căsători în această biserică cu nepoata cardinalului de Belloy. Inginerul Henri Coandă participa regulat la slujbe. Constantin Brâncuşi (1876-1957), ajuns la Paris, se va
ataşa de această biserică, unde îi va fi atribuită şi funcţia de cântăreţ la strană.

Mitropolitul Visarion Puiu

Una dintre figurile româneşti de seamă din perioada interbelică, dar şi postbelică, este mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964), ajuns în Paris în 1949, unde va fonda
dieceza românească a Europei Occidentale, fără nici o legătură cu Patriarhia Română de Bucureşti. La data de 21 februarie 1946, dată după care pleacă în străinătate,
el este condamnat la moarte de către Tribunalul Popular de la Bucureşti din cauza refuzului său de a servi regimul comunist, iar la 28 februarie 1950, din cauza
presiunilor politice, patriarhul Justinian îl va depune din funcţie în cursul sedinţei plenare a Sfântului Sinod, întrunit cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la data înfiinţării
Patriarhiei Române.

Odată cu venirea la putere a lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul ambasadei sale la Paris, guvernul comunist va încerca să obţină proprietatea bisericii şi dreptul de a
numi preoţii de aici, ba chiar va încerca să transforme edificiul într-un simplu muzeu de cultură română. În ciuda rezistenţei credincioşilor, biserica va rămâne închisă
timp de doi ani, timp în care ea se rupe de sub jurisdicţia Patriarhiei Române şi doar intervenţia autorităţilor franceze şi a Consiliului parohial va face ca în ea să se
oficieze slujbe din nou. Totuşi, comunitatea (în frunte cu preoţii parohiei), nemaidepinzând de patriarhat, rămâne fără episcop, în ciuda canoanelor bisericeşti.

Părintele Boldeanu se va adresa mai multor episcopi. Aceştia sunt episcopul grec Mihail al Americii, care nu se va pronunţa în această problemă, şi apoi doi dintre cei
mai renumiţi episcopi ai Bisericii Ruse din afara frontierelor, Natanael de Cartagina şi Ioan Maximovici de Bruxelles (canonizat în 1994), care asigurau pe părintele
Boldeanu de sprijinul lor, dar totuşi şi ei menţionează faptul că o biserică, „pentru a fi canonică şi legală, trebuie să fie neapărat supusă unui episcop canonic“. Or,
mitropolitul Visarion era singurul episcop român rămas liber în Europa Occidentală, iar odată cu festivităţile celebrării a 100 de ani de la înfiinţare (1854-1954), el este
propus şi acceptat în unanimitate.

La data de 26 decembrie 1954, Sfântul Arhiepiscop Ioan Maximovici de Bruxelles, episcopul Natanael al Cartaginei şi al Tunisiei şi Mitropolitul Visarion, cu acordul
Mitropolitului Primat Anastasie al diasporei ruse, se vor reuni în Biserica rusă „Sfântul Nicolae“ de la Versailles pentru a sfinţi ca episcop pe arhimandritul Teofil Ionescu
(1896-1975). După sfinţirea sa ca episcop, Teofil va ocupa un timp scaunul din Detroit, până ce va succeda mitropolitului Visarion.

Istoria postcomunistă

După 1998, comunitatea a cerut să treacă sub jurisdicţia PS Natanael de Detroit al Arhiepiscopiei Române din America. Această soluţie românească a salvat biserica
de diferitele tendinţe ighemonice. IPS Natanael a acceptat această iconomie sub condiţia ca biserica şi comunitatea de aici să se gândească pe viitor la o soluţie
canonică acceptabilă. Un articol de: Lucian Gheorghe Ducă - 24 Iun, 2009 ziarul Lumina, internet.
 282

coridor, ca bun greco catolic ardelean și tăiat în două, între poziția justă și lipsa totală de
psihologie.
La ”Jean de Beauvais” ne punem la strană, cântăm slujba cu lumea din ce în ce mai elegantă care
umplea biserica, (era crema exilului de față, nici nu ne așteptam la mai puțin). Cânt după toate
regulile ”Apostolul” și-i spun așa ca-ntr-o doară marelui om: pot spune două cuvinte, după predica
Dv. ?
-Nu numai două cuvinte, ci chiar predica. Eu nu prea predic, mă încuviință Boldeanu, cu ironia
specifică oricărui mare om din exil: ”dânșii mă cunosc, știu ce gândesc și știu și Evanghelia destul
de bine. Dar dumneata, desigur, vei spune ceva nou, mai ales că vii din genunea genunilor”.
Ah, cât m-au uns pe inimă vorbele lui, dar mai ales încrederea care s-a dovedit nelimitată. În
ce-l privește pe ”Gheorghe”, cum îi zicea și el, ca și Monseniorul, îl simpatizase în altfel, glumea cu
el și trăgea numai vorbe de duh și comentarii tăioase.
Popa Costandache adăugă: ”Da, dar trebuie să te îmbrăcăm, cel puțin în anagnost, doar și
predica este un act religios solemn”.
Și iată-mă în centrul Parisului predicând în limbaj plin de surprize despre ”Schimbarea la față și
sensul marilor sărbători ale verii”, taine de suire spre ceruri, taine de tăiere a văzduhului: de la
Sfântul Ilie la Tabor, de la Fecioara care se suie, la Înălțarea Sfintei Cruci, care într-o zi va distruge
Cortina și va elibera a treia parte a omenirii de iadul cel roșu.(Și chiar așa a fost la Crăciunul lui
89.).
La această imensă onoare și bucurie, care era și împlinirea visului meu de predicator și slujitor ante
terminem, (și unde ? la doi pași de Notre Dame!) s-a adăugat alta, supremă, a baierelor inimii:
prezența tantei Aurelia Dumitrașcu, tutoarea mea cea mai importantă, care mi-a hrănit copilăria,
după bunici și părinți.S-a făcut în 4 să mă anunțe că venise la fiul ei în RFG și ajunsese și la Paris la
Madam Poron de la care îmi sosise pachetul cu costumul. Îmi zicea: ”în scrisori te-am luat cam
tare, și nu știam cum să-ți spun ce rău i-ai făcut lui Pater Haag.” De aci am înțeles că povestea
bilețelelor arătate în Vatican va fi transpirat printr-un turnător, la București, așa cum mă temusem...
Dar... iat-o la biserică, în linia întâi, cu pălăria ei spectaculoasă cu care făcea concurență Quinn-ei
Elisabeth. Predica mea a impresionat întreaga asistență care mă umplu de elogii, în timp ce tanti
Aurica în lacrimi, îmi spuse:
-Dragă Catalin, te găsesc evoluat în manieră impresionantă în comparație cu anul trecut, când ai
predicat tot în această zi, pentru ultima oară, la Mânăstirea Bistrița.

41
L'âme roumaine écartelée : faits et documents
Author: Pierre Gherman; Jean Rupp
Publisher: Paris : Éditions du Cèdre, 1955.
 283

Ce să-i răspund?
-Tanti, Parisul e Paris, exilul e exil, libertatea e libertate. Iată diferența.
Și așa, pentru o săptămână întreagă, am tors fusul amintirilor, durerilor dar și speranțelor cu
tanti Aurelia, care trebuia să se întoarcă la București și apoi să ajungă și la Bistrița unde să
consoleze pe Mami și să-i dea un semn din partea mea. Dar mai ales să insiste pe lângă toți să mi-o
trimită la Roma.
Gestul de a cânta și de a predica în biserica din strada Jean de Beauvais i-a impresionat negativ, -
nici nu se putea altfel-, pe cei doi -trei greco-catolici, probabil deja suspicioși față de noi. I-a
impresionat chiar prea mult, zic, dacă, până și în 1983, adică 7 ani mai târziu, potrivit Dosarului,
părintele dominican, Jacob Goia s-a plâns unui turnător, sursa „Florentin”, un medic român, (primit
și răsplătit ca erou al credinței nu numai de Goia, ci chiar de diferitele rude și prieteni împrăștiați
din Munchen la Lausanne și de la Atena la Paris, pe care acest mizerabil i-a vizitat cu ”însărcinare
și instructaj”)că „vreo câțiva ani mai devreme au venit la el doi tineri ortodocși care studiau la
Vatican și doreau să treacă la catolicismul de rit latin. Dar după câteva săptămâni (sic!) a văzut pe
unul dintre ei slujind în Biserica Ortodoxă din Paris, cea oficială, creată de Patriarhie (sic!). După
el aceștia au arătat o duplicitate de intenții ”. Acestui laș, scriitor de note informative, Goia, naiv și
de rea credință, i- a oferit 800 de franci, plus satisfacția Securității de a vedea că ”noi ăștia” eram
calomniați și respinși mai bine decât ar fi putut aranja ei, ca infami de meserie. Pentru domini-canul
Goia, biserica părintelui Boldeanu, inamicul numărul unu al Comunismului, condamnat la moarte la
București, era „Biserica comunistă”? Goia știa realitatea, dar a scris-o înadins, ca să mă umple cu
noroi până la gât. Mda, moștenire dominicană....A confundat apele înadins, căci Patriarhul Iustinian,
de ani de zile încerca să înființeze o parohie comunistă, pentru a înlătura singurul punct de referință
real al exilului românesc în Europa de Vest! Tentativa ocupării bisericii părintelui Boldeanu a fost
materia procesului răsunător, din fericire pierdut de nemernici. Nu știu dacă la vremea aceea
trimisul Securității, preotul Octav, slujea pe undeva.
”Doctorul”„Florentin” fusese recomandat de ”Ordinarul” unit al Oradiei, Cori Tămâian, de aceea
era foarte apreciat; puteai să juri. Tămâian: liderul turnătorilor, care cu numele conspirativ
„Teodorescu” trădase încrederea prietenului său și a Părintelui meu, Rafael Haag, și indirect și pe
mine cum am mai povestit.
Prelații uniți de la Paris și-au trimis certitudinile despre trădarea noastră la Roma, oferindu-i
episcopului Cristea confirmarea dorită. Care ne-a readus imediat în centrul atenției, în tot
Vaticanul: Secretariatul de Stat, Congregația Orientală, Unirea Creștinilor, Colegiul
Damasceno,Vicariatul....până la punctul în care bietul Pater Lacko a trebuit să scrie imediat o
apărare în numele nostru, trimisă peste tot. Apărare pe care a trebuit să o repetăm la întoarcerea la
 284

Roma cu nenumărate scrisori și explicații. Căci noi eram încă la Paris, când bietul Pater Lacko
trebuia să ne apere. Foarte rapizi, prelații uniți din Paris, cu telegramele de turnători. În plină vară,
când toți dorm. Dar am văzut mai târziu, că, de dragul nostru, nimeni nu dormea, când plănuiau să
ne comprimită. ”Unirea creștinilor” cu Padre Fortino în cap, uitase că ne acuzase de lipsă de
ecumenism prin convertire; Cardinal Philippe uitase că ne invitase să ne reîntoarcem în ortodoxie;
așa cum și Père Gherman și Goia uitaseră că tocmai ei ne trimeseseră la Boldeanu; acum eram,
pardon, trădători, duplicitari, etc.
Ba, în ignoranța și reaua lui credință, Goia m-a acuzat „că am făcut pe diaconul”. O fi văzut
vreodată un anagnost? În realitate, el nu m-a văzut, ci a raportat doar o voce rău intenționată și
anonimă. Între timp Gigi rămăsese să cânte Liturghia cu el. Dar acuzația venea întotdeauna ca un
fulger asupra amândorura.
Tot mai bine este să amintesc episodul cel mai important pe care dumnealor s-au făcut că-l uită, ca
dovadă a relei lor credințe, adică a lipsei de credință, mai simplu spus.

76.PROPUNEREA MINUNATĂ ȘI IMPOSIBILĂ

Părintele Boldeanu, ajutat de familie și prieteni, oferea în fiecare zi prânzul și cina. Am fost oaspeții
preferați și fără pauze. Am mâncat și ne-am bucurat de gusturile românești reprimate și râvnite de
la momentul evadării.
La prânz, dar și în afara prânzului, acest om căruia nu-i găsesc suficiente laude, insista mereu
asupra unui punct:
-”Băieți, voi sunteți ortodocși și atât. Puteți să iubiți pe catolici cât doriți, așa cum îi iubesc și eu,
dar locul vostru este în Biserica Ortodoxă Română din exil, aici, la Paris, cu mine și în locul meu,
care sunt bătrân și nu doresc să las această biserică domnească în ghearele Securității. Știți războiul
pe care mi l-au înscenat. Erau cât p-aci să câștige jocul, în această lume perversă care ajută
întotdeauna călăul și nu victima. Rămâneți aici, aici și acum: unul dintre voi va fi paroh, altul poate
episcop, pentru că ne dorim propriul episcop, pentru toți românii aflați în exil. În caz contrar, vom fi
mâncați de vii de către Sovrom-Patriarhia de la București”.
L-am privit cu aceeași adorație și recunoștință pentru încrederea supremă cu care privisem
ani în urmă pe cardinalul Wyszynski sau pe Monseniorul, la Roma. Prin urmare, și acest om a avut
încredere în noi, așa cum doar acești monștri sacri știau cum să o facă. Acesta este de fapt
principalul semn al măreției unui suflet: ghicirea imediată în cine să aibă încredere și pe cine să țină
la distanță. Măreț.
Nu știam cum să-l refuzăm, ca să nu-l jignim. Am dat-o cu dogmatica, cu Sf. Ioan Gură de aur care
iubea pe Papa.El a răspuns rîzând că Sf. Gură de Aur e depășit, vremurile sunt altele azi.
 285

Boldeanu nu a insistat asupra dogmelor și a detaliilor istorice. El era printre ultimii ortodocși
luminați care mai rămăseseră pe pământ. Pentru el, a ne avea la Paris ar fi fost o victorie personală;
în timp ce pentru Biserica exilului, el concepea un viitor liniștitor cu noi amândoi alături ...
Plâng și azi de emoție, gândindu-mă la încrederea unui om ca el, care a trecut prin toate furcile
caudine ale vieții; care nu a ezitat să ne iubească și să aibă încredere în noi, spre deosebire de uniți,
toți, cu excepția Monseniorului, toți gazde de spioni dezgustători.
I-am respins propunerea cu eroism. Adică n-am respins-o, ci pur și simplu nu am îngăimat
nici un cuvânt, nici o mișcare, nici un gând. Amândoi, la unison, automat, spontan, instinctiv, de
parcă eram trași la strung. Nici nu ne-am gândit o clipă să luăm în serios o așa serioasă propunere;
în timp ce eu însumi nu calculam, nu mă gândeam la ce renunț: carieră, onoruri, stimă, putere și
mândria de a trăi în orașul cel mai aproape de inimă și rațiune care a fost inventat vreodată pentru
un român, și care se cheamă Paris. Parisul lui “ajoutez deux lettres à Paris : c'est le paradis.”
Uitasem și că “Paris vaut bien une messe !”La noi s-ar fi potrivit ad litteram, ca cea mai reușită
mânușe a vieții.
”Jean de Beauvais”, însemna Sorbona, Luvru, Turnul Eiffel, dar mai presus de toate Notre Dame.
Plus Cioran, Ionesco, Eliade, Jerunca, Monica, Elvira Popescu, Jean Miloae și, desigur, Regele.
Dacă am fi acceptat propunerea, am fi făcut amândoi, imediat, o carieră orbitoare, în cadrul
Bisericii Ortodoxe din exil. Parohi, episcopi, dar mai ales predicatori. Eu m-aș fi dat peste cap să
devin scriitor de limbă francezăă, nu-mi era greu deloc.”Cei doi”: șefii exilului din capitala lumii.
Îmi vine amețeală și acum, când mă gândesc că am fi suit mai sus decât vârful turnului din
apropiere.
Dar. …
Era un Dar.
Gigi mi-a mărturisit că simplul gând de a reveni la ”ortodoxie”, chiar dacă și după 9 luni de
suferințe și umiliri în Biserica Papilor, îl ducea cu mintea la întoarcerea într-o peșteră, cea a lui
Platon, de exemplu, după ce a văzut adevărata lumină. Cu alte cuvinte, Republica  scrisă
de Platon prin anul 360 a. Chr. ne-ar avertiza, în secolul nostru, să nu călcăm cu stângul. Lăcrimez
și acum la gândul acela luminos al lui Gigi.
Desigur, nu biserica domnească sau marele Boldeanu nu ne conveneau. Dacă nu fugeam, aș fi
insistat și poate aș fi devenit preot ortodox la Bistrița, în locul minunat al primilor mei 24 de ani.
Aveam permisul,invitația expresă a Vaticanului, deși nu a logicii mele. Căci aș fi fost catolic
clandestin, un simulator etern, iertabil pentru că eram în gura lupului și pentru a nu o părăsi pe
Măicuța. Dar, plecând ea spre ceruri, Fuga re-devenea imperativul categoric. Ori, la Paris, În
Occidentul liber, imperativul categoric era să dorm sub podul Senei sau al Tibrului, blamat de tot
 286

universul, dar creștin catolic declarat, fără perdea. Ca acum, în 2021. Însă, conștiința noastră,
convingerile, victoriile, integritatea, consecvența, onestitatea, adevărul lucrurilor, o grămadă
întreagă de comori … nu au contat pentru prietenii noștri catolici, dar au contat chiar prea mult
pentru noi.
Fără îndoială, ne-am lăudat la toți cu propunerea marelui Boldeanu. A fost, însă, evident că nu au
apreciat deloc gestul nostru, de a renunța la o carieră internațională și pariziană, la masa celor mai
Iluștri, preferând chiar un culcuș sub podului Tibrului unde eu și azi, în 2021, mă ascund în
așteptarea unei biete parohii, în care să slujesc și să predic într-un mod demn; vânat și arătat cu
degetul de o mulțime furioasă de înalți prelați ”catolici” și de fraierii lor.
Părintele Boldeanu nu s-a supărat. Ne-a stimat și ne-a iubit până la sfârșit.

77. MARI NUME: BOLDEANU, POPA, V.BĂRBULESCU, NOEL BERNARD

Dincolo de asta, Parisul mi-a dat bucurii supreme. Cea mai mare, întâlnirea cu tanti Aurelia
Dumitrașcu, pentru care, am lăsat multe curiozități ale Parisului pe margine, pentru a sta cu ea în
conversații lungi și dulci, ore întregi, în fiecare zi, în casa prietenilor care o găzduiau. Am vizitat
Luvrul împreună și i-am trimis Măicuții, prin ea, un șal negru, elegant... și inutil, căci era prea puțin,
pe lângă durerea ce-i dădusem.
Gigi, pe de altă parte, a văzut Parisul în întregime, pe bicicletă, împrumutată de la un prieten
comun care ne-a invitat acasă la el în Corsica; un Costică exilat, un exilat elegant, așa cum stă bine
oricărui exilat autentic. Așa ne sorbirăm Parisul pe două săptămâni. Prea puțin. Dar pentru atunci, a
fost de-ajuns.42

Forțând realitatea, am continuat călătoria în Europa, la Lisieux, (a ocoli pe Térèse nu era onest), la
Rouen, Amiens și Reims, mereu în căutarea supremului gotic, a cărui elevație s-a împletit cu stima
lui Monsieur Jean Hesse și a familiei sale, suflete franțuzești minunate pe care le venerez și azi.
Din tren în tren, iată-ne și în Luxemburg.
La trecerea frontierei Luxemburgului, sufletul meu se adânci într-o bucurie din alte lumi, superiore.
Era ca și cum mă întorceam aici, unde trăisem într-o altă viață, recunoscând, dacă nu locurile, cel
puțin bucuria reîntâlnirii cu copilăria. Încercasem să cred în reîncarnare, după citirea pasionată, în
1959, a cărții inginerului Stănulescu, marele expert al spiritismului și reîncarnării în România

Îmi scăpase această boacănă, notată în jurnalul Maicilor: le-am trimis doi români peste ele. Exageram.
42

”Marți, 10 august. Spre seară au sosit alți doi oaspeți români, soț și soție, care aveau adresa noastră de la Lino și
Giorgio care i-au întâlnit la Paris, unde Lino a predicat într-o biserică.
Miercuri 11. Maica îi însoțește la audiența Papei, soții români entuziaști l-au văzut pentru prima dată. 18-21 aug. ei
merg la Napoli. Luni la ora 23 pleacă, dar entuziaști”, (au abuzat, au stat multe zile, nu numai o noapte, n.n.)
 287

regală. Cartea lui făcea parte din biblioteca nobilă a lui Tăicuțu, artistul Popian, dar nimeni nu știa
cât am devorat-o în anii aceia ai copilăriei fericite, între Bistrița și Rîmnic. În vara lui 1976 nu mi-a
revenit credința în așa ceva, ci doar senzația de bucurie supremă de a mă fi întors acasă.
Căutam cu privirile vreun preot sau vreo maică pe care de fapt am și găsit-o, coborând din gară:
S’il vous plait, ma soeur, căutăm o mânăstire apropiată de gară care să ne găzduiaască vreo 2 zile,
cât timp vom putea studia orașul cu monumentele și muzeele sale.
Minunata și bătrâna Soeur Catherine Brosius, care din acea clipă ne-a iubit până la sfârșit, s-a uitat
la noi zâmbitoare; și aproape fără vreo ezitare ne-a răspuns: ”veniți cu mine”. Și ne-a dus la
mânăstirea ei, la Itzig, care nu era aproape, dar era sigură, căci, pe drept cuvânt ea nu putea ști dacă
altele ne-ar fi primit. Ori, după cum s-au comportat Maicile cu noi, am înțeles că Soeur Catherine
nu ar fi dormit liniștită la gândul că n-om fi găsit un adăpost, în timp ce Maicile ei ne-au pregătit
pentru vecie un nou sân al lui Avraam. O superioară ca Soeur Mathilde, o Maică Generală ca Mère
Nicole, ori Soeur Lydia…. și întreaga comunitate pot să spun că ne-au adorat.
-Superieure, je vous ai porté quelque chose de vivant, spuse Catherine, când ne-a prezentat,
ținându-ne ascunși la poartă. Și Mathilde, cum ne văzu ne iubi și așa am rămas, cu această adorație
reciprocă până spre 2000 când am primit vestea că s’a dus și ea cam prea devreme spre ceruri
senine.
În culmea emoției pentru povestea fugii și a aventurii noastre, când au auzit că am prefera să
rămânem în Luxemburg, s-au și oferit să ne recomande episcopului. Și l-am fi vizitat imediat, dacă
nu ar fi fost plecat la Roma... Iată, deci ! Ce destin! Reîntorși noi la Roma, istoria s-a schimbat, iar
visul meu cu Luxemburgul a rămas un vis frumos. Dar tot ne-au dus la Clervaux, dar tot ne-au
umplut de daruri și oferte.Acolo am găsit două minunate cărți în franceză ale Pastorului Wurmbrand
și un Tratat de Mistique, pe care mi l-am legat la deget.
Și iată-ne, la Strasbourg, după o vizită a orașului și a faimoasei catedrale care m-a fermecat,
și apoi trecând pe jos podul peste Rin, salutând și fiind salutați, vorba vine, atât de gardienii
francezi,din partea de vest a podului, cât și de cei germani, din partea de est, ambii destul de uimiți
de idee: doi tineri români cu pașaport italian de refugiu sfidează frontiera dumnealor pe jos, cu
rucsaci pe umeri. Este adevărat, am repetat acest gest și la granița greco-turcă, un an mai târziu, și
de mai multe ori în viitor, și de fiecare dată cu iz de aventură. Întrucât, toată această călătorie face
obiectul unei cărți aparte, aici mă opresc numai la momentele și întâlnirile cheie, care au împins
înainte viața noastră, sau chiar i-au schimbat cursul. Unul este și coborârea noastră la miezul nopții
în Freiburg Breisgau în casa părintelui Dumitru Popa, al doilea preot ortodox, ca importanță pentru
exilul românesc, după Vasile Boldeanu.
 288

Misiunea sa de păstor de suflete și referință politică a mers alături de cea a strălucitoarei biblioteci
românești de exil din același oraș, fondată și întreținută cu eforturi eroice de către marele Virgil
Mihăilescu…. Care, la fel ca părintele Dumitru, de altfel, ne-a întâmpinat imediat ca pe copiii lui,
cu încredere absolută și intuiție superioară. Acest gest ne-a dat fericirea să ne bucurăm câteva ore de
dulceața acelei biblioteci care ascundea tot ce pierdusem, odată cu evadarea, și tot ce știam doar din
visele mele, cărți arse și distruse de dușmanul sufletelor noastre, Comunismul.
Dar, în acele zile, a sosit vestea înspăimântătoare a morții în accident de mașină a savantului,
profesor și comandant legionar în exil și poet, Dumitru Leontieș, ucis împreună cu părintele Vasile
Zăpârțan, preotul catolic unit de la Munchen, faimos în bunătate și fapte, precum Aloisie Tăutu
sau Boldeanu. A fost un atentat al Securității, așa cum am menționat mai devreme. Nu am avut
bucuria, deci, de a-l cunoaște în viață. Sper că nu ne-ar fi tratat ca dragii săi colegi având în vedere
reputația noastră de spioni bine plătiți și falși convertiți. Părintele Dumitru Popa ne-a luat cu el în
mașină și, trecând prin Stuttgart, am ajuns la Munchen, pentru a participa la înmormântare. 43 Am
43
Iată articolul lui Adrian Petreanu din Buciumul, apărut în 5 aug. 2020:Vasile Zăpârțan (n. 27 aprilie 1918,
Benediug, azi Mănăstirea, județul Cluj) a fost rectorul misiunii Române Unite cu Roma din München
începând cu 1957 și până la moartea sa în 1976. El a înființat, sub egida Misiunii Române Unite, “Fondul
de Ajutor al Românilor din Germania” (FARG) cu sediul la München, având ca scop ajutorarea financiară
a românuilor refugiați din România comunistă, în vederea realizării unei situații în Germania federală.
Monseniorul Zăpârțan era un fervent critic al regimului comunist de la București, pe care îl ataca în
luări de poziție publice, denunțând nu numai persecuția Bisericii Catolice din România, ci și „subjugarea
și înjosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul comunist.”

Dumitru (Demetrius) Leontieș (n. 1 septembrie 1917 la Vama, Bucovina), absolvent al Facultății de Drept
din Cernăuți, scriitor și militant în Mișcarea Legionară, în cadrul căreia deținea gradul de comandant, se
refugiase în Germania în 1941, pentru a scăpa de persecuțiile regimului antonescian. După 1945, s-a
remarcat în cadrul exilului românesc, fiind un militant incisiv împotriva regimului comunist din
România.
Deseori, Părintele Vasile Zapârțan însoțea pe refugiații sosiți, la lagărele de refugiați de la Zirndorf sau
Nurnberg, ajutându-i să se înregistreze și să primească adăpost.

În ziua de 5 August 1976 Monseniorul Vasile Zăpârțan a plecat la Nürnberg împreuna cu doctorul
Dumitru Leontieș și cu alte două persoane recent venite din România, pentru a le înregistra si a le face
formalitățile necesare pentru rămânerea în Germania. În dupăamiaza acelei zile, pe la orele 14.00-
15.00, întorcându-se de la Nürnberg la München, între Manching si Langenbruck, automobilul
Monseniorului Zapârțan a “deviat” de pe autostradă (după spusele șoferului autocamionului care venea
din spate, fiind martor) si a intrat într-un copac de pe marginea autostrăzii. “Accidentul” s-a soldat cu
trei morți printre care și Monseniorul Zapârțan și Dumitru Leontieș.

Inițial, ancheta autorităților federale a evidențiat explicit indicii conform cărora accidentul fusese
provocat, suspecând un asasinat, dar ulterior cazul a fost închis în mod suspect. După defectarea sa,
fostul șef al spionajului comunist, generalul Ion Mihai Pacepa, acest “accident” a fost opera regimului
comunist din România, execuția preotului Zăp7rțan fiind ordonată personal de Ceaușescu (cf.
Orizonturi Rosii, Editura Ziarului “Universul”, New York 1988, p.131). „Ceaușescu poate fi teribil de
violent când are pică pe cineva. Curând după venirea sa la putere a simțit pentru prima dată gustul
usturător al criticii publice, venită din partea unui lider emigrant român și reacția sa imediată a fost:
“Omoară-l fără milă!”. Omul care l-a criticat a fost Vasile Zăpârțan, un preot emigrant (greco-catolic)
care trăia în Germania de Vest și care a denunțat cultul personalității lui Ceaușescu, atât în discursuri
 289

cântat lângă marele bariton Chiuzboian, în exil și el, și acolo am întâlnit floarea legionarilor rămași
în viață, mai degrabă opuși celor din Spania, ca anti Sima și pro Papanace. Precum și alții ca D.
Emilian, fondatorul Stindardului, etc....Fiind în compania părintelui Popa, nu am mai simțit
tensiunea îndoielilor compatrioților noștri din exil. După înmormântare, în cele câteva zile în care
ne-am oprit în Munchen, am mers să ne închinăm la mormântului cardinalului Doepfner, care
tocmai murise pe 24 iulie. Am făcut-o pentru că, în timpul vizitei sale la București în 1971, mi-a dat
două zile de fericire cu înseși prezența sa. Eu, catolic clandestin recent, extrăgeam de la fiecare
înger al Occidentului acea sevă dătătoare de viață pe care fanatismul ortodox și propaganda
comunistă voiau să o păteze. La serbarea în cinstea lui și a delegației am cântat ca solist în ”Mama”
a lui Chirescu cu corul Institutului Teologic, condus de Nicolae Lungu. Și am primit omagiul celor
trei episcopi germani care m-au ascultat cu extaz.
Dar cel mai mare gest pe care l-am făcut la Munchen a fost vizita la Radio Europa Liberă: pentru a
o cunoaște acasă la ea și a aduce omagiu directorului, magnificului Noel Bernard cu toată
compania: Ioana Măgură Bernard, noua sa soție, Max Bănuș et &, Emil Georgescu et &, toți
eroii libertății și adevărului, iubiți până la venerație de către milioane de oameni și urâți până la
punctul de a-i ucide de un întreg aparat de teroare comunistă din Lager.
Nici ei nu ne-au dezamăgit. Ne-au întâmpinat ca pe niște copii și prieteni cunoscuți dintotdeauna și
cu același suflet. Erau Evrei mai mult decât români curați. Puteai să juri, ar fi spus românul. Dar
evreii de acolo ne-au cinstit mai mult decât românii, care, în numele ortodoxiei, ne-au cam ținut la
distanță. Și Noel, evreu, om integru și suflet ilustru, a insistat:
-Vă rog să acceptați un interviu, o masă rotundă, în care să ne povestiți tot ce puteți și tot ce știți
precis. Ca pentru un post de radio serios ca al nostru.
Eu:
-Da, este postul cel mai serios de pe pământ.
Zâmbiră cu satisfacție. Eram sincer. Și acum sunt de aceeași părere după 1000 de ani de
atunci.
Și, desigur, am acceptat: să colaborăm, să scriem, să strigăm adevărul, să ne așezăm lângă ei în
slujba patriei pierdute și a oamenilor. Era tocmai aceasta, fericirea mea întruchipată; chiar dacă la
început am ezitat; ne temeam numai de persecuțiile asupra celor dragi ai noștri. Nici eu, nici Gigi
nu am simțit nicio îngrijorare pentru noi. La droiture a lui Gigi, disponibilitatea sa imediată pentru
tot ceea ce era de realizat eroic mă încântă și astăzi.

publice, cât și în slujbe bisericești.”

 290

Am promis că ne vom întoarce în ”Europa liberă” și vom începe colaborarea cu un interviu lung la
o masă rotundă. Dar numai la întoarcerea noastră din Nordul Suprem. Pentru că de la Munchen ne-
am reluat voiajul.
La Nurnberg ne bucurarăm de dragostea părintească a Domnului Dimitriu și a soției sale44;
trecurăm prin splendorile Wurzburgului refăcut bine după teribilele bombardamente și, după o
noapte de tren, atinserăm Hamburgul, unde ne-a întâmpinat eleganța domnului Bărbuceanu -
Brăila care ne-a plătit și hotelul, înainte de a ne cunoaște la față.45 La Stade l-am căutat cu ardoare
pe avocatul Victor Bărbulescu, fostul Prefect legionar de Vâlcea 46, amic de familie al scumpilor
mei; ne-a primit cu mare căldură și mi-a povestit tot ce i-am cerut, mai ales de uciderea miniștrilor
anti-legionari în noaptea teribilă de la Jilava, la 26-27 noembrie, 1940. Nu părea afectat; ei toți
fuseseră părtași la ucideri mult mai vinovate ale sutelor de legionari masacrați pentru uciderea lui
Armand, după cea a Căpitanului.”Și noi, am răzbunat pe cei 300, ucigând aproape 100, dintre care
mulți miniștri”. Nu i-am mai spus că, dintre cei uciși la Jilava, generalii Gabriel Marinescu,
Gheorghe Argeșanu,  Ioan-Tity Bengliu și Niky Ștefănescu fuseseră amici intimi ai scumpilor
mei, ca și el. Mi-a povestit cu mândrie cum a ordonat închiderea bâlciurilor şi cârciumilor
înfiinţând o cantină legionară. După care a fugit, salvându-se.

44
Ion G. Dimitriu (11 august 1900, Creţeşti, judeţul Ilfov – 12 martie 1978, Nurnberg, Germania) – poet, folclorist, traducător şi istoric literar.
Este fiul Ecaterinei (născută Pascal) şi al lui Gheorghe Dimitriu. După liceul (1912-1920) la Giurgiu şi Bucureşti, face studii universitare de filologie
romanică (română, italiană, provensală) la Bucureşti (1920-1924), Rostock (1942) şi Hamburg (1947), aici luându-şi şi doctoratul în filologie, cu
teza Die sprichwortlichen Redensarten in der rumanischen Sprache.Este, succesiv, profesor de liceu la Cernavodă, Giurgiu şi Bucureşti (1924-
1935), lector de limba şi literatura română la Universitatea Hanseatică din Hamburg (1945-1949), bibliotecar la Fundagao Getulio Vargas şi la
Servigo de Intercambio e Catalogagao din Rio de Janeiro (1949-1962), profesor agregat la Faculdade Nacional de Filosofia de la Universitatea
Braziliei din Rio de Janeiro (1951-1962), profesor de filologie romanică la Facultatea de Filologie din cadrul Institutului Catolic „Santa Ursula” din
Rio de Janeiro (1957-1958), docent la Spracheninstitut din Nurnberg (1965-1973).A fost redactor al revistei „Înşir’te mărgărite”, care a apărut în
1951, la Rio de Janeiro. De-a lungul timpului a colaborat la „Izbânda”, „Porunca vremii”, „Axa”, „Rampa teatrală”, „Cuvântul”, „Familia”,
„Tribuna”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Preocupări literare”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Luceafărul” (Paris), „Caete de dor” (Paris),
„Vers” (Rastatt – R.F. Germania, New York, Chicago), „Drum” (Ciudad de Mexico), „Carpaţii” (Madrid), „Fiinţa românească” (Paris), „Buletinul
Bibliotecii Române” (Freiburg im Breisgau) etc.Romanist, publică atât studii mai ample, cum sunt Gheorghe Coşbuc. Viaţa şi opera (1925), D.
Bolintineanu. Viaţa şi opera (1941) şi Doinele lui V. Alecsandri (1952), cât şi un număr apreciabil de articole despre George Coşbuc, Lamartine,
Lessing, Eminescu, Antioh Cantemir, Ion Creangă, Vasile Conta, spătarul Nicolae Milescu, Padre Augusto Magne, Serafim Pereira de Silva Neto, M.
Bartoli, Ernesto da Faria Junior, Sever Pop, Nicolae Cartojan, Sextil Puşcariu, George Murnu şi Pericle Papahagi, apărute în reviste din ţară şi din
străinătate. – sursa: CRISPEDIA

45
 Irene Barbuceanu Ulmenstrasse 34  Hamburg Germany 22299

”Stimată Doamnă Irene Bărbuceanu, în august 1976 eram un tânăr teolog, fugit din România, mă găseam cu un confrate
la Hamburg și domnul Bărbuceanu Brăila ne-a primit cu o eleganță desăvârșită, plătindu-ne și hotel și dându-ne deci
posibilitatea să vizităm orașul, cu muzeele și frumusețile lui. După care ne-am întors la Roma, unde am rămas până azi,
ca preoți și teologi. N-am să-l uit niciodată în rugăciunile și amintirea mea. Cred că sunteți rudă, găsindu-vă numele
aici, vreau să vă transmit omagiul și mulțumirile mele, după 44 de ani de atunci. Regret că n-am păstrat legătura atunci,
exilul nu a fost ușor, nu voiam să deranjem, dar gestul său nobil ne-a rămas veșnic întipărit în minte. Cu binecuvântare,
Pr. Linus Dragu Popian,2021.”
46
 În septembrie 1940, la Vâlcea devenise prefect avocatul legionar, Victor Bărbulescu, iar ca primar al Râmnicului a
fost numit doctorul, legionar şi el, Dumitru Negoescu. Legionarii vâlceni au scos imediat şi o gazetă, numită “Slovar”,
cu semnăturile lui Victor Bărbulescu, dr. Fluor D. Rădulescu, Constantin Popian ş. a.; din 11 octombrie 1940, publicaţia
îşi adaugă subtitlul „Isvod de gând şi suflet românesc”. vezi Bl.V.Istoria locală, 6 aug.2012, internet.vezi si revista
« Slovar », nr.11/ 12 oct. 1940, pag. 1
 291

Acestea sunt paradoxurile vieții. Și Tati Popian se mira: ”toți aceștia erau așa de dulci, prietenoși,
eleganți, drăguți, am jucat teatru cu ei....cum ? cum ?”

Pe 16 august atingeam Danemarca și la Copenhaga ne bucuram de dragostea familiei

Oprițescu, tată, mamă și fiu, refugiați din Rîmnic, care mi-au dat și dragostea și izul orașului
pierdut. După trecerea mării în Suedia la Malmo, ne reîntoarcem ca să gustăm și emoția unică de la
Elsinore, la amicul meu din copilărie și din toată viața, prințul Hamlet. Și din nou în Suedia la
Helsinborg. Așa că am atins măcar tivul mantiei acelei Suedii care a fost țara mult stimatei mele
regine Christina. Norvegia am atins-o într-un voiaj succesiv. Pentru că Nordul suprem, pentru
mine era rezemat pe trei pilaștri: Cristina, Ibsen și Elsinore. Castelul lui Hamlet.Care însemna de
fapt Shakespeare.Mi-ar fi fost greu să trăiesc fără suflul lor.
Noaptea, alergăm spre Amsterdam, cu regretul despărțirii de o familie drăgăstoasă, care-mi refăcea
copilăria, bunii Oprițescu. Trebuia să atingem Amsterdam și Olanda în general, de dragul
Maestrului suprem al sufletului nostru, Rembrandt. La Haga dormim gratis la pensiunea domnului
Popa Virgil. Unde visez că mă iartă Sf. Grigore pentru multele mele păcate. Care erau numai nervi,
supărări de orice, nerăbdare și necăjirea involuntară a lui Gigi. Dincolo de faptul că putea să aibă
partea lui de ”vină”.
Rotterdamul modern, ne- a primit printr-un preot dominican, foarte generos. Aci m-a apucat un
plâns nervos; am plâns continuu până la 2 noaptea, plâns cu zgomot, dar preotul nu dormea în
clădire, deci n-am devenit suspect și aici. Numai Gigi n-a putut dormi din cauza mea.
La Duisburg, am trăit cu extaz reîntâlnirea cu tanti Aurelia și cu fiul ei, Dr. Bebe Burchi, cel
miracolat de Sfântul Grigore. Ba și cu expoziția Brâncuși, realizată parcă în cinstea noastră. Fără
aceste locuri cu luceferi, viața noastră în acel an nu ar fi avut mare sens.
La Koln, am cunoscut pe unicul preot greco catolic care ne- a primit cu drag si sinceritate, spaniolul
Augustin Maura47, care pe lângă alte drăgălășenii arătate, ne-a dus și la restaurant, unde a invitat și
47
Scurt istoric al Misiunii Romane Unite din Germania,(din internet).Îl copiez aici pentru că am cunoscut aproape pe toți cei numiți aici.
1947. Octavian Bârlea a fost trimis de Roma în Germania pentru a se ocupa de românii refugiati aici.La Roma Parintele Aloisie Tăutu a preluat
misiunea de a pastorii românii stabiliti în Cetatea Eterna.La Paris Parintele George Surdu a înfiintat Misiunea Româna Unita din Franta, preluata
apoi de Parintele George Cosma.În Spania a plecat Parintele Alexandru Mircea, iar în Belgia, la Bruxelles, Parintele Petru Gherman.
Parintele Octavian Bârlea îsi muta 1951 îsi muta sediul la München.În anul 1953 Parintele Octavian Barlea primeste alte sarcini din partea
Vaticanului fiind trimis în Statele Unite ale Americii sa organizeze oarecum pe romanii emigrati acolo.
Conducerea Misiunii Catolice Române din Germania este preluata, în acelasi an, de Parintele romano-catolic Florian Müller, venit din Austria.
În februarie 1957, Parintele Vasile Zapârtan, care pâna atunci a condus Misiunea Catolica Româna din Salzburg, este înstiintat de Roma sa se
pregateasca sa preia conducerea Misiunii Catolice Române din München.
Parintele Vasile Zapârtan preia conducerea Misiunii Catolice Române din München la 1 martie 1957. El o reorganizeaza, o adapteaza noilor
situatii si o transforma în „Misiunea Româna Unita din Germania”.
În ajutorul Parintelui Zapartan pentru pastorirea românilor din Germania, soseste la München, în februarie 1963, Parintele Augustin Maura,
preot romano-catolic, de origine spaniola, ca este trimis ulterior la Bonn pentru a se ocupa de pastoratia românilor de acolo. In 1967 Parintele
Maura se va muta la Köln unde organizeaza Misiunea Româna Unita, ca sucursala a Misiunii de la München. Aici va ramâne pâna în anul 1982
când se va întoarce la Barcelona.
Monseniorul Doctor Vasile Zapârtan s-a nascut la 27 aprilie 1918 în Manastirea-Somes din România. În 25 martie 1945, de Sarbatoarea
Buneivestiri, este hirotonit preot la Roma fiind apoi trimis la Misiunea Româna din Paris apoi din Salzburg si apoi pentru aproape 20 de ani la
Misiunea Româna Unita din Munchen.
2. Parintele Octavian Bârlea
Dupa moartea Parintelui Vasile Zapârtan, Arhiepiscopia de München si Freising l-a desemnat pe Prelatul romano-catolic Hyeronimus
 292

pe profesorul Nyssen, ale cărui conferințe despre Bucovina le audiasem la București, la Institutul
ortodox. La Koblenz ne-am întors în familie: am dormit în casa misiunii Pro fratribus, casa noastră.
Iar Părintele Sebastian, rămas amic plăcut până la sfârșit, nu înceta să mă consoleze: pazienza,
pazienza. Degeaba. Numai Gigi avea ”pazienza”.
Dar la Koln eu căutam pe amicii unchiului Nicu, repatriații Kaser din Sibiu ale căror scrisori mi-au
pregătit fericirea exilului. El cânta în corul catedralei și ne-a povestit într-o scrisoare succesul
Missei solemne de Beethoven, poate ultima dată când s-a mai cântat la slujbe. Nu l-am găsit, dar
am găsit pe Acrivu, iubit din ziare. Aici am învățat să ador pe Pastorul Wurmbrandt.
La Dusseldorf, ne aștepta cu drag părintele Dumitru Popa. Pe Gigi îl aștepta și mai cu drag fata lui,
o dulceață germano- română. Popa mă pune să predic, am succes desăvârșit ca și la Paris, domnul
Ciucaș este extaziat de noi, ne ia la ei la Bochum, unde avem parte de muzică românească și de
lacrimi de dor. Domnul Dobrescu la Gelsenkirche ne ține în conversație până la 3 noaptea. Ne
reîntoarcem cu soții Ciucaș la Duisburg și acum, în perspectivă ne dăm seama că doar cu refugiații
laici, mai ales legionari, oameni cinstiți și drepți, martiri ai unei idei înțeleasă greșit din afară, numai
cu ei am trăit bine și am fost onorați așa cum se cade.
Cu părintele Popa ne întoarcem în mașină la Freiburg.48
La Munchen suntem oaspeții Europei Libere. Hotel, masă, onoruri, Noel Bernard, o bomboană, toți,
fără excepție, un colier de drăgălășenii în jurul nostru. Vorbim cum putem. Realizăm emisiuni
răsunătoare și periculoase. Și ne facem prin acel interviu la Radio și prin celelalte care au urmat
până în 1994, suficienți prieteni virtuali și suficienți dușmani adevărați.

Menges sa deserveasca temporar Misiunea Româna Unita din München, pâna la gasirea unui nou preot.
La 7 august 1977, Parintele Mihai Caitar, preot romano-catolic din Moldova, este prezentat oficial comunitatii din München de Preasfintia Sa
Vasile Cristea, ca succesor al Parintelui Vasile Zapârtan.
Dar la numai zece luni de la instalarea ca preot al Misiunii Române Unite din Germania, Parintele Mihai Caitar este numit de Arhiepiscopia de
München si Freising ca preot al comunitatii studentesti din Haar. Dupa scurt timp el se va muta la Münster unde se va ocupa de pastoratia
romanilor din aceasta parte a Germaniei.
La 1 iulie 1978, prin numire din partea Congregatiei pentru Bisericile Orientale din Roma, MonseniorulDr. Dr. Octavian Barlea revine în
Germania ca preot al Misiunii Române Unite. Astfel, la 9 iulie 1978, Monseniorul Octavian Bârlea celebreaza din nou Sfânta Liturghie în
Biserica "Sfântul Nicolae" din München.
Odata cu revenirea la München a Monseniorului Octavian Bârlea sediul Misiunii Române Unite se va muta în Sendlingerstrasse 26, nu departe
de Centrul Cultural Românesc apartinator Misiunii, situat în Kreutzstrasse 16. La numai trei luni de la instalarea sa la München,
MonseniorulBârlea publica primul numar al Revistei "Perspective" (Octombrie 1978).
În 1982 el merge la Aachen unde celebreaza Sfânta Liturghie în Biserica "Sfântul Nicolae" din Großkölnerstrasse. Dupa aceasta data atât
Monseniorul Bârlea cât si Parintii Iacob Goia de la Paris si Petru Gherman de la Bruxelles au celebrat regulat, odata pe luna, Sfânta Liturghie
pentru credinciosii români din aceasta regiune.
zum Seitenanfang
Câtiva ani mai târziu, în 1987, MonseniorulOctavian Barlea celebreaza prima Sfânta Liturghie în limba româna la Mainz. Din 1989
Parintele Gheorghe Cismaru preia comunitatea de aici.
La 1 Octombrie 1995 conducerea Misiunii a fost încredintata, în mod provizoriu, Parintelui Florin Lupuleasa. Începind cu luna aprilie
2002 Parintelui Florin Lupuleasa i se încredinteaza, din partea Arhiepiscopiei de München si Freising, conducerea Misiunii Române Unite din
München. El va conduce Misiunea pâna la 30 septembrie 2006 când primeste din partea aceleiasi Arhiepiscopii alte însarcinari.
Din 1 octombrie 2006 Arhiepiscopia de München si Freising numeste Conducator al Misiunii Române Unite din Germania cu sediul la München
pe Parintele Ioan-Irineu Farcas. Prima Sfânta Liturghie celebrata de Parintele Farcas la München a fost duminica, 29 octombrie, în aceeasi
biserica din Mathildenstrasse 10 unde s-a celebrat si înainte Liturghia româneasca. (Din Internet).

48
Protoiereu Vicar Dumitru Emanoil Popa* 13 Iulie 1913 – Aldeni – Buzău, † 13 Aprilie 2004 – Freiburg – Germania
1963 – 2004 slujitor în Biserica Românilor din exil
 293

Înarmați cu astfel de raze din scânteia iubirii, fără de care totul e mort pe pământ, cum zice vechea
romanță, ne-am întors în Italia mai puternici, mai hotărâți, mai imperiali. Coborând la Milano
pentru a schimba trenul pentru Settimo, am simțit că mă întorc la Piatra Olt, din cauza dezordinii, a
zgomotului și a neglijenței, (în comparație cu Nordul). Dar niciunul dintre noi nu și-a schimbat
opinia asupra Italiei. Dezordinea era mai degrabă aparentă decât adevărată. Iar Italia este și rămâne
ITALIA.
Cuvântul lui Tati este cel mai adevărat: ”când vei coborî din tren sau avion în Italia, după ce ai fugit
din Lagărul acestor putori nemernice, te vei regăsi imediat acasă. Adică vei înțelege că acolo este
“casa ta”. Dar între timp, Europa vizitată mi-a confirmat revelația avută de mine în secret, în 1970:
ea, întreagă, era, nu numai patria mea ci și însuși trupul meu, viața mea, parte din sufletul meu care
e mai larg ca universul întreg, străbate golul, privește globul creației de pe treptele Tronului divin și
crește împreună cu acesta.
Maicile scriu:
5.9.76.
Amiază, clopoțelul sună și ce surpriză: Lino și Giorgio s-au întors din lunga lor călătorie pentru
câteva zile. Sunt bine, sunt senini și fericiți .. Ei intenționează să plece în Elveția-Belgia-Olanda. La
final, o mică oprire la Settimo și apoi la Roma unde speră să-și atingă idealul: să fie preoți. Fie ca
Inima Neprihănită a Mariei care i-a ocrotit și mântuit întotdeauna să-i însoțească la altar pentru a
fi adevărați apostoli și slujitori ai Fiului ei, Iisus.

Câteva zile mai târziu, (de ziua Crucii, 14 septembrie), am reluat călătoria pentru a vizita, a
studia și a înțelege Elveția. Am dedicat o carte separată acestei călătorii. Și de data aceasta, n-am
intrat în vreun restaurant, nici nu ne-am distrat. Între muzee, catedrale, monumente, locuri simbol,
biblioteci și librării, operă sau concerte, viața noastră de pelerini și călători a fost o viață de studiu și
de muncă asiduă, pentru a ne documenta, a învăța, a înțelege și a găsi sensul vieții, într-o lume
aparent lipsită de sens. În Elveția m-a interesat exprimarea unor virtuți și a unor realități care s-au
dezvoltat acolo independent. La urma urmei, după revelația din 1970, am călătorit întotdeauna în
echivalentul meu, pentru a mă elibera, restabili și redescoperi.
Aaa… trecurăm cu tristețe pe lângă poarta casei modeste a regelui Mihai. Ne oprirăm în fața porții
cu evlavie, dar nu am vrut să-l deranjem. Și acum îmi pare rău. Ar fi multe de spus. Acum sunt
sigur că Regele și Regina nu ne-ar fi făcut figura prelaților uniți, ci mai degrabă a părinților iubitori,
ca Aloisie Tăutu, Boldeanu, Popa. Dar să le spui că suntem teologi ortodocși converttiți la
catolicism, când el era însurat cu o regină catolică dar fusese botezat ortodox nu din convingerea
familiei de Hohenzollern, ci pentru a putea fi regele României! Am mai spus-o : ne vâram în Jena
 294

monarhiilor, în absurditatea ca tocmai un Rege să nu aibă libertate de conștiință, într-o țară, oricare
țară, care nu este unanim credincioasă unei confesiuni…Nuu., era penibil. Nu ne simțeam pregătiți
să atacăm acest discurs cu Regele Însuși. Plus teama de a nu fi suspectați de spionaj și a-l
indispune. Abia terminasem vizitele pe la iluștrii legionari care-l înjurau cu toții, acuzându-l de
trădare…Nu, nu știam ce să-i spunem despre noi ca să nu-l punem într-o situație jenantă.…oh, avea
dreptate Petre Dulfu: ”Sărmanul Rege, nu mai poate de zăpușeala arzătoare, etc…”
Curios, dar pentru mine, gestul esențial în Elveția a fost vizita la Dornach, capitala
Antroposofiei lui Rudolf Steiner și contactul cu antroposofii, la ei acasă, precum și cu biserica lor
din Basel unde am participat la rit, am ascultat predica și concertele foarte rafinate ale unui quartet
și, desigur, m-am împărtășit. Gigi s-a abținut. Eu încă mai aveam rezerve atunci cu
intercomuniunea, dar, oricum, o practicam. Azi nu mai am chiar deloc, nici o incertitudine în
materie, cu nimeni. Am devenit din ce în ce mai catolic, ad litteram. Gigi e la fel ca mine, dar nu a
venit la altarul antroposofic. Se uita cam ironic și a considerat totul ca o jucărie, ca un farafanstâc,
obișnuit pentru teosofi. Nu zic că n-avea dreptate. Eu am studiat cam întreaga operă a lui Rudolf.
Ghidul ne-a explicat cu răbdare germană toate vitraliile complexului Gotheaneum și secretul
pieselor de teatru inițiatic care nu se publică. Totuși, s-au publicat , dar antroposofii țin mai departe
la misterele lor închipuite. Ei zic că acele texte nu se pot înțelege decât pe scena din Dornach.Că nu
sunt teatru, ci inițieri ca la Delfi. Dar revelațiile lui Rudolf nu au nici un argument, nici o bază. Ți se
cere să-l crezi pe cuvânt, cum că ar fi supremul inițiat al pământului.
Adevărul este că, dincolo de obiectivitatea fenomenelor descrise, o pagină de Steiner te elevează, îți
dă fiori de extaz. Ca și paginile lui Osho, pe care le-am devorat mai târziu. Te fac să crești ca om.
Și dacă ai, cum am eu, intuiția perfectă a perfecțiunii Evangheliei, te ajută să ajungi în extaz la
Adevărul suprem care este Cristos Domnul, ce răzbate prin fiecare cuvânt biblic, chiar si tradus
aproximativ.
Ne-am întors în Italia trecând prin Einsiedeln, unde m-am spovedit la minunatul Pater
Chrisostomus. Îndulcindu-ne și de ajutorul fratern al domnului Setz Degen din Basel, Șeful
general al Armatei Blu-Azzurra de la Fatima.
Deci, iată-ne iarăși la Settimo, pe 22 septembrie; iar pe 28 am luat drumul Romei, unde am
stat o vreme în noua casă a Maicilor Oblate, într-un climat de familie și încredere. Gigi a mai rămas
la Settimo Torinese, acceptând invitația de a face exerciții spirituale alături de dulcele și devotatul
Padre Gattoni, pe care și-l alese ca duhovnic. Deci, m-am întors la Roma înaintea lui. Am pregătit
primele predici și conferințe pentru iubitul Radio, Europa Liberă ”, la care am trimis texte
înregistrate la biroul lor din centrul Romei. Acesta a fost unul dintre cele mai mângâietoare gesturi
ale exilului nostru.
 295

Maicile scriu, subliniind mereu harul de a avea Adorația Euharistică și Împărtășania din mâinile
mele:
Duminică 26 septembrie. Roma. Am pregătit prânzul și lenjeria pentru oaspeții care trebuiau să
sosească de la Settimo. După cină, Maica s-a dus la gară pentru a-i primi. Au ajuns acasă în jurul
orei 22 ,Maica, Alessandrina, Lino, o doamnă poloneză cu doi fii și o tânără, (prietenii mei
polonezi, plus dragostea unuia dintre cei doi). Au luat cina și apoi s-au dus să se odihnească.
Marți 28. cu Maica la Padre Paolo. Seara, domnișoara poloneză a plecat în Polonia cu trenul de
22. Noi, maicile, la orele 18 am mers să spunem Vecernia, apoi a sosit Lino și am continuat să ne
rugăm împreună și să facem adorația în fața lui Iisus expus de el.
Miercuri 29 septembrie. După practicile de evlavie și micul dejun, Maica a plecat cu Lino și
doamna poloneză la audiența generală a Papei.
1.10.76 Roma. a venit rev. Don Giuseppe Kral să-și aducă lucrurile și de astăzi rămâne cu noi.(Nu
i-am fost simpatici; în 2006 trăia încă, nu a vrut să se oprească și să vorbească cu noi, sau nu
știu ...).
8.10.76 De luni avem harul de a avea acasă Sfânta Liturghie, săvârșită de Don Giusepe. În fiecare
seară, cu diaconul nostru Lino, recităm vecernia și Sfântul Rozariu în fața lui Isus expus de el și
facem adorație.
10.10. Sosește polonezul Andrzei (Skwarek)
11.10. După-amiază, a sosit Giorgio de la Settimo, pentru că rămăsese acolo pentru exerciții.
Seara, a sosit și Adam (polonez) fratele lui Andrzei.
15.10. După-amiază cei doi gemeni polonezi Andrei și Adam au plecat foarte triști pentru că nu au
putut realiza ceea ce doreau. Ne pare rău și nouă, din moment ce știm unde și cum este viața în
țările comuniste.

78. ”PLECAȚI DEPARTE DE ROMA, LA MARGINEA LUMII”!

Maicile ne urmăresc, cu grija lor de surori și mame:

15.10. Giorgio și Lino s-au întors la colegiu. Viață comună. Ne simțim angajate să ne
rugăm pentru acești frați ai noștri, astfel încât, cu ajutorul Maicii Domnului, să-și atingă idealul:
preoția.

Pe 15 octombrie, ne-am reinstalat la Collegio Damasceno lângă cei care ne-au urât cel mai
mult, Monseniorul Cristea et &. Cred că-și luau câte o pastilă de câte ori ne vedeau. Pe de altă
 296

parte, ne-am trezit înscriși deja în al doilea an al Institutului Oriental, ca ”ordinari”datorită lui Pater
Lacko și a colegilor săi, care ne admirau. Au promis și.. s-au executat.
Rectorul Batiz ne-a primit prost. Ne-a reproșat, pe bună dreptate, că nu i-am dat un semn de
viață, toată vara.
-Nici măcar o carte poștală. Nu se face.
Avea și nu avea dreptate. El s-a arătat întotdeauna sever, oficial, neutru, ursuz și foarte
distant de noi. Și acum vroia și ilustrate. Nu. Nu i-am trimis.
Nu ne-a spus nimic despre afacerea de la Paris. Era clar că nu-l atingea. Târziu mi-am dat
seama că acești oameni se arătau interesați fără să fie, și supărați tot fără să fie, și numai pentru
gesturi și fenomene legate de propria carieră. Cu un zâmbet bine formulat, Batiz a terminat scurtul
reproș:
-Bine, bine, nu vă faceți griji: și pe Dv. vă rog să nu mai întârziați la masă.
Era pentru prima oară, că făcea diferență între mine și”celălalt”.
A continuat să fie discret, neutru, distant, ceea ce acum ne convenea de minune. Am reluat
acel gen de viață pe care l-am numit paradoxal: nu mă simțeam bine în internat, dar nu aveam
niciun motiv să mă plâng.
Și totuși. În gura prelaților de la Colegiu, precum și la Congregația Orientală și la
Secretariatul de Stat am găsit acuzațiile împotriva noastră, privind predica mea de la Paris,
multiplicate și mai bine formulate. Fiecare dintre prelații români, dușmanii noștri, au adăugat câte
un amănunt: au fost informați, recunosc. Cel mai grav, că am făcut pe diaconul, fără să fiu, deci i-
am păcălit și pe cei de la Paris. Și, chiar pe comuniști, în a căror biserică am fost.
Cum am spus, don Goia a repetat acuzația și mulți ani mai târziu, poate pentru a-i face pe uniți să
ne urască pentru totdeauna.
Am citit denunțul, zeci de ani mai târziu, plus bârfele lui Don Tăutu cel micuț că „suntem
vagabonzi, vizităm mereu restaurantele, (nu am intrat niciodată în astfel de instituții) și suntem fără
educație, și fără școală”.
Flaviu Popan, care într-adevăr nu a deschis niciodată gura pentru a ne întreba ceva, a adăugat că „ei
doi nu au nevoie de program și disciplină, nu sunt capabili de asta”. Și eu care i-am adorat vocea la
Radio Vatican, în ascunzătoarea mea din Bistrița!
Nu pot să subliniez îndestul îngrijorarea cu care ne-au primit Părinții noștri dragi la
întoarcerea la Roma.
-Nu numai Congregația, dar și Secretariatul de Stat, chiar și Sfântul Părinte a fost informat și a
rămas consternat că ați predicat și slujit ca diaconi la ortodocși la Paris, drept pentru care
neîncrederea în voi a ajuns la apogeu. Cristea s-a simțit confirmat de fapte.
 297

Dar Padre Lacko rîdea în hohote, ne admira, și ne aducea aminte că Papa însuși era
partizanul cel mai înfocat al Ecumenismului și al ”dialogului”, așa încât el trimisese deja o scrisore
de justificare către Sua Eminenza, Cardinal Philippe.
Cea mai concludentă frază din scrisoare era aceasta: „Nu există chiar nici un inconvenient, având
în vedere că, de exemplu, aici, la Roma, teologii ortodocși ruși cântă în biserica de la Colegiul
Russicum și, invers, teologii catolici cântă pentru ortodocși, ca de exemplu, acum, sâmbătă, 16
octombrie, pentru mitropolitul Juvenalie și delegația sa ".(Cine putea să dea acest amănunt cu mai
multă precizie și competență decât Padre Lacko ?) Am dus a doua scrisoare de lămurire, semnată de
noi, pe 18 octombrie, dar despre acest caz s-a vorbit timp de doi ani și poate că se mai vorbește și
acum pe coridoarele purgatoriului. Chiar dacă toți au fost în mod necesar de acord că în comparație
cu întâlnirile de rugăciune din ce în ce mai dese dintre catolici- protestanți, penticostali și alții, cazul
nostru nici nu exista.
Știam pe dinafară că Eminenței Sale, Philippe nu-i păsa nici unde cântam nici ce credință
aveam. Ca bun catolic modern și luminat într-adevăr, (acusat de a fi mason, dar pe mine demult nu
mă mai deranjează acest mare păcat privat al persoanelor, dacă faptul de a fi mason te salvează de
fanatism), s-a exprimat odată că dorința lui ar fi ca toată Biserica Ortodoxă să rămână cum este, să
nu schimbe nimic în doctrină, ci doar să recunoască pe Papa de la Roma ca Șeful pământesc al
Bisericii. Ori pentru această ieșire mulți l-au condamnat atunci. Dar, în fond avea dreeptate el.
Teologia, Biserica, expresia înseși de catolic îți cere să primești chiar și contradicțiile, care sunt
împăcate prin imperativul categoric: Papa de la Roma. Deci, nici el, nici Paul al VI lea nu se
scandalizaseră de gestul nostru. Dar cum puteau să se exprime în fața isteriei prelaților uniți români
din Vatican ? S-au făcut că le dau dreptate.
Căci, iată: într-o zi, Monseniorul se întoarce și mai afectat de la Congregație:
- Chiar și Papa a fost informat despre aventura voastră de la Paris.
I-am spus că știam de la Pater Lacko.
Dar Aloisie Tăutu nu și-a dat drumul să ne spună care trebuie să fi fost reacția Papei: pozitivă, ca
susținător al ecumenismului sau negativă, gândindu-se la ”originile noastre nesănătoase”, ca să
vorbim ca tovarășii.... Am mai spus: eram scandalizat de faptul că aduceau împotriva noastră, ca
adevărați refugiați, mărturia unui vizitator care venea din România comunistă cu pașaport oficial, ca
adevărat spion și turnător.
Monseniorul a tăiat-o imediat:
- Dragă, mai mari decât acestea veți vedea.
Și, din păcate, a fost profet.
 298

Culmea, dar trebuia să ne așteptăm, știindu-l luminat și deschis, Monseniorul care era anti-
ortodox prin tot ce gândea, spunea, scria și acționa, nu s-a scandalizat absolut deloc de gestul meu.
Ba, mai mult, l-a impresionat gestul Părintelui Boldeanu, de a ne invita să predicăm, să cântăm, să
ne împărtășim cu el, să ne vrea cu el….. îi părea bine că el nu era singurul român care ne iubea și
aprecia…. Și, bineînțeles a apreciat până la admirație gestul nostru de a rămâne fideli idealului
pentru care fugisem.
În altă zi, Monseniorul ne-a spus cu amărăciune:
-Eu știam că la Roma nu se începe nimic. Dacă am fi putut să vă trimetem în America deja de anul
trecut, cum ziceam eu, erați aranjați și Biserica noastră deja s-ar fi mișcat, cu zelul vostru. Acum, e
prea târziu. Congregația nu va face nimic. Îi știu eu. Vor trebui să apeleze la vreun episcop latin. Și,
sigur, vor apela: la calendele grecești. Păi atunci, mai bine cu Paolo Hnilica. O avea el vreun
prieten prin Germania, Franța, mai știu eu ? Cât mai departe de Roma. Ar fi bun și ăla din Berlinul
de Vest, care nu se lasă influențat de ăștia de aici.
- Da, Monsignore, așteptăm răspunsul lui Padre Paolo. Vom lucra cu el, dar nu vă vom părăsi.
Stau și mă gândeesc fără –ncetare. Noi, mai ales eu, luptam cu prelați greco catolici de rea
credință, ca să le demonstrăm o evidență pe care o vedeau cu toții: că eram atât de catolici, dar și
atât de ecumeniști, atât de anticomuniști și atât de mirați de stângismul procomunist al maselor
occidentale mai ales italiene, că deranjam aceste mase, deranjam pe securiști și pe informatori,
deranjam pe ortodocși, buni și răi, abia deschideam gura. Deci, nu putea încăpea în noi nici cea mai
mică disimulare, în serviciul unor instituții negative, care erau și sunt Sistemul comunist și Biserica
Ortodoxă supusă lui. …
Într-o zi, un preot indian, prietenos, de fel, de la Colegiu, m-a întrebat „de ce sunt
nemulțumit, de ce mi-e fața tristă, de ce mă agit, de ce zâmbesc forțat, de ce” ...
Ce să răspund acestui dulce negrișor Malankarez, care va fi avut și el suficiente motive de
supărare prin India lui ?
-Sufăr, pentru că nu pot predica lumii și nu pot sluji.
-Dar Dv. sunteți în exil.
- Păi și exilații au nevoie de predica mea. Dar nu te ascultă. Sunt împărțiți, unul împotriva celuilalt.
Biserica oficială mă obligă să tac. Ziarele și Posturile de radio sunt vândute ... cine și-a imaginat
toate astea? Aici, în Italia ca la mine în țară?
-La noi, în India, guvernele comandă și ziarele se supun ...
-În mine arde dorința de a vorbi și de a țipa pentru cei cărora nu le este permis să o facă: cei închiși
în iadul lagărului comunist. Prin urmare, am momente când pierd sensul vieții mele și nu mai știu
de ce am făcut ceea ce am făcut!
 299

Zâmbetul dulce, blând, tăcut și neîncrezător al preotului indian a fost ca un răspuns compensator la
suferința mea.

79.UN EPISCOP PENTRU NOI, ASTA VREM.

Când ne-am hotărât să luăm la picior Europa, nu numai ca s-o studiem, ci să ne ȘI găsim un
episcop, o parohie, o Țară, noi trăiam deja de luni de zile cu sentimentul că niciunul dintre Părinții
noștri nu se mișca în direcția justă pentru noi, cu toată bunăvoința; că nici Pater Paolo, luat pe sus
de multiple angajamente, nici Pater Lacko, deși ne încuraja, nu ajungeau la nimic concret. Șederea
la Colegiul Damasceno pe cât de pitorească și comodă, ne confirma faptul că până și Monseniorul
nu s-a mișcat bine, că se iluziona, căci se lovea de un zid, oriunde -și punea gura pentru noi.
Episcopul Cristea, cu poezia lui, cum că ne pierdem timpul, că nu avea chef să ne recomande și că
era inutil să rămânem într-un loc unde nimeni nu ne putea controla, confirma intuițiile noastre.
De acord. Am înțeles. Hai deci să dedicăm vara anului 1976 ”găsirii unui episcop pentru
noi”. Pe Pater Paolo, cu toată iubirea, nu-l mai credeam în stare s-o facă. Ne-am întors la Roma
după toate voiajurile, cu idea de a ne fi decis pentru Luxemburg.
Și totuși; de ce aveam îndoieli, privitor la Pater Paolo? Ce ne făcea să nu simțim o siguranță
în promisiunile sale ?
Atunci, iar acum, mai mult ca atunci, eram și suntem convinși, și eu și Gigi, că Pater Paolo Hnilica
trebuie să fi fost singurul Episcop cu adevărat creștin și catolic al timpului său și al nostru. Mai
târziu, când am cunoscut pe +Ioan Ploscaru, la Lugoj, l-am pus alături de Hnilica. Și, desigur,
trebuie să mai fi fost cel puțin câțiva episcopi chinezi clandestini, disprețuiți de lumea bună, până
astăzi.
Acest fapt ne-a dat un privilegiu unic, acela de a intra într-un ungher curat și sacru al
Catolicismului, altminteri zgâlțâit de curente vulgare. Padre Paolo ne dădea libertate, binecuvântare,
idei, inspirații, burse, cărți, cadouri, puteri magice de răbdare. Dar nu putea organiza, nici
congregația visată de Maica Lodovica, nici catedrele sau anvoanele juste pentru noi. Noi eram
clandestini, dar nici el nu era departe de a fi clandestin. Cine-l invita, pe tot globul, ținea în șah pe
marii Ierarhi ai Ost Politik-ului, singurii care contau în acei ani compromiși. Deocamdată era prea
mult dacă Pater ar fi găsit episcopul care să ne scoată din coșmarul respingerii furioase a greco
catolicilor, ca să intrăm în Biserica vizibilă prin poarta latină.I-am dat un an la îndemână ca să ni-l
caute. Și acum, că mă gândesc, el părea inert, părea că lăsa timpul să treacă. Părea chiar și resemnat.
Iar timpul cerut de el părea mult mai lung.
 300

În realitate, Pater Paolo se mișca chiar prea bine. Mai bine ca toți, în ciuda impresiei
contrare. Doar că se mișca în secret și exact aceasta este taina reușitei unei aventuri, oricare ar fi ea.
Maica Lodovica ne spuse într-o zi:
- Știți cât de mult vă vreau binele și vă apreciez pe amândoi… și cât vă doresc Preoția din toată
inima. Sper să-l văd în curând pe Padre Paolo, abia ce se întoarce din Europa de Nord, și că luna
octombrie va fi cu adevărat începutul a ceva nou pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele
sufletelor.
Maica Lodovica, elvețiancă de meserie, a fost mereu un pic misterioasă ... Părea să
vorbească „în general”, dar în spatele declarațiilor sale generice, avea întotdeauna ceva concret.
„Alla Schweizerland”, așa cum ar fi spus contele von Keyserling.
De fapt, câteva zile mai târziu, invitându-ne la prânz, a venit la masa noastră și ne-a spus:
-Se pare că Padre Paolo a găsit un episcop pentru voi !
Putea fi adevărat?
Pater Paolo făcuse un apostolat bogat în toată vara aceea, a lui 1976, dar nu părea să fi găsit
timp pentru așa ceva.
Ei bine, el a ”operat” din prima zi. Plâng și acum de emoție. Cum am putut să mă-ndoiesc și să-l și
judec pentru încetineală?

Pe 8 octombrie, dimineața devreme, un telefon de la don Sergio Mercanzin mă face să mă ridic din
pat, la Colegiul Damasceno, dormeam încă; alerg la poartă iar el îmi spune cu o voce de sărbătoare:
-Lino, spune-i și lui Giorgio: Padre Paolo a găsit un episcop german pentru voi, un bun prieten al
lui; el v-a încardinat pentru Pro fratribus. Nu mai sunteți bizantini, nu mai țineți de Sfânta
Congregație Orientală, ci sunteți latini; bucurați-vă! Episcopul va veni la Roma: este o chestiune de
zile; El vă va hirotoni preoți și veți sluji cu Padre Paolo, după plăcerea inimii.... .
Am vrut să cânt și să dansez de bucurie, la știrea lui Don Sergio, am vrut să sărut pereții Colegiului,
pe cât eram pe jumătate adormit....dar mi-am dat imediat seama că știrea nu era exactă. Pro
fratribus nu era încă de rang papal, prin urmare nu incardina. Iar ca să ne incardineze în Dioceza
lui germană, dacă tot era german, nu era plauzibil, înainte de a ne vedea și înainte de a face toate
demersurile către Vatican.
Dar ce conta? Important era că lucrurile se mișcaseră, vorba bunului Lacko. Ne-am repezit imediat
la Monte Santo. Erau și maicile acolo. Și ?
Acolo am aflat cum stăteau lucrurile. Mai întâi, ceea ce știam deja, că Episcopul Paolo, nu avea nici
măcar permis să ne ajute (iar mai târziu, am înțeles că nu avea permisiunea nici să existe, în
Biserica de după război); dar el nu a acordat atenție permisiunii fariseilor, ci numai permisiunii
 301

divine, pentru care fusese sfințit episcop, după cum știm, al unei dieceze ideale care se extindea de
la Berlin la Pechin.
Când MonseniorulTăutu, cam prin iunie, a întrebat la Congregație, dacă ar permite ca noi să fim
hirotoniți de Hnilica, și să rămânem oricum bizantini și disponibili pentru Coppelle, au sărit toți ca
arși: ”Hnilic, niciodată”; și cu atât mai puțin în cazul nostru, ca oameni considerați periculoși pentru
uniți și enervanți pentru ei. Atunci Pater Lacko i-a sugerat episcopului Hnilica:
-Paolo, caută-le un episcop străin. Unul de prin Nord.
De unde această idee la minunatul specialist în Istorie Bisericească și caractere de popoare ? El știa
că episcopii italieni erau fricoși, oricum, nu contraziceau pe față gusturile Curiei Vaticanului. Orice
mișcare greșită le putea umbri cariera. Ori “noi doi” eram mari distrugători de cariere….Dar unui
Nordic n-avea de ce să-i pese, cariera lui depindea de bârfele nordice, nu de aranjamentele din
Peninsulă. Oricum, era necesar un episcop care să ia taurul de coarne. Și care să facă parte dintr-un
neam fără complexe în fața unor refugiați din Est. Căruia să-i sune bine că cei doi au ”încercat”până
și la zid la Berlin.. Așa că Pater Hnilica și-a adus aminte că avea un minunat prieten episcop legat
de focolarini, care prin Chiara Lubich erau prieteni și ai lui; și încă ce episcop, un deutsch
Bischof.
-Se numește Josef Stimpfle, este doctor în Teologie și Filosofie, este un artist, un mistic și episcop
de Augsburg.
Sunt fără cuvânt și acum, când mă gândesc la acele momente de înștiințări solemne.Eram fericit.
”Când voi aduce-o pe Mami, o voi aduce-o direct la Augsburg”.
Oh, dar șirul vieții nu curge chiar cum am vrea noi.

80. MAMI!

Mergeam adesea la Pater Paolo Hnilica, atât pentru a-l vizita, cât și pentru a sluji cu el; și, de
asemenea, pentru scrisori. Cei dragi ai noștri, toți, ne scriau aci, la Monte Santo, dar și la alte
adrese, folosind diferite nume și trucuri, cu excepția tatălui meu care era convins că trucurile nu
foloseau la nimic. Nu eram de acord cu el, dar, după 40 de ani, citind dosarele, am înțeles că avea
dreptate el. Cui primea o scrisoare de la noi, li se deschidea imediat dosar de urmărire. Chiar pentru
o simplă ilustrată.
Pe 28 octombrie, facem o vizită normală la Pater Paolo.
Janko îmi înmânează mult așteptata scrisoare de la tanti Aurelia, reîntoarsă în România. Citesc în
ea, scris criptat, ca toate scrisorile cu sens, ieșite din Lagăr, dar clare pentru mine:
 302

”La 3 zile după sosirea mea, ”bunica” s-a simțit rău în noaptea de 26 sept. Pe 28, au internat-o în
spital unde lucra fiul ei și unde, după 6 zile de toate încercările posibile A DECEDAT în noaptea
de 3-4 octombrie, din cauza unei insuficiențe cardiace și pulmonare…”
Oooo!! Gata! Ce mai contează restul ? Restul este tăcere, dar mai ales țipăt, țipătul meu
pentru restul vieții, ”țipătu-acela, ce-n veci m-a-nsoțit”…. ”Răsună el, seara, l-aud dimineața….. Și
eu trăiesc încă, trăiesc, căci viața amară pedeapsă în dar mi s-a dat”.49 Acum, la 70 de ani, țip ca
atunci, pentru ea. Și nu vreau să-mi dau pace. Nu. Nu vreau.
XXX

Mda, amănuntele mângâie:

”Soțiile celor 2 fii au fost tot timpul lângă ea. Pe 5 oct. au dus-o în casa ei și pe 6 octombrie, a fost
înmormântarea, la care și eu am luat parte.Ginerele ei, (Tăticul meu) a venit cu aprobarea ca
slujba să fie slujită în biserica cea mare.După serviciul religios, așa frumos cum n-am mai auzit, și
după discursuri, au pus-o pe un car cu boi, pe covoare și între flori și au urcat-o la cimitirul din
deal.
A fost lucidă tot timpul și în ultima zi a strigat doar pe fiica ei, moartă acum 4 ani, (mămica mea) și
pe fiul ei mort în vara aceasta, (unchiul Radu Popian).În rest nu a vorbit și n-a exprimat nici o
dorință…. Știi că țineam mult la ea și plecarea ei m-a impresionat.La 2 noembrie ar fi împlinit 90
de ani.”
…………………………
Au urmat scrisorile lui Tăticu, ale tantei Lizica, Magda, care au adăugat toate amănuntele care mai
puteau să mă mângâie, sau să mă chinuie și mai tare.
Tanti Magda mi-a scris: ”Era foarte abătută și cred că a murit cu o neîmpăcată durere în suflet și
că nu și-a împărtășit-o, pentru a nu mai indispune și pe cei din jur cu gândurile sale cernite….
Mița mi-a povestit că îi spunea cu mult regret că își dă seama că cu puiul ieșit din cuibul ei nu mai
este posibilă o revedere și că și-a alungat speranța, de altfel inutilă, a vreunei reîntâlniri viitoare.
Ce-a făcut-o să tragă o asemenea concluzie, nu reușim să deducem.”
Eh, eu știu de unde a dedus. Un alt unchi n-a avut de lucru s-o avertizeze și s-a mai și lăudat,
scriindu-mi, cum i-a spus că ”eu nu mă voi mai întoarce vreodată, dar că voi deveni un om cu
greutate, pentru care ea să fie mândră”…. ba mi'a mai povestit și cât a plâns Mami, auzind această
versiune fără speranță din gura lui. Terente Nicolaescu se numea, și a dispărut la puțin timp după
aceea, probabil ucis de Securitate.
Tăticu îmi scrie:
49
Grigore Alexandrescu, Ucigașul fără voie, care alături de Dormi în pace de Vlahuță și Greva fierarilor de
Fr.Copee sunt poeziile fundamentale ale primei mele copilării, altoită de Tati care le recita artistic , în sărbătorile
noastre intime, fiind oprite de regim spre a fi recitate public.
 303

”Cu toate că era a cincea zi de la deces, chipul mamei se prezenta așa de fin și de proaspăt, încât
părea că doarme, sau că recent s-a despărțit de suflet. Am luat autorizația chiriarhală și toată
slujba am făcut-o în Biserica Mânăstirii, (catedrala visurilor mele!) . Foarte mult popor a fost.
Singurul care a lipsit ai fost tu. Nimic n-am lăsat din cartea slujirii, slujba a durat peste trei ore, cu
veșnica pomenire și cu sărutarea cea mai de pe urmă…. Părintele Costică, (elev al lui Tati și rudă)
a ținut un minunat necrolog; apoi a vorbit liber un cetățean, (Costică Giubega) care, în esență, a
spus că mama s-a bucurat de simpatia și cinstirea oamenilor din sat, că și-a pierdut trei feciori în
război, iar apoi și-a înmormântat și soțul, și pe fiica Dida, mămica celor doi nepoți și în fine și pe
fiul Radu…. Emoționant a fost când acest cetățean a spus că Maria Popian a susținut și educat
încă de mic copil, un nepot, fiu al fiicei sale, Dida, anume Cătălin, în care a pus mari speranțe
pentru bătrânețe, dar el, într-un moment dat, a părăsit-o și a plecat într-o țară din Apus, din care
nu se știe dacă se va mai întoarce.. Hei ! Toți cei de față și-au îndreptat privirile triste, ațintite
asupra mea, vroind parcă să descopere ceva din ochii mei, dar eu nu am dat nici un semn, dar în
sufletul meu……Oh, fii modest și model de student, teolog ortodox !”….ss. Tata.
Părintele Mitrel Grigorescu scrie scumpilor mei unchi, acolo, în lacul cel adânc:
”Ne-a durut și ne doare sfârșitul acestei vieți… gândindu-ne prin câte a trecut în viață, peste care
se adăugase acum în urmă pierderea lui Radu și plecarea lui Cătălin cu care se obișnuise și de
care își legase atâtea visuri, atâtea nădejdi de viitor…. Lumina cu care ne-au luminat Ticu și Mica
(așa-i numea el pe luceferii vieții noastre) i-au făcut mai buni pe toți cei care s-a întâmplat să fie în
apropierea lor, fără vreo deosebire sau alegere….Să vă păstrați mândria că ați avut parte de așa
părinți minunați, cu o cuprindere și o lumină sufletească de uriași.”

Comentariul meu: cum să mi se ceară să iert regimul comunist, Securitatea, pe turnători, pe

gardienii iadului, pe torționarii de la Cortina de fier, pe toți cei ce ne-au rupt în două sufletele ?Pe ei
care au transformat țările noastre în închisori și evadarea de acolo în păcat capital! Nu, chiar dacă
vrem, nu avem voie.
Am plâns, am strigat, am țipat, am reușit să prind linia telefonică cu Bucureștiul, l-am certat
pe bunul Sergiu Mercanzin care mă grăbea, ...și am vorbit cu unchiul Nicolae.
-A murit mama, îmi spuse cu tristețe în glas..
Da, așa era. Mami murise într-adevăr, în noaptea de 3 până la 4 octombrie,ore 0,20, în
spitalul din Rîmnic, oricât de atent a fost supravegheată de mătușile mele, Nușa și Magda și de tatăl
meu; după ce a decis să se întoarcă la casa ei ancestrală pentru a trăi singură, între amintirile de la
mine și bogățiile sufletului ei; în dureroasa așteptare a mea, cel fugit pentru totdeauna, fără nicio
speranță de întoarcere.
 304

În ultimul telefon mi-a șoptit cu dulce reproș: ”oh, nu mi-ai spus, comoară a vieții mele, lumina
ochilor mei, că ai plecat pentru totdeauna, fără speranța de a te întoarce” ...(Vezi, știa de la Terente,
”adevărul”).
- Nu, Mami, tu trebuie să vii la mine, și ne vedem în curând
- Eu mă întorc la casa noastră, care ne așteaptă, scrie-mi acolo!
A vrut să spună: ”acolo vreau să mor, în casa care mi-a fost mereu credincioasă”.
Câțiva ani mai târziu și Gigi a fost lovit de această durere. A murit Tăticul lui, Iulius, de care
era legat la fel de mult, destul de tânăr, (în 1981) și, n-a putut să-l mai vadă. Dar Gigi e mai tânăr ca
mine, se pare că suportă mai bine loviturile. Și acesta a fost norocul, adică Harul: și al lui și al meu.
Măcar el !
Și m-am mai convins de o limită a sufletului meu: în perioada 3 - 28 octombrie, moartea lui Mami
nu a avut nicio influență conștientă în viața mea, semn că premonițiile sau informațiile îndepărtate
trimise de sufletele celor apropiați, nu funcționează în mine.
Monseniorul, Pater Lacko, Pater Paolo, Maicile Oblate au făcut totul pentru a mă consola. Gigi, așa
cum era și normal. Fără ei nu aș fi cunoscut partea bună a Bisericii Romane și nici mângâierea
vieții.
XXX
Tragedia mea, în ce privește pe Mami, parcă a grăbit un fenomen. Mai târziu am priceput că din
clipa aceea s-au făcut luntre și punte să grăbească întâlnirea noastră cu episcopul misterios, care să
ne și hirotonească și să ne și salveze din văzduhul în care fusesem atârnați. Hm ! Opt octombrie,
înmormântarea lui Mami; în aceeași zi, Don Sergio mă anunță că a fost găsit un episcop pentru noi
care ne-a și încardinat. Coincidența am înțeles-o ani mai târziu, pentru că în acea zi nu știam de
moartea și înmormântarea ei. Mami, la plecarea spre cer, m-a lăsat în mâini paterne, după ce le-am
pierdut pe ale ei, materne. Mămica mea, Dida, în fiecare an, la 28-31 ianuarie îmi înlesnește un
har, un cadou, o împlinire. Iar de 10 august-13 august, Tati, C. Popian, la fel, mereu îmi oferă ceva
esențial. Pe 10 august, 2019, mi-a trimis o importantă amică a vieții.Aceste coincidențe sunt
metafizice.

81.O PARANTEZĂ PE DRUMUL ARTEI

De la 28 octombrie, tristețea pierderii definitive a Măicuții, Maria Popian, mi-a luat toată
vlaga. Ce am avut în schimbul părăsirii ei? Libertatea, nu altceva. Să fii repudiat de Biserica
sufletului tău, și în fond de toată lumea, nu era prea mult ? Nu, nu era și nu există nimic, în
 305

comparație cu libertatea. Dar ispita poporului ales, în pustie, ne urmărește chiar și pe noi care ne
considerăm lucizi.
Libertatea, în Italia, îmi oferea alternative: muzica de exemplu, iar eu, inspirat de Mami din cer,
acum supremă artistă. ”Am pierdut-o pe ea, mi-am zis, Biserica nu mă vrea, voi cânta și voi
compune, în cinstea ei”.
Și totuși, ceva n-a funcționat și drumul artei mi-a fost închis. Deci. Mă-ntreabă mulți: De ce țin cu
tot dinadinsul să amintesc acest episod în amintirile mele, ca un fenomen important pe drumul
vieții? Doar este atât de marginal !
Nu, nu a fost marginal. Refuzul drumului în artă face parte din raționalitatea de nepătruns al
destinului unei vieți, un argument că nu există întâmplare și că totul e programat de Dumnezeu.
Idea de a mă înscrie la Conservator am avut-o din țară și mi-am hrănit-o din prima zi de Roma,
cum am mai povestit. Un an mai târziu ne găseam tot la Roma, și cam în aceeași situație, de ființe
suspendate în văzduh, de către oamenii Bisericii.
-Poate Domnul vrea să urmez drumul muzicii, al compoziției, întrerupt la 14 ani. Îl reiau la 25, îmi
câștig viața din el, iar Lui îi voi sluji când Ierarhia mă va primi.
Am trecut pe lângă porțile Sfintei Cecilia laice, unde am văzut planificarea examenelor de canto.
-O, da , aceasta e strada. Să cânt Domnului și oamenilor în stil profesionist și nu doar prin simplul
talent și cum vine....
Dar, știam, nu aveam voci de soliști. Ne trebuia școală de canto, ca pentru un viitor corist la vreo
operă sau filarmonică. De exemplu. Sau, cel puțin pentru suflet. Să cânți în catedrale cu eleganța
unui specialist.
Ne înscriem noi la ”canto lirico”, ne asigurăm că intrăm la categoria ”cor”, spre a fi siguri că nu
pierdem examenul, fiind conștienți că pentru soliști se cereau calități și cunoștințe avansate, și ne
pregătim o arie de bariton, cum se cerea. În tot acest timp, am continuat cursurile la Pontificium iar
în Colegiu am avut grije să nu transpire nimic din gândurile noastre. Slujeam ”vecernia” cu Sergiu
în fiecare seară, iar duminica păstram fericirea de a cânta cu Monseniorul.
În ziua examenului care, culmea, era chiar pe 22 noembrie, sărbătoarea Sfintei Cecilia, patroana
muzicii, ne prezentăm în mijlocul unui număr destul de mare de candidați la admitere și ne
minunam că aveam între concurenți o solistă de la opera din Stambul, altul de la ... altul dela...Am
intrat eu întâi, după alfabet: Dragu. Cânt superb aria din Tannhauser ”Forier di morte, già il
crepuscol cade, […] Là splendi tu, bell’astro incantatore”. Nici Gigi nu cântă rău ”Di Provenza il
mar il sol”, convinși noi că examenul era pentru calități și defecte, nu pentru o promovare. Comisia
decidea pe loc, deci, următorul aștepta să fie chemat după ce se decidea soarta celui dinainte. La
mine, aprodul nu mai ieșea, deci Comisia a întârziat în aprecieri și critici, așa ni s-a spus ulterior. Se
 306

fâșiau într-o mirare generală, când în sfârșit fu chemat următorul. Plecăm acasă și ne întoarcem
pentru rezultate câteva zile mai târziu.
-Bocciati, ne spuse funcționarul rece și neutru. Ați căzut la examen. Dumneata 5 , celălalt 4.
Mirat la culme și deziluzionat, îndrăznii:
-Dar care au fost criteriile?
-Insuficientă pregătire pentru ”canto lirico da solista”. La dumneata, părerile au fost pe muche de
cuțit. De aceea s-au și consultat mai mult. Era cât p-aci să intri.
Mi-am adus minte că am făcut o greșală de intrare în timpul ariei, nu am așteptat pianul…
-Nu, nu asta.Trebuie să ai și experiență de scenă. Solista de la Stambul a luat 3.
-Cum adică, ”experiență de scenă”? Noi eram pentru prima fază, la cor, nu pentru soliști.
Omul se uită la mine de sus:
-Aaa, îmi pare rău, ați greșit ușa.
Eu, ultra-uimit:
-Cum adică… am greșit ușa ?
-Pentru cor, era la ușa din stânga, altă comisie, alte pretenții.
Am rămas blocat…. N-am înțeles atunci, nu înțeleg nici acum ce mecanism a încurcat
ițele…
Insist:
-Și nu putem reface examenul ca pentru cor, unde de fapt voiam să intrăm?
-Nu, nu se poate repeta, decât anul viitor. Și dacă nu depășiți 27 de ani.
Socoteală în gând: da, mai aveam o șansă. Dar lovitura a fost.. nu grea, ci absurdă. Nu m-am
trezit din ea nici azi. ”Nu se poate”, îmi zic mereu. Domnul nu a vrut ca să-i cânt în mod
profesionist? E adevărat că eu am cântat mereu bine, cursuri de canto am făcut cu câte cineva, dar
Santa Cecilia era ”Santa Cecilia”. Sigur, însuși faptul că soliști cu experiență au fost eliminați
alături de mine… faptul că am fost discutat cu frenezie de comisie îmi confirmă oricum niște calități
artistice. Dar e prea puțin.
Gigi nu avea pretenții de acest gen, a venit la examen mai mult împins de mine, el visa
stelele lui și galaxiile, dar eu am pus la inimă înfrângerea. Se repeta deci, pe drumul artei, un gest
nărod, care mă bloca, mă paraliza, îmi închidea ușile scenii, ale teatrului, ale muzicii, ale artei ca
profesiune, ca ofertă a vieții mele: la 15 ani, să am trac, să uit poezia la serbare, în fața Ierarhilor, la
seminar, eu, cel mai talentat și cu memoria prodigioasă a miilor de versuri din copilărie ! Faptul
acela m-a hotărât să părăsesc ideea scenii și să mă dedic preoției. Iar acum, mai rău: să încurc ușile,
ad litteram. Și nici Gigi, cel ultra atent, să nu observe. Daaa, mai era de vină și dezordinea generală
cu care te întâmpină orice școală și orice instituție în Italia, afară de Vatican ! O dezordine aparentă,
 307

în care italianul pur se descurcă natural, dar ”provincialul” cum ne zicea Monseniorul, încurcă ițele
și se zăpăcește singur. Așa e și cu traficul prin Napoli sau Roma, așa e și cu dosarele nostre de la
Ministerul de interne, sau de la Questură….acum știu tot, mai bine ca un italian purissim, dar e prea
târziu…. Și știu și de ce nu mi-a permis Domnul să fiu artist profesionist: ”ca tot timpul și energiile
mele să le dau Lui, Teologiei, Bibliei, Adevărului absolut pentru care eu mă pregătesc de o viață. Și
nu s-ar fi putut, alături de munca istovitoare și serioasă a unui cântăreț, să mai stau de aprofundat
Misterele luminoase ale Bibliei”. (Acesta este un gând de simplă consolare, fără bază serioasă).
Mai târziu, m-am lăsat și de compoziție. Chiar și de melodii ușoare, romanțe, Missae, arii pe care
le însăilam. Mi-am dat seama că nu aduceam ceva nou pe scena lumii, afară de marele meu
sentiment și reminiscențe din marea Muzică. Las doar înregistrări de improvizații, destul de bogate,
de pian și de voce, de care se pot bucura melomanii .
Așa că… adio Muzică, adio Canto, adio Cor, adio Corul de la Scala. Venise momentul de a ne
concentra exclusiv pe cunoașterea noului episcop și a rostului -pur religios- al vieții noastre.

82.DECI UN EPISCOP CU TOTUL ȘI CU TOTUL DE AUR

ȘI CU TOTUL PENTRU “NOI DOI”.
Maicile scriu:
15.11. În această dimineață, Maica s-a dus la Vatican pentru a-i duce Cardinalului Benelli petiția
către Sfântul Părinte în care i se cere Consacrarea Rusiei către Inima Neprihănită a Mariei.
24.11. După audiența cu Sfântul Părinte, s-a dus la Monte Santo, ca să termine închiderea
plicurilor revistei. Acolo a venit și Giorgio să ne ajute și apoi, cu mașina, s-au dus la doamna
Letizia să ducă plicurile.
1.12. 76. Maica s-a dus de dimineață la On. Scalfaro, apoi s-a dus la Monte Santo unde a avut o
întâlnire cu Padre Paolo la 10. După-amiază ... a mers la seminariștii Lino și Giorgio, pentru a-i
informa că episcopul german care i-a încardinat, va sosi pe 2 decembrie.

Prin urmare, alegerea Părinților noștri, mult prea dragi și neprețuiți, s-a oprit, de fapt, la
episcopul de Augsburg, Dr.Iosef Stimpfle.
Monseniorul era entuziasmat. E adevărat că la început s-a întristat la ideea că trebuia să urmăm alte
căi și nu pe cea directă, prin Biserica Unită. ”După moartea mea, ea va dispare, cel puțin la
Roma”...., Dar nu avea arme în fața încăpățânării Prelaților Uniți coalizați cu toții într-un singur
gând contra noastră.
Desigur, programul său cu noi s-a dovedit din ce în ce mai nerealist:
 308

- De Crăciun ”Neamțul” va putea să vă hirotonească diaconi și în iunie preoți. Așa se face aici, cu
toată lumea .. Pregătiți sunteți, iubire de Dumnezeu aveți, refugiați anticomuniști sunteți, ce vă
lipsește să nu fiți buni preoți catolici care să slujiți în ambele rituri? De ce să fie ei mai îngrijorați de
voi decât de toți ceilalți, de care s-au folosit ? Așa că eu vă las la Coppelle în locul meu și gata. N-
are decât să se miorlăie Cristea cât o vrea !
-Am fi cei mai fericiți oameni de pe glob să se întâmple precum spuneți, ziceam noi.
-Desigur, acum că mă gândesc, regret că v-am dus la Congregație. Mi se părea că aceea era calea
normală pentru doi ”bizantini”!. Cine și-a închipuit că românii, colegii mei, vor fi atât de
înverșunați împotriva voastră și a propunerilor mele ? Din păcate, nu sunt doar românii: mai este la
mijloc și Secretariatul de Stat.
Nu am înțeles imediat această sentință. ”Secretariatul de Stat”, de fapt, nici nu a confirmat,
nici nu a respins acuzațiile prelaților români. Mai degrabă ”a fi anticomuniști și fugari din Lagărul
socialist” erau adevăratele noastre crime, care deranjau Ostpolitik-ul. Dar în zilele acelea,nu
transpira în mod fățiș această temere a supremilor Prelați.
Oricum, era nevoie de o cale diferită, pe care Părinții noștri prieteni trebuiau să o găsească în
contrast cu modul „natural” al lui Monseniorul. Dacă Aloisie Tăutu ar fi știut, ne-ar fi recomandat și
el, de la început lui Pater Hnilica și ajungeam la episcopul german direct și chiar cu un an mai
devreme.”N-a fost să fie”. Domnul voia să ne arate hățișurile diplomației și răutății preoțești, că
poate n-o intuisem suficient.
Pater Paolo s-a înțeles cu episcopul german în două vorbe, cum el însuși ne-a povestit: s-au
văzut într-o pauză, la un congres de focolarini, sau a Congregației lui Pater Werenfried. Între două
cafele. Mi se pare că i-a spus:
- Am și eu doi băieți, fugiți din est, cu toate studiile făcute, licențiați, buni de preoți. Hai, te rog,
încardinează-i tu, vezi cum faci, și să-i hirotonim măcar diaconi și apoi preoți. Ori tu, ori eu, cum e
mai comod și mai canonic.
-Gut, gut, va fi răspuns bunul Neamț, vorba lui Monseniorul. Când viu la Roma, îi văz și îi iau cu
mine aici, tot am eu hirotoniri înainte de Crăciun.
Aaaa, deci de-aia vorbea Monseniorul de ”Crăciun”. Pater Paolo îi comunicase lui vestea cea mare,
mai nainte de a vorbi cu noi.
Noi eram și nu eram fericiți. Atât de mult ne obișnuisem cu zvonurile nerealizate, încât suflam și-n
iaurt. Gigi, mai calm, eu, mai pasional. Dar ne uitam unul la altul. Și când comentam cu Pater
Lacko, automat se termina totul într-un rîs frenetic. Acum înțeleg: era doctoria pe care bunul Michel
mi-o administra, contra disperării mele. O făcea dinadins.
 309

De îndată ce a avut acordul episcopului de Augsburg, Pater Paolo a informat sec

Congregația: ”îi luăm pe băieți de la Colegiu și de sub ascultarea de Congregație și îi vom așeza în
Dioceza de Augsburg”.
Parcă i-a pocnit cu ghioaga, vestea aceasta, și pe Brini și pe Marusyn, și pe prelații români. Nu că le
păsa de noi, dar le era ciudă că “noi doi” puteam să fim atât de importanți încât să se găsească
oameni puternici cu soluții alternative pentru noi, peste capul lor. Să-i punem în fața faptului
împlinit! Prea de tot ! Și nu ar fi fost nimic dacă totul s-ar fi rezumat la Hnilica, cel urât, disprețuit
și ușor de anihilat. Dar un episcop german, și încă ce episcop, al unui oraș cheie din
Bundesrepublik! ”Neamțul” ales era mai tare ca focolarin decât ca episcop, că atunci Madame
Lubich avea trecere mare. Dar puse împreună, Augsburg-ul cu focolarinii, făceau din bunul neamț
un colos. Ei, nu mai spuneți!
”Hâț, Marghioalo”, ar fi zis Măicuța. Acum vi s-a 'nfundat, iluștri Prelați! Înghițiți gălușca și cereți-
vă și scuze !
Când Episcopul german mai trimise și scrisoarea de pură informare, nici măcar de cerere către
Sacra Congregație, citiți ”direct Cardinalului Philippe” și acesta o arătă lui Brini, iar Brini
Rectorului Batiz, lui Cristea, și mai știu eu cui dintre marii prelați, fură cuprinși toți de ulcer
stomacal. Dar numai Brini se arătă burzuluit lui Monseniorul, ceilalți respectau școala perfectei
disimulări a grimaselor feții, învățată în seminar.

83.ENTUZIASMUL MONSENIORULUI ALOISIU.

Monseniorul Tăutu a arătat o bucurie supraomenească la vestea că „Episcopul pentru noi” nu numai
că a fost găsit dar s-a și arătat cu totul de acord cu planurile lui cu noi, chiar și fără să ne vadă, doar
pe spusele bunului Paolo, care i-a repetat lecția dată de el.
- Vedeți? V-am spus eu? El vă va hirotoni de Crăciun și vă va lăsa să vă terminați studiile la
Roma, iar între timp mă veți ajuta pe mine și pe refugiații români din Italia. Și, dacă vă bag eu, aici,
la Coppelle, el nu vă va mai scoate de aici. Între Hnilica și Coppelle, o să vedeți Augsburgul numai
la hirotonire. Desigur, Vaticanul va fi de acord.Nu văd toți cum comuniștii ne mănâncă de vii? Nu
atât italienii, cât spionii români, Securitatea, care vrea să deschidă o parohie ortodoxă chiar la
Roma, sub nasul Papei, un cuib de spionaj și de concurență. Pentru că vor veni cu covoare
populare, false, cu sarmale și colivă, cu lumânări galbene, cu calendare și cărți de propagandă, vor
organiza prânzuri ortodoxe naționale și astfel vor cumpăra sufletele slabe ale românilor, nostalgici
după țara lor pierdută ...În fond, la Milano au reușit, și funcționează bine cu sarmalele comuniste și
cu binecuvântarea cardinalului Colombo... căruia îi pasă de toate, afară de mântuirea sufletelor.
 310

În curând vor deschide alta și la Torino, unde Pellegrino, un alt om de-al lor este favorabil!
Cardinalii roșii ai Italiei! Eu nu înțeleg Congregația Orientală, unde, totuși, nu sunt comuniști....
cum nu văd ei urgența pe care o avem în Italia, ca să nu ne lăsăm sufocați de forțele întunericului.
Răspund:
-Tocmai Monseniorul Cristea este cel care, deși vorbește totdeauna împotriva ”forțelor
întunericului”, ne include în ele și pe noi.... și convinge Congregația să ne alunge.
(Și, în timp ce Monseniorul vorbea, eu mă gândeam la propunerea din scrisoarea lui Tăticu, pe care
el o citise; de ce, Doamne, nu m-ai făcut un nemernic, să le arăt eu lor covoare ortodoxe la Roma!?)
Într-o zi, Pater Paolo ne-a șoptit:
-Prietenul meu, Episcopul de Augsburg, îmi dă toată încrederea lui și, prin urmare, se încrede
orbește în voi doi. Dar îmi spune că are nevoie de câteva recomandări de la Monseniorii care vă
cunosc și de la profesori,ca să vă încheie un dosar serios. Îi sunt necesare, pentru ochii
Congregației, dar mai ales pentru Curia lui, ca să nu vă impună fără probe și să-l acuze că face totul
din capriciu.
Nimic mai ușor.
Pater Lacko deja acceptase invitația cu râsul său imens și metafizic obișnuit; și a scris una dintre
cele mai alese recomandări care pot fi scrise vreodată. Idem Rezac, Dejaivfe, Schultze și,
bineînțeles, Pater Paolo. Maica Lodovica a scris și ea o scrisoare, (”Neamțul” stăpânea perfect
italiana), dar Maicile au împins până și pe bătrânul Alfonso Montabone și pe Vicarul din
Settimo, care îmi dăduse vioara. Ambii au scris dumnezeiește; dar Stimpfle a fost mult mai
impresionat de recomandarea lui Karol Woityla, despre care Pater Paolo îl informase mai întâi.
Desigur, încrederea Cardinalului avea greutate, iar dacă Pater i-o fi spus și de Wyszynski....
A doua zi, Monseniorul și-a luat o față oficială și ne-a spus cu solemnitate:
- ”Eu, pentru a fi liniștit în conștiință, trebuie să vă examinez sistematic. Numai așa voi putea scrie
tot ce trebuie scris despre voi.”.
Așa că ne-am petrecut o după-amiază întreagă de conversație-interviu-examinare teologică, în care,
prin întrebările lui, am atins toate argumentele- cheie, punctele dureroase și cestiunile arzătoare ale
Teologiei, ale Dreptului Canonic, ale Istoriei ecleziastice, ale Moralei, ale Liturghiei și chiar ale
istoriei Bisericii Unite din Blaj.
După toate aceste ore de interviu în care el, la vârsta de 81 de ani, părea mai puțin obosit decât noi,
și-a scris propria declarație care merită să fie tradusă și transcrisă aici integral:
”Roma, 15 octombrie,1976.
Eu subsemnatul Rector al Bisericii catolice de rit român din Roma, privitor la cei doi tineri studenți
în teologie, Dragu Ion Cătălin și Picu Gheorghe, declar în conștiință de cauză ceea ce urmează:
 311

În ziua de 5 septembrie 1975 au sosit cu avionul din Polonia doi tineri români care mi-au prezentat
două bilețele de recomandare din partea vechiului meu prieten, Pater Rafael Haag, SJ,confesor al
Maicilor numite Damele engleze din București-Popești Leordeni. Biletele, scrise cu mâna proprie,
cu caligrafia sa cunoscută de mine din corespondența reciprocă erau adresate, unul mie și unul
Monseniorului Menges din Germania Federală. În el, Pater Haag zicea să-i primesc cu încredere
pentru că au fost pregătiți de el în teologia și spiritualitatea catolică și că vor să devină preoți celibi,
posibil de rit oriental, fiind ei mai nainte ortodocși.
Eu i-am prezentat la Questura din Roma unde au cerut azil politic, pe care, după o ședere de circa
10 zile în Campo-ul de verificare din Triest, l-au primit și au fost trimiși în Campo-ul de refugiați
din Latina. La intervenția mea, acești tineri au primit apoi permisul de a sta în afara Campo-ului, în
scopul studiilor.
Potrivit declarațiilor lor, căci documente nu au putut lua cu ei, Dragu era licențiat în Teologie la
Institutul Teologic Ortodox din București, în timp ce Picu era absolvent al aceluiaș Institut de grad
universitar.
Prezentați și Excelenței Sale Episcopului vizitator al catolicilor români în exil, Vasile Cristea, au
fost primiți cu rezervă și neîncredere, și tot astfel din partea celorlalți preoți români. Neavând,
subsemnatul, posibilitatea de a-i menține, cu ajutorul Asistentului Părinților Jezuiți și a Părintelui
Lacko au fost prezentați Excelenței Sale, Episcopului Paul Hnilica, care i-a luat sub protecția lui
paternă, găzduindu-i în casa sa. Prezentați de către subsemnatul și Sfintei Congregații pentru
Bisericile Orientale, aceasta, după o anumită perioadă informativă, i-a acceptat și i-a colocat în
Colegiul Pontifical Damasceno, ex-Pio Român, încredințându-i curei spirituale și disciplinare a Pr.
Miguel-Angel Batiz O.C. Rector al acelui Colegiu și făcându-i să urmeze studii teologice mai puțin
de doi ani la Pontificium Institutum Orientale din Roma. La sfârșitul anului școlastic 1975-76, au
prestat examene cu deplina satisfacție a profesorilor.
Subsemnatul, găzduindu-i în două rânduri, înainte și după Campul de refugiați, și cunoscând de
aproape formația lor spirituală și liturgică este deplin satisfăcut în acest sens. Supunându-i și la un
colocviu teologic de 4 ore i-a găsit bine pregătiți și în problemele de diferență între catolici și
ortodocși. Cunoscând arzătorul lor zel, îndrăznește să-i declare deplin vrednici pentru hirotonirea
preoțească.
Semnat: Canonicul Aloisie Tăutu, Rector, Consilier la Sacra Congregație Orientală și la Catedra
de Drept Canonic Oriental.
Ce să mai adaugi la așa minunăție ? Câte ore i-am luat, câte nopți de nesomn, cum spune
romanța !
 312

Era necesar să ne compunem și noi câte un Curiculum vitae, în care am pus toate
amănuntele care ne-au dus la deschiderea minții noastre către Teologia și Biserica Romană, plus
anii de studii și viața noastră clandestină din România, dând un mare merit părinților și bunicilor
noștri care, direct sau indirect, ne-au deschis ochii către Occidentul liber și catolic. De fiecare dată,
aminteam minunea Fecioarei Maria, căreia îi datoram succesul fugii noastre, dar nu am amintit
numele Cardinalului Woityla, deși ar fi avut mare greutate. Dar ne-am temut să nu-i facem rău,
fiind el încă acolo departe, în abisul Lagărului de groază. Numele lui Pater Rafael Haag însă l-am
pus, iar prezența bilețelelor era constant amintită, mai ales de Monseniorul, care le considera
esențiale în procesul încrederii în noi, din partea celor serioși. Dar lumea Bisericii nu era plină de
ființe serioase și numele Haag a transpirat prin prelații turnători. Nu știm cât a contribuit aceasta la
întețirea persecuției contra minunatului Pater, până la sfârșit.

84.PĂRINȚII NOȘTRI SE DUC ÎN LUNG CONVOI

SĂ NE CEARĂ DE LA CONGREGAȚIE.
Înarmați cu toată această comoară de recomandări și cu entuziasmul savanților față de noi,
Monseniorul, Pater Paolo și Pater Lacko au mers la Congregație. A fost chemat și Episcopul Cristea
și a început o discuție furtunoasă despre noi, cu marii prelați, Cardinalul Philippe, Secretarul,
Episcopul Mario Brini, Mons. Mottola, Lanza, Marusyn, Milanych, ... și cine mai era pe acolo.
Se juca deci pe viu situația noastră. Mă mir și acum, de câte personalități înalte au fost implicate
pentru „cei doi” simpli refugiați! În mod involuntar, ei ne-au făcut o mare onoare.
După saluturile de rigoare , Monseniorul a început brusc: „dragi monseniori, eu v-am adus pe cei
doi băieți aici, eu îi scot și îi duc la un episcop latin care îi va lua sub oblăduirea sa; asta pentru că
actuala Biserică Română Unită nu-i merită ”.
I-a uimit, i-a lăsat fără glas, dar oricum, au mimat durerea și consternarea. (Poate totuși că în gândul
lor, au răsuflat ușurați).
Brini rupe tăcerea de gheață:
- Păcat, Monseniore! Ei sunt doi români, doi orientali, doi bizantini! Să părăsească pe români, să
părăsească Biserica Greco-Catolică Unită, deja săracă în vocații și să meargă la latini! ....Nu e
corect, nu e frumos. Ba, mai mult, este o adevărată trădare !
- Da, trec la latini, răspunse Monseniorul, imperturbabil, pentru că Sfânta Congregație Orientală nu
e în stare să le găsească un episcop care să-i primească. Ba, mai mult, episcopul german nu îi
sustrage românilor,ci, dimpotrivă, îi lasă liberi să se întoarcă să mă ajute pe mine la Coppelle, de
exemplu, de unde eu voi pleca în scurt timp ...Și atunci, dacă vă stă la inimă situația și prezența lor,
sunteți chiar Excelențele Voastre care să-i numiți în locul meu.
 313

Era foarte clar discursul lui Aloisie Tăutu, lovea exact la țancul potrivit. Dar dumnealor s-au făcut
că nu-l aud. Deci, prin asta au demonstrat cât erau de indiferenți față de situația bisericii Coppelle și
a întregii Biserici Unite din exil. Răspunsul lui Mottola este elocvent. Mottola nu aude cuvintele
Monseniorului și-l ia la vale, ca și când Monseniorul nu ar fi deschis gura:
-Dar, de ce, Monseniore dumneavoastră căruia vă pasă atât de mult de Biserica Unită Română,
doriți să donați doi tineri teologi Bisericii Latine? Avem episcopi și noi, sau îi vom găsi. Vă îndoiți
de capacitatea noastră de a găsi episcopul și calea potrivită pentru ei? (Mottola a spus ce a spus,
spre a-i face pe plac superiorului său).
- Nu mă îndoiesc, ci sunt sigur că nu aveți și că nu veți găsi. La mine, ce-i în mână, nu-i minciună.
Poate știți povestea cu cioara de pe gard. Eu o am în mână: se cheamă episcop german, catolic get
beget. Și deschis Bisericii Unite și refugiaților. Care este episcopul Dv? El ?
Și a arătat pe Cristea cu degetul.
- Da, el, de exemplu, răspunse Mottola sfidând evidența.
Dar Episcopul Cristea a făcut grimasa pe care toți o învățaseră pe de rost:
-Nu, nu eu ! Eu, nu! Eu nu mă simt în conștiință, nici să-i primesc, și cu atât mai puțin să-i
hirotonesc. Nu-i consider pregătiți și nici măcar nu au o viață spirituală adecvată. Totuși, dacă
Sfânta Congregație mi-o cere, eu mă supun.
-Nu putem impune conștiinței Excelenței Voastre, a intervenit cardinalul Philippe.
Pater Paolo se întoarse către Cristea, răspunzându-i. Era pentru prima și ultima oară că cei doi și-au
vorbit.
-Excelență,... dar ..., eu și Monseniorul Tăutu i-am ținut în apartamentele noastre;... acești doi tineri
au locuit cu noi, au luat masa cu noi, s-au rugat, au studiat, au călătorit cu noi ... i-am urmărit pe tot
anul acesta și îi considerăm mai mult decât pregătiți și mai mult decât sinceri . Dacă vă îndoiți atât,
de ce nu-i luați în casa Dv. de ce nu-i urmăriți personal? Între timp, ei trăiesc deja sub același
acoperiș cu Dv. în același Colegiu,...i-ați fi putut urmări în fiecare zi și v-ați fi convins! Dacă aveți
fapte reale, reprobabile, pe care să le reproșați, descoperiți-le acum, aici, în fața noastră a
tuturor.Nu e de ajuns să ziceți tot ”nu și nu”.
Cristea nu s-a lăsat mișcat nici măcar o clipă, nici nu l-a privit pe Pater Hnilica, provocând chiar
uimirea prelaților prezenți care, de la Cardinal la minutanți, nu-și puteau explica aversiunea lui
Cristea față de ”cei doi” decât datorită cine știe căror informații misterioase, sigure și elocvent de
oribile pe care poate le deținea, dar nu vroia să le expună. Prin urmare, reticența Prelaților ne-
români era scuzabilă; dar a prelaților români, care au murit cu ura în suflet contra noastră e mai greu
de scuzat. Datorită faptului că au lăsat moștenire această ură și Bisericii Unite din România, fie cea
 314

clandestină, fie cea eliberată după 1989, eu îi consider și azi dușmani și adversari metafizici, în
întregime, ai sufletelor noastre, alături de securiști, care, însă o făceau din meserie.
-Nu îmi asum nicio responsabilitate, nu mă simt în conștiință; cu toate acestea, voi face orice mi-ar
porunci Sacra Congregație.
A repetat această frază de multe ori, în acea ocazie. Iar Philippe, dacă era om și nu numai Cardinal
de paie, în loc să facă pe liberalul cu el, i-ar fi zis imediat: ”Da, îți ordonăm”; sau, ”te rugăm”; sau,
”te implorăm”.(Pentru că, în acest caz, Sua Eminența ar fi ținut seama de părerile unor oameni
serioși, ca Tăutu, Hnilica, Lacko, Stimpfle, Woityla, Scalfaro, ecc. ecc..).
„Sfânta Congregație”, însă, nu i-a ordonat nimic. Așa că, resemnați, Înalții Prelați au declarat că,
dacă un episcop latin ne găsește pregătiți și vrednici, are toate facultățile de a ne hirotoni, pentru că
în virtutea ritului rămânem, oricum, bizantini. Alți preoți bizantini ai lor fuseseră hirotoniți de
episcopii latini. Aceasta era o practică normală în Biserica Romană.
- Și dispensa pentru rit?
- E simplu. După hirotonire, ei vor face cererea necesară și li se va acorda facultatea de biritualism,
permisiune reînnoită în fiecare an.
Pater Lacko, tot râzând, ne-a explicat mai târziu:
-Bineînțeles că nu sunt competenți. Ei sunt acolo în Congregație ca să facă umbră pământului, dar
în realitate facultatea biritualismului nu există. Ești bizantin cu dreptul de a sluji în alt rit și atât.
Bine, bine. Noi totdeauna am celebrat în două sau trei rituri, dar cine are timp să reînnoiască
permisele, anual, după regulă?
Era adevărat. La ”Oriental” se slujea des cu armenii, copții catolici, indienii, libanezii ...Cu Pater
Lacko, noi le-am învățat pe toate și, eu, mai ales, m-am băgat chiar în toate, slujindu-le cu ceilalți
sau singur, după ocazie și fantezie. În paralel mi-am inventat și alte rituri, pe care le-am și transcris
și publicat, spre uimirea unor Cardinali din Vatican. Dar și Pater Lacko slujea singur Liturghia lui
Hrisostom cu totul reformată, potrivit studiilor liturgice, readusă la textul original, pe cât se mai
putea. În acei ani încă aveam scrupule, acum, din fericire, nu mai am nici unul, ci doar grija de a nu
păcătui sau scandaliza.
Cristea și-a încheiat discursul cam așa:
-Aș fi fericit dacă episcopul german, înainte de a-i hirotoni, îi va pune în seminarul său.
Până la urmă, Înalții Prelați au căzut de acord cu Părinții noștri. Nu aveau alte soluții. Brini a venit
cu idea ca episcopul german să promită în scris că după hirotonire ne va lăsa la dispoziția Sfintei
Congregații.
El a cerut-o din corectitudine birocratică, nu din grija sufletelor noastre. Episcopul a trimis imediat
această scrisoare, care a fost dusă mai târziu la Palatul Sacru, unde a fost făcută „pierdută” printre
 315

dosarele proceselor-verbale de către minutanții care „nu au fost prea atenți”. ("Un astfel de caz nu
există la Vatican”, ne-a șoptit mâniat un cardinal, mai târziu: la noi nu se pierde nimic !"). Brini, ca
totdeauna, nu a fost cinstit nici măcar ca birocrat: el n-a dat nimic scris. Părinții noștri, plecând de
acolo, au făcut greșeala foarte gravă de a nu cere Cardinalului Philippe măcar procesul verbal a ceea
ce s-a discutat. (Sau, vor fi întrebat, dar dumnealor s-au făcut că nu aud). Aprobat totul în cuvinte,
la momentul potrivit verba care totdeauna volant n-au avut nici o căutare și, un an mai târziu, Brini
a negat cu inocență de înger, spunând că nici nu a auzit despre vreun episcop german și, oricum,
nu ar fi permis niciodată plecarea noastră în Ghermania.Așa că a fost ușor pentru monseniorii
Congregației să spună că nu au fost informați de nimeni cu privire la plecarea noastră la Augsburg;
și, deci, tot ei au rămas ”superiorii noștri”.
Mult mai târziu am învățat că, la Roma, spre deosebire de satele noastre românești, prăpădite
și ”înapoiate”, cuvântul vorbit nu are nici o valoare, dacă nu este și scris, și sigilat de timbre și
ștampile, cu notar, cu martori, etc.. Ba nici atunci nu e sigur, căci expresia genială, dar perversă,
”fatta la legge, trovato l’ inganno” se pune imediat în funcțiune. În tot cazul, dragii nostri Părinți
episcopi ne-au scos din Colegiu și de la Congregație așa, după ureche, pe nescrise, ca-n vremurile
bune. Îi poți acuza ? Ei rămâneau normali, naturali, într-o lume de falși formaliști, falși birocrați,
falși obedienți la false reguli.
”Noi doi”, în acele zile, nu ne-am dat seama de toate aceste mișcări pe sub mână ale Protectorilor
noștri. După ce fiecare dintre dânșii ne-au povestit cu lux de amănunte și haz întâlnirea lor din
palatul lui Raffael, ne-am bucurat în secret, chihoteam cu o bucurie supremă că vom pleca de la
Collegio și departe de dușmanii Uniți. Nu am spus nimănui nimic. Am rămas în Damasceno de
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, până-n ultima clipă.
Pe 2 noiembrie, care era ziua de naștere a lui Mami, ea ar fi împlinit 90 de ani, ne-am dus
amândoi să ne rugăm și să câștigăm Indulgența plenară pentru cei Adormiți, la catacombele Sfintei
Agnes și a Sfântului Pancrazio. Cu puțin noroc, aș fi putut face această vizită cu ea de față, în
cinstea lui Tati Popian. Dar Dumnezeu a planificat altfel - ca această povară urma să-mi rămână pe
suflet pentru următorii 100 de ani.
Rectorul Batiz a organizat, în sfârșit, câteva conferințe spirituale la Colegiu; au participat
câțiva preoți indieni și sirieni, ultra-drăguți și ultra-nevinovați; dar în realitate el a făcut-o pentru
”noi doi”, sâcâit de reproșurile Episcopului Cristea că „nu există viață spirituală în colegiul pe care
îl conduce, pentru cei doi tineri români”. Scuzați, vă rog ! Rectorul s-a obosit personal să ne bată la
ușă și să ne anunțe, iritat și nervos. În fond, numai noi eram cauza marelui său deranj.
De-a lungul celor trei zile a fost foarte atent la toți pașii noștri. Dar noi eram ca sfincșii. De
simplă poză, bineînțeles, că,în timp ce bietul preot își ținea obișnuitele lui predici teribil de banale și
 316

de plictisitoare, eu am profitat de ocazie să recitesc, în spatele lui Gigi, din poeziile lui Eminescu și
Goga.
Dar, a trecut și asta. Ne-am continuat cursurile la Oriental; eu, cel puțin, mi-am întărit controlul
asupra fiecărui gest, căci în fond ne pregăteam pentru Germania.Și trebuia să plecăm în mod
impecabil, lăsând o impresie impecabilă, dincolo de comentariile fiecăruia. Multe nu știam: când
vom pleca, cât vom sta în Deutschland uber alles, cum ne vom întoarce, în ce regim ? Dar de un
singur lucru eram siguri: că la Colegiu nu ne vom mai întoarce. Deci, ținteam să-i sorbim mireasma
ultimelor zile.

85.ÎN SFÂRȘIT, EPISCOPUL

Și, aievea. Pe 3 decembrie, tot un telefon de la don Sergio Mercanzin ne dă vestea cea
mare: ”grăbiți-vă de veniți la Padre Paolo, la prânz”.
Pater Paolo i-a luat telefonul din mână:
-Da, veniți, căci va sosi Episcopul. Veniți să-l întâlniți și să-l cunoașteți.
Se simțea frenezia victoriei din vocea bunului Hnilica prin linia telefonică.
Inventăm o scuză, ne cerem voie de la Batiz și-o luăm la trap.
Mi-aduc și acum aminte emoția cu care am luat liftul și am intrat în apartamentul din dreapta de la
etajul 6. Nici Pater, nici noul venit nu erau în casă.
-Sosesc ei, sosesc ei, așteptați aici, ne aranjă Rosetta un loc comod. Padre Paolo s-a dus să-l
întâmpine la aeroport.Așa face el cu persoanele pe care le stimează.
Greșea. Pater Paolo se comporta la fel cu toți, nu rămânea dator.
Și iată c-au sosit. Padre Paolo se arată primul, cu zâmbetul lui unic, deschide canaturile,
după care se retrage și lasă să intre în salon trei domni, între două vârste, îmbrăcați în costum negru
impecabil, cu gulere albe imaculate pe jersee negre delicate care ne-au salutat în mare stil. „Trebuie
să fie secretarii”, mi-am spus. Observai imediat inelul pe degetul unuia dintre ei. ”Deci, mi-am zis,
și secretarii sunt episcopi aici”. Dar nu putea fi adevărat, prea au intrat ”normal”. L-am întrebat
totuși, pe cel cu inel, cu respect cuplat cu uimire:
-Sind Sie Bischof?
Și el, cu un zâmbet dulce și tolerant, a răspuns:
-Jawohl, ich bin Josef Stimpfle, Bischof von Augsburg.
Aoleu ! Ce rușine am simțit, să mă adresez în așa fel, ca un mitocan ! Să nu recunosc un
episcop principal, măcar după mers! Căci și mersul este altfel, cu fiecare urcare în grad ! (Am scuza
că Stimpfle făcea excepție, el mergea și-n procesiuni ca un umil țăran bavarez, întors de la secerat).
 317

Și m-am și explicat mai târziu, în râsul general: până în acel moment eu nu am întâlnit decât
episcopi îmbrăcați cu mare fast care, când apar în public, așteaptă să se tragă clopotele, li se
intonează Pre Stăpânul, în timp ce i se sărută mâinile care binecuvântează, i se adoră și veșmintele
sacre, ca pe sfintele moaște. Și în biserică, Prea Sfințiții nu ating dușumeaua cu picioarele decât pe
covoare cu vulturi, lucrate artistic în fir de aur. Era adevărat că Padre Paolo, când ne-a întâmpinat
prima dată și chiar mai târziu, purta un fel de salopetă și mergea în papuci de casă. Așa că îl luasem
drept omul de casă al episcopului, pe care de fapt nu-l avea. Acum ”germanii” erau îmbrăcați de
călătorie, dar totuși, fără nimic onctuos, afectat sau cel puțin distinctiv, ... Și pentru o clipă m-am
găsit în dilema lui Avraam: care din cei trei ar fi El? Aceasta, pe lângă faptul că am descoperit în
germanul care sosea în viața noastră ”un om fără nici un vicleșug”, o excepție între excepții.
Ce gafă, totuși, să-l întreb: Sind Sie Bischof? Mi-e rușine și acum, după 34, adică 134 de ani. Și eu
care mă pregătisem că-i cânt un solemn ”Ton Despotin” cel puțin în glumă! Și el, când colo, a venit
în haine civile, mimetizat pe lângă secretari,ca la o cafea cu noi, la botul calului......
-În sfârșit, un episcop pe măsura noastră.
Și mi-a venit în minte fraza Monseniorului Brini: ”nu-i putem primi, pentru că ei sunt prea mici și
noi prea mari!”
A fost bucuros să mă audă vorbind în germană, dar el vorbea bine italiana, așa că nu ne-a
fost greu să ne înțelegem, dar mai ales să ne încălzim imediat inimile, să devenim reciproc membri
ai familiei, prieteni din copilărie, colaboratori în aceeași subversiune și să facem cu sîc tuturor
micilor și marilor prelați care ne tulburaseră viața până acum.
Prânzul a fost scurt, dar bucuria peste măsură, încrederea imediată, iar povestea noastră a
impresionat profund și nu a existat nicio îndoială, nici măcar pentru o clipă, în niciunul din ei.
Josef Stimpfle a ascultat, a rîs cu poftă, rîsul lui era molipsitor, altfel decât al lui Pater Lacko, (care
a apărut și el la sfârșitul mesei), după care a vorbit scurt și fără introduceri cu acel accent german
specific care mi-a plăcut numai la el:
- „Deci,vom fhace așha : noi, la Augsburg, avem hirotonie diaconhală duminicha dinainte de
Crăciun: 19 decembrie. Voi, dragi tineri teologi, veniți la mine cu câteva zile înainte, veți face
exercițiile spirituale împreună cu ceilalți candidați,... mi se pare că avem 11, veți fi cu toții 13
(râsete, pentru numărul foarte simbolic, eu, desigur, ca-n personajele lui Henrik Ibsen eram al 13-
lea....!) ... Și vă voi hirotoni împreună cu ei. După care, dacă vreți să sărbătoriți cu noi Crăciunul,
voi fi foarte încântat. Apoi, când încep cursurile la Universitate, vă întoarceți la Roma. În iunie, de
sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, veți veni din nou la Augsburg și vă voi hirotoni preoți!
Așa că, în felul acesta, veți fi atins obiectivul pentru care ați suferit atât de mult, și veți putea lucra
în ogorul apostolic împreună cu fratele Paolo și, de asemenea, pentru compatrioții voștri...
 318

Desigur, când veți avea plăcere, veți veni și la Augsburg, să învățați perfect limba germană și să
îmbogățiți sufletele Diocezei mele cu dureroasa voastră mărturie” .
Și a adăugat:
-Și veți fi încardinați în Dioceza de Augsburg.
Simțeam că visez. Lui Gigi îi dăduseră lacrimile.
-E prea frumos ca să fie adevărat, am rostit eu extaziat, în râsul general.
-Domnul este care face și desface totul, a răspuns Kir Josef. Trebuie doar să acceptăm cu bucurie tot
ce ne dă Dumnezeu.
Așadar, el nu ne incardina la Pro fratribus, ci direct în Dioceză, așa cum prevedea legea canonică !
Nu se putea mai bine !
-Father, vom veni imediat, am spus împreună, în timp ce îl îmbrățișam ... Ca să ne exersăm puțin
în die Deutsche Sprache.
- Cu plăcere, vă aștept. Și, te rog: Tu, Lino, adu vioara!
Zis și făcut. Cu promisiunea în inimă de a păstra secretul până după hirotonie ...
Am zburat la Colegiu ca gândul, după ce am acoperit de sărutări pe toți comesenii, chiar și
pe Rosetta. Într-o singură noapte trebuiam să ne facem bagajele, căci am fi ieșit din acel colegiu
odată pentru totdeauna. Oricum plecarea noastră spre Ghermania nu trebuia să rămână secretă;
hirotonirea însă, da.
A rămas să dezlegăm nodul care ne lega de Colegiul Damasceno și implicit de Sfânta Congregație
Orientală. Socoteam că Părinții noștri protectori, cu vizita lor simandicoasă, încheiaseră totul în
glorie și că mai aveam doar să ne luăm rămas bun.......
Alergarăm chiar în acea după masă de 3 decembrie la ușa Rectorului Batiz... și nu știu nici astăzi
cum a reușit să ne primească, să ne asculte și să nu cadă de pe scaun ... Am fost foarte rapizi, eu
chiar ascuțit, făcând totul pentru a imita răceala și tonul lui oficial:
-Reverendissimo Padre Rettore, Excelența Sa, Monseniorul Josef Stimpfle, episcop de Augsburg
ne-a incardinat în Dioceza sa și ne vrea în seminarul său, ca să ne pregătim pentru hirotonire. Prin
urmare, vă mulțumim sincer pentru tot și părăsim Colegiul. "
Și, nelăsându-l să-și tragă răsuflarea și să iasă din uimire, am încheiat, împreună cu Gigi:
-Vă rugăm să transmiteți mulțumirile noastre tuturor superiorilor și binefăcătorilor, mai ales
Monseniorului Cristea.(sic!)
Am fost scurt, pentru că știam că va raporta totul, chiar și o posibilă grimasă. Care ar fi fost
a doua, a mea, după cea contemplată de Monseniorul Mottola, la prima mea vizită.
 319

Batiz, desigur, nu se aștepta; s-a arătat uimit, paralizat ...Poate că se gândea că nimeni până
la noi nu-l pusese de atâtea ori în fața faptului împlinit..... dar, ca bun rector, aspirant la episcopat
(nu a reușit, oricum), și-a revenit cu o anumită vigoare.
El mima un chip neutru, rece, trufaș, formal, birocratic etc. etc ...Poate nici nu era așa, dar poate
citise bine pe compatriotul său Gracian și învățase ceva de pe acolo..
-Bine, bineeee, dar ... nu cred că acest lucru este posibil atât de curând ... poate că nu ați
înțeles corect ... este prea multă grabă în gestul vostru.....
Răspundea rece, oficial, perfect formal, criptic și impersonal, la doi inși pe care-i credea rău
informați. În acea seară el a rămas convins că nouă, ca doi derbedei de meserie, așa cum de fapt ne
zugrăveau zilnic prelații români, ne ajunsese cheful să fugim din Colegiu, sătui chiar și de minima
disciplină de acolo. Era ciudat pentru oameni ca el că episcopul german ne putea incardina fără a
avea un nihil obstat scris de Vatican, citește Sfânta Congregație Orientală, Secretariatul de Stat,
Congregația Clerului, Secretariatul pentru Unirea Creștinilor ... și cine știe câte altele….; și apoi,
fără „trecerea de rit” sau cel puțin permisiunea pentru biritualism (acela inexistent, cum rîdea în
hohote Pater Lacko!); și, mai ales, fără să-l fi întrebat nimeni pe el, Rector al unui Colegiu
Pontifical, și încă ce Colegiu! Era și mai de neconceput ca un astfel de gest să-l fi aflat din gura
noastră. Prin urmare, Batiz era mai mult sceptic decât furios. După decenii, îmi amintesc starea
sufletească a tuturor celor ce ne stăteau împotrivă: „lasă-i să facă, lasă-i să se emoționeze, lasă-i să-
și găsească drumul, că noi știm de la început că nu vor putea depăși mașina birocrației noastre
infernale, care nu cunoaște talente, virtuți, merite, mărturiile sacrificiului, ale inocenței, sau zelul
pentru suflete ... "
Știau asta. Eu, doar decenii mai târziu am înțeles-o. Și în timp,.... ca să nu fim totuși zdrobiți.
-Șiiiii, când aveți de gând s-o întindeți?
-Chiar și mâine !
-Mâine e sărbătoarea patronului colegiului, Ioan Damaschin.
-Aaa, știam. Rămânem să mulțumim tuturor și să ne luăm rămas bun
-Bine,bine !....Să lăsați toate la locul lor. Cheile să mi le dați mie !
-Desigur.
S-a uitat lung, neîncrezător, în timp ce-i făceam temenele bizantine.

Și totuși, pasența era de partea noastră. Josef Stimpfle ne-ar fi scos din mașinăria infernală,
din care nimeni nu scotea pe nimeni cam de vreo 1000 de ani. O făcea datorită caracterului lui
profund uman și natural, unic între episcopii puternici ai secolului. Dar și pentru că, probabil, nu
știa prea multe de noi. Pentru el, doi tineri catolici ”vor să devină preoți, sunt eminenți la studii,
 320

apreciați cu entuziasm de marii savanți de la Roma, germani incluși, recomandați de încercați

părinți duhovnicești și mai ales de episcopul episcopilor, Padre Paolo”.... ce să mai pretinzi mai
mult de la cineva?” Acesta era raționamentul părintelui Stimpfle. Îi scăpa faptul că eram ”bizantini”
deci, el ne putea lua numai dacă ni se permitea trecerea de rit sau ”biritualismul”: îi scăpa faptul că
refugiații din Comunism nu erau deloc și nu sunt agreeați; a te ocupa de ei era o greșală care te
costa cariera și dezonoarea. Îi scăpa faptul că însuși Padre Paolo era urât și dușmănit și pe față și pe
ascuns, de la Papă în jos, -(nu totdeauna, ci după nevoi diplomatice; așa cum, din alte motive, dar
din aceleași interese diplomatice, era iubit și urât, după caz, cel ce trebuia să devină bătaia de cap
numărul unu a Vaticanului, Arhiepiscopul Ilarion Capucci, viitorul nostru prieten și Părinte); lui
Stimpfle îi scăpa faptul că gestul lui cu ”noi doi” constituia o palmă dată direct Congregației,
Uniților, Secreteriei de Stat, tuturor celor ce n-au fost în stare să rezolve cazul nostru și s-au câcâit
până în ultimul ceas, până am devenit ”internaționali”. Poate că gestul lui a fost primit cu un suspin
de ușurare. ”Ne-a scăpat de ei”. Și dacă eu aș fi fost cuminte, Stimpfle i-ar fi scăpat într-adevăr de
noi, dar și pe noi de ei. N-a fost să fie, iar Istoria noastră a luat un curs shakespearian sau sofoclian,
după caz.

Batiz a raportat mai sus celor care știau deja și celor care nu știau. Ei ”l-au liniștit”: „un
neamț ne-a luat-o înainte, acum calmează-te”. (Dar, el știa că gestul nostru reprezenta o altă lovitură
dată imaginii sale de rector incapabil să prevadă mișcări jenante pentru Curia Vaticanului!) Cu toate
acestea, ei au fost prevăzători, prin faptul că, așa cum am spus, nu au dat nimic în scris, nici lui
Stimpfle, nici nouă... Astfel, un an mai târziu, puteau să se lamenteze cu voce duioasă, tipică acelor
coridoare sacre, că ”Dânșii nu au știut nimic. Că ieșirea noastră din colegiu a fost o evadare ilegală
și necorespunzătoare”. Din păcate, din vina mea, din prea mare vina mea, au avut.... ”dreptate”. Mă
voi explica la momentul potrivit.
Abia am ieșit de la Batiz și Monseniorul Cârnațiu, care, cum am spus, locuia în colegiu în
fața camerelor noastre, ne bătu la uși și ne spuse așa, ca-ntr-o doară: ”dragi băieți, veniți să cinăm
împreună în oraș”.
N-am știut niciodată dacă acest gest a fost o coincidență, sau a auzit de la Rector că plecăm la un
nou episcop, într-o nouă situație și vroia să mai scoată ceva de la noi, cu care să ne persecute mai
departe.Nu, nu o spun din răutate, ci din realism. Frumoasele gesturi ale acestui om față de noi, cum
a fost și invitația de a-i intra în casă în lipsă spre a –mi înregistra discurile sau a-i devora biblioteca
erau dublate de noi comentarii, chiar puse pe hârtie, de continue aluzii picante și răutăcioase,
privitor la statutul nostru de spioni și de catolici contrafăcuți. Oricum, acceptarăm cu curiozitate
invitația și încheiarăm faza vieții noastre alături de el cu o ieșire mondenă într-un elegant restaurant
 321

din centrul Romei. A povestit ca-n vremurile bune, ceva am îndrugat și noi, cina a durat 6 ore. Și
ne-am desfătat cu adevărat. Numai în cer voi înțelege misterul acestui om.
A doua zi, pe 4 decembrie, hramul Colegiului. Rectorul, episcopul Cristea însuși m-a
invitat să iau vioara și să le cânt; părinții indieni și arabi au cântat cu noi și aproape că voiau să
danseze .... Episcopul Cristea a cântat cu noi romanțe românești: Pe lângă plopi, Plesnind din bici,
Zău zău, Tudorițo nene.... Părea a fi un gest de familiaritate, poate de împăcare. În schimb, era
culmea iluziei. Zeci de ani mai târziu, ultimul meu persecutor, episcop italian, a făcut același gest,
invitându-mă să cânt chiar și în timpul Liturghiei sale; dar era un gest care trebuia să acopere
veșnicia unei imense infamii. Perfidie subtilă, dulce și otrăvită, așa cum știu să combine oamenii
rafinați în rău.Voi povesti-o.
În timpul prânzului am ținut un discurs de adio care a emoționat pe toată lumea, cel puțin în
aparență. Episcopul Cristea a replicat, arătându-și bucuria că „în cele din urmă ne vom așeza într-un
seminar cu o viață spirituală”. Ne-a urat noroc, ne-a îmbrățișat și ne-a binecuvântat. Noi i-am
promis toată afecțiunea și colaborarea noastră și el a răspuns cu acel zâmbet de certitudine că vor
trece ani lungi până la diaconatul și preoția noastră, care îl vor cruța de colaborarea noastră.
Duminică, 5 decembrie, la orele 8 seara, am părăsit definitiv Colegiul Damasceno; ne-am luat
toate boarfele și ne-am întors în camerele noastre din casa Maicilor Oblate, în Parioli. Casa lor
comună, care devenise deja a noastră, o simțeam ca un loc ceresc pe pământ.
Episcopul de Augsburg a văzut și el toate acestea și nu s-a îndoit de nimic.

Plecam îmbogățit cu cărți prețioase și albume din biblioteca vechiului colegiu român, cu
permisiunea episcopului Cristea, pe care le păstrez și astăzi cu devotament. Este singurul câștig din
acea perioadă, plus înregistrările muzicale ale discurilor monseniorului Cârnațiu și frumoasa
priveliște asupra Romei din înălțimea lui Janiculum.

86.”TRĂDARE !”
După plecarea noastră din Colegiu și inclusiv din Biserica Unită, toate gurile au pronunțat
cuvântul: ”trădare”. După un an de boicot în care ți se spune să te întorci de unde ai venit și că nu
vei fi niciodată acceptat, acum, după ce ai găsit un loc pe planiglob, tot tu ești ”trădătorul”. Chiar și
Monseniorului i- a scăpat această expresie, exact când îi scria episcopului german cea mai frumoasă
recomandare pe care o ființă sublimă o putea scrie ... Dar cine și-a imaginat că acest gest va fi
comentat pe larg în notele informative date Securității de visitors catolici, nu numai români, și
păstrate până astăzi în arhivele Bucureștiului deschise publicului!
 322

Cu siguranță, plecarea noastră a fost o lovitură de maestru. ”Doi trădători, doi spioni, doi
perverși, doi vagabonzi”, primiți cu toate onorurile de către un episcop atât de important al Bisericii
Latine!
Gestul a enervat pe toți membrii Bisericii Unite din exil; ceea ce au auzit urechile noastre și urechile
prietenilor noștri ar putea forma conținutul unei mari reviste satirice; sigur că fiecare și-a luat câte o
pastilă. Și de câte ori ne-am poticnit pe cale, dumnealor au prins ocazia să ne calomnieze încă
multe decenii, cu suficient succes.
Prelații italieni ai Vaticanului, pe de altă parte, au avut o atitudine ambiguă: nu se știe dacă
prietenoasă sau neîncrezătoare. Padre Eleuterio Fortino de la Secretariatul său „pentru unirea
creștinilor” a fost de la început împotriva gestului nostru de „convertire” și a îndemnat Congregația
Orientală să nu ne accepte. Cu toate acestea, am citit aceste rânduri în dosarele Securității:
„Fortino declară în fața șefilor Departamentului Cultelor și a diferiților șefi ale Organelor noastre
din București că știe că Dragu și Picu au fost boicotați de greco-catolici, fiind acuzați că sunt
spioni comuniști; așa că i-a sfătuit să părăsească Biserica unită și să meargă la latini ”. * (Fals,
Fortino nu ne-a spus așa ceva, nici nu putea, în singura întâlnire oficială avută cu el, trimiși, noi, de
Monseniorul, să-l înbunăm.).50
Îmi imaginez privirea mulțumită a „Organelor” care știau foarte bine că nu eram spionii lor; dar și a
altor Organe, tot ale Securității, care or fi crezut în această versiune și care și-or fi imaginat că
eram cu adevărat spioni, dar de înaltă clasă, sub acoperire, dependenți de ierarhi superiori lor, tip
Pacepa, mai știi, în aparatul de represiune și spionaj al RSR. Acest lucru îl credea și preotul
minutant Ioan Tăutu, așa cum apare dintr-o notă a unui infam căruia prostuțul i s-a plâns de noi 51.
Oricum, toți erau satisfăcuți când cineva părăsea Biserica Unită.

87.LASST UNS GEHEN…. IN GERMANIA.

Trebuia, deci, să plecăm în Germania. Oh, cât de mult ne-a ajutat călătoria noastră din vara ce
trecuse, ba chiar și cea din anul trecut, în Germania ocupată, jinduind, la Zid, după libertate.Nici nu
se putea altfel. Când am ales care limbă să o învăț în privat din cele ce nu învățam în școală,
Dumnezeu m-a inspirat să aleg germana, nu engleza, în indepărtatul 1967. Padre Haag, ba chiar și

50
La 28.9.1985, în Dosarul secret 51442 vol.1, nr 3, secția 4, pag 43-51, microfilm citit pe geam.Idem în Dosar Picu, tot
pe microfilm, aceeași dată.
51
Este vorba de telegrama în cifru a lui ”Codruț” trimisă de la Ambasada RSR din Roma pe 5.3.1989, destinată HBO,
(Șefilor de la București) care știa de la infamul ”Doru” azi, în 2021, mare prelat catolic latin la București, care primise
plângerea lui Ioan Tăutu, că ”cei doi crează probleme numeroase Vaticanului și părerea generală e că sunt puși în
slujba unor elemente care-i plătesc pentru a-i compromite pe Șefii Vaticanului”. Stau și azi și mă gândesc: la cât de
compromiși erau și sunt, la câte ticăloșii fac, ce mai puteam noi adăuga în a-i compromite? Desigur eu adaug cartea
aceasta a vieții noastre, care-i judecă fără apel. Dar ea este a posteriori, căci noi venisem la Roma ca la o Mare de
lumină și iubire, nu ca la o mare de rușine și falsitate ontologică.
 323

muzicologul George Bălan, în zilele lui de stimă pentru mine, îmi spuneau clar: fără cunoștința
limbii germane, nu ai acces direct la filosofie, nici la teologie biblică și nici la antroposofie. Acum
știu de ce. Pentru că Dumnezeu alesese Germania unde un Episcop german trebuia să ne scoată din
troacă, și ne- a scos. Deci trebuia să știu germana, ca să predic, să cânt și să desfăt, să enervez chiar,
pe unul dintre cele mai luminoase și mai fidele popoare ale lumii.
Maicile Oblate scriu și ele:
6.12. 76.
Spre marea noastră bucurie, Maica s-a întors astăzi la ora 15, am mers la gară să o luăm
împreună cu Giorgio. La ora 23.30 seminariștii noștri au plecat în Germania pentru a fi hirotoniți
diaconi. Ne rugăm ca Domnul să îi însoțească și să le îndeplinească dorințele.
16.12.76. SERGIO.
(Ziua în care Maicile cunosc pe amicul nostru Sergiu, care va deveni, până astăzi, preotul lor).
După-amiază, Maica și sora Alexandrina au mers să facă diferite comisioane. S-au dus să-i ducă
un mic cadou lui Sergio (un prieten al lui Lino și al lui Giorgio, care este sărac și singur și se află
la colegiul Damasceno, unde și el studiază pentru a deveni preot). Apoi s-au dus să cumpere
mâncare ... ..

Luni, 6 decembrie, ore 23,30, ne suim în tren, după ce am făcut coadă la consulatul Austriei pentru
viză dublă. Era singura țară din Europa liberă care îngreuna drumul refugiaților, alături de Spania..
A urmat o noapte și o zi de călătorie și marți seara, 7 decembrie, eram în Augsburg. Călătoria și tot
ce s-a întâmplat după aceea a fost darul lui Moș Nicolae, care a coborât din cer pentru copiii
nevinovați, exact în acea noapte a voiajului nostru spre Nord.
XXX
Am fost întâmpinați ca doi prinți. De către toată familia Episcopului. O familie cel puțin
minunată. Mama episcopului, bătrână, foarte bătrână, mi-a întrupat deja pe Mami a mea, și mi-a
devenit imediat dragă. Dar și noi ei. Vorbea doar dialectul bavarez îngust, al satului ei, dar limbajul
meu față de ea era să-i sărut mereu mâinile.
Sora episcopului, Rosa Stimpfle, nepoatele, focolarinii italieni și germani, care umpleau
etajul inferior al Palatului arhiepiscopal, ne-au dat imediat afecțiune, înțelegere, interes, atenție
supremă. Am fost obligați să povestim în italiană și germană toate aventurile noastre, evadarea,
viața cumplită din Est, speranțele noastre. Vioara mea cânta la orice oră, pentru toată lumea, la
masă, la Missă, la sărbători, mai era puțin și cântam și-n Dom. (N-am avut timp!).Ne urmăreau cu
entuziasm, toate gândurile noastre deveneau imediat realitate.
 324

Am fost conduși imediat de episcop Însuși, să locuim în cele mai frumoase camere din palatul
arhiepiscopal:
-Uite, Linus, asta e camera Cardinalului, adică aici e găzduit, după ocazii, un cardinal, dacă nu un
rege. Eu ți-o ofer ție.
Camerele erau regale. Am găsit atârnate niște veșminte din vechi timpuri, și cu ele ne-am făcut cele
mai frumoase fotografii pe care le avem din anii aceia.
Aveam liberă trecere în bibliotecă, (ah, splendoarea cărților și hărților antice!) în capela din curtea
interioară și de fapt în tot palatul, afară de camerele lor private. Iar în minunatul Dom de peste
drum, al cărui ceas trezea și vii și morții la orice oră, ne-am bucurat de toate Missa-ele marilor
Maeștri, plus Domknabenchor și soliștii pe care nu-i mai auzisem de la Sfântu' Iosif din București. .
.....
Din prima zi am asistat la toate Missaele private ale Episcopului, ca ministranți; dar el nu se
mulțumea numai cu atât: ne-a dus cu el la toate Liturghiile sale solemne, la toate adunările,
conferințele, sărbătorile și aniversările, urmate, fiecare, de prânzuri și mese luxoase și rafinate, unde
eram mereu în dreapta lui, în locul de onoare, ca veritabili consilieri ai lui... de se minunau cu toții,
și preoți și parohi, și autorități constituite și oameni de rang înalt, care probabil își închipuiau că
eram ditamai reprezentanți ai Romei eterne și... misterioase. Vorbeam acea germană modestă pe
care ne-o aminteam: eu mai mult, pentru că Gigi se dedicase englezei, ca student, nu ca mine; dar
Episcopul nu vorbea niciodată germana cu noi, ci numai italienește. Și din conținutul a ceea ce
spunea, râzând cam mereu ironic, am înțeles curând că o făcea pentru a comunica liber cu noi, ca
nimeni să nu înțeleagă cum comenta el despre lucruri jenante, secrete, făcând glume, critici la
diferite gesturi sau conferințe la care asistam împreună. Și era fericit că-l înțelegeam numai ”noi
doi”. Era un ”Amor”. Și o ”surpriză”. El se scuza imediat în fața celorlalți că ”noi doi tocmai am
sosit în Deutschland și înțelegeam mai bine italiana”. Era deci clar că ceva înțelegeam, așa că înalții
demnitari ni se adresau destul de des, cerându-ne să le povestim despre Roma, Rumanien, Russland
și alte tărâmuri....Și Stimpfle rîdea satisfăcut ! ... Știa el de ce.
Eu îmi exprimasem deja de la Roma dorința să vorbesc seminariștilor. Iar Stimpfle m-a
aprobat cu entuziasm.
Tot avea el în program o Missă solemnă chiar la seminar, așa încât nu se putea o mai bună ocazie.
Mi se pare totuși că a programat-o datorită nouă: ca să fim cunoscuți și ca să dea amploare
conferinței mele. Am ținut o prelegere foarte reușită, în fața celor 80 de seminariști pe care-i avea
Augsburgul în acea vreme și a corpului profesoral și a multor iluștri invitați. Ei bine, o pregătisem
de la Roma, în italiană. Bunul Leo, secretarul părintelui Paolo, mi -a tradus-o într-o germană
clasică. Astfel, duminică, 12 decembrie, după Liturghie, (în care am fost ministranții principali la
 325

altar,-eram totuși cu doi trei ani mai în vârstă decât ”seminariștii”- ba chiar am citit și lecturile, iar
italiana lui Gigi a fost foarte gustată), am făcut o expunere despre persecuția în Comunism, care a
atras discuții pline de viață și laude din partea profesorilor, studenților, a tuturor Mărimilor
prezente, mulți impresionați sau chiar uimiți de expresia mea repetată: „ noi am pierdut războiul
împotriva sovieticilor și aceasta a fost nenorocirea noastră. Trebuia să-l câștigăm ”. Frază pe care
în Germania, în mod deschis, am pronunțat-o doar eu, chiar dacă toți o gândeau; și o mai și puneam
în toate sosurile. Le plăcea, iar uneori mai vedeam și câteva lacrimi la gene..
Am cunoscut pe candidații care urmau să fie hirotoniți cu noi; Gigi le-a vorbit mai mult în
engleză, eu, în germană ... și ca autentici candidați „fără seminar”, vorba bunului Cristea, ar fi
trebuit să rămânem acolo cu ei, cel puțin în acele zile; dar Episcopul ne-a dorit cu el, continuu,
dimineața și seara, la prânz, la prăjitura de după masă, la cină, la Missă: noi, cu toată familia și
prietenii lui, fără pauză. Și cu vioara, mereu, în acțiune. Așa că, după prânzul de la Seminar, ne-a
invitat în mașina lui. ”Regens” și seminariștii ne-au salutat patetic de la poartă iar noi ... acasă,... la
Palat.

Duminică seara, înainte de cină, dulcele om ne chemă să ne dea câteva sfaturi cu privire la
Exercițiile spirituale, pe care trebuia să le urmăm împreună cu ceilalți candidați, înainte de
hirotonire.
-„Uitați, vorbesc chiar acum cu directorul spiritual, Părintele Waldmann ... care va predica
Exercițiile”.
L-a chemat în fața noastră. Și personajul îl ținu într-o conversație lungă, în dialect, care nu l-a prea
distrat.
-Să mergem la cină, a încheiat el.
Și la cină ne-a vorbit în italiană, încă o dată pentru a ne putea spune, în public, toate secretele pe
care și le dorea, departe de urechile curioase. Nu era vorba de mamă sau de Rosa, cât de secretarul
Rudolf, de nepotul, viitor preot și de alți câțiva comeseni obișnuiți, rude sau notabili din oraș. Ei nu
trebuiau să știe daraverile dintre ”noi trei”.
- Father Waldmann, spiritualul seminarului, nu vrea să vă primească la exercițiile lui împreună cu
candidații noștri, pentru că spune că nu vă cunoaște, nu vrea să-și asume responsabilitatea și mai e
preocupat că nu știți bine limba germană, pentru a-i înțelege discursurile .
Eu deschid imediat ciocul:
-Pater, vom putea înțelege esențialul. Iar discursul religios îl înțelegem chiar foarte bine....
- Nu vă faceți griji, nu este o problemă. El este bătrân, are curiozități, obiceiuri, idei fixe, ...ca toți
bătrânii, ha ha ha....(Stimpfle avea atunci 60 de ani, avea dreptate...).
 326

Noi o să facem așa: eu vă găsesc un preot italian, îl am deja,cu care veți face aceste exerciții: aici,
lângă noi, la Ottmaring, unde avem marele centru al focolarinilor. Aici, Chiara Lubich e la ea
acasă.... Se numește Don Aldo, preot focolarin,care este un prieten foarte bun și om profund. Veți
merge acolo, în casa lor, veți medita 4-5 zile cu el și apoi sâmbăta viitoare, la Missă, vă puneți în
rând cu ceilalți și vă voi hirotoni diaconi. Astfel, nimeni nu va avea nimic de spus.
Și ... mâine, înainte de plecare, vă voi acorda Ordinele minore, conform regulilor canonice.
A spus-o râzând, sigur că vorbea despre lucruri evidente și ușor de rezolvat. Heee, noi
călcam încă pe calea în suire către cele înalte unde totul este ușor și simplu, creștinesc.
Eu însă am primit această schimbare cu puțină bucurie, chiar dacă ni s-a spus că era un detaliu lipsit
de importanță.
Ca să demonstrez quod erat demonstrandum, cât de naiv și departe de realitate eram, cu toate
studiile mele ortodoxe-catolice de premiant și experiențele mele din lumea perversiunii comuniste,
(toate inutile în fața aparatului canonic catolic), transcriu aici considerațiile mele pe care i le-am
făcut lui Gigi:
-Mă agasează acest ” Father spiritual” neamț . Obiceiurile sale? Ce legătură au cu misiunea lui
specifică? Ce legătură are responsabilitatea lui cu exercițiile? Episcopul nu ne trimite acolo să fim
verificați! De ar fi așa, bietul bătrân are dreptate: cum poate ghici sufletul a doi străini în două zile?
Dar cine merge acolo este deja ales. Mergem să medităm, nu să fim puși la probe. Și apoi, de unde
știe el că nu îi înțeleg discursurile, când eu înțeleg Faustul lui Goethe? ....
Gigi a râs:
-Înțelegi Faustul lui Goethe pentru că îl știi pe de rost în românește ...
Eu:
-Și predicile lui banale și seci nu le știu pe de rost?
- Hai, a tăiat scurt prietenul, să fim atenți, să nu stricăm totul pentru o nimica toată...
- Bine, vom vedea ...
Dar episcopul se grăbi să repare întru câtva știrea nu prea veselă cu alta, mai lejeră, care ne-a
umplut de uimire. Cu obișnuitul său zâmbet ironic, ne spuse în germană pură:
-Mâine dimineață, Linus trebuie să meargă să se tundă, că are părul prea lung și nu intră harul ...
Toată lumea râde pe nemțește
-Și apoi, veți merge amândoi cu sora mea să vi se cumpere haine noi, la comandă.
Frizerul s-a cam mirat de părul prea lung al unui viitor preot, pardon. Și am ieșit de acolo, cum se
zice, ras, tuns și frezat. Iar în magazin, sora Rosa Stimpfle nu a scutit nimic, nu s-a gândit la
economie: ne-a îmbrăcat din cap până în picioare, di granda, vorba Mamei mari. Costume negre, ca
pentru miri sau prinți, cămăși impecabile, pantofi, ciorapi de lux, gulerele imaculate, care
 327

deveniseră uniformă germană în locul vechilor sutane popești. Gigi arăta ca un Parsifal, ieșit direct
din castelul lui Ludwig, în timp ce eu mă gândeam că în viața mea nu purtasem atâta valoare, cu
atâta eleganță. Așa voia Mami să mă îmbrace, dar nu avea cu ce. Ce-ar fi zis acum, mă gândeam ?
Era prea frumos ca să fie adevărat?
Deci, luni 13, după ce ne-am întors din magazine ”tăiați în marmur, cu steme și hlamide” 52,
îmbrăcați de parcă am fi ieșit din cutie, cu vioara restaurată la atelierul de lângă Catedrală, gata
pentru concerte surpriză, pedantul Rudolf Kolezko, secretarul Episcopului, ne-a însoțit în Capelă,
unde episcopul era deja pe tron, să ne dea ordinele minore.
-Sunteți gata ?
-Jawohl, suntem gata, am strigat frenetic, în loc de „Sunt gata”. Am strigat și pentru alter-ego.
Bunul Josef, tot cu zâmbet, urmă:
„In Christo nobis dilectum Ion Catalin Dragu, (nemții nu mi-au pronunțat niciodată bine numele),
legitime nobis praesentatum juxta Sanctae Romanae Ecclesiae modum et consuetudinem inter
candidatos ad diaconatum et presbyteratum admissise”.
Eram deci, prezentați legitim și admiși, tot legitim. Putea să nu fie așa ?Parcă nu-mi venea să cred.
Pe 14 decembrie ne-am întors prin diferite magazine, însoțiți de Rosa Stimpfle, minunata soră a
Episcopului, căci nu se sfârșiseră cadourile și surprizele plăcute. La prânz, am cântat din gură și din
vioară pentru focolarini, care au vrut să-și ia rămas bun de la noi, știind că vom merge la seminar,
probabil pentru a ne pregăti pentru cine știe cât timp pentru hirotonire. Josef Stimpfle a fost mai
mult decât discret cu toată lumea, cu excepția noastră. Nu a furnizat nimănui date, știri, informații.
Abia mai târziu am înțeles că, în ceea ce privește primirea și hirotonirea noastră, el a vrut și trebuia
să pună pe toți în fața faptului împlinit. Gigi a înțeles-o aproape imediat, eu, abia astăzi, în 2020.
După-amiază, cu bagajele făcute, bunul Tony, șoferul italian al episcopului, tot focolarin și
el, ne-a însoțit la Ottmaring. În pădurile acoperite de zăpadă mi-am recunoscut pădurea de la
Bistrița, unde ani de zile, luând-o drept catedrală gotică, mi-am făcut exercițiile și retragerile
clandestine și solemne, așteptând cu nerăbdare momentul care, în sfârșit, mi se oferea acum în dar.

88.PĂI CE, CHIAR CREDEAI?

Ce să mai fac acum? Să Vă povestesc cea mai mare prostie pe care am făcut-o în viața
mea.???Hm, n-am de ales. Nu pentru că ar fi fost cine știe ce, ci pentru că a fost pietricica șugubeață
care a răsturnat carul mare. Carul vieții mele întregi. Da, sigur, căci, dacă mă gândesc bine, mi-a dat
viața peste cap până azi, dacă prin viață înțelegem un curs normal, cât de cât logic, măcar, al

52
Eminescu, Gemenii.
 328

evenimentelor exterioare. O povestesc ca ”aviz amatorilor”. Zic și eu ca-n basmele lui Creangă:
”cine-o face ca mine, ca mine să pață”.....Adică, nu, mai degrabă,.... vă, rog, să nu faceți ca
mine....că mi-e milă de voi....
Nu, nu a fost păcat, dimpotrivă. Dar, în lumea aceasta prostia atârnă mai greu decât păcatul.
Nu știu dacă, în ce voi povesti, va fi și o încercare de justificare. Să vedem cum veți lua-o.

Focolarinii puneau mereu „dragoste” și ”iubire”în toate discursurile lor, dar eu nu am simțit
nimic din acea dragoste pe care, fără a fi focolarin, mi-a dat-o chiar și ultimul creștin normal din
Italia și nu numai din Italia. Discursurile lor în italiană erau plăcute, dar bucuria era căutată,
simțeam că nu era reală. Mă rugau să cânt mereu la vioară, și eu cântam: Mozart, colinde de
crăciun, romanțe, tangouri. Atmosfera era oricum romantică cu rîsetele lor vesele, cu cântecul
zăpezii sub picioare, cu pădurea din spate, ”cu ramurile negre uitându-se în jos”,...în liniștea nopții
acelui infinit Advent, cu acea casă de pe colină, lângă un mic cimitir cu mormintele în pământ, ca-n
România (ceea ce, culmea, îmi dădea o bucurie inexprimabilă în suflet, zău așa...), Și cu argintul
zăpezii luminat de razele lunii, iată Heine, Lamartine și Eminescu puși laolaltă. Dar noaptea mă
gândeam la femei, la goliciuni, la tinerețea mea pierdută, la casa abandonată, la Mami Popian care
tocmai murise, la nesfârșita mea agonie, la condamnarea mea la exil fără sfârșit, de dragul credinței
și al nevinovăției.... M-am gândit la toate acestea, mai mult decât oricând. Să fi fost, asta, ispita
supremă, tocmai când pășeam spre o treaptă superioară a vieții, și să nu-mi dau seama ? Iar
rugăciunea mea era o lamentare continuă către Regina Cerului, pentru a mă salva de cel viclean.
În această stare de tristețe, de prosternare, de durere absurdă, m-a găsit acest nou ”Don Aldo”, a
cărui față luminoasă am văzut-o pentru o clipă ca o întrupare a Italiei întregi. Și m-a apucat un dor
de moarte pentru pământul italian și am crezut că mă confund cu zeii etrusci în îmbrățișarea și
încrederea în acest preot gentil, natural, inspirat, diferit de alți focolarini, (dar asta numai în
imaginația mea neexperimentată).
Nici astăzi nu înțeleg de ce acest om m-a inspirat să încep o logoree interminabilă, care s-a încheiat
doar când am fost deja ucis ...În conversația noastră cu el,-de fapt, minunată conversație, El a
început să ne întrebe, așa cum era normal: cine suntem, care este istoria și viața noastră. A întrebat
în două cuvinte, Gigi a răspuns în patru, eu în paisprezece. De trei ori pe zi stătea cu noi și ne oferea
niște meditații de mult bun simț și tematice. El vorbea un sfert de oră, eu îl comentam pentru o mie
de ore. După care scriam totul în jurnalele mele, pe care, recitindu-le astăzi, nu-mi vine să cred
că.....
În restul zilei gândesc, mă rog și meditez, scotocesc, scotocesc, sap, cercetez, în viața mea,
în temperament, în caracter, scot, scobesc, găsesc, scanez buzunarele creierului. Scriu pagini întregi
 329

... și apoi le vărs toate în mod dezgustător în fața lui Don Aldo care mă ascultă cu răbdare și ca un
adevărat duhovnic (sic!).
Mă conving pe mine și pe el că, deși am studiat atâtea subiecte în viața mea, de la a deveni
violonist, muzician, actor, până la a fi profesor de geografie sau istorie, adevărata mea pasiune era
preoția, teologia, predicarea. Deci licențele în teologia ortodoxă și catolică nu le consideram
suficiente. ”Vreau să studiez pentru întreaga mea viață toate tratatele teologice, toți Părinții, toate
bibliotecile, nu degeaba am un Occident liber la dispoziție, plin de toate bunătățile.”Mda....
Dacă m-aș fi oprit la analiza studiilor mele teologice, poate m-aș mai fi salvat.(Căci nici asta nu e
bine s-o spui, că iubești studiul continuu... episcopii pot fi geloși sau să se sperie... dar și asta am
aflat-o ani mai târziu....) Repet, dacă mă opream la atât, poate m-aș fi salvat. Dar începui să spun că
eu, în Italia am descoperit în sfârșit revistele pornografice, cu totul oprite în Lagărul socialist și că
”trebuie să recunosc că-mi plac foarte mult”.
-Să vezi așa ceva numai la 25 de ani ! Ignoranța mea....
- O,nu,nu, nu, e mai bine să eviți aceste reviste, șoptea Don Aldo jenat.
- Dar nu mi se întâmplă nimic când le privesc. Dar, mai târziu, recunosc că ... ..
Gigi-mi făcea semne inutile să-nchid gura ...
Dar, dar….
Eu continuam să mă explic că... ” în ciuda dorinței de a săruta, a îmbrățișa, a iubi, a atinge, a privi, a
mă delecta, până la punctul de a deschide reviste pornografice, la care nu mă gândisem niciodată
decât în ultimul an când le-am descoperit ...eu mă simt chemat la o viață solitară, castă,
feciorelnică, și asta, fără umbră de îndoială. Că sunt fecior și fecior vreau să rămân, de dragul lui
Iisus și nu pentru că nu simt nimic, chiar dacă sunt curios să văd măcar o dată cum fac alții cărora
nu le pasă de virginitate ... și să și ating, dacă am vreo ocazie ...că, de fapt de asta am studiat aceste
reviste: de curiozitate.... Pe scurt, vreau să fac o mărturisire a tuturor nenumăratelor mele păcate și
crime, îndoieli, ispite și crize. "
… Don Aldo asculta fără să arate cine știe ce uimire pe față, dar bietul Gigi era la pământ. Făcea
gesturi disperate ca să mă opresc, pentru că ”nu eu dădeam exerciții lui Don Aldo, ci Aldo trebuia
să vorbească, iar noi să tăcem, după regulă”. Nimic! Am repetat aceeași temă despre sex și
pornografie în fiecare zi, adăugând detalii, pardon, scuzați.
Odată am încercat să...” repar”.
-Știu că viața sexuală în Creștinism înseamnă feciorie sau castitate conjugală. Eu aleg pe prima, de
dragul lui Iisus și nici o ispită nu –mi va schimba gândul.
La un moment dat, Don Aldo m-a întrebat:
-Ai avut vreodată ideea de a te căsători?
 330

-Nu, am răspuns imediat. Adică,da, am avut-o, toată copilăria, cerându-i lui Dumnezeu să-mi dea o
soție frumoasă, iubitoare, cu care să am măcar o fată. Dar eu voiam un fel de căsătorie ca cea a
Sfintei Fecioare, cu un copil din cer, adus de barză. Am crezut în această versiune până mai acum.
Când am descoperit că nu era așa, am ales virginitatea....
Don Aldo nu știa ce să creadă. Gigi era disperat. Se închina ortodox, pe ascuns, cum face el
și acum când se miră prea tare.
Eu continuam să „repar”:
-Vocația către feciorie a fost primul impuls către preoția catolică și către Biserica Romană, care știe
că Creștinismul înseamnă virginitate și Euharistie zilnică, plus opere de caritate fără dublu scop.
-Da, da, aprobă Don Aldo, din ce în ce mai obosit
Și eu, hop, cu alta, abia remediasem.....
- Apropo, ce spuneți despre 24 de Liturghii pe zi celebrate de un singur preot, care, obligatoriu, se
împărtășește de 24 de ori ?
El a răspuns așa cum se răspunde:
-Că nu este permis de canoane.
El nu s-a gândit la imposibilitatea fizică, iar eu am adăugat:
-Nu întotdeauna, doar din când în când, o jumătate de oră pentru fiecare Liturghie ...
În altă zi m-am dat la capitolul „convertirea la catolicism”.
Aici, Gigi m-a completat cu povestea experienței sale, ca ortodox mereu deschis spre Roma, la a fi
devenit un catolic convins, care l-a dus la decizia fugii și a exilului pentru credință.
Cu mintea românului de pe urmă, înțeleg abia acum, după decenii, că acest discurs nu a fost
niciodată înțeles, nici acceptat de nimeni, nici în Italia, și cu atât mai puțin în România. A fugi
pentru credință, a suferi exilul, a risca moartea .... : nuuu, un astfel de om nu poate fi decât
exagerat, imatur, exaltat. Și când mai vine și cu o spovăduire generală a dorințelor, care nu sunt
păcate, ci doar gânduri ...nu te miri că e aruncat afară, ca o măsea stricată. ....
Gigi mă urmărea îngrozit, și din când în când șoptea:
- Destul, ești prea lung, ai obosit pe acest creștin ”.
În schimb eu:
-Simt nevoia, vreau să evacuez totul și să primesc o mare binecuvântare finală. Voi fi, ca diacon, un
om nou. Și apoi, acest om este pâinea lui Dumnezeu. Iar a mea, este spovedanie, e secretă, nu mă
pârăște la nimeni.
De fapt, Don Aldo mi-a dat dezlegarea de mai multe ori, spunându-mi că aveam dreptate să
recunosc și să purific întregul trecut.
Așa că Gigi a continuat chinul să mă audă cum la 9 ani am bătut cu sete o țigăncușe și alte drăcii. ...
 331

Se plimba resemnat printre crucile cimitirului, cu Biblia în mână, liniștit și calm, în timp ce eu
alternam crize de conștiință cumplită, ca un adevărat criminal, cu momente de extaz, în care am
primit inspirații și profeții de neimaginat. Ceea ce mă ținea într-o stare de fericire fals cerească.
Scriu:
„Giorgio este mai dulce ca niciodată, iar Maicile Oblate ne telefonează de la Roma: ”suntem
mereu cu voi, curaj, veți reuși”.
Apărea Don Aldo și începeam de la zero: ”vreau să fiu sfânt, perfect, dar sunt o persoană
nenorocită. Vreau să trăiesc fără compromisuri, fără jumătăți de măsură, să depășesc nostalgia și
durerea exilului, vreau să depășesc frica și timiditatea, dar mă luptă dorințele trupului”.
Iar bietul om îmi dădea dezlegare de fiecare dată. Acum mă gândesc: l-oi fi dus chiar la disperare și
pe el ?
Seara îl întreb pe Gigi:
- Mă port rău? Am greșit cu ceva?
Gigi nu a răspuns imediat. Apoi și-a revenit gânditor:
-Iți amintești de Pateric și de ucenicii Părinților deșertului, care se comportau exact ca tine .
Numai că, probabil, tu nu ai înțeles că aici suntem în Germania, aici este o altă mentalitate, aici nu e
deșertul Egiptului și nici Părinții de acolo nu sunt cei de aici.
Ohooo! În loc să înțeleg adevăratul sens a ce spusese el, am început să reproșez nemților că
nu au mentalitatea Patericului. Și i-am spus lui Don Aldo: ”ce păcat că nu o cunoașteți!”
Vaaaai!
Dar zâmbetul lui Don Aldo și al tuturor focolarinilor mi-a dat curaj. Conversațiile teologice au
continuat la masă. Unde mi-a scăpat această frază idioată:
- Păcat că nu cunoașteți Părinții deșertului. Aveau dragoste combinată cu gnoza; fiecare rugăciune a
lor era o teologie. Dragostea fără gnoză riscă să devină sentimentalism.
Au râs. Au înțeles bine? I-am jignit? Mă întreb și astăzi.

Sâmbătă, 11, ne-am întors la Palatul episcopal.

Don Aldo s-a arătat și el, câteva ore mai târziu. L-am văzut și l-am îmbrățișat de parcă l-aș fi văzut
după multă vreme.
- Profit de această ocazie, spun, pentru a mă mărturisi pentru ultima oară, înainte de hirotonire.
- Cu plăcere, dragul meu.
Și în loc să-l las să meargă liniștit la episcop să-i dea raportul despre exercițiile spirituale ce le
făcuse cu noi, am început să-i înșirui din nou, chiar în fața ușii lui Josef Stimpfle, ispitele mele
sexuale, de mândrie și de tristețe, în care mintea mea era înecată,... gânduri stupide, urâte, rele.Drept
 332

pentru care "nu mă simțeam vrednic de hirotonie". Cu toate acestea, ceream rugăciune și har pentru
a se realiza și a fi demn de ea.
Dar episcopul îl aștepta, așa că Aldo a fost obligat să mă întrerupă, mi-a dat repede dezlegarea și a
intrat la el. A stat acolo o oră. A ieșit, l-am văzut, ne-am îmbrățișat și ne-am spus „arrivederci”.
XXX
A urmat cina. Veselă, familiară, spontană, ca întotdeauna. Apoi am urcat în camerele noastre
mult prea elegante.
Au trecut două ore după cină. Opt si jumatate. Fericiți și nerăbdători priveam catedrala din camera
cardinalului și ne făceam planuri.
Tăcerea s-a întrerupt. Episcopul ne-a chemat la birou.
În jurnalul meu am relatat întreaga conversație cu episcopul, cuvânt cu cuvânt. Acum o
reproduc aici:
-Eh, cum vă simțiți? Cum vi s-au părut exercițiile?
Gigi răspunde cu o față îngerească:
-Ne simțim fericiți și exercițiile au fost grozave.
-Lino, tu ce zici, ce simți, ești fericit?
Pur și simplu trebuia să spun ca și Gigi: ”mă simt fericit și gata de Sfânta Taină, nu am nici o
îndoială, nu am avut-o niciodată”.
În schimb,fatalitate, am vrut și eu, măcar odată, să fac pe smeritul prefăcut, pe modestul ipocrit și pe
falsul nevrednic, ca-n teribila piesă a lui Molière, sau mai bine zis, așa cum se face după regulă,
chiar și aleșii papi o fac:
-Vater! De ani de zile aștept cu nerăbdare acest moment fericit. Dar acum, că a sosit, nu mai simt în
mine bucuria pe care am simțit-o dintotdeauna. Sunt inexplicabil de trist.
- Mi-ai spus asta, încă o dată, acum o săptămână, la cină.
Gigi încearcă o reparație:
-Nu este nimic serios, este un simplu sentiment, poate pentru că bucuria este prea mare.
Stimpfle:
- Bine, dacă nu te simți în stare acum, putem amâna hirotonirea.
Am simțit că paralizez, ca la Varșovia, în aeroport, când era cât p-aci să fim dați înapoi, în
momentul fugii.
-Nu, Vater, nu, i-am răspuns eu, cu disperarea -n inimă, este adevărat că nu sunt vrednic de acest
har, dar am încredere în mila lui Dumnezeu.
- Dar dacă spui că nu te simți.....
 333

-Vater, dacă spun că sunt vrednic, voi fi acuzat de mândrie. Spun asta pentru că încerc să fiu umil.
Dar de o viață îmi doresc acest dar.
-Bine, o să fhacem așa: Să amânăm hirotonia.
Am răspuns împreună:
-O, nu, Padre, pentru numele lui Dumnezeu (Gigi a pronunțat „Padre” cu o inflexiune dintr-o operă
de Verdi).
-Ce să zic ? continuă episcopul. Și Don Aldo mi-a spus că, potrivit lui, nu sunteți încă maturi și
pregătiți pentru hirotonirea întru diacon. Mai ales tu, Lino, cu îndoielile și problemele tale, nu ești
suficient de calm și pregătit pentru a deveni diacon.
- Dar, Paadre ..
- Înainte ca să-mi repeți povestea cu tristețea pe care o simți tocmai acum, când ar trebui să fii
bucuros, încă mă îndoiam dacă să îl ascult sau nu pe Don Aldo, dar acum, că ți-ai confirmat agitația
și îndoiala, sunt sigur că trebuie să amânăm totul pentru altă dată.
Aaaah! Asta era! Ultima mea ieșire, cea din fața lui, a fost cea fatală, nu toate celelalte.
Pretenția de a face pe falsul umil, pe falsul modest, pe obedientul ipocrit nu a fost și nu este rolul
meu câștigător. Lecție eternă, dar prea târzie.
Degeaba i-am invocat bunului Josef că Părinții Bisericii, ba chiar și regulile Vaticanului cu privire
la alegerea unui episcop sau a unui Papă, îl avertizează pe candidat să repete necruțător că nu este
vrednic și capabil, că totul este har ...
Ani mai târziu, marele Stimpfle mi-a răspuns, murind de râs, că acele expresii sunt ultra-formale și
prea cuvioșii candidați se roagă în inima lor să nu fie luați în serios ... și apoi, aceia nu repetă
tâmpenia decât de două ori, în timp ce eu am spus-o de zece ori.
Degeaba i-am spus că îndoielile mele, expuse lui Don Aldo, fac parte dintr-un trecut îndepărtat și că
regret că m-am deschis unui om care mă judeca în funcție de chinurile din trecut (dar acest lucru nu
era prea adevărat, plângându-mă eu ca de un chin prezent!).
-Ai făcut bine să-ți deschizi sufletul...
-Da, Padre, dar așa cum mi l-am deschis eu, nimeni nu și-l deschide. Cunoașteți oare viața și
gândurile celorlalți unsprezece candidați, așa cum o cunoașteți pe a mea? Vedeți că tăcerea și
viclenia salvează?
-Dragul meu, până și Sfântu' Pavel îi spune lui Timotei: „nu-ți pune mâinile peste nimeni cu grabă
și să nu te faci părtași păcatelor altora.”
-Vater, dar ați avut încredere în noi. Ce argument a folosit Don Aldo pentru a vă face să vă
răzgândiți?
 334

- Nu, eu nu mi-am pierdut încrederea în voi. Sunt colaboratorii mei care se opun. Eu trebuie totuși
să țin cont de ceea ce-mi spune prezbiteriul meu. Mă criticaseră deja atât în seminar, cât și în
ordinariat, că nu sunt corect cu seminariștii mei, adăugându-vă, așa, brusc. Dar trecusem cu bine
acest test. Dar acum, că și Aldo vine cu părerea lui negativă ... ei bine, nu pot ...
Era clar, o făcusem de oaie, stricând aranjamentul unui episcop genial, care cu sfântă
viclenie, nu chiar germană, trecuse peste toate prevederile formaliste, fariseice, dar juridic perfecte,
care sunt mândria teribilă a Bisericii Romane.
Am insistat, am început să plâng, Gigi i-a trimis raze orbitoare din ochi. Episcopul era pe cale să
renunțe. Dar după o vreme și-a revenit și și-a schimbat tonul într-un mod neașteptat. Ne-a spus cu
voce decisă:
-Nu, nu pot, nu sunt lăsat ... Pentru mine este mai prudent să nu vă hirotonesc eu, personal….
- Și atunci….
- Chiar așa. Vă încredințez lui Padre Paolo. Mergeți la Roma, vă voi da toate documentele necesare,
încardinarea, diploma în latină pentru ordinele minore, totul. Dacă el vrea, vă poate hirotoni chiar
el. Și eu, voi fi mai liniștit. Nimeni nu ar avea de ce să se lege....
Stafia dușmanilor noștri din Roma, pe care o vedeam deja lătrând în fața acestei perspective
neașteptate, ne-a interzis să înțelegem adevăratele date ale problemei.
-Da, ideea este bună, am răspuns noi, completându-ne reciproc. Dar nu este realistă. La Roma toată
lumea ne este împotrivă, Padre Paolo a avut deja probleme pentru noi și acum ...
Bunul Stimpfle nu mai știa ce să spună, dar deja se obișnuise cu acest gând.
Dacă aș fi avut mintea mai puțin excitată, aș fi înțeles imediat că adevăratul ciot care a răsturnat
carul am fost eu însumi, cu logoreea mea ieșită din nimic. După ce, o viață întreagă, în Lagărul
comunist, mă instruisem să nu vorbesc, să nu mă exprim! Ba, mai mult, să spun invers de ce
gândeam....
Stimpfle s-a comportat ca un adevărat creștin, ca un înger, ca un tată, ca un apărător. Impusese
staff-ului său doi străini pe care îi prezentase cu siguranță ca ultra-pregătiți și cunoscuți bine de el.
Spiritualul seminarului, Waldmann, refuzase să ne primească, ca și Cristea al nostru, dar din motive
foarte diferite și cu ceva logică. Oricum, în defavoarea noastră. Aldo, focolarinul, omul de
încredere, putea fi singura portiță, pentru noi și pentru episcopul însuși. Josef Stimpfle era deja o
insulă minunată, în afara schemelor și formalismelor, prin urmare nu era iubit și nu era acceptat de
curialiștii falși, rigizi, vorbăreți și bârfitori, cum numai nemții fals serioși pot fi ... El reușise să ne
impună, pe muche de cuțit. Și când îi era lumea mai dragă, vin eu cu crizele din copilărie, cu
țigăncușa bătută, cu revistele pornografice recent descoperite, în plină perioadă de pregătire pentru
hirotonire ... și, în plus, mă încred într-un alt vorbăreț, plin de dragoste falsă, focolarin veritabil, în
 335

ciuda bietei Chiara Lubich ... Un tip care nu a înțeles nimic din sacrificiul nostru, din convertirea
noastră, din riscul vieții noastre și din scrupulele mele. De fapt, care ”ne-exilat” poate înțelege
grozăvia de a fi condamnat la exil veșnic, fără speranța reîntoarcerii, cum am fost noi? Și care, doar
cu o semnătură și o renunțare la credință puteam recâștiga totul. Acest sacrificiu îngrozitor de
dureros nu era ”maturitate”? Nu.
Mai grav e că Don Aldo a confundat deliberat sau instinctiv spovedania cu deschiderea inimii. El
nu vedea că eu mă spovedeam ? Chiar dacă cu Gigi de față, dar și fără el. Iar el îmi dădea
dezlegarea pentru ce-i debitam, nu pentru altceva. Deci, m-am păcălit. Eu credeam că mă
spovedesc, el credea că mă demasc. Deci nu l-a atins scrupulul secretului spovedaniei, cum credeam
eu.Cu acest gând ambiguu care face diferență între taina spovedaniei și secretele propriei vieți, el
m-a dezlegat pentru unele și m-a denunțat pentru altele, chiar dacă erau identice. Atunci am înțeles
pe Rectorul Batiz, care nu voia să spovedească pe nimeni: ca să nu folosească materialul secret când
raporta mai sus despre situația unui supus al lui. Și l-am apreciat, post factum.Ași fi vrut să alerg în
fața lui Aldo și să-i strig: "Mă dezlegi, mă înșeli că m-ai spovedit și apoi folosești materialul pentru
a mă arunca de pe piedestal".
Din acea clipă am pierdut încrederea în preoți, cum că ar păstra secretul spovedaniei. Când, decenii
mai târziu, am mai citit și dosarele Securității cu mii de note informative ale parohilor despre
credincioși, m-am lămurit definitiv.
Bunul episcop a repetat cu ironie amară:
-Ei deja m-au criticat și mi-au reproșat ...
Ultimul meu răspuns lui Stimpfle a fost acesta:
-Padre, nu știam că Don Aldo era inchizitorul care trebuia să mă testeze. Eu l-am luat ca duhovnic și
atât. De-aia i-am povestit totul. Oooo, cum aș fi păstrat tăcerea, ca toți ceilalți, despre a căror viață
nu știți nimic și care se dovedesc apoi a fi adevărate fiare, oferindu-vă surprize amare ...
(Spunând acest lucru, nu știam de nenumăratele scandaluri care aveau să izbucnească în toată
Biserica, la ora calculată de acești perfizi colegi, ajunși călugări, preoți sau episcopi, ca să se
răzbune împotriva vechilor lor superiori care profitaseră sau nu, sexual, de ei, și nici a comploturilor
țesute împotriva lui Stimpfle însuși, suportate de el toată viața, în mod îngeresc, până când a
adormit întru Domnul din prea multă tristețe. Lui Stimpfle i s-a părut că ghicisem această realitate a
lui și la ultimele mele cuvinte, în loc să se supere, a izbucnit în râs.
Dar eu, râsul lui, îl înțeleg abia acum, în 2018, pe măsură ce transcriu și completez aceste amintiri.
Și mă gândesc la acel rîs și la sufletul lui ales de german politicos, bun, umil, nobil și echilibrat! A
fost prea generos și delicat,... și nu mi-a spus chiar tot adevărul în față.
 336

Pfaaa, să nu fi fost Episcopul Stimpfle un țăran bavarez, cum se lăuda, ci să fi fost un oltean
țărănoi, nervos din fire și dur la vorbă, mojic, mârlan, necioplit, bădăran, mitocan, cum i-am simțit
timp de 20 de ani pe colegii lui din România, sau pe doctori, pe șoferi, pe milițieni, pe secretari, pe
judecători sau pe duhovnici, ... la răspunsul meu lipsit de respect, mi-ar fi aruncat un scuipat în față
cu aceste cuvinte:
-„Ai vorbit prea mult, boule ! Asta era exact ce nu trebuia să faci, idiot încăpățânat, care te ambalezi
ca un catâr. Le spui prostiile tale tocmai celor care pur și simplu trebuiau să mă ajute să vă primesc.
Tu ești cel care mi-ai stricat combinațiile, tu ești cel care m-ai pus în încurcătură, așa că meriți doi
bocanci în fund și să te trimit în aia a mătii, nesimțitule !”
În schimb, după ce a rîs de ieșirea mea, Josef Stimpfle ne-a binecuvântat și ne-a trimis să dormim,
asigurându-ne de umila lui rugăciune. Și, rugându-ne să nu plecăm, ci să rămânem cu el, în palat,
cât dorim, să facem împreună măcar sărbătorile, până după Epifanie.
Ne pregăteam să ieșim. Dar, deodată, mintea mea a fost luminată de o lumină extremă:
-Vater! Văd că adevăratul vinovat sunt eu. Dar el, Georg, el este în ordine, a fost corect, fără pată.
Don Aldo nu v-o fi spus nimic rău despre el. Hirotoniți-l pe el, cel puțin.
Pentru o clipă Episcopul a rămas nedumerit.
-Dar, ce va spune lumea, că unul da și altul nu?
-Nu contează, Padre, mie nu mi-e rușine. Dar de ce trebuie să sufere el, din cauza mea?
Gigi a izbucnit în lacrimi. A făcut-o de două-trei ori de când îl cunosc. Va fi fost mișcat de inițiativa
mea, în întregime pentru el, asemănătoare cu aceea când l-am împins înainte la aeroportul din
Varsovia, frontiera morții, spre viață. Da, măcar el. Am făcut-o întotdeauna din dragoste, dar și din
scrupul, din remușcări și, de asemenea, din frica de a-mi dubla propria suferință, și pentru mine, și
pentru el. Eah, nu este esențial să știu de ce. Dar de data aceasta nu a funcționat. Oricum,la
insistența noastră comună, Episcopul s-a exprimat:
-Bine, duceți-vă în salon, îi telefonez lui Don Aldo și vom vedea ce spune.
Zece minute în anticameră. Tremurând, eu febril și mângâiat de ideea că cel puțin el ....
-Cu tine deja diacon, și eu mă voi simți puțin hirotonit. În plus, lui Pater Paolo îi va fi mai ușor să
sfințească doar unul.
Gigi își sucea mâinile. Era evident că se lupta cu Dumnezeu, nu numai că se ruga. Și eu? M-am
rugat cu foc, dar aș fi preferat să mă dau cu capul de toți pereții clădirii.
Episcopul ne cheamă înapoi. Nimic de făcut.
- Don Aldo spune că, deși Giorgio nu pare la fel de nesigur ca Lino, totuși și el trebuie să se
pregătească mai bine, să se maturizeze și astfel și el va fi gata pentru hirotonie.
 337

Am rămas prosternați și fără cuvinte. Acum descopeream că pentru directorul focolarinilor,

imaturitatea era contagioasă: de la mine la Gigi. Riscul vieții, alegerea liberă a celibatului în locul
căsătoriei, (permisă unui bizantin), convertirea teologică, exilul, toate valorile noastre, nu existau
pentru el, așa cum nu există pentru niciunul dintre ierarhii puternici ai lumii libere. Toate acestea
erau lipsă de maturitate, nu? Acum o știm și nu ne mai mirăm de nimic. Atunci, însă, eram pur și
simplu niște bieți infantes visători. ... Și Stimpfle ... care depindea de vocea acelui prostuț! Încă
trăia cu iluzia de a salva ce putea fi salvat din viața lui generoasă în fața unor colaboratori cinici.
Iluzie care pe mine nu m-a atins. Știind că în luptă cu cel perfid ca și cu cel slab războiul se termină
întotdeauna în același mod. Deci, am acționat fără cenzură. Când nu am făcut-o, am regretat.

XXX
Să mai continui povestea?
Era clar: Don Aldo îl convinsese să amâne hirotonia. Și, deci, am rămas cu mâinile goale.
Încă mă lupt, azi ca și atunci, să înțeleg trei fenomene, dacă nu patru.
Unul: Cum nu am murit în seara aceea?
Doi: Care dintre stupidele mele confidențe îl vor fi convins pe acest fericit Don Aldo să-l
descurajeze pe Episcop ? Sau, pur și simplu, tot felul meu de a fi și de a face, luat împreună?
Trei: De ce, în această nefericită cădere, trebuia să fie numărat și Gigi, care se comportase mai mult
decât normal, mai mult decât discret, mai mult decât disciplinat?
Și patru: Episcopul însuși, care și-a schimbat opinia pe baza cuvântului unui preot care ne-a
cunoscut de 5 zile, cuvânt care a anihilat brusc toate recomandările, scrisorile, dovezile și gesturile
de încredere și certitudine în favoarea noastră , primite de Stimpfle de la Monsenior, de la episcopul
Paolo, de la profesorii din Pontificium Orientale, de la Maicile Oblate și chiar de la viitorul ministru
Oscar Luigi Scalfaro. Am rezolvat ultima enigmă numai zeci de ani mai târziu, cum am spus, și cu
totul în favoarea episcopului. După cum am înțeles de-a lungul anilor, Josef Stimpfle, acest om
non-curial, non-formal, complet uman, mai degrabă bavarez decât neamț, mozartian și nu
wagnerian,(acesta era cuvântul surorii sale, Rosa) a condus episcopia în mijlocul unui cuib de
viespi, om strălucitor în mijlocul formaliștilor invidioși, generos în mijlocul unor oameni de afaceri
reci și calculați, un credincios în mijlocul a adevărați atei, pentru care religia era un teatru. Din
păcate, în primii ani, m-am gândit la bunul Stimpfle cu o umbră de dezamăgire. Și rezervă. Pe
nedrept. Cu totul pe nedrept.
Ieșind noi din biroul lui, Episcopul ne-a încredințat Domnului Cristos: „El știe data exactă a
hirotonirii voastre, un gest pe care El îl vrea și îl va îndeplini, împotriva tuturor. Trebuie doar să
aveți răbdare și să oferiți durerea voastră pentru păcătoși”.
 338

Josef Stimpfle a fost profet, dar l-am înțeles foarte târziu, când ne confruntam cu evenimente de
neimaginat, și când am conectat totul ca niște fire de aur strânse-ntr-un fuior. Și poezia continuă:
”să nu le răsfirați”.
XXX
Nu am văzut nimic, cu ochii plânși, nici pe sală, nici pe scări, amețit cum eram și lovit în moalele
capului, până am ajuns în pat. Splendoarea camerei cardinalului îmi apărea ca gluma supremă a
momentului. M-am scufundat în perne pentru a striga puternic, mi-am dat drumul la un plâns
frenetic, repetând cu o voce spartă ca într-un coșmar motivul dezastrului și nenorocirea mea: ”de ce
am făcut ce am făcuuut? de ce nu am ascultaaaat? cine m-a puuus? Cum nu mi-ai dat cu o piatră-n
cap?”
M-am stors într-o baie de lacrimi. Gigi mă supraveghea, ca și alte ori, suferind mai mult
pentru mine decât pentru el, care se afla în aceeași situație. Răspunsurile lui erau o comoară a
înțelepciunii, care nu mai serveau la nimic, în afară de a-mi incita mânia împotriva mea, împotriva
lui Aldo, împotriva colaboratorilor episcopului, împotriva episcopului însuși, împotriva regulilor lor
reci și ipocrite, împotriva unei lumi întregi, care nu acceptă un convertit, un fugar, un zelos, un
suflet slab și sincer. Îi sunt recunoscător lui Gigi, și azi, peste vremi, că nu mi-a reproșat nimic,
chiar nimic, nici atunci, nici mai târziu, nici pentru acea prostie, nici pentru toate celelalte......
În restul nopții m-am oprit la o singură întrebare: ce l-a scandalizat pe Don Aldo? Dacă
numai povestirea de a fi avut simple gânduri și priviri și curiozități sexuale, căutate pe câte o
revistă, mi-au luat hirotonia, ce ar mai fi raportat, ce altă pedeapsă mi-ar mai fi dat, dacă aș fi făcut
aievea, totul și i-aș fi spus că, pardon,”am făcut și de unul singur, și cu femei, și cu bărbați, și cu
găini, și cu animale”, așa cum auzeam povestindu-se noaptea, în cei 10 ani de internat și printre
călugării tuturor confesiunilor, care începeau aceste frumuseți la venerabila vârstă de 9-10 ani ??
Am dat drumul la registrator și mi-am imprimat jalea, ca să nu o uit, ca să țin minte, ca să
opresc timpul în loc. M-am scăldat în acea mare de lacrimi până când au apărut zorii. Zori germane,
zori catolice, zori latine, zori necreștine.
XXX
Se răsfirau umbrele sumbre ale acelei nopți albe, când am adormit, în cântarea clopotelor de la
Catedrală, unde totul fusese decorat pentru sărbătoare. Sărbătoarea altora.
Iar noi, ce să mai facem ? Să mergem la ceremonie ca să vedem cum cei unsprezece primeau darul
refuzat nouă, mi-era rușine. Mi-era frică de comentariile disprețuitoare ale vreunuia. A nu ne duce,
însă, era și mai rușinos, ba chiar jenant. Nici nu știam dacă ceilalți, toți ceilalți, ne considerau simpli
vizitatori ai Episcopului sau candidați respinși. Ne-am hotărât: să mergem dar să rămânem puțin
ascunși.
 339

Împingem ușa Domului, aglomerat, dar perfect ordonat. Orga cânta deja. Mi se părea muzica
reproșului. Procesiunea începuse deja. Pasul solemn al ministrantului, cu crucifixul în față, atât de
iubit odinioară, de data aceasta mi s-a părut cinic și ridicol, ca în vechile procesiuni ale Inchiziției.
Ceremonia mi se părea o înmormântare. Sper ca Gigi să fi fost mai senin, mai detașat. Nu l-am
întrebat, ce să-l mai întreb? Când a trecut episcopul, ne-am ascuns în spatele coloanei.
Am plâns de mai multe ori în timpul Ritului. Cele 4 lumânări din coroana de brad pentru acea a
patra duminică de Advent nu-mi mai spuneau nimic. Au cântat gregorian. Părea mister și pace,
amestecate cu resentiment și disperare.
Am oferit lui Cristos fericirea durerilor mele, așa cum învățasem cu ani în urmă, la București. Am
simțit cerul și iadul, simultan, la mare intensitate, ca în toate momentele mele de paroxism.
Ritul salutului german, de a îndoi numai gâtul, păstrând corpul drept înțepenit, cu gestul
brusc și mașinal, repetat și la culcarea pe covor a candidaților, aproape că a răspuns la perplexitatea
mea:”aoleu, în ordinea perfectă a acestor mișcări retezate, executate perfect la toate ridicările și
prosternările, eu, cu siguranță aș fi făcut figură dizonantă, ca în filmele lui Chaplin sau Stan și Bran.
Poate că de-aia m-o fi cruțat Dumnezeu. Era, acesta, un semn al vocației poporului german spre
colectivism? Da, mi-am spus în acel moment de furie împotriva întregii Germanii, chiar dacă acest
tip de simultaneitate este ridicol și antireligios, în toate riturile tuturor popoarelor, și mai pregnant în
vechiul rit latin și-n mătăniile ortodoxe simultane și ipocrite. Jocul meu prefăcut, calmul ce-l arătam
cu zâmbet fals nu-mi plăcea deloc, dar m-a ajutat să nu țip ca un om zdrobit, și să-mi dezvălui
disperarea, pe muzică gregoriană ... Cu siguranță, acele cântări înșeală pe toată lumea și dau o
atmosferă religioasă, inutilă pentru mântuire și cu atât mai puțin pentru sfințenie.
O româncă din Augsburg, ortodoxă, cu care am făcut prietenie în acele zile, a venit direct la
noi, în biserică și ne-a întrebat cu uimire :
-Cum, nu vă hirotonește și pe voi ? Că eu, pentru voi am venit aici, la slujbă.
Îi răspund, rânjind a glumă:
-Păi, chiar credeai ? Se cunoaște că nu ești olteancă !...
XXX
Nu mai găsesc puterea să povestesc tot ce am făcut, am auzit, am vorbit, am plâns în acele zile.
Episcopul era la fel de galant și dulce ca întotdeauna. Nici o aluzie, nici o privire întrebătoare, nici o
nedumerire din partea nimănui. Însemna că Stimpfle nu vorbise despre soarta noastră, nu dăduse
detalii, nici înainte, nici după. Toată lumea, ei și noi, știam că vom fi hirotoniți. Dar când ? Poate
multora li s-a părut normal că nu am fost introduși în convoiul ritului, doar la câteva zile după
apariția noastră la curtea episcopală din Augsburg. Nici Rosa, nici Mumi, nici Rudolf, nimeni nu
știa, nimeni nu se aștepta. Bietul Stimpfle, în acele zile, juca șah cu toată Germania care conta,
 340

plus Vaticanul: El ne-ar fi introdus pe furiș, în ultimul moment, printre cei 11 candidați „obișnuiți”.
Îi punea pe toți în fața faptului împlinit. Ar fi dat șah- mat! Dumnezeiesc ! Și eu, ca inept suprem,
am rupt vraja cu spovăduirile mele ridicole. Cu cât gândesc mai mult, cu atât adorația mea pentru
Stimpfle, dincolo de mormânt, crește nemăsurat. Episodul repudierii noastre nu schimba atmosfera
plăcută a primelor zile. Ba, tocmai, hirotonirea ar fi mirat foarte. Deci. Dacă inima mea nu ar fi fost
zdrobită, eu aș fi cântat, în continuare, fericit, din voce și din vioară, aș fi scris poezii, aș fi
participat la petreceri, mese, prânzuri colorate și multi-muzicale cu Episcopul și cu mai marii
orașului, pentru toate acele zile, cu aceeași frenezie ca și înainte și nimeni nu ar fi bănuit tragedia
care se viermuia în inima mea. În afară, nimic din gloriile noastre nu se schimbase. Pentru Episcop
totul părea normal și bucuria noastră aparentă (Gigi era mai relaxat) îl consola și-i dădea liniște. Ne
privea aproape cu recunoștință. Nu i-am complicat viața, nu am generat tragedii, nu l-am
compromis .... Când Domkinder au venit să-i ureze de Crăciun, m-a invitat să cânt cu ei. Păstrez
fotografia în care el, personal, cu mâinile sale, îmi ținea albumul cu notele.
”Mă țineam bine în șa”, cum se spune. Altul ar fi calculat; ce îmi pasă de o întârziere, dacă regimul
nu se schimbă? Episcopul se exprimase deja: să serbăm cu el un Crăciun frumos, An Nou,
Bobotează, Paște împreună ...
XXX
Viața noastră la Palat, alături de episcop, era deja o continuă sărbătoare de familie, o ocazie de a
învăța deutsch la perfecțiune, de a vizita întreaga Dieceză ca personaje sus puse, de a ne bucura de
toată Bavaria, inclusiv München, cu radio Europa Liberă, dragostea mea, la care și eu și Gigi am
trimis predici, texte , meditații, mesaje în acele zile…. Banii de la radio veneau pe Cecul Rosei
Stimpfle. De acord, trebuia să ne întoarcem la Roma pentru studii, dar Pater Lacko se gândea și la
asta ...
Ei bine, nu. Eu am fost și am rămas falsul personaj ”ibsenian” al lui ” alles oder nichts”.
Nici nu se terminase Missa hirotonirii celor 11 mici nemțotei și eu, deja în timpul
Împărtășaniei, îmi șopteam: ”Doamne, dă-ne inspirație, cum să acționăm la Roma, pentru a fi
hirotoniți cel puțin de Anul Nou” ... Refuzul hirotonirii fusese un șoc al diavolului pe care trebuia
să-l biruim. Eu, mai ales, trebuia să lupt. Pierdusem o bătălie, dar nu războiul.
„Înlocuiți lupta cu răbdarea care așteaptă, sub privirile lui Dumnezeu”, mi-a șoptit cineva. Ei, ași !?
Dumnezeu însuși m-ar fi luat drept un leneș inept. Să continui să înghiț predicile despre suferința
purificatoare, de la cei care nu cunoscuseră niciodată suferința adevărată ...? Drept cine mă luați?
Fuga a creat un gol în mine, care nu putea fi umplută cu baliverne fals mistice.
 341

Cât despre hirotonire, nu sunt tot ei care ne-au grăbit? Nu ne-a spus Monseniorul încă din prima zi:
Vă vom hirotoni? Pentru el, o oră două de conversație fuseseră suficiente. Și bunul Stimpfle n-a
spus la fel, chiar înainte de a ne vedea ? Și Pater Paolo nu a fost de acord cu bucurie ?
Atunci?
Pentru mine, hirotonia a fost și este patrie, casă, biserică, familie, căsătorie, dragoste. Cei
unsprezece candidați germani din Augsburg au avut totul, cu excepția suferinței mele. Ceea ce mi-a
dat cu adevărat bucuria martiriului, dar nu și sfințenia. Oricum trebuia să replic. Și nu mâine , ci
”azi, acum, aici".
Cu aceste gânduri, m-am întors la prânz cu episcopul, care ne-a zâmbit patern și ne-a acordat
aceeași familiaritate și afecțiune ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
La fel, ceilalți membri ai familiei episcopale, inclusiv Mutter, Schwester, nepoți și nepoate, secretari
și prieteni. Dacă pentru ei era mai mult decât normal ca doi străini, care tocmai aterizaseră, să nu
îmbrace imediat armele hirotonirii, înseamnă că noi, ca refugiați și exilați, am făcut o impresie mai
bună în Unordnung în loc de Ordnung.
Fața aparent normală a lui Gigi o salva pe a mea, ultra perplexă, ultra-contractată, ultra-falsificată
de zâmbetul inevitabil de circumstanță. Dar și eu mă ascundeam în spatele viorii, a cântecului, a
istoriilor groaznice despre lumea comunistă și cea ortodoxă. Între timp, nimeni nu ne grăbea. Dacă
am fi plănuit să continuăm încă o lună sau un an, cred că aș fi dormit mult timp în camera
cardinalului. Din păcate eram prea necăjit ca să mă bucur de aceste privilegii unice pe care nu le-am
apreciat atunci, ci numai acum, după 1000 de ani. Pe cât de frumoase și dulci au fost sărbătorile,
precum și noaptea de Crăciun, eu mă convingeam din ce în ce, că nu aș fi putut supraviețui până
la Anul Nou, aci, la locul crimei. Cu toată frumusețea înzăpezită și bucuria străveche a Crăciunului
german, fiecare zâmbet, fiecare gest de grație, fiecare bunătate, în acel lux de splendoare și onoruri
micșorate, mi se părea o batjocură continuă, a tuturor, împotriva noastră -a celor doi, împotriva mea
mai ales - că eu eram cel cu musca pe căciulă.
Mă deranja chiar și întâlnirea cu dulcii prieteni focolarini care populau episcopia, cu gândul la
directorul lor, Don Aldo. A trebuit să inventez priviri și expresii eroice pentru a da o explicație chiar
și celor care nu au cerut-o într-un mod expres: ”vedeți, am înțeles cu toții că este mai bine să fim
hirotoniți la Roma ". „Roma”, era încă un cuvânt magic acolo, în nord. Unii chiar ne invidiau cu
amabilitate. Și acest sentiment răspândit în rândul nemților ne-a salvat fața. Nu, nu mai aveam
niciun motiv să rămânem în palatul episcopului și cu familia Stimpfle. La urma urmei, ce să o tot
întorc cu considerații psihoanalitice? Imediat după Crăciun, am salutat, sărutat, îmbrățișat, mulțumit
cu toate bunele maniere posibile și, înarmați cu suficiente cadouri și ofrande de la dulcele Episcop
 342

și de la curtea sa originală, am pornit spre Italia . Înfrânți, dar cu cuvântul unui mare francez în
minte: j’ai perdu tout, sauf l’honneur!

89. ÎN SUS ȘI ÎN JOS PE TREPTELE BIROCRAȚIEI, DUPĂ PRIMA ÎNFRÂNGERE

Decembrie 1976.
O nouă fază a vieții noastre se deschidea: pe care aș putea să o definesc cu un singur cuvânt:
frenezie. Frenezie perfectă. De parcă un obiect prețios ar fi căzut din mâinile mele de la etajul 100.
Și eu, ca un alt superman, trebuia să zbor după el și să-l prind din zbor.
Ne întoarcem pentru o clipă, cu povestea noastră, la momentul în care ieșeam din Domul din
Augsburg, după ultimul, solemnul Ite, Missa est.
De la Dom acasă, la palat, în camerele noastre ”cardinaliție” și apoi la masa solemnă n-am făcut
altceva decât să dialoghez cu Gigi, prin cuvinte, prin semne și prin priviri, apropos de ceea ce
trebuia să facem, să decidem, să acționăm, spre a ieși din groapa în care intrasem.
De când Dumnezeu ne-a pus împreună să trăim amiciția, frăția, misiunea, chemarea noastră spre
libertate și adevăr, nu am luat niciodată vreo decizie, nici eu, nici el, fără să ne fi întrebat reciproc
de zeci de ori, fără să o fi întors pe toate părțile... afară de cazurile în care se cerea o reacție
imediată. Și atunci, am ascultat unul de altul cu o precizie de sfert de secundă.
Suntem chemați la prânz. Lunga ceremonie din Catedrală tocmai se încheiase. Am întârziat
la masă, pentru că îmi storceam creierul să găsesc un truc care să-mi dea poftă de mâncare. Și,
întrucât nevoia te învață, cred că l-am găsit. Între timp, îl trimisesem pe Gigi, ca întotdeauna,
înainte, pentru a-mi salva și fața mea. În fine, am sosit și eu. Mă așteptau, conversând fericiți. Toți
erau plini de strălucirea sacrei ceremonii de hirotonire și se întorseseră acasă cu un sentiment de
victorie. Dar, ironia soartei făcea ca, singurii care se puteau bucura de prezența Episcopului și a
prietenilor săi, și de măreția prânzului de dinainte de Crăciun, eram tocmai “noi doi”, cei excluși,
cei învinși. Cei 11 au fost lăsați în afară, în anonimatul normalității. Fiecare cu familia sa. Excluși
de la prezența Mărimilor. Aceasta se numește râsul lui Dumnezeu.
Eu, desigur, nu m-am bucurat de nimic. Fiecare zâmbet mi se părea o batjocură, un râs
sardonic al dușmanului sufletelor; dar, culmea, nu era așa, toți erau inocenți și in bona fide.
Și așa, fel de mâncare după fel de mâncare, mă tot gândeam ce plan să urzesc.
Ei, bine, când au adus fripturile, profitând de o pauză a Episcopului, pe care îl aveam lângă mine,
(el ne punea mereu în dreapta lui, când eu, primul, când Gigi, i-am șoptit misterios:
 343

-Padre, permiteți-mi o întrebare: promisiunea făcută nouă noaptea trecută este încă valabilă, că nu
v-ați opune ca Padre Paolo să ne hirotonească în numele Vostru ... și că îi veți da toate drepturile și
documentele necesare pentru hirotonire?
Amintesc faptul că, dintre toți cei prezenți, nimeni nu înțelegea limba italiană. Iar episcopul vorbea
italiana cu noi fără probleme, să fi fost prezent și ministrul Franz Josef Strauß, marele prieten al lui
Stimpfle.
- Desigur, dragul meu, eu când spun ceva, fac. Dacă Padre Paolo vă hirotonește, sunt complet de
acord cu el. Totuși, el trebuie să-mi scrie o cerere oficială, care trebuie înregistrată la biroul Curiei,
după care voi întocmi imediat scrisoarea dimisorială și veți fi hirotoniți pentru Pro fratribus, cu titlul
canonic necesar.
A spus asta căci El era convins că Pro fratribus făcuse mult prea mare zgomot, ca să nu fie
recunoscută și de Drept pontifical. De aceea, s-a și programat cu destulă repezeală să ne incardineze
ad titulum în opera ProFratribus, ceea ce era o oroare juridică. O luam de la cap cu confuzia. Dar
eu, văzând disponibilitatea imediată a bunului Josef sări imediat:
- Grazie, Padre, grazie.Și atunci când ?
-Chiar și acum.
-Chiar și acum ?
-Sigur.
- Deci, pot să-l chem pe Padre Paolo pentru a-l avertiza?
-Desigur.
-Ein Moment, bitte.
Și imediat ce s-a-ncheiat prânzul, cu cântecele și salutările de rigoare, am alergat la telefonul de la
poartă, unde nu furam, ci ne erau oferite gratuit toate apelurile pe care le doream; și l-am sunat
direct pe Episcopul Hnilica.
De la sufragerie până la portă, am calculat deja că până la data de Anul Nou gestul sacru nu era
fezabil. Părintele Paolo putea scrie scrisoarea în aceeași seară, ceea ce a și făcut. Dar poșta în
preajma sărbătorilor nu zbura cu viteza poștei Imperiului Austriac în timpul primului război, într-o
zi de la Viena la Roma; dar măcar de Bobotează!
- Padre!
-Da, dragă Lino, ce-mi spui, ești deja diacon?
Aoleu.
-Nu, Padre, încă nu, dar dacă ne hirotoniți Dv. vom fi chiar și pentru Anul Nou.
- Cum așa ?
 344

-Da, pentru că, făcând toate calculele, Episcopul de Augsburg a înțeles că este mai bine pentru el și
pentru noi dacă ne hirotoniți Dv. la Roma sau în altă parte. Venim cu toată documentația necesară și
cu scrisorile dimisoriale.
După aerul răspunsului am înțeles că o adusesem bine din condei.
-Aaa, am înțeles.
-Da, Padre, episcopul are probleme cu curia sa aici, deci este mai bine așa... pentru toți.
Paolo Hnilica, ca înger ce era, dar mai ales ca expert în perfidia și formalismul curiilor, nu s-
a arătat surprins.
-Nu va fi pentru Revelion, dar pentru Bobotează se poate încerca, dacă avem dimisorialele. O pot
face eu, sau un episcop prieten.
Un heruvim, Hnilica, dar heruvim și Stimpfle. Nu a adus nici o obiecție la ”varianta” mea,
dovadă că nu dăduse nici o pondere îndoielilor lui Aldo. Problema lui nu eram noi, ci Curia, pe care
o ațâțasem, deschizând cutia pandorei. De aceea am plecat cu inimă ușoară la Roma; „Afacerea ” ni
s-a părut ușoară. Mda, ni s-a părut. Că, orice s-ar zice, eram niște ”provinciali”. Monseniorul
avusese dreptate. În tren m-am gândit la „episcopul prieten”. Care prieten episcop? Un alt Stimpfle?
De ce se complica așa Pater Paolo?
Ei bine, noi, în acele zile, nu știam cantitatea de aversiune, ură, dispreț, incuibată în inimile multor
prelați ai Vaticanului, contra acestui înger întrupat! Paul al VI-lea inclus! Numai cât deschidea
gura și povestea despre Korec, episcopul care încă spăla ferestre la Bratislava și l-ar fi mâncat de
viu! Celebrarea unei hirotoniri, sub ochii lor, a doi dușmani virtuali și instinctivi ai Ostpolitik-ului
era o crimă de neiertat. Deci, nu voia să incite câinii, pentru a mai putea face vreun pustiu de bine
la lumina zilei și nu în clandestinitate perfectă, ca la Praga. Dar ar putea găsi un Stimpfle numărul
doi la Roma, dispus să evite propria Curie și cine mai știe ce?
Graba noastră a fost inutilă. Curia s-a deschis abia după Anul Nou
Este adevărat că Stimpfle, ținând toate promisiunile unui adevărat Deutsch de modă veche,
avea dimisorialele scrise deja în dimineața zilei de 2 ianuarie. Ar fi putut ajunge, ele, prin poștă în
Orașul Etern, înainte de Bobotează?
XXX
Pe 29 decembrie ne-am întors în Peninsula iubită, nu fără a trece pe la „Europa Liberă”, la
Munchen, unde ne-am bucurat de aceeași primire călduroasă și onorată, care, pentru mine, cel plin
de lacrimi și dor, mi s-a părut totdeauna o întoarcere acasă. Directorul, Noel Bernard, mereu
strălucitor, mereu unic. Îl simt și astăzi, după 44 de ani de atunci, ca pe un Tată, prieten, frate, om
serios care înțelegea pe deplin ce înseamnă a fi refugiați din Comunism, exilați în lumea distrată,
chiar dacă liberă, convertiți de la o biserică la alta ( și nesuferiți de ambele) ... .. Eu, un viitor preot
 345

creștin, ”fiu” al unui evreu, Noel. C’est la vie. Toți, unici, acolo. Toți înțeleseseră aproape totul
despre mine și Gigi și ne apărau, ne tratau cu simpatie și solidaritate fraternă. Ioana Măgură
Bernard era ca o mamă. Și erau evrei, erau ”jidani”, erau ”atei”, erau ”laici”, erau ”străini” de
lumea noastră”religioasă”; dar nimeni nu ne-a fost mai aproape de suflete, ca ei.
Dacă mă gândesc mai bine, singurul director important al unei instituții importante care mi-a
acordat atenție, onoare, muncă și bani a fost neînlocuibilul Noel Bernard de la Radio Europa
Liberă, urmat de ceilalți, acolo, în centrul parcului Englischen Garten, care pentru cei din gulag era
un alt centru al lumii.
Ospitalierul Max Bănuș mi-a cerut două cateheze, (și lui Gigi alte două), pe care le-a difuzat în
repetate rânduri în următoarele zile. Crăciunul din 1976 a fost plin de mesajele noastre, inclusiv
articole despre colinde, predici și cateheză pentru fiecare tip de român care risca să asculte radio
ultra-clandestin în timpul sărbătorilor.Pentru ei vorbeau ”Ion Cătălin și George Leontin”.
XXX
La Roma, ne-am întors pe un teren neutru: nici vorbă de Colegiul Damasceno, ci la Maicile
Oblate, în noua lor casă romană, pe Eleonora Duse, 14.
Iată cum serbaseră și ele Crăciunul:
24.12.76. În jurul orei 18 am fost la Monte Santo, pentru că părintele Paolo ne-a invitat la cină și
la Liturghia din Sfânta Noapte. În capelă erau: Părintele, Don Kral, Don Sebastiano, Părintele
Ignazio, mama Părintelui, frații Janko și Josko. Apoi au sosit pentru Liturghie Don Fabera și
părintele Lacko. Cina, întru bucurie sfântă, la 22 seara, Liturghia concelebrată. După Liturghie,
ne-am dus acasă.
Iar despre sosirea noastră:
30.12. 76. Dimineața au sosit Lino și Giorgio. Viața comună.
Maicile se așteptau să ne vadă Diaconi. S-au uitat lung la noi, au ascultat versiunea mea, pe
care Gigi o confirma din plin, au rămas îndurerate, perplexe, nu s-au coborât la nici un fel de
comentarii….Am reluat Adorațiile, în îmbrăcăminte de diacon, fără să fiu, (puneam stola altfel, cât
să mă diferențiez, pardon!) și am reînceput cu ele viața noastră comună.
Eh, da, viață comună. Pentru noi aceasta însemna să ocolim drumul înfundat al părții
bizantine a Bisericii Romane, ca să ne reparăm destinul. Posibil, cu șmecherie bizantină.
Nu era deloc ușor. De-ar fi știut ”ei” despre planificarea hirotonirii și de răzgândirea lui
Josef Stimpfle! Și de motivele lui Don Aldo! Nu, nu ar fi putut să știe, la curtea de la Augsburg nu
erau români, greco-catolici, care să ne toarne! Domine Deus, ce bun ai fost cu noi!
 346

Cum am apărut în fața lui Pater Paolo, pe 31 decembrie, l-am și luat cu această veste bună:
-„Padre, după dragul nostru Pater Iosef, ne-ați putea hirotoni și pentru Anul Nou, sau cel mult la
Bobotează dacă sosesc ”dimisorialele ”.
- Bineînțeles, Lino, bineînțeles, suntem la dispoziția ta, dragă. Dacă spui tu, noi o și facem.
Glumea. Adică nu glumea. Chiar așa făcea.
O, Tată, dulce Tată. Ironia lui, mereu serioasă, mereu binevoitoare. În umbra căreia a
rezolvat probleme de nerezolvat.
Urcam și coboram cu liftul în via Monte Santo, 14 și-mi repetam acest gând:
„Va fi anul '77, anul întâlnirii cu cei mai dragi de pe lume? Voi putea oare să repar greșeala care m-
a costat pierderea preoției în 1976?
Aș vrea, dar nu pot să descriu zâmbetul părintelui Paolo,dar mai ales al lui Pater Lacko, abia
ce m-au văzut, după ce am sosit de la locul crimei:
-Lino, Lino, ce ai combinat prin Germania, că v-ați întors mai țârcovnici ca înainte? Ați făcut-o de
oaie?
Nu, nu, eu nu m-am intimidat. N-am povestit niciodată, în afară de paginile jurnalului meu,
nebunia pe care eu însumi am făcut-o. Și, de fapt, ce să povestesc ? Că am vorbit prea mult ?Că mă
lăudasem cu revistele buclucașe? Că am bătut pe țigăncușa de 6 ani, în clasa I, din pură joacă ? Că
mă întreceam, la 9 ani, cu Doru Popescu în a da palme fetiței Nedelcu să vedem care obraz devine
mai roșu? Că aș fi vrut să văd pe viu, nu din reviste, cum se… și să mă compar, deși eu nu aveam
de gând să trec la acțiune vreodată…..Sigur, m-aș fi făcut de rușine în fața părinților și a maicilor,
dar nu le-aș fi șters perplexitatea. Ba aș fi aruncat o umbră peste discretul Stimpfle, care ”lua în
serios asemenea chestii” din viața unui …. mde, nici nu știu ce eram.
Am dat mereu răspunsul patriotic, care ne învăluia în zâmbet:
-Hei, Padre: nemții au crezut că doi „romani” ca noi nu pot fi hirotoniți decât în Capitala imperiului.
Râzând, au și început să repare defecțiunea, dar era clar că pentru Anul Nou nimeni nu ne
putea hirotoni. Și apoi, surpriza demnă de 2 provinciali ca noi : la Roma „dimisorialele” bunului
episcop Stimpfle nu erau suficiente pentru nicio dată; prin urmare, a trebuit să ne punem la coadă și
să așteptăm vremurile îndelungate ale birocrației legale, care nu poate fi ocolită decât printr-un
miracol. Acum, miracolul, pentru noi, trecuse deja. Timeo Jesu, transeuntem et non revertentem,
îmi spunea mereu părintele Haag, în secret, la București.
Cu aceste sentimente am sărbătorit Anul Nou.
Maicile scriu:
31.12. Viață comună (cu noi !!) Seara, Padre a venit să închidem Anul împreună. În capelă am
cântat Te Deum-ul și apoi am luat masa împreună. În jurul orei 22, Padre Paolo a săvârșit Sfânta
 347

Liturghie. Nimic nu este mai important decât voia lui Dumnezeu ... .. așa cum vrea El și când vrea
El (cred că făceau aluzie la situația noastră dramatică).
1977.
1.1. Viață comună. Mergem la Liturghie la biserica Sacro Cuore, la ora 17.30.
2.1.77. Viață comună. La ora 12 în Sf. Petru, pentru a-l asculta pe Sfântul Părinte, apoi în Monte
Santo și apoi acasă pentru masa de prânz oferită de Oblatele Sfântului Luigi, împreună cu preoții
de la parohia Sf. Luigi. La ora 18 am mers cu toții la Padre Paolo pentru Missă și pentru Cină.
Zile de viață comună (cu cei doi), Liturghie în parohie.

Într-adevăr, pe 2 ianuarie, '77, am serbat cu fast și bucurie cei 26 de ani de episcopat ai lui
Padre Paolo, 26 de ani de când un alt episcop curajos l-a consacrat pe cel care avea să devină
principalul nostru apărător și Tată, consacrat într-un spital de închisoare din Slovacia comunistă.

90. MONSENIORUL VREA SĂ NE CONSOLEZE.

Privind fața mea îndurerată și probabil scandalizată, Monseniorul Aloisie Tăutu a avut față
de noi o reacție în plus, în comparație cu ceilalți Părinți. El nu-și putea închipui că “noi doi”, în
câteva zile, vom fi făcut-o de oaie cu vreo trăznaie prin Germania, de ne-am pierdut hirotonirea. De
altfel, niciunul dintre dânșii nu ne-a suspectat nici pe departe de ceva. Aloisie Tăutu, însă, părea
deziluzionat de Stimpfle însuși. Mormăia, cum făcea el și părea că zicea:
” Nu mă lua pe mine cu dificultățile din Curia ta de acolo. Dacă le știai, nu mai încurcai băieții și
nici pe noi ceilalți. Ori îi aranjai, ori ne lăsai în plata Domnului. Așa, ne-ai încurcat pe toți și-ai
băgat pe băieți din nou în gura lupului, din care d-abia îi scosesem”.
Deci, era pătruns de un sens de milă de noi, care-l obliga să caute un mod de a ne mângâia.
Și l-a găsit, deși eu nu l-am înțeles atunci, amărât cum eram de scrupulele mele și de complexul
meu de vină. Dar mai ales de fanatismul meu ortodox pe care nu-l extirpasem cu totul din apucături,
cu toată parada de catolicism pe care o serveam în public.
O, Sanctitate! Vă dau numai un exemplu. De îndată ce ne-am întors la Roma, în prima
Sfântă Liturghie bizantină - unită de la Coppelle, la sfârșitul lunii decembrie, Monseniorul ne-a
făcut să slujim aproape ca diaconii, oferindu-ne veșmintele potrivite. În biserica și în ritul lui
bizantin, el putea să ne dea roluri pe care latinii nu le învățaseră încă.
Veți spune că nu era ceva nou, întrucât chiar eu am predicat întotdeauna și am luat Împărtășania de
unul singur, oferindu-o și celorlalți ... Bine, bine, dar ...una e să faci aceasta în secretul camerei tale
și cu totul altceva este într-o biserică din centrul Romei. Apoi, în ritul bizantin, diaconul este
 348

extrem de important. M-am îmbrăcat, deci, în veșminte, dar m-am ținut departe, pentru a nu încălca
tabuurile liturgice, care pentru un ortodox din toate timpurile și pentru un catolic de alaltăieri ating
sacrilegiul. Gigi, însă, care era neapărat mai ”ortodox” decât mine, s-a comportat liber, fără
prejudecăți și s-a supus indicațiilor Monseniorului. Refuzând eu, Monseniorul îi dă chiar lui
Evanghelia, îmbrăcată în aur și împodobită cu heruvimi, ”pe care nici un creștin nehirotonit nu o
poate atinge”, conform sfintelor canoane; apoi îl face să treacă prin fața Prea Sfântului Altar, să
ocolească Sfânta Masă, să reintre prin Porțile Împărătești, adică pe un traseu cu totul interzis
muritorilor și să proclame cu voce tare:” Înțelepciune, drepți” ! acel ”Sophia, ortì”, pe care nici un
laic nu o poate pronunța fără să ...
Fără ce ? Văd că rîdeți. Pentru că nu vă puteți imagina furia, râvna mea aprinsă, impulsul meu
teribil, scrupulositatea mea, toate ortodoxe, în apărarea „canoanelor noastre ancestrale”, a „regulilor
noastre sacre”, pe care nici un papă sau sinod nu le poate disprețui .... Și când l-am mai văzut și cu
Sfântul Potir în mână, arătându-l oamenilor și invitându-i cu fraza: „ Cu frică de Dumnezeu, cu
credință și dragoste, apropiați-vă”, ei bine, mă mir că n-am leșinat de mânie sfântă. Ce să mai
enumăr adjectivele pe care bietul băiat le-a auzit de-a lungul după-amiezii, argumentele teologico-
liturgico-istorico-mistice împotriva gestului său luciferic, repetate duminica următoare și cealaltă,
din nou? El răspundea mereu, jenat, că „nu putea refuza gestul și încrederea liturgică oferită de
Monseniorul, care are puterea de a decide asupra acestei chestiuni”. Și, la urma urmei, „de ce nu-i
spun Monseniorului? De ce să fim mai catolici decât el? "
-Nu mai catolici, am spus, ci mai ortodocși, pentru că respectarea acestor reguli face parte din
libertatea noastră religioasă, pentru care am fugit din țară. Și la urma urmei, chiar i-am spus, să știi.
-Și ce ți-a răspuns?
- Eh, că în biserica lui, el comandă și face ce vrea. Dar acest lucru nu este canonic, nu este corect ....
Lui Gigi nu-i venea să creadă că, dintr-o dată, mă arătam mai catolic, mai corect decât Monseniorul.
- Nu știu ce să răspund, nu te înțeleg.
În cele din urmă, la insistența mea, care mi-a răpit somnul, timpul, energia și vlaga, Gigi a răspuns
că „toate acestea nu sunt esențiale pentru mântuire, dacă până și Monseniorului, om devotat, sfânt
și cult, nu-i pasă”.
Ooo, n-ar mai fi zis-o !! Uitând eu că Uniții sunt mai liberi în fața acestor tabuuri, și că
Monseniorul o făcea de dragul nostru, pentru a ne consola pentru amânarea hirotonirii, și chiar a ne
ridica în ochii noștri, am început să țip:
-Suntem catolici, fără a nega realitățile catolice moștenite din ortodoxie, pe care catolicii le-au uitat!
Și, Gigi, cu un zâmbet sceptic:
-Care lucruri catolice? Ce este catolic să nu intri printr-o ușă?
 349

Ei bine, furia mea a atins apogeul. M-am aruncat asupra lui, și i-am dat un pumn în spate, nu știu cât
de tare; cufundându-mă, simultan, într-o durere absolută ... ”Iată, mi-am spus, la ce servește Sfântul
meu zel” .
M-am oprit imediat. El n-a făcut niciun gest, s-a uitat în jos o clipă și-a luat-o la fugă pe Via delle
Coppelle...
Totuși, Deus, care știa cât țineam și țin la el, i-a dat răbdarea, calmul necesar, pentru a putea
termina totul în câteva clipe. Ritmul fu acesta: am fugit după el, am căzut în genunchi, în mijlocul
străzii, l-am îmbrățișat, el m-a iertat ... și apoi, am vărsat în secret lacrimi de remușcare pe care le
simt și astăzi .... Deci! Aș mai putea, acum, să-l judec pe călugărul grec, care la Sfântul Mormânt a
tăiat cu foarfeca covorul „catolic” care i-a contaminat partea ”ortodoxă” de pe podea?
Catolicii, pentru a se salva de astfel de fanatisme, au inventat Vaticanul II. Ortodocșii nu vor putea
renunța la un asemenea zel fără să dispară. Dar pentru mine, lupta a fost dublă: să-mi curăț mintea
de zelul ortodox și să mă protejez de fanatismele occidentale, moderne, și mai ridicole.

91.FANATISMUL MEU CONTINUĂ

Dacă remușcările pentru gestul meu față de Gigi m-au făcut să vărs multe lacrimi,
fanatismul meu în respectarea tabuurilor ritului bizantin nu a dispărut în acele zile, ci mulți ani mai
târziu. Azi sunt complet liber, dar e cam târziu.
Nici măcar cu Pater Paolo Hnilica nu am fost mai înțelept. El, singura Excelență adevărată,
dornic să ne consoleze, a vrut să sărbătorească Anul Nou cu noi, într-un mod solemn. A stat cu noi
la revelion și ne-a invitat să ne îmbrăcăm în diaconi, „doar să exersăm”.
Tocmai venise cineva cu două veșminte, tocmai potrivite pentru mărimea noastră.
-Hai, încercați-le, ne-a spus.
-Dar nu pot să le îmbrac, am spus, nu sunt demn, nu este permis, este un păcat, fără a fi hirotonit...
Răspunsesem conform fanatismului învățat în seminarii, pe care credeam că-l depășisem.
Replica părintelui Paolo a fost demnă de el:
-Crezi că acel cuier de care atârni această haină este mai vrednic decât tine, să-ți țină atârnate
veșmintele? Între cârlig și tine, stau mai natural pe tine.
M-o fi comparat el cu cârligul, dar nu m-a convins. Am acceptat cu reținere. Prin urmare: eram
foarte fanatic. Și cu toate acestea, ceream hirotoniri fără permise, reguli, ceremonii! Nu mă înțeleg.
Adică, nu-mi înțeleg ființa de atunci. La unison cu logica, am ajuns abia în acest an, 2020.
 350

În ceea ce privește filozofia veșmintelor sacre, aceasta a transformat întreaga lume liturgică creștină
în cea mai încurcată operă teatrală, luată drept evlavie, spre consternarea bunului Sfânt Pavel, care
și-a scris aproape degeaba cele vreo 50 de scrisori din care s-au păstrat 14.
XXX
În fanatismul meu nu am înțeles că Pater Paolo, ca Episcop, când ne-a spus: ”îmbrăcați
veșmintele diaconale și slujiți cu noi Liturghia ca diaconi” practic ne-a hirotonit. La fel ca la 9
septembrie 1961, în noaptea vremilor, când un alt om al lui Dumnezeu m-a binecuvântat să predic și
să cânt la 10 ani, așa cum nu mai făcuse nimeni înainte în Biserica Ortodoxă. Vai, ce minte încuiată
și înșurubată la principii fals ortodoxe învățate în seminar și continuate în formalismul codului
canonic, fals catolic! Reticent în fața părintelui Paolo, reticent în fața monseniorului Aloisie, nu, nu
mă înțeleg! Acum, bătrân, că am în față doar prelați cu creierul cât o muscă, acum fac pe omul
deschis, modern, liber de orice forme.
Gigi îmbrăcase deja dalmatica de diacon; el a primit de la început aceste gesturi cu spiritul profeției,
le-a înțeles și a priceput și lărgimea mentală a protectorilor noștri. Eu, incoerent cu propriile mele
descoperiri, trăiam încă sub jugul unei false ortodoxii. Oricum, m-am bucurat în acele zile de Maica
Lodovica și de surorile sale Oblate, de Monseniorul Aloisie Tăutu, de părintele Michele Lacko, de
don Pietro Cadaru și de Gigi, în special de Gigi, fratele, tovarășul, mentorul, apărătorul, discipolul
etc. etc. etc. Care era senin, zâmbitor, plin de viață și resemnat. Motive suficiente pentru a mă
înfuria, a mă enerva, a țipa, a-i reproșa, infestând astfel cu otravă ultima zi din Anno Domini, 1976.
Iată cum s-a întâmplat.

92.CHINUIESC PE GIGI

Să mă întorc cu povestea mea înaintea revelionului. Era după-amiaza zilei de 31.

”Silvestru”, pe scurt. Îmi spune:
- Să mergem la o plimbare pe Ponte Sant’Angelo.
Mergem.
Dar pe podul Vittorio, la plângerile mele obișnuite, a dat un răspuns ”imprudent”:
-Bine, dar acum, hai să ne bucurăm de frumusețea acestui Revelion la Roma, în mijlocul acestor
splendori ... ..Uite castelul, uite basilica, uite....
N-ar mai fi spus-o!
-Ce fericire? Care splendori? După tot ce ni s-a întâmplat? La ce-mi mai folosesc toate acestea? De
ce nu mor acum, aici? De ce am pierdut totul fără să am nimic în schimb? Etc….
 351

Și așa, timp de o oră? De două? Strigăte, țipete înăbușite, reproșuri în limbi necunoscute, spre
deliciul trecătorilor, obligându-l să păstreze distanța, pe pod, în timp ce priveam fără să văd, și
adoram, fără să mă bucur de Podul Angelic și de Castelul Sant'Angelo care priveau la mine
dezinvolt, în superioritatea lor incontestabilă, strâmbând probabil din nas.
Gigi traversase podul Vittorio pe cealaltă parte, pentru a masca neghiobia mea, dar nu m-a
abandonat; venea în urma mea cu oarecare precizie.
Desigur, oricare dintre Marii Prelați care m-ar fi văzut în acele condiții ar fi avut în sfârșit ocazia să
spună că nu eram „matur” pentru serioasa treaptă a „preoției”. Dar, astăzi, după decenii de preoție,
în timp ce scriu aceste rânduri, mă absolv singur: și știu și de ce.
Deodată un gând sublim mi-a venit în minte, fixând privirea unuia dintre îngerii podului, cel mai
frumos pod de pe pământ, cel mai îngeresc, à la lettre: ”rîzi, nu plânge, prostuțule, fă-te clown, nu
victimă. Acesta este secretul darului tău de „capricorn”.
Iar în adâncul ființei mele, care era calm și limpede, podul și Castelul m-au certat cu cuvinte
inconfundabile: "Dacă noi suntem aici, de ce îl chinuiești? "
În acel moment m-am oprit. Un „mulțumesc că existați ” spre ei și o întoarcere imediată în mine,
însumi. Am trecut podul, m-am apropiat de Gigi, și i-am șoptit: „iartă-mă, iartă-mă”; A zâmbit, ca
întotdeauna, și am continuat mersul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. El mă așteptase cu zâmbetul
lui devotat, pentru că știa că se va termina așa.
-„Bine, bine”, mă mângâia Pater Lacko, de fiecare dată când mă vedea plângând: ”nu este
momentul pentru lacrimi. Trebuie să ne dăm pe brazdă”.
Hirotonirea? Nu, nu este posibilă. Sunt necesare multe alte documente, alte curse și bătăi la
multe uși. Pierdusem adevăratul tren al vieții care se scurge lesne și abia după 30 de ani mi-am dat
seama că îl pierdusem de tot. Întoarcerea la Roma fără hirotonie a fost, pentru mine, pecetea
definitivă, pentru următorii 40-50 de ani, a coborârii în șeol. Ceea ce înseamnă: a trăi împins,
persecutat, calomniat, marginalizat, lumește, învins . Veți vedea, voi povesti totul.

93.”DIMISORIALELE” NU SUNT BUNE

În câteva zile, scrisorile dimisoriale ale marelui Josef au ajuns prin poștă. Care, în totală
opoziție cu ceea ce ne declarase în seara marelui refuz, a folosit formula oficială, în latină, care ne
confirma:
“Et Josef, Dei miseratione, ecc…. Episcopus augustanus, DILECTIS IN CHRISTO DOMINUS
Dragu Ion Linus et Picu Georgius salutem….; cum a nobis inter candidatos ad ordines sacros iam
admissi sitis cumque nobis ex suffragio virorum ad quos pertinet constet vos et scientis theologicis
 352

optime instructos et vitae MATURITATE dignos inventos esse, (maturitate, ați înțeles!) per
praesentes litteras facultatem largimur ut ad sacrum diaconatus ordinem… promoveri valeatis. “
Și a pus și data: 2 mensis januarii anni 1977. Datum Augustae Vindelicorum.
Document care a făcut cinste zilei: pe 4 era deja la Roma.
Oh da. Eram așadar, „maturi” pe documente, ca toți imaturii de facto. Nu suntem maturi?
Habeo Documenta. Fără nici un folos, desigur, pentru că, numai ani mai târziu, ne-am dat seama că
în Biserica Catolică, mai evident decât în altă parte, documentele nu au nici cea mai mică
importanță, decât atunci când cineva vrea să te încuie sau să te pună la zid. Am mai spus-o.
-Sub ce titlu îi prezentăm? Întrebase Stimpfle.
Naiv, Pater Paul a răspuns:
-Ad titulum servitii operis quod Pro fratribus nuncupatur.
Nu se putea mai frumos, și nu se putea mai greșit. Iar greșeala a fost imediat observată de
autoritățile romane . Care, ca întotdeauna, nu ți-o spun imediat, ci numai în ultimul moment, când
nu ai alternative. Astfel, nu am putut sui următoarea treaptă a nesfârșitei scări.
Și, aievea. Nefiind încă alertați despre eroare, am fugit să găsim o biserică în Roma sau prin
împrejurimi, care să ne găzduiască pentru ritul sacru. Prezentând în prealabil ”dimisorialele” la
Vicariatul Romei.
Am ieșit împreună cu Pater Paolo să vedem biserica, dar nu am coborât bine în stradă, că
am fost opriți de un telefon intransigent:
-Inutil să vă deranjați, Excelență, dimisorialele sunt greșite.
-Nu este posibil. Mons. Stimpfle este un jurist de clasă.
- Jurist, ne- jurist, nu putea atribui dimisorialele ad titulum servitii Pro fratribus. Institutul Dv. nu
este de drept pontifical.
-Da, nu este.
-Fiind recunoscut doar la nivel diocezan, nu poate încardina.
- Dar băieții rămân incardinați în Augsburg.
- Perfect. În acest caz, Episcopul de Augsburg trebuie să rescrie dimisorialele ad titulum Diocesis,
nu ad titulum operis.
- Da, am înțeles.
Eram foarte nervos.
- Pater, puteați întreba: de ce nu au spus-o imediat? Sau poate aveau nevoie să studieze 3 zile foile
înainte de a-și da seama?
Pater Paolo a zâmbit trist. Știa trucul marilor birocrați de a „vedea în ultimul moment”, așa că nu s-a
obosit să mă instruiască:
 353

- Taci, Lino, taci. Vom scrie Episcopului Stimpfle, care va schimba dimisorialele. Din fericire, nu
costă mai mult de două timbre.
Pater Hnilica diminua totdeauna orice tensiune. Se gândise să-mi ofere hirotonia pentru ziua mea,
de 10 ianuarie, pentru că termenul Bobotezei trecuse deja. Să avem răbdare, va fi pentru 27
ianuarie, o altă aniversare a mea.
S-a telefonat la Augsburg, divinul Josef, râzând în bavareză, a corectat termenii și, în câteva zile,
plicul era în mâinile lui Pater Paolo: „ad titulum Diocesis”!
Ca și în cazul nostru, Stimpfle nu i-a reproșat lui Hnilica că ” de ce nu i-a spus că Institutul nu
fusese recunoscut „de drept pontifical”. Că, scuse me, tot se afla la Roma, la o aruncătură de băț de
Vatican sau, mai degrabă, pe stomacul Vaticanului .... Într-adevăr, nici noi, nici el, nici alții nu ne-
am imaginat că întreaga structură minunată a operei Pro fratribus se ținea, juridic, vorbind, pe o
simplă scrisoare a unui episcop de provincie, Mons. Luigi Liverzani din Frascatti, care la 2 aprilie
1968 a declarat-o ”Fundație Pioasă”, iar pe Pater Paolo, „Director general pro tempore”. Episcopul
Paolo nu înțelegea dreptul canonic mai mult decât înțeleg eu rugby-ul ... dar oricum, el nu ar fi
primit niciodată dreptul de a incardina, așa cum nu pot să visez, eu, așa ceva astăzi, în 2021, pentru
„Congregația” mea bazată și ea pe o scrisoare de provincie ... Spre deosebire de părintele Paul,
totuși, eu nu o iau în considerare și am preoți și episcopi sfințiți fără nici o incardinare. Certitudinea
Duhului Sfânt este suficientă pentru noi. De multe ori am crezut că părintele Paolo, în deschiderea
sa mentală, foarte largă, ar fi putut să-și permită să hirotonească și să sfințească nebunește, preoți și
episcopi care, mai târziu, ar fi fost recunoscuți prin obișnuita risanatio in radice. Și ne-ar fi salvat
și pe noi de bătălia cu fariseismul catolic. Dar, cum am mai spus, părintele Paolo nu considera
Roma ca pământ de misiune și persecuție, precum Rusia sau Slovacia, unde ar fi consacrat un
batalion de candidați...Eu, însă, acum, după zeci de ani, consider Roma și Occidentul mai potriviți
decât oricând la regulile clandestinității...în altfel decât China comunistă sau lumea Islamului. Pater
Paolo nu a trăit pe pământ pentru a-și vedea munca recunoscută, nici cu un milimetru în plus. După
moartea sa sfântă, în 2006, da, a fost recunoscută, aplaudată, dar redusă la o acțiune de caritate
pentru Slovacia, fără nimic din carisma fondatorului, care era cu adevărat inimitabilă.
XXX
”Bene, bene”. Deci: „ad titulum Diocesis”!
Dacă e așa simplu ! Ne frecarăm mâinile cât puturăm de bine, fericiți că pe 24,25,27 ianuarie am fi
putut fi încă hirotoniți. Eu m-am resemnat să nu fim hirotoniți, nici de Bobotează, nici de ziua mea
de naștere.Mai ales că n-am fost cuminte nici în acele zile. Iar l-am supărat pe Gigi de a trebuit să se
culce, spunând: ”simt mii de ace la inimă”...I-am cerut eu iertare, dar gândul îmi spunea: ”iată de ce
nu ajungi la hirotonire: au dreptate că nu ești matur...”, drept pentru care nu meritam o bucurie chiar
 354

atât de mare. ”O fi”, îmi ziceam, însă cu mine odată, suferea și Gigi. Îl împingeam și pe el în afara
”harului”. Noroc că el era mai senin, era mai tânăr, parcă mai virgin în îmbrățișarea cu Occidentul,
cu mai puține pretenții. Mă gândesc că, dacă el ar fi fost ales să fie hirotonit fără mine, fie în
Germania, fie la Roma, la datele programate, suferința mea ar fi fost mai mică. Fericirea de a-l
vedea victorios pe el ștergea din durerea mea personală. Ei, bine, Dumnezeu n-a vrut să-mi dea nici
măcar această bucurie înjumătățită.
Așa că atinserăm și Boboteaza fără nici un document ”valabil”în mâinile noastre. Dar nici
Boboteaza nu mai era valabilă. O scoseseră din calendar, pe care guvernul creștin al evlaviosului
Andreotti, de acord cu Sfânta Biserică, îl golise de sărbători cu roșu, adică ”de poruncă”. Așa ne
consola ea, ”Epifania”adică, din calendarul latin catolic italian din care fusese ruptă: și eu, ca voi,
nu mai sunt valabilă!
Seara, îl alertez pe Iisus Cristos în acest fel:
-Da, știu că respecți regulile Vaticanului. Și le știai foarte bine. Ai făcut-o intenționat pentru a-i găsi
și mai vinovați în momentul suprem !
M-am dus să mă culc și am avut un vis, gândindu-mă la idealurile mele sublime, împinse în
continuu în viitor. Răspunsul negativ mi-a venit, chiar și în vis: non possumus.

94. ÎN SFÂRȘIT, PUTEM CĂUTA O PAROHIE PENTRU HIROTONIRE.

În mână cu dimissorialele pentru noi, ad titulum Diocesis, și cu binecuvântarea nonșalantă a

Lateranului, prietenii episcopului Paolo reîncepură căutarea unei parohii romane, al cărui paroh să
fie dispus să permită o hirotonie în biserica sa. Să nu se creadă că acesta ar fi fost un lucru simplu.
Mulți știau că Padre Paolo era urât în Vatican, că de la Papă în jos toți îl priveau scrâșnind din dinți
și cu surâs fals și larg, exact cât dioceza lui imaginară, de la Berlin la Pechin. Dar Omul era atât de
meritoriu, încât nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte, sau să-l refuze. Dulceața lui pe de o parte și
prodigalitatea pe de alta, îi obliga pe toți la tăcere evlavioasă, mai falsă nici că se putea, dar fără
șanse de scandal. Spre a-l refuza, Papa însuși trebuia să inventeze un tertip. Acum, mai venisem și
noi să-i îngreunăm soarta lui Pater Hnilica. Auzi tu, să ții în casă, ba să mai vrei să și hirotonești doi
fugari din Lagărul fericirii și al coexistenței pașnice, doi ex ortodocși care dărâmau ecumenismul
catolic cu o ridicătură din umeri, (spallata!). El ajutase mult, pe mulți, dar doi convertiți, mde, era
pentru prima oară. Deci, noi eram apax legomena pentru întreaga Biserică Occidentală, în acel secol
și chiar și în al nostru, nr. 21. Am mai spus-o. Partea originală a situației noastre era că noi eram
urâți nu numai de comuniști și de politicienii Vaticanului, ci și de prelații români din exil, care erau
 355

și catolici și anticomuniști. A găsi o biserică pentru a ne hirotoni pe noi, într-o parohie, era un gest
combătut din ambele părți, cu furie deosebită.
Gigi mi-a sugerat să-i spunem să ne hirotonească la el în capelă. Încăpeau în ea prietenii
noștri, ce aveam nevoie de spectacol? Dar el, între timp a agățat un paroh prieten, dintre puținii
care-l venerau sincer.
95. PĂI, STAI AȘA: NIHIL OBSTAT
Parohul s-a arătat fericit surprins, în prima zi. Don Sergiu Mercanzin informă Lateranul de alegerea
făcută; dar când se merse a doua oară, spre a pregăti ceremonia, Parohul prieten i-a reamintit lui
Pater, cu o maaaaare dulceață în glas, că ar fi nevoie și de un nihil obstat scris, de la Vicariat, sau
cel puțin de la Episcopul zonei, întrucât el nu era episcop al Romei, nici măcar un auxiliar; și noi,
cu atât mai puțin aveam vreun drept, nefiind incardinați la Roma.
Pater răspunse contrariat:
-Dar Vicariatul nu ne-a spus nimic despre asta. Ne-a cerut doar să-i anunțăm când am găsit parohia
disponibilă. I-am anunțat, am dat numele Dv. și s-au declarat satisfăcuți.
-E adevărat, dar eu știu că oricum, ca paroh, eu trebuie să am la mână semnătura lor.
Da, da, vroia să-l și credem. ”Știa el”. Putem jura că a primit un telefon secret și
amenințător, imediat după salutul plin de zâmbete grațioase cu care birocratul de la Lateran a onorat
pe secretarul lui Padre Paolo.
Nu aveai cum să –l contrazici. Dar a avea un nihil obstat de la Vicariat îți lua alte zile, alte nădufuri,
alte sudori.
- Nu e nimic tragic în asta, se amână pe duminica viitoare.
- Da, sigur, mi-am spus, atașat cum eram de sărbătoarea Bobotezei; cu atâtea amânări ajungem ad
calendas graecas ... Dacă accept această amânare cu inima ușoară, înseamnă că mă predau.
Așa că, alternam rugăciunea către Dumnezeu cu insistența asupra lui Pater și a colaboratorilor săi,
primul, Don Sergio Mercanzin; mi se părea că se mișcau prea încet, dar azi înțeleg că au împins cât
au putut carul, din groapa în care căzusem.

96.DAR NIHIL OBSTAT NU ESTE SUFICIENT

La mijlocul lunii ianuarie a venit un alt răspuns :

-”Vicariatul nu are nimic împotriva datei de 24 ianuarie. Cardinalul dă ”cu bucurie” nulla osta. Dar
cine sunt cei doi candidați la hirotonire? Sunt catolici sau ortodocși? Când au început să fie
catolici?”
Ei! Asta era culmea !
 356

Am încercat să ne apărăm, amintindu-le de nenumăratele Memorii adresate Congregației, Papei,

deja din septembrie, cu doi ani în urmă, în care am povestit în detaliu fuga, studiile, convertirea,
convingerile, etc.…. Dar eram ridicoli: cine le citise? Unde mai erau ?Ascunse prin dosare,
desigur.Utile peste 200 de ani....
-Spuneți-le, Pater, că noi am primit deja ”Ordinele minore” de la episcopul german, care este latin și
catolic, până la proba contrară: “die XIII mensis Decembris,1976, legitime presentati juxta Sanctae
Romanae Ecclesiae modum et consuetudinem inter candidatos ad diaconatum admissis.” .

Dar, mai presus de toate, aveam scrisorile dimisoriale, în care bunul Stimpfle ne-a dat și
încardinarea: ad titulum Diocesis. Iar Dioceza era latino-catolică, tot până la proba contrarie.
-Le-am arătat, le au în mână, poate nici nu le-au privit....
Așa era. Le aveau în mână. Închise în plic, deci nu le citiseră. Așa că, ...nimic de făcut. În
Vicariat ”cineva” sugerase deja că noi eram simpli studenți ortodocși, fugari și fără nicio dovadă,
fără documente, fără studii. Eram zero. Între timp mergeam la Pontificium la cursuri. Și arătasem și
atestatele profesorilor de acolo cu note maxime. Vax ! Zero tăiat.
Am spus eu bine și experiența mi-a dovedit-o: în Biserica Romană nu contează nici un document,
nici un titlu, nici o faptă, nici minunile, dacă cineva te blochează. Nici mărturia Papei nu contează.
(Am pățit-o și pe asta, mai târziu!) Așa că nici un ”nihil obstat”. Nici verbal, nici scris.
Mai realist decât minunatul Hnilica, Monseniorul Aloisie Tăutu, care ne-a făcut suprema
bucurie să vie la prânz la maici alături de Pater Paolo, a sărit cu gura, inspirat:
-Poate că este mai bine să refaceți profesiunea de credință, semnată și confirmată de delegatul
Cardinalului Vicar.
El se gândea la acel canon din CIC care poruncea că, ”fără indult apostolic, un episcop latin nu
poate să-l hirotonească licit pe un supus de rit oriental”. De aceea, mărturisirile noastre, repetate, de
credință închideau rana. Mai târziu, acest inutil canon a devenit canonul 1052 în CIC revizuit.
Tocmai de aceea, Monseniorul ne-a făcut rost de formularul cu antetul Vicariatului pe care l-am
semnat cu entuziasm. Ceea ce declarasem în clandestinitate, devenea acum oficial: După textul
Crezului de la Niceea, foaia adăuga: „În plus, accept și mărturisesc toate și fiecare dintre
adevărurile despre credință și morală ... ... în special cele referitoare la misterul Sfintei Biserici, la
Tainele Sale, la Jertfa Liturghiei și la Primatul Pontifului Roman ”.
Cum se vede, eram mai catolici decât Papa, cu speranța că, după ”Nihil obstat” al vicariatului,
odiseea noastră va ajunge la sfârșit. S-o vedem și pe asta.
XXX
 357

Și am dat ca totdeauna vina pe Comunism. Pentru că, fără el, nu aș fi fost un exilat, fără documente,
fără trecut, în căutare de subterfugii, pentru a intra în normalitate.

97.JOCUL DE A PROFEȚIA

-Dar vom câștiga, îi repetam lui Gigi. Și i-am arătat un joc al meu cu ”profeție”, conceput pe 3
ianuarie, în timpul unui extaz, care a devenit un articol în revista Maicilor, niciodată citit de nimeni.
Era prea perfect, acel joc, pentru a fi luat în serios. Nici atunci, nici astăzi nu pot explica cum am
ajuns la anumite concluzii, printr-un calcul aritmetic ultraelementar, pe unele date biblice. Vreți să
Vi le spun, Sanctitate? Face parte din rugăciunile și inspirațiile mele secrete, pe care le împărtășesc
acum cu plăcere. Transcriu:
„15 ianuarie 1977. Dacă lumea antică, înaintea lui Noe, (în care vârsta maximă a omului era de 969
de ani, - cea a lui Matusalem), a fost distrusă în 40 de zile de Potop;
Noua lume, după Noe, în care vârsta umană maximă a fost stabilită de Dumnezeu la 120 de ani va
fi distrusă de foc în 4, 953 ... zile, (adică 4 zile și 22 de ore). Regula de trei simplă.
Dacă în lumea creștină (care ar fi meritat cel puțin premiul vârstei umane matusalemice de 969 de
ani) cel mai grav păcat al creștinismului, Inchiziția, a durat 611 ani, (1178-1789), în lumea post-
creștină-a noastră , o lume a renegaților și a celor slabi, -care merită reducerea străveche a celor 120
de ani ai erei umane-, Comunismul, adică cel mai mare păcat al epocii noastre ar dura 75,66, (75 de
ani și aproape 8 luni). Adică de la 7 noiembrie 1917 până în iulie 1993. Când Comunismul va fi
doar o amintire oribilă și atât.
La sfârșitul acestei inspirații am simțit o bucurie neobișnuită, probabil cerească. Plus siguranța că nu
voi muri, înainte de a mă bucura pe deplin de acest miracol. Căci căderea Comunismului însemna
libertatea mea de a mă întoarce la Bistrița, să-mi recuperez casa strămoșească și mormintele celor
dragi. Să-mi recuperez normalitatea.
Desigur, Santitate, tot acest raționament și aplicarea datelor biblice și istorice în acest fel, mi se par
absurde și pentru mine. Dar, acum, că știm totul, că am trăit împreună fabulosul 1989, este clar că
numerele mele au funcționat. Faptul m-a liniștit pentru ceva timp, dar nu suficient, ne crezând
nimeni că monstruozitatea comunistă va cădea în timpul vieții noastre.
Sigur, o să mă întrebați că ”ce legătură are calculul acesta cu hirotonia dumitale?”
Probabil că n-are nici o legătură, dar certitudinea ei mi-a dat o grozavă poftă de viață și
curajul să înfrunt drăcovenia de mașinărie formalistă care ne ucidea, ajutându-mă să inventez toate
scenariile posibile.
 358

Bineînțeles că vă vine să râdeți de mine. Veți spune că tot acest mod de a fi profet face parte din
trusa mea „ortodoxă”. Pentru care îmi meritam o Profesiune de credință catolică,în plus, semnată în
Vicariat....
Maicile scriu:
14.1. Astăzi, spre marea noastră bucurie, Padre Paolo a venit la prânz cu Monseniorul Aloisie
Tăutu.
17.1. Părintele Garbolino a venit la prânz pentru a vorbi cu Lino și Giorgio.
31.1. La ora 20.15, odată cu Maica au sosit și domnul Setz Degen cu secretara sa. ( Cu ce plăcere
ne-am povestit, completându-ne, întâlnirea cu el, la el acasă, la Basel, în toamna trecută !)
1.2.77. Maica a mers la Onor. Scalfaro cu dl. Setz Degen.
3.2. Exc. Sa Monseniorul Fr. Franzi a venit la cină pentru a se întâlni cu domnul Setz. (Noi doi am
fost acolo).
4.2. Setz Degen a plecat cu secretara.
5.2. Prima sâmbătă. La Liturghie la Pater Urbani co-fondatorul comunității Pro fidelitate. Maica
a conferențiat despre primele sâmbete. Apoi mergem în via Cernaia pentru o Liturghie și pentru a
predica despre Armata Blu.

54 MADAME PARASCHIVESCU.

În mijlocul atâtor confuzii, între dezamăgire și luptă, între rugăciuni și dor cumplit, îmi mai
lipsea cunoștința doamnei Paraschivescu, care locuia într-un apartament confortabil din Via Vittorio
Emanuele. Citind un afiș agățat pe un zid, printre gunoaiele afișelor comuniste și radicale, văd acest
nume ultraromânesc al unei Cocoane care conducea o societate ”foarte importantă și puternică” a
„Noului Ierusalim”, al cărui scop era unirea Bisericilor, pacea între popoare și victoria lui Iisus
Cristos. Întâlnirea în cenaclu, pe 19 ianuarie, la numărul X, int.y, etaj xy.
Gigi nu refuza în acea vreme să mă însoțească în cele mai ciudate locuri, așa că am sunat, am bătut
și ne-am pomenit în fața unei doamne în vârstă poate de șaptezeci de ani (?). Cu fața slabă, dar
simpatică și cochetă. S-a bucurat să vadă 2 români, care la acea vreme se numărau pe degete. Așa
că a început conversația cu noi, prezentarea programului său, idealurile Societății sale, de parcă ar fi
continuat o poveste veche și fără a da impresia de neîncredere față de noi. Doar câteva zile mai
târziu, am fost informați că ”președinta” în cauză era o protejată directă a episcopului Vasile
Cristea, care-i plătea și chiria pentru acel mare apartament din inima Romei. Nimic de zis, dar
Madam Paraschivescu era o ex-ortodoxă, din sud, din Vechiul Regat. Pe scurt, era ”cam ca noi”. În
plus teoriile ei erau foarte critice față de catolici, în special cei moderni, Paul al VI-lea, Conciliu și
 359

Missa nouă incluse. Numai că ”noi doi” eram stigmatizați, demonizați, eliminați, în timp ce ea era
protejată; iar această dublă măsură, găsită în toate situațiile, ne-a enervat și dezamăgit peste măsură.
Mai ales pe mine. Totuși, ea nu avea, săraca, nici o vină.
Marea ei Societate era ea și o bătrână poloneză, nu lipsită de farmec, o tipă între Katerina Kovalska
și Maria Walewska. Era Contesa Karska, o studentă eternă la Gregoriană (pentru a se ține la
curent, zicea ea, cu cele mai recente excentricități din lume și Biserică-și avea dreptate, numai la
Gregoriană le găseai, științific și metodic predate: o zic fără ironie); o prezență inevitabilă - și, prin
urmare, ultrameritorie - printre puținii participanți la demonstrațiile anticomuniste.
Madam Paraschivescu ne încuraja pe cât putea, dar în toate discursurile ei, ca și în discursurile
Monseniorului sau ale Părintelui Cadaru, exista un suflu de resemnare, dor, tristețe. Era izolată, era
bolnavă, era bătrână, era româncă. Aproape că nu se mișca din casă. Dar era informată despre tot,
știa și înțelegea mai mult decât toți exilații care trăiau la Roma, luați împreună.
Madam Paraschivescu a deschis ușa cu certitudine familiară - așa cum am spus, nu avea coșmarul
oaspeților nedoriți -. Chiar atunci scosese tava de pe foc și peștele era deja pregătit. Peștele prăjit
sau fiert de pe masă făcea parte din ritualul casei și al ”Societății Noului Ierusalim”. De câteva ori
am fost oaspeții ei și până la moartea sa a participat cu un anumit interes la toate inițiativele
exilului, privindu-ne mereu cu simpatie. Ceea ce stârnea furia subtil deghizată a Prelaților români.
Nu a Monseniorului, care avea suficiente ironii binevoitoare la adresa ei. Ne aviza, însă: ”fiți atenți,
că nu se știe de când are peștele”...

99. AȘI, CARE HIROTONIRE ? LE TREBUIE UN EXAMEN.

Să ne întoarcem însă la acel anevoios nihil obstat pe care-l așteptam de la Vicariatul de la

Lateran, nu unul verbal căci verba volant, ci unul scris, dacă tot ne pusesem ambiția să fim
hirotoniți chiar în capitala universului. După ce fusese depusă și mărturisirea noastră de credință,
semnată chiar pe formularul oficial al Lateranului, nu mai puteau exista probleme.
Între timp, eu fremătam pentru că hirotonia era programată pentru data de 24. Toată
compania noastră era pregătită pentru asta, bucuria prietenilor și a binefăcătorilor, a prelaților, a
călugărițelor și a admiratorilor era grozavă. Lipsea doar nihil obstat al Vicariatului. Dar pe 23
dimineața, cred, cu acelaș zâmbet, foarte plin de grație, purtătorul de cuvânt al Cardinalului l-a
informat pe trimisul părintelui Paolo despre noua descoperire:
-Vicariatul nu are obiecții față de hirotonirea băieților. Dar, întrucât cei doi seminariști vor fi
hirotoniți în oraș, regula impune ca aceștia să fie promovați la examenul de calificare preoțească la
Vicariat.
 360

Și ne-au dat și numele examinatorului: monsignor Pier Luigi Berti, asistent de studiu și grefier în
Biroul Sfintelor Hirotoniri.
Ei bine, eram prea tânăr și rezistent ca să mă tem de un atac de cord, dar această nouă poveste m-a
umplut de consternare. Îmi veți spune că nu aveam dreptate. Berti era prieten cu Monseniorul
Aloisie. În plus, examenele nu au fost niciodată o problemă pentru noi. Marele Tăutu ne-a
confirmat-o:
-Cu pregătirea voastră, vor rămâne fără cuvinte!
Da, dar ... Era întârzierea, care mă deranja până la lacrimi. Sâcâiala. Amânarea nesfârșită. Găsindu-
te mereu în fața unei alte capcane. Mereu o nouă pârleală. Teama de a pierde trenul. Teama unor
surprize neplăcute, ieșite din senin. Nici ai noștri nu erau liniștiți. Situația se putea agrava. Prelații și
birocrații dădeau impresia că nu cunoșteau legile și regulile și că le descopereau din cauza noastră.
Și... mereu, în ultimul moment, când să zici hop ! Scoteau noi reguli, precum magul Bartolini,
iepurii din pălărie.
-Dar cei doi băieți nu fac parte din Dioceza de Roma, a îndrăznit Monseniorul.
- Așa este, dar „Pro fratribus” de care aparțin, ad titulum, se află la Roma, a observat cineva.
Aaa, asta era. Uitând complet că formularea ad titulum Pro fratribus fusese deja respinsă și acum
eram ad titulum Diocesis, deranjând din nou Augsburgul ... dar iată că, de data asta, hop, țineam de
Pro fratribus. Iar acesta aparținea Diocezei Romei. Deci ?
Acceptasem. Iar ”Roma” acceptase ”mărturisirea noastră de credință”. Ehi, nu. Cum vedem, în
ultimul moment, monseniorii și-au dat seama că nu era suficientă: era nevoie de o examinare
teologică, liturgică, canonică, pe scurt, totul de la capăt, căci savanții de la Pontificium și de la
Universitas nu contau deloc. Acum, privind în urmă, știm că a fost doar o diversiune neplăcută,
acest examen. Nu la fel de cumplită ca biciuirea lui Iisus, dar la fel de inutilă pentru cauză.

100.DAR „CEI DOI” SUNT ”BIZANTINI” SAU ”LATINI” ?

Un gând, încă, mă îngrijora: să nu-și aducă aminte că eram ”bizantini”. Atât ne-ar fi fost !
Iar intram în tocătoarea Monseniorului Brini; și cine mai dădea și indultul apostolic cerut de nu știu
ce canon uitat, dar scos de la naftalină exact pentru “noi doi” ? Cu acel canon în cârcă, nici un
episcop latin nu avea permisiunea, nici să ne incardineze, și cu atât mai puțin să ne hirotonească.
Etc ...
- Da, dar obiecția aceasta a fost deja ridicată, răspunse indignat MonseniorulAloisie; chiar și în
Congregație, dar numai din cauza românilor. Această luptă a fost dură, dar am câștigat-o.
 361

Și ne-a spus, în detaliu, cu o satisfacție abia ascunsă, cum i-a convins pe ”ignoranții” de la
Congregația Orientală să ne lase în pace:
-Cunosc prea bine disciplina canonică. Unul rămâne bizantin, chiar dacă este hirotonit de un
episcop de alt rit. Botezul primează, nu Hirotonirea. Cristea nu a fost sfințit de un latin? Și este
bizantin, chiar prea mult. De-aia nici nu-i tace gura niciodată! Chiar și gâștele cunosc această
clauză. Canonul se referă la schimbarea ritului.
Realitatea era că Congregației nu-i plăcea să ne aibă printre membrii săi. A fi preoți bizantini
incardinați la Augsburg însemna că în fiecare an trebuia să ne acorde dreptul de a sluji în ritul latin,
recunoscând de jure și de facto apartenența noastră la Biserica Greco-Catolică; dar aceasta, prin toți
prelații săi în exil, cu excepția lui Aloisiu Tăutu, ne-a respins cu groază.
- Din momentul în care v-a permis să mergeți la Augsburg, înseamnă că și-a luat mâinile
”protectoare” de pe umerii voștri, ne-a asigurat Monseniorul.
-Deo Gratias, a oftat Maica Lodovica.
Noi, acele mâini protectoare, nu le-am avut niciodată; dar calitatea de membri ai Bisericii ”Unite,
Greco-Catolice și Orientale” era obligatorie: pentru noi și pentru ei. Ceea ce era insuportabil pentru
monseniorii, Brini, Mottola, Marysin etc. etc
Noroc că la Augsburg, -alții și ăia-, habar n-aveau de ”Canonul” cu pricina. Ei credeau că aveam
nevoie de indult spre a sluji ”bizantin”. Și întrucât nu-l puteam avea, pentru că eram deja ”bizantini”
ei nu ne lăsau să slujim ”bizantin”. Roma însă știa adevăral, adică pe invers. Și nu ne lăsa să slujim
”latin”.
Până azi, în 2021, eu am slujit fără permis ambele 14 rituri și alte 100 de mine inventate. Așteptând
o Biserică mai serioasă care să știe ce vrea.

De fapt mai exista un amănunt pe care nu-l știam atunci: era lucru obișnuit ca cineva să
ceară același permis de două ori, de zece ori, de la Preasfânta Curie, chiar și după ce l-a primit. Pur
și simplu pentru a nu fi uitat. Veți vedea ce s-a întâmplat cu noi, neglijând acest detaliu .
Neintenționat, mi-au revenit în minte manevrele directorilor comuniști, cum mi le povestea unchiul
Nicolae:
- Îți ridicau permisiunile pe care tocmai ți le acordaseră, fără un motiv real. Doar pentru a te umili și
a scoate de la tine noi informații împotriva cuiva.
Nu era cazul, dar asemănările deranjau.
Prin birouri întâlneam câteodată pe câte cineva care se mira de insistența noastră pentru hirotonirea
imediată. I se părea, pardon, ciudată.
- Nu spuneați că vreți să studiați ?
 362

-Vrem să rămânem la Roma și să nu mergem altundeva. A rămâne la Roma înseamnă a studia toată
viața
-Dar chiar vă simțiți pregătiți și vrednici de asta? În general, ai noștri nu se grăbesc niciodată.
Iar, de la cap. Și iar repetam:
-Ai voștri nu și-au pierdut 24 de ani de viață în robie și într-o Biserică străină. Ei nu știu ce e aia să
fii clandestin. Nici nu și-au riscat viața într-o evadare de 24 de zile. Nici nu și-au logorat sufletul
într-un exil fără sfârșit. Și, toate acestea, cu un singur scop: să fim preoți. Și în privința vredniciei
judecata marilor noștri mentori este suficientă pentru noi: Haag, Aloisie Tăutu, Hnilica, Lacko,
profesorii Institutului și toți ceilalți ...
La insistența asupra umilinței de a se recunoaște nepregătiți și nevrednici am răspund în privat, nu
în public:
-Vreau să fiu un preot nepregătit și nevrednic.
Dar acum aș spune-o tare, și în mondovision, și știu eu de ce. Cu gândul la seara aceea, când în fața
bunului Stimpfle am recitat (falsa) frază a nevredniciei. Pentru care am pierdut acceleratul.
Ei erau oameni ajunși la vârful carierei lor? Lor le dăruiam zâmbete smerite.... dar în intimitate am
plâns, am strigat singur, am umplut de lacrimi băncile Bisericii Cavalerilor de Malta și mă luam de
Gigi pentru toate, până la limita disperării (lui).
Ați avut dreptate, Înalți Prelați și judecători: eram imatur și nevrednic. Cu toate acestea, să vă fie
rușine!

XXX

Pe 25 ianuarie, 1977, pentru a sărbători pe prietenul nostru Sergiu, pentru venerabila lui
vârstă de 31 de ani, l-am invitat la cină pe Monseniorul Pamfil Cărnațiu. Acest om, cu dublul său
joc etern, ne-a urât mereu, și totuși ne invita la masă. Astfel, ne-a dat curajul - cu dorința secretă de
a-l convinge de sinceritatea noastră-, de a-l invita și noi. Maicile Oblate au fost fericite și mândre de
asta. Nu doar pentru că era un Prelat de la Secretariatul de Stat. Dar și ele ar fi vrut să-l convingă de
seriozitatea noastră.
A venit, de ce nu, și nu ne-a dezamăgit. Și de data aceasta ne-a povestit detalii picante despre
Biserica Romană și Unită, despre Vatican, despre Cardinali, despre Papa însuși. Maicile îl ascultau
cu groază, considerațiile lui le paralizau. (Și în felul acesta ne-au dat dreptate, pentru că luau mereu
spusele noastre drept exagerări. În acest sens, Cârnațiu ne-a făcut un extraordinar serviciu. După
care, tot Cârnațiu a continuat cu acuzele de spionaj, că eram intruși etc).
 363

Despre Secretariatul de Stat, ne-a povestit o seamă de amănunte extravagante. El a lucrat

întotdeauna acolo, ca minutant de gradul I, clasa a II-a, frunzărind toată presa și alegând pentru
Papa ceea ce merita să fie citit. Deci, știa tot ce trebuia să se știe. Și la uimirea mea că de ce s-o fi
ocupând de noi tocmai Cardinalul Vicar, deși este numărul doi după Papa, el a răspuns calm și
sigur de el:
-Dragule, numărul doi real nu este Vicarul, ci Secretarul de Stat, Cardinalul Villot.
Și, în timp ce el, insidios, a continuat să ne sugereze că acesta a fost motivul real al crizei anti-
lefebvriene, prelații francezi fiind cei mai duri adversari ai tradiționaliștilor, eu am continuat gândul
de unul singur: „Aaaa, deci, acest birou este adevăratul centru de putere și decizie al Sfântului
Scaun. Iată de ce staff -ul de acolo s-a ocupat de la început de soarta noastră”.
De la Cârnațiu am înțeles că acolo, sus, în vârf, accentul era pus pe statutul nostru politic și
nu pe convingerile noastre religioase; nu-i durea că puteam să nu credem în ”Filioque”, ci că eram
născuți în Lagărul Socialist; dar nu pentru că am fi fost spioni, ci pentru că eram, sigur, incomozi,
fiind din pasta ungurului Mindszenty, a cehului Beran, a polonezului Wyszynski, a croatului
Stepinac, a ucraineanului Slipy, și mai ales a românului Hossu, toți, adorați cu groază; și, combinată
cu vehemența cardinalului francez contra grupului monseniorului Lefebvre, era și îngrijorarea față
de acești ”doi orientali, ex-ortodocși”, atașați, prin natura lucrurilor, ultra-tradiției. Care tradiție era
de admirat cât rămânea afară; dar devenea incomodă, cu noi cu tot, dacă venea înăuntru. Așa că
argumentele prietenului-dușman mi-au împins inima mea, în seara aceea, la solidaritate cu
tradiționaliștii. Care primeau, continuu, lovituri egale cu ale noastre, deși din alte motive (aparente).
Deci, de la victime la alte victime. Cardinalul Villot se deranjase personal să-l primească pe
Cardinalul Mindszenty la aeroport pentru a-l alinia. N-a reușit. La noi a fost mai ușor: ”trimiteți-i
înapoi”. Așa credeau ei.

101.MEDICAMENTUL LUI DON CADARU:CIRCUL.

Cineva se gândea să ne scoată din angoasa existențială. Pe 27 ianuarie, dimineața, după

Liturghie și rugăciuni pentru mama mea, Don Petru Cadaru a venit să ne viziteze, cu entuziasmul
obișnuit.
-Nu vă lăsați impresionați de aceste amânări sau de examenele la care sunteți supuși de către acești
oameni indiferenți și fără suflet; totul este controlat de Dumnezeu. Haideți, îmbrăcați-vă, că vreau
să vă ofer un prânz la restaurant și apoi să vă invit la un spectacol de circ. Am deja biletele.
Gigi era fericit, pentru că urma să vadă un circ pe viu, pentru prima dată în viață. Eu, însă,
care mă bucurasem de spectacole de circ, chiar excepțional de reușite, în toată copilăria mea la
 364

Rîmnic, am început să protestez. Nici azi nu pot să-mi explic violența cu care am început să țip la
bietul Don Cadaru, văzând în gestul lui o copilărie de prost gust, de parcă-și bătea joc de noi:
-Ce ? Circ? Exact asta ne lipsea acum! Spectacol de circ. Toată viața mea, aici, la Roma, este un
circ. Să mai adăugăm și altul, acum..
Don Cadaru mi-a răspuns cum știa el, de obicei:
-Dragă, așa nervos cum ești, chiar tu ai nevoie să ieși la aer proaspăt și curat!
-Ah, da, aer curat în arena circului cu bufonii regelui !
-Nu în arenă, ci la Eur, orașul Ducelui, plin de parcuri și flori în jurul lacului cu lebede ...
Lebede! În realitate, el ne ducea nu departe de locul în care trebuia să vorbesc la mitingul creștin-
democrat din iunie trecut. Se terminase cu gaze lacrimogene, fără să fi vorbit. Cum s-ar fi sfârșit
dacă aș fi deschis gura!?
Cum era evident, Don Petru Cadaru a avut dreptate. Circul său cu clovni profesioniști și
sportivi performanți, a fost mai serios decât circul pe care-l desfășurau masele din ce în ce mai
comuniste din Italia în acei ani și, bineînțeles, decât Missele din ce în ce mai extravagante pe care
trebuia să le suportăm prin biserici, alături de Săracul marginalizat care era Iisus Cristos.
Când m-am apropiat de Eur, inima mi s-a luminat cu o nouă lumină: era ziua accidentului Mămicii
mele, Dida, care, anual, în ziua nenorocirii ei, îmi trimetea din cer câte o jucărie: un spectacol , sau
un disc dorit, o surpriză mult așteptată. De data aceasta, chiar și un circ. În compania celui mai
spiritual și îngeresc preot pe care l-am întâlnit vreodată printre români, Don Petru Cadaru.
Am urmărit spectacolul, plângând de bucurie și recunoștință. Iar acum, îmi mușc buzele de necaz,
cum am putut să contrazic așa urât o ființă atât de suavă și superioară ca eroul Petru Cadaru !
Seara, ofer Maicilor Oblate o slujbă cu totul orientală: ectenii, cu Doamne miluiește la
nesfârșit, și Adorație euharistică. Un Diacon nu putea face mai mult.
- Vei vedea că Maica Domnului ne va acorda minunea, a oftat Maica Lodovica.
Da, eram sigur de asta; așa că, pe 28 ianuarie, la ora 10.30, în momentul trecerii la cer a Mămicii
Dida,(din 1971), eram cu Gigi în Santa Maria Maggiore, pentru a participa la mai multe Missae. Și
am fost inspirat să realizez, după Împărtășanie, cea mai bună meditație a misterelor de durere de la
Rozariu pe care o realizasem vreodată.

102.EXAMENUL CU MONSENIORUL BERTI LA LATERAN

Aceasta a fost pregătirea pentru examenul de la Vicariat, programat pentru 3 februarie. Nu glumesc
în timp ce scriu aceasta. Nu ni se dăduse nici un indiciu, nici o bibliografie; ne chinuiam să
înțelegem dacă se așteptau de la noi mai mult decât ceea ce dădusem la examenele anterioare, cu
marii maeștri de la Pontificium.
 365

-Nu e ce credeți voi, ne-a retezat scurt Monseniorul. Este doar o formalitate. Nu sunt examinatorii
Vicariatului la nivelul Profesorilor de la PIO, la nivelul unui Spidlik, Lacko sau Dejaivfe ... Va fi
o conversație plăcută. Mai degrabă vor fi curioși să audă de la voi detalii și bârfe despre teologia și
viața ortodoxă din București!
Și, într-adevăr: totul s-a întâmplat așa cum prevedeau Pater Lacko și Monseniorul Aloisie - prezenți
la examen. Ceremonia de examinare a avut loc în cel mai frumos mod posibil: calm, eleganță,
claritate, fluență de ambele părți. Monseniorul Berti a fost - și este încă - o bunătate de om, de
teolog și de prelat al Sfintei Biserici. Cei trei sau patru examinatori ne-au întrebat și le-am rezumat
toate scrierile dogmatice, de drept și liturgice, scrise la București, Moscova și Atena, mai ales cele
anticatolice și actuale; răspunzând pe rime cu argumente care le depășeau pe cele clasice și chiar
necunoscute noii teologii latine.
Au fost uimiți; pentru că am apărat ”linia romană” mai mult decât o făceau specialiștii locali.
- De aici se vede că scrierile nu sunt suficiente; trăirea în locurile și-n atmosfera unde sunt gândite și
transmise este cu totul altceva, declara Monseniorul Aloisie fermecat și consolat..
Finalul, o sărbătoare, o urare, o prietenie pe care am simțit-o țâșnind chiar de pe zidurile palatului
suprem.
- Și-au spus între ei, -ne-a comunicat Pater Paolo mai târziu,- că ”voi doi” ați fi cei mai potriviți
examinatori în Vicariat. Monseniorul Berti v-a propus chiar ca profesori.
Poate ... am oftat. Ar fi fost realizarea fericită a visului unei vieți: predarea la cele mai înalte
niveluri, a Științelor Domnului. N-a fost să fie.Cum să ne cheme cineva tocmai pe ”noi doi”?
Și, totuși, cu această bucurie în inimile noastre, examenul cu adevărat dificil de Dogmatică, de
după-amiază, la Pontificium, cu Pater Schultze, ni s-a părut și mai natural decât înainte.
Câteva zile mai târziu, am auzit știrea de bun augur: că rezultatul ultimelor examinări și toate
documentele, inclusiv certificatele și recomandările, toate, extrem de favorabile, acumulate pe masa
Cardinalului Vicar, l-au făcut pe Ugo Poletti să spună că „și-ar fi pus semnătura din toată inima”.
Da, și-ar fi pus-o. Dar nu o mai punea odată !!!!
Așa că Pater Paolo a lăsat baltă alte programe și a planificat deja pentru mijlocul lunii, hirotonia
într-o parohie prietenă din Roma. Prin urmare, am trăit câteva zile într-o adevărată exaltare.
Urmând cursurile de la Institutul Oriental cu devotament adevărat.
Și, mai mult de distracție, Monseniorul Aloisie Tăutu, vizita Congregația în fiecare săptămână, și de
două ori:
-Ca să previn vreo nouă surpriză, mormăia el cu zăduf.
Câte cineva, văzându-l, se ascundea, dispărând pe coridoarele lungi ale palatului lui Raffael.
 366

Într-o duminică, ne povestește, jumătate amuzat, jumătate nervos, ultima discuție despre noi cu
Prelații :
”Ce să vă spun? Începe episcopul Cristea:
-De ce nu stau în seminar? De ce au venit înapoi? Cum să fie pregătiți? Nu sunt pregătiți. Ce
pregătire spirituală au ? Uite, trebuie să hirotonesc pentru Munchen un candidat cu familie grea, cu
patru copii; a venit recent din țară. A studiat pe vremuri, 2 ani la Blaj.
-Dar l-ai întrebat dacă a fugit sau a venit cu pașaport comunist ? Și dacă-și mai aduce aminte ceva
din ce a studiat în cei doi ani pe vremuri, la Blaj ?
-Nu am de ales, e de la Blaj, ori asta e important pentru noi. Nu-mi pot pune în cârd cu niște
nepregătiți.
-A, daa? Dar ia spune-mi mie, între tine, Cristeo, cu diploma ta și savanții de la Pontificium
Oriental, cine este mai competent să judece pregătirea celor doi? Ha ?
-Rectorul mi-a declarat clar că ăștia doi s-au înscris la Institutul Oriental fără consensul lui. Sunt
anarhici, nu-i nimic de făcut, nu țin seamă de nimeni.
-Și tu unde voiai să se înscrie? La seminarul minor cu țâncii de 10 ani ? S-au înscris unde au fost
primiți, recunoscuți și apreciați. I-au găsit atât de buni, că i-au înscris deja în anul II.
-Ei, ași!
- Berti, după ce i-a examinat, i-a propus profesori la Vicariat. Tu, care nu ai diplome, o să fii
examinat de ei, ai să vezi !”
Întâlnind pe Tăutu cel mic, îl ațâță:
-Pune și tu o vorbă la Congregație și la Cristea ca băieții mei să fie primiți.
-Cum ssă fac assa ceva ? Nu ssunt pregătitzi…
La Congregație, Monseniorul a angajat a nu știu câta oară, o conversație cu Brini, Mottola și Cristea
împreună:
-Cei doi nu au mărturisire de credință catolică; nu au bilețelele originare ale lui Rafael Haag! A
făcut o mare greșală, de neiertat, episcopul de Augsburg, că i-a încardinat. Încardinarea lui nu este
valabilă. Ei sunt și trebuie să rămână orientali… Vin refugiați care se plâng că nu au asistență
spirituală. Bine, bine, 99 la sută sunt ortodocși, dar ei, ca uniți ar fi putut….
-Perfect. Atunci să-i trimiteți pe cei doi la Munchen, acolo vin cei mai mulți refugiați din România.
Cristea răspunde:
-În Germania nimeni nu-i vrea, că sunt spioni.
- Asta pentru că tot tu le-ai spus. De unde puteau ei să-i cunoască drept spioni ? După azilul politic?
Cristea nu a răspuns, convins fiind că și azilul era fals, că și Serviciile secrete italiene s-au păcălit
în ce ne privește, sau au fost umpluți de bani de către șefii noștri secreți. Știa el asta de la micul
 367

Tăutu, specialist în romane de spionaj. (Acestea nu erau bârfe ieftine: cum am spus, le-am găsit
transcrise, în dosarele Securității, din raporturile turnătorilor, primiți cu veselie de prelații români
din Roma. Spre veselia adevărată a securiștilor înșiși).
Brini încheie:
-Pleacă Mgr Bârlea în România. Dânsul ar putea să întâlnească pe Rafael Haag și să ia de la el
informații mai sigure, chiar scrise.
-Când nici un certificat de botez nu se poate scoate de dincolo de Cortina de fier ! Dacă ajunge
Bârlea la Haag, a doua zi bătrânul e la Aiud.
Nenorociții !
Monseniorul ne-a reprodus toate aceste bălmăjeli cu lux de amănunte și eu mi le-am notat imediat.
Vreau să am totul pe agenda mea, în fața Istoriei și a Tronului dumnezeiesc.

În ce privește biletele ”ne- originale” ale lui Pater Haag, Brini uitase sau se făcea că uită că tot el a
poruncit lui Mottola să facă fotocopiile bilețelelor pentru Congregație, iar originalele să ni le
înapoieze. De altfel, aceasta a fost dorința mea, intuind eu că nu le-aș mai fi văzut. Și iată acum,
eram acuzați că nu aveam originalele. Adânc este sânul Congregațiilor vaticane, mai adânc decât al
protagonistei din ”Liliacul” de Johann Strauss fiul, unde soțul naiv și-a pierdut ceasul fermecat.

103.CÂT MAI DEPARTE DE ROMA

În timp ce ne zvârcoleam prin Roma, într-o zi, ba chiar a doua zi după ce se aranjase locul și
data hirotonirii noastre, trimisul obișnuit al lui Pater Paolo, Don Iosef, fu invitat cu cea mai mare
rezervă, parcă-mi vine să zic secret, în studiul Cardinalului; și Eminența Sa, Poletti sau vreun Vice
de-al lui, nu mai știu, i-a sugerat această (nouă) ”strategie”:
- Știți că prezența „celor doi” nu este binevenită la Roma din partea compatrioților lor ...
- Ba nu, este chiar un monsenior român, cel mai influent, care ni l-a recomandat și nouă...
- Bine, bine, dar el este unul singur, toți ceilalți sunt împotrivă și s-au plâns de totdeauna de acest
lucru la Sfântul Scaun și aici, în Vicariat. Apoi, „cei doi” sunt exilați politici, Ambasada Comunistă
a României este la o aruncătură de băț, trimișii Bisericii Ortodoxe circulă prin oraș....
-?
- Prin urmare, propunerea noastră ar fi aceasta: pentru a nu complica lucrurile, pentru a nu pune în
dificultate nici Vicariatul, nici Sfântul Scaun, să găsească, Episcopul Hnilica, o Dioceză cât mai
departe de Roma, că el are mulți prieteni Episcopi.
-În afara Italiei ? (Și don Josef se pregătea să amintească de Augsburg).
 368

- Chiar și în Italia, dar departe de Roma, unde ceremonia să poată avea loc cu cea mai mare
discreție. În acest caz, Vicariatul va da cu plăcere autorizația și delegarea necesară pentru hirotonire
către episcopul local.
……………………………………………………
Don Iosef s-a întors acasă fără să mai pună întrebări suplimentare. Această noutate l-a pus pe
foc pe Pater Paolo, care, de data aceasta, nu ne-a comunicat nimic. Poate își imagina că mă voi
sinucide. Sau, cine știe ce frământări i-aș mai fi provocat în casă. Așa că n-a spus nimic, la nimeni.
Am aflat numai în ziua în care rezolvase. S-a gândit la un vechi colaborator al Operei și Mișcării
de la Fatima, Don Luigi Bianchi, paroh într-un orășel de pe lacul Como, și l-a întrebat direct:
- Nu crezi că putem cere episcopului de Como ospitalitate pentru hirotonirea celor doi seminariști ai
noștri?
Celălalt a răspuns surprins și fericit:
- Nu numai, dar ați putea să -i hirotoniți chiar în Sanctuarul Marian al Maicii Domnului de la
Fatima, care se află în parohia mea, lângă lac.
- O, desigur, Fatima! Nici nu se poate un loc mai potrivit!
- Mi-ați face cel mai mare cadou, Excelență! Vom aduce radioul local și toate ziarele din regiune.
- Fii discret, avem nevoie de cea mai mare discreție. Nimic nu trebuie să se audă la Roma.
- Ziarele din Como nu ajung la Roma. Cu toate acestea, vom invita toți preoții locului. Va fi cea mai
frumoasă sărbătoare din viața mea, ca preot paroh în Geralario.
Da, de fapt, Geralario a fost locul ales pentru miracolul care trebuia să ne răscumpere suferințele. Și
de ce oare era atât de fascinat Don Luigi de această ceremonie a noastră? Eh, de ce, de ce! Vă
întrebați, cumva, dacă în acea vale fermecată, dar izolată, s-a văzut vreodată o hirotonire, o
Liturghie cu Episcopi, zeci de preoți parohi, diaconi, veniți din afară, și călugărițe, frați, credincioși,
ca nisipul mării, care, date fiind invitațiile, ar fi acoperit și lacul! Și apoi, doi ”seminariști”, exilați,
fugari, care au scăpat de dincolo de Cortina de Fier, cu riscul vieții lor, printr-un miracol, miracolul
Maicii Domnului din Fatima! Numai acest detaliu romantic, și a reușit să adune o întreagă masă de
oameni devotați și curioși la poalele Alpilor lui Don Luigi. Era să fie cu adevărat cireașa de pe tort!
S-a programat ziua de 28 februarie, 1977, orele 17. Era o sâmbătă. Comod și bine pentru
toți, dar mai ales pentru că duminică se putea continua sărbătoarea cu Missele solemne, slujite ca
Diaconi.
Don Bianchi s-a pregătit să ne primească în stil baroc, regal; pe scurt, nici măcar pentru Papa
nu putea să inventeze mai multe. A programat ”Muzica” în piață, banda primăriei, iar după
ceremonie, o cină sau măcar o gustare pentru sute de oameni, cum nu se mai văzuse. Voluntari,
voluntare, catehiști, călugărițe, Acțiune catolică, Cercetași, Ministranți de altar fără sfârșit, și
 369

radioul local, fiind chiar el mare specialist în radiofonie. Numai televiziunea mai lipsea, și ar fi
fost invitată și ea dacă existau ”private” pe vremea aceea. Pe cea de Stat nu a chemat-o. Dar nu
pentru că nu putea, acest unchi, aproape bătrân, avea o energie care să aducă și Mont Blanc-ul la
Gera. Dar trebuia să fie „discret”, să țină ascuns secretul Pulcinelei!
După ce s-au asigurat de autorizația (dar nu și de prezența) Monseniorului Ferraroni, Episcopul de
Como, (prieten, da, dar destul de abil să înțeleagă că era vorba de o clandestinitate aprobată, care nu
trebuia ”formalizată”), Părinții noștri au comunicat consimțământul său Romei, fapt confirmat; și
numai după aceasta ne-au comunicat și nouă vestea cea mare.
De ! Nu mai știai ce să mai zici ! Având în vedere programele cu petrecerea, muzica, oamenii,
entuziasmul prietenilor noștri din nord care ar fi venit în masă, deja ne-am simțit în brațele zeiței
Victoria. Totuși, rămăsese doar un mic document, un Nihil obstat de solicitat, (altul decât cel
dinainte) prin care ”Roma nu avea nicio obiecție față de faptul că Monseniorul Hnilica ar fi
hirotonit pe „cei doi” în Dioceza de Como. La urma urmei ceruseră un loc departe de Roma. Putea
fi unul mai departe? Din Geralario se vedea Elveția. Prin urmare, eram liniștiți, într-adevăr, aproape
fericiți.
Ne-am dedicat unei pregătiri spirituale intense. Dar, nerăbdător, mai deranjam pe Pater
Paolo cu întrebarea decisivă:
-Cum, Padre, nici acum nu vi l-au dat, după ce ați împlinit tot ce vi s-a spus ?
Pater Paolo se uită la Michel Lacko:
-Răspunde-i tu, dragul meu.
-Oh, caro Lino, îmi replică Pater Lacko, tot rîzând cum numai el știa, procedura aceasta își are
timpurile ei. În cazul acesta, nu e de ajuns să anunțăm Lateranul cum că vom pleca în dioceza de
Como pentru slujba hirotonirii. Ci episcopul de Como însuși trebuie să scrie Lateranului cum că
este de acord cu hirotonirea în raza diocezei sale a doi candidați care locuiesc în Roma. Numai
atunci, Cardinalul Romei are dreptul prevăzut de codul canonic să emită acest nihil obstat,
presupunând că acelaș episcop a primit acceptul de la Josef Stimpfle ca să ne acorde acest drept.
-Sperăm să nu i se ceară bietului Stimpfle o altă scrisoare de acord pentru episcopul de Como, pe
care s-o scrie în două exemplare spre a fi trimisă și la Roma și la Como.
Am rîs cu toții, doar ca să nu cădem într-o neagră disperare.

104. PAPA PAUL VI, ÎNSUȘI, ESTE CONTRA NOASTRĂ.„NOI DOI” STRICĂM
DIPLOMAȚIA ȘI ECUMENISMUL VATICANULUI
 370

Mă tot gândeam la data sărbătoarei noastre: 28 februarie, 1977, orele 5 după masa. Deci la
capăt de țară și la capătul unei luni neterminate, care dacă ar fi avut și ziua de 29, desigur
autoritățile competente s-ar fi pretat să ne programeze atunci. Oricum, prin asta am înțeles că
episcopul de Como scrisese la Roma și se primise acceptul. Dar nihil obstat al Cardinalului încă nu
sosise.
-Are tot timpul până la 28 februarie, ni se spuse.
De acord. Ne-am învățat cu asta: totul în ultimul moment.
Mă temeam că pentru greșelile și păcatele mele, Dumnezeu nu-mi va da victoria.
Duhovnicii, Pater Montabone, Pater Gattoni, Padre Vicario Pistone, don Luigi Bianchi m-au liniștit.

În noaptea aproape nedormită din 20-21 februarie, m-am ridicat să scriu: „Unii caută vanitatea de a
fi aplaudați, alții, să aibă bani și o carieră; eu nu. Eu, ce vreau? Eu vreau să devin celebru. Vreau să
vorbesc lumii.Vanitatea mea, totuși, este la fel de rea ca a lor, chiar dacă am căuta-o cu toții din
dragoste pentru Dumnezeu.Dacă nu există vocație pură către „divin” și-l amestecăm cu meschinăria
noastră; dacă nu pot separa acest amestec, iată un alt motiv pentru care aș putea fi respins din nou. "
- Nu,nu, nu, ai răbdare, totul va fi bine, totul este bine, îmi repeta Pater Lacko. Acum totul este gata.
Miercurea viitoare, Don Iosef va merge la Vicariat, va lua Nihil Obstat, semnat de cardinal și totul
va fi bine. Sâmbătă, veți fi diaconi.
Mi s-a luminat fața. Certitudinea părintelui Lacko făcea imposibilă orice întârziere. „Noi doi” însă
ne-am pus de acord să ne rugăm neîncetat, cu mult mai multă fervoare decât înainte. În acele zile,
gestul rugăciunii insistente părea singurul posibil.
Pe 24 februarie am avut o dulce mângâiere: telefonul neașteptat de la părintele Nicodim, starețul
ortodox de la Crasna, vechi duhovnic al lui Gigi și al întregii sale familii, care primise pașaport să
viziteze Athos-ul și Țara Sfântă. Acest om trăiește și astăzi, în 2021, în timp ce scriu aceste rânduri,
și a rămas confidentul nostru.
Ne-a umplut de dulceață sufletească. Ne-a promis rugăciuni. El nu s-a opus niciodată alegerii
noastre. Mereu ne-am rugat și am sărbătorit împreună cu el și în mănăstirea sa. Dar nu a concelebrat
niciodată cu noi. A fost și este așa în lumea creștină post-2000.

Miercuri, 25 februarie
Era ziua în care Don Josef trebuia să meargă să ne ia „Nihil obstat” de la Vicariat. S-a întors încă o
dată cu mâinile goale. I s-a răspuns că documentul fusese deja semnat de Cardinal, care l-a lăsat pe
birou. Dar secretarul, oficialii, l-au căutat degeaba, mica foaie dispăruse în neant.
 371

Ne-am plâns Monseniorului. Domnișoara Coccò ne-a auzit, a venit la noi și a exclamat cu vocea ei
puternică și stridentă:
-„Nu vă lăsați păcăliți, ăștia nu vor da niciodată autorizație episcopului Hnilica”!
Ne-a lăsat fără cuvinte, era prea sigură de ea, dar nu am avut de ales: trebuia să o contrazicem. Mai
târziu am înțeles că față de „un roman din Trastevere”, și cerșetor să fie, mai ales femeie, Cardinalul
de la Paris este un provincial, în ceea ce privește înțelegerea capriciilor Vaticanului.
Janko, Rosetta, noul secretar al lui Pater Paolo, Marco, ne repetau:
-Hai, n-aveți chiar nici o grije, Lateranul ne-a asigurat deja de săptămâna trecută că va da toate
permisurile necesare.Ce să aibă Cardinalul cu voi ? Mai ales că i-am făcut plăcerea de a nu-l deranja
la Roma cu o hirotonire care nu place celor mai sus de el….Uite, voi luați trenul în dimineața
aceasta și mâine, poimâine, Don Iosef se va duce din nou la Vicariat, până-l vor găsi. Padre Paolo
va veni direct la Como cu avionul , sâmbătă, și-l va aduce cu sine la Gera. Gata, totul e rezolvat.
-Cum ? Tremuri ? Lino, dragă, nu exagera. Biserica este o Instituție serioasă, trebuie să țină seama
de regulile canonice. Iar Maica Domnului este cu voi, cum a fost totdeauna. Curaj și … avanti
popoli !
Acestea sunt vorbele auzite simultan și din gura lui Padre Paolo, și Lacko, și din a maicilor, și din
cea a Monseniorului, a lui Don Sergio, în fine o conjurație de prieteni care se opintea să ne șteargă
toate îndoielile. Gigi era senin, oricum, mai senin ca mine. Eu nu eram deloc senin, dar nu aveam
cui s-o spun. În fond, agitația mea era semn de necredință, și asta îmi dădea remușcări în fața
Domnului.
Cu inimile cât un purice, am urmat sfatul Maicilor și am plecat la Settimo Torinese, „la noi acasă”,
de unde, sâmbătă dimineață, ne deplasam către lacul minunilor, Como. Am plecat resemnați. Mă
gândeam mereu la faimosul ”Nihil obstat” care dispăruse de la biroul Eminenței Sale,... în văzduh.
Cineva îl va fi furat. Și de ce, oare? Valora mulți bani? Sau era vorba de două rânduri pe care
Eminența Sa probabil că încă le scria folosind „pașii de plumb” obișnuiți?
Ajunși la Settimo am fost întâmpinați cu toată dragostea și grija posibilă. Maica Lodovica nu ne
slăbea o clipă.Toate dorințele noastre erau Lege pentru dânsa. Acum ea avea doar un gând: ca noi să
ne pregătim cât de bine pentru marele, sfântul moment și să avem deci toate condițiile ca extazul
nostru să nu fie deranjat de ceva.
Maicile scriu:
24.2.77 Maica a plecat cu Lino și Giorgio pentru hirotonirea lor în diaconi. Îi însoțim cu
rugăciunea. (Numai ele știau ce știau).
1.3. Viață comună. Don Emilio, un preot slovac hirotonit împreună cu Pr. Giusepppe, a venit la
prânz.
 372

XXX
Dar a sosit și pre-ziua ceremoniei noastre și ”Lateranul” nu dădea semne de viață.
-O să dea, o să dea, ne spuneau în cor călugărițele, frații, creștinii practicanți și mai puțin
practicanți , pentru a ne convinge că tot tremurul pe care- l simțeam, toată anxietatea care se putea
citi pe fețele noastre era doar o boală specifică stării noastre de străini și refugiați.
Vineri, 27, după-amiază, Don Sergio a liniștit-o pe Maica la telefon:
- Se va face astfel: sâmbătă dimineață, înainte de a ajunge la aeroport, voi trece cu Padre Paolo prin
Lateran, unde i se va da cu siguranță scrisoarea Cardinalului, deoarece încă de miercuri Poletti ne-a
liniștit că a semnat-o și a lăsat-o pe biroul lui.
Desigur, era straniu faptul că angajații au căutat-o peste tot, dar scrisoarea se evaporase.
- ”O scrisoare pierdută”, chihoti Gigi, Caragiale știa ce știa.
Don Iosef ne- a confirmat versiunea la telefon:
-Cardinalul mi-a spus personal că a semnat scrisoarea cu nihil obstat, că a pus toate ștampilele și
datele necesare și a lăsat-o gata pe birou. Nu înțelege de ce nu o găsește nimeni. Va fi obligat să
scrie alta?
Ciudat acest birou care face să dispară exact documentele vitale pentru destinul oamenilor.

Și… a sosit și sâmbăta ceremoniei noastre. ”Lateranul” silentium, pax et bonum!

Spovedindu-mă lui Don Alfonso Montabone, dimineața devreme, înainte de a urca în mașină, el,
săracul, m-a consolat, ba chiar a încercat să mă liniștească: ”Dumnezeu este milostiv și nu se uită la
păcatele noastre, când vine vorba de o chemare ca a voastră, misionară, preoție spre slava Sa și spre
binele sufletelor”.
Eu încă mă temeam de pedeapsa divină. Cu toate acestea, mi-am răspuns: ”Dumnezeu nu ar fi
obiectiv. Și Gigi? Trebuia să suporte și Gigi pedeapsa mea, ca la Augsburg? De ce oare? Sau, Gigi
depindea de păcatele și de virtuțile mele? Am răspuns, aproape cu un alt Ego: Da. Până la hirotonie,
da. După, nu; blestemul se termină.
Nu știu nici astăzi, pentru ce am gândit așa, în acea vineri noaptea, nedormită.
Sâmbătă, 28 februarie, dimineață, ne-am urcat în mașină: Maica Lodovica, Gigi și cu mine. Sora
Lucia conducea: Settimo, Torino, Vercelli, Milano ... ..
Am plecat cu inima ezitantă și cu Biblia în mână, jucându-mă cu textele sacre pe tot parcursul
călătoriei, ca și cu petalele margaretei: va fi sau nu va fi? Și versetele nu-mi răspundeau. Mă
gândeam la un gest neplăcut din trecut: „Când în septembrie 1965, părintele Victor Ionescu m-a
întrebat în grădina Episcopiei din Rîmnic dacă vream cu adevărat să devin preot, eu am răspuns
ezitant: mmmm, da. Apoi, abia așteptam și, de fapt, am fugit pentru asta. Dar când Monseniorul ne-
 373

a anunțat în septembrie 1975 că vom fi preoți în scurt timp (dar pentru America) eu, spre deosebire
de Gigi, am protestat: nu, că să ne mai lase o vreme la Roma. Hai, deci, să las pe Dumnezeu să
aleagă data hirotonirii! De exemplu, azi”.
Mașina Maicii Lucia alerga pe autostrada Torino-Novara-Milano, iar Maica Lodovica dorea să se
oprească într-o zonă de serviciu pentru a da un telefon. La Roma. Voia să fie sigură că documentul
salvator sosise de la Lateran și că Pater Paolo se pregătea să meargă la aeroport. Însă zona de
serviciu nu mai venea și, când pe la 12, ne-am putut opri la un telefon public, Maica aproape că nu
mai voia să mai sune. În acel moment, Pater Paolo trebuia să fie deja în avion.
Până la urmă s-a dus în cabină, a plasat jetoanele și a format numărul ... Am văzut-o din afară,
conversând mult timp, foarte agitată și insistentă, cu cineva care probabil nu știa ce să răspundă ...
Agitația ei părea să miște și cabina în sine și- mi mișca și mie măruntaiele.
A ieșit din cabină și s-a apropiat de mașina noastră, cu fața palidă și obrajii roșii, nu știu dacă de frig
sau de emoție. Ne-a strigat doar aceste cuvinte:
-Padre Paolo nu a plecat ... .. Padre Paolo nu vine! ....
Un frig brusc s-a strecurat în toate membrele mele. Urmat de o angoasă cumplită.
-Știam, îmi închipuiam, eram sigur, am izbucnit în lacrimi.
Gigi părea paralizat.
-Nu, asta nu se poate, asta e prea mult, a strigat și Maica Lucia, privindu-mă. Se convingea, în
sfârșit și ea că nu exageram în temerile mele.
Și totuși, de ce fusesem atât de sigur? Din neîncredere față de Pater Paolo care uneori pierdea
avionul sau uita cheile și documentele? Nu. Sau cu gândul la Alitalia care, între greve și anulări de
zbor, strica soarta muritorilor de rând? Nici măcar.
Am implorat-o pe Maica să se oprească în mașină cu noi. Să oprească și motorul, să ne tragem
sufletul și să auzim inaudibilul. Aproape că am strigat către Maica, cu o voce de mormânt:
- Maică, povestiți-ne, povestiți-ne, poate că nu e chiar așa ...
Lodovica m-a privit zdrobită, aproape plângând ... și a început:
-Cum ați văzut, am sunat și m-am așteptat ca Janko sau cineva din casă să răspundă. În schimb, a
răspuns însuși Padre Paolo. Uimită și dezamăgită, l-am întrebat aproape strigând: Cum, Padre, mai
sunteți încă acasă? Avionul trebuia să fie deja la Milano...
Padre mi-a răspuns cu o voce obosită și îndurerată:
-Știu, soră Lodovica, știu. Sunt necăjit cum nu pot să-ți spun, dar nu pot face nimic. Hirotonirea
băieților trebuie amânată.
 374

-Dar, Padre, nu se poate, preoții s-au pregătit, sanctuarul de la Gera Lario e plin deja de azi
dimineață, cine știe câți preoți sosesc din toate părțile, vin ziarele, radio. Ce s-a întâmplat, de ce? Vă
simțiți rău?
- Nu, soră dragă, te rog, lasă-mă să vorbesc. Sunt bolnav, dar numai de supărare, pentru că am făcut
o mare greșeală, chiar acum.
-Care, care, Padre, care?
-Am răspuns la un telefon, n-aș mai fi răspuns !
-Adică, ce înseamnă asta, ce înseamnă?
-Eram pe punctul de a ieși din casă, cu valiza, cu lucrurile necesare, toate pregătite; Marco mă
aștepta jos în mașină, trebuia să plecăm la aeroport.
- Dar ”nihil obstat”-ul?
-Nici un nihil obstat, nu aș fi ajuns la Lateran la timp. La urma urmei, sâmbăta totul este închis. În
orice caz, aș fi venit liniștit la Como, căci Cardinalul mă liniștise că semnase documentul. Prin
urmare, eram acoperit. Foaia va fi găsită și mai târziu, nu aveam nevoie de ea în Como…. Ei bine,
eram pe punctul de a ieși ... Când, brusc, a sunat telefonul. Întrucât mă grăbeam, era deja târziu, m-
am gândit de două ori, să mă duc să răspund, să nu mă duc!... Hai să răspund, o fi vreun lucru
important , cel puțin plec liniștit.
Ridic receptorul: -pronti, pronti !
Sunt întrebat:
-Monseniorul Hnilica?
-Sunt eu!
- La telefon Monseniorul Agostino Casaroli de la Secretariatul de Stat.
Uimit peste măsură, căci Casaroli nu mă sunase niciodată personal, ba făcea totul spre a mă evita,
i-am răspuns:
-O, Excelență, sunt onorat de apelul Dv. telefonic. Spuneți-mi.
-”Știm” că trebuie să mergeți astăzi la Como ca să hirotoniți pe cei doi seminariști, refugiați,
români, foști ortodocși.
-Da, Excelență, am toate în ordine, o fac în numele Episcopului de Augusburg, unde băieții sunt
incardinați și cu permisiunea prealabilă a Episcopului de Como.
- Bine, Excelență, nu ne îndoim de corectitudinea Dv. Dar: aveți permisiunea Sfintei Congregații
Orientale spre a hirotoni doi bizantini ca episcop latin? Pentru că, dacă nu mă înșel, fiind ex-
ortodocși, cei doi băieți sunt neapărat de rit greco-catolic, bizantin.
- Nnnu, nu, nu o am, Excelență, dar ... dar știm că, deși sunt hirotoniți de un episcop latin, candidații
rămân în ritul lor.
 375

-Cu toate acestea, trebuie să știți că această hirotonire nu trebuie făcută, trebuie amânată.
- Trebuie amânată?
-Da, exact. Trebuie amânată. V-o spun în numele și din însărcinarea Sfântului Părinte, Papa Paul al
VI-lea.
Am rămas fără cuvânt.
Îmi reviu și-i zic:
-Dar, Excelență, am respectat pe deplin dispozițiile Sacrei Congregații, ale Vicariatului, băieții au
susținut toate examenele necesare, i-au recomandat ...
-Nu are nicio legătură cu asta, Excelență; nu puteți și nu trebuie să mergeți acolo. Dacă -i hirotoniți,
veți suporta toate cenzurile canonice potrivite pentru aceste cazuri, după cum știți bine. Hirotonirea
celor doi refugiați trebuie absolut suspendată. Repet: este voința Papei.
- Și ... ce motiv trebuie să aduc, ne așteaptă preoți, coruri, credincioși, mass-media ...
- Nu are nicio importanță, Excelență. O să spuneți ... că v-a luat o răceală, o gripă de sezon, și nu
puteți participa la ceremonie. Este o minciună pioasă, aveți dezlegare de la mine.
Și mai și rîdea.
- Mulțumesc, Excelență, înțeleg și mă supun, mai ales dacă este voința Sfântului Părinte. Totuși,
permiteți-mi o întrebare, așa ca pentru mine, pentru conștiința mea: Există vreun motiv real și
serios împotriva acestei hirotoniri? Ați descoperit ceva rău despre cei doi seminariști? Aveți vreo
informație despre pericolul ...
-Nu, nu, nu, Excelență, băieții nu au nicio vină, nu avem informații negative despre ei. Și mie îmi
pare rău pentru această situație neplăcută. Adevăratul motiv stă în originea lor. Ei provin din
Biserica Ortodoxă.
-Da, dar sunt convertiți, au fugit tocmai pentru a deveni preoți catolici, din moment ce în
Comunism...
-Exact asta este problema. Biserica Ortodoxă ne poate acuza de prozelitism. Și nu numai asta; dar
de a fi furat doi seminariști cunoscuți în țara lor, premianți, cei mai buni. Fuga lor a făcut zgomot
mare ! Biserica Ortodoxă Română nu s-a mai confruntat cu un astfel de caz!Ar fi o lovitură decisivă
pentru ecumenism, se vor repune pe tapet vechile acuzații aduse Bisericii Romane, vinovată de
practici preconciliare.
- Dar, Excelență ...
-Și asta nu este tot. Sunt fugari, refugiați din România lui Ceaușescu. Vă imaginați ce fel de acuzații
ne putem aștepta de la guvernul român, că am furat doi anticomuniști, doi refugiați din fața
regimului. Încercarea noastră de a restabili într-o bună zi relațiile diplomatice dintre Vatican și
România și de a deschide Nunțiatura se face praf. Și să insediem acolo un episcop catolic, care
 376

lipsește de 40 de ani!.... Toate acestea s-ar preface în fum. Și nu trebuie să fiți Dv. cei care ne dați
această supărare.
- ????
- Prin urmare, este clar că această hirotonire trebuie amânată.
- Înțeleg, ... înțeleg foarte bine. Îmi permiteți o ultimă întrebare?
- Spuneți, vă rog.
- Când va fi posibil, totuși, să primim și să hirotonim pe acești tineri?
- Aaa, nu pot să vă spun Excelență. Deocamdată, totul trebuie amânat sine die. Când Providența
divină va decide! Într-un viitor, când condițiile vor fi favorabile, se va putea relua problema.
Deocamdată, invitați-i pe cei doi tineri să se roage, să studieze și să se pregătească, deoarece
pregătirea nu este niciodată suficientă.....
Ne-am luat rămas bun, am pus telefonul jos și, între timp, ați sunat Dv., dragă soră Lodovica.”
- Padre, ce nenorocire ... Dacă nu ați fi răspuns la acel telefon ...
-Asta este greșeala mea, asta regret. O clipă mai târziu, aș fi fost deja în lift, aș fi ajuns acolo, am fi
hirotonit și apoi, în fața faptului împlinit ... Dar ... este clar, voința lui Dumnezeu a fost alta. La
urma urmei, Vaticanul ar fi alertat pe episcopul de Como, și cred că ... oricum ... nu am fi reușit ...
Maica Lodovica, după ce a respirat adânc, a continuat:
”Când mi-am revenit din această ...perplexitate, l-am întrebat:
-Padre, acum este inutil să mai întreb. De unde a știut Casaroli că Dv. tocmai azi veneați la Como ?
Paul Hnilica, râzând amar, a răspuns:
-De fiecare dată când îl trimiteam pe Josef la Vicariat, ei răspundeau că „ documentul a fost furat de
pe biroul cardinalului, chiar miercurea trecută”. Dar unde a ajuns? Mi-au spus: poate la Congregația
Orientală. Întreb Congregația, mi se spune: nu la noi,o fi la Secretariatul de Stat. Întreb Secretariatul
de stat, ei mă trimit la Congregație. În cele din urmă am înțeles indirect, din cuvintele lui Casaroli,
că o mână invizibilă a dus-o expres la Secretariatul de Stat și el a cunoscut programul nostru exact
din acel document și a alertat întregul Secretariat, chiar și pe Sfântul Părinte.Așa a avut timp să mă
ia din casă.
În cele din urmă, Maica l-a întrebat pe bietul episcop Hnilica:
-Și acum, Padre, ce facem? Suntem deja pe drumul spre Milano. Să ne întoarcem acasă?
-Nu, nuuu, Maică, în nici un caz! Mergeți ! Sărbătoarea va avea loc, oricum, băieții vor servi la
altar, parohul va explica publicului că am răcit, așa cum m-a învățat Casaroli (Maica zâmbea
dezgustată) , vor cânta, Lino va predica, va cânta la vioară, vor primi cadouri... Don Luigi Bianchi
este un prieten, un frate, un om al Fatimei, după cum știți ... Și Dumnezeu va avea grijă. Sunt sigur.
La momentul potrivit, acest har al hirotoniei va veni și pentru copiii noștri ... ..
 377

Plângeam, în timp ce Mama Lodovica termina ultimele cuvinte. Gigi se uita fix ca un sfinx,
ale cărui mistere impenetrabile vor rămâne pentru totdeauna ascunse în spatele admirabilei lui frunți
. ... Maica Lucia, șoferița, cu o față între disperare și râs nervos, a pornit motorul.

105.JUDEC PE PAPĂ FĂRĂ APEL

Pe drum nu-mi ieșea din minte povestea cu ”nihil obstat”. Iată deci, cine-l ”furase”.
Mai târziu, am făcut cu toții o altă ipoteză : că însuși Cardinalul ceruse informații despre cum să se
comporte și aici existau două posibilități: fie că i-au interzis să semneze, fie că i-au confiscat foaia.
Ipoteza furtului de pe birou va fi fost o minciună pioasă ca el să pară nevinovat, și să nu acuze
Autoritățile Supreme ... De fapt nici Poletti nu era tocmai ”fecioara din Orleans” și în problema
minciunilor pioase și altor gesturi chiar mai tenebroase era mare Maestru. Am avut, ani mai târziu,
nenorocirea de a-l avea în față, ca altă, nouă barieră și capcană a vieții mele.
XXX
Am ajuns devreme în Gera Lario, pe soare și zăpadă, cu lacrimi și cu bucurie, tineri și îmbătrâniți
de un dublu exil. Acesta era sentimentul care m-a cuprins în timp ce călătoream pe minunatele chei
ale Alpilor: acum eram un exilat și din Biserica Romană, pentru care ne-am riscat viața, am
abandonat iubirile noastre, am schimbat și înrudirile. M-am aruncat în brațele Papei de la Roma ca
în brațele adevăratului Tată al sufletului meu, abandonându-le pe cele ale lui Tăticu Petrică, cel cu
sufletul deschis și chiar împins și el spre înălțimile cunoașterii divine pe care numai Roma le poate
da complet. Ei bine, chiar acest tată-Papă m-a alungat, mi-a interzis să fiu hirotonit; nu pentru un an
sau pentru o perioadă; ci sine die, adică pentru totdeauna. Și din ce motiv? Să nu-l irite pe
Ceaușescu! Ei taci! O batjocură de așa proporții nu există nici în cele mai bune romane, în cele mai
batjocoritoare și anticlericale filme ... Ca și când ar fi existat vreodată posibilitatea de a deschide
relații diplomatice cu un regim comunist, cu noi sau fără noi. Auzi, tu, să nu iriți pe cei care sunt
perverși din natură, intrinsec perverși, așa cum chiar un Papă a definit Comunismul și pe oamenii
lui.
Cât privește pe Paul al VI lea, este clar că, din acel moment, l-am considerat un uzurpator al
papalității, nu un Papă demn de acest nume și de această misiune. Pentru mine ”Papa” este o parte
esențială a Bisericii universale, el nu trebuie să lipsească. Ortodoxia fără Papă este fals ortodoxă,
acest lucru este clar. Dar un Papă care mă aruncă de pe altar, precum și cardinalii săi care m-au
aruncat chiar din Biserică, invitându-mă să mă întorc de unde am venit, sunt uzurpatori, așa că au și
vor avea mereu supremul meu dispreț. Crima lor contra noastră, de a ne arunca din Biserică fără
nici un motiv religios, adăugată la toate celelalte nelegiuiri religioase și politice de ei săvârșite, sunt
 378

deja puse pe vârful degetului cu care îi voi arăta la înfricoșata Judecată.Restul este banalitate și
prefăcătorie..

106.LAPTE ȘI MIERE LA GERALARIO

La Gera Lario ne așteptau mii de brațe deschise, iubitoare și consolatoare. Preoții, corurile, băieții
de la altar, mamele, credincioșii, curioșii, ziarele, primarii, carabinierii și poliția în straie pompoase
și fețe devotate, umile și disciplinate, Don Luigi în frunte, plus Maicile noastre Oblate ... toți au fost
și sunt încă chintesența acestei minunate Italii a noastră, un continent de frumusețe, de bunătate
întrupată, încătușat însă în perfidia ierarhilor de orice fel, civili și bisericești.
Am spus asta și multe altele în predica la care am fost invitat de Don Luigi, în fața acelei luminoase
mulțimi care ne admira. ”În această țară curge lapte și miere, cum zice Scriptura. Dumnezeu ne-a
adus aici din sclavie la libertate pentru a ne oferi preoția și dreptul de a predica adevărul ”. Ziceam
și primeam raze de drăgălășenie din ochii lor.
Gigi a adăugat, de asemenea, câteva cuvinte, foarte strălucitoare, de laudă și mulțumire.
A doua zi, o bătrână ne-a adus, cadou, un coș pitoresc, în care, a spus ea, „am pus o sticlă cu lapte
proaspăt și miere bună de munte, curată și gustoasă ... pentru tânărul care, am înțeles din predica lui
de ieri, că iubește laptele și mierea.
Gigi râde și astăzi de modul în care cuvintele biblice și predicile noastre sunt înțelese în anumite
circumstanțe.
Dar toate acestea mai târziu. Don Luigi, auzind vestea amânării hirotonirii, aproape că
leșina. Nu atât pentru noi, că încă nu știa daraverile noastre pline de pacoste. A luat de bună gripa
episcopului, dar când l-am pus la curent cu secretele neplăcute ale aventurii noastre, a rămas solidar
cu noi și cu destinul nostru până la sfârșit. Dar îi era rușine de oameni, de colegii săi, de episcopul
său, de banda muzicală, de cei care organizaseră petrecerea pompoasă, cina, darurile, ... lucruri pe
care numai sufletul italian generos le poate face atunci când vrea să le facă. Acest contratimp
contrafăcut nu l-a împiedicat să ne sărbătorească trei zile alături de prietenii săi și de întreaga
parohie, de parcă totul s-ar fi desfășurat conform planului stabilit. Într-adevăr, aventura noastră
nereușită a dat o notă de romantism patetic și dramatic întregii afaceri. Oh, și acei munți albi, râzând
în soarele rece de la începutul lunii martie, pe care i-am contemplat, plângând, cine știe de ce ... Ce
poezie, care singură ne exorciza zig-zagul nesfârșit în mijlocul mlaștinilor codexului canoanelor și
falsei diplomații.
 379

Din seara zilei de 28 februarie 1977, după acea admirabilă Liturghie solemnă, din care totuși
a lipsit hirotonirea noastră, și după cina la fel de festivă, binecuvântată de zeci de preoți și mii de
ochi scăldați în lacrimi, Gigi nu a mai atins niciodată un aparat de ras. Obrajii săi înalți și îngerești
au lăsat să crească o barbă mare și neagră, păstrată în stil ortodox până azi. Nu am înțeles niciodată
legătura. N-a dat vreo explicație. Poate că, săracul, a fost condus de instinctul de a fi devenit
imediat bătrân. Prea multele lovituri ale exilului îți fură multe tinereți.
XXX
Și așa cu Ost-politik-ul: noi îi mâncam ad litteram roadele otrăvite. Din Lagărul socialist nu
părea evident la nimeni că Vaticanul exagera cu Ost-politik-ul decât bunului Stefan Wyszynski,
care a pronunțat faimoasa vorbă despre Casaroli 53; iar în Occident, toți priveau această politică
perversă cu simpatie și năroadă speranță, afară de câțiva aleși; dar poate nici Cardinalul erou nu
ghicea că guvernelor democrate liberale, occidentale, nu le părea rău de alianța perversă prin care
au câștigat războiul în 1945. Alianță din care s-a tras tot răul lumii actuale. Noi, cei din partea
obscură a lunii, mai credeam în bunul simț și eram iluzionați de instituții de bun simț, ca Radio
Europa liberă, și toate organizațiile anticomuniste. Dar nu era așa. Rușinea reușitei acestei alianțe
a dus la exasperarea condamnării crimelor nazi- fasciste și la ascunderea celor comuniste. Ori, ca să
ai acest tupeu și să reușești să impui o asemeneea monstruoasă dublă măsură, era nevoie de
eliminarea moralei și teologiei creștine. De aici, reînvierea tuturor perversiunilor mentale, fizice,
ambientale, transformate în legi de aur, de aici obrăznicia de a insulta fără nici un protest cele mai
sacre persoane și fapte ale Evangheliei, Iisus, primul. Fenomenele sunt legate între ele. Și în 2020
au ajuns la un oarecare paroxism, de care mie, celui ce scriu aceste rânduri, nu mi-e teamă, căci
între timp Domnul a trimis Isisul musulman si Virusul 19, cu care închide gura la toți.
În ce ne privește, pe drumurile și în adunările populare din Franța, Spania, Grecia și, mai
ales, Italia, eram și suntem la fel de cenzurați ca și de KGBeul sovietic, dar nu de poliție, ci de
mase, de preoți, de cei influenți. Prin Fugă, am câștigat doar libertatea de a studia, de a ne bucura de
viață în mod pasiv, de a avea la îndemână imediat și în mod complet orice carte, orice album, orice
bibelou, orice muzeu, orice paradis, visat de când ne-am născut; plus de a nu fi urmăriți, deranjați,
amenințați. Dar spre a ne exprima și a povesti experiențele noastre bune și rele, sau să repovestim
versiunea exactă a Istoriei mondiale, nu ne- a fost posibil. Ni s-a spus să tăcem, sau am fost dați
afară din locurile unde am fi putut fi auziți. Gigi a înțeles aceasta cam imediat și și-a reinventat
discursul, spre a nu lovi abrupt, spre a prezenta totul, oarecum, prin aluzii. Și de fapt a fost deranjat
mai puțin. El a crezut mereu că a reușit să reveleze ce avea de spus. Eu sunt convins că s-a înșelat.
Oamenii nu l-au înțeles, sau, dacă au înțeles, nu au reacționat violent, ca la mine, ci au trecut peste

53
”Homo casaroliensis non sum ” spusă de Cardinalul Wyszynski în plin Sinod al Episcopilor, la Roma.
 380

obstacol, cu ipocrizie absolută. Cine dintre noi a reușit să facă înțeles adevărul ? Poate că tot Gigi să
aibă dreptate: am fost înțeleși amândoi și aruncați amândoi: eu cu violență, pentru că i-am obligat să
ia atitudine, el, mai catifelat, căci n-a împins prea tare drujba.
Toate acestea, de atunci, până azi. Dar ca să pună gura pe noi Însuși Papa de la Roma, ei,
bine, asta n-o puteam nici visa, nici inventa, nici bănui, nici programa….

107.DUPĂ A DOUA FURTUNĂ, MARTIE -APRILIE, 1977

”BĂIEȚI, MERGEȚI LA BOLDEANU !”

Lovitura din ziua de 28 februarie 1977, când ne-am întors tot ”chiericchetti” de la altar, a
fost o lovitură de grație, din care nu mi-am revenit complet nici azi, când transcriu aceste rânduri,
(28 aug.-28 sept.2020). O numesc, pe drept cuvânt ”a doua furtună a luptei noastre pentru preoție”.
Cum am mai spus, Gigi a semnat ziua aceea cu gestul de a nu se mai rade în veci,de parcă ar
fi vrut să arate că a devenit un alt om, sau că a re- devenit ”ortodox” prin barbă. Deci și pe el l-a
marcat acea zi, chiar dacă nu a făcut istericalele mele.
Eu, însă, am simțit acea lovitură ca un gest scârbos de aruncare afară repetată din Biserica Romei,
de data aceasta chiar de către Papa în persoană.
Ne-am întors la Roma câteva zile mai târziu, pentru examene și cursuri. Rîzând trist la idea că
devenisem cei mai importanți candidați la preoție din lume. Da, pentru că, iată, un Papă, în
persoană, a oprit hirotonirea noastră, de teamă că i se prăbușește dubla diplomație cu dujmanii
Bisericii Romei: regimul comunist și Biserica Ortodoxă oficială română.
“Noi doi” eram buturuga mică și ea ar fi răsturnat, Doamne ferește, carul mare. Carul de minciuni,
carul de iluzii, carul de falsități, carul de nimicnicie. Rău îmi pare că nu l-am răsturnat. Dar acum
știm cu toții că l-a răsturnat totuși cineva: Dumnezeu Însuși, concurentul nostru la răsturnat. Și pe
care Dumnealor, de la Papă în jos se lăudau că-L slujesc.
Mergem să ne plângem lui Monseniorul. Știa, a fost anunțat imediat de Madre Lodovica. Era
consternat. N-am să uit privirea lui perplexă și mai ales tonul cu care a rostit acele cuvinte, cu ochii
în pământ:
-Băieți ! Mergeți la Boldeanu!.... Dragi copii, asta e ! Nu aveți altă șansă.
Am rămas înmărmuriți! Să auzim așa ceva de la Aloisie Tăutu ? Să spună el asta? Tocmai
el? Tocmai el, care din trecerea ortodocșilor la Biserica Unită își făurise idealul vieții!? Și era atât
de hotărât dar și ultraresemnat ! Dar, am înțeles imediat, a spus-o din supremă dragoste pentru noi
și din dorința lui absolută de a ne vedea preoți, chiar și altfel decât își programase. Nu numai. El era
un om realist și cunoștea pe de rost mecanismele Vaticanului. Dacă până și Papa s-a pronunțat, ei
 381

bine, Cristea sau Cârnațiu, Poletti sau Casaroli, însuși, rămăseseră în urmă.”Nihil obstat și ad
titulum Diocesis” deveniseră glume patetice. Pentru noi, Biserica Romano-Catolică oficială nu mai
exista. Sau invers.
”Băieți ! Mergeți la Boldeanu”! Și acum îmi răsună în urechi vocea Monseniorului și aceste
vorbe rostite la etajul I al casei din Piazza delle Coppelle, 72B.
Ne uitam la el cu gura până la urechi.
La început, am rămas uimiți. Dar uimirea noastră s-a amestecat cu o admirație, cu o iubire, cu un
respect fără margini pentru acest Om. Haa! Aloisie Tăutu, care ne trimite exact în locul în care,
pentru o predică a mea, ne-ar fi păscut afurisania greco catolico- vaticană! La omul pe care tot
exilul îl adora și toată România îl temea: unii, pentru reproșul de a fi numiți trădători; alții, pentru
lașitatea lor de a face parte din Biserica ortodoxă securistă română. Noi l-am adorat și venerat
mereu pe părintele Boldeanu, chiar și acum, că ne privește, desigur, din cer, unde s-a dus după ce a
înfruntat iscoadele preoțești ale regimului de la Bucureștiul comunist, după ce a organizat Biserica
Ortodoxă cea curată a exilului, și mai ales după ce ne-a implorat să rămânem cu el și ne-a iubit chiar
și după ce l-am refuzat.
Și, iarăși. La vorba Monseniorului Tăutu, noi nici nu ne-am clintit: cu toată adorația ce le-o
purtam amândorora, și lui și marelui duhovnic și războinic de la Paris. Am avut exact aceeași
reacție ca în fața minunatului Boldeanu, care aproape că ne implorase, cu argumente și sentiment, să
rămânem cu el și ai lui. Dar eu mă simțeam mai romano- catolic ca niciodată: contra Papei acelei
vremi, contra tradiționaliștilor, la fel de nevinovați dar și de absurzi ca și monahii atoniți; contra
politicii Conciliului Vatican II, care deschidea ușa Bisericii numai pentru antifasciști și o închidea
pentru victimele gulagului, al cărui Comunism a refuzat să-l condamne; contra nerușinării generale
cu care erau și sunt încă tratate Tainele, Icoanele, Muzica liturgică, integritatea de caracter care,
dintre virtuți, era și este cea mai disprețuită…. Mă simțeam deci mai catolic decât Papa care numai
catolic nu era. Ad litteram, ce să mai rîdem cu Caragiale ! Deci, nu puteam să am nici o nostalgie
pentru Ortodoxie, cu micimea de suflet a întregii ei organizații teologice, de cult și de
idealuri….Chiar și cea curată, și totuși limitată, din capitala Franței. Dar dorul după atmosfera
ortodoxă a bisericilor, a liturghiei ortodoxe, a corurilor, a lumânărilor, ca atmosferă umană, mi s-a
aprins cu foc. Și, nu de degeaba, am luat în serios o simplă vorbă aruncată de Sergiu Streza, precum
și o invitație principială a colegului grec Nikos Kulugliotis, acceptată cu bucurie și de Gigi, să
mergem, chiar în primăvara aceea, în Grecia, la Athos și la Constantinopol.
Dar, cu mintea și durerile de acum, din 2021, în loc să ne uităm mirați la Monseniorul și la
ieșirea lui cu totul originală și neprevăzută, eu aș fi răspuns:
-Da, mergem. La Boldeanu și la Paris.
 382

Dacă Gigi ar fi fost de acord.

Repet: deveneam preoți ai părintelui Boldeanu și ai Bisericii Ortodoxe Române serioase din
Occident. Biserica Regelui, a legionarilor, a geniilor noastre din exil, hai să le repet numele, Eliade,
Horia, Cioran, Ionescu, Enescu, Martha Bibescu, a Cantacuzinilor, a cremei sufletului românesc,
salvat de genune. Iar pe ascuns, aș fi mers să slujesc pe vreun altar de la Notre Dame, Missa latină.
(Nu pe ascuns de ortodocșii din exil, cu totul deschiși, ca oameni subțiri și profunzi precum erau, ci
de latini, cărora le-aș fi creat jenă și scrupule diplomatice de alt gen decât pe invers.)După care m-aș
fi împrietenit cu Cardinalul Parisului și după moartea părintelui Boldeanu, lăsam pe Gigi singur,
poate devenea chiar episcop, iar eu treceam oficial la Biserica Latină, nu prin Roma, sau Augsburg
cum încercasem, ci prin capitala Franței.
Totuși. Despre Gigi vorbesc degeaba. El nu s-a clintit nici măcar pentru o clipă. Nici când a
fost invitat de Boldeanu, însuși, cum am povestit, nici la vorba Monseniorului. ”A mă întoarce la
Ortodoxie, repeta el mereu, era ca și cum m-ași fi întors în caverna lui Platon din faimosul mit”.
Ortodoxia lui era, ca și a mea, inventată de el și existentă doar în suflet, neconformă cu realitatea
româno-greco- ruso,etc, care era și este atât de strâmtă că nu ne încape nici măcar pe o mână. În
care Ortodoxie să ne re-întoarcem ? În cea inventată în suflet ? Din aceea, n-am ieșit niciodată. În
cea adevărată, eu m-am simțit prezent și activ personal poate un an, în 1966, când seminarul mă
fanatizase în dogmatică și tipic. Gigi nu a trecut deloc prin faza fanatică, în ciuda surorilor, mamei,
și a unui frate, Viorel, care mai târziu s-au fanatizat complet.
Dar nici cu Catolicismul nu nimerisem mai bine. Noi bătusem la ușa unui catolicism tot așa
de inexistent în afară, inventat tot de noi, în suflet, și care numai parțial era legat de realitate. Al
meu și al lui Gigi erau aproape identice, dar ne-conforme, nici cu cel al tradiționaliștilor, nici cu al
progresiștilor și desigur nici cu ce se realizase sub ochii noștri și care a evoluat negativ în ce
privește seriozitatea, integritatea morală, coerența cu Evanghelia și cu bunul simț.
Așa că, pe 1 martie 1977, ne găseam în două Biserici din suflet, inexistente pe Terra, care
păstrau frumosul și adevărul din amândouă, *(-eliminând, instinctiv, nebunia și fanatismul-) și cu
care încercam să ne ancorăm în realitate, păstrându-le cât de cât secrete în noi. (Și tare mi-e teamă
că și azi, în 2021, am rămas la fel, în aceeași situație sufletească).
În astfel de paralelism ne-am plonjat în realitatea ortodoxiei grecești și a catolicismului italo -franco
german, în care eram siguri că Iisus însuși nu se recunoștea; deci, și noi, alături de El ne simțeam
curați și puternici, pe cât de străini. Și mai ales autorizați să alegem din ele numai insulițe rătăcite
cazual.
 383

108.AL DOILEA ROUND DE MEMORII SI SCRISORI

ADRESATE MARILOR PRELAȚI

Cum am povestit, mă uitam cu uimire și admirație la Monseniorul și la resemnarea lui, care

l-a făcut să șoptească : ”Băieți, mergeți la Boldeanu”.
Mie, pe buze, mi-a venit în clipa aceea doar acest răspuns, pe care nu i l-am spus imediat, căci
voiam să mă consult cu Gigi :
-Ba deloc. Cum ajung la biroul meu, mă apuc și scriu alte memorii și scrisori. Papei, câte
pot. Monseniorului Casaroli, la fel. Ba chiar și monseniorului Brini. Îi voi bate la cap până se vor
sătura de mine, ca văduva din Evanghelie; doar n-or fi mai duri de vârtute decât judecătorul nedrept.
Gigi a fost imediat de acord, deși mai sceptic ca mine, la asemenea gesturi. Dar nu mai
exista o altă cale, pe moment. De aceea, când i-am făcut cunoscut Monseniorului Tăutu gândul
nostru, a lăsat și el scepticimul deoparte și nu numai că a fost de acord, dar s-a și oferit, ca altădată,
să ni le scrie chiar el, după reguli. Maicile, Padre Paolo, Lacko, au aderat și ei la inițiativă. Așa că în
mai puțin de o lună am îmbogățit arhivele Vaticanului cu încă un metru de dosare. Misterul era,
cum să punem problema. Dar noi știam misterul: să facem pe neznaiul. Să ne facem că n-am pățit
nimic, să ne facem că nu știm ce s-a răspuns, nici ce s-a hotărât, nici cine. Să cerem ce am mai
cerut, fără să arătăm că știm cum că am fost déjà refuzați. Să-i obligăm să ne răspundă-n scris ceea
ce ni s-a răspuns verbal, adică să primim în scris acele răspunsuri de nescris. Și întrucât acelea nu
puteau fi scrise, singurul răspuns ar fi fost să cedeze la insistențele noastre, pe care ne-am promis să
le ducem înainte până-n pânzele albe.

Cineva ne-a sugerat să reluăm formalitățile de la capăt, ca și cum am fi sosit ieri. Orice act
oficial cerea un răspuns și schimbarea consta în faptul că, dacă până acum ceream hirotonirea fără
să pomenim de vreo încardinare, deoarece, apăream automat ca dependenți direcți de Congregație,
prin colegiu, acum ceream,… iată ce ceream: ce aveam deja.
Începe Gigi cu un memoriu adresat Cardinalului Philipe, ”superiorul” nostru direct, Prefectul
Sfintei Congregații pentru Bisericile Orientale:
”Eminența Voastră, văzând că nu există în prezent nicio posibilitate de a ajunge la preoție
prin Biserica Greco-Catolică Română, vă rog să-mi permiteți să-mi ating scopul, -preoția-, pe o
altă cale; adică de a fi incardinat într-o dioceză latină. Apoi, dacă voi fi chemat, îi voi ajuta și pe
românii bizantini aflați în exil. Etc. etc. "
Scrisoarea mea era aproape identică. N-am primit nici un răspuns.
 384

La 29 martie, 1977, Gigi scrie un al doilea Memoriu, mai lung, identic cu al meu, acesta
dictat de Monseniorul însuși, care, cu tot năduful, își dădea seama de realitate și ne ajuta. Ceream
încardinarea în dioceză latină ” datorită mai multor certuri politice naționale dintre români și a
unei mari neîncrederi din partea lor, ceea ce face imposibilă lucrarea mea apostolică între ei”.
Nu ne-au răspuns, căci era absurd. Noi eram deja încardinați în dioceza latină de Augsburg care
trimisese și cererea de hirotonie ad titulum Diocesis. Ei, și, ce dacă ?
Dar a face pe neznaiul, nu funcționează la nesfârșit. O voce de coridor vine să ne șoptească:
-”Schimbați cererea, cereți direct trecerea la ritul latin”.
-Ce înseamnă asta ?
-Înseamnă că un episcop latin nu poate încardina doi bizantini. Da, i-ar putea hirotoni, dar ad
titulum Congregatii, de exemplu. Ceea ce Congregația nu putea și nici nu voia să permită. Ar fi
creat un precedent cu doi inși deja incomozi, prin definiție.
Ce să facem, ce să facem ? Cum, ce? Să ne lepădăm de Congregație! Să fim trecuți la ritul
latin, printr-un document semnat de Cardinal.
Noi n-am înțeles bine problema. Știam că există biritualismul, sau poate și pluri, dacă cereai
Congregației dreptul de a sluji în alte rituri recunoscute. Care, de fapt nu era biritualism legal. Deci,
ce însemna trecerea de la un rit la altul ?
Milenii mai târziu, ne-am dat seama, și noi, că ceream prost. Noi nu ceream abandonarea ritului
bizantin, cum ar fi fost legal, (așa încât, cu risc de pedeapsă canonică, să nu putem nici măcar rosti
o ectenie bizantină, decât în chip de studiu sau ca exemplu pedagogic). Astăzi regulile s-au mai
muiat, dar atunci continuau să fie rigizi și formaliști. Ori, încardinare în Dioceză latină fără trecere
de rit, era gest ilegal, noi le ceream o ilegalitate. De aceea nu am primit niciodată un răspuns la
aceste memorii. (Să fim serioși!). Da, dar ”bizantinii” hirotoniți de ”latini”, ca Cristea, cum erau
incardinați? Eeeh, lor li se eliberase ”indult apostolic”! Și ce scria în el? Habar n-avea, nimeni !
E adevărat că nu interesa pe nimeni ritul nostru, ci însăși existența noastră. Adică ne-
existența. Casaroli, prin Papă, sau Papa, prin Casaroli, ne răspunseseră mult prea clar: ritul,
încardinarea, limba sau cetățenia noastră nu contau, ci numai ”originea nesănătoasă”! La care se
adăuga protecția lui Pater Paolo. Episcopul Hnilica știa precis. Ei erau contra lui. El nu trebuia să
hirotonească, nici să aibă misionari ajutători, nici să conducă un Pro fratribus războinic, cu lume
pregătită și cu experiență de gulag. Nu, nimic, chiar și el, Hnilica ar fi trebuit să dispară, ca și Slypi,
ca și Mindszenty, ca și Beran, ca și Wyszynski, Hossu, Ploscaru, Chinezii, toți acești eroi care
stricau somnul papal și al Eminențelor comode și fără poftă de luptă.
A schimba ritul este a zice că n-ai fost botezat bizantin, ci latin, altminteri ce rit să schimbi ? Era o
schimbare convențională, nu reală, ca și răspopirea, de fapt, sau renegarea Botezului. Dar, noi,
 385

”provincialii” ! Acum, târziu, am învățat că în lumea noastră, cu un document și o ștampilă, se

preface apa în vin, se mută munții din loc, ba se mai și înviază din morți. Uite, Iisus s-a necăjit
degeaba; dacă era aggiornato, ce simplu ar fi fost și pentru El !

Și totuși, eu vin cu o idee: vreau să scriu chiar Monseniorului Casaroli, în persoană. Să mă

plâng lui, să-i povestesc dramele noastre inedite, descoperirea catolicismului, prin sbucium
academic, fuga noastră, aprecierile din partea unui Cardinal de nivelul lui Woityla, în fine, să-l
impresionez, să-i redau încrederea, să nu se teamă că-i stricăm Ost -Politik-ul, să înțeleagă cât am fi
fost de discreți, de diplomați, de pătrunși, pe aceeași undă cu el, în fine, să renunțe la cele două
temeri expuse părintelui Hnilica când i-a răspuns ce i-a răspuns, la telefon, între lift și avion.
Iau o mașină de scris din biroul lui Pater și-i dau drumul la un memoriu de două pagini. I-l
duc Monseniorului Tăutu care pare încântat, mi-l corectează, mi-l întregește cum știa el mai bine
și... îi dăm drumul. Gigi, care deja învățase toate drumurile Cetății Eterne, îl semnează și-l pune la
poșta Vaticanului, recomandat.
Padre Lacko, îl citește, rîzând neîncrezător.
-Va bene, va bene, cum zicea el, din instinct, dar asta e doar o joacă, dragul meu, Casaroli
nu-l va citi sau nu-l va lua în serios. Trebuie alte memorii în care cereți trecerea la ritul latin. Textul
vi-l dictez eu.
Zis și făcut.
Monseniorul știa și vedea că nu mai sunt soluții; și că orice încercare de intrare, a noastră,
prin Biserica unită, era destinată falimentului. Nu tot el ne trimetea în Biserica Ortodoxă ?
Și totuși, în timp ce corecta memoriile noastre, s-a mâhnit tare. L-a cuprins o tristețe de moarte și
parcă o antipatie față de noi.
-Mda ! Ați ajuns și trădători ai Bisericii Unite. De parcă n-ar fi trădat-o toți până acum !
Îl mai ațâța și Brini cu Mottola:
-Băieții să nu se grăbească. Noi, tot le vom găsi loc.
Dar nu se știa dacă la calendele grecești sau la alte soroace și mai lungi.
Noi îi spuneam, așa cum spunem și azi:
-A trece la un rit sau la altul este un joc, o convenție. Vom fi preoți și vom sluji fără nici o opreliște
în toate riturile pământului, cel unit, fiind primul. Deci, nu ne pierdeți, Monseniore.
Știa. Dar nu putea concepe că nu am fi fost urmașii lui la Coppelle. Iar aici se împotmoleau
toate.Când amintea numele nostru și idea că ne-ar putea lăsa în locul lui, prelații români săreau ca
arși. Aloisie Tăutu devenise odios din cauza noastră, fie în fața lor, ba chiar și în fața Congregației
 386

și a Secretariatului de Stat. Prelații românii făceau un zid de nepătruns, contra noastră, pe care nici
Vaticanul nu voia să-l forțeze.Și acest zid a rămas până azi, 2021.Sau 2100.
XXX
Dar la 23 martie expira permisul nostru de” soggiorno”, șederea în Italia. Eram refugiați, aveam
azil politic, dar fără ”soggiorno” nu te puteai mișca, cum e și natural.
Cine trebuia să dea semnătură pentru noi? În 1976 a dat-o Batiz, cu strângere de inimă. Acum
trebuia s-o dea Hnilica, teribilul Hnilica:
„Lino Dragu, Picu ... sunt în Italia pe responsabilitatea mea, eu le dau casă și masă pentru a nu fi o
povară pentru Statul italian”.
Ei, ce mai ziceți, Eminență ? Dați Dv. semnătură la Questură pentru noi ?
Dar mai trece o lună și nu se vede nici o mișcare, nici de la Mgr. Casaroli, nici de la alte
foruri.
-Eu zic că tot Papa în persoană poate rezolva problema, ne luă Monseniorul, într-o duminică,
după slujbă. Papa le poate face pe toate, fără ocolișuri.Fără treceri la alt rit, fără nici o altă
formalitate. El va înțelege bătrânețea mea și nevoile Bisericii Unite din exil.
În concluzie: ”n-ar strica un alt Memoriu adresat Papei direct.Și corectat tot de el. Un Memoriu
semnat de amândoi, ca și în cazul Casaroli”.
De data aceasta, nu l-am mai compus eu, ci Gigi. Merge și el cu manuscrisul la Monseniorul.
Desigur, și Papa trebuia convins de entuziasmul nostru, de martiriul nostru, de iubirea noastră, de
cât de mult am fi fost în stare să ne dăm sufletul, viața și inspirația pentru binele Bisericii și al
sufletelor.
Gigi adăugă o frază în care apăra poziția lui Pater Hnilica. După ce îi laudă apostolatul, misiunea,
importanța pentru suflete, (capitol din Memoriu care ne-a compromis definitiv în fața odiosului
Stăpân ce ura și pe Hnilica și apostolatul lui) el termină cam așa: ”Sua Eccellenza,
Hnilica,înțelegându-ne situația, dându-și seama de singurătatea pe care o simțeam în jurul nostru,
de lipsa căldurii și a înțelegerii familiare, a încercat să umple, într-un anumit fel, acest gol. Astfel a
decis ca hirotonirea noastră să o facă într-o parohie cunoscută de dânsul, sperând ca dragostea și
căldura acestei parohii și înțelegerea credincioșilor să compenseze, într-o oarecare măsură, lipsa
celor dragi.”
La sfârșit mai aruncă și pastila neverosimilă care, desigur, o va fi enervat sau distrat la culme pe
Sanctitatea Sa, Ost-politik: ” Credem că întârzierea hirotonirii noastre nu se datorește decât unei
neînțelegeri și a unui contratimp birocratic. Cu toată încrederea filială vă cerem Apostolica
Binecuvântare.”
 387

Rîd și acum. Gigi îl atingea la sentiment, de parcă ar fi avut nasul divinului Tănase din
cuplet ! Papa i-a răspuns prin cupletul lui Nicu Leonard: ”regret, mi s-a ntrerupt cureeentul !” Adică
a tăcut sinistru.
Tot ce scria Gigi aci și Aloisie Tăutu aproba, era o continuă dare peste nas, o implicită acuzare a
acelora care nu pricepuseră nimic, nici din durerea și ”singurătatea” noastră, nici din eleganța
desăvârșită a acestor oameni care înlocuiseră familiile noastre native.
Ah, cum se cunoaște că eram provinciali, chiar și el, Tăutu, care se credea emancipat ! Or fi rîs de
durerile noastre, toți, de la Papă în jos, ele nu interesează, ba chiar strică peisajul, în birourile cele
mai de sus, cele mai apropiate de cer.
Monseniorul Tăutu, în adăugirile lui, i-a făcut Papei o adevărată lecție de apologetică, arătându-i că
noi nu puteam face altceva pentru mântuire, decât să devenim catolici uniți, deci să nu uite de
Biserica unită, cea prigonită.
Bietul Paul VI, sigur că nu uita. Dar această Biserică Unită îi strica socotelile mai rău decât “noi
doi” în fața ortodoxiei și a lui Ceaușescu. Va fi citit el memoriile noastre ? Să nu subevaluăm
lectura lor din partea diferiților minutanți și conțopiști, nu neapărat curtezani papali, printre care mai
sunt și inimi bune,…. care, la țanc, știu să vâre pe sub nas superiorului exact ce trebuie vârât, pentru
o semnătură decisivă. Este ceea ce ni s-a întâmplat nouă, mai târziu, așa cum voi povesti.
Dar mai trecu o lună, venea vara și, din Vatican, nici un semn. Era necesară trecerea noastră
la ritul latin. Cu o astfel de cerere în mână, cei în drept erau obligați să se miște cumva.
De data aceasta, Monseniorul, pe cât de îmbonțoghiat pentru trecerea noastră la ritul latin, ne-a
compus el însuși textul cererii. Dar nu ne-am ales cu nimic, decât cu o conversație penibilă, întâi a
mea, apoi a lui Gigi cu cei mărunți de la Sfânta Congregație, unde am dat buzna, fără să mai avem
grija de a nu compromite cariera cuiva. Era și asta o chestie, căci Eminența Sa nu mai putea să ne
răspundă ”să-l abordăm ierarhic”, între noi și el nemaifiind vreun Batiz.
M-am dus eu mai întâi, dar cu destulă timiditate; poate și pentru c-au privit urât, căci mă
cunoșteau ca pe un cal breaz.
-Aș putea programa o audiență la Eminența Sa, Cardinalul Philippe ?
-Eminența Sa nu primește în această perioadă.
Mă vede Ioan Tăutu, minutant pe acolo și mă ia la trei, sâsâind cu vocea lui subțire:
-Habar nu avetzi voi de regulile noastre. Noi lucrăm de zor și voi sstați numai teleleu,vă plimbați,
vă disstrați și ne deranjați pe noi.
-Nu mă puteți ajuta să rezolvăm problema noastră?
-Voi care vă plimbați prin toată Evropa,veniți tot la noi să vă rezolvăm. Eu am văzut Veneția la zece
ani după ce am ajuns în Italia, nu din prima dată.
 388

Și… a traversat lungul coridor, fără să se uite înapoi, nici măcar șașiu, cum se uita din natură.
Micuțul Ioan Tăutu, păduchele, cum îl poreclea Sergiu, spre marea satisfacție a Monseniorului
Aloisie Tăutu ! Era clar că ne invidia de moarte, dar și insinua că banii pentru așa ceva nu puteau
veni decât dintr-un singur loc.
Întrucât îmi făcuse figura înaintea ușierilor și funcționarilor care treceau, n-am mai îndrăznit
să abordez pe nimeni. Am lăsat cererea de trecere la ritul latin la cine am bănuit că ar putea-o da
Cardinalului sau lui Brini și am ieșit.
Gigi a fost mai norocos. Deși părea mai timid ca mine în astfel de împrejurări, s-a dovedit
mai incisiv. E drept, a luat-o mai de jos:
-Pot vorbi cu Monseniorul secretar al Eminenței Sale ?
-Să vedem dacă este disponibil.
Într-un târziu apare Marusyn, care-l întreabă rece:
-Aveți treabă cu mine ? Vă pot ajuta ?
-Da, am venit să întreb dacă s-a rezolvat cererea noastră de trecere la ritul latin….și dacă ne puteți
sfătui ce să facem ca să fie deblocată situația noastră.
Îl privește cu antipatie:
-A venit și colegul dumitale, zilele trecute. Nu avem nici un răspuns, nu știm ce soluție să vă dăm.
-S-a spus că se rezolvă în două zile.
-Da, asta n-ar fi greu. Dar nu rezolvă nimic.
-De aceea aș fi fost bucuros să-l văd pe Eminența Sa, care ne poate da un sfat, o soluție.
Marusyn răspunse scurt:
-Cardinalul nu poate face nimic. Situația dv. este mai degrabă de competența Monseniorului Brini,
sau chiar Mottola. Mergeți la dânșii.
Gigi nu se lăsă:
-Ni s-a răspuns deja, că la nivelul lor, nu se poate face nimic. De aceea, aș dori să văd pe Eminența
Sa, Cardinalul, care este șeful acestei Congregații.
Fără îndoială că Marusyn a privit ieșirea lui Gigi ca o obrăznicie. Dar nu-l mai înfruntă, ci se duse
la telefon, sau se prefăcu că se duce.
-I-am telefonat, i-am explicat situația, mi-a zis că n-are ce să vă răspundă. Tot Monsignor Mottola
știe mai bine situația voastră.
Gigi se resemnă și întrebă de Mottola, numai ca să nu plece cu mâna goală. Dar Mottola plecase
acasă, sau a transmis că plecase. Nu vom ști decât în ceruri manevrele oamenilor Curiei.
Dar tot nu ne lăsarăm.
-Hai și azi, hai la Mottola, zic eu a doua zi.
 389

Și iar, pe via della Conciliazione, și iar la marea poartă a palatului lui Raffael, unde portarul ne
cunoștea pe de rost, lăsând pe Gigi să parcheze înăuntrul curții rezervate, ceea ce la Roma era deja
un miracol. Dar, de ! Mergeam în ”vizită” la Eminența Sa, când singuri, când în compania vreunui
Prelat, tip Padre Paolo sau Monseniorul și deci, cred că eram deja considerate ”persoane de vază”.
Cum ne vede, Mottola se îndreaptă, mai ales spre mine, cu un surâs ironic:
-Haaa, vă cunosc, ați rămas același !
-Desigur, Monseniore, de ce m-aș schimba ? Iubirea mea pentru Biserica Romei și respectul pentru
Dv. au rămas neschimbate.
Dar el, pot jura, nu s-a referit la asta.
-Din păcate, continuă el, situația voastră nu mai depinde de noi, ci direct de Secreteria de Stat,
Monseniorul Benelli, Casaroli, Cardinal Villot!
A fost direct și sincer cu noi, în a ne plasa așa de sus, recunosc. Parcă eram soldatul sovietic
eliberator. Dar eu mă fac că n-aud, ca și ei, și fac pe neznaiul.
- Ce legătură are Secreteria de Stat cu situația noastră de simpli studenți și candidați la diaconat ?
Răspuns decisiv:
-Ați făcut scandal ! N-ați vrut seminar ! Noi am crezut că mergeți în Germania ca să rămâneți în
seminarul de la Augsburg, unde să vă pregătiți temeinic pentru hirotonire. Ori, voi v-ați întors după
8 zile. V-ați grăbit. Din colegiul nostru ați plecat. Sunteți voi înșivă care ați complicat lucrurile.
Da. Era inutil să-i amintesc insistența episcopului Cristea cum că pierdeam vremea în acel
colegiu, căci avea dreptate el, Mottola: să te întorci după 8 zile de la Augsburg ! Cine oare era de
vină? Să nu mă dau cu capul de pereți ? Și azi mă gândesc de când a numărat el, 8 zile, căci noi am
stat în Germania aproape o lună !
-Și ați mai fost și prin sud, cu episcopul Hnilica. Știm tot noi.
-Da, cred că face parte din misiunea noastră, ca să predicăm alături de el și să povestim ororile pe
care le-am trăit în Comunism.
-Oricum, zice Gigi, era totul rezolvat cu hirotonirea noastră, căci Eminența Sa, Cardinalul Poletti ne
dăduse al său nihil obstat, dar care a dispărut și a ajuns direct la Secreteria de Stat. Dv. bănuiți cine-
l va fi dus acolo, de pe biroul de la Vicariat?
-Noi, nu, în nici un caz, rîse Mottola. Voi l-ați dus, numai voi puteați să-l duceți.
”Ce afirmație gratuită”, m-am gândit. Cum să-l ducem noi? Ce acces aveam noi la biroul
cardinalului Vicar? Dar, ce era just, era just: Congregația nu s-a amestecat cu nimic în această
afacere.
-Acum ne mai rămâne desprinderea noastră oficială de ritul bizantin, spre a fi încardinați legal la
Augsburg.
 390

-Așteptați, asta va veni destul de repede. Între timp, asigurați-vă stabilitatea politică, cetățenia,
pașaportul…
Eu adaug:
-Ce păcat că episcopul Cristea nu ne vrea ! Nu pricepem de ce are mai multă încredere în oameni
veniți legal din România, iar pe noi, refugiați adevărați, ne aruncă afară ?
Mottola nu a răspuns. Mai târziu am aflat că, în această chestie, era de partea noastră, îl condamna
pe Cristea, căci îl credea pe Monseniorul Aloisie, pe care-l respecta. Ne-a răspuns numai atât:
-Da, păcat. Că de el depinde ruperea voastră de ritul greco catolic.( A folosit cuvântul svincolo).
- Ce legătură are el cu al nostru svincolo? mai apuc să întreb ultra mirat, știind că aceasta era de
competența Congregației, care însemna Philippe, Brini et &.
Dar cineva l-a chemat pe Mottola, care ne-a salutat repede și a dispărut.
Mai târziu am înțeles că Mottola îl învinovățea sincer pe Cristea de plecarea noastră din Biserica
Unită. De fapt, atât el cât și Brini se revizuiseră, nu ne mai priveau cu neîncrederea de la început.
Dar nici nu s-au exprimat suficient, nici nu și-au făcut datoria de apărători ai ritului, iar cât privește
succesiunea noastră la Coppelle, după Aloisie Tăutu, ar fi fost în puterea lor să ne împună celorlalți.
Dar n-au făcut-o. Au lăsat pe Monseniorul să se retragă trist și învins.
După această vizită, ne-am săturat și de memorii și de cereri și de vizite simandicoase, din
care ne alegeam numai cu salutul solemn al portarului de la poarta principală.
Și totuși, faima vizitelor noastre a făcut înconjurul instituțiilor legate direct de Congregație și nu
numai. Și la Russicum, și la salezieni, și la Sant-Atanasie, la grecii- belgieni, cum zicea
Monseniorul, ne evitau abia ne întravedeau de departe. ”Ăia doi”, și era suficient. Acum rîd, dar
atunci mă durea nespus.
XXX
Și totuși, nu aveam dreptul să ne lăsăm pe tânjeală.
-Așteptați și voi nițel, se vor mișca apele, spuneau maicile evlavioase, care habar n-aveau că
apele nu se mișcă singure.(Până și-n Evanghelie era un înger care le mișca, până au venit bibliștii
catolici care au scos îngerul afară….(vezi, Sf. Ioan, cap. V)).
-Împingeți pe Pater să se ducă să deranjeze pe hojmălăii ăia din Secreteria de Stat, ne
zgâmâia ex- maica Rosetta, care devenise ”ex” tocmai pentru că nu putea să sufere nici o față
bisericească, de nici un fel, în afară de Pater Paolo și acum, ...de “noi doi”.
Dar Pater Paolo era inabordabil. În realitate nu ne avea numai pe noi.
Hai să-i scriu și lui un memoriu. Și acum îl citesc cu jenă, sper că el nu l-a citit. Aproape că-l
certam. Dar era o ceartă super iubitoare, îl adoram, în timp ce-i scriam destul de aspru și-l ador și
acum, că-l știu în universul învierii, simțindu-i lipsa.
 391

”Pater, dar e posibil ? Nu vă mișcați chiar deloc?”

Îl trimeteam să bată cu pumnul în masă la Congregație, cu cererile noastre în mână și să aștepte
semnătura Cardinalului acolo pe loc, nu ca la Vicariat, ”de sâmbătă până miercuri”, vorba chefliilor.
Îl asiguram că vroiam să rămânem cu el, în Congregația lui de rit latin oficial, dar în realitate fiind
disponibili pentru orice altă slujire. Și, deci, să nu se lase înșelat de Mottola care, parcă, parcă-l
convinsese pe Monseniorul că, dacă am avea răbdare, tot Congregația ne- va rezolva, dându-ne
Bisericii Unite. Sufletul lui Tăutu era rupt în două pentru noi. Nu-l trăgea inima să ne ajute ”pentru
alții”, dar nici nu-l lăsa inima să ne vadă fără preoție, ori de unde ar fi venit ea.
La final îl îndemnam pe Pater Hnilica să facă ceea ce el făcea zilnic, făcându-se temut și urât de toți
marii prelați: ” Nu tăceți în fața celor care Vă calcă-n picioare, și de ar fi cocoțați în cele mai
înalte locuri ale Ierarhiei. Cu toată bunătatea care Vă caracterizează. Cu dragoste și încredere,
semnat Linus.”
Între timp, planificasem deja pelerinajul în Grecia, Athos, Constantinopol.Voiam ca totul să fie
gata până la 1 mai. Pur și simplu credeam că depindea de el și de viteza lui.
Vai,cum greșeam! Ce nedrept am fost! În starea sa de Monstru sacru, profund antipatic adevăraților
monștri, Pater Paolo se mișcase chiar prea mult. El chiar i-a cerut Papei o audiență privată, în
aprilie, nu numai pentru noi, ci și pentru misiunea sa complicată în fața comuniștilor. În august,
maica Lodovica mi-a scris de la Roma la Torino unde eram: „Dragă Lino, îți scriu în grabă, în timp
ce Giorgio trimite revista: Sfântul Părinte îl va primi pe părintele Paolo în ianuarie, anul viitor, și
apoi vom vedea. El va vorbi cu Excelența Sa Mons. Stimpfle și chiar dacă ar trebui să stați câteva
luni acolo, în Germania, vă veți întoarce pentru vizite și vom vedea cum va merge politica în
Italia ... "
Oh, Maică scumpă ! Ce importanță avea politica în Italia, dacă Vaticanul este o altă Țară? Dacă
Papa răspunde din aprilie tocmai în august, că-l va primi pe Pater în ianuarie, iată cum am învățat
să măsurăm cu anii pașii de plumb ai Statului Bisericii.
Avea dreptate ea: Era Stimpfle, care trebuia să se miște. El ne-a dat la fund, numai el putea să ne
scoată afară din mâzga în care ne înfundasem.
Dar, între timp, adică la 1 iulie, iar mai scriu câte o scrisoare memoriu, Monseniorului Brini și
Cardinalului Philippe: să cerem ritul latin. Iar povestesc minunea fugii, iar povestesc dragostea
Monseniorului Tăutu și a lui Pater Hnilica pentru noi, iar mai inervez pe conțopiștii care nu mai
suportau să le tot dea celor mari scrisorile noastre....Și mă lamentez că am suferit prea mult și fără
noimă. În fine am scris un memoriu numai în numele meu, nemai băgându-l și pe Gigi, căci acuzele
subtile și sarcasmul cu care am scris ce am scris, Eminențele lor nu le-au mai citit decât în paginile
lui Voltaire, dacă or fi călcat în secret porunca bisericească și or fi citit cărțile de la Index. (Încălcau
 392

totul, ba mai mult, cred că citiseră numai textele nepermise!). Și am încheiat folosind un cuvânt care
și azi, în climă de modernitate și de revoltă generală, sună periculos: ”libertate”. Citez: ”Dacă
credeți că suferințele suferite de mine sunt suficiente, vă rog să-mi permiteți să intru în Biserica lui
Cristos ca un creștin liber care trăiește într-o țară liberă și într-o Biserică liberă, -nu ca în
România-; și în ritul latin, pentru realizarea mea preoțească. Simt că aceasta este vocația-harul lui
Dumnezeu la care vreau să corespund cu toată dragostea mea. Al Vostru fiu în Cristos, semnat
Linus.
Eu mă refeream la libertatea politică a Bisericii, în Italia, nesupusă unui regim tiranic, ateu și
mârșav. Dar ei înțelegeau prin ”libertate”, anarhie; și, oricum, se temeau de acest cuvânt, care nu
există pe buzele nici unui scriitor creștin; și nimeni, în religia creștină, nu l-a folosit corect vreodată,
decât Cristos, Sf. Pavel și cu mine.Să mi se demonstreze contrariul.

109. 4 MARTIE. CUTREMURUL ȘI CAZUL GOMA

La învolburarea pricinuită de refuzul Vaticanului de a ne primi, s-a adăugat trăirea dramatică

a cutremurului dela București din 4 martie 1977, cu surplusul de dureri provocate de regim asupra
nenorociților; precum și tragedia lui Paul Goma, scriitorul anticomunist pe care deja îl iubeam prin
”Ușa lui de toate zilele” auzită prin 1968 la ”Europa Liberă” și care tocmai în martie- aprilie din
acel an, 1977 plătea în țară cu tortură și închisoare curajul și integritatea lui de caracter.
De cutremur am auzit din întâmplare. Pe 5 martie așteptam autobuzul ca să mă întorc acasă
în locuința noastră la Maicile Oblate. Veneam de la biblioteca română, singura instituție comunistă
pe care am atins-o în timpul exilului meu, cu destulă teamă de altfel, de unde împrumutam cărți
românești, ca să-mi astâmpăr dorul bolnav, nebun și inutil. Un domn italian mă vede cu cartea în
mână, mă întreabă ce limbă este, îi spun și el îmi zice: ”Noaptea asta un groaznic cutremur a distrus
întreg centrul istoric din București.”
M-am îngrozit,m-am repezit acasă la TV, la ziare, la telefoanele imposibile, la radio Europa Liberă
care transmitea cum putea știrile și legăturile pe care organele oficiale comuniste nu le permiteau...
și am plâns, cu biata Românie, distrugerile, și mai ales morții, dintre care cel mai apropiat mie mi-a
fost părintele N. Nicolaescu, fostul rector al Institutului Teologic, unde am studiat, elevul lui Tati
Popian și apropiat Tăticului meu și mai ales mămicii mele Dida, a cărei moarte prematură el a
deplâns-o, în tragicul meu ianuarie, 1971.
Cutremurul a creat o fisură și mai profundă între mine și România. Căci pentru mine, România
însemna tot ce ea a fost până la 23 augut 1944, clădiri incluse. Să mai cadă și alte palate ale acestei
Românii adevărate, să mai piară și alte semne ale civilizației căsăpite deja de Comunism, oh, iată
 393

parcă o invitație să rup cât mai multe legături cu iremediabilul și să descopăr Universul ca patrie
adevărată.
Tanti Magda mi-a descris, în scrisori și la telefon, cu amănunte, toate pierderile din casa lor,
ce obiecte, ce bibelouri, ce amintiri s-au clătinat din loc. Tanti Aurelia mi-a povestit lucruri și mai
tulburătoare. Cum prevestise într-o discuție cu un ateu, un cutremur, doar cu o jumătate de oră mai
nainte. Cum a strigat oaspeților: ”sub uși” și cum s-a salvat de lângă marele bufet care i-ar fi căzut
în cap, în minunatul ei apartament din Vasile Conta, în plin centru, unde am mai apucat s-o vizitez
după căderea genunii, în 1990.
La Rîmnic, Tăticu și toți ai noștri n-au avut necazuri, iar casa de la Bistrița nu s-a clătit din loc. Dar
ea nu mai interesa, o socoteam pe veci pierdută, căci Popienii rămași o vindeau.

Noi ne luptam cu instanțele necunoscute ale Romei catolice, în timp ce în România, din
lacul cel negru, bietul Paul Goma trimetea cehilor și slovacilor faimoasa lui scrisoare de
solidarizzare cu Charta 77. Plus o scrisoare deschisă odiosului tiran, Nicolae Ceaușescu; iar pe 8
februarie, o scrisoare deschisă adresată Conferinței de la Belgrad, semnată de peste 420 de
persoane. Pentru aceste trei scrisori în care se cerea guvernului României respectarea drepturilor
omului și care au fost difuzate de Radio Europa Liberă și de presa occidentală, a fost urmărit,
arestat și maltratat de Securitate; dar,mai târziu, eliberat la intervențiile din Occident ale lui
Amnesty International.
În februarie, se difuzează, la Europa liberă, Scrisoarea adresată de Paul Goma, prin Pavel Kohout,
Chartei ’77, în care afirmă, printre altele: „Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră
este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim,
supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeași Biafra (capitală: Moscova).” […] „Aceeaşi lipsă de
drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste
tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.”
Rîzi singur ca să nu urli, citind asemnea fraze: ”Ciomag-Căluş-Corupţie – iată (în limba română)
cei trei C cu care cei doi C ne-au împins concetăţenii pe scara istoriei, cu zeci, cu sute de ani
îndărăt.
Însă, iată, s-a dovedit (şi se va dovedi, în continuare) că se poate lupta împotriva degradării
programatice la care este supus omul, la noi, în „socialismul”-stalinist.
Cuvînt – Condei -Conştiinţă (coincidenţă în limba română: alţi trei C) au tulburat digestia celor
care, în numele nostru şi „pentru binele nostru”, ne-au călcat în picioare, ne-au pus să înălţăm
piramide, ne-au întemniţat, ne-au pus căluş (pe care nu ni l-au scos decît pentru a ne permite să
strigăm cuvinte de mulţămită), ne-au ucis.”54
54
Din scrisoarea „Către Pavel Kohout și camarazii săi”, ianuarie 1977)
 394

Acest om extraordinar, pe care Eugen Ionescu l-a numit în 1979 „Soljeniţîn al românilor”, în 25
martie 2020, de Bunavestire, s-a mutat dintre noi, doborât de virus-covid 19, fără a fi fost reprimit
în România eliberată, dar încă degradată de trecutul comunist. (De fapt soarta noastră este identică:
oare, în care dintre zecile de Biserici botezate, dar necreștine, din România am putea fi primiți, eu și
cu Gigi, ca să slujim lui Dumnezeu și oamenilor ? Niciuna nu vrea să audă de adevărații fugari din
Comunism. Vor numai din cei aparenți.
Am o singură (mare) obiecție, privitor la Paul Goma. A jignit profund și pe nedrept tratându-
i ca dușmani și ca neserioși pe doi luceferi, pe cele mai serioase glasuri ale exilului, pe Virgil
Jerunca și pe Monica Lovinescu, tratându-i urât prin Jurnalele lui,de altfel, prețioase și pline de
adevăruri dureroase.55

110.PRIMA NOASTRĂ CĂLĂTORIE,

ÎN GRECIA, ATHOS ȘI CONSTANTINOPOL. APRILIE:1977.

Ca să mă mai mângăi cu meridianele noastre, Dumnezeu ne-a inspirat un minunat drum prin
Balcanii liberi. O parte din această aventură, cea în Muntele Athos, am povestit-o într-o carte groasă
și nepublicată despre Athos, pe care, fără modestie, nimeni n-ar mai scri-o atât de bine. Tocmai de-
aia, cartea mea până azi, 2021, n-a fost destinată citirii, poate de Dumnezeu Însuși.
Totul a început cu o surpriză plăcută, într-o zi de februarie 1977, la sfârșitul cursurilor, în
sala de clasă unde viitorul cardinal, Tomas Spidlik, tocmai terminase lecția:
-Aș fi foarte onorat și ar fi o mare plăcere pentru mine și familia mea, dacă ați veni să sărbătoriți
Paștele la mine acasă, mi-a spus, zâmbind, colegul meu, grec de profesie, Nikos Koulugliotis.
Invitația ne-a fost adresată mie, lui, Gigi și lui Sergiu.
Am răspuns impresionat și entuziast:
-Propunerea ta este cel mai binevenit cadou pe care mi l-ai putea oferi ca prieten, dar mai ales ca
grec, ortodox și compatriot al străbunicilor mei.
Nikos, teolog laic și tată de familie, era un om deschis, exuberant, un adevărat filozof al
Arcadiei antice, care-și rîdea de scrupulele fraților săi. Un adevărat grec, nu bizantin; fapt pentru
care, nu i s-a părut insuportabil să invite trei catolici la casa sa, în parohia sa din Amalias- în
Arcadia (să-i spunem Pelopones), unde să cântăm, să ne rugăm, dar să ne și împărtășim de Paști,
împreună cu el și familia sa.

55
Paul GOMA, mare scriitor și istoric român,în exil, 1935-2020
 395

-Aceasta, a Împărtășaniei, este o condiție sine qua non, să venim la tine, i-am spus; de aceea, fii
atent să nu spui prea multe lucruri despre noi preotului tău paroh.
- Fiți sigur, a fi în comuniune cu voi este, în primul rând, plăcerea mea!
El era încurajat de faptul că eu și Gigi ne-am născut, am crescut - și ne-am terminat toate studiile -
în Biserica Ortodoxă. Și eram la Roma, ca el, doar de doi ani și fără un viitor bine definit. Ne-a
tachinat foarte subtil, după ce i-am povestit pe scurt cum autoritățile Vaticanului au respins în mod
foarte grosolan cererea noastră de a face parte din Biserica Catolică și de a fi hirotoniți de Ea. Prin
urmare, Nikos ne considera ”niște ortodocși, cu chef de aventură”. El nu putea să înțeleagă
insistența noastră de a fi catolici, în fața respingerii explicite a Autorităților supreme ale Bisericii.
Acum că mă gândesc, poate că invitându-ne în Grecia, era intenționat să ne aducă acasă, în
Ortodoxie.
Prietenul Sergiu, a primit vestea cu satisfacție vizibilă. El a adăugat, însă, imediat:
-Dacă te duci în Grecia și nu sui pe Muntele Athos, este zero.
L-am privit uimit:
-E dificil, este un risc, este o aventură, nu avem drepturi, este imposibil.
Dar imediat ce am terminat propoziția, mi-am revenit:
-Vom cere sfaturi lui Nikos; parohul său, mitropolitul său, ne va da recomandarea necesară!

Nu voi povesti, în aceste pagini, aventura noastră magnifică în orașul prietenului nostru
Nikos și pelerinajul fantastic făcut în locurile sacre ale Greciei creștine, precum și în cele ale zeilor;
acesta este subiectul unei alte cărți. Voi aminti doar că, în calitate de experți în domeniul
clandestinității și subterfugiilor sub teroarea comunistă, trebuind să înșelăm și să eludăm fanatismul
tiranilor, ne-am descurcat și printre cațaoni, folosind aceleași stratageme, învățate în patria
socialistă. Astfel, am avut ușile și inimile deschise ca unor prinți, întâmpinați ca teologi români,
Orthòdoxis, săraci, exilați și străini. Cu ce poftă a râs Koulougliotis când i-am spus cum ne-am
împrietenit cu valorosul mitropolit al Ioanninei, Theoklitos, cu ce onoruri am fost primiți de el și de
curtea sa ... apoi recomandările scrise de el pentru Athos, prânzurile, cadourile, afecțiunea! Cu ce
devotament ne-a dat Împărtășania din mâinile sale! Dar cu ce groază ne-a privit, când Gigi, din
neatenție, -la masă - și-a făcut semnul crucii în stil latin, adică, ”la stânga”! Ce momente de teroare
veritabilă! Și cum, ca bun bizantin și fanariot, - în chestiuni de dibăcie - am reușit să repar teribila
tragedie și să calmez pe zelosul Sevasmiothatos cu aceste cuvinte: ”oh, la Roma, se mai învață și
prostii romano-catolice!”
În timp ce ne împărtășeam, ne gândeam la vorbele ipocriților de pe tronurile de comandă: la
cererea de a accepta convertirea noastră la Biserica Catolică, ei ne-au acuzat că nu iubim Biserica
 396

soră, din care nu ar trebui să plecăm, pentru că „astăzi este în bon ton ”dialogul”, Doar pentru că
am cântat în această Biserică soră, la Paris, în timpul unei Liturghii (nici măcar nu știau despre
Împărtășire) ne-au acuzat că am trădat catolicitatea! Hei, da, Nikos avea suficiente motive să ne ia
peste picior.
Îi spuneam că, în loc să rămân ortodox, așa cum dorea noul ecumenism catolic, preferam să fiu
catolic și să mă întorc din când în când în Biserica Ortodoxă și să primesc Împărtășania acolo.
-Numai dacă ortodocșii nu descoperă șmecheria!
Încă un motiv pentru care Nikos ne-a invitat să spargem farfuriile și să dansăm sirtaki de Paște cu el
în Grecia Ortodoxă.
Dumnezeu, pentru a mă consola pentru exil și pentru rest, mi-a dat și această ocazie,
împreună cu altele, sătul probabil de reproșul de a fi pierdut vedenia turnurilor și iconostaselor
bisericilor mele ancestrale. Numai El știe cu ce disconfort mă privea din cer, în timp ce plângeam
disperat, uitând că mă aflu în capitala fericirii și a adevăratei mele vieți, în Roma eternă. Uitând că,
în România, eu visam la ceea ce pentru mine erau adevăratele Icoane și Imagini Sacre, inspirate de
Dumnezeu lui Rafael, Leonardo, Michelangelo, Rembrandt sau El Greco! Și acum plângeam
disperat în căutarea unor icoane sărace, de imitație bizantină.
De fapt, aș fi nedrept în fața Providenței. Ea mi-a pus în palmă splendoarea absolută a Greciei
antice și bizantine și a Constantinopolului, unde ne-am bucurat de rămășițele orașului sacru creștin,
dar și de Moscheia Albastră și a palatului Top Capî, așa cum era încă în anii '70 , în cadrul
zidurilor cărora l-am adorat pe Iisus Cristos, cu fervoare secretă.
Ne-am întors la Roma cu binecuvântarea și fotografia comună cu Patriarhul Demetrios și cu
Arhiepiscopul Theoclitos de Joannina. Care, mișcat de evlavia noastră, toată ortodoxă, ne-a oferit
din prețioasele moaște ale Sfântului martir, Gheorghe de Ioannina, pe care le păstrez și azi cu
devotament.

Nu am ajuns bine la Roma, că Părinții noștri colosali ne-au oferit una dintre cele mai
glorioase misiuni din viața noastră apostolică: predicarea, cântarea noastră, mărturia noastră în
biserici, pe străzi și în școli, în spitale și în închisori, prin minunata provincie, Salento, a Pugliei.
Unde am primit în dar pe primii mari prieteni italieni care au rămas veșnici în sufletele și în viețile
noastre.
Maicile scriu. Jurnalul lor reflectă momentele și locurile unde noi am participat efectiv, consolându-
ne că nu stăteam degeaba: predicam, slujeam cum puteam, în ciuda faptului că nu eram ”nimic”,
nici măcar catolici recunoscuți:
 397

4.4.77. Sr Stefania și Sr Alexandrina au plecat la Settimo,pentru Sfintele Paști. La Roma rămâne

doar Maica superioară. Seminariștii sunt în vacanță, iar capelanul, Don Giuseppe Kral a intrat în
spital pentru o mică intervenție ...
12.4. Sosește la Roma sr. Lucia, pentru a o ajuta pe Mama noastră.
25.4. 77. Din lagărul de refugiați din Latina, a venit la noi un tânăr de 23 de ani, care a fugit din
România și, dacă Domnul dorește, va fi într-o zi slujitorul său. L-am întâmpinat cu bucurie, creând
o atmosferă de familie și seninătate în jurul său.
Luna Mai, priveghere cu rugăciune, pe 6.5. în oratoriul din via Caravita și pe 10.5 în piața
Euclide.Maica, sora Stefania și Lino și Giorgio au rămas până la miezul nopții.
20.5. Siena. Convenția interdiecezană mariană și Maica noastră a plecat acolo cu Lino, Giorgio și
Vittorio.

111.MISIUNE : DIN PUGLIA LA FORLÌ. DIACONI DE FACTO NU DE JURE.

Cum a fost ? A fost sublim. Sublim de serios și sublim de glumeț, dar gluma a fost a lui
Dumnezeu, Însuși, care-și rîde de pritocelile oamenilor.
Padre Paolo primește o invitație de apostolat, predicare, slujire a Liturghiilor și mai ales mărturie
asupra vieții sale din Lumea martirilor din Gulag. Rar este să primești o astfel de invitație în lumea
occidentului dintre 1945 și 2050. Totuși ea venea din partea celui mai serios episcop italian, latin și
catolic, pe care l-am cunoscut vreodată: Mgr. Antonio Rosario Mennonna, episcop de Nardò,
Salento, Puglia, Magna Grecia- ex bizantina, cea formată din 7 popoare suprapuse din care a ieșit
poporul pugliez. Da, o minune de popor, dar și o minune de episcop, o lume de vis: așa a fost ea
pentru mine și Gigi, refugiați convingători din lumea morților vii de sub regiumul comunist.
Prima idee a lui Padre Paolo și a Maicii Ludovica a fost să ne ia cu el.Și nu le-a părut rău.
Vom fi predicatori alături de el, mărturisitori ai adevărului cutremurător și ale virtuților Bisericii
Tăcerii. Am dedicat o carte acestei misiuni.
Sinteza misiunii și a cărții este aceasta: Am fost prezentați ca diaconi. Nu episcopului, nu
preoților, ci poporului, neobișnuit cu predicatori ”laici”. Eram îmbrăcați ca”chiericchetti” la toate
slujbele, la altar, dar altminteri, Mgr. Spinelli, Arciprete al catedralei, nepotul lui, Don Tommaso, și
ceilalți preoți ne împărțeau prin parohii, școli, spitale, ba chiar și în carceră. În toate locurile am
predicat continuu, am slujit, am cântat, am dat mărturie, ne-am jucat cu lumea, am adorat-o și ne-a
adorat. Eu, dar și Gigi, am regăsit sufletul copilului divin. Acel suflet, acel suflu care unește inimile
prin prisma nevinovăției.Ori, primul popor care -ți dă acest răspuns, sau îți pune această întrebare
 398

este cel din peninsula italică, tot poporul, dar mai ales cel din sud și din partea adriatică, după cum
am experimentat noi, personal, în misiunile noastre succesive. Don Antonio rîdea:
-”Aveți un succes formidabil voi doi: Lino pentru un motiv, Giorgio pentru un altul....!”
După care ne-a scris: ”cu mărturia voastră și cu istorisirile voastre îngrozitoare, ați făcut pe
comuniști să piardă alegerile în multe comune. Acesta este cel mai important succes, care nu este
politic, ci metafizic.”
Antonio Mucci, care poate reprezenta alte sute de suflete alese din acel județ, îmi scrie: ”dragă
Lino, trebuie să mă scuzi dacă te chem așa, pentru că mă simt ca un frate pentru voi. Ați plecat, dar
numele vostru este mereu pe buzele mele, precum și al copiilor mei ”.
Iată cum descriu Maicile succesul nostru:
27.5. Don Coval, Lino și Giorgio au plecat cu mașina la Nardò-Lecce, unde vor participa la
diferite întâlniri la toate nivelurile, și la sărbătorile liturgice. Părintele Paolo li se alătură peste
câteva zile. Fervoarea lor, marea lor dragoste și o aspirație foarte puternică la preoție fac să nu
simtă oboseala și jertfa. Totul este nimic pentru triumful Bisericii și mântuirea sufletelor. Să ne
rugăm ca marea lor dorință să se împlinească: să fie preoți.
3.6.77
Lino și Giorgio s-au întors la Roma. Întâlnirile lor cu tineri și bătrâni, îndemnurile și predicile lor
i-au îmbogățit cu experiențe noi. Au avut un succes atât de mare, încât episcopii și preoții parohi i-
au rugat să se întoarcă. Părintele Paolo era foarte satisfăcut. Toate, pentru slava lui Dumnezeu și
pentru suflete. Am lăsat pe Lino și pe Giorgio și am mers la priveghere.

Din Puglia ne’am deplasat la Forlì, unde, într-o atmosferă mai puțin caldă, dar învăluiți
oricum de stimă și curiozitate, am arătat acelei zone roșii cât de rău, cât de nedrept, cât de pervers
este să fii comunist, iubitor al unui partid ateu și prefăcut, în zona libertății. Solidari cu vătafii cei
mai mari închisori din Istorie: Lagărul socialist.
Dar și acolo am slujit și am predicat tot ca ”diaconi”.
Prin urmare, 5 Oameni ne-au transformat în ”diaconi” înainte de hirotonie: Pater Paolo,
Pater Lacko, Monseniorul Aloisie, Părintele Boldeanu și Episcopul Antonio Rosario Mennonna.
Ei au înțeles, prin prisma sufletului lor sincer, că noi aveam două idealuri care trebuiau imediat
împlinite: libertatea și slujirea preoțească. Recunosc: gestul dumnezeiesc al acestor minunați
Oameni ai Domnului Cristos a șters orice urmă de îndreptățire a nemulțumirii noastre.

112. PONTIFICIUM, VIRGIL JERUNCA, MISIUNI ȘI AȘTEPTĂRI

 399

Apăi, de ! Ne-am pus boii în jug cu Vaticanul și -o să ne aducem aminte că i-am scos fără
coarne. Iar cui ne-a spus că nici pe ghiavolul să nu-l vezi, dar nici cruce să-ți faci, i-am povestit de
Capra cu 3 iezi a lui Ion Creangă, care-și zice în sine: ”hai la treabă cumetriță, că lupul ți-a dat de
lucru”. Și-așa zicând, ne-am pus amândoi poalele-n brâu, ne-am suflecat mânecele, ațâțarăm focul
și ne apucarăm să facem bucate. Fiecare, însă, -curios-, pe contul lui. Fără să știm unii de alții. Nu
că ne-am fi ascuns , dar așa s-a nimerit: ca să apucăm pe căi la care ceilalți nu se gândiseră să fie de
față.
Întorși din minunata misiune din Salent, în care ne-am jucat de-a diaconia și am predicat,
cântat, sfătuit mai dihai ca misionarii iezuiți prin țările calde- (pardon, ne prezentam ca novici
iezuiți, căci și Paolo Hnilica și Padre Lacko, și tot PIO aparțineau ordinului Sfântului Ignațiu),-
deci…. am intrat direct în examenele de sfârșit de an, al doilea.
Eu trăiam o viață dublă, mai dublă ca niciodată. Studiam, luam examenele cu brio, (Gigi,
mai cu brio decât mine, căci nu era pus,ca mine, pe răzbunare a trecutului)- căutam zilnic câte o
Missă mai omenească și plângeam în hohote. Pe ascuns. Mda, plângeam de dorul Bistriței și al
mânăstirilor noastre, pe care Athosul, Grecia, Țarigradul mi le-a redeșteptat dureros în suflet,
plângeam după Mami, plângeam de necaz că n-am știut s-o salvez de la solitudine, dar mai ales
suspinam pentru hirotonirea pierdută, pentru care îmi aruncam, singur, în spate, toată vina.
Gigi, din fericire, nu plângea. Sper că nu se ascundea. El era mai puțin fixat decât mine cu această
unică preocupare a hirotoniei. El descoperea Roma, lumea, sufletele, piscuri pe care eu consideram
că le depășisem. Se arunca năvalnic în munca pentru revista maicilor, și-n toate treburile lor
gospodărești, de ajunsese indispensabil. Și hop, într-o zi, pune mâna pe volanul Maicii Lucia și, ce
să mai spun? Într-o lună, după un examen strălucit, s-a prezentat cu carnet. Ce eliberare, ce fericire,
a avea carnet de conducere, în lumea noastră ! Și, mai ales în Italia, unde se conduce ca arcușul lui
Paganini, amețitor, dar fără reproș. Eu visasem, cu zece ani înainte, în România, să am, într-un
viitor îndepărtat, o trăsură cu cai. Părea un vis mai posibil. De altfel,eu mă socoteam nepriceput la
mașini, în general. Toți mă speriau, mă vedeau așa cum eu nu m-am văzut niciodată, dar cum apar
pentru cei superficiali: nervos, agitat, repezit, distrat, ambalat, vorba unchiului Nicolae. De aceea,
vrând să imit pe Gigi m-am apucat și eu de volan, cu el ca profesor. Dar n-am reușit decât să-l
enervez, să-l exasperez, să-l sperii. Și m-am lăsat definitiv de acest vis, până în îndepăratul 1988, de
când am devenit expert, tot într-o lună, purtând mașina prin toată Europa și America de Nord,
confirmând mie și tuturor că și la asta mă pricep foarte bine și nu sunt nici repezit,nici agitat, nici
distrat, etc….
 400

În paralel cu toate acestea, întrebam zilnic pe mentorii noștri dacă mai era ceva de făcut, căci
blocajul profesional în care nimerisem era înăbușitor. Tot mă temeam că dânșii , obosiți de atâtea
umiliri, și-au luat o pauză de odihnă.Din fericire nu era așa.
Dar, prea multe căi nu aveau nici dânșii de explorat. Soluția propusă la Crăciunul trecut, la
Augsburg, ar fi fost ideală, nu am fi zgâmâit nisipurile umblătoare ale Romei, mai insinuante decât
cele ale lacurilor mazuriene, din care tocmai fugisem. Oare nu se mai putea repeta minunea
pierdută? Adică să fim din nou chemați la Augsburg și rezolvați ? Nu, nu se mai putea. Poate că
scumpul nostru Stimpfle ar fi putut învinge obiecțiile Curiei sale, dar, între timp, devenisem două
personaje pe care le cunoșteau și gâștele din Capitoliu, nu numai cele din Vatican, citește Papa,
Casaroli, Benelli, Philippe, Villot, Poletti, Brini, Mottola, plus toți prelații români uniți din Europa
și Americi, și…mai puneți câți mai vreți. (Cu diferența că gâștele din Capitoliu făceau doar scandal,
în timp ce gâștele noastre ne urau profund).
Între timp, vocile de coridor,(din palatele apostolice) creșteau în amploare contra noastră: Că
”nu suntem persoane sigure, că poate nici nu avem școală teologică, poate nici nu suntem ex -
ortodocși.” Spioni, siguri; deși acum suntem convinși că acuzatorii noștri nu credeau asta, ci o
făceau din pură răutate, șovinism și egoism. Nu, Maicile, Părinții noștri duhovnicești nu se îndoiau
de noi, dar și pentru ei noi nu aveam rădăcini cunoscute. Recomandările despre noi proveneau
dintr-a doua mână, adică de la iluștri care oricum, ne cunoscuseră puțin și se încredeau în noi ca și
ei, vezi Cardinal Woityla, dar nu aveau documente, nici probe evidente. Ce probe trebuiau? Eee!
Diplomele noastre de licență în teologie, acelea oficiale, nu cele descrise de noi. Și care erau cu
totul inaccessibile. Nu le avem nici acum, în 2021. Și mai lipsea mărturia directă a părinților,
rudelor, duhovnicilor noștri din trecut.
Cu alte cuvinte, la noi nu mergea varianta biblicului Melkisedek, cel fără strămoși, fără rude, fără
trecut.
Hotărât lucru, s-or fi gândit ai noștri, Maica Lodovica, Padre Paolo, Padre Lacko : …mărturii scrise,
înregistrări de voci din țară, originale și imediate, ar fi fost stimulente suficiente, ca să devenim
acceptabili, la Roma ca și în Germania. Și, prin urmare, bieții de ei s-au apucat să întocmească
planuri la spatele nostru, fără ca noi să putem bănui ceva.

Eu studiam, dar preferam să rămân în casă, cu albumele, cărțile, cataloagele, ideile mele. Și,
iată ce fac pe 20 mai, 1977. Un gest pe care-l regret și acum: am renunțat și, prin urmare, am cerut
o dispensă pentru două cursuri la PIO: „Introductio in historia slavorum orientalium” a părintelui
Krajcar și „Historia Vicino orientis” cu părintele P. Poggi. Deja nu studiam prea mult, fiind
interesat de curiozitățile mele private și urmărindu-mi durerile personale ... dar urmărirea acestor
 401

cursuri însemna plăcerea de a asculta voci unice, irepetabile, din vremuri încă serioase și
irepetabile, în domeniul teologiei și al cunoștințelor profunde.
De cursul bunului Urbina, ”Controversia monophisitica” nici nu-mi amintesc. Și ce bine mi-ar fi
prins acum! Omul acela era un savant și poate dintre cei puțini cu adevărat experți în acea dispută
teologică absurdă. Proastă răzbunarea aceasta, a mea, contra cursurilor de la PIO, pentru pierderea
atâtor ani din tinerețea mea, când am fost obligat să urmez atâtea studii plictisitoare și inutile, în
România…
La 11 februarie eu primisem note între 8,5 si 10, la cursurile minunaților Lacko, Lescovec, Spidlik,
Schultze, Dejaivfe și Capizzi. În Iunie, la fel, dar nu-mi ardea și, vorba lui Coșbuc, ”ce rău îmi pare
acum”!
În schimb, la îndemnul amicului, Sergiu Streza, m-am pus să scriu eseuri teologice și să
trimit pe cel mai reușit marelui mentor al românilor în exil, care a fost poetul, criticul și filosoful
Virgil Jerunca, la Paris.
Jerunca mă consolează cu un splendid răspuns. Iată-l:
”Paris, 8 iunie, 1977. Stimate Domnule Cătălin Lino, Vă mulțumesc mult pentru scrisoare și pentru
cele două eseuri care m-au interesat mult și pe care voi căuta să le plasez (deși e cam târziu), în
”Ethos”.Mă gândesc la cel cu subiect românesc, pentru că acesta e principiul revistei; deoarece
pentru texte cu caracter general există publicații străine. În orice caz, eu sunt încântat că am
descoperit un teolog și un român real. Paginile despre Har mi se par și excelente și binevenite în
vremea noastră, pe cale de desacralizare totală. Când vin la Roma, am să-mi iau libertatea să vă
caut și să ne cunoaștem.
Cu toată dragostea, Virgil Jerunca.
PS. Vă trimit ultimele două numere din ”Limite”, urmând ca de acum înainte să o primiți regulat,
(fără nici o obligație din partea D. Voastră.)Țineți-mă, vă rog, la curent cu tot ce publicați, (și cu
ce gândiți).
Mi-a promis că mi-l publică în revista Ethos, pe care de ani de zile o scotea cu destulă
greutate în marea capitală; dar când s-o publice, n-a mai avut fonduri și revista s-a închis. Acesta a
fost destinul tuturor încercărilor mele de publicare de aci înainte: ori se închidea editura, ori revista,
sau albumul, ori murea editorul însuși.
Până la urmă, m-am consolat cu idea că poate fi Dumnezeu, Însuși, care nu vrea să public,
nici să fiu cunoscut prea tare, nici să am influență asupra multora, nici să ajung la marele public.
Da, știe El de ce, dar eu nu știu nici azi de ce. Doar imaginez.

113.MAICILE NE POVESTESC VIAȚA DIN ACEA VARĂ.

 402

17.6. De câteva zile, Maica noastră cu Lino și Giorgio însoțiți de dl. Minante care se interesează
să ne găsească o casă au văzut case și vile, dar nimic nu ni se potrivește.
25.6.77
Cu mașina, Maica noastră cu Giorgio, Sergio și Vittorio au plecat la Settimo, pentru a fi prezenți la
profesia perpetuă a sorei Francesca. Sr Stefania și Lino la Roma, Lino, pentru diferite
angajamente. Seara, un telefon de la Settimo, Maica le spune sorei Stefania și lui Lino să plece de
dimineață spre Settimo. Deo Gratias, întotdeauna.
26.6.77. Sr Stefania cu Lino la Settimo întâmpinați de toți cu bucurie.
29.6.77 Plecarea de la Settimo la Roma. Maica noastră s-a întors la Settimo din Elveția la 8
dimineața și la 10 se pleca la Roma. Sergio și Vittorio rămân în Settimo.
1.7.77. Priveghere de rugăciune la Roma.
8.7. 77: Cu mașina, cu Lino și Giorgio am mers la Pro Fidelitate. A fost ultima zi din cele cinci în
care au avut loc conferințe, fiind prezente în jur de o sută de Maici și surori din 14 comunități.
După-amiaza, părintele Urbani i-a intervievat pe Lino și pe Giorgio despre viața din România,
motivul fugii lor în Occident și despre modul în care se desfășoară religia catolică. Au avut aplauze
calde și multe surori le-au cerut adresa, pentru a-i invita să vorbească la cei tineri. Din păcate,
totul trece și a trebuit să plecăm, cu mare regret de ambele părți. Această zi de exerciții spirituale a
fost un adevărat examen.
18.7. 77 O familie română și o familie maghiară sunt oaspeții noștri. (Eu i-am pescuit pe stradă,
n.n.) Surorile din St. Louis au oferit două camere și noi ne ocupăm de mâncare. ”Cu cât aveți mai
mult, cu atât primiți mai mult” .... Aceste familii așteaptă să emigreze în America. Sunt oameni
serioși, politicoși, suntem bucuroși să facem ceva pentru binele aproapelui.
21.7. Oaspeții noștri români și unguri au primit Sfântul Mir din mâinile Monseniorului Tăutu cu
mare bucurie și fervoare. Sperând că alte familii vor urma exemplul lor.
23.7. 77 Părintele Garbolino a venit la prânz împreună cu doi seminariști polonezi ... pentru a
conferi despre o vocație poloneză. Au făcut cunoștință cu Lino și Giorgio și cu cele două familii de
refugiați.
25.7. Mare bucurie și multă sărbătoare, în special sărbătoarea unor inimi fericite pentru căsătoria
acestor două familii în Biserica Catolică din Vatican. Celebrant, Mons Tautu, și martorii Lino și
Giorgio cu Maica noastră și dl. Roberto. Prânzul a fost pregătit de cele două doamne cu o zi
înainte. Un fel de mâncare românească și un fel de mâncare maghiară. Mgr Aloisie Tautu,
signorina Cocco și un Părinte capucin, capelan al refugiaților maghiari din Latina și Trieste, au
cântat, au jucat și au dansat cu atât de multă bucurie. Lino a cântat la vioară. Ziua s-a încheiat la
 403

22 seara cu cântarea Salve Regina. Urarea Monseniorului Tăutu și a noastră este ca aceste familii
să trăiască întotdeauna unite, senine și să dea un exemplu bun altora.
28.7. 77. Intenția era să mergem cu oaspeții noștri la audiența generală a Sfântului Părinte, dar în
ultimul moment am rămas singure și fără bilet. Ne-am alăturat unui grup de pelerini și după ce am
trecut de 4 puncte de control am intrat în sala de audiențe, foarte aglomerată.
XXX
Și acum, să completez eu:
Reîntorși la Settimo, la ”casa noastră de vacanță”,Gigi s-a readâncit în munca misionară a
Maicilor, care organizau pelerinaje și întâlniri săptămânale și lunare în spiritul Fecioarei de la
Fatima; iar mie, Maicile, tot spre consolare, mi-au oferit misiuni în afară, cu novicele și amicele lor
din Congregația Maicii Aurelia, din Cuneo; care m-au invitat, cu vioară cu tot,de la 1 la 14 august,
să țin exerciții spirituale la tinerele lor aspirante, în cabana lor de la munte, la Sestrière. Acolo am
regăsit frigul plăcut, peisajul și atmosfera de verde și religios a Bistriței mele. Dar comparația îmi
făcea mai mult rău. Munții erau mai golași, căci mai înalți, deci verdele era mai puțin verde, apa
mai puțin apă, pietrele mai puțin pietre… și așa…Căci timp de 25 de ani de la Fugă eu am preferat
peisaje care nu se asemănau deloc cu Bistrița. Acolo nu aveam nostalgii, nici nu mi se redeschideau
răni prea adânci.
În cele 14 zile de slujbe, (era acolo un preot tânăr sosit cu un grup de laici, care participau și ei la
conferințele mele) entuziasmul reciproc a atins culmi care mi-au consolat multe dureri și deziluzii.
Fetele ascultau cu o ardoare și cu un spirit ironic, deschis, glumeț și serios, pledoariile mele despre
Nostalgia Paradisului, având eu încă în minte paginile luminoase ale lui Nichifor Crainic; despre
Castele indiene care se potrivesc de minune temperamentelor noastre; despre misterul numerelor
biblice, de la 1 la 14, … și, între un calambur și altul, între o horă și o sârbă amestecate cu
canzonette napoletane,cu vioara mea și chitarele lor, am parcurs toată teologia ortodoxă, catolică și
protestantă care atingea viața noastră de zi cu zi.

Maicile: 31. 7. Maica noastră și sora Stefania împreună cu seminaristul Lino au plecat la
Torino. I-au lăsat pe oaspeți și pe Giorgio la Roma.
Lino, la 2 august pleacă la Pinerolo, unde susține un curs de conferințe pentru călugărițe pe tema
comunismului ateist. În timp ce surorile se odihnesc, se instruiesc și agonisesc experiență, gata să
răspundă la orice întrebare cu privire la această problemă. Apoi Lino va vorbi unui grup de fete.
În ziua de 3 august, Maica și Sora Ștefania pleacă la Fatima. De la Torino la Zurich cu trenul. De
acolo la Fatima, pe calea aerului.
 404

Giorgio, pe 6 august pleacă la San Remo (Saronno?) unde vorbește tinerilor, tot pe tema
comunismului ateu, așa că ne separăm, făcând mereu voia lui Dumnezeu.

XXX
Întors acasă, la maici, m-am bucurat și eu de bucuria lui Gigi: vizita tantei sale, Caliopi
Lazăr, din a cărei casă din București am plecat amândoi pe drumul fără de întoarcere, cu doi ani în
urmă. Ne-am fi mirat chiar din destul cum a putut obține viza tocmai o mătușă a unui ”trădător de
patrie și popor, fugar și dușman al patriei socialiste”, dacă dânsa nu ne asigura că totul i se datorește
starețului duhovnic care avea legături puternice la ”Organe”, care permiteau călugărilor protejați de
el și prietenilor recomandați de el să-l însoțească peste tot unde el, însuși, ieșea, de la Athos la
Jerusalim, și prin Italia de câte ori voia. Și apoi ea nu purta numele nepotului, nici nu locuiau la
Constanța, deci… se mai putea.
Mai târziu, când nu mai era nevoie, am înțeles că lucrurile nu erau chiar așa de simple. Dar să nu
anticipăm. Nouă ne-a prins bine cunoștința mătușii Caliopi cu Maicile noastre,ba chiar foarte bine,
și voi povesti imediat de ce.

114.PELERINAJ ÎN SPANIA ȘI PORTUGALIA.

MERG LA FATIMA DE UNUL SINGUR.CE AVENTURĂ!
August, 1977

Deci, m-am reîntors din munte, fericit, acasă, la Settimo, plin de cadouri și de bănișori. Îi
număr. Adunați la economiile mele, plus cât îmi dădea Maica Lodovica, ori de câte ori plecam
undeva, erau o mică și dulce comoară.Care mi-a ispirat un gând sinistru: să plec în lume, măcar
pentru o lună, să dispar.
Mă simțeam supărat de inerția tuturor față de hirotonirea noastră și parcă voiam să mă răzbun, ca
văcarul pe sat. Deci, făcând pe misteriosul, am pornit singur în lumea largă, repetând eu călătoria la
risc pe care o făcusem tot singur în 1973 în Ungaria, Cehoslovacia și Polonia și, apoi cu Gigi,
aceeași călătorie, în vederea fugii. Plus marea excursie buclucașe din vara lui 76. Acum, însă, Gigi
părea plictisit și sceptic, nu-i ardea de aventuri. I se părea că trecuse deja prin cam multe din ele.
Prefera pelerinajele aranjate, curate, sigure, cu maicile. Avea dreptate el, deși eu m-am cam
bosumflé. De aceea, am plecat fără să spun nimănui unde mă duc, deci nici lui.
 405

Nu sunt un pasionat al pelerinajelor, acum chiar nu mai sunt deloc, de parcă urmez fără să fi știut pe
Sf. Grigore de Nissa, care a și scris contra lor. Dar, recunosc că fiecare pelerinaj marian realizat de
mine o singură dată mi-a și dat o realizare majoră a vieții. Czestochowa mi-a dat Fuga și
Occidentul. Pelerinajul la Lourdes din iunie 1976, mi-a dat pe Pater Josef Stimpfle. Acum, mi-am
pus în gând să iau la picior Peninsula Iberică, toată. Ba să și trec în Marocul spaniol, ca să știu cum
sună pământul Africii sub picioarele mele. Dar încoronarea rătăcirii mele, prin Vestul de sud al
Europei, era Fatima. Să ajung la Fatima, să plâng acolo, până ce Domnul se va milostivi și ne va
deschide bariera pusă de dujmani, hirotonirii noastre.
Am pregătit o carte voluminoasă despre acest pelerinaj, plus altele realizate acolo.Cărțile mele
despre popoarele pe care le vizitez le pun alături de cele ale contelui de Keyserling, ca să fiu
modest. Cu diferența că ale mele încă nu sunt scrise, ci sunt doar notate pe caiete și în gând.
Taina reușitei călătoriilor mele era aceeași: mă bucuram de ospitalitate gratuită a preoților,
mânăstirilor sau a prietenilor lor. Mâncam cele mai ieftine lucruri luate de prin alimentare.N-am
trecut niciodată pragul unui restaurant, al unui bar sau al unui hotel. Deci, de fiecare dată mi-au
ajuns bani pentru tren, autobus, metrou, tranvai, muzee, librării, pentru texte rare. Cele 20 de zile de
drum prin peninsula lui Calderon și a lui Salazar mi-au oferit bucurii nesfârșite, haruri, ba chiar
minuni.
Iată două dintre ele.
La frontiera între Portugalia și Spania, polițistul nu m-a lăsat să trec înapoi fără viză dublă.
Deci am pierdut trenul meu și îmi mai rămânea unul de lux doar cu clasa I. Mă cam costa diferența.
Șeful de tren, nu numai că m-a lăsat să călătoresc, ci m-a invitat cu devoțiune într-un compartiment
de unul singur, dar numai când i-am spus că sunt seminarist.
La Fatima, spre final, mi-am dat seama că mi se terminaseră banii. Nu calculasem bine ?
Exagerasem ? Poate. Stăteam pe o bancă în capela Sfântului Sacrament și-i spuneam Fecioarei:
”inspiră-mă, la cine să mă împrumut”. N-o mai făcusem niciodată. Totul am cerut, afară de bani. Un
minut a trecut. Și hop, se așează lângă mine Herr Setz Degen, șeful Armatei Blu-Azzurra, care din
Basel, unde locuia și unde ne primise cu atâta sârg, tocmai sosise și el în pelerinaj în această opusă
parte a Europei.Nu, asta nu se poate ! Așa coincidență mai rar! Și la un minut după rugăciunea mea,
în acea capelă. O fi ea, mică, lumea, dar nici chiar așa. Nu numai că mi-a dat bani, exact cât am
cerut, și pe care i-a numărat cu sârg elvețian, dar când, la Roma am vrut să-i înapoiez mi i-a refuzat,
zicând: ”să fie pentru hirotonirea voastră”.
A avut gura aurită, căci la o săptămână după eveniment, am primit vestea cea mare.
Desigur, aceste gesturi, numai ”Fatima” le putea da. Iar despre Spania, ce să zic?
 406

Pășeam pe pământul ei cu recunoștință, nu doar pentru Sfânta Tereza sau pentru Lope de Vega sau
Francisco Franco, pe care, oricum, îi iubesc. Ci pentru minunata Sarita Montiel, care prin filmele
ei, prin muzici și artă, plus frumusețe, mi-a dat ghes, de mic copil, spre lumea catolică și apoi spre
Biserica ei. De Sarita se îndrăgostise întreaga Românie, căci doar prin filmele ei mai vedea și lumea
noastră o viață normală. Putea ea să știe ce a trezit în sufletul unui copil de 10 ani de la Rîmnicul
Vâlcea ?Am mai spus: înainte ca Iisus euharistic să-mi ceară să devin catolic, a fost Mozart, Haydn,
Schubert cu Missele lor nemuritoatre, și Sarita, cu frumusețea și tangourile ei, plus castelele din
filmele franțuzești, care mi-au modelat sufletul în acest sens.

115.MI-E DOR DE PIATRA OLT ȘI PLÂNG ÎN HOHOTE

Și totuși, acest pelerinaj a început cu un fenomen de absurdă nostalgie. Mă apropiam cu

trenul de Monte Carlo, Principatul de Monaco, visul meu de o viață, ispirat tocmai de caffeul
concert al marelui Grigoraș Dinicu, pe care-l ascultam de mic copil: ”Souvenir de Monte Carlo”.
Eram așa de mândru că puneam piciorul pe acest pisc al civilizației și al bogăției părinților noștri….
Și de fapt, m-am coborât din tren o clipă, să ating pământul binecuvântat al celui mai elegant
Principat. Dar în clipa în care am privit măreața și luminoasa gară, plină de toate splendorile pe care
Europa noastră de est, ocupată de barbari, le pierduse de decenii, mi-a venit în minte gara Piatra Olt,
cea mai murdară și mai anostă gară din viața mea, unde schimbam trenul de la Rîmnic, ca să ajung
la Craiova la seminar, și unde așteptam legătura, ore întregi, mâncând ”eugenia” și plângând după
scumpii mei bunici. Ei, bine, mi-a venit un dor așa de devastator de Piatra Olt, de clădirile acelea ce
păreau grajduri și de bălțile cu noroi prin care te suiai în tren, că m-a năpădit un plâns în hohote. M-
am suit din nou în tren, mi-am lipit nasul de ferestre, dar nu vedeam nimic de lacrimi. Plângeam
aproape urlând și îmi spuneam, ”ești nebun, ești nebun, ei și, ce dacă”! Bălțile din Piatra Olt mi se
păreau sublime, Monte Carlo era banal și Coasta de Azur un nimic în comparație cu lanurile
neîngrijite de pe la Caracăl. N-am văzut nimic până la Barcelona.

116.ALTE VRĂJITOARE SE OCUPĂ DE NOI:

MGR LUIGI POGGI et JOHN BUKOVSKI 56

56
În dosarele CNSAS, D69 / 62 întreg și D69 / 70 turnătorii, mai ales prelați catolici români și maghiari, povestesc
Securității despre vizitele în RSR ale Mons. Poggi și Bukovski, urmăriți constant, perchiziționați în secret, ascultați și
condiționați de Securitate și denunțați de preoții înșiși, toți, romano-catolici.
Luigi Poggi (Piacenza, 25 noiembrie 1917; † Roma, 4 mai 2010) a fost un diplomat și arhiepiscop italian, arhivist al
Arhivelor Secrete ale Vaticanului și bibliotecar al Bibliotecii Apostolice Vaticane.
 407

În timp ce eu și Gigi ne vedeam, de data aceasta separat, de misiunile și de aventurile

noastre, protectorilor noștri le intrase în cap idea că Înalților Prelați din Vatican le trebuiau niște
mărturii directe din România despre noi. Și prin cine se putea obține așa chilipir, decât prin trimișii
oficiali ai Romei, care, prin noua Ostpolitik, prin care jigniseră toată Biserica Catolică din Estul
Europei, încercau marea cu degetul la ușile tiranilor atei și amorali.
Noi priveam destul de sceptici această mișcare de șah în sigură pierdere… Ca și Monseniorul de
altfel. Oare, Papa, care prin gura lui Casaroli, enumerase clar crimele noastre politico- religiose,
drept pentru care ne-a respins hirotonia, avea nevoie de argumente și mărturii?
La începutul acestei cărți, am amintit atitudinea marilor și micilor prelați față de securitate și
față de noi. Monseniorii Luigi Poggi (ex nunțiu) și John Bukovski, trimișii Vaticanului, ajunseseră
în România înaintea fugii noastre, nu rezolvaseră chiar nimic. Dar: între 8 și 21 octombrie 1976, cei
doi iluștri prelați au vizitat din nou România comunistă, după aventura din 11-25 ianuarie 1975, cu
totul eșuată..
Acesta a fost prilejul bun în care mons. Poggi a putut să se informeze despre noi direct de la sursă.
Iar sursa a fost directorul adjunct al Departamentului Cultelor, tovarășul Gh. Nenciu, care s-a
bucurat de ocazia oferită spre a-l asigura pe naivul interlocutor că cei doi fugari „sunt fiare umane,
vagabonzi, trădători, hoți și dependenți de droguri, oameni periculoși, nedemni de atenție,
aventurieri fugari”.
-„Nu se putea o onoare mai mare decât aceasta”, a comentat Pater Paolo la auzul acestor
vorbe transmise ad litteram de ilustrul Monsenior prin tot Vaticanul. „Aceste insulte, în gura
dușmanului sunt laude”.
Prietenii noștri au fost încântați de atâtea virtuți. Dar Monseniorul Poggi, a raportat textul
exact,(?), deși cu o oarecare jenă. Zeci de ani mai târziu, am descoperit că traducătorul acestor
frumoase expresii a fost ”cercetătorul” Ion Dumitru Snagov, pe care Securitatea l-a folosit mai
târziu pentru a explora arhivele Vaticanului și care a avut grijă, la Roma, să nu cumva să ia legătura
cu dușmani ai poporului ca noi.
Poggi a raportat ceea ce auzise, direct, la Secretariatul de Stat. Și era versiunea dorită de comuniști.
Așa că i-a convins pe Marii Prelați să procedeze în consecință cu noi. Nu că ar fi fost convinși de
crima noastră. Și ei știau ”să citească jignirile inamicului ca laudă”. Dar au înțeles că, pentru
guvernul comunist și pentru Biserica Ortodoxă, “noi doi” eram tipi importanți, simbolici, ultra-
incomozi care trebuiau evitați, repudiați, chiar cu prețul de a ne alunga din Biserica vizibilă. Asta au
 408

și făcut-o pe 28 februarie 1977.57 Dar noi am făcut aceste legături abia după 2010, când am studiat
Dosarele….
În iulie 1977, cei doi au mai realizat încă una din nenumăratele lor vizite în România 58, așa că
Părinții noștri, în special Pater Paolo și Lacko, dar poate și Stimpfle, i-au implorat să ia în serios
cazul nostru.
Nu au făcut nimic, dimpotrivă, au înrăutățit situația, deoarece numele noastre, necunoscute până
atunci autorităților române catolice, (adică ierarhilor nerecunoscuți de jure, dar în scaun de facto),
au devenit notorii, nume pronunțate cu fals dezgust și frică adevărată. Ultima mărturie a Dosarelor
cu privire la coșmarul cu care fantoma noastră îi chinuia pe John Bukovski și pe Monseniorul
Francisc Augustin, șeful catolic agreat de regim, datează din 1983, stricându-le și cina în palatul
arhiepiscopal din București; unde un microfon ascuns a înregistrat conversațiile despre noi fără
știrea lor. Iată textul scris în cod și tradus din italiană, de organe, după înregistrare:
D69/25, pag.164. (Scris de mână, tradus din limba italiană. Ofițerul cere în notă ca o copie
să fie pusă și in dosarul lui Petru Gherghel, viitor episcop de Iași. Copia a fost pusă probabil în
noiembrie, după ce, în octombrie, 1983, dumnealui se plânsese de noi, care-i deranjasem peisajul, la
Roma, cum voi povesti).
”20 mai 1983, ore12,37. !”Vrancea”, (adică Ordinariul Substitut, Francisc Augustin, Șeful
Bisericii Catolice, nerecunoscut de Roma, cu sediul la Sf. Iosif la București), ia prânzul cu John
Bukovski și discută despre studenți, etc.... Se schimbă subiectul. John Bukovski amintește de faptul
că, prin 76-77, la Roma au venit doi preoți români ortodocși(sic!) ce au cerut să-i vorbească Papei.
Nu știe ce s-a întâmplat și aceștia nu au fost primiți. Precizează că respectivii au fost foarte
indignați.”Vrancea” spune indignat că știe de existența acestora, (textul subliniat de organe), că
aceștia sunt fugiți și că Padre Molinari îi cunoaște bine.Apoi cei 2 urmăresc emisiunea TV.”

57
Ba mai mult, chiar, monseniorul Poggi se întorsese foarte descurajat de faptul că Organele nu-i acordaseră o vizită la
un episcop greco-catolic ilegal sau la palatul abandonat al Nunțiaturii, nici măcar pentru o căutătură de ochi.
„Organele” au disprețuit întotdeauna profund „emisarii Occidentului”. Cei doi au fost urmăriți și marcați cu diferite
nume conspirative: „Porumbescu” și „Pupu”, „numitul Poggi”, etc…. Dispreț de fațadă, desigur. Securiștii erau infami,
dar știau adevărul. Ei apărau sistemul ultra-infam din inerție și prin meserie.
Au fost compilate programe întregi - ridicole, dacă doriți-, pentru a „influența” pe Chelli, Casaroli, Poggi și chiar pe
cardinalul Francesco Carpino” în sensul de a-i face să laude splendoarea socialismului lui Ceaușescu (nu să și creadă în
așa ceva, securiștii fiind prea inteligenți ca să nu știe că nici găinile nu aderau sincer la suprema minciună!).v. dosarele
citate.
58
Ceea ce, în 1983-84 a avut ca rezultat : acela de a sui oameni compromiși până-n pânzele albe cu dușmanii Domnului
pe tronurile episcopale ale martirilor, ca Ioan Robu, urmat de Percă și Petru Gherghel et &. Unii, mitocani cum erau,
chiar înainte de a fi răsplătiți cu demnități, au trimis note despre superiorii lor din Vatican, scrise și gândite cu cel mai
mare dispreț, precum: „Lui Poggi îi place să fie lins și lingușit; trebuie să i se sublinieze meritele și personalitatea ... ..
În timp ce Bukovski este mai sobru ... În această ultimă vizită a acuzat o diaree, pentru care a primit tratament și
medicamente de la parohul nostru. A rămas în parohie și nu s-a mișcat în jur ". Scrie ”sursa Radu”protopop din Satu
Mare.
 409

Multe sunt de spus aici. De exemplu: de ce ”Vrancea” era așa de indignat? Și de ce drama
noastră vitală a fost percepută atât de caraghios și de fals, de un om ca Bukovski care trebuia să fie
bine informat? Ce i-a venit acestui nenorocit să vorbească de noi la 8 ani de când ”noi doi” am
produs atâta furtună în mințile lor compromise din Vatican ? Destinul l-a obligat să ne felicite, mai
târziu, deși cu dinții strânși, ba și să ne primească la nunțiatură la București, ca nunțiu murdar și
șters ce era, în locul unui O'hara curat și vijelios !!!Voi povesti episodul,mai jos.

117. PATER LACKO ȘI MAICILE, ”SPIONI DEMASCAȚI” AI VATICANULUI

TURNAȚI DE PRELAȚI ORTODOCȘI Și CATOLICI.
MĂ TRAG CU BUCATELE ÎNCOACE.

Și așa, vremea trece cu amăgele. Te duce cum te trage pe furiș apa la adânc... măcar să zică
cine-a zice.
Trebuia trecut la fapte mari, așa cereau vremurile.”Să trecem la fapte, tovarăși”, era cuvântul
de ordine al scumpului Partid. Și doi din ei, adică noi, au trecut în Vest... Dar asta e epigrama lui
Păstorel.
Eu m-am întors de la Fatima luminat de o mare speranță; Gigi se întorcea dintr-o misiune
realizată cu Armata Blu-Azzurra. Dar iată că și Pater Lacko, ba chiar și Maica Lodovica se
întorceau de undeva.
Când dă ochii cu noi, la Roma, venind de la Torino, Maica ne aruncă un surâs misterios și
începem un dialog atât de surprinzător, că nu am talentul și memoria să-l reproduc în toată
frumusețea lui.
-Știți de unde vin ? Din România. Am plecat cu signorina Ines, ca două turiste normale și
am atins toate punctele pe care le-am dorit: am vizitat pe Pater Haag la București, pe unchiul
Nicolae Popian și pe tanti Magda a dumneavoastră, pe Tăticul matale, părintele Petrică, pe
părinții lui Victor și desigur, Constanța, unde am întâlnit pe Picu-Tatăl și pe frații matale, dragă
George.
Am rămas tablou!
Ce să mai povestesc uimirea și bucuria, dar și grija noastră fără margini! Nu mă pot stăpâni
de mirare:
-Bine, dar... cum v-ați mimetizat ?
-Aaah, simplu, foarte simplu! semplice ! Ne-am îmbrăcat civil, de păream două domnișoare
de măritat. Nu cred că și-au dat seama că eu, cel puțin, eram maică. Chiar și la consulatul din Roma,
când am cerut viză, m-am prezentat tot civil.
 410

-??
-De fapt acelaș gest l-a făcut înaintea noastră Pater Lacko. S-a îmbrăcat în bloogins, de părea un
oarecare muncitor și cu scuza că vizita pe niște slovaci în Ardeal, a ajuns la București. L-a găsit și el
pe părintele Haag, dar bătrânul n-a știut să nimerească locuința unchilor, așa că nu s-a mai văzut cu
altcineva.
-Și ?
-I-am cunoscut, în sfârșit, am văzut cu ochii noștri realitatea îngrozitoare pe care voi ne-ați
povestit-o și am avut de la ei toți cele mai frumoase cuvinte, cele mai frumoase aprecieri la adresa
voastră, încât ne-am întors mai bucuroase ca niciodată. Să mergeți la Pater Lacko, să vă
povestească. Acum putem vorbi cu toții despre voi, la cele mai înalte foruri și nimeni nu va mai
avea curajul să replice că nu avem probe și că vorbim din auzite.
-Ați riscat libertatea , ba poate și viața pentru asta.
-Ha, ha, asta nu e nimic.
Și, zicând astfel, Maica scoate de sub braț un maldăr de fotografii realizate la Constanța cu toți frații
Picu, afară de Viorel care, fiind paroh ortodox la Ostrov, lângă frontiera bulgară, nu fusese de față.
Mai la secret pusese și poze cu Pater Rafael și maica superioară, Benedicta , în grădina mânăstirii
lor de la Popești Leordeni, la margine de București, unde Pater trăia cam în domiciliu forțat și unde
orice gest era periculos.
Dar culmea culmilor a fost realizatea a două audiocasete în care maica, pe față, nu pe ascuns, a
înregistrat toate conversațiile cu ai noștri: cu Pater, cu Tăticu, cu frații Picu și cu tatăl lor, cu
mătușile și bunica maternă, culminând cu cântece, ectenii, rugăciuni, dorințe și urări.
-Cum ați reușit toate acestea?
-Ei, cum ! Simplu. Am telefonat mătușii Caliopi la București, care ne-a așteptat la gara de
Nord. Ce bine a fost că am cunoscut-o ! Cât a stat cu noi a mai prins ceva cuvinte italienești și ne-
am înțeles destul de bine cu toți. Tăticu Petre vorbea franceză și ceva italiană, unchii la fel, copiii
Picu la fel, iar Pater vorbea perfect, căci studiase la Roma și fusese coleg cu Monseniorul
AloisieTăutu. Pe toate acestea ne-am bazat noi când ne-am pus în gând să intrăm în această
aventură.
-Doamne, Doamne !
Și Gigi se închina ortodox !
Iată, deci, cât de providențială a fost venirea mătușii Caliopi la Roma ! E inutil să studiem
întregul mecanism: dacă idea le-a venit datorită vizitei ei, sau Pater Lacko cu Maica, de comun
acord să se întâlnească la București, (dar nu au reușit, din cauza întârzierii vizelor) ar fi făcut
 411

oricum această călătorie, numai ca să poată închide gura detractorilor noștri! Gigi, care rămăsese pe
vară cu Maicile a aranjat trampa cu mătușile, dar nici el nu-și închipuia un așa succes.
Desigur, mai târziu ne-a venit și idea că Maicile vor fi vrut să fie sigure 100 % de afirmațiile
noastre, poate li se născuse vreun dubiu, după doi ani de calomnii repetate, auzite de la toți prelații
români și neromâni, deciși, contra noastră. Dar acesta este numai gândul meu, ei nu ne-au dat
vreodată sentimentul că se îndoiau de noi. Dar mai știi ? Mi-a venit în minte vizita Maicii Lodovica
la noi la colegiu și ”gluma” ei nesărată.
-Și nu ne-ați spus nimic !
-Eei, am vrut să vă facem o surpriză.
-Da, dar vă puteam instrui noi mai bine, v-ar fi fost mai ușor, ați fi luat de exemplu un
autobuz decât trenul, ca să pierdeți o noapte pentru 100 de km ! Vaaai, cât ați riscat !
-Eeee....
Pater Haag, în dialogul înregistrat, mi-a țesut un elogiu de neimaginat. Îl păstrez și azi, simt cum
mă laudă de dincolo de mormânt, (el a murit un an mai târziu, pe 15 aprilie 1978) și trăiesc cu
regretul că nu i-am putut scrie direct nici măcar un rând. I-au fost de ajuns elogiile și saluturile
trimise prin unchiul, care i-a povestit, atât cât s-a priceput, tărășenia noastră și faptul că bilețelele lui
au salvat nu numai un fugar, ci doi, ”care se pregătesc pentru preoția catolică”, la care mă duseseră
și exercițiile spirituale iezuite, clasice, complete de 8+2 zile, învățate de mine de la el. N-a aflat
decât din cer de reușita preoției noastre. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic, din
Bucureşti. Ori noi atunci ne găseam în blocajul total din partea marilor Prelați, amânați, sine die de
repetate ori. Care se adăuga la blocajul comunist al frontierelor și al drumurilor oamenilor.
Haag a întrebat-o pe Maica, în timp ce ea nu mai contenea să mă laude: ”dar totuși, e
adevărat că el a vorbit contra Bisericii Catolice”? ”Nu, a sărit Maica, el apără, povestește, dă
mărturie de martiriul vostru, așa încât și-a făcut chiar dușmani”.
Iată deci, că dușmanii ajunseseră cu gurile lor negre până la urechea lui Pater Haag, care trăia deci
numai într-o aparentă izolare.
Priveam cu extaz fețele fericite de victorie a Maicii Lodovica, a lui Ines, a lui Pater Lacko,
martore ale unei mari iubiri, ale unei mari admirații față de noi și a simțului datoriei față de
imperativul categoric de a ne salva viața și preoția noastră. Și le privesc și acum cu acelaș extaz,
peste ani și peste moarte. Gândindu-mă, de atunci până azi, ce risc, ce pericol au înfruntat, de ce
mărturie de iubire și de Creștinism au putut da dovadă !
Mai ales acum, că știm din Dosarele Securității amănunte pe care ei desigur nu le-au știut. Și iată
cum a fost.
 412

La puțin timp după plecarea Maicii și a lui Ines din România, (Pater Lacko ieșise puțin mai nainte,
pe la punctul Oradea), vine în vizită la Caliopi duhovnicul stareț, curios să afle ”cum a fost voiajul
ei în Italia”. Dar mătușa, tot femeie ea era, cum zice opereta, nu s-a mulțumit să-i povestească de-a
fir a păr drumul ei la noi, ci mai ales surpriza avută invers, vizita ”Maicilor” în formă de
domnișoare. Nu i-a scăpat nimic: ore, zile, trenuri, date, nume, subiectul conversațiilor, audiocaseta
cu tot ce se înregistrase pe ea, fotografiile, datele copiilor Picu, tot, tot, tot. Iar Prea Cuviosul a scris
tot, tot, tot, cu lux de amănunte, ceea ce ne face să ne gândim că avea ascuns un registrator sub
antereu. Sau că are o minte prodigioasă. Spun ”are” că încă trăiește în 2020, și, între timp ne-a
copleșit de adevărate binefaceri, cadouri, bani, bucurii adevărate, demne de un sfânt.
Și totuși, acest om ”sfânt” redactează o notă informativă de toată frumusețea, pune în ea toate
amănuntele auzite de la penitenta lui și o semnează cu nume conspirativ, ducând-o, în secret, cadou
Organelor. Desigur, el era un turnător vechi, a turnat și, probabil, a făcut mult rău, mult înainte de
acest episod și mulți ani după aceasta, până în 1989, când a căzut Oroarea.
Iată textul întreg, este scris cu talent literar și merită să-l citim:
6.10.77. sursa”Marinescu” .
”Picu Gheorghe și Dragu Cătălin în prezent sunt la Roma unde, după câte se știe, studiază
teologia, fiind întreținuți de episcopul greco-catolic, Vasile Cristea (Culmea ! Așa se scrie istoria).
Sursa a fost informată de către Lazăr Ecaterina și sora ei, Lazăr Georgeta,(Caliopi), din
București, str Intrarea Craiovei, nr.1 sc. A ap. 12, Giulești: că pe la începutul lunii septembrie
1977 au fost vizitate de două călugărițe catolice din Roma, care au venit în România deghizate și
îmbrăcate civil. Aceste călugărițe le-au adus mici cadouri printre care și o sticlă de vișinată sau un
fel de lichior din Italia, trimise lor de Picu Gheorghe, nepotul lor de soră. Călugărițele italience nu
știau să vorbească românește și s-au înțeles mai mult prin semne. Au avut însă la ele un casetofon
cu o bandă pe care era înregistrat Picu Gheorghe cu unele întrebări pentru mătușile lui, la care ele
au răspuns tot pe bază de înregistrare pe bandă. De menționat este că întrebările se refereau numai
la familie și la sănătatea lor, precum și cu îndemnuri de a da concursul respectivelor călugărițe în
misiunea lor. Din câte a reținut sursa, călugărițele au lăudat mult pe cei doi fugiți, dar în mod
special pe Picu Gheorghe despre care au spus că-l așteaptă un viitor strălucit, pentru că este băiat
cuminte și deștept.
Din București, călugărițele au plecat spre Rm. Vâlcea însoțite de Lazăr Georgeta și au vizitat pe
tatăl lui Cătălin, diacon la episcopia din Rm.Vâlcea. Pentru că nu știau adresa sus numitului, au
mers și s-au interesat la episcopie de adresă. Au găsit acasă pe tatăl lui Cătălin care la început le-a
primit destul de rece, dar încet, încet, a început să discute cu ele mai amical, a făcut unele
comunicări lui Cătălin tot pe bandă de casetofon și a înregistrat și o slujbă bisericească oficiată de
 413

dânsul în calitate de diacon. A conversat cu cele două călugărițe atât în franceză cât și în italiană,
dar vorbite destul de stricat și asta a înțeles sursa din cele relatate de Lazăr Georgeta.
Sosite de la Rm.Vâlcea, au plecat la Constanța, ca să viziteze familia lui Picu Gheorghe, unde au
găsit acasă mai mulți frați, printre care pe Picu Nicolae, student la teologie în București, precum și
pe tatăl lor. Mama lui Picu lipsea de acasă în ziua aceea.Aici, la fel, au prezentat darurile trimise
de Picu Gheorghe și la fel au făcut înregistrări pe bandă de casetofon.
Călugărițele au stat în București foarte puține zile și au locuit la un hotel, dar o noapte au dormit
la un profesor pe care îl cunoșteau de când acesta fusese la Roma cu nu se știe ce ocazie. (Bietul
Epuraru, bine că nu i-au spus numele, ce ar mai fi tras din asta și el !)
Familia Lazăr fusese vizitată de un profesor italian, (Padre Lacko!Din fericire, nici numele lui nu-l
știau!) care și acela cunoștea bine pe ”cei doi” și a comunicat familiei Lazăr că vor sosi
călugărițele. Acest profesor a spus că el va pleca la Oradea unde are interese de rezolvat. Aceste
călugărițe au mai luat legătura și cu o altă familie din județul Argeș, după cât se pare din Poiana
Lacului,care, și ea, are un băiat fugit în Italia și călugărițele au avut misiunea să ceară de la
părinții tânărului (e vorba de bietul Victor) certificatul de naștere și alte acte. Cele două Lazăr nu
știau însă dacă au mers călugărițele sau nu la poiana Lacului, dar ele au fost ajutate de profesorul
român din București să ajungă acolo.
Sursa precizează că ea cunoaște bine atât familia Picu din Constanța, cât și familia Lazăr din
București.
ss. ”Marinescu Gh.”6 oct. 1977.
După nota informativă,
Observațiile organelor. ”Persoanele din notă nu sunt cunoscute la inspectoratul nostru. Prezintă
interes pt. Direcția I.” (Aici e clară crima turnătorului: le-a dat în gât tocmai el).
Menționez că aspectele din notă au fost relatate confidențial, (traduce spovedanie) de numitele
Lazăr, aspect de care trebuie ținut cont, pentru a nu deconspira pe informatorul nostru.(Țineau la
el, căci i-a servit fidel, până la sfârșit).
Un an mai târziu, pe 21 XII 1978, această notă încă avea efect. Iată nota cu creionul a
căpitanului:
”Avem în vedere o nouă dirijare a acestui informator pe lângă familia Lazăr și o trimitere a sa la
Vâlcea,la finele lunii ianuarie, 79, întrucât informatorul este călugăr într-un schit izolat. Trebuie să
stabilim atitudinea lui Dragu Petre după reîntoarcerea din Italia.”(Da, căci i-au dat drumul lui
Tăticu să vie la mine în septembrie, 1978, după cum voi povesti).
 414

Oricum, călugărul duhovnic și turnător a dus scrisoarea cu oarecare întârziere: 6 octombrie,

1977. Maicile ieșiseră din România pe 31 august. Dar nimeni nu știa aceasta. Securitatea s-a alertat
imediat: controale la frontieră, întrebări, declarații cerute tuturor alor noștri, care prin lege nu aveau
voie să primească în vizită, nici să vorbească, nici măcar să salute pe străinii veniți din capitalismul
putred. Nu ne-au povestit ce au pățit, ne închipuim doar. Mătușa Caliopi nu aflase de Pater Haag.
Refuz să gândesc cu câtă furie s-ar fi abătut monștrii asupra lui. Dar marea minune a fost că n-au
putut prinde pe cele două domnișoare la frontieră. Le-ar fi făcut perchiziție severă, ar fi găsit
aparatul de foto cu rola plină de imagini compromițătoare și mai ales audiocaseta. S-ar fi ales cu
arestarea, cel puțin în frontieră, cu amendă și cu pierderea corpurilor delicte. Dar nenorocirea s-ar fi
abătut asupra scumpilor noștri, în manieră drastică. Nu știu ce tip de ceartă sau poate chiar bătaie ar
fi avut Tăticu și tatăl lui Gigi, (precum și părinții lui Victor, țărani simpli și nevoiași), de la
monștrii securiști, cât să facă infarct, dar copiii Picu ar fi avut soarta pecetluită. Nico, fratele lui
Gigi, care s-a nuntit pe 8 septembrie 1977 ar fi ratat nunta. Închiși cu toții sau exmatriculați, s-ar fi
nenorocit pe viață. Privesc azi pe falnicii nepoți Picu, pe copiii fiecăruia dintre ei și mă uit la ei
șoptindu-mi, aproape plângând: ”ar fi fost de ajuns un moment și niciunul din voi n-ar fi existat
astăzi...”
Și când mă gândesc că popa- duhovnicul va fi trimis nota informativă a cuor leggero, cu inima
ușoară! Și unii din copiii Picu îl adoră și azi, căci doar nu le-am spus secretul teribil. Îl vor citi în
această carte, poate. Mai stăruie si azi în mine dubiul: dacă popa a întârziat s-o dea din pură
întâmplare, sau a programat întârzierea ca să dea timp amicelor noastre să treacă liniștite, iar el să-și
mai creeze încă un merit în fața monstruoaselor”organe” ? N-am cum să știu aceasta decât în cer,
nu-l pot întreba acum, după 40 de ani. Căci numai în 2010 am citit nota lui și descrierea întregii
călătorii a prietenilor, în dosarele Securității. Și de atunci au mai trecut 11 ani de când îl iubesc cu
dispreț.
Noroc că nu a auzit înregistrările. În ele tăticul meu îmi adresa cele mai dulci cuvinte, diferite din
cele din scrisori. La fel tatăl lui Gigi, bunul Iulius. Nu ne certau pentru alegerea noastră și o
interpretau ca voință a lui Dumnezeu, care are orizonturi mai mari decât ale noastre. Nu mai vorbim
de minunatul Rafael Haag. Acum știm precis: în împrejurări ca acestea se dezvăluie măreția unui
suflet, al unui părinte.

Nici drumul lui Padre Lacko n-a rămas necunoscut. El a îndurat un risc dublu, fiind și el
”fugar” din Slovacia lui, pe care nu o mai văzuse de la război. Era cetățean american, de acord, dar
la comuniști legile funcționează după vânt. Putea fi recunoscut și expediat în Slovacia, unde nu știm
ce s-ar fi ales de el. La frontieră, gardianul român insista că de fapt Lacko era Lațcu, român neaoș,
 415

care se prefăcea. El, rîzând îi recita puținele cuvinte românești pe care le știa și cu greu l-a convins
că Lacko era, oricum, nume slovac. Așa că el chiar nu merita afrontul de a fi fost turnat chiar de
popii catolici. Dumnealor, însă, se luau la întrecere cu ortodocșii în materie de turnătorii. ”Sursa
Demeny”, adică parohul Bărăției din București, amoralul Francisc Zudor, cu un alt paroh catolic și
alți câțiva au descris organelor tot circuitul lui Pater Lacko. Nu ne mirăm că Haag a murit în
completă stare de izolare și neascuns dispreț, unit cu secretă admirație din partea dușmanilor săi
catolici și atei, împreună și simultan59.
E poznă cu acești oameni. Minciunile și confuziile despre noi, ca și despre toți mucenicii
catolici ai închisorilor, ajungeau periodic în Vatican, dar nu din partea comuniștilor securiști
oficiali, ci din partea popilor, studenților teologi, călugărilor și maicilor catolice, care, prin notele
informative à la duhovnicul mătușii Caliopi, își asigurau, ca și acela, o viză pentru occident, și
dreptul de a avea un casetofon sau vreun parfum străin și țigări de la shop.

118.SCRISORI, PROFEȚII ȘI AVIZĂRI DE SUS

Toată viața am primit semne de Sus, prin scrisori, prin cărți, deschise la un moment dat,
prin vise, prin zodiac, iar în noaptea de anul nou, 1975 am auzit direct vocea lui Dumnezeu, fără
intermediari și fără echivoc, în timp ce cântam la vioară un tango.Am povestit-o deja..
Am citit scrisorile, primite în vara lui 1977, la sfârșitul lui septembrie, mult după
reîntoarcerea mea de la Fatima, unde mă dusesem să primesc vreo minune. Cu atât mai grav este
faptul că nu le-am înțeles imediat, cu toate că au fost adevărate mesaje și prevestiri. Inima nu mi s-a
încălzit la citirea lor, cum face când înțeleg în mod explicit un mesaj, un anunț, o poruncă. Eu pun
aceasta pe nevrednicia mea, pe seama păcatului meu de gând și pe șederea mea continuă pe pragul
ușii păcatului greu, pe care nu-l treceam, dar pe care-l lăsam să mă influențeze. Așa nu am tresărit la
scrisoarea episcopului Stimpfle, neexplicită, de acord, dar mult prea caldă, ca să nu trebuie să
presimt o atitudine fermă în favoarea noastră:
La 27 iulie, sărbătoarea lui Gigi, Episcopul Josef Stimpfle ne scrie:
"Multe mulțumiri pentru salutările voastre, care mi-au ajuns atât prin telefonul întrerupt, cât și
prin scrisoare. Sunt atât de fericit că am primit un semn de viață, de frăție, de dragoste reciprocă.
Responsabilii de la Radio Europa Liberă ne-au trimis de mai multe ori niște bani destinați vouă. Al
vostru, în Cristos, Iosif, episcop de Augsburg ".

59
, Rafael Haag a locuit pînă la sfârșit, în 1978 la Bucureşti, într-o cameră din clauzura călugăriţelor catolice, „Sfînta Agnes“.
 416

Tot pe 27 iulie, a fost trimisă, ca o surpriză, scrisoarea poetului din Costești, Aurelian
Popescu, care cu romanele sale-fluviu, scrise pe mii de pagini și niciodată citite de nimeni și nici
tipărite, (numai Tati cu mine le răsfoisem) nu avea nici o căutare în literatură și nici măcar
Securitatea nu-i dădea importanță. Și totuși acest om, (cu a cărei fată cu nume exotic, Amalasunda,
fusesem prieten fratern), m-a apreciat mai just decât toți marii meșteri ai faimei socialiste
scriitoricești de două parale:
”Stimate Domnule Cătălin,(....) Eu vă cunoșteam prea puțin, de la o serbare în parcul
Băilor Costești, unde ați cântat o baladă la vioară cu atâta pasiune, încât am văzut că aveți
talent...că sunteți un tânăr de o gingășie și inteligență mai altfel decât alți tineri, un om cu suflet
mare, predestinat să purtați un destin, ori norocos în viață, ori abisal....Sănătate și excelsior în tot
ce năzuiți, să găsiți norocul, cu norocul dragostea și cu dragostea fericirea. ss Aurelian Popescu”.
Mai rar să-ți scrie cineva așa ceva.
Ne-au mai sosit ceva scrisori în lipsă, unele consolatoare, altele preocupante. Și totuși, o
carte poștală m-a obligat să meditez. Pe 6 august, 1977, tânărul Leonida Pop, student teolog pe
care-l cunoscusem cu trei ani înainte ca discipol al muzicologului de renume, George Bălan, îmi
trimite de la Sinaia o ilustrată. El devenise diacon ortodox la mânăstire, deși era antroposof de
meserie și nu credea o boabă din ce slujea, nici din ce predica. Prin el am învățat că discipolii lui
Rudolf Steiner se cam mimetizează, ca și musulmanii, când vor să folosească o instituție unde să
stea la adăpost și să-și propage ideile. În fine, nu-l judec, toți locuitorii pământului, intermitent sau
continuu, simulează, mimetizează, persiflează ceva, în bine sau în rău. Chiar și eu.
Îmi scrie în cifru: ”acel ce poartă numele tatălui lui Origen”. Mă anunță că muzicologul și amicul
George Bălan a reușit să ajungă în Occident și ne căuta. (El a rămas definitiv în libertate, fugar ca și
noi, cinste lui; Leonida a reușit și el să scape un an mai târziu).
Mă anunță că fostul meu coleg și prieten Gheorghe Vasilescu era pe punctul de a fi trimis la
Milano, ca student și ca viitor preot misionar. Ilustrata înfățișa un minunat potir de slujbă, lucrat de
un artist, Johann Christof, pe la 1550. Unde? La Augsburg, ca să vezi.
Nu știu cum a ajuns potirul pe o carte poștală tipărită în Republică, nici unde se găsește? Poate în
Bruckental, la Sibiu? A sosit la Monseniorul Tăutu acasă numai pe 27 septembrie, iar eu am citit-o
câteva zile mai târziu, trezindu-mi o bucurie ca de aer curat, cu lacrimi de dor. Întregul ei mesaj era
inițiatic, scris de o mână nevăzută. Acest”potir” mi-a venit exact în vara când luptam pentru
hirotonire și nu aveam mari speranțe. Voia poate să-mi arate că pelerinajul meu la Fatima va avea
succes? Că vom fi hirotoniți curând? Că vom avea și câte un potir cadou din partea episcopului de
Augsburg, care va sfida Vaticanul și ne va hirotoni? Nu aveam elemente să înțeleg așa ceva în acea
zi. Scrisoarea nu făcea nici o aluzie la potir sau la viața noastră. Nu cred că Leonida va fi auzit de
 417

undeva că noi eram legați cu ceva de Augsburg. Tocmai de aceea, coincidența am găsit-o într-
adevăr măiastră, iar mai târziu, data de 6 august, sărbătoarea unei schimbări la față generală și totală
va fi un element covârșitor, în timp ce locul și potirul și proveniența, toate au devenit capitole ale
unei profeții, semn divin, pe care l-am înțeles un an mai târziu, așa cum voi povesti.
Dar, oricum, trebuia să înțeleg, mai ales că George Bălan a însemnat foarte mult pentru urcușul meu
cultural, muzical și spiritual, iar Vasilescu, până nu s-a demascat ca om al Securității, a fost un astru
pentru inima mea. Leonida termina așa: ”Îți doresc să ajungi degrabă la un liman înseninător”. Dar
el nu știa la ce liman mă găseam eu, deci a fost inspirat peste capul lui.
Între timp, jurnalul Maicilor precizează alte amănunte ale vieții noastre în comuniune cu ele:
Luna August lipsește din jurnale. Maica Lodovica și Ines în România și Polonia în secret și fără
jurnale de voiaj.
14.9.77 Sora Lucia ajunge la Roma de la Torino împreună cu seminaristul Sergio, care și-a
petrecut vacanțele la Settimo. La Roma este d.ra Ines care ține casa deschisă și gătește capelanului.
16.9. Maica vine la Roma de la Settimo pentru a pregăti revista.
18.9, duminică. După-amiază, împreună cu Sergio, Maica, Sign Ines și sora Lucia, mergem la
Liturghie la Tre Fontane, pentru a ne ruga la Madonna della Rivelazione.
18.9. Săptămână de curățenie. O cameră este pregătită pentru Vittorio, eliberând-o pe cea folosită
ca depozit. Acum suntem chiar la strâmtoare ...
30.9. Lino și Vittorio ajung la Roma din Settimo .
3.10.77 La sfârșitul după-amiezii, părintele Paolo vine să vorbească despre problemele copiilor
noștri, Lino și Giorgio. Școala pentru Vittorio; Padre Paolo este întotdeauna foarte bun,
înțelegător și patern.
8.10, dimineața devreme, Maica pleacă la Torino cu mașina, cu signor Minante.
12.10, dimineața devreme, Maica se întoarce de la Torino cu trenul. Ajunge la prânz.
Sosește Excelența Sa, Monseniorul Stimpfle, episcopul german care i-a incardinat pe Lino și pe
Giorgio pentru a vorbi despre dificultățile și suferințele lor. Este foarte bine dispus și înțelegător.
Continuăm să ne rugăm ca Domnul să pună capăt acestei situații dureroase a lor. Înainte de a
pleca, el oferă o ofertă generoasă Maicii noastre, pentru o călătorie specifică pe care dorește ca ea
să o facă ; și este, de asemenea, generos cu băieții.
13 .10. au sosit doamnele poloneze pe care le știm deja, mama lui Adam și Andrea cu mătușa ei,
oaspeți pentru câteva zile, pentru a vedea dacă își pot aranja copiii aici. Seara, Sign. Minante vine
cu mașina plină de providență trimisă de acasă; totul este foarte binevenit.
14.10. Seara vine la cină maica Aurelia din Novara.
15.10. Prima zi de școală pentru băieți.
 418

16.10.Cu Maica, sora Lucia, Maria, Vittorio, mergem la Sfântul Petru pentru concelebrarea în
cinstea zilei onomastice a Papei. Sergio vine la prânz, iar seara vin și sign. Minante cu doamnele
poloneze și băieții.
19.10. Părintele Cadaru vine la prânz pentru a vorbi despre un seminarist ortodox refugiat. La
cină vine un preot polonez ca să vorbească cu doamnele.
19.10. Lino și Giorgio au fost primiți de Exc. Sa. Mons. Brini de la Congregația Orientală pentru a
le cunoaște problemele.

119. IAR BRINI, IAR CONGREGAȚIA,

DAR ”NOI DOI” ERAM CĂLARE (PE SITUAȚIE).

”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”60

Octombrie, 1977.
Trăiam, dacă nu cumva aceea va fi fost condiția naturală și continuă a omului pe pământ, ca-
în povestea lui Harap Alb, căruia Împăratul nu-i dădea fata, tot amânându-l și punându-l la continue
încercări răutăciose, doar, doar o renunța. Eram la faza când i s-a dat o baniță de sămânță de mac,
amestecată cu una de nisip, ca să le aleagă și să le despartă. Și, întrucât nu avea de gând să se lase
convins, după fiecare nouă încercare absurdă, tiranul adăuga:”Dacă-ți putea scoate la capăt și
trebușoara asta, atunci oi mai vedea eu….”
-Apoi, șagă vi se pare ?Cu chițibușuri de acestea să ne zăbovim noi ?Bine a zis cine a zis, că
să te ferești de omul roș, că e ditamai ghiavolul în picioare, acum văd eu…Omul roș, acum, nu mai
era comunistul, Kaghebeul sau Securitatatea, ci Cardinalii în purpură, Episcopii în roșu stins,
Monseniorii în roșu mov, care ne tăiau calea la altar.
Dar, iată că, precum Harap Alb, aveam și eu ascunsă o aripă de furnică, pe undeva pe la sân,
căruia îi dădui foc cu o bucățică de iască. Și….!
Pe 12 octombrie, 1977, Pater Josef Stimpfle veni la Roma, cum era programat, în vizită ad limina.
Ani mai târziu mi-am dat seama de importanza acestei zile de octombrie pentru noi: suna a profeție.
Episcopul, în afara programului, a venit, ca totdeauna, la noi, la prânz, la maici, unde se întreținu
până târziu. Maicile au invitat și pe Onoratul Oscar Luigi Scalfaro, cu Mariana. Și fiecare a sărit cu
gura cum a putut, ca să ne apere cauza: Padre Lacko și Maicile, să-i povestească aventurile lor din
România și conversațiile decisive cu cei scumpi și cu primul mentor al vieții nostre, Pater Haag;
60
”Melancolie”.
 419

întâlnirea impresionantă cu părinții noștri și profunda lor evlavie, dincolo de barierele omenești.
Scalfaro, lăudând măestria noastră în munca apostolică pentru Fatima, pentru Consacrarea Rusiei,
care pe atunci încă nu fusese estompată; Padre Paolo, care i-a descris aventura lui de la telefon, din
februarie, între lift și avion, cu prelații supremi.
Stimpfle ne invită alături de numerosul lui grup de episcopi, preoți și credincioși, toți nemți,
germani sau teutonici, la pelerinajul la catacombe, încoronat de marea Missă, în care numai “noi
doi” eram prezenți parcă expré, ca să facem pe falșii diaconi, ca totdeauna; iar înainte de sărutarea
cea mai de pe urmă, când să se îndrepte spre avion, îmbrățișându-ne, ne-a zis:
-Facciamo chosi: Fhacem așha: eu nu mai țin seama de nici un fel de opreliști birocratice ale
nimănui. Voi sunteți încardinați în Dioceza de Augsburg, unde eu am libertatea să-mi fac datoria,
după regulă: am stabilit deja cu Pater Paolo. Voi veniți în Germania și pe 4 noembrie de sărbătoarea
Sfântului Carol Borromeul, vă voi hirotoni diaconi la mânăstirea Leitershofen, într-un cadru intim și
plăcut, unde maicile ne vor pregăti o sărbătoare de toată frumusețea. După care vă veți întoarce la
Roma, spre a continua studiile. Iar la anu', poate de Paști, veți fi preoți !”
Cu fiecare vorbă pe care o zicea, cu o naturalețe de invidiat, entuziasmul, extazul, fericirea
mea și a lui Gigi creșteau peste măsură. Cred că l-am copleșit de pupături pe bietul Stimpfle, i-am
luat nu numai inelul, ci și degetele la rând. Gigi parcă avea și o lacrimă. Când au mai auzit-o și pe
asta, maicile erau în a noulea cer, Padre Lacko, Monseniorul, Pater Paolo, ba și profesorii de la PIO,
parcă întineriseră . Iată, încă odată, Roma era a mea, era a noastră, o cuceream pe unde se cucerește,
nu pe ușa oficială, ci prin Porta Pia, cu tun eficient, nemțesc.
Se vede că Josef Stimpfle a învins scrupulele lui privind curia Diocezei. Însuși faptul de a fi ales o
mânăstire discretă, departe de centru, de curie, de catedrală, de focolarini și de diferiții Don Aldo,
într-o atmosferă de familie și de intimitate, spune deja prea mult. Noi, din primul moment am făcut
parte din familia lui. Ori asta, parcă nu ne-a venit să credem, la vremea aceea. Căci de-am fi bănuit-
o, eu, cel puțin, m-aș fi mișcat altfel, și azi ”aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi” 61.
Acum, după zeci de ani de perspective și întoarceri a vieții pe toate părțile, știm ce am câștigat și ce
am neglijat, dar mai ales ce am pierdut.
XXX
Ei, stați așa! Din stuful de pe mlaștini, iată că și Sfânta Congregație ”se mișcă”, vorba lui
Pater Lacko. Pasămite, episcopul Stimpfle, înainte de a părăsi Roma și de a ne comunica vestea cea
mare, a trecut și pe la Congregație.Vizita aceasta făcea parte din programul lui, nu a fost o deraiere
de la program. Avea la suflet situația noastră, era clar. Ce va fi spus acolo, nu știm precis. Sigur nu

61
”Cum universu-n stele”, Eminescu, 1872).
 420

le-a comunicat, nici decizia, nici data hirotonirii noastre, ci poate că a întrebat care ar fi fost
opreliștile, nepotrivirile, nebuniile.
Oricum, marii Prelați s-au alertat. Au ținut să ne vadă, să ne vorbească direct și personal, să audă
din gura noastră ce aveam de spus.
În sfârșit, iată că nu mai eram ”prea mici” și ei ”prea mari”.În sfârșit, mai conta și voința noastră, nu
numai aranjamentele lor birocratice, peste capul nostru.
Ne înșelam pe jumătate.La ei, acolo, în palatul lui Raffael, ca și în cel apostolic al Secreteriei
de Stat nu se schimbase nimic. Congregația nu avea încă nimic să ne ofere, dar nu suporta idea să-I
fie sustrase de sub nas două elemente din posesia ei, care, din nefericire pentru noi toți, eram unica
pradă. Abia când toate s-au sfârșit, și-au dat seama, fără să o recunoască vădit, că noi am fost un caz
special și unic, cel mai frumos și cel mai pur caz din viața Bisericii Romei din vremea noastră, dar
de care și-au bătut joc. Așa și este: n-au mai existat alți ortodocși care s-au convertit teologic,
sufletește, la catolicism, nu numai de circumstanță sau de interes. Și oricum, nu au devenit fugari
riscând viața și abandonând pentru totdeauna ce au avut mai drag, din cauza aceasta. Și mai eram și
celibi, și mai eram și premianți, și mai eram și cunoscuți până-n pânzele albe, urâți de prelați și de
serviciile secrete, adorați de mulțime și păziți de Dumnezeu. Mereu am fost comparați cu John
Newman, sau cu rabinul Romei, Eugenio Zolli, dar noi nu eram importanți ca ei, cât să devenim
cardinali sau piatră de scandal internațional. Totuși, nu eram departe.
Această descriere nu este a mea, ci a lor, a lumii care ne-a înconjurat în bine și-n rău și ne-a
deschis ochii asupra destinului nostru și a datoriei supreme pe care o aveam în fața Cerului,
mulțumită acestor privilegii.
Așa că, Padre Paolo este rugat să ne trimită la Congregație în seara de 19 octombrie, de față fiind și
Monseniorul Aloisie Tăutu, ba chiar și episcopul Cristea, care a fost convocat înadins. După ce am
mers să-l omagiem pe Cardinalul Philippe, am rămas în salonul elegant cu ei cu toți, în zgomotoasă
conversație , ba chiar în contrazicere permanentă și destul de agresivă cu Brini, Mottola și cine mai
era pe acolo.
Refrenul lor era că noi greșeam să părăsim Biserica Unită și ritul bizantin. Eu replicam cu furie
sfântă că nu-l părăsim, oricând vom veni să slujim, dacă vom fi lăsați, sau invitați.Cristea replica pe
contul lui că nu ne va invita niciodată.
Pe Brini nu-l durea că noi slujeam sau nu, în vreun rit anume. Ci că rămânea în scripte că ”doi
bizantini au cerut trecerea definitivă la ritul latin”, și nu un simplu biritualism, ceea ce apărea ca o
lovitură pentru Congregația Orientală. Dar cei care puneau această condiție pe care nici noi n-o
acceptam, ci o semnam doar de formă, erau chiar ei, cu regulile lor, cu formalismele lor. Toate
 421

acestea le-am înțeles mai târziu, dar încă de pe atunci, toate afirmațiile lor in acea seară păreau sau
chiar erau false, făceau parte din textul unei comedii prost jucate.
Monseniorul avea argumentele lui: ”îi vreau în locul meu la Coppelle”; iar Brini era încântat. Dar
Cristea sărea:” Niciodată, avem oameni, nu avem nevoie de ei.” Și Brini amuțea. Ne cerea deci să
mai zăbovim, ca să dăm timp episcopului Cristea să capete încredere în noi. Eu am replicat că nu
văd de ce să plec de la cineva care mi-a dat încrederea după un ceas de conversație, ca să vin la
altcineva care promite să nu-mi dea încrederea niciodată. Și de fapt, Cristea ne-a fost dujman pe
față, deși zâmbitor și drăguț, până la moartea lui.
În paranoia lui fără sfârșit, Cristea o ținea morțis: ”eu nu îmi iau nici o responsabilitate, eu nu-mi
dau consimțământul”.
Astfel nu l-a agreat nici pe Sergiu, fiu de preot greco catolic martir, el, sosit din America, cel mai
nimerit pentru o astfel de misiune. A preferat să așeze ortodocși convertiți pe loc, cu pașaport RSR,
care s-au dovedit, potrivit dosarelor, spioni în regulă: la Roma, la Munchem, la Koln, oriunde mai
era o prezență unită în exil.
Mi-ar fi plăcut să fim primiți. Mai ales la Coppelle ! Oh, câte activități minunate aș fi
organizat, împreună cu Gigi ! Cine știe de ce nu a vrut Dumnezeu ! Singura explicație pe care mi-o
dau, acum că toate s-au sfârșit, este că El m-a vrut acolo unde aveam să ating extremele binelui și
răului în Biserica Sa și nu în grădinițe păzite și limitate de rit și limbă, unde aș fi murit prost.
Monseniorul a atins în treacăt pe Cristea, amintindu-i, ca și Sergiu, pierderea singurului lui
discepol, meschinul ex greco catolic, Nathanael Pop, care, după ce l-a hirotonit chiar el cu mare
pompă la Coppelle, a fugit 2 ani mai târziu la ortodocșii din exil, ca să ajungă episcop ortodox în
America. Era cât p-aci să strig lui Brini că propunerea de a rămâne ortodocși și de a deveni episcopi
noi o avusesem deja, și nu era o himeră, ci ceva sigur, căci venise din partea celui mai serios
ortodox din Exil, părintele Vasile Boldeanu. Dar ei asta o auziseră și n-au apreciat faptul că ne-am
întors la Roma să ne luptăm cu ei, ca să devenim preoți catolici. Pe ei îi duruse faptul că am cântat
și predicat în biserica ortodoxă din Paris. Dumnezeu să-i mai înțeleagă.
Am plecat din Congregație sărutând toate inelele și degetele posibile, promițând că nu vom părăsi
niciodată partea orientală a Bisericii Catolice, pe care o vom servi oricum, în ciuda împotrivirii unor
prelați. Mottola zâmbea malițios și cu chef. Brini era contrariat, deși tot el recunoștea pe unde putea
că ”decât să ai de a face cu orientalii, mai bine schimbi meseria”.Noi ne-am întors acasă
învingători, că aveam în mânecă asul cel mare, pe care ei nu-l știau. Parcă niciodată n-am simțit mai
mult ca atunci voluptatea unui câștigător la cărți, în stil di granda. Mi s-a părut atât de picantă
conversația cu marii prelați, iar eu atât de țanțoș în a răspunde la țanc, (Gigi mai muia discursul, îl
croșeta mai îndulcit….) încât am regretat până de ună zi că n-am avut curajul să-l înregistrez, cu
 422

vreun registrator ascuns. Am povestit totul pe șleau la Maici, seara după cină, înregistrând
povestirea mea, completările lui Gigi, rîsul în hohote al maicilor și grija temătoare a Maicii
Lodovica, așa încât caseta îmi rămâne o probă a comediei umane pe care am fost siliți să o jucăm,
ca sfântă pregătire pentru hirotonie.

120. ” VEȚI FI DIACONI, ZICĂ ORICINE CE-O VREA ”!

Haideți să vedem cum pregătesc Maicile povestirea noastră:
20.10. Noul seminarist român vine la prânz, și el, tânăr refugiat; va veni cu noi, dar deocamdată
este în Campo.
21.10. Părintele Paolo vine la prânz să vorbească despre problemele noastre.
23.10. Mergem la Liturghie la Sacro Cuore. La prânz avem un preot greco catolic împreună cu
soția sa, sunt români și a fost profesor a lui Lino în România. (Preotul Anatolie Zarea cu soția.).
25.10. Pleacă doamnele poloneze.
29.10. După-amiază, sora Lucia sosește de la Torino încărcată cu pachete pline de providență.
Maica Lodovica pleacă seara în Veneto, pentru a-l întâlni pe părintele capucin Hechich, din
Cittadella, care îi va prezenta o tânără vocație. Pentru Maica este un sacrificiu să călătorească
toată noaptea, trenul este plin de persoane care se deplasează în aceste zile. Dar, ca întotdeauna,
este foarte generoasă și curajoasă, ce nu ar face pentru comunitatea noastră?
(De fapt, era călătoria secretă în Germania, plătită de Josef Stimpfle, pentru a asista la hirotonirea
noastră secretă, și Maica a păstrat secretul și pentru călugărițe. A reunit cele două motive: fata și
noi.)
30.10. Seara, Lino și Giorgio pleacă în Germania, merg la Exc. Sa Mons. Stimpfle. Mâine
dimineață devreme, Maica se va sui în trenul lor, în regiunea Veneto, și va merge și ea cu ei.
Surorile Lucia și Maria, vor rămâne acasă cu Vittorio și Stefano.
1.11. Don Koval vine la cină.
2.11. O româncă vine la prânz (este în lagărul de refugiați de un an, este avocat și magistrat)
alături de Stefano. După-amiaza vine domnul Roberto Chenzi, el trebuie să mănânce și pregătește
ceva. Seara, Stefano vine la cină cu un refugiat cehoslovac găsit în birourile pentru refugiați, este
pe drum fără nimic. Cu puținii bani dați de noi pleacă la Trieste și face documentele pentru
intrarea în Campo de refugiați. Câtă caritate și bunătate este nevoie pentru acești frați ai noștri!
3.11. Părintele Cadaru vine la prânz să-i viziteze pe băieți.(Nu l-am putut anunța, nu existau
telefoanele de acum). Vine și Sergio. Seara, Don Coval vine să-și ia toate lucrurile și să elibereze
camera.
4.11. Prima vineri a lunii. La veghea de noapte, Stefano și Vittorio stau până la miezul nopții.
 423

6.11, duminică. Mergem la Liturghie la Sf. Roberto Bellarmino. La prânz, Sergio și la cină, Sig.
Minante.
(Din păcate, acest Stefano, un sârb care vorbea românește din Banatul sârbesc, dar și ceilalți
”refugiați!” pomeniți aici nu ne-au făcut figură frumoasă. Din fericire, au dispărut repede din
orizontul nostru.)
XXX
Reîntors la Augsburg, Episcopul Josef Stimpfle trebuie să fi aranjat sărbătoarea noastră cât
de rapid și mai ales cât de discret, acum că avea și el experiența clandestinității, pe care probabil o
învățase de la noi. …..
Leitershofen era pentru el ceea ce Gera Lario fusese pentru noi, în Italia: loc ferit, dar mai ales
prietenesc, cu avantajul lui și al nostru, că lumea, preoții, maicile, ba chiar și notabilitățile ar fi fost
entuziaste, se simțeau onorate, recunoscătoare; în fond, o ceremonie așa de specială ca o hirotonie,
poate că nici nu mai văzuseră acolo. Și încă, ce hirotonie! a doi Fluchtlinge, refugiați din estul
sălbatic, care în mintea lor se întindea de la Berlinul înjumătățit până la Pechinul înrobit… Așa a și
fost, Leitershofen a fost traducerea germană a santuarului din Gera. Și nici mai mult nici mai puțin
decât în Exerzitien Haus St Paulus, scuzați, unde Stimpfle pregătise pe primii diaconi căsătoriți,
hirotoniți în Dioceza lui, după decizia Conciliului Vatican II din 1964. Era în 1969, Josef era un
deschizător de drumuri, așa ceva în Occident nu se mai văzuse. Dar impactul hirotonirii noastre nu a
fost mai puțin special.
La sfârșitul lui Octombrie a zbârnâit telefonul: ”Haideți, ce mai așteptați ”?
Ne-am reluat viza de Austria, pe prăpăditele noastre Documente de voiaj de exilați, dar tot
mai bune decât toate pașapoartele Lagărului socialist, puse la un loc.
Era prea mare emoția ca să nu fie împărtășită de toți membrii caselor noastre.Noi am luat
trenul, singuri. Maica Lodovica a venit după noi, s-a suit în trenul nostru, a fost o întâlnire ca-n
filme, la Verona; și cu ultimul avion sosea și Pater Paolo Hnilica.
După veselia inițială a reîntâlnirii la Augsburg cu întrega companie și familie a episcopului,
ni s-au dat din nou camerele cele mai elegante din Palatul episcopal. Era a doua oară, când
înfruntam un destin victorios din camera Cardinalului. Și de aci, țin-te masă, țin-te sărbători. Missae
solemne de ”Toți Sfinții”, în care eroii principali erau Haydn, Mozart sau Schubert și cei doi
viitori diaconi, care cântau epistola în deutsch. Pe 2 noembrie, am aniversat nașterea Măicuții
Maria Popian, care, sigur, ne-a ajutat din Cer, iar cu Episcopul, Missa de Requiem la cimitir, care ni
s-a părut mai rece, mai formală și mai ineptă decât frigul și gerul de afară. Dar asta nu era vina lui
Stimpfle, care era o insulă în mijlocul acestui ger, în Bavaria, vorba lui Gigi. (Dați-mi voie: nu din
cauza caracterului german, cum se crede: dimpotrivă, germanii ni s-au părut și au fost cu noi la fel
 424

de dulci, de calzi, de primitori și de sensibili ca cei mai luminoși italieni: era formalismul, curia,
legea înghețată, învățată în seminare care ținea loc de revelație).
Pe 4 noiembrie: plecarea la Leitershofen, ca totdeauna, în mașina elegantă a episcopului, cu Rudi
Kolecko ca șofer, (n-avea ce face: putea să-și exercite autoritatea de secretar episcopal numai în
pauzele dintre plimbări, mese și cumpărături prin magazine pentru noi; altminteri era servitorul
nostru!), … fără clopotele ortodoxe, dar nu cu mai puțin fast; primirea festivă și iubitoare din partea
Maicilor de la faimoasa Haus și lumea care se îmbulzea discret, germanicește, dar nu mai puțin
voluptuos, ca să vadă pe cei zwei Junger mai de aproape.
O echipă de trâmbițași au marcat începutul ceremoniei, cu orga minunată, care ne învăluia din toate
părțile: Missă cu trompete, tromboane, tube și orgă, ai mai văzut așa ceva ? Parcă era un început de
”turnir” din filmele cu Jean Marais! Și, în sfârșit, Hirotonia mult visată ! Doi episcopi și
nenumărați preoți și-au pus mâinile peste noi. Maicile cântau ca la încoronarea Regelui. Eu
tremuram de fericire. Ziceam numai Jesus, danke schoen în mintea mea, pentru Harul împlinit, dar
și pentru victorie, pentru satisfacția de a fi învins destinul, de a fi păcălit Vaticanul întreg, de la
Sfântul Părinte în jos, de la acel nehotărât de Montini care-și vedea Sfântul lui Scaun clătinat din loc
dacă vreun episcop ne-ar fi atins capetele….până la candidații la episcopie, securiști, de la
București, a căror carieră ar fi fost compromisă datorită diaconatului celor doi fugari… Și tot
așa…..A fost divin, ce să mai zic ! Divinul este totdeauna sarcastic, în felul lui.
Și totuși !
Acum, nu vreau să fiu rău, dar partea cea mai sărbătorească, mai voluptoasă, mai
scânteietoare a fost Cina, die Abendessen, care a urmat, în care “noi doi”, ca niște Miri cerești, sau
mai bine ca niște Regi ai unui ținut necunoscut, dar excentric, stăm în prima linie, la masa
principală, în costume impecabile, flancați de cei doi episcopi, Josef și Paolo, de Maica Lodovica și
de Primarul orașului Augsburg, în persoană, care nu se putea să nu se simtă onorat și îndatorat să nu
ne ofere un omagiu: discurs, plus cadouri.George nu vorbea germana atunci; mai târziu a trebuit s-o
învețe, dar între timp, eram eu care făceam onorurile casei în limba marilor germani. Și n-am avut
de lucru, dar asta a generat bucurie și surpriză, să țin discursul festiv liber și să vorbesc primarului,
care era evanghelic,… despre Luther. Și..” să mă consider onorat de a fi fost hirotonit catolic în
orașul Confessiunii Augustane, de la a cărei promulgare se împlineau atunci exact niște ani pe care
Germania i-a serbat cu ardoare”. Se vede și azi, din poze, se aude din înregistrări fericirea de pe
fețele și din inimile tuturora, pentru reușita minunată a serbării: hirotonirea în sine, muzica, bogăția
cinei și a cadourilor, dragostea frățească, grija pentru doi refugiați, ca semn al grijii pentru cel sărac
și străin…ecumenismul dulce și natural, în care primarul luteran laudă pe Papa și alegerea noastră
 425

din ortodoxie spre catolicism, iar episcopul laudă pe Luther și împăciuirea, din nefericire
neterminată, pe care a adus-o și încă ar mai putea –o aduce, Confesiunea Augustană.
Habar nu mai am unde ne-am risipit la sfârșitul cinei de pomină. Și dacă Maicile, Pater
Paolo au avut de la episcop camere mai luxoase ca noi. Știu doar că ne-am separat curând după
repetarea serbării în oraș, în palat, în familie, cu membrii curiei, pardon, și cu alți invitați ai
victoriosului Stimpfle. Care-i pusese pe toți în fața faptului împlinit, cum nemții nu prea știu s-o
facă. (Bine, au făcut-o cu Molotov, dar au dat chicx). Pater a luat-o spre nord, în cine știe ce altă
misiune, Maicile s-au întors spre Sud, la Roma, iar noi am fost invitați să mai rămânem. Dar noi,
mai ales eu, aveam un gând ascuns. Așa că ne-am cărat și noi, destul de curând.

121.ȘI ACUM, DIACONI ”ORTODOCȘI”.

Serbarea noastră a continuat, căci nu puteam ocoli ”Europa Liberă”, nici frumusețea
Munchenului de iarnă, și planul ascuns de a face popas la Viena, în trecerea noastră spre țările
calde. Viena ne scăpase, nu puteam trăi fără a o fi cucerit. Și nu voiam să ratăm sărbătoarea
bizantină de pe 8 noiembrie, a Sfinților Arhangheli ; și cel mai nimerit loc de a-l sărbători nu putea
fi, la Viena, decât parohia ortodoxă română. Da, e adevărat, era comunistă, dar parohul era fratele
bunului, ilustrului și delicatului meu profesor din Bucureștii de odinioară, părintele Dr. Ene
Braniște, cu care ținusem teza de licență în Liturghie. Era Marin Braniște62. Ne programasem să
nu-i spunem nimic, decât ce trebuia, și să ne facem gustul, adică safteaua. Să vedeți cum a fost.
După ce ne-am găsit mas la părinții lazariști și am luat Ringul la picior, plus muzeele,
bisericile și splendorile visate de o viață, în măreața capitală a fostului Imperiu, pe 8 noembrie, pe o
ploaie măruntă, căutăm cu lumânarea adresa misiunii cu biserica română unde slujea pe Cristos și
Securitatea bunul părinte Marin. Era a doua oară, în lumea liberă, că intram într-o instituție
controlată de securitate, după biblioteca română din Roma. Dar n-are a face. Eram convinși că
găseam pe prea cucernicul la proscomidie, cu biserica plină de ”credincioși” într-o sărbătoare atât
de mare și atât de simțită la români. Aș, de unde ! Ba că era o marți, ba că ploua, nici țipenie de om.

62
Din Internet: BRANISTE MARIN preot, istoric, frate cu Ene Braniste. N. 25 mart. 1915, in Suseni, jud. 
Arges.La 12 iulie 1996 – a trecut la cele veșnice în Pitești . A făcut Studii liceale la Seminarul Teologic din
Curtea de Argeș (1927-1935), continuate la Facultatea de Teologie din București (1935-1939), Seminarul
Pedagogic „Titu Maiorescu” din București (abs. 1946). A urmat cursurile de doctorat, specialitatea Patrologie,
la Institutul Teologic Universitar din București (1955-1958), unde a obținut titlul științific de doctor în
Teologie (1980). Cântăreț bisericesc și dirijor de cor la Bisericile „Costescu” și „Oborul Vechi” din București
(1936-1942), preot la Biserica „Sfântul Nicolae din Coastă” – Slatina (1942-1944), profesor de Religie la
Liceul comercial și Școala profesională din Slatina (1943-1944); preot la Biserica domnească „Sfântul
Gheorghe” din Pitești (1944-1974); profesor de Educație religios-morală la Școala profesională din localitate
(1945-1947); Protopop al fostului raion Pitești (1948-1953); preot la Parohia ortodoxă română din Viena
(1974-1993). A editat și redactat „Almanahul parohiei ortodoxe romane din Viena” (din 1975); revista
„Luceafăr Nou” a Asociației „Unirea” din Viena.
 426

Preotul cam trebăluia prin bisericuță și s-a minunat de vizita noastră. Nu ne cunoșteam personal,
normal. L-am luat repede cu omagiile, cu bucuria negrăită de a-l găsi și spunându-i că suntem doi
studenți teologi români, ucenicii fratelui său și abia hirotoniți diaconi la Rîmnicu Vâlcea, în vizită
turistică în Germania, -unde vom fi trimiși de Biserica ortodoxă la studii și pentru a organiza o
parohie românească-,(sic!), i-am declarat cu entuziasm că tare am dori să slujim cu dânsul.
Mirat și bucuros, nu chiar fericit, căci, poate ar fi renunțat să mai țină slujba, s-a declarat de
acord. Așa că, din fericire, avea două veșminte diaconale, cărți și tot dichisul; deci am tras o
liturghie de pomină. Ne-au onorat și vreo două cocoane și neni, mai pe la sfârșit, cum se face la
românii pravoslavnici; eu l-am rugat să țină și două cuvinte de predică, în timp ce trăiam fericirea
de a ne împărtăși și de a sluji, cu gândul și lacrima la Tăticul nostru, al fiecăruia, la frații și la toți
cei dragi care vor fi slujit și cântat departe, peste munți, în lacul cel adânc și negru al Lagărului
socialist.
Omul nu s-a îndoit de nimic, căci noi știam perfect și slujba și mișcările. Un bătrân prezent
ne-a lăudat evlavia călugărească, după cum a catalogat-o el… precum și acel ceva cu totul special,
frumos și discret ce zicea că nu putea defini. Eu chicoteam în mine de mândrie și Gigi, cred, la fel,
că,… știam noi ce știam.
La sfârșit, Marin Braniște ne invită în birou, cu gândul să ne servească măcar o gustare, pe care am
refuzat-o politicos, că, ”știți, suntem așteptați la masă la niște prieteni austrieci.”Și, hop, are o vizită,
care părea abituală: secretarul Ambasadei RSR. Era normal, deși, în patrie, acelaș secretar, ori risca
meseria, ori urmărea pe alții, dacă trecea pe la biserică.
S-a minunat mai mult politrucul decât popa, când i-am spus că ”am sosit zilele acestea de la
București și că facem un circuit prin Germania Federală, Elveția și Austria”.
-Ooo, acesta este un cadou de merit ? zice. Trebuie că aveți mari merite față de Partidul nostru, în
activitatea Dv.
-Nnnu, nu cred, răspund eu prompt, e ceva normal pentru noi, doar ne bucurăm de toate libertățile
în țara noastră.(sic!)
- Aaa, fără îndoială, se grăbi tovarășul să -mi confirme ieșirea patriotică pe care orice rob venit din
lagăr era obligat s-o trâmbițeze. Dar ”cadoul” era mult prea mare și tovarășul, ca și popa, de altfel,
și-o fi zis în sine: ”ăștia sunt sus puși, mai sus ca mine”. Italienii ar fi zis: trebuie să fie pezzi
grossi.Și, desigur, s-au temut de noi.
Nu aș fi avut curajul să sfidez organele chiar așa, pe terenul lor, dacă nu era vorba de o biserică și
fără să fim la zi cu fiecare gest al celor fără patrie și Dumnezeu…De aceea niciodată nu m-am
apropiat de vreo ambasadă reseristă. Dar pe cei doi i-am umplut de falsă admirație, și probabil și de
 427

o picătură de teroare. Așa că omul nostru, după câteva cuvinte de rigoare, ne-a urat călătorie plăcută
în continuare și întoarcere fericită în patrie.
-Când, cam când? zice.
-Aaa, după Crăciun, zic eu.
A rămas paralizat. Luni de zile prin Europa putredă și burgheză, doi tineri teologi oarecare, un
popescu și un ionescu de duzină… asta trebuia să fie doar minunea lu' madam Ceausescu în
persoană….
După plecarea omului partidului și guvernului, părintele Marin ne mai roagă să ne mai
întreținem puțin, căci vrea să ne dea o ofertă în bani, ca pentru studenți eminenți, pe drum lung. Îl
cucerisem cu frumusețea slujbei și evlavia, dar și cu faptul că m-am dat de discepol al părintelui
Marin Diaconescu, parohul lui de la Pitești și cuscrul episcopului Iosif, la care ținea. Diaconescu
este un stâlp al copilăriei mele și a vorbi despre el cu cineva la Viena am simțit-o ca pe o dublă
mângâiere a providenței. Dar n-aveam nici o poftă să luăm bani de la el. Nu era just, și nici corect.
Abia am reușit să-l conving să se oprească din a scrie chitanța, prin care ne oferea bănișori buni din
fondul misiunii. Sunt sigur că o făcea din inimă bună și nu cu alte scopuri, care nu-și aveau rostul.
-Vă rog, Prea Cucernice, opriți-vă, trebuie să vă povestim ceva înainte. După care veți
decide.
Dacă eram niște nemernici, am fi putut profita. Dar ar fi fost strigător la cer .
I-am povestit adevărul, amestecat cu detalii ajustate, ca să nu-l șocăm prea tare.
-Noi suntem fugiți. Abia hirotoniți, și fugiți. Noi nu ne mai întoarcem în România. N-am vrut să vă
punem în dificultate,… și e bine pentru Dv. ca tovarășul de adineauri să nu știe. (Dădea din cap
uimit). Pe noi ne ajută Monseniorul Tăutu de la Roma, avem bursă de la Biserica ce suferă, suntem
ajutați de mulți prieteni, deci nu dorim să profităm de generozitatea Dv. Nu primim nimic, ne-ați dat
deja prea mult, slujba, încrederea, atmosfera de acasă, asta e mai mult ca toate.,…..Noi…aici, în
exil,vom sluji pentru români unde se va putea, am slujit și cu părintele Boldeanu și Popa, la Paris și
în Germania…noi am trecut pe aici pentru că vă onorăm, avem un mare respect pentru familia și
numele dv. și… am venit și de dorul țării pierdute, pe care, fără o minune nu o vom mai vedea-o
vreodată !”
Cred că am vorbit mai frumos decât am putut reproduce aici, iar Gigi a completat formidabil,încât
părintele a rămas impresionat până la a deveni o stană de piatră. N-a avut curajul, dar nici lipsa de
prudență să facă pe patriotul și să ne sfătuiască să ne întoarcem ”în patrie”, sau altceva. A rămas
nobil până la capăt, deși, în funcția ingrată de preot spion și turnător specializat, cine știe câte va fi
făcut. Dar cu noi a fost prudent. Sunt sigur că s-a ferit să scrie organelor de vizita noastră, nu-i
convenea, căci slujba cu ereticii și cu fugarii l-ar fi costat capul. Dar un an mai târziu, Monseniorul
 428

tot a auzit o specie de lamentelă de la Marin Braniște, transmisă prin cineva. Cine știe de unde
auzise Marin Braniște că am fost hirotoniți catolic latin la Augsburg, căci nu i-am dat numele
corect, ca să nu complic viața Tăticului meu, Dragu Petre, pe care nu putea să nu-l cunoască. Și,
hop, abia hirotoniți latin, ne-am și repezit să sluijim ortodox, tocmai cu el, în biserica misionară
comunistă ! Da, recunosc: din toți cei ce au auzit de această combinație ecumenico- politică, nimeni
n-a înțeles nimic, decât noi.
Și totuși, l-am reîntâlnit în România eliberată, în orașul lui natal, la Pitești, chiar la
înmormântarea Părintelui Marin Diaconescu. L-am condus cu alți preoți în mașina mea de Roma, de
la cimitir, acasă. I-am povestit episodul, i-am mulțumit încă odată pentru amabilul gest de la Viena,
dar el, cu aceeași eleganță a spus clar că nu-și amintește deloc de acest gest, nici de “noi doi”. Va fi
fost adevărat? Ori n-a vrut să se complice cu alți colegi de ortodoxie acolo de față. A răposat un an
mai târziu….Pe mulți i-am pierdut în acel an, 1996, unchiul și Tăticu, inclusiv. Dar a-i fi recuperat,
după exil, a fost, oricum, cel mai mare cadou.

122.FLORENȚA.

Am coborât pe dulcea peninsulă de la Nord la Sud, cu aceeași bucurie cu care o urcasem,

având în suflet de data aceasta și gustul victoriei, pe care încă odată o primeam sărind peste
obstacole și găsind poteca muntoasă care iese în spatele dușmanului.
Ne oprim la Florența ca să ne auto- sărbătorim. Viena și Florența: cele două metropole care
rămăseseră deoparte de itinerariile noastre și fără de care nu consideram împlinită închiderea
cercului copilăriei noastre.
Am mas direct la seminar, unde, ca proaspăt hirotoniți diaconi, aveam și mai mult curaj să
ne prezentăm, spre a cere ospitalitate, (gratuită, ca totdeauna). Și, de fapt, nu ne-am înșelat.
Rectorului, spiritualului seminarului le creșteau uimirea și admirația cu cât vorbeam despre noi și
despre aventura noastră.
-Dar voi sunteți mărturisitori ai Bisericii Tăcerii, ai Bisericii care suferă, voi veniți din
lumea martirilor credinței, este o onoare imensă să vă avem printre noi….
Mai rar să avem o astfel de apreciere.
Și în felul acesta, nu numai că am mâncat la masa lor și am slujit cu ei timp de două zile, dar și ne-
au pus să povestim tuturor celor prezenți credința noastră, descoperirea catolicismului în ortodoxie
și a creștinismului prin legătura cu Papa de la Roma, curiozitățile ritului și ale mentalității
ortodoxe, chinurile martirilor din gulagul comunist…..
 429

A fost fermecător: între Uffizi și Piazza Signoriei, între minunile artistice ale orașului văzute de noi
ca totdeauna cu ochi mistic, dincolo de timp și condiție, să poți da mărturie despre Adevăr, despre
martiri, despre minuni, în mijlocul unei lumi aplecată spre lene, scepticism și detașare, aceasta este
o altă minune care, ca toate minunile, nu s-a ivit decât o singură dată. Și unde? În orașul care a ucis
pe amicul meu Savonarola și a condamnat la moarte și exil pe celălalt amic al tuturora, imensul
Dante.
123.TOATE DRUMURILE COBOARĂ LA ROMA

Și așa, cu fericirea în glas și-n inimi, am coborât la Roma. Ne-am îmbrățișat cu Părinții și
Mamele noastre, am slujit cu cei dragi și ne-am fotografiat în toate felurile; am trecut fără scrupule
prin ușile împărătești de la Coppelle ale Monseniorului iubit, care exulta de fericire, și am continuat
studiile la Pontificium, acel ultim an de licență în care și caldarâmul din piața Sfintei Marii
Maggiore ne sărbătorea. Eram nelipsit de la Liturghia bizantină reformată de Padre Lacko, unde eu
cântam în vechea slavă și el recita hazliu ”Înțelepciune dreaptă” pe românește….Uneori, venea el la
noi, la capela maicilor și slujeam împreună într-o sinteză a tuturor riturilor și limbilor de noi știute.
Iar vioara, draga mea, nu lipsea, cum putea lipsi ?
Maicile, ca totdeauna, țin contul vieții noastre comune:
8.11.
Dimineața devreme sosește Maica noastră din Germania; salutăm cu bucurie vestea bună că
Giorgio și Lino au fost hirotoniti diaconi de către Exc. Sa Mons. Stimpfle. Maica ne povestește
despre frumoasa și marea ceremonie și sărbătoare în cinstea lor și îi mulțumim Domnului că i-a
făcut în cele din urmă să atingă acest scop.
11.11 Cumnatul lui Stefano, care a fugit și el din România, vine la prânz și se află în Campo din
Latina.
12.11. Noaptea, Lino și Giorgio ajung târziu din cauza grevei. Acasă îi sărbătorim.
13. Duminica. Sergio vine la prânz. La Sfânta Liturghie mergem în parohie.
14.11. După prânz, Maica și Maria pleacă la Torino, pentru că mâine 15, Eminența Sa, Cardinalul
Ballestrero vine la noi în vizită și este bine ca Maica să fie acasă.
Seara, Linus îl expune pe Iisus și recităm Completoriul cu adorație euharistică.
15.10. Stefano vine la prânz cu un refugiat român în timp ce primește vestea că și mama sa se află
în Campo din Trieste, a fugit și ea, dar este bolnavă așa că seara pleacă el însuși la Trieste pentru
a o vizita. Seara, mereu adorație cu Iisus, expus de Lino.
16.11. Dimineața, Sora Lucia și Giorgio merg să aștepte la gară pe Signorina Vincenza care vine
de la Nardò pentru a deveni Oblată. După-amiază, adorație cu Iisus în Sfânta Taină.
 430

Și a fost atât de frumos…..

Până-ntr-o zi, nu prea departe în timp, spre sfârșitul acelui măreț noiembrie, când, mergând
să slujim ca totdeauna, duminica, la Monseniorul, scumpul de el ne-a primit cu o față îndurerată, în
care deziluzia se unea cu uimirea și scârba existențială. Și să vedeți de ce.

124.NOIEMBRIE 1977. MÂNIA ”VATICANULUI”.

-Monseniore, nu aveți cea mai optimistă față!

-De ce-aș avea-o ? Cu norii negri care vă vin asupra-vă de la Secreteria de Stat și de la
Congregație!!
-Ce-am mai făcut, ce s-a mai întâmplat? fac eu pe neznaiul, cu destulă tulburare în glas. (Nu
pentru că nu mă știam cu musca pe căciulă, ci pentru că afacerea noastră sacră, care ar fi putut
tulbura apele vaticane, fusese aranjată destul de legal, juridic vorbind).
- Da, ne lămuri Monseniorul, tocmai asta le-a ridicat perii capului la nori. Că ați făcut o
treabă legală, dar fără permisiunea lor expresă, scrisă, blagoslovită cu toate apele. Nici nu știți cum
m-a luat Brini alaltăieri, când m-am dus cu o cu totul altă treabă la Congregație: ”- Aceasta este o
trădare! O lipsă totală de obediență și de respect pentru instituție și pentru noi. Nu avusesem oare
acel colocviu în care îi asiguram că îi vom aranja noi, la timpul potrivit, și că vor rămâne orientali,
așa cum prevede Codul canonic și simțul comun? Cum și-au putut permite să ne mintă în halul
acesta ? Noi făceam programe și ei, chiar în seara aceea, se pregăteau să plece în Germania. N-au
avut bunul simț să ne spună ! Și episcopul german, să ne păcălească în așa hal ? Aaaa, chiar nu mă
așteptam la un neamț să fie atât de șmecher și de… și de…. neascultător, și nerespectos față de
regulile Bisericii latine pe care o reprezintă. Că doar nu e ultimul episcop dintr-o țară
barbară….Aaaa, eu sunt mâniat la culme, dar și Cardinalul Philippe!....Însă cea mai ofensată se
simte Secreteria de Stat. Monseniorul Casaroli e negru, Vilot să nu audă…. Dacă aude Papa, e
catastrofă… Doar vi s-a spus clar că, fără permisiunea expresă a Sfântului Părinte, ei să nu facă nici
un pas…. Dar… (și clocotea de mânie de parcă îi căzuse palatul în cap) vina nu e a lor, știm a cui e
vina, știm cine i-a lucrat, știm cine a aranjat toată comedia asta. Este ”Hnilica” ! El face de-astea, de
când îl știm! El a pus Sfântul Scaun pe jar de mii de ori. Vaticanul l-a iertat de fiecare dată, dar el
și-a luat-o în cap. I se spunea să nu mai trimită biblii clandestine în Rusia, el acolo le trimetea; i se
spunea să nu mai trimită candidați la Woityla, el îi trimetea, de nu știa bietul om cum să se ferească
de serviciile secrete poloneze și cehe….i se spune să nu mai împartă iconițe la turiștii sovietici, el
chiar acolo se duce, așa, numai ca să întărâte guvernul sovietic contra noastră… de parcă iconițele
ar conta, nu pacea Bisericii . Cu fiecare biblie și iconiță pătrunsă în Rusia, crește controlul și
 431

persecuția contra credincioșilor…. Ba mai trimite și cărți cu Fatima, când știe că dacă ceva e oprit
să treacă Cortina de fier sunt pornografia și Fatima…. Ah, aa, ha ha, , nu nu nu, monseniore, sunteți
vinovat că ați pus pe băieții aceștia în mâinile unui asemenea ins …
Și Monseniorul povestea toate acestea, pe jumătate nervos și pe jumătate amuzat.
Eu, cu Gigi, împreună:
-Și,… ce răspundeați la toate aceste enormități, Monseniore ?
-Ce poți răspunde ? Eu dam vina pe Cristea care nu v-a primit. Iar pe Brini l-am încurajat, vorba
vine, că, uite, am acum doi diaconi bizantini, pe care- i pot lăsa la Coppelle în locul meu, Episcopul
german nu are pretenții asupra voastră…
-Și?
-Hăăă, păi asta l-a mâniat și mai tare. A început să strige: ”Să nu cumva să slujească la Coppelle !
Cristea și noi suntem împotrivă. Să se considere ca suspedați a divinis”. Îi zic:
-Asta nu pot s-o facă ei, ci numai episcopul care i-a hirotonit.
-De acord. Să nu-i suspende, dacă vrea. Să și-i ia la el, acolo, la Augsburg. Dar dacă va îndrăzni să-i
hirotonească și preoți, s-a isprăvit și cu el. Dacă nu mă credeți, n-aveți decât să vă informați la
Monseniorul Casaroli, sau Benelli, sau la Cârnațiu, că stă toată ziua prin Secreteria de Stat.
Și, aievea.
Bine-nțeles că am rămas blocați. Se apropia ora de slujbă. Ne-am îndreptat către scaunele
cântăreților.
-Păi, ce faceți, nu vă-mbrăcați cu veșmintele ? Ne ia la trei Monseniorul.
-Păi,… nu v-a zis Monseniorul Brini ca nu cumva să slujim la Coppelle ?…..
-În biserica mea, eu fac ce vreau eu. Când o să ies la pensie și o să plec de aici, n-au decât s-o și
închidă, că n-au fost niciodată buni de altceva.Cât sunt eu aici, eu sunt cel mai mare !
L-am privit cu extaz ! Ce om tânăr! Ce om liber ! Ce om frumos ! Ce Om, Om ! Cum putea
oare să devină episcop?
”Imposibil, nu putea”, îmi zice Gigi și acum, după zeci de ani de atunci.
În felul acesta am mai slujit de câteva ori la Coppelle. Dar dacă ne prezentam pe la vreo altă
biserică bizantină, precum Sf. Athanasie a ”grecilor belgieni”, imediat eram recunoscuți cu oroare:
”A, nu, nu se poate. Cereți permis în Secreteria de Stat”.
Eram cunoscuți ca doi cai breji. Drept cine ne luau? Ne-au învățat multe acești inși. Mai ales cât de
falsă și de inutilă era evlavia lor, credința lor,... și cât de reală lipsa lor de omenie.

Mergând noi să ne plângem lui Pater Paolo de inepțiile auzite din gura lui Brini, el ne-a
primit cu acelaș zâmbet blajin și învingător ca totdeauna :
 432

-Da, așa e, am fost chemat și eu personal la Casaroli și mi s-a pus în vedere să nu cumva să
vă hirotonesc, ba să transmit și lui Stimpfle să nu cumva să mai facă vreun gest, că ne așteaptă
suspendarea pe amândoi, nu numai pe voi. O să fim 4 suspendați, termină el, prăpădindu-se de rîs.
- Păi văd că nu prea tremurați, Pater !
-N-am tremurat eu în Lagărul de concentrare unde am fost hirotonit în secret, cu riscul
vieții… și o să mă tem de amenințările lor? Și, apoi, nici n-aș avea de ce, pentru că nu se poate să
ne suspende, și nici nu-mi pasă, doar puterea episcopală nu piere printr-o mâzgăleală ștampilată în
palatul apostolic. Și nici n-au cum s-o facă, Excelența Stimpfle v-a încardinat și v-a hirotonit cu
totul legal. E adevărat că dacă ei emană vreo hârtie în care oprește hirotonia voastră preoțească în
mod expres, nimeni n-o poate contrazice, nici Stimpfle, ci numai Papa. Să ne rugăm însă Domnului
să le dea inspirația justă, doar nu ați făcut vreo crimă, ci doar ați primit o hirotonie de diacon, pe
care o primește orice sărman seminarist, chiar și la marginea pământului…
Da, desigur, dar noi eram în centrul pământului, nu la margine.Și eram așa de importanți, că,
din cauza noastră, din acea zi n-a mai dormit nici Brini, nici Casaroli, nici colegii lor de nedreptăți.
A trebuit să se întâmple o minune, ca să mai pună și ei capul pe pernă. O voi povesti-o.

XXX
Până una alta, ne-am răzbunat pașnic. Nu ne-a lipsit nici măcar o slujbă, ba chiar și două trei
pe zi. Nu mai asistam la Missă ci slujeam. Una sau două împărtășanii pe zi, predici pe oriunde eram
invitați, adorații euharistice și ceremonii, toate cele ce un diacon avea dreptul oficial să facă, chiar și
în ritul latin, care se moderniza, încet, încet.
Dar aveam inima grea. De la Crăciunul lui 1977 încolo, ne-am simțit mai blocați ca niciodată.Dacă
pentru diaconat, poprirea papală de la Gera Lario a putut fi ocolită, hirotonia preoțească nu mai
putea fi propusă nici măcar într-o altă galaxie.Căci nu există un loc în lumea creată de Cel de Sus în
care să nu se întindă jurisdicția Secreteriei de Stat a Vaticanului.

Jurnalul Maicilor.
Seara, Lino și Giorgio au o întâlnire cu Mons.Brini, dar lucrurile rămân ca întotdeauna.
20.11. Dimineața, Părintele Lacko, profesor iezuit la Institutul Oriental și la Russicum, vine să
slujească Sfânta Liturghie. Linus și George slujesc ca diaconi. Toate rugăciunile și cântările în
ritul răsăritean,(limba italiană). Padre ne ține predica drept meditație.
23.11. Sosește Maica de la Torino.
Adorație și completoriul, seara. (cu Lino).
24.11.Sora Lucia și Giorgio pun scrisorile circulare în plicuri pentru o zi de rugăciune la Roma.
 433

Înainte de a pleca, în după-amiază, Lino a ținut prelegerea, instruirea religioasă, pe care Lino și
Giorgio ne-o țin pe rând, fiecare, de ceva timp.
26.11. Giorgio a mers devreme la piață cu Vittorio pentru provizii și a susținut prelegerea după-
amiaza, care a fost ca totdeauna foarte instructivă și utilă pentru formarea noastră.
Toate zilele se încheie cu Adorație. Lino și Giorgio țin aceste conferințe de educație religioasă care
sunt minunate. Și în fiecare duminică, părintele Lacko vine să slujească Sfânta Liturghie în ritul
oriental, care este foarte bogat în rugăciuni. El ne face și predica-meditație- plus mărturisirea. Îi
urmărește pe băieți cu multă dragoste părintească.
27.11. Duminică. Părintele Lacko vine dimineața devreme și stă toată dimineața. Așa că nu mai
trebuie să ieșim pentru Sfânta Liturghie, nici măcar duminica.
28.11. Ca întotdeauna seara îl avem pe Iisus euharistic expus pentru adorație cu completoriul.
4.12. Maica noastră și Giorgio merg la Spoleto pentru o zi a Armatei Blu. Maica vorbește la o
Liturghie în Sanctuarul della Stella,aglomerat de pelerini. Iar Giorgio funcționează ca diacon și
vorbește în Catedrală. După-amiază, vorbește Onor. Scalfaro.

125. DIACONATUL SIVE PLENITUDO POTESTATIS

“Infin che il vento è in poppa, bisogna saper navigare”.

”Ridică pânzele, cât vântul e bun”.
Fuga din Lagăr a despărțit lupta noastră pentru viața religioasă în două faze distincte: în
România, ne-am luptat cu ateismul comunist, cu fanatismul ortodox și catolic, în materie de slujbă,
intransigență pseudo-doctrinală și antipatii atavice... În Occident, cu formalismul birocratic,
susținut cu fanatism și învins doar cu bizantinism și minune. Lupta a doua a fost mai ușoară, căci
lipsea teroarea comunistă. Dar fusese neprevăzută, o surpriză în absolut pentru noi. Optimismul
soarelui italian, care în minunata Peninsulă ușurează viața și curgerea vremii și înflorirea sufletului,
ar fi putut să mă țină într-o stare de fericire continuă, întrucât trăiam purtați pe brațe de către niște
Personalități unice, adorabile și nerepetabile...Dar pe mine mă învingea durerea exilului, durerea
știrilor dureroase din republica socialistă și deziluzia din ce în ce mai profundă în fața Instituției
Bisericii, pe care nu mi-aș fi închipuit-o atât de rece față de martiriul nostru, de frumusețea aventurii
noastre,de unicitatea pozitivă și glorioasă a cazului nostru.
De toate acestea au fost convinși de la început marii noștri Apărători. Iar din clerul italian, cel mai
impresionat, cum am spus, a rămas episcopul de Nardò, Mgr. Antonio Rosario Mennonna, care
din momentul în care ne-a descoperit, a rămas apărătorul nostru și admiratorul, până la sfârșit.
 434

Dar să rămânem încă în acel fabulos noembrie, 1977, început cu hirotonirea diaconală și continuat
cu cele mai selecte plimbări pe care cineva le poate face în universul spiritului.
În afară de consolarea libertății, nu prea simțeam alte consolări. Din iadul comunist al patriei
pierdute, veneau știri din ce în ce mai absurde. Fiii Popian s-au hotărât să vândă casa scumpă a
bunicilor, a copilăriei mele. Ei s-au dovedit a nu fi în stare să păstreze nici acel puțin pe care
regimul pervers îl permitea, printre picături.
Eu nu aveam nădejdi că m-aș mai fi întors vreodată la sânul dumnezezeiesc al acelei case. Dar știam
că unchiului Nicu îi plăcea. Ar fi putut s-o răscumpere, i-aș fi trimis bani. Schimbul de bani între
valuta liberă și cea comunistă era ridicol, nimeni n-ar trebui să uite această realitate. Banii
românești comuniști se vindeau la banca din Viena ca timbre poștale, iar noi, în sărăcia noastră
eram extrem de bogați, datorită acestui schimb.(Era răzbunarea bunului simț contra distrugerii
pieții libere și a valutei convertibile, împlinită de regimurile comuniste.)
Dar, n-a fost să fie. Familia a vândut casa unei maici, iar maica unui rudar. A o re-avea, ei bine,
aceasta este istoria unui alt mare miracol.
Iar cu tanti Aurelia Dumitrașcu m-am întristat pentru moartea fratelui ei, dr.Petruș, cu care se
consola.
Pentru mine, o altă consolare era ajutorul dat refugiaților și vocațiilor.N-am prea avut noroc
cu nici una din aceste categorii, dar trei băieți care au trecut lejer prin casa noastră, un Stoica, un
Ștefan , sârb de meserie și Victor, un țăran de prin Olt mi-a dovedit că nu e ușor. Din fericire s-au
dus; și-au găsit și ei un drum în marele refugiu. Dar ei și mulți ca ei mi-au confirmat superioritatea
și alegerea cu adevărat divină pe care Gigi a avut-o pentru viața mea, Numai confruntându-l cu alții,
deși ar fi fost de ajuns și fără vreo confruntare, descopeream zi după zi solitudinea mea fericită cu
Gigi, care era și mai este încă un adevărat Parsifal profund, adevărat, religios, chemat la înălțimi și
frumuseți la care ceilalți nu aveau și nu cred că ar fi avut vreodată acces. În toată cariera mea de
apărător al refugiaților, numai trei luceferi-fugari ca și noi- mi-au mai trecut prin casă, coloși ai
științei și ai artei: doctorul Deliu Victor Matei, premiantul Clujului medical, violonistul albanez
Pacalin Pavaci și comandantul de navă român, Tudoriță Tofoleanu, care a fugit, părăsind nava la
Chioggia, și pe care eu cu Gigi l-am ascuns, fizic, în camerele noastre de taină din parohie, de
răzbunarea serviciilor secrete și a nebuniei generale provocată de Comunism. Când, în 2011, au
sosit africanii pe bărci de salvare, supraviețuitori ai masacrului continuu, pe uscat, pe ape și prin aer,
cum zice liturghia,viața mea s-a luminat de o altă lumină, masivă, cu totul și cu totul de aur, cu care
mă voi prezenta în fața lui Cristos, reîntors întru Mărirea Sa. Spun asta, pentru că am re-aplicat
experiența noastră din Campo cu clanul albanezilor: mai pe față, mai în secret, sub nasul marilor
 435

Prelați, în Roma și pe aproape, am botezat, confirmat, împărtășit și nuntit poate o mie de africani,
deveniți copilașii mei prea iubiți și de neînlocuit.
XXX
Decembrie 1977, a fost o lună de glorii, în apostolatul nostru. Cu poveste, se-nțelege, și nu din cele
mai edificante. Când vorbesc cu acest ton, este sigur că povestea are de a face și cu vreun episcop.Și
iată cum a fost:
De sfântul Ambrozie, 7 decembrie, cum eram deja, alături de Gigi, predicatorul și conferențiarul
oficial al Armatei Blu-Azzurra, al Maicilor Oblate și al societății Pro fratribus, am fost invitat de
toți aceștia să țin o conferință despre ”Comunism” la Novara, într-un splendid teatru, cum sunt toate
teatrele din minunata Italie.
Invitații erau de înaltă ținută, Madam Borolli, șefa editurii De Agostini care deja ne invitase la
castel, la un prânz select și mai ales Oscar Luigi Scalfaro, în calitatea lui de Vicepreședinte al
Camerei dar și Șeful Armatei Blu-Azzurra. Prezida episcopul Francesco Franzi, episcop auxiliar
de Novara și amicul nostru.
Mi se trasase și subiectul: ”Experiența mea în Italia și sub regimul comunist din România”.
Mi-am scris conferința în tren, o recitesc și acum, parcă niciodată n-am ținut o conferință
atât de reușită, un miracol de precizie, de sistematicitate, de informație și de sentiment sever,
cântărit cu fapte grele.
Ca și la Nardò, în primăvară, și aici am început cu elogiul Italiei, al geografiei, al istoriei, al artei, al
geniului ei, de care nu te saturi, nici să le lauzi, nici să le admiri. Și cât am ținut-o așa, lumii mai
simple, cu episcopul în frunte, le dansau ochii de bucurie, în timp ce lumea serioasă era
nerăbdătoare să trec la ceea ce probabil nu știau. Ei bine, când am început cu condamnarea totală a
filosofiei marxiste și leniniste, descriindu-i aspectele sale în întregime contradictorii, barbare,
stupide, primitive si mai ales demonice, aplicată în Lagărul socialist cu violență supremă, minciună
supremă, prefăcătorie supremă și mizerie supremă, tensiunea sălii a crescut cu un nimb de admirație
la adresa mea. Dar, când am trecut la descrierea faptelor, la gesturile absurde pe care deja știam că
un om cu mintea normală din Occident nu le înțelegea atunci, cum nu le înțelege nici acum,
tensiunea a schimbat culoarea. Mă urmăreau cu sufletul la gură. Tortura creștinilor, uciderea
episcopilor, spitalele psihiatrice pentru oameni normali, acuzația de nebunie pentru a fi ascultat
radio Vatican sau Paris, lagărele de exterminare, canalul, experimentul Pitești cu ororile sale de
neînchipuit...., împușcarea la zid cu întreaga familie pentru un botez sau o cruce, (în Albania),toate
acestea făceau să nu se audă nici măcar respirația acestor minunați oameni, pe care-i simțeam întru
totul uniți și solidari cu mine și cu victimele despre care le povesteam. Numai episcopul Franzi,
probabil făcea fețe- fețe și n-a mai avut răbdare. S-a sculat de la masa de onoare a președinției, s-a
 436

apropiat de tribuna unde mă desfășuram și cu un zâmbet ferm mă oprește: ”Nu nu mai continua, nu
se poate vorbi așa de Comunism, nu acesta este felul în care....”
-Padre, zic uimit, aici copiez pe Soljenitzin și pe Pastorul Wurmbrand, și nici măcar în întregime!
-Dar, dar noi suntem creștini și trebuie să vorbim cu milă de oameni....
Care milă, aș fi vrut să răspund. Milă de torționarii care au ucis episcopi, cardinali, colegi ai Dv.?
Milă înseamnă tăcere ? Laudă? Dar n-am mai apucat, căci Scalfaro, însuși și lumea elegantă din sală
a protestat: ”să continue, să continue, noi nu știm nimic de aceste lucruri, el le-a trăit pe pielea lui”,
etc. etc....
Episcopul Franzi s-a depărtat jenat, rușinat, umilit așa cum merita, eu am continuat, dar toată
fervoarea mi s-a dus, și în loc să pot ajunge la paroxismul discursului din ultimele pagini, așa cum
mi-l recitesc și azi, mi-a venit să plâng și am terminat în mod patetic: ”urez Italiei să nu vadă nici
măcar o oră de Comunism adevărat, care nu e altfel decât tragedia foibelor din Istria”.
Ohi, ohi, ohi ! ”Foibele” erau argument tabu, chiar și în cele mai creștinești ambianțe, numai
Missinii vorbeau de ele și imediat erau acuzați de fascism. Lumea din sală, elevată, cultă și sigur
iubitoare a Patriei Italiene m-a aplaudat cu frenezie, poate mai mult pentru această ieșire a mea
spontană, decât pentru tot discursul. Fiecare avea foibele în inimă, dar niciunul din ei, italian
adevărat, nu le putea aminti public, în afară de mine, un adevărat italian neadevărat. Scalfaro a
fost atât de impresionat, că Franzi s-a simțit obligat să vie să se scuze și să mă invite la Missa lui
solemnă de a doua zi, la Ghemme. Și, într-adevăr, a fost o altă zi de triumf: alături de Gigi, am slujit
ca diaconii cei mai importanți, eu am cântat Evanghelia, rugăciunea credincioșilor în alternativă cu
Gigi, imnele de la Comunione, acompaniat de orgă și ultimul fermecător Ite Missa est, care spre
mirarea lui Franzi, a provocat un adevărat extaz în public, care cu sute de voci mi-a răspuns, în
lacrimi: Deo gratias. Atunci și nu numai atunci, am înțeles mai bine ce suferință atroce a putut
provoca în mii de suflete credincioase abandonarea forțată a limbii și a cântului latin din frumosul
rit latin care, reînoit, nu mai avea chiar nimic frumos, ci totul absurd.
După care am bucurat pe toți cei de față cu vioara mea. Serenade, tangouri, hore, sârbe, perinițe, în
bună companie cu Ave Maria de Schubert și Gounod, alte bucăți persecutate și exilate în
dulapurile parfumate ale Istoriei.
Seara, grupuri de maici nu ne lasă să epuizăm subiectul atât de ușor. O ziaristă îmi ia un lung
interviu pentru noul ziar ”Nord”. Dar, ca toate ziarele și discursurile anticomuniste, în Italia,
adevărurile cutremurătoare și mântuitoare ale acestei cunoașteri n-aveau și nu au succes.
Franzi se reface cu noi. Ne trimite în Seminarul din Novara, care încă mai avea vocații. Mă
întrec cu Gigi în conferințe și răspunsuri cutremurătoare dar și edificatoare. Missa cu seminariștii,
conferințele la maici și la elevele lor până la două noaptea, a fost tot ce aș fi putut dori, în starea
 437

mea de Interzis, pe care și Franzi o știa, dar nu o lua în serios. Aici el avea dreptate.: ”nu ziceați voi
mereu: Dumnezeu nu face lucrurile pe jumătate ?”
Sâmbătă ne repezim la Milano. Să vedem cu calm centrul, Domul, pe jos, tacticos și filosofic. Și în
timp ce contemplam pe bela Madunina, mă delectam cu un gând: ah, ce fericire a fi în Roma !Fără
comentarii pentru mine care știam ce tip de exil interior am trăit în România, în timp ce aici, în
Italia, în Occident, în Lumea liberă exilul este numai extern, căci Inima, Spiritul, Eul meu, (și al lui
Gigi, poate mai mult ca al meu) sunt Acasă aici, nu altundeva..
Sigur, acolo, departe, aveam pe Mami, pe Tăticu, pe Nicușor ,pe părintele Haag, pe Dinică Begu, pe
unchi, pe toți cei mult prea scumpi. Aici îmi lipseau dureros și continuu, dar aveam pe Maici, pe
Aloisie Tăutu, pe Lacko, pe Hnilica, pe Sergiu Streza, ca să nu mai zic de Gigi, aveam tot ce un om
putea și trebuia să viseze să aibă mai frumos.
Ne întoarcem la Roma. Ca să suim din nou la Settimo Torinese, pentru Crăciun.În saloanele
mari ale casei, puteam aranja luminițe, brazi, icoane, îngeri, vederi din România, tot ce-i trebuia
unui exilat pentru Crăciun. O sală ornată pentru Marele Rege, Iisus. Afară, soare, iarnă blândă,
italiană. Se plâng de ger, dar habar n-au ei ce-i gerul. Se plâng de sărăcie, habar n-au ce-i sărăcia.
Dar aici puteam predica. La maici, la cine se putea. Predică pe 23, predică noaptea, pe 24.
Predicăm, cântăm, orga și vioara nu lipsesc un moment, colindele românești care primiseră cuvinte
italienești, deveniseră, deja de anul trecut, un obicei al maicilor Oblate și al publicului lor. Oaspeții
din Settimo ne privesc frățește, ne umplu de cadouri, poate mai puțin ca-n anul trecut, dar cu mai
multă căldură. Ines ne admiră, nu știe cum să ne aleagă. Îmi dă dreptate că predica, fie cât de lungă,
dacă e bogată și plină de Duh, pare de o clipă. Telefonez în România. Așteptare de ore, dar de la
Settimo e mai comod. Unchiul, tanti Aurica... dar Mami nu mai era. Și hohotele mele de plâns se
împleteau cu fericirea ce o simțeam pe altar și pe amvon.
Pe 29 decembrie, de la orele 8,30 la 18,30, o experiență fericită și iubitoare cu maicile din Pinerolo.
Le răspundem la toate întrebările lor curioase și dulci, concelebrăm la Missa solemnă, eu le arăt
diapozitive, fotografii, le pun muzică, le-o explic, le cânt.
Ca totdeauna, mă ascultă pe mine și privesc pe Gigi.
Pe 31, Maica Lodovica vine la noi cu fața veselă: ”Pater Paolo sosește la Milano și va face Anul
Nou cu noi. Să mergem să-l luăm”.
Ne repezim imediat. A lua pe Pater Hnilica de la aeroport! Să-l ai alături pentru câteva ore, să te
umpli de lumina lui, de glumele lui, de veselia lui care biruia orice obstacol. La orele 17, 30 slujim
cu padre Montabone, dar la 11 noaptea, Missa solemnă cu Pater Paolo. Maicile cântă cu fervoare
colindele românești alături de geniala Tu scendi dalle stelle, le țin și le învăț să serbăm Revelionul
alla romena, cu cântece, glume și dansuri. Fac pe clownul, cânt în veselie, simt iubirea luminoasă
 438

cum ne învăluie, iar mai spre sfârșit mă apucă și ulcerul, cu nervi cu tot. Ei și ? Erau ei ! Era de
ajuns.
Jurnalul Maicilor:
6.12. Lino pleacă la Novara să predice și Adorațiile noastre sunt conduse de Giorgio.
8.12. Sărbătoarea Imaculatei. Dimineață vine părintele Lacko și slujește Sfânta Liturghie în
latină ... După-amiază, o frumoasă adorație cu Iisus expus, cu pasaje biblice citite și explicate de
Giorgio.
11.12. Duminică. Părintele Lacko vine, slujește în bizantin ca de obicei, și la predică ne face
meditația; se oprește pentru micul dejun. După-amiază cu Giorgio, Adorație și Rozariu meditat.
Seara Lino se întoarce de la Novara, unde s-a descurcat foarte bine ca diacon și predicator.
12,13, 14.
Totul este normal, se respectă Regula. Lino și Giorgio se ocupă pe rând de conferințele pentru noi
foarte instructive și foarte frumoase, iar seara, adorația cu Iisus expus și completoriul.
16.12. Lino a fost la raze pentru durerea de stomac care îl chinuie de ceva vreme; raportul nu este
foarte bun, dar sperăm cu ajutorul Maicii Domnului și cu medicamentele luate, să se simtă mai
bine pentru a-și dedica entuziasmul, energia, dragostea lui în a face bine.
22.12. Toți pleacă la Torino pentru a petrece sfintele sărbători cu Maica. Doar Vittorio se oprește
încă o zi pentru a nu rata școala.
(vezi cronica de la Settimo To).
1978.
8.1.78.
Ora 8 dimineața, Liturghie în capela noastră din Settimo. Sora Lucia se reîntoarce la Roma cu
postulantele, cu Lino și Vittorio și cu o mulțime de bagaje.
9.1. Se reîntoarce Giorgio din Gera Lario.
10.1. Se reîntoarce și Maica de la Milano, unde s-a întâlnit cu Mons Franzi, cu Padre Tiveron,
Padre Mason, din Mișcarea de la Fatima.
15.1. Liturghie cu părintele Lacko și diaconii noștri. Mărturisiri. Cu Sergio la prânz. Apoi mergem
să vedem o casă.
17.1. Aproape că primim o confirmare pentru casă.

Și așa trecem în anul 1978, care s-a demonstrat a fi pentru noi cu totul și cu totul original.
Ceilalți se duc la culcare, eu rămân să mă înveselesc cu glumele revelionului românesc, care se
prindeau greu, la radio, dar se prindeau. Un an nou plin de strălucire, la Settimo, în casa maicilor,
plină de soare, afară și înlăuntru, mai ales datorită prezenței lui Pater Paolo, cu care la orele 11
 439

slujim din nou solemn și ne fotografiem fericiți, ca diaconi, într-o fotografie de pomină, care fixează
un moment cu adevărat fericit și de extaz.. Iar la 17,30, Pater Paolo ne onorează cu Missa solemnis
și cu predica lui ca totdeauna inspirată, pe care mi-o doresc și azi.
După care, ne invită, noi nu rămâneam niciodată ne-invitați, într-un fel sau altul. Ne invită și ne
repezim până-n Elveția, tot cu el și cu măicuțele. Lugano îmi rămăsese neexplorat în drumul nostru
de un an înainte. Distrez pe măicuțe, citindu-le din întâmplările lui Don Cammillo și gândesc la o
revistă, inspirat de planurile muzicologului George Bălan, al iubirii mele pentru Wagner și al
modelării în sens catolic al pedagogiei lui Rudolf Steiner. Și toate mergeau ca pe sfoară, deși,
durerea paralelă și golul exilului, ca o boală nemiloasă, nu mă lăsa să văd viața fericită de atunci cu
ochii detașați de acum.
Sufăr cu dinții, iată-mă la dentist, pe gratis, unde s-a mai pomenit? Sufăr de nostalgia cărților,
maicile mă duc la un mare magazin unde îmi cumpără tot ce doresc, și reviste și cărți. Sufăr de
dorul discurilor, maicile îmi cumpără zeci de discuri. Cu câtă voracitate mi-am cumulat opera
completă a marilor Maeștri, mai ales Beethoven, Mozart, Schubert, Gounod care lipseau scânteietor
în Lagărul comunist, condus de troglodiți ignoranți și invidioși. În ziua aceea, am plecat acasă cu
13 discuri. Dacă le mai pun alături de alte zeci și sute, cumpărate pentru mine de maici, de Pater și
din banii altor amici, am realizat și-n armoniile muzicii o specie de plenitudo. Nimeni nu-și poate
închipui senzația de fericire să poți asculta, studia, avea, pipăi, muzica marilor Maeștri provenită
direct din rai. Mă uit și acum, în 2021 și nu-mi vine să cred. Am cumpărat pe cei mai mari,
interpretați tot de cei mai mari. Cine-și poate imagina această foame, azi, în epoca lui You-tube ?
Căutăm pentru frățiorul lui Gigi, Sever, albume muzicale cu Queen, Led Zeppelin, Bob Dylan,
Elton John și bestsellerul Baccara, le trimetem din Elveția, nu mă întreb cum au ajuns dincolo de
Cortina ticăloasă de fier.
Între timp mă pun să scriu o foarte neinspirată scrisoare episcopului Vasile Cristea. Nici azi
nu știu ce am avut în suflet: o anumită revanșă de biruitor, sau o necesitate de a-l liniști, cum că “noi
doi” n-am mai fi periculoși pentru el, nu l-am mai invada în nici un fel, dar am fi fericiți să
AJUTĂM Biserica Unită și să slujim și pentru ea.
Pe15 ianuarie, 1978, îmi răspunde episcopul Vasile Cristea. Care avea dreptate să-mi scrie înțepat,
citându-mă ad litteram : ”mă bucur de ceea ce-mi scrii, că, în sfârșit v-ați aranjat la Augsburg la
latini în mod definitiv”. ”A fost libera noastră voință și dorință de când am venit.Și că nu doream
nici America și nici să devenim orientali.”
Ce pretext, probat cu document, ca să ne arunce pe veci dintre ei și să nu ne sufere, revăzându-ne la
Roma, după ce ne aranjasem atât de definitiv în Germania. Știa că slujeam cu Aloisie Tăutu. Știa că
slujeam și la Russicum bizantin. Știind, adăuga încă un gram de antipatie contra celor ce ne primeau
 440

și multe grame de ură contra noastră, neuitând în nici o împrejurare să ne stropească cu noroi:
spioni, ortodocși prefăcuți, aventurieri, nesiguri, ignoranți, și poate și mai rău,etc....
Și iată Boboteaza. Padre Montabone îmi sfințește aghiazma, gest sacru pe care-l fac și azi,
când nu mai sunt convins că această sfințire ține de o zi anume. Fac procesiune cu Maicile, pentru
care am tradus o parte din textele bizantine, când Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea
Cuvântului. Dar de aceste reziduuri m-am eliberat numai acum, după zeci de ani de dor fanatic, pe
care oricum le realizam cu maximum de evlavie și de nostalgie. Am terminat Boboteaza în muzici
divine, de la Bach în sus.
Duminică 8 ianuarie, plecăm amândoi spre Roma.În tren număr 24 de bagaje. De așa
nebunii m-am dezbărat după alți 30 de ani. Gigi, invitatul de onoare al muntelui Cervino și al altor
munți, pentru ani la rând, datorită părintelui Bianchi, vine și el, roșu de parcă ar fi făcut plaje; se
laudă și azi, după sute de ani, că a trăit ca un belfer, în hotel de lux și la înălțimi ad litteram; așadar,
iată că reîncepem minunata noastră viață, elegantă și cufundată în științe, religie și frumusețe, la
Roma.

În Urbe, ne reîntoarcem la școală, la incomparabilul Pontificium, îmbrățișați de profunzimea

iubirii și a științei lui Padre Lacko sau a părintelui Cadaru, ale cărui mistere din adâncul sufletului
mă urmăresc peste decenii și dacă aș trăi veacuri, ele nu s-ar sfârși. Eram bogat, aveam un alt
registrator, dar nu mai era Mami să-i înregistrez vocea. Oh, întârzieri ontologice, care se plătesc
peste vreme.
Pe 10 ianuarie împlinesc 27 de ani. Toată comunitatea se strânge ca să mă sărbătorească. Acesta a
fost principalul cadou: o Missă solemnă, așa cum mi-am dorit, slujită de cel mai ales om al vieții
noastre de atunci, Padre Lacko. După care, cu Gigi la volan, se merge prin Roma, unde maicile
aveau adrese pentru o nouă casă.
Maicile căutau o nouă casă, mai mare, ca să fie doar a noastră, în care să avem spațiu și
suflet pentru refugiați și pentru tot apostolatul nostru legat de Fatima. Pe 25 februarie s-a ajuns în
via Torresina, 151, pe care și acum o văd ca pre o minune, izvorâtă din ceruri, direct. Acolo ne-am
bucurat viețile, timp de 4 ani și aș fi trăi fericit dacă nu ar fi continuat să mă apese durerea exilului.
Locuiam în sânul lui Avraam, mai adânc decât orice papă, orice cardinal, orice bogătaș al acestei
lumi. E uimitor ce frumos a fost. Nu departe de centrul Romei și totuși în mijlocul a sute de hectare
de câmp, cu ierburi și copaci, mure și flori naturale, cum nici la țară nu se putea găsi. Pace ca-n vise
divine.Nu tu chirie, nici obligații. Câmp, deșert, cameră cu baie separată, minunăția vieții cu
maicile, cu părinții noștri care nu ne-au slăbit o clipă, și mai ales cu comoara mea cea mai de preț
care se numește Gigi. Da, devenise nu numai comoara mea, ci și a maicilor, el ținând în spate, (cu
 441

bucurie și voioșie) toată corvoada mutării, a expedierilor, a conturilor curente de aranjat, a tot ce se
mișca în acea comunitate a noastră în formare. Pe 25 februarie, 1978, am dormit prima noapte în
această nouă locuință de adevărat paradis. Și am avut în mijlocul nostru o ființă absolut delicată și
minunată: signorina Ines, cea care s-a prefăcut în turistă și a întovărășit pe Maica Lodovica în
periplul cel atât de periculos, dar atât de sclipitor, în România pierdută.
Am avut cu ea multe discuții de principii. M-am plâns ei de anumite limite ale maicilor și de cele
mai absurde limite care ne învăluiau pe noi. Pentru Ines, care cunoscuse personal pe Haag și pe ai
noștri, ura Ierarhiei contra noastră părea și mai de neînțeles. Așteptând pe Gigi până pe la 11
noaptea alături de ea și de Signor Minante,- mare prieten, mare comic, mare băgător în seamă
pentru comunitatea noastră din acei ani,-am realizat cu ea o adevărată dialectică. Mi-a răspuns cu
smerenie că și ea ar avea destule de zis de modul maicilor de a fi, în general, dar ea îmi recomandă
pace și răbdare.
Dar să ne întoarcem în timp.
Pe 13 ianuarie, o vineri, Padre Lacko ne fericește iar cu o Liturghie bizantină săvârșită
împreună în bisericuța interioară a lui Pontificium Orientale. El o combina diferit, muta textele,
renunța la anumite care știa precis că nu proveneau de la Crisostom. Ce-mi plăcea ! M-a învățat,
deși știam mai dinainte să combin ritul, cum să inventez, să șterg și să adaug, ca să iasă totul o
capodoperă, nu o repetiție de teatru. Anul acela, Missele cu el a fost maxima consolare spirituală a
vieții mele. Iar pe 27 ianuarie, aniversarea morții mamei mele, Dida, Missa cu Pater Lacko a fost și
mai impresionantă, dătătoare de lumină și speranță.
14 ianuarie,1978. Scriu, contemplând comunitatea noastră în formare, paralelă cu toate
permisurile nepermise: ”o familie de maici, frați și ca Părinte, un Episcop; între Missae, predici,
breviar, discuri și cărți, merg înainte, contra tuturor dispozițiilor.”
Duminică 22 ianuarie, Monseniorul îmi spune să nu mai cânt răspunsurile la slujbă, că scad
tonul și-l enervez. Ce lovitură în orgoliul meu de mare artist, muzician și cântăreț! Dar și el fusese
de o viață dirijor de coruri și organizator de spectacole de mare valoare. Deci, nu-l puteam
contrazice. Acum gândesc că în fundul sufletului era deziluzionat, mai ales de mine, care nu prea
călcam a greco-catolic stil Blaj sau Oradea. Era o minte universală, luminată, deschisă, dar mai
păstra și el câte o fărâmă de dor nespus pentru o patrie distrusă pe care n-a mai revăzut-o decât din
cer. Ne-am despărțit în cei mai buni termeni.

126.EPISCOPUL JOSEF STIMPFLE REPETĂ VIZITELE DE DRAGUL NOSTRU

 442

Maicile scriu: 19.1. 1978. Joi seara Maica pleacă în Elveția, se va întoarce la Settimo sâmbătă,
pentru că Exc. Sa Mgr. Stimpfle vine la noi.
20.1. Maria postulanta a hotărât clar să renunțe la vocația noastră.
21.1. Fratele Mariei vine și pleacă împreună la 12.30. Aceasta este întotdeauna o mare suferință ....
22.1. Roma. După-amiază, sosesc de la Settimo Monseniorul Stimpfle și Maica. Episcopul este
întotdeauna foarte bun și patern. La cină vin și părintele Paolo Hnilica, Leo, (noul secretar al lui
Pater Paolo, n.n.) și un preot german.
28.1.Sâmbătă dimineața, Madonna este adusă la S. Maria del Popolo; participăm la pregătirile
finale.
Episcopul Stimpfle vine la prânz și apoi plecăm cu toții la acea biserică.Întâlnirea a fost foarte
reușită. Mulți participanți și toți fericiți. Episcopul Stimpfle a închis sărbătoarea, celebrând
Liturghia cu Lino și Giorgio.
29.1. Duminică.Vine Padre Lacko. După-amiază, cu Maica, mergem la părintele Urbani.
30.1. Ne sosește corespondența de la Settimo. Episcopul Stimpfle vine după-amiază. Se oprește la
cină cu părintele Lacko, Sergio și băieții. Episcopul este din ce în ce mai mulțumit de noi toți și e
tare bun și patern.
31.1. Maica merge cu Giorgio și cu Lino pentru contractul noii case. Acum este lucru sigur. Maica
noastră vorbește cu Maica generală a surorilor sf. Luigi și anulează angajamentul pentru actuala
locuință pe care o vom lăsa liberă la sfârșitul lunii februarie.
3.2. 78.
Prima vineri. Priveghere nocturnă la Sacro Cuore. După-amiază, Padre Paolo, Mons. Stimpfle și
Maica merg să vadă noua casă. Episcopul Stimpfle, Padre Paolo, Padre Lacko, Signor Franco și
un domn care studiază la Russicum se opresc la cină. De îndată ce terminăm, plecăm cu toții la
Priveghere. Padre Paolo slujește Missa alături de Lino și alții. Giorgio îl duce cu mașina înapoi
acasă pe Mons. Stimpfle, apoi vine și el. Este multă lume, mult mai multă decât în Sanctuarul
Caravita, toată noaptea ne rugăm. Dacă este un efort fizic, este compensat de forța spirituală pe
care o primim.Se face ziuă într-o clipă.
5.2. 78. Ca de obicei, părintele Lacko vine pentru mărturisiri și Sf. Liturghie în ritul bizantin.
După-amiază mergem la noua casă cu Signor Minante și Signorina Cecilia care a fost la prânz cu
noi vorbind despre ale noastre.
10.2.78 Sergio vine cu un prieten și coleg de-al său din România. Se va opri la noi aproximativ 15
zile. Vine, ca de obicei, din țările din est. Ei vin fără bani, după care Maica îl găzduiește cerându-le
surorilor o cameră suplimentară. (Era poetul Mihai Ursachi).
11.2.78
 443

Sărbătoarea Maicii Domnului de la Lourdes. Dimineața, ca întotdeauna, Sfânta Liturghie cu Don

Giuseppe. După-amiază Sf. Rosariu, Adorație, vecernie și apoi o jumătate de oră în tăcere
ascultând Missa lui Mozart în fața lui Iisus. Am adus statuia Maicii Domnului în capelă. Domnul
Mihai Ursachi, amicul lui Sergiu este ortodox bizantin, nu mai e tânăr; poet, foarte serios, de
puține cuvinte. A făcut deja 3 ani de închisoare. A spus că nu s-a gândit niciodată că va găsi o
comunitate ca a noastră; este foarte edificat și uimit de această realitate pe care a găsit-o în mediul
nostru.
12.2. Duminică padre Lacko vine ca de obicei. Sfânta Liturghie se slujește tot în rit bizantin cu
câteva cântece în limba română, deoarece participă și domnul Michele Ursachi. La prânz este
Sergio care vine mereu cu bucurie să mănânce la noi.
13.2, seara, padre Lacko vine la cină cu Signor Janko.
19.2. Padre Paolo și Padre Lacko vin și slujesc Sfânta Liturghie cu diaconii noștri, moment în care
Victor își face profesia de credință. către Biserica Romano-Catolică. O slujbă și o sărbătoare
frumoasă.Domnul Michele, Sergio, Janko sunt de față și toți se opresc la prânz. După-amiaza,
împreună cu Giorgio și domnul Minante, mergem cu toții ca o mică evadare la casa nouă și ducem
ceva bagaje.
23.2. Terminăm curățenia și Sora Alessandrina cu Signorina Ines dorm deja în noua casă.
25.2. Ne mutăm de la via Eleonora Duse, 14 în Via Torresina în noua casă. Multă muncă, dar
multă bucurie, toată lumea la treabă, cutii, pachete, casa este mare și este loc pentru toate.
26.2. Duminică: prima zi în casa nouă. Suntem deja stabiliți: Maica, sora Lucia, Sora
Alessandrina, postulanta Vincenza, D.ra Ines, Giorgio, Lino, Vittorio, domnul Michele, domnul
Minante.
În jurul orei 10 dimineața sosesc Padre Paolo, Padre Lacko, Padre Cubes Ignazio care
concelebrează și Padre Paolo ne face un îndemn fervent, mulțumind Domnului și bunătății Sale.
Toți se opresc pentru prânz cu domnul Franco. După-amiază, Lino îl expune pe Iisus și recităm
Vecernia. Seara, părintele Ignazio se întoarce cu bagajele și se oprește cu noi ca preot capelan.
Vom avea Sf. Liturghie în casă și acesta este un alt har.
27.2.Dra Ines se întoarce la Torino. De asemenea, pleacă cu ea și Giorgio care merge la Settimo
pentru a face unele comisioane pentru Armata Blu și apoi se duce la Pinerolo să predice pentru o
săptămână. După-amiază primim mașina RG datorită lui Padre Paolo care ne-a dat-o cadou și a
plătit-o.
28.2. Mergem în via E. Duse pentru a face curățenie și a depune cheile. Mulțumim surorilor ... ne
costă să plecăm din acea casă ...
 444

29. 2. De dimineață Lino pleacă să predice pentru restul Postului Mare la Nardò. Îl însoțesc la
gară Sr. Lucia și sr. Alessandrina care se duc apoi la Monte Santo să pregătească plicurile.
5.3. Duminică. După-amiază, sosește Giorgio de la Settimo aducând de acasă știri și salutări.
Maica ceartă pe sora Lucia, este foarte nemulțumită mai ales de sora Lucia pentru lipsa ei de
virtute și exemplele rele. (Cred că este vorba de problema cu Vincenza). Și o ceartă rău.
10.3. Padre Paolo vine la prânz; sfințenia și bunătatea sa ne aduc puțin curaj, putere și confort.
12.3. Padre Lacko vine pentru mărturisiri, concelebrează cu Padre Ignazio și Giorgio. Statuia
Maicii Domnului din Fatima este purtată în biserică: un pic mai multă căldură și bucurie. La
prânz, de asemenea, Sergio, Michele, cu părintele Giorgio și Vittorio.
Seara dl. Michele pleacă spre Germania; pleacă emoționat de ospitalitatea pe care a găsit-o în
mica noastră comunitate și mulțumește cu recunoștință.
19. 3. Duminica. P Lacko vine ca în fiecare duminică.
21.3. Padre Cadaru vine la prânz. Începe Săptămâna Mare.
23.3. Joia Sfântă, seara. Padre împreună cu diaconul George sărbătoresc Cena Domini și apoi
adorație până târziu.
24.3. Vineri după-amiază, Padre retrage Sfânta Taină
25.3. Sâmbăta Mare numai noi și surorile dominicane
Luni de Paște, la prânz Signor Janko.
29.3 Maica și Giorgio merg la o întâlnire pentru Armata Blu cu președintele ei.
31.3. După-amiază Maica și Giorgio duc statuia Madonnei pentru priveghere în S Prassede.
2.4.78. P Lacko vine pentru mărturisiri și sf. Liturghie pe care o concelebrează cu Pr. Ignazio. Este
și Sergio cu noi. A sosit Lino din Nardò, unde a predicat tot Postul Mare. A adus o nouă vocație:
Antonio Antico, un băiat bun de 17 ani, mereu vesel, fervent.
7.4. Seara, Vittorio se simte foarte rău și în timpul nopții este internat în spital, ne pare rău la toți
8.4. Foarte devreme, Maica, Padre Ignazio și Giorgio merg la Vittorio. După prânz plecăm la
întâlnirea de rugăciune din S. Maria del Popolo, unde conferențiază On. O. L. Scalfaro
9.4.78 Duminică. Dimineața, părintele și băieții merg să-l vadă pe Vittorio, apoi în biserica noastră
slujim Missa cu un grup de cercetași. Mergem de două ori pe zi la Victor
12.4. Padre Ignazio, Lino și Giorgio merg să cumpere un armoniu pentru studiu și slujbele noastre.
13.4. Padre Ignațiu, Maica, Giorgio, Lino merg la Vittorio.
16.4 Duminică.Pr. Lacko vine pentru mărturisiri și pentru Sfânta Liturghie pe care o slujește cu
diaconii în ritul bizantin. Se oprește la prânz cu Signora Azzarro, o doamnă cu 2 copii care
lucrează mult pentru Mișcarea de Fatima;ea oferă 100.000 de lire pentru cheltuieli
17.4. Maica și Padre Ignațiu îl aduc pe Victor înapoi acasă, este foarte slab.
 445

19.4. P Ignatie îi duce pe băieți la audiența Sfântului Părinte unde sunt capabili să-l vadă mai
bine
21.4. Roma.Maica Aurelia Ramelletti a venit să ne vadă.
28.4.78. Steagul Armatei Blu. Costă 640.000 de lire.
1.5.78. Cosimo a sosit din Nardò să ne ajute
2.5. De la Lateran la Sf. Maria Maggiore, procesiune de veghe, Liturghia celebrată de Padre
Paolo. La omilie, mulți bărbați plângeau în timp ce Padre Paolo povestea despre viața sa în
lagărul de concentrare. Obosite, dar fericite.
6.5. Padre Paolo a venit să slujească Liturghia.Cosimo a plecat .
7.5. Părintele Lacko a venit și el.
8.5 A sosit și diaconul Giorgio (Vasilescu) din Milano, este un prieten român al lui Lino, va
rămâne cu noi câteva zile.
9.5. 78. În jurul orei 16, părintele Paolo a venit să vorbească cu Maica, deoarece postulanta
Vincenza trebuie să părăsească comunitatea
15.5. Giorgio, prietenul diacon al lui Lino, a plecat.

19 Ianuarie: Adevărat: acasă, surpriză:

-A venit Episcopul, Pater Stimpfle, la Roma, ne înveselește la culme, Maica Lodovica. Vine la noi
la masă. Mâine s-a și programat să viziteze Congregația Orientală, să aranjeze situația voastră.
Ce să mai descriu extazul trăit în acea zi ! Stimpfle, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, păstra
față de noi o atitudine de încredere, de iubire, de Tată grijuliu, de o Paternitate care într-un fel
depășea tot ce am mai experimentat până atunci. Eu aveam pornirea mea contra lui, de când ne-a
refuzat în decembrie, 1976, băgându-ne în acest tunel fără sfârșit al birocrației și difidenței
Vaticane. Dar nu aveam dreptate. Și totuși, această mică hâră pe care i-am păstrat-o în fundul
sufletului m-a ținut mai distant decât trebuia de sufletul lui măreț și dulce ca o simfonie de Mozart.
E inutil să adaug că demersul lui la Congregație s-a soldat cu eșec total. I-au explicat, poate mai
elegant decât a făcut-o Brini Monseniorului Tăutu, că ar fi bine să se potolească în ce ne privește, că
ne poate și lua în dioceza lui, dar să nu se gândească la hirotonirea preoțească până la noi ordine.
Deocamdată, ce a fost spus la 28 februarie, anul trecut, rămâne valabil, și voința Sfântului Părinte
nu trebuie contrazisă.
Eu, ca totdeauna, nu primesc bine lovitura și a doua zi încep o lungă teorie cu Gigi, pe care
ajung să-l enervez la culme. Când să –i dau o replică jignitoare, hop, cade Biblia de pe masă,
singură. Nu știu nici azi cum a făcut să cadă. Dar m-a șocat întâmplarea și am înțeles-o ca un semn
divin pentru mine, să mă astâmpăr și să nu nedreptățesc pe cel mai nevinovat dintre toți oamenii.
 446

Josef Stimpfle nu a plecat spre Germania înainte de ne promite că, oricum, va dejuca planurile
dușmanilor noștri, căci aveam de partea noastră pe Madonna de Fatima.
După care s-a retras în exerciții spirituale la Roma și nu a fost văzut timp de 8 zile. Cu o pauză,
sâmbătă 28, seara, când ne-a chemat să slujim cu el, ca unici diaconi, Missa Solemnis din Piazza
del Popolo, în cinstea Fatimei, cu un succes de evlavie de neînchipuit. Dar, ca să înțelegem cât de
legat sufletește era de noi și de Pater Hnilica, luni, 30 ianuarie, înainte de a zbura spre Germania, a
venit din nou la masă la noi, întovărășit de veselia triumfătoare a lui Padre Lacko, cu care eu
slujisem duminica dinainte, fără ca el să –mi comunice secretul că Stimpfle era încă la Roma și ar
fi venit la noi la masă.Gigi slujise la Coppelle, eu cu Lacko.Ne băteam pe cele mai discrete și mai
romantice bisericuțe bizantine din centrul Romei, a căror frumusețe nu consta în icoanele lor, ci în
prezența acestor genii de știință și de iubire care ne învăluiau cu o mare aură de nevinovăție.

127.UN ALT COLOS: POETUL MIHAI URSACHI.63

Pater Lacko era așa de răscolitor când slujea, că trezea simpatia până și a celor mai
indiferenți dintre participanți.
Poetul Mihai Ursachi, oaspetele nostru în acele zile, ca bun ortodox nepracticant, a rămas
uimit. A întrebat: ”eu m-aș putea oare împărtăși ?” ”Cum, nu ?” răspunse Pater, cu o voioșie
supranaturală. Iar faptul că i-am dat Împărtășanie fără linguriță, ci așa, civilizat, alla romana, cu
prescura muiată în Sfântul Sânge, l-a dus, sensibil și adânc cum era, pe culmile contemplației.
Am trăit zile minunate, presărate cu aur curat. Degeaba. Lecții, scrisori, conferințe, cercetări
realizate magistral și inspirat, între tensiuni și plâns în hohote. Pe 13 ianuarie, deschizând radioul, se
transmitea Missa solemnis de Bach. Am simțit-o ca un semn din cer, ca să plâng cel puțin în mod
aristocrat, în armoniile ei. Dar suferința provocată de idea fixă cum că nu voi deveni niciodată preot
mă asfixia. Ajung să scriu această poezioară / rugăciune, pe 25 iunie, cu lacrimi de sânge, în
italiană:
”Îți mulțumesc pentru boală și pentru durere
și pentru așteptarea hirotoniei
pentru lipsa de respect a altora și pentru uitarea lor și lipsa mea de succes.
Cum îți mulțumesc pentru libertate
Pentru soare și câmp și aer și flori
Pentru Gigi și pentru maici, pentru episcop
Pentru clipele de har de acum, pentru toți și pentru toate....”

63
Mihai Ursachi (n. 17 februarie 1941, Strunga (azi județul Iași) - d. 10 martie 2004, Iași)mare poet și traducător român.
 447

Bine, dar în pauze mă laud mereu pe la toți că păstrez câte o vorbă, care la vreme o voi zice
și lui Casaroli, și lui Brini și lui Benelli. Poate. Depinde de ce-mi va spune Dumnezeu. Dar și azi, la
43 de ani de atunci, știu că acești tipi mă așteaptă la ușa Împărăției, acolo sus, până viu eu să le dau
voie să intre la Domnul cel Iubitor și Iertător.
Aveam dreptate să mulțumesc Domnului. Zile de aur între mine, Sergiu Streza, poetul Ursachi și
Gigi, mereu gata să ne servească.
Miercuri, 25 ianuarie, Padre Paolo slujește cu noi. Simplul fapt de a-l fi avut alături, la altar, era o
consolare supremă. Dar eu nu o simțeam atunci decât pe jumătate. Frumusețea sufletească a tuturor
Părinților noștri nu se dubla cu puterea juridică de a înfrânge chingile în care eram ținuți.
Pater Paolo are cu Mihai Ursachi o conversație foarte poetică. Geniul slovac se întâlnea cu geniul
de la Iași într-o fermecătoare poziție de exil și de suferință biruită. Unul trecuse Dunărea înot și
reușise să treacă din iad în libertare. Celălalt n-a reușit, Dunărea la Porțile de Fier nu i-a respectat
secretul.Și așa a ajuns în Lagărul de exterminare în culmea anilor celor mai groaznici, 1961-64. Și
totuși, Dumnezeu l-a salvat. Iată-l, era aici cu noi, ne povestea ororile cu ironie moldovenească și
rîdea cu Pater Paolo de umbrele celui mai groaznic sistem care invadase lumea noastră.
Mihai Ursachi a ajuns și cu ajutorul nostru în SUA, și de ar fi rămas acolo definitiv, ar fi făcut toată
acea carieră pe care ar fi meritat-o și care i-a fost refuzată de viață, în ciuda geniului și a pregătirii
sale culturale. Ne-am bucurat de luminile fiecăruia dintre acești luceferi. Prea puțin, căci eram prea
tracasați de absurdul vieții noastre de refugiați aruncați la gunoi de marea ierarhie, adorați de câteva
spirite alese și în permanent dezechilibru între fericire și disperare, între agonie și extaz.

Cristina Trandafirescu, o minunată prietenă româncă, se oferă să mă ajute să renunț la

cetățenia română. Să renunțăm amândoi. Fără cetățenie, am mai fi avut o șansă să putem intra în
R.S.România fără riscul suprem. Eram naivi. Tovarășii de la ambasadă i-au spus că ”e nevoie
neapărat să ne prezentăm personal”. Ori noi nu am trecut nici pe străzile adiacente străzii ambasadei
pușcăriei noastre colective. Lecția aceasta am învățat-o de la fiul tantei Aurelia, Dr. Bebe Burchi și
bine ne-a mai prins. Nu treceam pe strada ambasadei: nu numai de frica de a fi răpiți, ci mai ales de
a nu ne compromite. Să fim văzuți și încă și fotografiați pe aproape de ambasadă ar fi fost cea mai
bună dovadă în mâinile dușmanilor noștri.
Mă pun și studiez Apocalipsul scris de Rudolf Steiner, după ce devorasem aproape întreaga lui
operă, în paralel cu ultimele descoperiri teologice ale Catolicismului clasic și modern.. Fiecare rând
citit din marele antroposof constituia un minut de victorie pentru mine, asupra cenzurii delirante la
care fusesem supuși cu toții în România, ca să nu pot citi, de exemplu , un rând din Steiner decât din
 448

fondul special al bibliotecii Institutului Teologic, la care aveam acces datorită prieteniei
bibliotecarului, și el un dușman al poporului.
Așa am reușit să iau cu brio examenul la Ecclesiologie dat cu minunatul Père Dejaivfe, (cu care
preparam și Teza) și cu De Vries, pe care-i ador și acum, dincolo de vremi. Între frumusețea
lecțiilor lor și realitate se așternea, atunci ca și acum, o disciplină ecclesiologică mistificată care ține
în robie pe credincioși și pe mine mă împiedica atunci să fiu slujitor complet al Tainelor lui Cristos.
Mă uitam cât de minunați erau scumpii noștri Episcopi protectori, dar cât de neputincioși ! Ei ar fi
putut să ne dea preoția imediat, în câteva clipe, între două feluri, la orice masă pe care o luam
împreună, imitând cu adevărat pe Domnul, care, așa și numai așa ne-a dat Euharistia. Dar și ei erau
limitați, nu de dogmă, nu de credință, ci de legile absurde ale disciplinei juridice, ucigătoare de
spirit, pe care o primeau cu resemnare,deși erau niște harismatici.
Așa că miercuri 15 februarie am o ieșire, într-un moment de depresie, și zic lui Gigi:
-”În fond, de ce am fugit eu din țară ? Pentru Dumnezeu sau pentru libertate ? Dumnezeu era
și în România, cum bine ne repeta cardinalul Woityla la Cracovia. De ce am lăsat deci pe Mami,
singură, plângând? Am făcut-o să sufere, iată pentru ce am remușcări, mai mult decât pentru că am
abandonat-o. A fugi pentru libertate e mare lucru, dar e oare de ajuns ?
Ce să-mi răspundă bietul băiat, pe care de ani de zile îl puneam la cazne și la încercări fără
sfârșit ? Ca totdeauna, el este luminat de o rază și dă răspunsuri logice și fără replică:
-Parcă spuneai că Dumnezeu nu este în România, căci El este numai în Libertate.Și apoi...nu
mai este important pentru ce am fugit din țară sau pentru cine . Important este ce realizezi aici și
acum .
Mă uitam la el cu o milă nesfârșită. Mă repezi în casă și scrisei în jurnalul meu secret:
”Iată, sunt departe de înălțimea lui Gigi, cel mai minunat martir al credinței și al absolutului pe
care l-am cunoscut în viața și în lecturile mele.”

Duminică 19 februarie, nu mă lasă Domnul fără supreme consolări. Mergem cu toții la Pater Paolo
acasă, unde nu lipsea și mărețul Pater Lacko și cu toții se lasă conduși de mine în a celebra o
Liturghie sui generis, care ar fi trebuit să fie bizantină, dar de la ”Sus inimile” încolo, introduceam
rugăciunea euharistică a patra a Missei latine noi, ale cărei cuvinte aduceau cu anafora bizantină.
Așa, am scurtat mult, dar și am esențializat întreaga ceremonie. Mi s-au supus cu evlavie. Dar la
sfârșit, la observația mea cum că am celebrat o adevărată slujbă de unire a Bisericii, Pater Paolo,
pufnind în rîs, în veselia generală, zice:
-”Da, desigur, am celebrat o salată ecumenică”....
 449

Și acum am în urechi rîsul voinic al minunatului Lacko, care, de data aceasta, fusese obedient întru
totul mie, așa cum și eu eram la el în capelă când întorcea pe dos șirul rugăciunilor, ”ca să se
apropie de intențiile Sfântului Crisostom.”
Scriu:” îi iubesc pe toți cu o dragoste pe care nu știu de ce nu-s capabil să le-o arăt”. Mai ales că
pe 22 februarie am susținut un brilant examen cu cel care va deveni mai târziu Cardinalul Tomas
Spidlik. Dar nici cu Paverd nu mi-era rușine. Aveam ”noi doi” mintea deschisă. Dar acești savanți
ne-au deschis-o în mod nelimitat. E vina lor că nu-mi mai intră nici o cameșe, că nu mă mai prinde
nici un fel de costum, nici un fel de etichetă, nici un fel de credo al ”sfinților părinți”.

Pe 20 februarie merg ca totdeauna la centrul Europei Libere din centrul Romei ca să

imprim predica pe care din 1976 în 1994 am transmis-o celor de dincolo de negură. Ce plimbare, ce
extaz, prin Roma, în elegante discuții cu poetul Mihai Ursachi, pe care am avut onoarea și fericirea
să-l ospităm și să auzim de la el nu numai elogii pentru noi, ci și cât de bine se simțea în casa
noastră duhovnicească ! Alături de el și de Sergiu, eu cu Gigi i-am luat la rând pe toți: filosofi,
teologi, compozitori și mai ales poeți. Ursachi îmi citește poeziile mele scrise cu sânge. Și-mi spune
să nu neglijez să studiez pe Eduard Morike, pe Friederich Schlegel, pe Ungaretti, pe Quasimodo, pe
Montale, pe Georg Trankl, pe Ștefan George, pe Rilke, pe Nerval cu nuvela sa Aurelia, pe Villiers
de l'Isle, pe Adame, și, desigur pe Borges.
Aceasta era înălțimea la care se discuta în casa noastră, de dimineața până seara și de seara până
dimineața, care nu a impresionat pe nimeni din marea Ierarhie, ce ar fi putut să ne folosească pentru
o predicare elevată.
Pe 26, depresia mea crește.Eram deja în noua casă, pe Torresina, care, cum am spus, a fost un
paradis pentru noi. N-are a face. N-are a face că Missa latină de la Radio cu Pater Paolo mi-a dat
fiori de extaz; că la orele 10, Pater Paolo ne face din nou onoarea, cu minunatul Lacko să slujească
pentru noi și cu noi, eu întreținând cu vioara un întreg concert la înalt nivel; că Sergiu și poetul
Mihai Ursachi încălzeau atmosfera transformând totul în glumă și poezie. Dar Maicile cu Gigi
trebuie să plece spre Nord, tocmai la Pinerolo, mașina se strică, (era deja a treia, ca să se vadă ce
bogați eram, tot cu troace cu volan)... în fine iau taxiul și pleacă. Seara, vreau să le dau telefon, dar
cineva încuiase ușa coridorului. După încercări neizbutite, iau scările la rând, înfiorat de zgomotul
vântului ce bătea fioros și se auzea șuierând ca-n poezii și basme; voiam să fac Rozariul, indulgență
plenară, în fața Sf. Sacrament. Ași. Nu reușesc să deschid ușa bisericii în această casă stranie și
anapoda, ca orice arhitectură modernă, care dă impresia de practică, dar n-are acoperiș, ori n-are
ceva esențial, ori e un labirint, ori îi plouă pe altar, ori i se blochează ceva. Da, adevărată tâmpenie
modernă, casa noastră. Frumusețea nu-i lipsea, iar cei 100 de hectare din jur te făceau să te crezi în
 450

afara Romei, deși eram destul de centrali. Mă sui în camera mea, luxoasă, spațioasă, care mi-a dat
fiori de bucurie negrăită în acei ani. În schimb, mă pun pe un plâns secret și chinuitor, care-mi da
impresia că mă purifică. Mă simt abandonat de Dumnezeu ? Tocmai acum ? Oh, Gigi e departe, n-
am cui mă lamenta, n-am pe cine chinui.
Scriu: ”alunec tremurând spre fantastice goluri/și mă sfâșie întunericul din fața unei porți/o poartă
în fața căreia stau/rumegând rugi și blesteme/ de ani și ani. Mi se rup măruntaiele strigând și
păsările nopții/mă năpăstuiesc cu aceleași strigăte nebune”. În fine, nebunii......
Pe 28 februarie, după Missa de la 7,15, cu multă lectură și mult plâns al meu, secret, Mihai
Ursachi pleacă prin Italia. Avea niște cunoștințe. Ajutat de recomandările Apărătorilor noștri, Pater
Paolo, primul dintre ei, el va ajunge în America. Mă uit la el cu o durere nespusă.
-”Ne vom mai vedea vreodată, Mihai? Nu știu când și dacă ne vom mai vedea.”
El a promis, dar viața ne-a despărțit, nenorocirea noastră de fugari de exil și de reîntorși între
ingrați, într-o Românie care mai exista cu adevărat doar în visele noastre, și-a spus cuvântul...
Ne-a scris din Koln, bucuros că nemții îi aranjaseră în mai multe orașe programe și conferințe
interesante. Se stabilea la Freiburg, lângă ilustra bibliotecă românească de exil. Făcea planuri
poetice, ca, după un periplu de studii prin toată Germania, să se întoarcă la noi și să -l conducem
până la Tunis. N-a fost să fie.A ajuns în America, precum am spus, a avut succesul meritat, deși un
poet dezrădăcinat din propria –i limbă nu se poate considera norocos pe nicăieri.
Nu l-am mai văzut, dar l-am admirat până la sfârșit. Și el, pe mine, de altfel. Pe 26 martie, 1978,
chiar de Paști, Mihai Ursachi îmi scrie printre altele: ”Dragă Cătălin, amintirea săptămânilor
trăite împreună la Roma într-o atmosferă de frățească spiritualitate creștină, este pentru mine
foarte vie.Înainte de a pleca de acolo am ascultat la Radio predica ta, scrisă încă la Eleonora
Duse; ai o mare vocație, mult talent, Dumnezeu să te ajute să le pui în deplină valoare”.
Maicile s-au arătat mai sentimentale cu noi toți, ca niciodată. Cu mine mai ales, care plecam
în misiune în Sud. Le spun: ”e simțul despărțirii unei uniri pe care a făcut-o în noi dragostea
Duhului Sfânt”. Și am plecat și eu. Dar acesta este un alt capitol, cu adevărat luminos, în ciuda
nemulțumirii mele interioare continue și poate nemărginite.

128.O PRIMĂ MISIUNE A SUPREMEI IUBIRI : NARDÒ, 1978

Plecam deci în Sud. Repetam, singur, fabuloasa experiență oferită în anul trecut de Pater
Paolo și de excepționalul episcop de Nardò, Antonio Rosario Mennonna, păstor de suflete și poet.
Cum va fi sesizat el singur, printre episcopi, capacitatea noastră, a mea și a lui Gigi, de a intra în
sufletul poporului său, italian, salentin, sudic? În manieră profundă, imediată, spontană și familiară !
 451

Eu știam acest adevăr, dar, dintre toți Ierarhii, numai Mennonna l-a ghicit. Și calculând imensul
succes din anul ce trecuse, -în care entuziasmul lumii întregi, pentru noi, care-i galvanizasem,
umbrea până și poziția Mărețului Hnilica, - s-a hotărât să-mi dea pe mână întregul ciclu din Sfântul
și Marele Post, în care să răsune numai vocea mea, (și vioara mea).
A fost atât de pătruns de această certitudine, că și pe el însuși s-a pus deoparte, programându-mă în
toate ocaziile ca primus inter omnes.
Deci, hai s-o facem și pe asta. Gigi rămânea să continue corvoada fericită cu revista, cu
misiunea și predicarea Fatimei prin parohiile romane și prin Nord, cu Pater și cu Maicile. Eu, pe 1
martie, înarmat, într-o mână cu un bagaj greu, plin de materiale și imagini pentru predicare, (ba
chiar și pentru scrierea tezei de licență, pe care speram s-o completez printre picături), și-n cealaltă
mână cu vioara, o iau la sănătoasa, pe apa Sâmbetei.

Datorită Episcopului, Antonio Rosario Mennonna, și preoții din Nardò ne-au stimat, in
frunte cu Monseniorul paroh al catedralei, Don Alfredo Spinelli, care s-a grăbit să-mi scrie deja pe
4 ianuarie 1978 și să mă invite pentru predicare și misiune integrală în orașul acela evlavios și acut,
de data asta ca diacon adevărat.
În timpul rezervat pentru mine, Don Spinelli a dorit să clarifice, citez: ”precizez că doar Dv. veți
ține predica și, deoarece nu veți putea rămâne până pe 24 martie, (Spusesem că de Paști trebuia să
fiu la Roma, cu Monseniorul Tăutu și cu ceilalți Părinți), vom anticipa cu 3 zile ciclul de predici, de
la 2 martie la 18 martie.”
Era vorba de un triduum, urmat de exerciții spirituale, încheiat cu evlavioasa ceremonie a celor
”Patruzeci de ore” și cu discursul solemn despre Maria Fecioara, Imaculata Concepție.
„Pe lângă această predicare în biserică, vom avea ocazia să planificăm întâlniri cu copii, tineri,
studenți și bărbați, pentru a-i pregăti pentru Sfânta Împărtășanie”.
Scopul bunului Spinelli, pentru ei și pentru mine, era fermecător: „Astfel articulat, programul va
marca o reînnoire în comunitatea parohială și va fi o minunată pregătire finală pentru hirotonirea
Dv.preoțească, cu care Domnul Iisus vă va reda plinătatea, ca semn și instrument al Lui, ca
slujitor, preot și păstor” .
Gigi era foarte ocupat cu activitatea misionară și vocațională a Surorilor Oblate, în timp ce eu
simțeam golul ne-lucrării apostolice, pentru care mi-am oferit viața. De aceea, splendoarea misiunii
mele la Nardò mi-a luminat sufletul și extazul până la al treilea cer.

1 martie, seara : la Nardò în gară. Taxi ioc, bagajul greu, telefoanele nu funcționează. La
Bari ajunsesem cu întârziere, de am pierdut trenulețul care m-ar fi dus la Lecce. Altul, după 4 ore de
 452

drum, ca-n timpurile lui Carol I la Giurgiu; de acolo, alt trenuleț, tranca- tranca, de ajung abia la 6-7
seara la Nardò.
Jumătate orașul ar fi venit să mă primească, poate chiar și primarul în persoană, dacă trenurile spre
Puglia în epoca aceea n-ar fi fost foarte aproximative; și nici nu aveam telefoanele mobile moderne,
la care atunci nici nu se putea visa. Nimeni n-a putut fi înștiințat de venirea mea. Am luat-o deci pe
jos, prin piețele și străzile baroce, unde oamenii stăteau de vorbă, în mod cu totul familiar și cald, ca
la noi, în România pierdută, dar mult mai cald, poate ca-n Spania, pe care o admirasem în vara
trecută. Mă simțeam în cea mai românească provincie italiană, dintr-o România smerită și regală din
pierduta libertate; acum, știu că simțeam astfel datorită dialectului cu mult prea multe cuvinte
comune cu limba română. Când m-au văzut apărând în fața seminarului, care era alături de
episcopie și de catedrală, m-au înconjurat cu o aură de admirație, de iubire, de grije și de atenție
cum nimeni nu a văzut vreodată, nici în filme, nici în vise. Aveam iluzia Orientului, numai pentru
că eram necunoscător. Dragostea în Italia, mai ales în Salent este unică în lume, atunci când este
trezită de o mână nevăzută. Episcopul vine primul să mă îmbrățișeze; Monsignor Spinelli, Antonio
Mennonna, nepotul și Vincenzo, cu toții, la Măicuțe la ”Conservator”, unde inaugurăm misiunea
mea cu o cină de vis, cu specialități marinărești, animație externă de nepovestit, canzonette puglieze
și... nu puteam lipsi eu cu vioara mea, cu care, acompaniat de acordeonul prezent si de mandolină,
am tras o Creola, o Violeterra și alte tangouri de prin toată planeta, care nu puteau fi mai nimerite
pentru un început de misiune cu totul și cu totul duhovnicească. Și așa a început șirul Misselor, al
conferințelor, al mărturiilor, al prânzurilor și cinelor de o abundență vecină cu grădinile Profetului.
Episcopul m-a ținut aproape mereu pe lângă el. Eram diaconul lui cel mai important. El
tăcea, eu predicam.Aveam întâietate în fața tuturor. Nu eram un refugiat, ci ”un ambasador al
purității și al iubirii cerului”. El simțea asta și o spunea public, oriunde mă prezenta, de mă rușinam
fericit. Nu mi s-a mai dat să-mi fie recunoscută această realitate vie și profundă de către alți
Puternici ai zilei, afară de divinul +Ioan Ploscaru, mai târziu, în România eliberată. La Nardò am
cunoscut primele suflete dulci ale dulcii Italii, (fără să uit pe cei din Nord), cu care m-am înfrățit
pentru eternitate: Antonio Mucci cu familia, Marisa, și mai ales venerabila bătrână Gina Lubello-
Cazzante, care m-a adorat, mi-a rămas mamă pentru zeci de ani, până s-a dus la cer și m-a pus în
brațele copiilor și nepoților ei minunați, luminoși, fermecători, dumnezeiești, în frunte cu minunata
Madia.
Scriu: ”Sunt un rege, în camera mea de la seminar. Seminariștii, mititeii, m-au recunoscut
cu toții. Și eu, pe mulți dintre ei”.
Pe 2 martie, încep conferințele cu un mare grup de doamne. Urmată de o mare Missă în Catedrală,
cu predica prin care am început faimosul Triduo. Dragostea și respectul tuturor, atenția,
 453

concentrarea, plăcerea de a mă asculta la nesfârșit, mă cuceresc. Și eu îi iubeam. Acum, la distanță

de zeci de ani, îi ador. Un paradis domina între noi, care, sufletește, nu s-a sfârșit nici azi.
Teologia mea a apărut diferită de tot ce știau. Desigur, pentru că totdeauna a fost o sinteză perfect
creștină, în care nu se recunosc, și totuși se recunosc, și catolicii, și ortodocșii, și protestanții, dar
numai cei cu logică și bun simț evanghelic. Îmi spun prin toate părțile, mici și mari, doamne,domni
și domnișoare:” Ce ne spui tu, e diferit, e straniu, dar bun, evident adevărat și ne place”. Episcopul
Mennonna, care era un om de litere dar și un teolog desăvârșit, se uimea și mă aproba. Atitudinea
lui, și atunci și azi, a rămas o confirmare a poziției mele juste, dacă nu perfecte. Nu s-a mai
întâmplat a doua oară, în viața mea, în afară de cazul Ploscaru la Lugoj.
Pe 3 martie, particip la Missa seminariștilor, urmată de o altă Missă, în oraș, a mea,
dedicată ”Inimii lui Iisus”. La Seminar, diaconii, rectorul, copiii mă simt ”ca pe o minune”. Și mi-o
spun. Măicuțele care-mi fac de mâncare trec pe lângă mine parcă în extaz. În pauze, scriu la licența
pentru Père Dejaivfe, ascult romanțe și, ca de obicei, plâng în hohote.
Eu aveam Missele mele în oraș, dar îmi plăcea "să o trăiesc" și pe cea matinală a seminariștilor, la
care nu mă băgam, ci o urmăream din bănci. Spiritualul însă m-a invitat să slujesc cu ei. Faptul de
a-mi da mai multe Missae pe zi cu atâta liberalitate mă fericea, consideram că așa era normal. Doar
mai târziu, comparând cu optuzitatea altora, mi-am dat seama că trăisem momente de har, parcă
impuse de Dumnezeu peste capul tuturor.
La Radio local, al meu era ”il pensiero religioso”. Missa conventuală, tot a mea, cu predica
mea despre viața de apoi. Cu ”Rosarianele” lui Don Tommaso fac adevărate spectacole, preotul este
în extaz, m-am simțit obligat să scriu un vers pentru el.
De pe 6 martie încep să predic la seminariști, zilnic. Iar seara, în catedrală, predica pentru o
biserică, plină ochi. I-am impresionat la culme timp de 8 zile cu ”Misterul numerelor 1-8”, trecând
de la Biblie la Părinți, de la simbologia muzicii la cea a mitologiei, de la echilibrul poeziei la
simbolul mistic al fiecărui număr.
Zilnic merg la școala unde sunt invitat să conferențiez. Dar mă opresc să urmăresc orele de
literatură italiană, unde mă simțeam mai câștigat decât la Universitate.Ce bine mi-au prins mai
târziu când mi-am dat Laurea în litere italiene !
Pe 11 martie, la ”circolo” de bărbați, povestesc Fuga mea și a lui Gigi. N-am văzut o așa
emoție și interes de public, ca acolo !
M-aș lungi prea mult să descriu bogăția apostolică și culturală pe care am fost lăsat liber să o
etalez. Cu veșminte și obiecte sacre din vechiul rit latin, păstrate prin dulapuri, am improvizat o
Liturghie bizantină, pe care am oferit-o cu un succes de neimaginat în toate bisericile mari.
Episcopul a slujit într-una din ele. Se supunea cu o umilință unică la întreaga mea regie, preoții,
 454

corul, lumea, la fel: de aceea a ieșit o slujbă bizantină autentică, pe care părea că o săvârșiseră de
când lumea. Smerenia episcopului mă extaziază și azi. Acest succes divin l-am avut oriunde am
slujit o liturghie bizantină reinventată de mine, obligatoriu spre a fi înțeleassă și gustată de oameni
care nu o mai văzuseră vreodată. De la Munchen la Leuca și de la Lourdes la Jerusalim, iureșul,
furorile, lacrimile de emoție ale populației, dar și ale episcopilor și preoților, înaintea prestării mele
și a lui Gigi, au avut accente papale. Nuu, nu exagetrez, Papa de la Roma nu ar fi putut avea
succesul meu, succesul nostru. El îl avea și îl are pentru că e Papă, eu nu eram nimic și nu sunt nici
azi, nimic. Și l-am întrecut în succes și fericire duhovnicească, de fiecare dată. Deo Gratias.
Poate că cea mai fascinantă experiență de predicare a mea la Nardò s-a săvârșit în seara de
24 martie, ajunul Bunei Vestiri, dar de fapt era Vinerea mare: predica celor 7 cuvinte ale Domnului
pe Cruce. Eu predicam pentru fiecare sfânt cuvânt cam 5/10 minute, după care o orchestră foarte
bună și un cor la înălțime atacau cu un concert măreț, comentând momentul. Catedrala plină,
episcopul la fel de smerit în a mă urmări cu ardoare. O senzație de fericire absolută, pentru că în
seara aceea mă simțeam în sfârșit în acea Biserică Romană și Catolică visată de mine de totdeauna,
în care splendoarea predicării era confirmată de splendoarea muzicii, iar înălțimea evlaviei
poporului și a smereniei ierarhilor atingeau culmi nevisate. M-am trezit repede din vis, pentru că
acea Biserică din visele și sufletul meu nu exista și poate nu a existat niciodată.

Trebuia să plec acasă, la Roma. Episcopul m-a rugat să fac totul să mai rămân. Mda, adică
să renunț să slujesc Paștele cu Monseniorul Tăutu și ai noștri! Gigi m-a asigurat, m-a înlocuit
și ...am rămas.
Duminică, 26 martie, Paștele latin. Don Giuseppe Raho mă invită în parohia lui, la fel de
plină, ochi, de oameni supra evlavioși și dulci ca mierea. Îmi oferă să botez personal pe copilașul
Pier Paolo. Oficial, diaconul latin botează public. A fost primul meu botez ca diacon, deși nimeni nu
știa afară de Gigi că eu mai botezasem la fel de solemn pe cât de clandestin, pe cei doi tineri
refugiați albanezi, în Campo din Trieste. Și azi, după fiecare botez săvârșit de mine, simt o fericire
negrăită. Nu știu dacă această fericire se datorează Harului pe care –l primești când botezi, sau
mândriei unei revanșe contra tiranilor eccleziastici care mă obligă să săvârșesc acest suprem gest
sacru pe ascuns, la miezul nopții, în plină Romă, ca în cel mai dureros gulag comunist.
Și așa, am dus-o, în predici, conferințe, mărturii, concerte, slujiri și binecuvântări, cine și
prânzuri elegante și vesele, dialoguri ca niște spovedanii, zi și noapte, fizic, de la 7 dimineața la
miezul nopții, aproape fără întrerupere; în mijlocul a sute și mii de persoane, uimite și fericite, care
mă adorau și pe care și eu le ador și astăzi,.... până la 1 aprilie, 1978, când, mai mult forțat de
 455

împrejurări, (școală, examene, nu mai știu ce mă presa să ajung la Roma), spre regretul unanim, am
părăsit divinul Salent și m-am reîntors bogat și plin de toate bunătățile, la Roma cea bătrână.

MANDURIA

La Nardò s-a înfiripat faptul providențial de a intra în contact cu un alt oraș, necunoscut mie,
care a devenit unul dintre cele mai importante ale vieții și ale sufletului meu: Manduria. Amicul
fratern și profesor din Nardò, Luigi Pinelli și soția lui, care locuiesc la Manduria, mi-au organizat o
conferință acolo, pentru profesori și persoane, în general, foarte elevate. Am avut parte și acolo, în
seara de miercuri, 29 martie, 1978, de un succes desăvârșit. Abordasem tema ”Marea muzică,
spiritualitatea și Biserica”, și i-am dus în extaz cu prezentarea Marilor Missae, de la Mozart la
Beethoven, de la Haydn la Schubert, până la Stravinski, genii fără de care nu ar exista un adevărat
geniu al Missei latine. Erau la curent, dar știau că totul era de domeniul trecutului. Și iubirea cu care
m-au învăluit s-a unit în acea seară cu un val de nostalgie al unui trecut pierdut și cu dorința de a -l
redescoperi.
A fost importantă, conferința aceea, pentru mine, vitală, chiar. Căci ea a altoit o legătură a mea cu
orașul Manduria și cu mandurienii, cu marea lor aristocrație dar și cu țăranii umili și bătrânele
evlavioase care invadau bisericile până la refuz să mă asculte, să mă adore, încât ei cu toții au rămas
până azi cea mai mare minune a vieții mele apostolice și sentimentale, întrecută numai de sublima
mea aventură de ordin biblic de la Ruffano, tot în Salent, confirmate de izbucnirea populației
elegante a unei parohii din Roma, care m-au pus pe cel mai înalt piedestal pe care poate fi pus
cineva, pe acest pământ, fără ca Lumea, societatea omenească să-și dea seama. Deo Gratias.

129.SEMINAR
Totuși, am plecat din Nardò cu o umbră în suflet. Din prima seară, am fost cazat la seminar,
o cazare de prinț; eram adorat de cei mici și de cei mari, apariția mea muta în lumină și bucurie
orice gest. Nu, nu este meritul meu, ci este meritul acestui popor salentin plin de lumină și de
înțelepciune homerică, pitagorică, normandă, pe care s-a altoit un creștinism profund și care se
trezește imediat dacă –l zgândărești cu vreo scânteie specială. Și totuș, pe 17 martie scriu aceste
cuvinte în jurnalul meu:
”Observ totul, dar mai ales ce mă doare: tirania din seminar. Acești copii, (10-14 ani) sunt
terorizați, din fericire, de oameni buni, dar din nefericire incapabili de educație. Spiritualul, Don
Raffaele, e pâinea lui Dumnezeu, ca om, dar dur ca educator și nu pricepe că la 10-14 ani, copiii
 456

nu pot simți ca oamenii la 50. Ori el asta cam vrea. Divertismentul lor este controlat, canalizat,
minimizat, joaca aproape nepermisă. Oh!
Îmi dau seama că Seminarul nu mai poate constitui, (dacă a constituit vreodată) o adevărată școală
de preoți spirituali, ci este doar o crescătorie de roboți dezumanizați, din care puțin ies curați. În
seminar, vocația nu se formează, se probează.”
În timp ce vedeam, simțeam și scriam, mă gândeam la seminarul meu ortodox din Craiova și
la cele din Blaj și Roma descrise cu groază de Mgr. Cârnațiu. Ooo, da, desigur, judecata mea este
definitivă. Seminarul meu, ortodox, a fost uman, rațional, natural, fără excese, deși cu destule
lipsuri. Acuzația mea contra seminarului ortodox este însă de ordin doctrinal, liturgic: acolo se
falsifică și se fanatizează copilul care trăia creștinismul spontan, natural, cu o zi mai nainte de a
intra pe porțile lui. Seminarele catolice procedau și procedează încă, invers. Oferă o doctrină
autentică și elevată, dar în mijlocul unui comportament inchizitorial, birocratic, mistificator până la
perfidie. Nu e de mirare că nu mai există vocații și seminarele sunt închise în Occident. Este un
mare har acesta. Numai ignoranții și cei de rea credință care nu știu realitatea de dinăuntru, numai ei
se lamentează. Seminarele tradiționaliste, lefebvriene sau sedevacantiste, cum s-or numi, sunt
cuiburi di fanatism, de ură și de înapoiere păgână, nostalici ai spadei și ai arderii pe rug a fraților ne-
robotizați. Încet, încet mi-am creat o filosofie contra seminarului, în sine, care nu formează preoți,
ci roboți care slujesc. Mulți se salvează, dar și din lagărele de exterminare s-au salvat câțiva. Nu
aceasta este soluția. Omul, preotul , artistul, zeul sau demonul se formează în Libertate. Libertate
fără adjective.
N-am putut spune nimic din toate acestea, nici copiilor, nici preoților. Nu m-ar fi înțeles
atunci, cum nu au înțeles poate nici când au pus lacăte la toate porțile din lipsă de ”vocații”.

Într-o seară, îi spun, mai mult în glumă, episcopului Antonio Rosario Mennonna:
-”Și dacă m-ați hirotoni ExcelențaVoastră și aș rămâne preot în dioceza Dv. care m-a primit
cu atâta drag”?
S-a schimbat la față, a devenit trist și posomorât:
-Nu pot, știu că nu pot, dar sunt sigur că amicul meu, Pater Hnilica va învinge bătălia în
favoarea voastră, cu Secreteria de Stat.
Așa că, tot blocat, m-am întors la Roma. Mennonna era mult prea isteț, ca să nu știe bine
lucrurile. Și confirmarea avută de la el m-a durut peste măsură.
XXX
Urc la Roma, să ajung în mijlocul luceferilor mei.
 457

Primul, Gigi. Apoi, Monseniorul Aloisie Tăutu, Pater Paolo Hnilica, Pater Lacko, Pater
Cadaru, Profesorii de la Pontificium, Mater Lodovica cu Oblatele dânsei, Sergiu Streza,... nici nu se
discută; Episcopul Josef Stimpfle, care în anul acela a venit la Roma de multe ori, cu diferite
treburi. Totuși, mi-a dat impresia că bunul Josef își găsea pretexte, și că, în realitate, venea pentru
noi. Și de fiecare dată se confrunta până la bătaie cu Mărimile Vaticanului, în ce ne privește. Și cam
degeaba. Mă uitam la ei, îi adoram și îi ador și azi, poate și mai puternic. Sfințenia lor nu ajuta prea
mult durerii mele, căci se autoblocau în spatele Dreptului canonic blestemat. Acest Drept Canonic,
precum canoanele ortodoxe, blochează farisaic și prin legalitate aparentă orice activitate pozitivă și
bună în Biserici. Naivii cred că nu este așa. Cei de rea credință știu aceasta perfect și jonglează în
mod perfid și sadic cu legile, cu Scripturile, cu amenințările, sublimând sau castrând poporul
credincios, după mișcarea apei. Luceferii noștri știau toate acestea, dar credeau că încălcând
normele canonice, treceau în erezie, neascultare și alte minciuni.
Mi-e necaz pe mine că mi-am dat seama numai azi, în 2020, de această cumplită mistificare
a sufletelor celor mai nobile. Cristos o spusese din primul moment, Sfântul Ștefan, numai de aceea a
murit lapidat. Sfântul Pavel, care a preluat cuvintele Domnului, în epistole, este tranșant. Degeaba.
Funcționarii liturghici îi cântă epistolele parcă înadins ca nimeni să nu le înțeleagă și să nu le ia în
serios. Eu m-aș fi mulțumit cu o hirotonire secretă, imediată. Desigur, asta i-am spus-o lui Pater
Hnilica din prima zi, abia ne-am cunoscut. Și i-am repetat-o abia l-am revăzut, la Roma. El, rîzând
angelic, a răspuns ca și de rândul trecut:
-”Da, și acum o pot face, dar nu vei fi niciodată recunoscut ca preot. Nu vei putea sluji
niciodată într-o biserică. Ai fugit cumva în libertate ca să trăiești clandestin o viață întreagă ?
-Nu, ziceam eu.
Dar aveam o a treia soluție: Să ne hirotonească secret, să putem sluji în secret, cu el, sau
singuri, căci important era de a avea darul sfânt al Euharistiei și al spovedaniei. După care, în
momentul în care amicii noști ar fi învins obstacolele puse de dujmanii sufletelor noastre, am fi
hirotoniți cu tot fastul, în văzul lumii, a doua oară, dar numai de formă. Episcopul Stimpfle putea
juca acest renghi celor care îl meritau, căci doar intenția contează, nu gesturile externe.
Uite așa îmi storceam creerii în patul de la Roma, între plânsete și extaz, iar Pater Lacko, de fiecare
dată, cu hohotul lui plin și nevinovat, îmi arunca câte o pastilă:
-Ehei, dragul meu, cu tine, toată Biserrica ar avea o altă față.
-Da, ziceam, cu mine, cu Gigi și cu frăția Voastră.
-Ha, ha, ha...
Dar se rămânea aci.
 458

Bine, acum știu mult mai multe. Mersi, la 70, adică 7000 de ani ! De aș fi avut mintea de
acum! Oh, Dumnezeu mi-a dat-o de la început, dar înapoierea mea în a-I înțelege mesajele a fost
totdeauna boala mea principală. Costul a fost că am suferit enorm și degeaba. Puteam să nu sufăr
deloc. Dar, desigur, asta se putea întâmpla numai unuia fără păcate, fără pasiuni, fără slăbiciuni.
Pentru că a pricepe imediat mesajele cerești și a intra imediat în acțiune potrivit lor, este doctoria
fericirii absolute și imediate pe acest pământ, care este darul celor absolut curați. Eu mi-am dorit, de
prunc, să fiu absolut curat, dar, se vede că......

130.ALDO MORO

M’am întors din Salent la Roma mult mai fericit, dar și mult mai îndârjit în a dori hirotonia
preoțească. Oh, și ce simplu ar fi fost ”să mergem la Boldeanu”, cum ne spusese Monseniorul în
acel moment al lui de foc! Da, dar ne-am fi întors la Roma catolică dintr-o Biserică anticomunistă și
am fi fost acuzați de a fi naziști, legionari, țariști și alte frumuseți….căci Biserica Părintelui
Boldeanu rămăsese singură să se lupte ideologic și moral contra lumii întunericului, care este
numai UNA: Comunismul.
În aceste condiții, uciderea lui Aldo Moro nu m-a impresionat ca act politic, ci doar din milă umană
contra unei victime ilustre. Iar carabinierii care-l păzeau au devenit automat martiri. Dar scrisoarea
Papei către teroriști, cu al său “Vi imploro in ginocchio” am luat- ca un alt gest al unui Papă
ambiguu, teatral, plateal, care lucrează cu două măsuri și care se roagă de comuniștii italieni
teroriști, în timp ce-i menajează pe Ceaușescu cu ai lui, aruncându-ne pe noi afară din Biserică și
nelăsându-se impresionat nici de convertirea, nici de pasiunea, nici de riscul total al vieții noastre
descris în multele Memorii pe care i le-am trimis. Da, a mai rugat și pe Caudillo, Francisco Franco
să ierte pe niște comuniști, teroriști, condamnați la moarte. Nu a făcut la fel față de nici un tiran
comunist care ucidea episcopi catolici. Sigur, o să-mi spuneți că Franco era catolic, deci Papa îl
considera un om al Bisericii. De cum se comportă Vaticanul, azi, cu memoria lui Franco, neridicând
nici un semnal contra distrugerii monumentului și mormântului acestui mare erou al Spaniei eterne,
de către actualul guvern răufăcător, patronat de un rege inexistent și corupt, îmi dau seama că nu
există nimic sincer și cu intenții curate în tot ce fac, în tot ce spun, în tot ce scriu, în tot ce gândesc
acești oameni care trec de rangul de credincioși simpli, în Biserică. De la sacrestanul- țârcovnic, din
opera Tosca până la Papă….. cu excepția episcopului Mennonna, a lui Stimpfle și a altora, cât să-i
numeri pe degetele de la o mână, nu există nimic curat în ”Danemarca”.

131.NUMELE LUI PATER LACKO NE SCOATE DIN ÎNCURCĂTURĂ

 459

Vineri, 7 aprilie, 1978. Ne vârâm într’o poveste din care am înțeles încă odată cine era minunatul
Pater Lacko. Totul începe cu un gest de extremă prostie a mea: o tensiune cu Gigi, pentru care nu
mă împărtășesc, dar el se împărtășește. Ca un copil mic mă apucă invidia și încep: ”ce ai făcut nu e
corect”. Și cu lămuriri și definiții dogmatico- canonice de prost gust, ne apucă discuția cu glas tare
în românește în autobuzul care ne aducea de la Pontificium. Când să coborâm, hop, doi polițiști care
ne iau la întrebări și vor să ne vadă documentele. Nici astăzi nu am înțeles de ce am fost opriți, în
mijlocul acelui haos de oameni din Largo Argentina. Nu se mai întâmplase niciodată, nu știu dacă a
fost o coincidență sau un semn secret al lui Dumnezeu, pentru păcatul meu. Poate că, în discuția
oarecum aprinsă cu Gigi, trebuie să fi scos eu vreo grimasă nouă. Sau au auzit un fel de chineză și s-
or fi speriat ?!... Mai eram și neras, n-aveam reverenda pe noi și, desigur, nici un document cu noi.
Razie sau control vizat. Nu vom știi niciodată. Sigur, Aldo Moro abia fusese răpit și poliția căuta
teroriști. Și… ne-a găsit pe ”noi doi”. Ne-au încărcat în mașina lor, ne-au plimbat prin tot centrul
istoric, și cu girofarurile aprinse și tu tu tuut, de se auzea la Atlantic, ne-au făcut să vizităm jumătate
Roma, oprind și traficul ca să treacă ei cu cremenalii, vezi, Doamne..., înainte de a ajunge în
minunata piață a Sfântului Ignațiu unde aveau sediul. Pe mine m-a distrat grozav, căci nici eu, nici
Gigi n-am simțit, chiar niciodată, vreo frică sau vreo temere, când ne-am găsit în mâinile forțelor de
ordine italiene.
Nu am putut arăta nimic. Numai biletele de autobuz.
Inspectorul întreabă:
- Nu ne puteți da vreun nume al cuiva care vă cunoaște?
-Da, mulți monseniori din Vatican ne cunosc, dar ...
Mersi, ce să spui, cum să povestești, ce nume să dai, să fie credibil? Nu erau computerele de
azi, nu exista evidența imediată ca acum.
(Și când mă gândesc că aș fi putut spune: ”Cardinal Philippe, Episcopul Brini !” Dar nici chiar
așa...În nici un caz nu am fi implicat pe Aloisie Tăutu, să-l speriem degeaba).
Dar eu am apucat, din pură întâmplare, să spun că suntem refugiați din Lagărul comunist, că suntem
diaconi catolici .
Gigi corectează:
- Suntem studenți la Pontificium Institutum Orientale, la Pater Michele Lacko!
Inspectorul ne-a privit cu admirație :
-Padre Lacko! Îl cunoașteți pe padre Lacko? El este profesorul vostru! Dar ce noroc pe Domniile
Voastre!
-Nu numai elevi, ci și fiii lui duhovnicești, el este tatăl și apărătorul nostru. Ne bucurăm că îl
cunoașteți!
 460

-Da, sigur că-l cunoaștem, cine nu-l cunoaște? Cine ne mai decodează monedele antice și piesele
arheologice pe care le recuperăm de la tâlhari și traficanți? Cine ne traduce expresiile latine,
grecești, slave, arabe? De câte ori prindem vreun hoț de monede vechi, sau găsim monede și
inscripții prin vreun loc, imediat îl chemăm și ni le rezolvă; el știe datele, locurile până și materialul
din care sunt făcute.
Știam că marele savant, Michael Lacko, știa toate limbile slave și multe altele. Înțelegea și româna.
Dar că numele său circula chiar și în Questură, că Poliția științifică și Garda financiară îl chemau să
citească documentele și pietrele antice și să înțeleagă și datarea lor, acest lucru ne-a lăsat într-adevăr
în extaz.
-A, daaa, ce om extraordinar! Și așa, nu mai termina cu laudele la adresa acestui colos. Noi nu ne
încăpeam în piele de bucurie.
Nu mai aveam nevoie de nici un document. Ne-au invitat să plecăm, zâmbind, parcă scuzându-se,
după ce le-am povestit și lor în câteva cuvinte despre evadarea noastră, despre ororile
Comunismului și despre idealurile noastre viitoare ...
Ba, Mareșalul ne-a și condus la ușa Questurii, rugându-ne totuși să ne luăm un document cu noi pe
drum, căci ei sunt siliți acum, după răpirea lui Aldo Moro și uciderea a 5 dintre colegii lor, să
cerceteze și să facă razii mai serioase în teritoriu.
Ce-am putut să fac până acasă, decât să comentez cu Gigi, fericiți amândoi, această stranie și
plăcută întâmplare - coincidență, în care, încă odată s-a revelat în fața noastră măreția lui Pater
Lacko, eleganța fără umbre a polițiștilor italieni și mai ales iubirea lui Dumnezeu, care ni se arată
prin toate, cu toate, în toate.
Am o criză de plâns stăpânită. Nu riscam să mă aresteze cineva, văzându-mă plângând în hohote pe
stradă. Dar, totuși….Era întâia Vineri din Lună. Eram și am rămas devotat acestei devoțiuni. Am
făcut Împărtășanie spirituală. Patruzeci de ani de ani mai târziu m-am trezit din această iluzie pioasă
a ”împărtășaniei spirituale”. Te unești spiritual numai cu esența divină. Cu Euharistia te unești fizic,
mâncând-o, sau nu te unești deloc. Dar, în fine, nu acesta este marele păcat al evlavioșilor creștini.

132.DOR DUPĂ ATMOSFERA LITURGICĂ ORTODOXĂ

Duminică, 9 aprilie, 1978, cânt cu vioara, ca totdeauna, la Missa maicilor,dar mă apucă un

dor nebun după Liturghia ortodoxă, așa că a doua zi fug la Russicum, al cărui cor, chiar și de
câteva persoane, mă mulțumește adânc, totdeauna. Ascultându-i, vezi cât e de adevărată gluma
că trei ruși fac un cor, trei nemți o fabrică, etc…..
 461

E drept că rușii de la Russicum sunt croați sau belgieni, dar n-are a face, vorba Monseniorului.
Așa că, în timp ce comuniștii italieni ucideau pe Aldo Moro, iar Ceaușescu colinda America în
vizită de mare anvergură,… eu alergam la Russicum, mușcat de dorurile mele, nelimitate. Și mă
perpeleam: ”când voi putea să te slujesc așa cum trebuie, Doamne ? Să am Euharistia Ta direct
în mâinile mele ?
Pe 24 aprilie, citesc Florenski, care-mi spune: ”Sf. Duh încă nu a făcut tot ce trebuie să facă”.
Divină conversație, între carte și mintea mea. Dar acest suspens îmi dă reacții stranii. Scriu:
”Azi, 26 aprilie, nu mai pot suferi cursurile; mi se par patetice, ridicole, dujmane”.
Oh, suflete al meu! Niciodară nu o să mai ai parte de cursuri atât de luminoase ca cele de la
Pontificium Institutum Orientale !
Mă consolez, și Gigi e în acord cu mine, să mergem la slujbele ortodoxe grecești de Paști.
Joia mare, vinerea mare, noaptea Paștelui, pe 29 aprilie, ocolind pe străzile Romei, totul a părut
ca un basm, desigur, neadevărat; eram cu sufletul la Bistrița, dar și la Athos, și mai ales la
amicul nostru, mitropolitul de Ioannina, Theoclitos. Am înregistrat totul. Oh, Linus, diacon latin
catolic! Făceam mătănii mai ortodoxe decât toți grecii la un loc, iar în noaptea Paștilor m-am
împărtășit ca-n vremurile copilăriei, dar de la ușa ortodoxă a altarului grecesc din Roma.
XXX
Maica Lodovica se întoarce amărâtă din oraș. A umblat prin curii și congregații. Rezultatul:
își varsă focul la noi; ”scomunicherei tutti”, i-aș afurisi pe toți, zice. Dar ea era deja pornită, de
cu o zi mai nainte, de vineri, când, mergând la Divino Amore s-a luat cu rectorul sanctuarului,
un popă șmecher și neserios: Don Pasquale Silla. Maica l-a luat bine în foale, dar dumnealui era
prea cinic ca să nu rîdă perfid de supărarea ei.
Scriu toate acestea, aici,căci așa m-am pregătit eu pentru hirotonirea care nu se vedea la capătul
acestui tunel fără sfârșit. Aceste episoade turnau și ele gaz pe foc.

133.STIMPFLE LA ROMA DE DOUĂ ORI, ÎN ACEA LUNĂ MAI

Și iată că pe 1 mai, 1978, o luni, avem din nou o frumoasă surpriză: Stimpfle la Roma.
Slujește solemn în italiană pentru maici și pentru mult popor în splendida Santa Maria del
Popolo, în divina piață cu acelaș nume, unde maicile noastre purtaseră pe Madonna pelerină,
care încă mai era venerată cu foc de sufletul romanilor.
A urmat prânz comun, iubire, discuții savante, promisiuni că totul va fi bine… rîsul sănătos al
lui Pater Lacko, nelipsit și de neînlocuit. Dar nimic altceva. Căci Monseniorul Casaroli nu
fusese disponibil nici măcar pentru Stimpfle, și deci, sărăcuțul, nu avea noutăți. Noi eram tot în
 462

suspans, în mintea și programele lor. Și nu le păsa că aerul ne făcea rău.Așa că pentru

următoarele zile, m-am simțit bolnav.
Duminică, 14 mai îmi dă o lovitură și Monseniorul, pe care Gigi, ca totdeauna, mi se pare
că a primit-o mai cu filosofie, ca orice lovituri pe care le-a mai primit în viața lui de înger
întrupat.
Ne prezentăm la slujbă, dar Aloisie Tăutu ne ia cam așa:
-Nu mai vreau nici o colaborare cu voi. Sunteți trădători ai Bisericii Unite, și gata. Dacă până și
boului aceluia de Cristea tu, Cătăline, i-ai scris că ”n-ați avut niciodată de gând să rămâneți
orientali și că ați vrut să fiți latini de la început !” Păi eu de-aia m-am luptat pentru voi : Să vă dau
pe mâna latinilor?
Avea dreptate. Cristea îi arătase scrisoareea mea, cu tendință clară de a-l scârbi de noi. Multe
prostii am mai făcut, scriind multe scrisori proaste la cine nu trebuia.
O clipă mai târziu, parcă i-a părut rău de ce a zis, și cu un ton de milă, Monseniorul a adăugat:
-Oricum, starea vostră se datorește faptului că voi aveți origine specială.
Se referea la faptul că eram din Regat și foști ortodocși, păcate grele pentru uniții ardeleni.
Convertirea nu contează prea mult, ba nici nu e crezută ca reală.
N-am înțeles în clipa aceea dacă lui îi părea rău că prelații uniți ne goneau cu ardoare, sau mai mult
că nu eram într-adevăr și noi ca ei, ardeleni și uniți get beget.
I-am explicat di nou, că rândurile scrise lui Cristea erau mai mult de răzbunare, dar și ca să-l asigur
că-l vom fi lăsat definitv în pace, nedormind el noaptea din cauza noastră.
Am slujit cu Aloisie Tăutu, a rămas Părintele nostru neprețuit până la sfârșit, a venit cu mare
plăcere la câte un prânz la noi, la Maici, ca să se bucure de noi; dar s-a cufundat în tristețe până la
sfârșit și, plecând el de la Coppelle, ”inteligenții” au închis-o, din lipsă de slujitori, iar el s-a închis
în sine în apartamentul său din via Cerveteri, Piazza Re di Roma, până la moarte. Și noi credem că
tristețea aceasta, din profunda deziluzie față de Prelații uniți dar și față de superiorii lor din
Vatican, indiferenți, optuzi și răi, i-a grăbit sfârșitul, la 28 sept. 1981.
Acum , gândindu-mă, nu înțeleg destul de bine ieșirea Monseniorului din ziua aceea. Noi
eram doar diaconi, veneam și slujeam cu el ”bizantin unit”, dar preoția noastră era blocată sine die,
nu numai de către prelații uniți, ci de Papă în persoană. Pașii noștri erau monitorizați de către
Secreteria de Stat a Vaticanului si de către Congregația Orientală, de Secretariatul pentru Unirea
creștinilor și de Comisia pentru Rusia, (din care făceau parte exact adversarii noștri cei mai
puternici), toți coalizați contra noastră cu destulă aprehensiune. În ce chip mai puteam fi și trădători
ai Bisericii Unite ? Nu ne povestea el mereu ultimele ieșiri de prost gust ale micului Tăutu, sau ale
lui Crișan, sau ale lui Cristea însuși, contra noastră? Că nici aceștia nu aveau stare. Noi eram centrul
 463

discuției lor. E de necrezut, dar adevărat. Când, ca preoți, după moartea Monseniorului, am vrut să
organizăm un Paște bizantin într-una din bisericile bizantine închise, din centrul Romei, pentru
ortodocșii și uniții amici cu noi, italieni și români, Monseniorul Traian Crișan, care în urmă, (de
boboteaza lui 1982) devenise și episcop prin Curie, s-a opus cu toate puterile, a telefonat rectorului
bisericii cu furie, silindu-l să ne gonească.
Acesta era halul duhovnicesc, pardon, spiritual, al uniților din exil. Dar pe acest dureros context se
suprapunea cercul magic al reîntoarcerii Părintelui Iosef Stimpfle la Roma, în cea mai stranie și
mai misterioasă dintre întâlnirile pe care le-am avut noi cu el pe acest pământ.

134.PRÂNZUL CEL MISTERIOS.

Joi, 18 mai.
Josef Stimpfle își anunță din nou venirea la Roma. Venea cu un mare grup din toată
Dioceza de Augsburg în pelerinaj in Urbe și la audiența generală a Papei în piață. Ne-a comunicat
că va merge expré pentru noi la Sacra Congregație Orientală, ca să se clarifice odată pentru
totdeauna ce să facă cu noi și din noi; și mai ales, când. Bineînțeles că ”va veni la prânz la noi”, de
data aceasta, la Pater Paul Hnilica. (Rosetta era în culmea gloriei sale!).
Și a venit aievea, vineri, 19 mai, la Monte Santo.
Nu știu de ce ai noștri au avut impresia cu toții că, de data aceasta, Stimpfle ar fi avut ceva mai
special să ne comunice. Inspirația a venit de la Pater Hnilica însuși, drept pentru care a invitat pe
toți la masă: “noi doi”, nelipsiți, dar și Pater Lacko și Maica Lodovica, ce a tras după dânsa pe lângă
suor Lucia și pe signorina Cecilia Capaldini din Roma și pe o mult prea stimată doamnă din Novara,
o mare amică a noastră, a tuturor. Janko, fratele lui Pater era mereu de față. Nu lipsea decât
Monseniorul Tăutu și doar ceva neprevăzut a făcut ca să nu fie invitat.
Păreau, toți, aduși de același gând, parcă neinteresați decât de un singur fenomen: să audă ce va fi
cu “noi doi”; să antreneze timpul și spațiul în favoarea noastră. Să împingă cu toții carul destinului,
ca să ajungem unde trebuia să fim: la hirotonia preoțească. Iată de ce îmi amintesc de acel prânz ,
parcă pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, încins cu o haină de umbre și raze, mai mult decât
toate celelalte întâlniri ale noastre, la masă sau la rugăciune.
S-a început în veselie, ca totdeauna. Cum puteai să nu rîzi numai auzind hohotul unic al lui
Pater Lacko, îngânat de dulcile cuvinte, de totdeauna, ale episcopului Hnilica și de râsul specific, ca
o melodie de Mozart, al bunului Stimpfle ! Dar, uitându-se la noi, se cufundau în tristețe. Evident,
Stimpfle care venea la masă direct de la Vatican, va fi adus alte știri proaste referitor la noi, pe care
 464

nimeni nu avea poftă să ni le spună; dar nici de prânz vesel nu erau capabili, cu tot hohotul aranjat
cu artă de bunul Lacko.

135.PREOȚIE? NICIODATĂ. DECÂT DACĂ......

Stăteam ca pe ghimpi. Cineva trebuia să comunice ceva, orice ar fi fost; a fi suspendați e mai
rău decât a cădea în gol. Sau poate invers, căci noi le probasem pe amândouă.
Și, deodată, doamna din Novara, atentând la tristețea prânzului, începu să întrebe insistent:
-Excelențele Voastre, eu sunt curioasă de o chestie care mă frământă de când îi cunosc pe acești doi
tineri: când aveți de gând să-i hirotoniți preoți ?Avem atâta nevoie de preoți, nu mai sunt vocații, iar
aceștia doi sunt obligați să facă pe diaconii care nu servesc la nimica, dacă nu ne pot spovedi
păcatele….
Stimpfle rămase pentru o clipă blocat. Nu se aștepta la o întrebare atât de abruptă și de
exhaustivă tocmai de la Doamna din Novara, cunoscută pentru fervoarea ei mariană și pentru
iubirea nețărmurită pentru Sfântul Părinte, căruia îi dedica zilnic un rozariu special. Și, acum, hop,
de când, cu întrebări jenante și indiscrete ?
-Oh, nu depinde de noi, scumpă doamnă, suspină bunul prelat cu accentul lui german,
îndulcit de vântul bavarez.
Dar cucoana insista:
- Cum adică, nu depinde de Dv. ? Nu este episcopul care hirotonește pe preoți?
-Da, dar el are nevoie de permis special, în cazul lor .
- Și e așa de greu să aveți acest permis ? De la cine? De la Papa? N-am mai auzit așa ceva
vreodată. Preoții noștri sunt hirotoniți de episcopul locului și nimeni nu se bagă în treaba lor.
-Eh, dar ”tinerii noștri” sunt speciali..
-Da, au sosit din Biserica Tăcerii
-Da, au sosit în Biserica… care tace, rîse silit Paul Hnilica.
Rîserăm cu toții. Fața și mimica stimatei doamne din Novara ne distra enorm.Mai ales că nu se lăsa
deloc, parcă aș fi împins-o eu de la spate. Evident însă că Cineva o împingea.
- Și...ce s-ar putea face pentru ca să fie hirotoniți preoți?
- Nu se poate face nimic, răspunde cu tristețe Monseniorul Stimpfle. Nimic. Băieții au făcut
tot ce depindea de ei. Si noi de asemenea. Restul nu depinde de noi.
Ce răspuns sibilin și misterios, demn de cea mai subtilă diplomație, în care, însă amicii
noștri prelați nu erau deloc specialiști!
 465

- Să așteptăm, să așteptăm zile mai bune, continuă părintele Lacko, la fel de sibilin, parcă să
evite o tensiune care urca și o situație jenantă pentru bietul Stimpfle.
- Dar doi episcopi care nu pot hirotoni doi băieți ... ..
-Nici măcar zece n-ar putea să o facă, fără permisiunea Secretariatului de Stat, oftă Pater
Paolo.
- Imposibil, a insistat femeia. Chiar nu puteți face nimic? Nu se mai poate încerca altceva?
La acest punct interveniră și Maicile, întărind fervorea cucoanei din Novara. Numai că ele
au fost mai discrete, căci știau acele amănunte absurde pe care biata femeie ”provincială” din nord,
(cum ar fi zis MonseniorulTăutu), nu le știa.
- Nu. Nimic.
- Nu -mi vine să cred, zicea stimabila, adresându-se maicilor. Ce, suntem în Rusia ? Vine
Stalin peste noi ? Doar nu e vorba de o încoronare de împărat, ci doar de o preoție a doi candidați
demni și pregătiți, plini de fervoare și de zel. Ori, nici asta nu interesează pe marii prelați care
baricadează drumul lor la altar?64
De data aceasta, Pater Paolo intervine, salvând pe amărâtul de Stimpfle căruia probabil îi
trecuse și pofta de mâncare:
- Nimic, chiar nimic nu putem face, Signora. Numai dacă Dumnezeu vrea să facă o minune.
- Minune? Care minune ?
Oh, n-ar mai fi zis-o și pe-asta! Acum și maicile, și doamna, și noi, țineam morțiș să știm care
trebuia să fie minunea. Lacko se prăpădea de rîs:
-O minune nu se cunoaște din nainte, ea sosește într-o clipă neprevăzută, ha ha ha.
- Dumnezeu știe, continuă Hnilica. Din punct de vedere uman, nu se poate face nimic.
După o lungă pauză, Pater Paolo a decis să răspundă:
-Miracolul ar fi….să moară Papa!
S-a izbucnit spontan într-un cor de exclamații și de gesturi sceptice.
În atmosfera de uimire pe care Hnilica o crease, în timp ce Stimpfle nu-l contrazicea, ci
dimpotrivă, dădea din cap a aprobare, Lacko, a adăugat imediat:
-Păi, să vedem, să vedem, poate că nu ar trebui să se meargă atât de departe ...
-Nu există altă posibilitate, a confirmat părintele Paolo, cu o față destul de gravă.

64
La mulți ani după acea zi, mai precis în 1998, Pater Paolo răspundea acestei teribile întrebări, adresându-se lui Gigi și
arătând spre mine: ”Cătălin este atât de naiv încât să creadă, ca și cocoana aceea de la masă, cum că cel mai mare
dujman al Bisericii și al preoților este Comunismul cu Stalin. N-ați înțeles că adevăratul dujman al Bisericii și al lui
Cristos stă în Vatican !”
 466

Toți au continuat să rîdă sau să surîdă. Am surâs și noi, dar eu am tradus imediat fraza cu ”cine știe
când”, căci dacă nu era un calambur sau o glumă proastă, Papa Paul al VI lea putea muri a doua zi
sau peste cinci ani.
După rîs, s-a lăsat cu o liniște palpitantă.
Cineva, poate eu, am întrebat:
-Ce legătură poate fi între moartea Papei și hirotonirea a doi bieți fugari?
Pater Paolo a continuat, cu față serioasă, deși părea că glumește. Dar Pater Lacko i-a luat
vorba din gură, explicând fenomenul,folosind mai mulți termeni juridici, așa… ca la orele lui, la
Pontificium:
- Când Papa moare și Sfântul Scaun este vacant, toate puterile intermediare sunt suspendate, astfel
încât diferiții Prelați care se opun hirotonirii băieților nu ar avea putere juridică spre a împiedica pe
Episcopii noștri să-i hirotonească.
-În acest caz, a continuat Pater Hnilica, eu sau fratele Josef, îi putem hirotoni fără probleme, până la
alegerea următorului Papă, pe care nu trebuie să-l așteptăm, căci vom fi din nou blocați.
S-a făcut o tăcere nervoasă, jenantă, plină de necunoscute. Ce bine că terminasem de
mâncat! Cine ar mai fi avut poftă de ceva ?Eu mă uitam la cei trei Părinți și nu-mi venea să cred că
erau puși pe glume proaste….
Deodată, dama din Novara, care începuse toată această discuție în favoarea noastră, strigă,
arătând Rosariul:
- Apăi dacă e așa, de astăzi voi oferi Sfintei Fecioare toate rozariile mele, ca să moară Papa !
Am izbucnit din nou în rîs, cu toții, mirați, peste poate.
Nu, nu se poate, nu am auzit bine niciunul. Doamna din Novara era cu totul devotată
”Madonnei și Sfântului Părinte”. Mai mult, nici nu vedea altceva. Era proverbială evlavia ei față de
cele două Persoane sacre. Deci, nu le putea pune una contra alteia. Nu putea zice ce a zis.
Și totuși a zis.
Fața ei era sublimată, luminată de o inspirație sui generis. A repetat că așa va face și ne-a promis-o
chiar solemn….
Datorită ei, prânzul s-a încheiat într-o veselie generală, cu rîsetele și calambururile de
rigoare ale inconfundabilului și luminosului Pater Michael Lacko, ca acestea:
- Eh, doamna aceasta nu știe cât bine poate să facă rugăciunea ei !Nu știe câtă bucurie face multora
o moarte a unui papă, câte șanse obțin unii în trei săptămâni de Scaun vacant !
Dar noi, îmbrățișându-ne cu Josef Stimpfle, la plecare, i-am arătat o față uimită și
perplexă.Totul ni s-a părut atât de suprareal în conversația de la masă și-n intervențiile fiecăruia,
 467

încât părea că universul întreg își cam rîdea de noi. De aceea, calambururile de atunci le gust doar
acum, când le recitesc în memorie și în paginile îngălbenite ale jurnalului meu zilnic.
-Mai vorbim, dragii mei, mai vorbim, ne spuse Josef. Deocamdată veniți cu mine, acum, la
orele 16 la Catacombele Sfintei Domitilla, să slujim împreună o Missă solemnă cu grupul meu cu
care am venit de la Augsburg.
Fără îndoială că ne-am dus, cu bucurie și resemnată speranță. Cine știe ce a vrut să spună
prin ”mai vorbim”?.
Am slujit cu onoare și evlavie. Ne-am plimbat printre ruinele dumnezeiesc de frumoase ale
locului și, El, cu o oarecare reținere, ne-a informat cam așa:
-Dragii mei, eu am fost și am vorbit cu Monseniorul Casaroli și am cântărit vorbele lui ca să
înțeleg că nu pot să vă hirotonesc în vara aceasta, în iulie, precum ne gândisem. Vă rog să veniți un
an în Germania, să stați în seminarul nostru. La anu' vom mai vedea.
M-am uitat la el cu o suferință atroce. Acest ”vom mai vedea” era mortal. L-am auzit de
zeci de ori, din toate gâtlejurile, te lăsa suspendat sine die între moarte și viață. Atunci am înțeles că
Biserica, la cele două suspendări clasice, pe rug și a divinis, mai adăuga și pe aceea a incertitudinii
absolute în care te lăsa, și pe care trebuia să o accepți ca ”voință divină”. Că voința lui Dumnezeu
putea să fie aceea, era probabil. Dar modul cum venea, prin deciziile fără sens ale superiorilor, ei
bine, aceasta a fost erezia morală a disciplinei juridice a catolicismului de când s-a maturizat după
anul 1000.
-Deci, nu se poate face altfel, îndrăznesc eu. Nu avem nici o altă șansă de a fi preoți mai
curând ?!
-Ba da, zice bunul Stimpfle. Dacă Pater Paolo își ia toată responsabilitatea, vă poate hirotoni
el. Desigur, ca și data trecută, cu documentele semnate de mine și încardinarea mereu valabilă, în
dioceza de Augsburg.
După sărutările de rigoare, alergăm la Pater Paolo. Ca să vedem ce mai înseamnă și ”data
trecută”. Probabil cea de la Gera Lario, unde nici nu s-a mai suit în avion.
Dar el plecase pe nu știu unde. Pe 21 mai, însă,vine acasă la noi, la maici, slujește Missa cu
noi, se oprește la masă și încearcă să ne clarifice. Dar, parcă s-au pus de acord, ne-a vorbit mai puțin
decât altă dată:
-Tot Casaroli e la mijloc și e împotrivă.
- Este el sau numai frica de el? întreabă Gigi.
-Ba este chiar el, a pus lui Stimpfle un vetto foarte aspru și abusiv, cum face el. Deci,
deocamdată nu sunt șanse. Dar Dumnezeu poate face mereu o minune.
 468

Adevărat. Pater Hnilica o spunea mereu, dar nouă nu ne-a venit în cap calamburul de ziua
trecută, cum că minunea ar fi fost moartea Papei. N-aveai cum să dai importanță unei asemnea
afirmații. Aaah, dacă eram Prinți de Gales, da, desigur, se putea gândi astfel. Dar de dragul a doi
sărăntoci ca noi, nu se deranja un Papă ca să moară, exact când trebuie. Și, apoi, absurdul ne
învăluia din toate părțile. Dacă în această glumă proastă ar fi putut zace un grăunte de adevăr,
însemna că eu, noi, ca să intrăm în Biserica Romano Catolică, mai întâi aceasta trebuia să rămână
fără cap. Cineva trebuia s-o decapiteze. Cine ?

Plâng. Mă duc în camera mea și scriu:

” Dumnezeu ne vrea perfecți, pe mine și pe Gigi. De aceea ne încearcă atât de mult. Oricum, ce
bine ar fi fost să fi fost hirotonit în România și apoi să fi fugit!"
Și gândul mi s-a întors la episcopul Iosif Gafton de la Vâlcea, care m-a refuzat, dar nu peremptoriu.
N-a mai fost timp să insist, dar bietul om, la sfârșit m-ar fi hirotonit. Poate chiar și pe Gigi. Mai
întârziam un an. După care ne-am fi luat tălpășița….Și nu aș fi părăsit-o pe Mami…
Oh, nebune gânduri ! Iar o luam de la cap! Șansa noastră de a fugi a fost Anul Sfânt. Care
luare de tălpășiță se mai putea programa un an mai târziu? Aaaa, dacă m-aș fi dus la vreun episcop
greco- catolic clandestin ! Dar te puteai încrede ? El s-ar fi încrezut în mine ? Și dacă mă prindea
Securitatea, acum, mai slujeam eu la sfânta Domitilla? Oh, istoria nu se face niciodată cu dacă și cu
parcă.
Și totuși. Cu mintea românului de pe urmă, am înțeles amândoi cum se desfășuraseră
lucrurile. Casaroli a fost aspru și abusiv cu Stimpfle, dar, fără să vrea, i-a aruncat pastila nimerită:
-”Nu înțelegeți, Excelență că însuși Sfântul Părinte este contra acestei hirotoniri? Și noi, eu,
Benelli, Villot, cei de la Secretariatul de Stat suntem împotrivă,desigur, pentru că împărtășim grija
Sfântului Părinte pentru binele Bisericii. Nu numai hirotonirea a doi fugari din zona sovietică dar și
activitatea și însăși prezența lui Hnilica la Roma este pentru noi o continuă problemă. El este un
adversar permanent al diplomației noastre. Este prieten cu cardinalul de la Varsovia, acel
nerespectos de Wyszynski, care și-a permis să se lege de persoana mea pe față cu acele oribile
cuvinte: homo casaroliensis non sum. Și ăsta merge pe aceeași linie, ținând hangul lui Mindszenty,
Beran, Trochta, Slypy, niște înapoiați care nu înțeleg progresul și pericolul vremurilor în care ne
zbatem. Noi facem tot posibilul să îmblânzim pe adversarul nostru, regimul comunist, iar ei, cu o
declarație, cu câte un gest necugetat, strică tot, de nu mai știm cum să ne mai scuzăm cu guvernele
jignite. Nu avem o nunțiatură, nu avem legături directe cu alde Brejnev sau Ceaușescu. Nici nu știți
ce greu se țese, prin câte căi secrete se poate ajunge la ei, ca să încercăm un compromis, o ieșire…
ca să vedem diminuată, dacă nu eliminată, persecuția credincioșilor noștri, și o eventuală
 469

regularizare a scaunelor episcopale, care de atâta amar de vreme sunt neocupate. Biserici fără
păstori, asta vreți în Lagărul socialist ?”
Și a continuat cam așa:
-”De fapt, nu înțelegem un lucru: ce legătură este între Excelența voastră și Hnilica ? El procură
dificultăți și Comisiei pentru Rusia, din care face parte și Mgr. Brini, superiorul direct al celor doi
tineri, fiind ei de rit bizantin. Ce v-ați băgat Excelența voastră cu ei în cârd ? De când ați devenit
bizantin? Ei, bine, cât timp veți avea relații cu Hnilica și-l veți ajuta în afacerile lui, să nu vă
așteptați de la noi la vreun răspuns pozitiv.
-Bine dar, pe băieți, eu i-am încardinat în Dioceza mea de Augsburg și doresc să-i hirotonesc
pentru Dioceza mea.
-Perfect. Luați-i de pe acum de aici, din mâinile lui Hnilica și ai uniților, și mă gândesc mai
ales la bătrânul acela de la Coppelle, un alt critic al nostru, care-și bate gura pe oriunde contra
noastră, mai ales a mea, de parcă m-ar cunoaște, de parcă ar înțelege ceva din interesele superiore
ale Bisericii. Îi duceți acolo, îi țineți în seminar, îi puneți să studieze, treaba Dv. Dar de hirotonire,
nici vorbă. Cât va trăi Papa Paul al VI-lea, să nu cumva să îndrăzniți să faceți vreun gest. Ați
înțeles ?
-Am înțeles.
Cam așa se va fi purtat conversația frățească între Prelați, între minunatele ziduri ale
Secretariatului de Stat.
Stimpfle a învățat lecția și ne-a transmis-o: ”Seminar, Germania, un an doi, vom mai vedea,”
etc… Dar lui Pater Paolo i-a spus restul: ”până nu moare Papa”. Și Pater n-a rezistat la insistența
amicei din Novara, și a spus-o așa, ca la un pahar în plus, drept pentru care îi binecuvintez în veci,
și pe ea și pe El, peste ani și spații. Problema însă nu se rezolva. Nimeni nu s-a gândit să aștepte
moartea Papei, fraza a fost luată ca un gest de batjocură la adresa noastră a tuturor, din partea lui
Casaroli, care, specialist în mistificarea cauzelor și efectelor, nu credea nici el ce spunea. Și-a scris
Memoriile, le poți citi și poți vedea negru pe alb cum se scrie istoria de către cine stă în vârf și
calcă peste cadavre.65
M-am gândit de multe ori că, la sfârșit, spiciul lui Casaroli să se fi terminat mai dulce, mai…
confidențal, mai șmecherește, tipul:
- Mai așteaptă, Excelență, de ce să supărăm pe Papa degeaba? Așteaptă să moară, nu știm dacă o
mai duce un an, sau doi sau trei. Imediat ce moare Papa, noi de la Secretariatul de Stat vă dăm toate
permisiunuile să faceți ce vreți.

65
“Il martirio della pazienza. La Santa Sede e i Paesi comunisti (1963-89)”, Ed.
 470

Am ceva argumente și în favoarea acestei versiuni. Oricum ar fi fost, numai așa a putut să
vie Pater Josef Stimpfle la noi la masă cu această idee năstrușnică pe care i-a transmis-o lui Pater
Hnilica,care a revelat-o în formă de glumă, de nu l-a crezut nimeni.
Aceste conversații dintre Casaroli și Prelații noștri, apărători și dragi, sunt doar reconstrucții
compilate de noi la zeci de ani de la desfășurarea faptelor, când protagoniștii plecaseră de mult spre
Rai. N-am avut curaj să-i întrebăm direct, mai mult decât ni se deschideau dânșii. Acum îmi pare
rău. Dar lucrurile nu se puteau întâmpla altfel. Desigur, le vom cunoaște cu precizie, dacă unul din
noi devine Papă, singurul caz în care, cineva în Vatican, își poate citi încă din viață dosarul secret;
sau, dacă nu, vom ști totul în fața Tronului dumnezeiesc.

136.JURNAL INTERMEDIAR
Întâi Maicile:
21.5. 78 Padre Paolo a venit să ne viziteze și a săvârșit și Sfânta Liturghie.
25.6.78 Părintele Paolo a venit la prânz cu o doamnă, o domnișoară slovacă și o călugăriță
laică din Cehoslovacia.
28.6.78 Sosește unchiul diaconului Lino din România,Nicolae (Popian).
29.6. Lino și unchiul său merg la San Pietro să-l vadă pe Sfântul Părinte
3.7. Spre marele nostru regret, seminaristul Sergio a trebuit să plece în America. Ne vom aminti
de el când vom vedea apărând prima stea în fiecare seară. El va face același lucru cu noi.
5.7.78 În cele din urmă, după atâta nedumerire a noastră, surorile dominicane au părăsit casa,
dar nu putem intra încă în camere, trebuie să așteptăm administratorul.
17.7.78. Lino a plecat cu unchiul său în diferite orașe din Italia.
21.7. 78. Spre marea noastră bucurie, Arhiepiscopul Mons. Antonetti și administratorul,
Domnul Dieci, au venit să facă contractul pentru casă. Adică plătim facturile, electricitatea,
apa, telefonul, gazul, dar nu plătim nicio chirie.

Pe 26 mai 1978, s-a săvârșit ultima oră de școală ”normală” din viața mea. ”Nu mai sunt
student”. Așa am scris atunci în jurnal. Fără să ghicesc că în 1983 voi fi ispirat să mă înscriu la
Universitatea de Stat, la Facultatea de litere și filosofie și să-mi procur o frumoasă Laurea italiană
”laică”. Am devenit încă odată student alături de copilași de 20-25 de ani, ce nu știau nimic de ce
înseamnă fugă, exil, altă țară, altă limbă și nici un drept avut normal, ci doar furat.
 471

Duminică, 28 mai, Monseniorul slujește nunta românului refugiat, Sabin, cu o sârboaică

americană, care s-a îndrăgostit de el și el, cred, de ea. Era nunta a doi inși fără drepturi și fără patrie,
pe care nimeni n-ar fi slujit-o în aceste țări democrate și formale, care cu legi absurde lipsește pe
oameni de drepturi fondamentale, altfel decât în tiranii. Dar exista o portiță, mică precum un truc:
slujirea în Vatican, Stat independent, care atunci era mai uman decât acum, rezolva cele
nerezolvabile în alte părți. Ce nu reușeai în Italia, de la cumpăratul țigaretelor speciale până la
recunoașterea unei nunți civile, reușeai în Vatican, dacă știai lecțiile. Trucul Monseniorului l-am
învățat și noi; și prin biserica parohială a Vaticanlui, Sfânta Ana, pe mulți am adus la Cristos prin
botez și multe nunți am sfințit, cât a mai ținut. Nu știu de ce li s-a părut Papilor succesivi că
Vaticanul era cam prea tolerant, când în realitate fusese capitala intoleranței, timp de o mie și multe
sute de ani. După 2000, Curia a decis să slăbească lanțuri de care nu se plângea nimeni, căci erau
desuete și să strângă cureaua exact la ceea ce bunul simț păstrase liber și accesibil. Să mai slujești
acum un Botez sau o nuntă fără o mie de permise din afară, să mai slujești în Sfântul Petru o Missă
privată când te simți inspirat, fără nici o programare complicată, ca azi, ei bine, toate acestea au
devenit o himeră. Chiar și Banca nu mai face înlesniri pentru muritorii de rând ca altădată. Și chiar
Arhivele au devenit mai greu de vizitat.
În acea zi, ne prezentarăm să slujim și noi cu Aloisie, la acea nuntă, ca totdeauna.
-Nu, nu vreau să mai slujiți cu mine. M-ați trădat, ați plecat la latini, ați abandonat Biserica unită, nu
mai vreau să știu de voi.
Și a slujit singur , doar cu bătrânul Mario.
Ne-a amărât, dar bănuiam că nu o făcea serios. Pregătise deja scrisorile lui de recomandare
pentru preoția noastră și nu ierta pe cei de la Congregație, ori de câte ori se arăta pe acolo. Regret
acum, cu tot sufletul, că n-am fost mai atent, mai ispirat, să-i fiu mai aproape, să-l conving cu toată
forța, că el reprezenta pentru noi, cum reprezintă și azi, cel mai important personaj al vieții noastre
din exil. În absolut.
Pe Gigi se părea că-l menaja mai mult. Avea și dreptate. Eu am avut slăbiciunea să-l contrazic, nu
odată, și doar acum îmi dau seama că nu aveam dreptate și nici dreptul de a-l contrazice. Dar acest
păcat l-am făcut cu toți cei pe care i-am iubit mai mult. Ce să mai zic ?
Ne-am distrat în acea zi cu situația amicului Sergiu Streza, căruia episcopul Cristea i-a spus,
așa, cât să-i ofere o duminică relaxată:
-Dragă, eu te-aș hirotesi citeț, dar trebuie să-ți reproșez că nu duci viață de seminar.
La cei 32 de ani cât avea, plus titlurile universitare pe care le dobândise, bietul Sergiu locuia
oricum în Colegiul ”Damasceno”, alături de Cristea. Pe drept cuvânt se simți ispirat să-i răspundă
cam înțepat:
 472

-Dar Dv. nu vă dați seama că ”Damasceno” nu e un seminar? Ce vină am eu ?

Din păcate, aveam cam demult cu noi în casă, cu Maicile, in via Torresina, un preot straniu,
slovacul Ignațiu. Era necesar, căci maicile aveau nevoie de Missă zilnică și Pater Paolo nu avea alt
cadou mai bun. Dar Ignațiu și-o luase-n cap și se credea rector de seminar, iar noi, ca niște ”nimeni”
deveniți diaconi, trebuiam să fim controlați,(de el) spre a fi demni de preoție.
Ne arunca pastile și apropouri pe care nu le puteam și nici nu voiam să le luăm în serios.Cătrănit și
înfuriat pe noi, pentru disprețul nostru față de regulile de seminar, a găsit ocazia să-l întâlnească pe
concurentul lui la acuzații, pe episcopul Cristea și să-și verse focul contra noastră. Cristea a avut
naivitatea să-i sufle lui Sergiu într-un moment de enervare că:
-Dragă, să știi că preotul Ignațiu, care stă cu ”cei doi” în casă și te cunoaște bine și pe
tine, mi-a spus despre voi trei, niște secrete distrugătoare. Așa că……
Mda, mari secrete. Le știa toată galaxia.
Între timp, Gigi se spetea pentru toți, mai ales pentru acest Ignațiu. Nu se putea veni pe jos
acasă la noi, în via Torresina, ci de la stația de autobus, cei 3 km printre rugi și gunoaie romane,
erau parcurse de mașina cu care Gigi făcea dus -întors de dimineața până noaptea. Iar Ignațiu ieșea
în oraș cam des. Desigur, acest exercițiu nu făcea parte din programul (sadic, inutil și absurd) al
unui seminar. Dar cu Ignațiu n-aveai cum vorbi. Mai târziu, Maica Ștefania ne-a șoptit că bietul
iezuit avea o boală secretă, grea și mortală, care se manifesta cu dambla totală. Putea oricând să-și
spargă capul pe treptele și caldarâmul de ciment al prea lungii noastre clădiri. Doctorul îi spusese
direct că va muri în curând. El, deci, știa, și era vesel, rîdea, cânta și se ruga. Ne-a apucat o milă
nesfârșită de el, iertându-i absolut orice vorbă și mișcare, până la sfârșit.

Pe 30 mai, cânt cu Gigi o întreagă Liturghie, în mașină, în timp de conducea. Am cântat și

imnele latine și pe cele bizantine, ba și pe cele de noi inventate. Mi-era atât de milă și de el! Era așa
de supus, așa de tăcut, așa de imediat la treabă, atât de prețios pentru noi toți! Pe cine mi-aș mai fi
vărsat focul zilnic, de n-ar fi fost el ? Cântând acea liturghie, aplicam lui Iisus o vorbă dintr-o
romanță a neuitatei Mia Braia: ”Iubitul meu, cu chip ca în povești, Cât te iubesc, atât de-aproape-mi
ești”; știind sigur că Iisus nu avea nevoie de romanțe. Dar i-o cântam ca să mă ierte că-l supăram
pe Gigi. Mă autoiertam, așa cum mă ierta și Gigi, știind el că nu fac nimic cu rea intenție, și dincolo
de prostiile inerente, rămânea și rămâne o mare și imensă venerație pentru el.Care se chiamă și
iubire și apreciere.
Iar când m-am întors acasă, m-am pus pe recitit niște pagini din sfinții părinți și am rămas desgustat
de ura cu care au scris tot ce au scris, aruncând venin asupra ”ereticilor”. Nu, nu eram pornit contra
lor ca acum, încă nu sosise Papa Francisc care să mă învețe iubirea adevărată cu care se gândește, se
 473

proclamă, se predică, se scrie, se acționează, dincolo de doctrine și dogme; dar simțisem și simt încă
pe pielea mea urmările acelui zel și preferam pe părinții apostolici la cei de mai târziu. Dar mi-am
cumpărat ”Aventura di un povero cristiano” de Ignazio Sillone, care mi-a confirmat, citindo-o cu
sete, cât de departe poate fi Ierarhia superioară a Bisericii de Creștinism ! Noi trăiam în A. D.1978,
și sufeream cumplit, dar în 1300, pe vremea lui Papa Bonifacio al VIII-lea, cel cu palma lui
Godefroy, nu am fi avut nici o șansă de supra viețuire.
Pe 2 iunie, întreb pe Domnul de ce trăiesc, căci nu știu întru totul de ce. Maicile au plecat să
petreacă Vigilia nocturnă în cinstea Inimii neprihănite, ce se sărbătorea. Ele știau de ce trăiau. Eu
mi-am răspuns: ” Măcar ca să pot vizita tot pământul”. Ah ce dorință mi-a venit, să parcurg globul
întreg! Și mii de popoare să vie să-mi ceară Botezul. Acest vis mă stăpânește și azi.
Pe 4 iunie, Maicile dominicane, cu care împărțeam imensa casă, și care se pregăteau să se
mute, ne fac o mare, mare surpriză: ne iau de mână pe amândoi și ne duc în niște magazii de la
subsol, unde ne deschid niște lăzi. Erau acolo veșminte liturgice latine vechi și nemai folosite,
aruncate, după reforma conciliară, la gunoi. Potire minunate, crucifixe, mantii de procesiuni, totul
cusut cu fir de aur și argint, de o artă desăvârșită. Mi se părea că sunt în fața comoarei din Monte
Cristo. Pentru ele a fost o eliberare să ni le dea nouă, pentru noi o îmbogățire uriașe. Și azi, după
zeci de ani, le port la sărbători, le admir și le iubesc. Desigur, privite cu ochii Domnului, te uiți la
ele, mai ales cum au fost disprețuite de slujitorii care le venerau până ieri, și-ți zici cu Ecclesiastul:
Mateotis mateotiton, ta panta mateotis66.
Pe 5 iunie, sărbătoresc pe mămica mea, Dida, care ar fi împlinit 56 de ani. Pater Ignațiu mi-
a slujit-o cu evlavie, îi trecuseră bâțâielile. Sigur, mă durea faptul că nu puteam s-o slujesc eu,
fiecare zi care trecea fără Jertfa euharistică mi se părea pierdută, Împărtășania singură nu este
suficientă în raportul euharistic cu Cristos. Ori aceasta a fost și încă este marea lipsă a Bisericilor,
da a nu hirotoni cât mai mulți preoți, pentru ca slujind Sacrificiul Euharistic, în oricare rit și chiar
fără un rit special, slujirea și unirea lor cu Domnul să fie mult mai plină.Că, vorba aceea, : ”de ce
să-ndur povara unei datini, a cărei slovă mă nedreptățește și-o lume-ntreagă mă dezmoștenește ?”67

137.IARĂȘI GIGI.

Pe 10 iunie, 1978, orele 16-17 , sosește în fugă într-o vizită neprevăzută, Signor Minante.
-Am o treabă la Padova, și nu-mi vine să plec singur în mașină. Cine dintre voi vrea să vie cu mine?
Ne întoarcem peste vreo 3 zile. Hai, că Padova merită plimbarea.

66
Ματαιότης ματαιοτήτων, τα πάντα ματαιότης.
67
Shakespeare, Regele Lear.
 474

Ne uităm unii la alții. Gigi, gata mereu să se sacrifice, mă îndeamnă. Dar și eu nu mă las mai
prejos: ”du-te tu, te mai odihnești”.
-Da, mă pot și duce, dar ce se fac maicile în aceste zile fără mine ?
-Hai, hai, du-te, du-te, nu te uita înapoi, se descurcă, le ajută Pater Ignațiu.
Rîdem. Gigi s-a repezit imediat în cameră și în câteva clipe a fost gata. Mă uit după mașina care
dispărea, mă sui în camera mea și scriu în jurnal: ”sunt fericit pentru Gigi.Cu ce bucurie a plecat,
sărăcuțul, să mai schimbe tensiunea și corvoada! Dar tot cu grija că este util comunității. Și eu,
care-l necăjesc, abia după ce pleacă îmi dau seama cât e de scump, cât de stupide sunt supărările
și pretențiile mele !”
Mă consolez, compunând muzică și citind ceva hazliu pentru Maici.
M-am întristat pentru Sergiu, care ar fi vrut să plece în SUA, să-și vadă tatăl, preot în vârstă, care a
pătimit pușcăria comunistă pentru credință. Dar nu poate:
-Mi-au spus că dacă merg acolo, nu mă mai pot întoarce decât peste un an, și deci, pierd școala.
-Hai să ne consolăm cu marea muzică, îi zic.
Și el este un mare consumator de muzică, având părerea lui Cioran, că Muzica pentru orchestre,
coruri și soliști cu voci școlite care ating perfecțiunea este cucerirea esențială a Occidentului,
fenomen unic al sufletului omenesc. Ce m-aș fi făcut, acum, fără Verdi, de exemplu? Nici un
breviar nu e mai bun decât contemplarea marei muzici. Ea este adevărata icoană prin care mă
întâlnesc cu Dumnezeu: Opera, mai ales, a lui Verdi și a lui Mozart, oricare notă ar fi scris aceștia.
Am serbat pe Sfântul Anton ascultând Rigoletto, cu Giuseppe di Stefano, Maria Callas și Titto
Gobbi și mi-am zis: ”nu mai am nevoie de nimic pământesc. Verdi mi-a readus pacea”.
Între timp, la miezul nopții sosește Gigi cu Signor Minante. Povestește cu entuziasm.Între
entuziasmul lui, iubirea maicilor și armonia operei, am trăit bucuria puținelor momente de inițiere
cerească, simțind prezența lui Tăicuțu Popian, a tuturor celor iubiți, a îngerilor, a sfinților, a lui
Dumnezeu. Timp de trei zile m-am simțit atât de bine, încât m-am mirat și eu cât am evoluat în
simțiri. Când episcopul Pleșca ne spusese prin martie, 1976, că, ”spre a fi liniștiți și în siguranță, să
ne retragem într-o mânăstire prin Italia”, surâdeam în mine: ”ce, mânăstire! Bine, dar acum unde
sunt? Și n-aș mai pleca de aici”.
Și iarăși scriu:
”Anul trecut voiam să plec în Luxemburg, unde parcă mă coborâsem într-o reîncarnare trecută.
Sau în Elveția, Germania, etc… Acum, nu m-aș mai mișca de aici.
Doream ritul latin, când stăteam cu arabii și indienii în colegiu. Acum, ce aș mai merge la liturghia
bizantină a episcopului Cristea, dincolo de cum mă urăște el pe mine. În țară, cu unchiul Nicu
 475

alături, visam să mă stabilesc în Noua Zelandă. Aici, nici că mă gândesc să părăsesc Roma
vreodată!”
Este și meritul lui Pater Tomas Spidlik, care cu Cursul lui ”despre rugăciune și meditație” pe
care l-am sorbit cu ardoare, a întrecut toate manualele și filocaliile puse împreună, subliniind exact
ce -i trebuie inimii ca să se roage mai adânc ! Numai pentru asta și și-a meritat din plin titlul de
Cardinal.
Dar eu am rămas același, în ce privește dorința de a fi profesor, fie și la un seminar, dacă nu la
Sorbona, Harvard, Gregoriana sau Sacro Cuore, unde aș avea atâtea de spus ! N-a fost să fie !

15 iunie, 1978. Auzim că președintele Italiei, Giovanni Leone își dă dimisia. Toate
partidele se bucură, chiar și al lui, sau, poate tocmai al lui.
M-am mirat, dar nu cine știe ce. Demult se dusese pe copcă seriozitatea în politica italiană, de când
cu deschiderea la social- comuniști. Bietul om îmi era simpatic, gustasem mesajele lui de anul nou,
cu totul diferite și ontologic superioare celor ale șefilor comuniști pe care-i suportasem o
viață'ntreagă. Pe Leone l-au acuzat de toate scandalurile. El n-a răspuns, nu s-a apărat și rău a făcut.
Mai târziu a fost declarat nevinovat în mod oficial, deci, intuiția mea fusese justă. Detractorii lui i-
au scris o scrisoare publică de scuze. Mi-a părut bine pentru el, fusese președintele acelei țări care
mi-a redat onoarea și libertatea, tocmai în zilele în care atingeam pământul ei sublim. Pe Leone l-a
răzbunat Dumnezeu: a trăit destul cât să vadă aruncați la coșul istoriei pe toți dușmanii ideologici și
personali, așa cum îmi urez și mie, și lui Gigi și tuturor celor care merită această plăcere.
În aceeași zi, tot pe 15 iunie, 1978, primesc onoarea, alături de Gigi, de a deveni
Licentiatus la minunatul Pontificium Institutum Orientaliun Studiorum, cu Magna cum laude,
probatus, Licentiatus in scientis ecclesiasticis orientalibus est renuntiatus. ss. Jan Rezac SJ.
În ochii mei acesta era magisterul pe care n-am apucat să-l mai dau la București. Iar a treia diplomă
de la Gregoriana, din 1981 am numărat-o ca doctorat. Iar adevăratul doctorat l-am dat mai târziu, în
1983, laic, în Litere italienești, adăugând o nouă competență a mea, pe lângă cea în alte tipuri de
litere.
Ca să spun drept, pe 7 iunie, Père Dejaivfe nu s-a arătat prea mulțumit de ”tezina” mea. În
ea, după el, Ortodoxia apărea prea neagră. Ecumenismul ”ne cere să menajem pe ceilalți”. Dar eu
nu am comentat Ortodoxia, am dat numai texte și documente despre colaborarea ei cu regimul
odios, nu numai în a-l lăuda, ci și în a distruge pe uniții catolici. Ori,”contra factum, non valet
argumentum”. În fine, scumpul savant francez pe care-l ador și acum, peste vremi, m-a cam
deziluzionat în această privință. ”Științific” fusesem eu, de data aceea. El devenise dintr-un hop,
romantic, împăciuitorist, ceea ce nu șade bine într-o teză științifică.
 476

138.IAR PATER LACKO ȘI HNILICA.

Duminică 18 iunie, vine, ca de obicei, Pater Lacko să ne slujească Missa solemnis. Nu

lipsește vioara mea, nici calambururile lui de o profunzime și de o vioiciune desăvârșită. La masă,
și-a dat drumul, pornind tot de la plângerile mele contra Sfintei Congregații Orientale: așa, ca să mă
consoleze, vorba vine, că nu există seriozitate pe nicăieri.
-Ha ha, pe vremuri, Cardinalul Congregației Orientale se îngrijea de gospodăria Papei, care
avea vaci, găini, rațe și alte viețuitoare. Cardinalul Testa, -era prin '63-'64- a primit în dar un taur
pentru cele 5 vaci ale Papei, de la un slovac american bogat, îl știam, se chema Roman. Nu se
ocupa de altceva, vacile erau importante, dădeau lapte curat… așa că n-avea timp de poveștile a tot
felul de orientali care se adresează Congregației. Azi nu mai știu dacă tot de vaci se ocupă
Cardinalul Philippe, dar, după cum se mișcă, nu de la el poate veni dezlegarea poveștii voastre. Fiți
liniștiți, se va rezolva curând, ha ha, știu eu de ce.
Acesta era Pater Lacko.
Știa el de ce ! Ha !
Da, bine, dar noi așteptam un răspuns pe care Pater Paolo ni-l promisese, doar ne spusese
solemn că nu se lasă cu răspunsuri ca cele date lui Stimpfle.
-Ha ha, Paolo nu are timp, dar și el, știe el ce știe…fiți linștiți, preoția voastră e la
orizont.
-Oh, Pater, dați-ne mai multă siguranță.
El voia să ne-o dea, căci, vorba aia, știa el ce știa, dar nu deschidea gura dacă nu avea toate
datele, punct cu punct. Iar Pater Hnilica, mai mult ca niciodată, dădea impresia că se dezinteresa,
nu numai de noi, dar și de Maici și de tot ceea ce programasem împreună.
Ce rău îmi pare că l-am judecat astfel, chiar și pentru o clipă ! El avea gândul la zeci de lucruri, dar
le împingea înainte pe toate, numai de indiferență nu-l puteai acuza.
Telefonez zilnic, și de trei ori pe zi. Ei bine, pe 19 iunie, reușesc să-l găsesc.
-Da, scumpule, am vorbit din nou cu amicul Stimpfle, am insistat. Dar el repetă că tot de la
Casaroli trebuie să vie ceva. Nu poate să se miște și nici nu vrea să facă război deschis cu Vaticanul.
Aveți și voi ceva răbdare. Nu stați în apă. Aveți Împărtășania zilnică, bibliotecile Romei,
frumusețile ei , dragostea noastră și pe Pater Lacko. Hai, vă rog, bucurați-vă de ele. Va veni și
preoția și o să vedeți cum veți uita de toate aceste suferințe, pe care acum le trăiți pentru Cristos !
Ce să mai zici ?Cum poți să contrazici pe un asemenea Înger în trup ?
 477

Eu știam că aveam păcate de ispășit, nu mari, dar multe și continue. Deci, dacă vocația mea
este sfințirea și lumea cerească, ce mă oprea să urc treptele acestei dureri, atunci când încă aveam
timp !?
Citesc Memoriile Maicii Lucia de la Fatima, alternate cu Don Camillo si Ionesco. Acesta eram eu,
și mai sunt și azi, tot la fel. Deci, cum era și natural, nu m-am resemnat. L-am așteptat pe Pater
Paolo să vie din lungile lui misiuni.
Joi, 22 mergem la el acasă și vorbim prelung, toată dimineața. Frumos, iubitor, consolator, a sta cu
Padre Paolo în fața ochilor era un extaz. Totuși. Aceleași predici despre suferința purificatoare și
despre răbdarea mântuitoare. Îi zic:
-De la Dv. accept aceste discursuri, dar de la cei ce ne fac să suferim nu le accept. Voi ști că
Dumnezeu mă va ierta pentru păcatele mele când vom scăpa de Curie și vom deveni preoți.
-Între timp, trebuie să fii calm.
-Din păcate nu sunt nici calm, nici sfânt, ca să primesc preoția cu sfințenie. Dacă nu erați Dv, Pater
Lacko, Maicile, nu vedeam partea bună a Bisericii Catolice, în nimic.
Plecăm după ce ne-a consolat cât a putut, căci după el, salvarea noastră nu era departe.
Eu am coborât din lift cu jumătate fraza pe care nu i-am spus-o: că ”bunătatea lui și a
câtorva prelați, maici și credincioși m-a înșelat, făcându-mă să cred că ei erau Biserica Catolică.Nu,
nu erau ei. Biserica Catolică este o mașină absolutistă inumană în care Cristos s-a rătăcit și se sbate
să iasă afară. Totul e absurd în ea, totul e nedrept. Retractez toate idealizările visate de mintea mea,
în țară, pe când înotam acolo într-un întuneric de alt gen.”
Gigi nu zicea nimic. A apucat și el să zică, așa cum zice el, totdeauna:
-Să vedem și partea bună, că, altminteri, disperăm.

139.BISERICA ȘI PARADOXUL EI

Și, aievea. M-am gândit tot drumul: această Biserică Romană, cu o Curie atât de
răufăcătoare, are maici, opere, monumente, fapte: extraordinare și valori nebănuite. Disciplina a fost
creatoare, căci a umplut lumea de sfinți. Ceilalți, ortodocșii, protestanții, or fi mai umani, mai
spontani, mai nedisciplinați, dar n-au nici sfinți, nici valori care să poată concura cu cele ale Romei
Papale. Pentru prima oară în viață mi-au venit astfel de gânduri pozitive despre o Curie infamă, care
are totuși un rost al ei, în providența catolicismului. Gânduri care mă unesc cu sentimentale mele
din țară. Neizvorâte din durere, ci din logică și judecată.

140.IAR GEORGE BĂLAN ȘI PARADOXUL LUI

 478

Cum ajung acasă, sunt chemat la telefon de muzicologul George Bălan, care se aranjase în
Germania, inventând o asociație de muzicieni cu o revistă, Ars libera, care n-a mers. Mă chema
insistent în Germania, spunându-mi că el îmi oferă șansa vieții mele; că să-i spun asta și colegului
meu, pe care nu-l cunoștea, că ”dacă nu lăsăm Vaticanul care ne va suge sângele până la ultimul
strop, și nu venim la el, pierdem aievea șansa vieții și o vom găsi doar într-o altă reîncarnare”-.
Era a treia oară că-mi spunea astfel. Prima oară la Sinaia, a doua la București, dar nu știa că eram pe
punctul de a fugi din acel nămol. După care a fugit și el, demonstrând că nu ar fi putut să-mi ofere
șansa vieții în România ocupată de infern.
În Germania nu i-au reușit programele cu muzicienii români, nu neapărat din vina lui, căci românii,
mai ales artiști, nu pot sta împreună și nu se pot înțelege. A venit și la noi, mai apoi, la Torresina,
dar s-a săturat după câteva zile. A intrat într-o mânăstire germană, catolică să se facă ”Bruder”. M-
am prăpădit de rîs când mi-a spus-o, iar el m-a privit cu o uimire paralizantă. Dar după o lună a
plecat și de acolo, căci, pe drept cuvânt, un artist, un filosof, un om liber ca el, nu putea să reziste la
obligațiile absurde ale unui noviziat nemțesc. De exemplu, acela de a sta zilnic împreună, în
comunitate cu niște inși cu care nu avea nimic de împărțit. Această opțiune m-a făcut să cred că era
mult mai naiv decât și-nchipuia, dacă totuși și-nchipuia că putea fi naiv.
Adevărul era că nu putea, cum credea el, să se realizeze cu totul în două luntri: și catolic și
antroposof, și critic muzical și steinerian. A avut naivitatea să-mi spună: ”ba pot, așa și trebuie să
facă un antroposof înțelept: să se adapteze oricui și să trans- forme ambianța din năuntru”. O fi, dar
a fugit din toate ”ambianțele”. La sfârșit s-a înfuriat și pe mine căci mă vedea cam distrat în ce-l
privea; și mi-a scris o patetică scrisoare de adio. După care a fondat musicosofia, care se pare că a
avut succes în țările germane. În România după eliberare nu s-a întors să rămână, era ostracizat ca și
noi toți, de cei ce-l săpaseră și rămăseseră pe loc să -și bată joc de biața țară. Și-a tipărit prin
Moldova liberă niște cărți bune, chiar foarte bune, despre Eminescu, Bach, Cioran și două mai puțin
bune despre un subiect scabros de care se rușinează, căci acestea două nu apar pe listele officiale ale
operei sale. Ce bine că mai trăiește încă, în 2020! I-am citit dosarul de urmărire, de fugă, ba chiar și
de turnător obligat, pe când studia la Moscova. În ciuda unor defecte, am și pentru el o venerație.
Era urât de mulți, invidiat de și mai mulți, dar a scris pagini nemuritoare, a ținut conferințe la fel de
nemuritoare, în vremuri ne-suspecte, galvanizând lumea elegantă la Atheneu, în plină tiranie
comunistă: deci, detractorii lui nu au deloc dreptate, orice ar spune.
Îi sunt recunoscător, datorită cărților lui despre muzică și lumea ideilor, că mi-a întărit niște
certitudini filosofice privind suprema artă; dar eu o intuisem de mult, din copilărie, explicam și
trăiam muzica mult mai bine și mai corect decât reușește musicosofia s-o canalizeze, dar fără Bălan
nu aș fi descoperit niște repere. Prima carte a lui Rudolf Steiner pe care am cumpărat-o, abia ajuns
 479

la Roma, au fost paginile acestuia despre muzică. De Steiner și de lumea lui știam de la amica tantei
mele Eugenia de la Bistrița, o profesoară de matematici ce adora muzica și pe acest nebănuit
Rudolf. Da, se încheagă niște conștiințe, e drept, prin fire nevăzute. Steiner, Bălan, dar mai ales
marea muzică m-au elevat și mai mult spre a deveni catolic și în sfârșit să depășesc și această limită
după 2000, ca, tot cu ajutorul marei muzici, să încep a deveni creștin.

141.ORICUM, SUNTEM ÎN GRIJA CELOR BUNI.

După intrarea în vacanță a minunatului PIO, am continuat să mă consolez cu cărțile românești,

împrumutate de la Biblioteca română și cu marea muzică, ea fiind cel mai bun breviar al meu de
rugăciune și descoperire ale secretelor cerești. Gigi era mai ponderat în unele și mai radical în
altele. El nu asculta muzica după discuri ca mine, ci de la radio clasic. Deci eu alegeam muzicile, el
le primea cum veneau pe unde. Amândoi însă ajungeam la acelaș rezultat: contemplația divină.
-Dar fără preoție, dragul meu, totul este un fleac.

Pe 24 iunie, serbez ca totdeauna ziua mea onomastică, dar mai ales permisul de a mă împărtăși
cu hostie, în Biserica Latină, ca ortodox. Acel permis curios, avut în 1971, prin Pater Haag, l-am
folosit și în sens invers, de câte ori am avut ocazia. Aceasta a coincis cu întâlnirea Armatei Azzurre
la Roma, în ”Santa Maria degli Angeli”. Se țin predici, rozarii, iar la Missa Solemnis am fost
programat să predic eu. Vorbesc cu mare succes, și mă gândesc că era, acolo, crema Romei.
Mesajul meu dă rod, deci, chiar și în sufletele elevate, nu numai în lumea simplă. De ce, atunci,
Domnul nu inspiră pe marii Cardinali să mă folosească ? În ziua aceea, eu am organizat întreaga
ceremonie religioasă iar Gigi, poziția tuturor elementelor. Și totuși, adevărata specialistă în
organizarea a tot, rămânea tot Maica Lodovica Pellegrini, care a ținut și o cuvântare. Mă uitam la ea
cu venerație: era o oratoare desăvârșită. Vorbea în public cu ochii închiși, cu o umilință și un bun
simț excepțional, neîntrecut.
N-a avut mare succes, nici ea, nici Congregația ei. De ce, Doamne, dai succes numai
monștrilor?
Heeee, Dumnezeu, știe El de ce.

A doua zi, sosesc la masă la noi, la maici, Pater Lacko și Pater Paolo, care aduc cu ei și
două tinere slovace, care, cine știe cum au putut ieși din gulag, înainte de a se împrăștia printre
meridianele Americii ! M-au serbat și pe mine, dar n-am putut vorbi nimic serios, căci fetele nu
știau altă limbă și trebuia să li se dea toată atenția. Dar eu nu am fost uitat, căci întreb:
 480

-Nu mai vine nici o știre de la înaltele foruri, privind preoția noastră, nu-i așa ?
-Ne-au transmis ai noștri că nu suntem pregătiți, și că încă trebuie să mai studiem a explicat
Gigi.
Lacko, chefuit și mort de rîs, întreabă pe Pater Ignațiu, fiind asta un apropos direct :
-Tu, câți ani de teologie ai studiat, la Universitate ?
-Patru, zise el
-Și tu, Paolo ?
-Trei sau patru, surâse blândul Hnilica.
-Ha, ha, ha, păi atunci ce să mai zică Lino, care a făcut 8 ani ?
(El aduna pe cei 5 de la București cu cei 3 de la Pio).
Ce să mai zici? Aveau ei un fel de a te consola, de a atenua durerea și tensiunile de te
puneau jos. Am rîs și i-am sărutat cu ardoare.

Pe 26 iunie, săvârșesc un mare păcat, o mare nedreptate, care mă doare și azi. Vine Pater
Petru Cadaru să ne vadă, să ne consoleze și, ca totdeauna, să ne învețe că ”suferința și așteptarea
noastră este cea mai bună dintre preoții, că tocmai acest tip de preoție, și nu cea cu onoruri și bani o
voiește Domnul; și că să fim fericiți că nimeni nu ne recunoaște durerea și meritele noastre”. Ce
cuvânt putea ieși mai sfânt din gura unui om ales, care din prima zi s-a gândit la noi, cum se gândea
la toți refugiații pe care-i apăra cu dinții în Campo-ul din Capua și pe oriunde îi găsea ?
Am început să urlu la el:
-Mai bine să plecați, și să nu mai veniți pe aici, decât să discutați aiurea cu mine. Oamenii
plictisitori îmi iau ziua, eu am de citit, de scris, viața e scurtă, etc…..
Ne-a îmbrățișat și s-a dus.
Azi, scriu acestea și plâng de remușcări. Am gonit un hieruvim, de a cărui sfântă prezență,
deja ne bucuram atât de puțin ! Și când s-a dus, tiptil, în alte lumi mai bune, nimeni nu și-a dat
seama.N-a apucat să vadă eliberarea Patriei din care,inspirat de Dumnezeu Însuși, fugise în mașina
de război germană, căci a decedat în august, 1989.
Acum trăiesc exact ”preoția” și cuvintele spuse de el atunci.

Ce diferență, cu ce mi s-a întâmplat a doua zi, pe 27 iunie ! Am mers în vizită la prelații

români, la Damasceno: episcopul Cristea, Flaviu Popan, Carnațiu….surâzători și reci, zâmbitori și
diplomați, plini de cuvinte care nu ne spuneau nimic, ci doar ne răneau. Erau aceeiași, din prima zi.
De ce oare am făcut această vizită ? Ne era dor de ei ? De Damasceno ? Nu mai țiu minte. Țiu minte
numai amarul în gură cu care coboram minunatul Gianicolo.
 481

142.UNCHIUL NICU, EPISCOPUL ANTONIO CECE,

CARDINALUL SERGIO PIGNEDOLI
28 Iunie, 1978
În sfârșit, o mare minune se împlinește: vine unchiul Nicu Popian, din Lagărul numit
România.
”I-au dat drumul!”. Oh, al doilea Tată al meu, fratele mamei Dida, cel mai mare fiu,
Popian, să vie la mine ! Filosoful, istoricul, misteriosul Om al stafului hitlerian pe frontul de est.
(Acest secret l-am știut numai eu, tanti Magda - soția lui, și socrii Rudolf, cei cu izvoarele la
Karlsbad, deschizători de ochi ai cui voia să-i ție deschiși, de exemplu, eu). Îi dăduseră drumul.
Așa se vorbea, că doar se știa că Lagărul socialist era un lagăr adevărat. Invitația nu venea de la
mine. Trucul a reușit.
Mergem la Fiumicino, la orele 12, 30 să-l întâmpinăm. Fericirea a fost imensă. Venirea lui
mi-a închis un cerc al durerii. Timp de o lună, acest unchi minunat m-a elevat la înălțimi amețitoare
de gândire și de conținut sufletesc, cum o făcuse cu mine de când eram mic copil. Scriu în jurnal:
”cu unchiu Nicu aș avea de vorbit o veșnicie”.
L-am implorat să rămână definitv, dar nici nu concepea să o lase pe Tanti în robie, ca
ostatică. Ne-am programat pentru data următoare când, poate, i-ar fi dat drumul și ei.
A fost foarte mișcat de întâlnirea cu Monseniorul Aloisie Tăutu, care l-a luat direct:
-Ne-au complicat viața, acești băieți ai dumitale, (și Gigi era tot al lui), dar pe mine m-au trădat, că
s-or dus la latini.
-Aaa, asta nu e rău, filosofează unchiul Nicu. Răul ar fi fost dacă ar fi rămas ortodocși! …
Așa i-a plăcut această replică, încât Aloisie Tăutu l-a iubit și pe el, ca și pe noi, până la
sfârșit.
Eu și Gigi L-am plimbat cu drag prin toată Italia, pe unde am fost iubiți mai mult. L-am
condus pe unde puteam să-i arătăm comorile pe care și le-a visat de o viață și pe care mi le
descrisese ca și cum le-ar fi văzut deja. Nu degeaba, Italia, Occidentul mi-au fost familiare din
prima zi de exil. Napoli era una din aceste comori. Și, desigur Aversa, unde am ajuns pe 5 iulie, și
unde am cunoscut pe episcop,68 glumețul Antonio Cece, care ne-a și dat ospitalitate la toți trei cu
mare drăgălășenie și cu o naturalețe care, pe unchiul, l-a emoționat până la lacrimi.
Lui ne-am plâns de situația noastră de limb și a rămas impresionat de tristețea noastră; dar dându-și
seama că, în cadrul legal și formalist al Bisericii, nici el nu ar fi avut nici o putere, și-a adus aminte
că avea în Curia Vaticanului un amic Cardinal, și încă puternic și influent: Sergio Pignedoli, care

68
Episcopul Antonio Cece, (10 iunie, 1914-+10 iunie, 1980).
 482

în acel timp trata cu ”necredincioșii”. Oare ar fi putut pune o vorbă către ierarhii noștri ”creștini
credincioși”? Episcopul Cece i-a scris un mesaj foarte măgulitor, rugându-ne ”să mergem la
Cardinal în audiență și, desigur, acela, inimă generoasă și dreaptă, se va mișca”. Îi cerea ”să
întervină el, la Casaroli, pentru noi, pe căile numai de el știute”.
-El a fost co-consacrator, alături de Papa, al episcopului Paul Marcinkus, are spate puternic
în Vatican, dacă nici el nu poate , atunci, cine ?
Era prima dată când auzeam numele faimosului cardinal lituano-american. Dar după aceea, am auzit
din nou de el, imediat, căci pe 12 septembrie, 1978, un ziarist, Mino Pecorelli, a publicat lista de
121 de Prelați masoni, dintre care acesta era primul. Urmau toți marii noștri prieteni din Vatican,
care ne alungaseră din Biserica vizibilă: Vilot, Casaroli, Macchi, De Bonis, Poletti, Levi,
Bugnini, Tucci….după care nu ne-am mai mirat de nimic.
Prin simplă coincidență, Mino Pecorelli a fost ucis câteva luni mai târziu, pe 20 martie,
1979.69
Eu nu mai povestesc nimic.Transcriu numai o parte din scrisoarea de mulțumire adresată de
Gigi, episcopului de Aversa, în numele amândorora, eu fiind deja plecat atunci din Roma:
20 iulie, 1978.
„Excelență! (…). De îndată ce am ajuns la Roma, în mână, cu bilețelul Excelenței Voastre,
am cerut Eminenței Sale, Cardinal Pignedoli, o audiență. Ne- a primit imediat și ne-a ascultat cu
mare interes. Dându-și seama imediat de situația noastră, ne-a făcut să înțelegem că, potrivit lui,
intervenția sa nu ar fi oportună. A se amesteca în chestiuni care privesc raportul între Secretariatul
de Stat și un alt episcop, i se pare că nu ține în nici un fel de competența lui. Ar fi un intrus în
această materie, așa cum și este într-adevăr. El ar putea face acest lucru numai dacă însuși episcopul
nostru de Augsburg l-ar însărcina să o facă. Între timp, însă, Excelența Sa, Monseniorul Paolo
Hnilica a fost din nou la Monseniorul Casaroli, care i-a promis că va clarifica situația într-un timp
scurt, ceea ce și așteptăm cu mare speranță .”
Așa era, Pater Paolo se suise într-adevăr la etajul diplomatic al lui Casaroli, dar acesta nu i-a
arătat o față mai blândă decât lui Stimpfle.
-Să nu te prind că faci vreun gest cum faci tu de obicei, să te apuci să hirotonești p-ăștia doi,
că te-a luat dracu' . Cât timp va trăi Papa, să nu te miști nici măcar de-un deget, ai înțeles ?
Bine, a înțeles, chiar mai mult decât a dat să se –nțeleagă, dar ne-a spus-o ani mai târziu.
69
Conform celor publicate la 12 septembrie 1978 de revista OP - Observator Politic de Mino Pecorelli (ucis la 20 martie
1979), Marcinkus a intrat în francmasonerie la 21 august 1967 cu numărul de înregistrare 43/649 și porecla „Marpa”.
Numele său a fost indicat într-o listă publicată de OP care conține 121 de clerici masoni, printre care Jean-Marie Villot
(Cardinal secretar de stat), Agostino Casaroli (Șeful ministerului de externe al Vaticanului), Pasquale Macchi (secretar
al lui Paul al VI-lea), monseniorul Donato De Bonis (înalt exponent al IOR), Ugo Poletti (vicar general al Romei), Don
Virgilio Levi (director adjunct al „L 'Osservatore Romano”), Annibale Bugnini (maestrul de ceremonii papal) și
Roberto Tucci (directorul de la Radio Vatican) .
 483

Încă și mai adevărat a fost că Eminența Sa, Sergio Pignedoli, contrar refuzului lui delicat, s-a
interesat pentru noi, a deranjat pe cine trebuia, a împins și el în favoarea noastră ceva, căci prea a
enervat, așa precum se și preconiza, pe Ierarhii interesați.
Supărați foc, Brini, Mottola, Marusyn, îi reproșează lui Pater Paolo, dar și Monseniorului
Tăutu, care, nici el nu stătea degeaba, nu-i lăsa să doarmă:
-Mai lăsați-ne cu aceștia doi. Au deranjat până și pe Cardinal Pignedoli. Acela se ocupă cu
necredincioșii. Ce legătură mai are și Pignedoli cu situația lor și cu noi?
-Mare legătură, a răspuns în gând Monseniorul. Cine sunt mai mari necredincioși decât voi?
Asta demonstrează numai că bieții băieți nu sunt singuri, nemernici,70 în Ierusalim și că mai există
suflete alese care se gândesc la soarta lor, chiar printre prinții Bisericii.
Acum, la distanță de decenii, și fără să pot avea probe, mă gândesc că o fi fost posibil ca
Stimpfle să-l fi rugat într-adevăr pe Cardinal Pignedoli să intervină, în urma referatului nostru. Dar
e și mai sigur că, în ciuda regulii protocolului, ca nimeni, fie și un Cardinal, să nu se amestece în
afaceri care nu depind de el personal, acest amestec este constant și benefic. Căci oamenii vorbesc;
și rumoarea de coridor în Vatican valorează cât o alegere de papă. Și Pignedoli asta a făcut: a
ațâțat și el focul altora cu vătraiul de la soba lui .71
Pignedoli era papabil și era cât p-aci s-ajungă Papă, de două ori. N-a ajuns. Dar, și mai rău, a
murit repede, așa că ne-am pierdut un Om care ne-ar fi fost prieten și apărător în Vatican, pe care l-
ași fi deranjat măcar ca să discut cu cineva teologie, filosofie, fraze elegante à la Rivarol, la nivel
înalt, era și el un savant; sau măcar să primesc onorurile de la Garda elvețiană, de câte ori aș fi
urcat sau coborât scările spre marea Poartă de bronz. Acu' mă gândesc că o fi căzut în disgrația
multora înainte de a muri cam prea repede. Se moare și de durerea unei disgrații, când ești prea sus,
cocoțat, chiar și pe merit, pe piramidă. Avusese deja un șah- mat de la principesa Pallavicini, rîd și
acum când mă gândesc, când cu conferința marelui ”dușman”, Mgr. Lefebvre, fondatorul
tradiționaliștilor, pe 6 iunie, 1977: Prelatul a sunat-o pe prințesă și în primul rând a întrebat-o cu
amabilitate despre boala ei. „Sunt fericită - a remarcat ironic Elvina Pallavicini - despre interesul
Eminențelor Voastre pentru bunăstarea mea fizică, după o perioadă atât de lungă de tăcere”. După
aproximativ o oră de conversație plăcută, întrebarea cardinalului a sosit în cele din urmă: "Am auzit
că îl veți primi pe arhiepiscopul Lefebvre. Va fi o conferință publică sau privată?" „Dacă este acasă,
poate fi doar privată”, a răspuns prințesa. Cardinalul s-a aventurat apoi: "Nu ar fi oportun să-o
amânăm? Arhiepiscopul Lefebvre l-a făcut pe Sfântul Părinte să sufere destul de mult. Este foarte

70
Mă distrează prezența acestui cuvânt în traducereea Bibliei din 1914, în sens de străin, neștiutor.(Sf. Luca, 24,18).
71
Sergio Pignedoli (Felina, 4 iunie 1910 - Reggio Emilia, 15 iunie 1980 ).
 484

mâhnit de această inițiativă ..." Răspunsul prințesei Elvina l-a înghețat pe Cardinalul Pignedoli
-"Eminența Voastră! Cred că pot primi pe oricine îmi place în propria mea casă”.
Și, în Biserică, precum în toate tiraniile, înghețarea unui intermediar înseamnă și tăierea capului său.
(Citat din amintirile lui Roberto de Mattei, 2017, și din ziarele vremii, iunie, 1977).

De ”Sfântul Petru și Pavel” slujim solemn cu episcopul Paul Hnilica. Ca să subliniez ce

impresie profundă făcea acest om, fie când apărea, fie când vorbea, fie când slujea, amintesc că
unchiul meu Nicu a plâns de emoție, pe tot timpul Missei. Și el era aparent rece, de felul lui.
Seara l-am dus pe unchiul la audiența papală în Piață. Și Papa își serba onomastica numelui
său papal. Unchiul a plâns de emoție și acolo, văzându-l venind. Era prima oară în viață când vedea
un Papă de aproape. Își dorise această baie de fericire în marea Piață a lui Plenitudo potestatis de o
viață. Și nu credea că va vedea în această viață pe succesorul Sf. Petru.
”Papa” era idolul vieții lui religioase, de seminarist ortodox, dar modul luteran de a administra
biserica și cultul îi plăceau mai mult. Așa că mai universal ca el, cine mai putea fi, fără să amestece,
fără să confunde; ci de la Kant la Socrate și de la Mozart la Enescu, precum și de la Adolf la
Codreanu, unchiul Nicu avea cunoștințe precise, perfecte și mai ales autentice. ”Papa” era însă
centrul venerației lui. În plus, Montini avea o alură elegantă, discretă, nobilă chiar. Îi purtam și-i
port și ură și iubire, dar ce era al lui, era al lui. A trecut aproape de noi, cât să atingem scaunul papal
și să ne lăsăm impresionați de ”san pietrinii” care-l țineau pe umeri. Trebuia să ai un mare curaj să
te sui acolo, bătrân papă, și să nu te temi să te răstoarne cineva. Bine că s-a desființat acest obicei,
deși avea ceva romantic, patetic, de basm în el, ca și atâtea gesturi de basm cu care s-au împodobit
cei puternici ai lumii acesteia, timp de milenii.
Gigi, în fața tuturor acestor argumente dădea sentințe, de l-am acuzat ”că-și da aere de liber
cugetător” și nu-l aprobam. Dar acum, după 40 de ani, descopăr perfecțiunea descoperirilor lui,
trecând chiar dincolo de ce zicea el și regretând o întârziere atât de dăunătoare. Cea mai puternică
cucerire a lui a fost detașarea de România, de familie, de prietenii vechi. I-a iubit, i-a ajutat, îi mai
ajută încă, dar nu urlă, nu comentează, nu regretă, ca mine. Priveam voioșia cu care a mers cu mine
și cu unchiul prin toată Italia, vizitând prietenii dragi din Roma, din Florența, din Bologna, din
Novara, Milano, Torino, Aosta…. La Veneția, înainte de a pleca spre țară, îl ducem pe unchiul la
”Carmen”, la minunatul teatru, La Fenice. Nu de dragul operei lui Bizet, ci de dragul Vioricăi
Cortez care a cântat admirabil rolul principal. Am chemat-o, a venit lângă scenă și am petrecut
câteva clipe de fericire, cu toții, în paradisul în care ne-a adus exilul nostru, dureros pentru toți !72

72
Ea rămăsese în Franța, părăsind România în anul 1971, din cauza „clasicelor” şicane ale autorităţilor comuniste, care
doreau, probabil, blocarea afirmării internaţionale a celebrei artiste, aceasta obţinând cetăţenia franceză, păstrându-şi
însă şi cetăţenia ţării în care s-a născut.N-a mai cântat în România decât după eliberare, 1990.
 485

PATER WERENFRIED, WOITYLA…..

24 iulie 1978. Pater Paolo ne recomandă Societății „Ajutorul pentru Biserica în suferință”
faimoasa Kirche in Not, pentru ajutor, pentru o bursă, întrucât eram fiecare din noi „candidați
la preoție și fiii mei spirituali”. Gigi mergea în fiecare an, personal, pentru a duce scrisoarea în
Lungotevere a Ripa, la nr. 3. Celelalte organisme oficiale catolice plăteau burse pentru colegii
noștri trimiși de securitate, de KGB, de toate serviciile secrete ale țărilor dușmane Vaticanului,
lui Dumnezeu și bunului simț. Era ”Vai”, dacă ar fi greșit vreodată să ajute pe refugiații victime
ale Comunismului. Adică exact acele victime care nu se implicau în politică, ci erau programați
pentru masacru numai pentru simplul fapt că existau. Institutul binecuvântat al Părintelui
Werenfried von Straaten dedica mare parte din ajutoare tocmai acestor victime, singurele cu
adevărat victime. A început cu cei 14-17 milioane de germani expulzați din estul german ocupat
de polonezi și cehi, până la ungurii fugiți în 1956 și ajungând până la boat peuple vietnamezi,
care înfruntau valurile cumplite ale oceanului. Nu putea, deci, să nu fie acuzat și suspectat, ca și
mine, mai târziu, de nazism, de fascism, de rasism, de elitism, de anticomunism, de
tradiționalism, și, bine-nțeles, nu primea niciodată binecuvântări de la ultimii Papi, decât de
formă, siliți fiind, papii, de împrejurări, ca, în fața lumii, să nu apară chiar ticăloși. Deși a activat
din 1947, ajungând să fie cunoscut în toată lumea de toate victimele nedreptății pe care
providențial le-a ajutat, Pater Slănină cum i se zicea, a murit în 2003, fără ca Institutul lui să fie
recunoscut de drept pontifical. 73 Deci nu a avut parte în viață de această nu mică bucurie, care-ți
aducea ceva avantaje în a putea acționa liber și cu forță. L-a recunoscut Benedict al XVI-lea,
abia în 2011, după moarte, ca și pe Pro fratribus al lui Pater Paolo, când nu mai existau fugari
din Lagărul comunist și nimeni nu putea nici poate să ajute pe victimele din nepătrunsa Chină și
Corea de Nord. Și… bineînțeles, nu l-au beatificat, nici canonizat, cum merita. Oh, câte nădejdi
ne pusesem într-un papă ca Woityla ! Cum au trecut atâtea decenii fără ca să nu se întâmple
nimic ? Acest om, de fapt minunat, nu a făcut nimic în mod complet, nici măcar consacrarea
Rusiei sau publicarea mesajului de la Fatima, de care destinul nostru a fost de la început legat și
condiționat.
De fiecare dată, Dumnezeu a trebuit să lucreze singur, cu o minune .

73
”Ajutor Bisericii care suferă” este o fundație de drept pontifical, fondată în 1947 pe baza ruinelor și a devastărilor
celui de-al doilea război mondial, de către preotul olandez Părintele Werenfried (Philipp)van Straaten, O. Praem.
Cunoscut și sub pseudonimul de Bacon Priest (Mijdrecht, 17 ianuarie 1913 - + Bad Soden am Taunus, 31 ianuarie
2003), particularitatea inițiativelor sale era să ajute Biserica unde lipsa mijloacelor economice sau încălcarea libertății
religioase îi făcea dificilă sau imposibilă misiunea de evanghelizare.Opera a fost recunoscută de drept pontifical de Papa
Benedict al XVI-lea la 1 decembrie 2011(din internet)..
 486

”FATIMA” LĂMUREȘTE TOTUL

Și iată apropo-ul vieții, despre Fatima:

Pe 28 iulie, 1978, ni se telefonează: ”Episcopul Stimpfle este la Roma. El zice că de data
aceasta a aranjat totul bine: și la Secretariatul de Stat, cu Mgr. Casaroli, Benelli, Villot, precum
și la Congregația Orientală, cu Philippe, Brini et & în favoarea noastră”.
Dar, nu aceasta era știrea cea mai bună, căci Stimpfle a sperat de multe ori degeaba și ne-a dat
și nouă speranțe vagi, tot degeaba. Știrea era că Armata Azzurra, (care însemna Oscar Luigi
Scalfaro, Mgr. Franzi, Maicile Oblate, Setz Degen din Elveția și toate cocoanele din comitet) ne
ofereau, ca mângâiere și ca apreciere pentru suferința și zelul nostru, un voiaj la Fatima; adică să
mergem cu ei în pelerinajul Armatei Azzurra adică Blu și, bineînțeles să slujim și să predicăm,
după protocol.
Mergem și-l luăm pe bunul Stimpfle de la reședința lui și ne bucurăm de el pentru toată după
masa.
Dar iată cum Maicile precizează totul, în jurnalul lor :

Sr. Francesca se pregătește să plece la Fatima împreună cu Maica Lodovica.

28.7. Am avut bucuria, onoarea de a-l găzdui, deși pentru câteva ore, pe episcopul Stimpfle,
sosit din Germania, care i-a incardinat în Dioceza lui pe Linus și pe George pe care i-a
hirotonit diaconi. Înainte de a pleca, i-a dat Maicii 1000 de Mărci germane. La ora 17, Giorgio
l-a condus cu mașina la aeroport.
30.7. Maica a plecat la Settimo și de acolo, la 1 august, pleacă cu Sr Francesca și grupul de la
Torino la Fatima.
1.8. orele 4.30 dimineața trezirea. Lino și Giorgio trebuie să plece la Fatima. Ei așteaptă harul
dorit al Preoției de la Maica Domnului. Această mamă bună, care își favorizează copiii preoți,
le va acorda harul dorit. Nimic nu este imposibil la Dumnezeu.
4.8.78. Prima vineri.
M-am despărțit cu emoție de unchiul, pe care-l lăsam la Aosta, unde fusese invitat de
maicile prietene, cu un entuziasm, pentru el, nemaivăzut. În tren i-am simțit lipsa și golul după
dulceața prezenței lui.
Faptul de a merge la Fatima cu atâția Iluștri, care ne apreciau și luptau cum puteau pentru
reușita noastră, ne dădea la amândoi fiori de bucurie și de orgoliu sacru.
A fost atât de bogat acel pelerinaj, atât de instructiv! Noi am slujit zilnic, ca diaconi
principali, cu toți episcopii care se perindau pe la altar, plus ritul bizantin pe care l-am re-
 487

inventat ca pentru amicii italieni și de rit latin…încât probabil voi scrie o cărticică numai despre
acest pelerinaj.
Fenomenul cel mai curios era că nu aveam viză pentru Portugalia pe documentul nostru de
voyage, deci am fi putut fi blocați la aeroport la Lisabona. Din fericire, Dumnezeu a întors fața
polițistului de serviciu, așa încât să ne vizeze fără a se uita la amănunte. Eh, sigur, minunea cu
frontierele săltate fără vize și pașapoarte valabile devenise deja o banalitate pentru noi. Acest
lucru m-a făcut să înjghebez din nou legătura tainică între aeroportul fugii noastre de la
Varsovia și aeroportul Fatimei eliberatoare. Și totuși.
La Fatima m-am convins că, din nefericire, nici un loc din partea liberă a lumii în care am fugit,
oricât de iubit și de sfânt ar fi, nu mă ferește, nu mă menajează de visele îngrozitoare, de
coșmarurile care mă reconduc în România ocupată, ca să văd o clipă locurile și persoanele
dragi, cele vii sau cele moarte, riscând de fiecare dată să cad în labele lacome și vigilente ale
monștrilor comuniști. La fiecare 3-4 zile mă coboram în acest infern, care a început în primele
nopți ale fugii și nu m-au lăsat până s-a terminat exilul. La Fatima, din 6 nopți, patru au fost
ocupate de acesta.

145.”ÎȚI DAU O VESTE ÎNGROZITOARE”

Multe au fost momentele sublime pe care le-am trăit la Fatima, dar două fenomene m-au
însemnat adânc: Coșmarurile cu reîntoarcerea în gulagul comunist și rugăciunea mea fierbinte, cu
lacrimi disperate, secrete, dar nu prea secrete, ca Maica Sfântă să-mi dea preoția, prin miracol, dacă
nu prin mijloacele normale ale Bisericii. Vorbeam cu ea peste tot, fie singur, fie în duo cu Gigi,
căruia nu-i lipsea un rozariu cu această intenție.
Așa m-a prins seara de duminică 6 august, după ce slujisem împreună Missa solemnă din fața
basilicii, cu poate un milion de credincioși în față. Iar, ca totdeauna, în mijlocul a zeci de episcopi și
preoți, ”noi doi”eram diaconii principali, mereu la dreapta și la stânga prothosului. Nici acum nu
știu de ce : nu mai existau alți diaconi în pelerinaj? Sau, poate Domnul, Maica Sfântă au vrut să ne
dea un accontentino, o mică distracție, ca de dorul cireșelor să mâncăm cozile!?
Am fost plimbați la Batalha, la Alcobaça, la Nazaré. Curat, măreț, frumos! În toate mă vedeam
prothos pentru o zi, respirând din ogive dorul lor infinit pentru înălțimi.
M-am oprit în capela Sfântului Sacrament de la Fatima, destul de goală în seara aceea, poate
și eu întârziam la cina comună. Mai plângeam, mai ceream, mai mă socoteam; dar refrenul rugii
mele era mereu același: ”hai, fă o minune”!
 488

Și, deodată, o mână delicată mă lovește ușurel pe umăr. Mă întorc, era Maica Lodovica. M-am
mirat. Ea însă îmi face semn cu capul să ies afară.
Eram îngenunchiat în penultima bancă, fac genuflexiunea de rigoare și ies după dânsa. Ne oprim pe
marele sagrato, platoul basilicii. Mă privește cu o față uimită, îndurerată, rătăcită, și totuși lucidă:
-Îți dau o veste îngrozitoare: a murit Sfântul Părinte Papa !..... Acum câteva minute!
După o clipă de uimire dureroasă, îmi revin și zic:
-Oh, ce durere, ce nenorocire ! Ce păcat ! Ce-o fi avut, era sănătos!
-Da, și medicii spuseseră la fel. A fost o surpriză generală. Mâine, în Italia, vom ști mai
mult.
XXX
Și, aievea, a doua zi ne întorceam acasă. Unde, desigur,... ”vom ști mai mult”. Dar, cum
adică să știm mai mult? Esențialul era că a murit.Și mă durea, într-adevăr. Mi-a căzut chiar și o
lacrimă. Pentru o clipă uitasem că trebuia să-l urăsc și să privesc la moartea lui cu dispreț,
spunându-i în fața catafalcului: ”te-ai dus, fără să repari atâtea nedreptăți pe care le-ai făcut, inclusă
aceea contra mea”.....Trebuia să-mi amintesc că acest om cinic mi-a interzis hirotonirea, mie și lui
Gigi, așa, din principiu, fără să-și aducă aminte că puteam fi persoane umane cu vocație și zel
pentru Cristos. Și, nu pentru o zi, ci sine die, până-și făcea el și staful lui calculele cu marii dușmani
ai neamului omenesc. Staful lui ne-a gonit din Biserica Romană, cu cuvintele repetate: ”Nu trebuia
să vă convertiți, nu trebuia să deveniți catolici, întoarceți-vă de unde ați venit!” Sigur, să ne
întoarcem în acel gulag, unde el a trimis pe misionarii catolici din Rusia,în timpul războiului, dând
listele lor pe mâna marelui Stalin, folosind un alt nenorocit, il portaborse, trepădușul purtător de
serviete, Mario Brini. Gest pervers care l-a făcut pe bietul Pius al XII-lea să leșine și să expedieze
pe Montini la Milano... Ca papă, s-a demonstrat disprețuitor față de toată tradiția Bisericii, bună,
rea, cum era, și intolerant cu acel om sfânt, deși fanatic și el, Mgr Marcel Lefebvre, care avea o
logică a lui și cu care s-ar fi putut conviețui, căci gesturile ultimelor papi prin care au șters toate
afurisaniile și excomunicările contra comunității lefebvriane o dovedesc cu prisosință. Dar
progresiștii de atunci, cu papa în frunte, erau la fel de fanatici și de intoleranți ca și inchizitorii pe
care pe drept cuvânt îi condamnau. Să permiți, tu, Papă, să slujești cu spatele la Cristos euharistic,
pe care apoi, în mod ipocrit și perfid să ți-l plimbi în adorație de la Lateran la sf. Maria, pe
Merulana, gest care devine ireparabil în mijlocul acestor maimuțoi de episcopi, popi, liturgiști și
cardinali, care nu îndrăznesc să repare absurdul organizării actuale a clădirii bisericii de rit latin,
impusă de Montini...
Degeaba s-ar apăra cu niște enciclici și discursuri și lacrimi de crocodil, cu care zicea el că încearcă
să păstreze seriozitatea moralei creștine. Fusese tocmai el care introdusese fumul satanei în
 489

Biserică, pentru că era tipul omului care aruncă piatra și ascunde mâna, cum zic italienii, maestru de
prefăcătorie și de teatru comico- tragic. Ioan al XXIII lea, predecesorul lui era, măcar, un țărănoi,
care totuși a schimbat într-o noapte în mod dumnezeiesc fața, sufletul, inima Catolicismului întreg,
(septembrie, 1960). Dar Montini, distins în mișcări și cult, de fel, ar fi putut sufoca abuzurile
liturgice, teologice și politice în fașe. Dar, a fost clar pentru lumea serioasă că numai la asta nu se
gândea. Poate era chiar ateu, dar ar fi fost mai bine să fie sincer și s-o spună: ”credincioșilor, vă
disprețuiesc”. În fine. Cu cât trece timpul, cu atât disprețul meu pentru persoana și opera lui crește
vertiginos. Aaaaaa, nu mă deranjează că Papa Francisc l-a pus între sfinți. Are și papa Francisc o
părere despre sfinți, cu totul și cu totul de aur, așa că oricine poate sta azi în calendar, din care se
salvează Maica Domnului, cu o mână de feciori, fecioare și martiri. Nu toți, bine-nțeles, dar asta e o
altă poveste.
Stau și azi și mă gândesc: de ce am plâns pentru moartea acelui papă, om dușman al vieții și
destinului și libertății mele ?
Îmi răspund cu poetul: ”Era în miezul zilelor de vară/ Și soarele, din drumul lui de pară/ Își
trimetea săgețile aprinse.74”
Tocmai de-aia, m-am întors îndurerat de la Sanctuar. Îndurerat de moartea Papei Paul al VI-
lea. În hotel, Gigi, toți ceilalți, erau consternați.
Luăm cina în quasi tăcere. Adăugăm la ruga comună un requiem aeternam. Și deodată, îmi
trece prin față, aievea, căci venise și ea în pelerinaj cu noi, domnișoara din Novara, care la prânzul
nostru de la Roma, a arătat rozariul, vociferând : ”de acum încolo, voi oferi toate rozariile mele
pentru moartea Papei. Uite așa, ca acești copii ai noștri să devină preoți!”
Am avut un șoc. Prezența ei mi-a adus aminte de acea scenă, și mai ales de explicația lui
Pater Hnilica: ”între două pontificate, cu Scaunul vacant, noi putem să vă.”...
M-am repezit după ea, dar mi-a fost rușine să-i zic așa, abrupt, ce aveam pe limbă să-i zic.
Mi-a luat-o ea, înainte:
-Eh, acum, Papa a murit. Nu mai aveți nici o barieră spre a deveni preoți. Maica Domnului
mi-a ascultat rugăciunea ! Știam de fapt. Nu m-a deziluzionat niciodată. Tot ce i-am cerut, mi-a
împlinit. Probabil cererea aceasta despre voi să fi fost cea mai importantă rugăciune a mea!
-Mulțumesc, surioară dragă. Numai dacă episcopii noștri vor avea suficient curaj. Și dacă
totuși acest fenomen este adevărat.....
-N-are cum să nu fie, episcopul Hnilica e om serios.
Am rămas și eu consternat,uimit, perplex, confuz, dar deodată m-a apucat un sentiment de
fericire, fără seamăn. Și mi-am zis în mine:

74
Oct. Goga.
 490

-Da,e clar, multe se vor schimba. Rugăciunea acestei domnișoare de 60 de ani, dedicată, cu
toată ființa, Fecioarei Maria, s-a împlinit în chip straniu. Așa cum, în noaptea timpurilor mele, o altă
cucoană, tot cam de vârsta ei mi-a strigat: ”oi fi matale ortodox, dar eu o să mă rog să devii catolic!”
”N-am să devin niciodată un eretic schismatic ! ” Acest ”niciodată” a durat doi ani și ceva. Madam
Paulon biruise.Dar culmea e alta: în biserica de la Fatima, Suor Lodovica m-a tras de umăr și mi-a
dat vestea exact după ce eu abia pronunțasem ruga:” Fă o minune ! ” Nu cumva, tocmai această
moarte a papei să fie minunea pe care Fecioara a ales-o pentru noi, între atâtea alte variante pe care
le putea alege ?

-Da, era posibil, pentru că așa se aleg minunile pentru cei nevinovați. Și noi, din fericire eram
nevinovați. Ce a fost altceva decât o minune moartea lui Irod, după care Îngerul a apărut lui Iosif,
zicând: ”scoală și întoarce-te acasă, căci au murit persecutorii”....?(Sf. Matei, 2, 17-20)
Dacă moartea papei a fost o minune, ea a fost cadoul, pentru noi, dar în primul rând pentru
madama din Novara, căreia Maica Domnului ”nu i-a refuzat niciodată o dorință”. Deci, nu putea s-o
deziluzioneze tocmai aici, la Fatima.
Trebuia, doar, ca eu să găsesc argumente convingătoare cum că minunea se referea și la
”noi doi”. Proba era una singură: dacă, în urma acestei morți neprevăzute, episcopii noștri ne-ar fi
hirotonit în câteva zile, sau săptămâni! Nu prea multe, pentru că, vorba lui Pater Paolo, libertatea lor
se întindea numai în perioada ”Scaunului vacant”. Venirea unui nou Papă ne-ar fi coborît în acelaș
risc infam de a fi zdrobiți de vrășmașii noștri din Vatican. Ideea, însă, că totul s-a întâmplat pe când
încă ne găseam la Fatima, locul sacru de care noi am legat întregul nostru destin de libertate și
preoție, cerând o minune și având imediat un răspuns, deși foarte straniu răspuns, ei bine, aceste
sacre coincidențe mă întăreau în convingerea mea.
M-am gudurat toată noaptea în jurul acestui gând, dar culmea, nu l-am bătut la cap despre
asta pe Gigi, cum făceam pentru alte lucruri mult mai mărunte ! Ani mai târziu, întrebându-l dacă în
seara aceea el a făcut legătura între minune, moartea papei și eliberarea drumului către preoția
noastră, mi-a spus că el uitase până și conversația de la prânzul de la Roma, și pe domnișoara dela
Novara. Aceasta este proba că, într-adevăr, spusa lui Pater Hnilica a fost luată de toți ca o glumă
tristă și fără sens. Afară de Stimpfle, desigur, dar asta am știut-o mai târziu.
XXX
Avea dreptate Maica, la Roma am aflat mai multe. În primul rând de ce a murit așa, pe
neprevăzute? În câteva zile ziarele s-au umplut de raționamente prin deducție, conjecturi,
supoziții,vizând mai ales pe medicii personali ai Papei, Renato Buzzonetti, Mario Fontana, etc: cum
de l-au declarat sănătos tun și l-au trimis în vacanță la Castel Gandolfo, unde era departe de orice
 491

spital și îngrijiri speciale ? Oare nu se simțise rău în timpul verii ? Cum de nu l-au reținut în
Vatican? Ce-i apucase euforia ?
Nici perversul de Macchi, nici nenorocitul de Benelli, dar nici măcar popa duhovnic al
Papei, iezuitul Dezza, nu au fost în stare să dea un răspuns coerent, ci doar obișnuitele pălăvrăgeli
prin care se dă vina pe mort, descriindu-i în mod ascetic, mistic și apocaliptic falsa lui sfântă
moarte.
Cea mai proastă figură a făcut-o Dr. Buzzonetti, medicul personal, cu staful lui cu tot. S-a
moșmonit totul, sufocând vocile de coridor. Până azi, în biografia papei Montini rămâne, însă,
uimirea morții neprevăzute și prostia imensă a doctorilor ce-l înconjurau, care nu erau ultimii felceri
ai lumii. Nu, nu s-a pus problema vreunui complot, ca pentru alți papi, dar neglijența unor savanți
este mai rușinoasă decât orice fals complot.
Mă complac să răsfoiesc jurnalul lui Giulio Andreotti din acele zile75 care confirmă surpriza
și uimirea tuturor pentru moartea unui Papă cu care însuși președintele Italiei glumise și mâncase,
cu câteva zile în urmă, bătrânul ateu Pertini. Cine o poate spune mai serios și mai sigur decât acest
sfânt lup bătrân?
(Copie prescurtată):
29 iulie: Papa a avut o depresie din cauza schimbării aerului, dar a învins-o. Rămâne la
masa (de lucru) până la miezul nopții. Joi îl va vedea pe președintele Pertini ... După alegerea lui
Pertini, Papa i-a elogiat de la fereastră "
Deci? Se simțea bine.
3 august: vizita lui Pertini la Papa. Macchi mi-a telefonat că audiența Președintelui a mers
foarte bine.
4 august: Pertini îmi spune că l-a găsit pe Paul al VI-lea foarte dulce și înțelegător. (Apoi
povestește cum au glumit chiar).
6 august: O duminică ce părea liniștită. În jurul orei 19, Ceccherini mă sună de la Palazzo
Chigi. Papei îi este foarte rău. Îl caut pe Montezemolo, dar el este la mare, (bravo!). Nunțiul știe
doar că la Castel nu a fost binecuvântarea obișnuită duminicală de la balcon, dar tot el mă
recheamă imediat după aceea, pentru a-mi spune că din păcate știrile sunt adevărate (i-a spus
Monseniorul Coppa) și prognosticul este foarte grav. La 21.15 Paul al VI-lea moare. Pentru noi
"fucini„ este o lume care dispare”. (Slavă Domnului, zic eu).
Deci: câtă neatenție, câtă ignoranță a faptelor, în jurul celui mai important personaj și al
stării sale !

75
Diari, 1976- 1979, Rizzoli Editore, 1981, pag.249ss.
 492

Pentru mine, nu mai contează aceste polemici. După ce m-am convins, cu documente în mână, (pe
care le voi descrie aici, la timpul lor), cum că moartea papei Paul al VI-lea a fost o minune pentru
mine personal și pentru Gigi, pot răspunde întregului univers ignorant de adevăratele cauze ale
universului: ”inteligenților, de dragul meu l-a luat Cel de Sus”, ca să nu zic ca Popa Ion, străbunicul
meu, despre Stalin, că l-a luat altcineva.
Dumnezeu a lucrat biblic: întâi ”a închis mintea faraonilor”, (vezi Ieșire,10, 1; 14, 4;Romani, 9,18.),
adică a monseniorilor, a doctorilor, a portăreilor; apoi a înșelat pe toți, pe papă inclus, cum că ar
avea doar o artroză dureroasă, drept pentru care putea părăsi Roma și pleca departe de orice spital;
și apoi, l-a luat când nimeni nu se aștepta, venind Mirele precum hoțul, noaptea, pe neprevăzute, ca
la Evanghelie. Exact în momentul în care eu și madama din Novara ne rugam la Fatima, eu pentru o
minune ne-specificată, ea, direct pentru moartea lui. Ore 20,40, ora Fatimei, ore 21,40, ora
Romei.Punct.

23 august; îmi scrie același Leonida care cu un an înainte îmi trimisese ilustrata cu potirul
de la Augsburg. Acum ne oferea bucuria că a reușit să plece și el din România, exact la aceeași dată
a ilustratei, un an mai târziu: 6 august, Schimbarea la față.
Prea multe ni s-au întâmplat în această dată, a căror importanță de mesaj, profeție și dar divin le-am
înțeles mai târziu! De aceea insist să le notez aici. Dar Leonida s-a băgat imediat în polemică
aprinsă cu guvernul comunist român, prin ”Europa liberă”, ba luând apărarea părintelui Calciu, ba
condamnând persecuția și distrugerea țării. Ne voia și pe noi, imediat, în această luptă inegală. El nu
știa că noi o făcusem deja și nu avea nici un ecou în masele occidentale, iar guvernele tăceau mâlc
și molcum. Doar ”Europa liberă” mai speria pe nemernicii de la București. Era frumos ceeea ce voia
el, dar mai târziu a devenit mai realist și a dispărut din orizont, încurcându-se cu antroposofii
occidentali și certându-se cu George Bălan. Meritul lui a fost că a lucrat liber și din proprie
inițiativă, fără să-și schimbe culorile, ca mulți alții. Dar nu s-a nimerit cu unda noastră, deci
sufletește ne-am despărțit.

146.PERIOADA DE TIMP A SCAUNULUI VACANT

Existența Papei Paul al VI lea devenise pentru noi ca un blestem din vremuri înnoptate, ca o
pedeapsă a veacuri de păcate. Moartea lui ne-a adus un suflu de eliberare pe care, însă, l-am înțeles
mai târziu, și-l trăiesc acum, cu un sentiment de recunoștință și de rușine că nu l-am înțeles imediat,
cum mă laud de fapt în discursurile mele, privind acest episod. Eliberarea noastră de acest om
incomodant ne-a dat un aer de finalitate începutului, cum ar fi spus Poe.
 493

Pe 7 august eram în aeroportul din Milano, unde ne-am despărțit de Armata Blu-Azzurra a
Romei. În avion, reluasem conversația cu episcopul Franzi, care-mi promisese un loc de profesor la
seminar. Mi-a confirmat promisiunea, deci, să trec pe la el, pe la Novara.
Ajuns la Settimo, m-am ocupat cu drag de unchiul Nicu, care mă așteptase în extaz; iar când l-
am dus la Novara, deși am fost primiți și sărbătoriți de tot grupul, cu episcopul Franzi în frunte, el
mi-a spus clar: ”vedea-te-aș profesor la Novara; dar cred că e mai bine să pleci la Stimpfle, în
Germania, cu Gigi cu tot. Altul e mediul, alta e siguranța, seriozitatea, muzica în biserici….”
Parcă a avut gura aurită. Reîntors la Franzi, acesta mi-a spus că nu pot fi impus la seminar ca
profesor, fără a fi fost cunoscut în Dioceză ca preot, cu activitate pastorală și stimat de colegi și de
credincioși. Dar preoția mea era încă în aer, el nu mi-o promitea, iar logica de a fi profesor de
teologie cu activitate pastorală nu mi-a revelat-o. Mă mir și azi, cum a făcut să promită unui diacon
post de profesor, dacă ce spunea de data aceasta era adevărat ? Franzi era un om de aur, dar fără
coloană vertebrală și pentru mine el rămâne simbolizat în gestul prin care mi-a întrerupt discursul
meu public, cel mai logic și mai eficace discurs despre Comunism, pe care l-am ținut vreodată.

Pe 19 august conduc pe unchiul la gară, la Milano. A luat trenul de 16,55 spre Zagreb, unde va
sta o zi. Apoi prin Timișoara va ajunge la București. Despărțirea a fost dureroasă. Eu speram ca să
vie cu soția, tanti Magda Rudolf, și să rămână definitiv.I-aș fi dus la Glarus, unde tanti avea niște
strămoși. N-au avut curaj, cum își închipuiseră, cu ani în urmă. Mi-a comunicat că n-a avut
probleme la vama românească. Dumnezeu e mare. Căci:
”În drum mi se desfac prăpăstii ,/Și-n negură se-mbracă zarea/ Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, orânduie-mi cărarea”.76

Maicile scriu:
9.8. 78. După pelerinajul la Fatima și o scurtă oprire la Settimo, Maica s-a întors urgent la Roma
pentru a se întâlni cu domnul Dieci, administratorul casei. La ora 16 dl. Dieci a sosit punctual ca
să facem un inventar al casei.Custodele, sign. Nicola Sansoni, ne încredințează toate cheile. Acum
casa este în întregime a noastră.
25.8. Părintele Ignazio nu se simte bine.
26. 8. Maica și cu Sign. Cecilia Capaldini au mers la Chianciano pentru a vizita pe signorina Ida
Benvenuti care a dorit să o întâlnească pe Maica.
Orele 17:00 conclav: noul Papă, Albino Luciani, patriarh de Veneția: Ioan Paul I.
31.8.78.După o scurtă perioadă de ședere la Settimo, Giorgio sosește aducându-ne vești despre
Settimo și să ne ajute.
76
Tot Goga.
 494

1.9.78. Mergem la priveghere la biserica Sf. Maria.

2.9. Lino sosește și el seara.
3.9 După-amiază am fost cu toții la Liturghie la Sfântul Petru, la impunerea paliului Papei.
4.9.De-a lungul acestei săptămâni, diaconii noștri Giorgio și Lino ne-au ajutat să facem curățenie
generală în secția noastră de casă, așa că începem să dormim în noua secție de azi. La ora 23,
sign.Ines, Antonio și Laura Corona au sosit de la Torino
10.9. La ora 9 sosește Cosimo De Benedittis din Nardò pentru a fi seminaristul nostru, (eșuat !!!).
15.9.78. În această dimineață a venit Padre Paolo și a slujit îmbrăcarea ca novice a sorei Jacinta
20.9. Cu mare bucurie îl întâmpinăm pe seminaristul și prof. Sergiu Streza care sosește din
America.
22.9. Maica, Sora Alexandrina și diaconul Giorgio merg la Montesanto de dimineață pentru a
închide plicurile. După-amiaza, Padre Ignazio cu Sign. Ines, Sergio și Laura merg să vadă marea.

Gigi s-a consolat cu o săptămână de alpinism pe Cervino, în compania amicilor lui Pater
Luigi Bianchi, amicul de la Gera Lario. Se întoarce vineri, 25 august, negru de soare și voios ca un
pionier ; și se oprește cu mine câteva zile la Settimo, unde ajută maicile ca totdeauna, dar are parte
de alte plimbări, deosebite de cele din farmecul Romei. Ah, cum mă consolează echilibrul lui, în
mijlocul tristeții mele și al descurajării ce mă inundă! Nu-mi găseam locul și sensul vieții. Murise
Papa, îl și îngropaseră, mai plânsesem odată, căci oamenii televiziunii știu să-ți prezinte lucrurile,
cât să te ducă unde vor ei…dar eu încă nu mă hotărâsem: ce fel de mișcare să mai inventez pe tabla
de șah a vieții noastre.
Pun mâna pe telefon și întreb pe Padre Paolo, pe Lacko, pe Maici și mai ales pe Josef
Stimpfle, acelaș lucru:
-Acum că a murit Papa, nu sunteți deja liber să ne hirotoniți ?
-În principiu, da, dar acum e vară, nimeni nu lucrează și apoi să se termine zăpăceala ce
urmează înmormântării unui Papă.
-Da, dar cum zice romanul, dacă moare un Papă, se va face un altul și acesta este un nou
pericol pentru noi.
-Hai să nu exagerăm. Oricare papă va veni, nu se va mai ocupa de voi.
N-am insistat. Am intuit că Stimpfle primise ceva răspuns pozitiv de la Vatican, care îl ținea totuși
în șah. Mai târziu am înțeles de ce. În paralel, el pregătea ceva pentru noi, de aceea era elegant să
nu-l mai deranjez. Dar trăiam cu grijă. Între timp el a plecat în vacanță. Pentru Josef Stimpfle,
vacanța era satul copilăriei lui, lângă bătrâna lui mamă care și pe noi ne-a tratat ca nepoți. Se
 495

înfunda pentru câteva zile prin landul Bavariei eterne, căruia războiul și dezastrul nu-i răpiseră încă
atmosfera de basm a Fraților Grimm.

147. PAGANINI REPETĂ

La Roma, însă, asistam la un altfel de basm:
Sâmbătă, 26 august, după doar câteva ore de conclave, la ora 12, prima ”fumata”: neagră.
La orele 18, până la 19,20,”fumata” gri
La 19,20, fumata albă. Habemus Papam.
Entuziasmul general pentru Albino Luciani, la a cărui Missă și frumoasă predică asistasem
de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel la Veneția, în 1976, ( și ne plăcuse aproape exclusiv, în
mijlocul mediocrității generale), ne-a amortizat preocuparea pentru soarta noastră, după terminarea
epocii Scaunului vacant. Așa ne-a plăcut cum dădea din mâini și cum surâdea! Vocea lui delicată și
umilă umplea toate golurile trecutului, încât dădeam dreptate omenirii entuziasmate: ne uneam cu
ea în a-l iubi, a-l asculta, a-l admira.
Și totuși, noaptea următoare îl visez alături de Karol Woityla. Erau amândoi pe o bancă.
Visul s-a repetat noaptea succesivă, pe 27 august. N-am avut niciodată încredere în visurile
inițiatice, profetice, ale mele. Nu am crezut și nu cred nici acum să fiu dintre acei aleși pentru asta.
Și totuși, în perpectivă, aceste vise, tocmai atunci, în zile nesuspecte…..mi se par… suspecte.
E adevărat că, imediat după moartea lui Montini, venind în vizită dr. Iulian, polonezul care apărea
și dispărea parcă numai la momente speciale, s-a exprimat imediat à la polonaise: ”următorul papă
după Paul al VI-lea va fi Karol Woityla”. Am făcut haz de el, cu toate condimentele pe care
românul de-a lungul secolelor le-a folosit în a face haz de necaz de polonezi: ”când în Polonia
cavaleria e o șleahtă, știința e năucă, poporul e nărod, mai vine și polonezul cu pretenția că Adam
era polonez, Eva, numai vorbim, curat poloneză, Noe, tot polonez, corabia a fost făcută la Gdansk,
și de la Berlin la Moscova avem o mică parte din marea Polonie. Un papă le mai trebuia ”.
Ce să mă mai comentez singur ? Nici acum nu pricep cum a putut avea Iulian, de data aceea,
intuiția justă ? Sau știa el ce știa ? Căci, mult mai târziu s-a aflat că-n luptele din conclavă, Michele
Pellegrino, Cardinalul de Torino a spus clar: ”dacă nu alegem un italian, îl alegem pe Woityla. El va
fi papă”. Și totuși au ales pe Luciani. Woityla avea doar 58 de ani, putea să mai aștepte.77
Pe 27, ora 12, Giovanni Paolo I rosti fabulosul Angelus: „ieri dimineață m-am dus la
Capela Sixtină să votez în liniște”, care pe drept cuvânt a entuziasmat mapamondul.
30 august: excepționalul discurs către cardinali, mi se pare ultimul ținut în latină, din istorie,
reluînd pluralul maiestatic.
77
Art. de Gianni Gennari din 2013.
 496

Pe 1 septembrie, genialul discurs către ziariști, apax legomena între discursurile papale,
care a deschis perspectiva unui model superior și modern de adresare către lume din partea unui
Papă. Vorbirea și zâmbetul său simplu, accentul venețian ultra-dulce, aproape ca de copil, au făcut
cât două concilii ecumenice la un loc, pentru creșterea simpatiei lumii față de Biserica Romană.
Cu toate acestea, discursurile sale, ca simplu Păstor, nu au fost lipsite de profunzime. Păcat
că scrisorile sale către Pinocchio au căzut în uitare. Urmărind gesturile lui Luciani, mă confortam,
dar mă și disperam. Mi-a plăcut cum a renunțat la ”Noi”, pluralul majestatic, la tiară, ca și cei
dinainte, dar și la scaunul cu care era purtat pe umeri, sedia gestatoria. (Le-a pus înapoi, n-a mers
chiar așa ușor, lumea era învățată să-l vadă pe Papă întreg și mai ales pompos. Dar a creat precedent
positiv).
”Cine știe la ce mai renunță încă, și nu e rău deloc”, îmi ziceam.
Degeaba.
Se renunță la jucării, dar nu la rele serioase. A reconfirmat pe Villot, pe Casaroli, pe toți dușmanii
preoției noastre. La ei nu a renunțat, deși aveau faima de răufăcători, de masoni, de atei, de trădători
ai Bisericii, mai ales cu Ostpolitik-ul….Aici nu mai trebuia să facă el o minune de dragul meu, ci de
dragul universului. L-am scuzat pe loc: ”Nu-i putea schimba imediat, dar are timp !”
Pe 31 august Gigi a plecat la Roma, înaintea mea, pentru corvezi. Pe 2 septembrie cobor și
eu la Roma. Eram resemnat, vorbă să fie. Era vară încă, nimeni nu se mișca, doar că venise noul
Papă, deci, oricând un telefon din Vatican putea să anihileze a mia oară o eventuală programare a
hirotonirii noastre. Dar ce era să fac? Parcă niciodată părinții noștri episcopi nu tăcuseră atât, în ce
ne privea. Erau și ei prinși de entuziasmul pentru Ioan Paul I și nici nu le trăznea prin cap cum că în
mijlocul entuziasmului general s-ar fi putut ascunde un pericol pentru noi. Dacă amicul Casaroli ar
fi vrut să telefoneze și să blocheze hirotonirea noastră, în numele cui ar mai fi făcut-o ?
Întrebare fără rost. În Vatican se descoperă toate adevărurile și se inventează toate minciunile
universului. N-avea decât să aleagă.
Tot pe 2 septembrie, îi scriu lui Sergiu care-și petrecuse vacanța în America lângă Tăticul
lui, și care refuza porunca țâfnoasă a lui Brini de a rămâne acolo, de a se înfunda într-o parohie și a
renunța la doctoratele romane: ”schimbările la Roma, chiar dacă Papa e o minunată alegere a
Duhului Sfânt, nu se fac de la o zi la alta. Nu mă îndoiesc, însă, de ajutorul Celui de Sus. Noi
vegetăm, asta facem. Așteptăm ca Pater Stimpfle să vie din vacanță și vom știi unde să ne
îndreptăm. Știm numai că de la Roma au sosit în fine toate ”permisele” și că am scăpat de sfânta
curie. Nici n-o să mai căutăm pe acolo.”
Scrisoarea mea nu era concludentă.Nu-l sfătuiam să vie, nici să rămână pe tărâm american. Sergiu,
totuși, s-a decis să vie; și, de atunci până azi, parcă-i pare rău de acel gest. Nu știm, însă, dacă în
 497

America s-ar fi realizat mai bine….Savanții, geniile, scepticii, profeții nu se realizează niciodată în
viață, parcă așa ne-a învățat Istoria.
În realitate, la Roma se schimbaseră multe, dar nu știam noi. În Biserica Catolică, mai ales la
Centru, schimbările sunt imediate, rapide, esențiale, profunde. Dar, datorită unei arte absolut unice,
coborâte probabil dintr-un univers paralel, totul pare nemișcat, Vaticanul dă impresia că se mișcă cu
pași de plumb, încât expresia a devenit proverbială. Nu e adevărat nimic. E doar inerția creată
înadins, studiată în detaliu, care-ți dă această impresie, făcându-te să nu vezi cum trec pe lângă tine,
ca stafiile prin fața lui Macbeth, toate ocaziile visate de tine. La sfârșit, te pomenești scos afară, și
din istorie și din realitate.
La noi fenomenul s-a revărsat astfel doar pe jumătate. Schimbările au fost imediate și inerția
nu a ținut decât atâta timp cât să ne scoată din sărite și să vrem să renunțăm la bătălie. N-am
renunțat la bătălie, nici nu ne-am scandalizat, cum sperau Dumnealor. De aceea, au trebuit să
trăiască din medicamente antistress, cât timp ne-au văzut pe drumurile lor.
De exemplu, în acest context, Gigi continua să se distreze. Nu știu cum a făcut de s-a
transformat în ”delegat” și s-a băgat între marii oaspeți la Missa solemnis de încoronare, (fără
coroană) a Papei, (duminică, 3 septembrie) între Nicolae, mitropolitul ortodox al Banatului și
Nicodim al Leningradului. Trei bărbi impozante. Videla al Argentinei era un pic mai încolo. A
apărut, Gigi al nostru, în mondo vision până la saturație. Măcar atât.
Pe 5 septembrie, ni s-au întâmplat multe fenomene. În primul rând ne-am serbat trei ani de
libertate, de la fuga noastră miraculoasă între două aeroporturi: Varșovia și Roma. Această fugă a
sigilat ruptura noastră oficială și în mod deschis cu Biserica Ortodoxă și cu regimul comunist, în
fața căror crime a trebuit să tăcem până în acea zi. Este și ziua fratelui meu, de care regimul barbar
m-a despărțit timp de 11 ani. Și iată că, hop, îi moare în brațe, Papei, tocmai bolovanul de Nikodim
al Leningradului. Probabil ”a fost luat ca să nu i se schimbe întru răutate inima lui”. O fi avut o
clipă de sfântă sinceritate în mijlocul ipocriziei și turnătoriei generale pe care trebuia s-o facă la
KGB, și Dumnezeu a profitat de ea, spre a-l lua din brațele papale și a-l duce, poate, în brațele Sale
cerești. Mai știi ? Altminteri, ce înțeles ar fi putut avea o moarte atât de imediată într-un loc atât de
special? Noi i-am mai dat și o altă semnificație: Ortodoxia va muri într-un viitor nu prea depărtat, în
brațele Papei, conform voinței lui Iisus Cristos, dar totuși, în brațele unui Papă delicat, generos,
afabil și democratic. Care prin lege divină deține primatul jurisdicțional, dar de fapt va fi primus
inter pares …..
XXX
 498

Seara, tot pe 5 septembrie, mergem la Pater Paolo. El ne asigură că totul este ca și rezolvat,
că vom fi hirotoniți curând, dar așteaptă un semn de la Stimpfle, despre care știe că a primit
promisiuni încurajatoare de la Vatican.
Timid l-am întrebat:
-Pater, dar… un permis de la Vatican ar fi fost necessar când trăia Papa. În perioada
Scaunului vacant, voi puteați să ne hirotoniți fără nici un permis. De ce s-a așteptat venirea unui nou
Papă? Ca să ne complicăm de la început cu niște misive și aprobări fără sfârșit și nesigure ?
Nu cred că am înțeles ce mi-a răspuns, dar mulți ani mai târziu mi-am dat seama că cei doi
Părinți nu au vrut să exploateze libertatea anarhică a Scaunului vacant, folosită de mulți, spre a
reglementa probleme în suspans, fie creștinești, fie tâlhărești. Așteptau o reglementare normală care
”poate va veni sau poate va fi venit”.
Eu însă aveam în minte fraza hazlie a lui Pater Lacko, primul căruia i-am telefonat, după
moartea Papei:
-Heee, nici nu-și închipuie cineva, câți sunt de mulți cei ce se bucură de moartea unui Papă
și de scaunul vacant ! Câte scorneli, câte chițibușuri, câte aranjamente se pot face în trei săptămâni
de anarhie !
Deci, și ”chițibușul” nostru se putea ”aranja” fiind cel mai sacru dintre chițibușuri, dacă nu
mă înșel!
Eu insistam, și… iar, Pater Paolo mă liniștea:
-”Veți vedea că totul se va rezolva curând, e chestiune de zile….Iar după hirotonie, căci
acum nu vreau să mai zgândăr spiritele, eu voi merge din nou la Congregație și voi cere să vă
permită să rămâneți la Roma pentru studii de doctorat și mai ales pentru cetățenia italiană, fapt
pentru care nu puteți lipsi prea mult din țară. În realitate, aceasta nu e chiar adevărat, dar, în felul
acesta, veți rămâne cu mine și cu Maicile Oblate pentru apostolatul nostru, pe care-l oferim pentru
convertirea Rusiei, căderea Comunismlui și triumful Inimii neprihănite.
Eu adoram aceste cuvinte și nu puteam decât să cad în genunchi de fericire, când vedeam
cum Pater Paolo ghicea până și cele mai ascunse unghere ale sufletelor noastre. Dar de data aceasta
mi se părea că vorbește de actul II dintr-o dramă în care încă nu se deschisese cortina pentru actul I.
De aceea, minunatul discurs chiar că mă enerva.
Nu i-am mai zis nimic, dar pe drum m-am luat la harță cu Gigi, care, de data aceasta afișa o
detașare, o încredere nemărginită în acțiunea prudentă dar sigură a episcopilor noștri dragi, pe care
și Maica și Padre Lacko, o aprobau ca sigură.
-Dar nu înțelegi că toată această siguranță, până și expresiile prin care ne este oferită se
repetă de ani de zile și nu a dus la nimic decât la iluzii. Poate chiar și mâine să sune un telefon pe
 499

undeva: ”Opriți totul, noul Papă trebuie să încheie într-un viitor îndepărtat un concordat cu URSS
sau cu RSR, sau cu Albania, și ”cei doi” sunt piedica numărul unu. Să nu care cumva să-i
hirotoniți”!
-Exagerat ca totdeauna, ai așa o fantezie, de te doare capul….
Auzind până și din gura lui Gigi acuzația de ”exagerat” pe care-o auzisem deja, mai în
glumă, mai în serios, de la toți ceilalți, m-am necăjit la culme, am început să urlu și să-l insult cum
rar mi-a mai permis gura….Dacă aveam vreo piatră, ca pe prundișul Bistriței, aruncam cu ea în
el….
După care, am început să plâng în hohote, de se auzea poate chiar și în dormitorul lui Casaroli .
Dacă mă gândesc bine, cam toate străzile din centrul Romei m-au văzut și auzit plângând în hohote
în primii ani, pentru un motiv sau altul. Nu m-am oprit până când Gigi care se depărtase nu s-a
apropiat de mine spunându-mi:
-Mai taci odată, nu te mai zmiorcăi așa!
-Cum să tac, până nu mă ierți ?
- De ce să te iert ? Ce-am cu tine ? Ce mi-ai făcut?
-Adevărat, nu ți-am făcut nimic !
Și până acasă am recitat în duo ca totdeauna un Rozariu de glorie, udat cu lacrimi de
recunoștință.
XXX
Și așa au mai curs alte, multe zile, între vis și viață, între speranțe și tăceri, între rai și iad, ca
să știu de pe acum cum va fi în Purgatoriu. Și ne întoarcem la Padre Paolo, în via Monte Santo,
unde m-apucat iar tensiunea nervoasă. Și de ce, mă rog? Pentru că, oricum, nu-mi ieșea din cap că
trecuse pauza dintre pontificate și deci, dușmanii noștri din Vatican ar fi putut să se răzgândească,
reprimind puterile întregite, prin venirea noului Papă. Voiam să telefonez lui Pater Stimpfle și să-i
spun: ”Ce mai stai mă musiu ? Hai, pune-ți mâin'le preste noi până nu-ți dau ăștia din nou cu bățul
peste ele” !
Scumpii noștri nu pricepeau că modernul Paganini repetă, nu mai este original ca cel de de
mult. Și cântă urât de tot.
La neliniștea mea, secretarul lui Pater Paolo îmi răspunde… liniștitor, pe 13 septembrie:
”Dragul meu, Excelența Sa Hnilica va pleca chiar azi în Germania, la congresul episcopilor
germani, unde va întâlni pe Excelența Sa, Stimpfle și va clarifica data hirotonirii voastre. ”
Dar a doua zi am fost informați că Pater Paolo n-a plecat la nici un congres, ba mai mult ne-a invitat
la el acasă ca să slujim împreună Missa solemnis a consacrării ca maică a unei fete slovace. Se va
numi Giacinta, îi stătea tare bine în costumul ei de ursulină; dar se va întoarce în Slovacia ca
 500

măicuță secretă, nu putea să-și ia cu ea nici măcar veșmintele de consacrată. Am cântat cu vioara tot
timpul, acompaniat de novicele Cosimo la chitară. Dacă nu puteam cânta la hirotonirea mea, măcar
să-i facem sărbătoare acestei biete victime nevinovate a unui regim absurd.
Da, Pater Paolo n-a plecat. Dar ne-a pus în mână scrisoarea trimisă de episcopul Stimpfle
pentru noi, cu o copie a unei alte scrisori, document cu antet, semnat de Mario Brini, în numele
Congregației, cu referire la o alta, trimisă direct de la Secretariatul de Stat, citește Agostino
Casaroli.
A doua zi, pe 15, Pater a plecat, totuși, în Germania, la congres. N-a apucat să ne mai spună
și asta. Pentru el, aceste congrese aveau mereu mai multe înțelesuri.

148.”ACUM ȘI NUMAI ACUM SUNTEM ÎN STARE”…..

Hai să vedem minunea cu ochii. Aveam nevoie ca bolțile de întuneric să se fărâme, să se frângă.
Angelicul Om ne-a înmânat scrisoarea lui Pater Josef, iar lângă ea fotocopia acelui document care
și acum mă lasă tablou.
Mai întâi scrisoarea Părintelui Episcop, adresată de fapt nouă, cu un secret nemaipomenit. Iat-o:
Augsburg, 7.9.1978
Dragi diaconi, Lino și Giorgio
În aceste zile am primit răspunsul mult dorit de la Sacra Congregație pro Orientalibus, care
deschide calea hirotonirii voastre preoțești. Vă felicit din toată inima. Dicasterul Pontifical vă
solicită o scrisoare în care trebuie:
1. să cereți trecerea la ritul latin
2. să vă declarați disponibilitatea de slujire în Dioceza de Augsburg
Pentru viitor, acest Dicasteriu Sacru a lăsat posibilitatea unui apostolat printre conaționalii voștri.
Anexez copia scrisorii de la Sacra Congregație, solicitându-vă să vorbiți despre conținut cu Padre
Paolo și Sora Lodovica. Dacă vi se pare potrivit, sunt dispus să am o conversație cu voi, poate în
prezența părintelui Paolo aici, în Augsburg. Sunt sigur că voi, cu ochii unei inimi simple și luminate
de credință, veți vedea în dispoziția Bisericii dispoziția Providenței Divine în sine și o veți satisface.
Multe mulțumiri pentru salutările trimise de la Fatima. Fiți binecuvântați de către Maica Domnului,
care vă călăuzește în chip excelent.
În comuniune de caritate și bucurie pe care o simte întreaga lume în aceste zile ale pontificatului
care tocmai a început al Papei Ioan Paul I,
Vă salut și vă binecuvântez
Al vostru în Cristos,
 501

+ Josef Stimpfle
Episcop de Augsburg.
Stimpfle primise documentul de care vorbea cam pe 10/15 august. Dar plecase în vacanță și
nu-l văzuse. Acesta era secretul tăcerii tuturor. Făcea parte din inerția întâmplării care continua pe
cea a Bisericii, aceea creată în Palatul Apostolic până la ultimul detaliu, a cărei pulbere de lumină
ajunge târziu la muritorii de rând. Și totuși, în cazul nostru, inerția Vaticanului nu a mai existat, a
fost extirpată din rădăcină. Nici nu știu cum să povestesc, ca să fiu crezut.
În primul rând, nici că ne-am gândit să contestăm ceva din cererile absurde scrise pe acea
fițuică vaticană. Am trimis imediat scrisoarea în care ceream trecerea la rit și plecarea definitivă la
Augsburg, pe care marii Prelați din Vatican o doreau mai mult decât orice, subliniind acest fapt cu
toată tăria. Nu cerusem noi, obligați tot de ei, aceste lucruri, în memoriile precedente ? Ei, foarte
grijulii să ne împlinească cererile, o făceau cu vârf și îndesat….. Dar întrucât știau foarte bine că
cele două condiții erau abuzuri, falsificând legea, nici ei nu puteau să se aștepte de la noi să fim
sinceri și corecți cu abuzul lor. Nici Stimpfle, cât era de neamț, n-a luat în serios aceste capricii. 78

Citind și recitind scrisoarea-document a Congregației, de atunci până azi, zeci de ani, de zeci de ori,
înțeleg cum mi se răstoarnă toate certitudinile și ipotezele, schimbând ele, când subiectul, când
predicatul.
Iată-o:

78
Ca să fiu drept, le-a luat în serios General Vikar-ul lui, când a primit ”rescriptul” promis de Brini. Ni l-a pus sub ochi și
ne-a cerut să îl semnăm. Era, pardon, tradus într-o germană incomprensibilă, limba de lemn birocratică a tuturor
funcționarilor publici. Dar noi am înțeles-o imediat și am refuzat ferm și politicos:
-Niciodată n-o să semnăm așa ceva, pentru că niciodată nu vom renunța la ritul Botezului nostru, al părinților și
strămoșilor noștri, ca să împlinim capriciul unui prelat oarecare din curia Vaticanului care de la început ne-a fost și
dușman.
Bătrânul General Vikar n-a prea înțeles. Cum, adică, faimosul Casaroli era ” un prelat oarecare”? Și apoi, el nu cerea
filosofie și argumente, ci doar o semnătură și bonjour popor. Văzând că nu ne mișcăm, ne-a rugat să mergem pe hol și
să ne hotărâm.
Eu cu Gigi ne uitam zâmbind unul la altul zicându-ne : niciodată nu le vom face această plăcere. Era o chestiune de
principiu și de onoare. Să rămână în arhivele Bisericii, în Ghermania sau , mai rău , în Vatican o semnătură atât de
rușinoasă, care suna a trădare, a slăbiciune, a superficialitate, a lașitate? Nu, niciodată. ” Nous avons perdu tout, sauf
l’honneur !” (Ah, de câte ori ne-au dat ocazia diferiții prelați și diferitele Curii, de’alungul deceniilor să ajungem la
această faimoasă frază a resemnării glorioase !)
Desigur bunul neamț nu înțelegea argumentele, nici drama noastră. A luat totul ca gest de nesupunere, lipsă de
respect față de Instituție și față de el personal. A început să strige, că așa ceva nu i se mai întâmplae niciodată în lunga
lui carieră de om al Bisericii (sic!).
Iau cuvântul și-i pun această întrebare care suna a calambur:
-Bine, acum suntem bizantini. Dacă semnăm, devenim automat latini. Dar dacă nu semnăm, ce devenim, ce suntem ?
Enervat la culme de o așa dilemă, a răspuns cu o furie nemaivăzută de ne temeam că face apoplexie:
Dacă nu semnați sunteți Nichts, ați înțeles ? Nici latini, nici bizantini, nici nimic. Nichts !
N-am rîs , că ne temeam că moare în fața noastră. M-am repezit la el să-i pup mâna, Gigi cam la fel, dar el și-a tras-o cu
furie, noi am mai făcut o înclinăciune și am șters-o. Nu ne-a mai văzut pe acolo, pentru un timp. În fața lui noi
rămăsesem niște Nichts.
 502

Antetul: Sacra Congregatione pro ecclesiis orientalibus. Era clar: venea de la Congregația
Orientală.
Nu, de fapt, nu era clar deloc:
Prot. 313,/75. Era adresată lui Josef Stimpfle.
"Ecc. Rev. / issima,
Această Sacră Congregație acum este capabilă (ora è in grado, sau, mai bine tradus, este în
măsură să…., în sfârșit, abia acum este în stare )=să comunice Exc. Voastre răspunsul
Consiliului pentru Afaceri publice al Bisericii privitor la cei doi diaconi Catalin DRAGU și
Giorgio PICU .
(Întotdeauna „noi doi”, în timp ce „Consiliul” era eufemismul pentru Secretariatul de Stat).
„Pentru o mai mare claritate, adaug o fotocopie a scrisorii Exc. Sale Mons. Agostino Casaroli,
care indică condițiile la care Excelența Voastră și cei doi diaconi trebuie să se conformeze”.
Urmează condițiile deja transcrise de Stimpfle în scrisoarea sa și atenuate de el, pentru noi, trimise
de Casaroli ca obligație sine qua non pentru “noi doi” și pentru Episcop. Bietul Stimpfle, aici a fost
tratat ca noi, ca ultimul cerșetor, fără a putea opta pentru altceva:
„Pentru a proceda la hirotonia lor preoțească, este necesar, așadar:
ca cei doi diaconi să adreseze o scrisoare acestui Dicaster sacru în care:
a) Cer trecerea la ritul latin
b) Se angajează să rămână în serviciul direct și permanent al Diocezei de Augsburg
Apoi: Excelența Voastră trebuie să semneze cererea menționată mai sus, declarând că acceptă
dispozițiile Consiliului. "
Prin urmare, nu numai impunere, ci și umilire pentru episcopul de Augsburg. Auzi, dumneata,
trebuie.Cu declarație de acceptare, sine qua non. Nu numai birocrație, ci și aroganță, disprețul
față de orice lege și gest de bun simț. La urmă, lovitura se înmoaie: numai în acest fel „această
Sacră Congregație va trimite apoi Excelenței Voastre cele două rescripte de trecere de rit. ”.
Finalul scrisorii era și mai dureros. Dumnealor indicau lui Stimpfle un dublu gest de umilire la doi
cardinali din Curie, către care „Excelența voastră va trebui să se adreseze”, dacă îi va trece prin
cap să ne încredințeze într-un viitor neprecizat și nespecificat îngrijirea pastorală a ”emigranților”
români, (care de fapt erau fugari! Dar jignirea de a ne considera emigranți este naturală în capetele
vândute tiranilor).
Am învățat pe de rost ultimele salutări cu plecăciuni și fals devotament cu care se termină astfel de
documente, adevărate pamflete contra normalității.
 503

Acesta este modul în care Vaticanul înțelege să exercite Primatul roman al Papei, cerut de
Evanghelie: umilind episcopii și întreaga omenire, în afară de puternicii zilei, prin trepădușii,
birocrații, afaceriștii și formaliștii Curiei romane. Și se mai miră de disprețul celorlalte Biserici.
Da, toate acestea erau dezgustătoare. Dar Stimpfle era o ființă complet superioară, o insulă,
așa cum Gigi repeta foarte bine. Nu s-a simțit deloc umilit și nu a pus nicio presiune asupra noastră.
Era fericit că putea continua fără riscul de a fi declarat rebel și arogant, dacă ar fi folosit de
exemplu libertatea Scaunului vacant. Restul, el știa, era doar teatru și, pe cât era de neamț, știa și el
să folosească vorba romană „cum facem legea, cum găsim și păcăleala, cu care s-o călcăm” nu
degeaba studiase la Roma ani de zile.
Scrisoarea a fost ultima lovitură de copită a lui Casaroli și a personalului său, un fel de
răzbunare, o furie pe umerii noștri, pentru a ne transforma într-un caz unic chiar și în cele mai mici
detalii. Important însă era faptul că a scris acea scrisoare de eliberare și a trimis-o Congregației.
Încă din 28 iulie, Casaroli îl avertizase pe Stimpfle că o trimisese.
Ei bine, apare o întrebare: de ce, toată acea întârziere ulterioară? Dacă șmecherul de Casaroli
ar fi fost mai clar cu Stimpfle, episcopul ne-ar fi chemat încă din luna iulie la Augsburg cu cuvintele
spuse mai târziu: ”să vie oricând, la mine, când vor ei”.
Și ochii ne-au căzut pe data scrisorii semnată de Mario Brini: 7 august.
Știi, nu le înțelegi pe toate imediat, iar pentru amănunte esențiale îți trebuie zile, luni, ani,
decenii……
Păi 7 august nu putea fi decât de dimineață, o luni oarecare. Ei bine, nu era o luni oarecare. Era zi
de doliu, papa murise cu o seară înainte, Vaticanul era blocat, nimeni nu mai lucra, toți se perpeleau
în jurul cadavrului Papei.
Ei…nu toți. Monseniorul Mario Brini, în loc să se perpelească, să-și frângă mâinile pentru moartea
marelui păstor, scria de zor și semna documentul pentru noi.
Ahhh, deci mi-am venit de acasă, mi-a căzut fisa, cum zic șmecherii: a așteptat moartea Papei.
Cum a murit, hop!: ”acum suntem în măsură să vă comunicăm răspunsul, să trimitem scrisoarea
semnată de”, etc…. ! E atât de adevărat încât dacă nu ar fi fost astfel, ar fi putut semna-o și trimite
pe 30 iulie, când a primit-o din mâinile lui Casaroli. Deci știa că nu putea să se miște ”cât timp trăia
Papa”. Dar de unde știa ? Această insultă la adresa vicarului lui Cristos (”așteaptă, prostule, să
moară Papa”) o putea răcni numai Casaroli în persoană, și numai către episcopii noștri dragi. Nu
cred că se afișa cu așa frază neprotocolară prin Vatican pe stânga și pe dreapta. Cu o excepție:
Brini, cel bun la toate, deja din timpul războiului, precum știm.
Explicația este, deci, numai una: a trimis-o lui Brini pe 28 iulie, dar la telefon i-o fi spus aceeași
frază pe care i-a repetat-o și lui Stimpfle la ultima lui vizită, și pe care scumpul de el ne-a povestit-o
 504

ani mai târziu: ” eu scriu scrisoare de eliberare, dar tu, Brini vei emana documentul protocolar
numai după moartea Papei.
-Când adică, Excelență ?
- Cum, când ? Ce întrebi prostii? De unde să știu eu când moare Papa ? Ce, îmi spune mie: mâine
mor ? Poate va muri peste o săptămână, sau poate la Crăciun, sau la Paști, sau la paștele cailor. Tu,
un singur lucru să știi: n-ai voie să semnezi decretul decât după ce moare Papa. Se pare că n-o mai
duce mult. Doctorii totuși îl văd destul de vioi. Dacă au curaj să-l trimită la Castel Gandolfo,
înseamnă că nu va muri curând. Și mai lăsați-mă-n pace cu acești doi polonezi! Că de trei ani mă
bateți la cap cu ei. Moare Papa, semnați, hirotoniți, vi-i cărați în Germania și terminăm odată cu
povestea asta fără sfârșit….”
Multe o mai fi bombănit Casaroli, dar, la urma urmei, după ce studiezi adânc documentul semnat de
Brini, în urma scrisorii lui Casaroli, ajungi la concluzia greșită că singura piedică adevărată contra
primirii și hirotonirii noastre era Paul al VI lea în persoană. Nu că aceștia doi ar fi fost entuziaști de
noi. Dar se încurcaseră în propriile lor reguli absurde de protocol. Ne băgaseră în mașinăria
complicată a birocrației unită cu diplomația, exact într-un loc unde nu era cazul să fim. Și nu mai
știau cum să ne scoată din zmârc, dar să și rămână cu față curată. O, nuu, nu de dragul nostru sau de
dragul dreptății, de care erau și mai sunt și azi cu totul străini, ci de gura episcopilor noștri
protectori și a Memoriilor noastre insistente, care păreau că promit cine știe ce nou scandal public,
dacă nu se rezolvau. Dar dacă ne întoarcem la sursa scandalului, chiar ei doi sunt principalii
vinovați de tot ce ni s-a întâmplat. Mario Brini a fost primul personaj important din Curia Romană
căruia i s-a povestit aventura noastră. El, fără îndoială, a dat-o mai departe, suind-o până la
Secretariatul de Stat. În nici un caz nu a făcut-o Cardinalul Philippe, care, încă de pe atunci, era
”Adormirea Maicii Domnului”. Iar ceilalți, tip Mottola sau Marusyn erau doar niște trepăduși, care
nu ajungeau la nasul lui Casaroli. În Vatican se ajunge numai ierarhic, nu-i așa ?Casaroli, însuși, și-
a mușcat și el coada în ce ne privește, dar de data aceasta în clică cu superiorii lui direcți, Benelli și
Vilot, căci oricum, la vremea aceea nu era atât de mare cât să ia inițiativa de unul singur de a speria
pe papă. El a anunțat pe Paul al VI-lea de cazul nostru, și tot el l-a făcut să tremure de teamă că-și
pierde reputația de ecumenist și de creator al Ostpolitik-ului. Iar acum, trebuia să aștepte moartea
creaturii sale, ca să se scape de noi. Ha, ha, ha !
Norocul lui, dar mai ales al nostru, a fost că Papa a murit pe neașteptate, mult mai repede
decât își închipuiau dumnealor. Iar acest neprevăzut care i-a pus în ridicol pe cei mai mari doctori și
pe cei mai grijulii dintre secretarii și lingăii Papei s-a numit ”minunea Fecioarei de la Fatima”,
cadorisită nouă.
XXX
 505

Totuși, recunosc; rămâne admirabil gestul lui Brini. Avea scrisoarea lui Casaroli în mână de
8 zile. N-a murit Papa bine și s-a și sculat din pat, s-a dus în birou, a scris scrisoarea lui Stimpfle, a
ștampilat-o, a pus data de 7 august și a și trimis-o. Putea să-și aducă aminte de cazul nostru peste o
lună, oricum, nu chiar în acea zi, în care cadavrul papei era încă foarte cald.
Ce rău îmi pare că nu am înțeles aceste mișcări tainice pe când trăiau ei! Dar, poate că Dumnezeu
Însuși n-a vrut să-mi dea o astfel de luciditate rapidă, căci nici Brini, nici Casaroli, nici Episcopii
noștri nu ar fi scăpat de zimții mei. Și, mai ales de gura mea !Nu i-aș fi lăsat să doarmă până nu-mi
revelau toate amănuntele odiseii noastre fără sfârșit.
Oricum, ce scriu eu aici este aproape de adevăr. Adevăr înțeles perfect numai de câțiva ani,
mult după 2000. Mult amar de vreme am considerat pe Casaroli și pe Brini principalii vinovați ai
durerilor noastre. Poate or fi și fost, dar scrisorile lor, care s-au învârtit în jurul catafalcului papei,
sunt gestul lor reparatoriu, pentru care sunt obligat să-i iert.
”Solo ora siamo in grado”. ”Numai acum suntem în măsură, în stare”!Pardon: Sfânta Congregație
este în măsură să, è in grado, nu Brini singur, ci toți, de la Cardinal la Marusyn până la portar și
Ioan Tăutu ăl mic ! Vrând nevrând, că doar venise poruncă de la Sublima Poartă ! Ora è in grado,
…. Îmi răsună în minte aceste cuvinte, ca un dangăt de clopote de sărbătoare, de atunci și până azi.
Da. Erau ”în măsură” erau ”capabili” numai după 6 august, orele 21, să zicem. În timp ce papa încă
se răcea. Coborârea lui Brini la biroul zăvorât de doliu papal este ultimul gest al marei minuni,
începută pe când eu o ceream la Fatima, în sanctuar. ”Dă-mi o minune, fă o minune!”. Și pac,
Maica Lodovica Pellegrina, cu al ei ”Îți dau o veste îngrozitoare: a murit Papa”. Și, pac, Brini cu
”ora siamo in grado”:Numai acum suntem în stare”.
Îmi închipui că s-a furișat în birou, înainte ca cineva să -l deranjeze. Poate că a telefonat scrivanului
său, că prea nu-l văd să fi scris singur toată acea polologhie. Unele voci spun că mai avea și alte
dosare- pratiche- în suspans, ca la toate sfintele Congregații vaticane, dosare care se pot rezolva
numai cu papa pe catafalc; căci dacă Sfântul Părinte stă încă la fereastră deranjează mersul normal
al lucrurilor.
Și noi, care credeam că acestea erau bancuri romane ! Dar Gigi are dreptate: la noi toate bancurile
au devenit reale. Eu merg mai departe și spun: nu știu dacă Brini o mai fi avut și alte dosare. Dar
cazul nostru, chiar și pentru el, a fost unic în Istoria Instituției Romane.
Deci, calamburul lui Pater Hnilica de la prânzul din mai trecut nu fusese calambur. Vorba
damei din Novara: ”Hnilica e om serios. Și rosariile mele se împlinesc totdeauna, imediat”.
Vreau să subliniez că explicațiile mele de acum sunt rezultatul unei sinteze între uimirea
noastră din acea zi, plus toate conversațiile și ipotezele lansate de-a lungul anilor între Părinții noștri
 506

episcopi și experții întru chițibușurile ultra rafinate ale Curiei Papale Romane, care ne-au dus la
certitudinile aproximative și niciodată definitive asupra a ceea ce ni s-a întâmplat nouă.
XXX
Au urmat zile de euforie nesfârșită. Dublată de grija mea, ca vreunul pe acolo pe sus să nu
ne blocheze din nou cu vreo altă infamie. Grija, însă, era numai a mea, căci Gigi nu-i credea atât de
concentrați pe noi ca să se mai lege imediat de povestea noastră. Eu, însă, aveam motive serioase să
mă tem. Cum, de nu mai deranjam, așa, ca prin farmec, ”viitoarele relații diplomatice cu Ceaușescu
și legăturile ecumenice cu Ortodoxia de la București? Era chiar imposibil ca pe acolo, pe la vârfuri,
cineva să nu se tragă înapoi ?

Între timp am avut alte câteva consolări, care mi-au pregătit atmosfera fericită a hirotonirii.
Pe 17 septembrie, Superiorul studenților camillieni de la seminarul Roman, care-mi ceruse să dau
exerciții spirituale, la elevii lui, vine la noi cu 5 copilași. Maicile au aranjat totul ca pentru o casă de
exerciții, făcând sacrificii și spetindu-se, dar numai de dragul meu, căci vedeau în acel gest un
apostolat superior și extrem de important, în sine.
Eu m-am întrecut pe mine însumi. Timp de câteva zile am pregătit un material care respecta
conținutul și spiritul Sf. Ignațiu de Loyola, nu degeaba primisem, pe atâția ani, în secret, exercițiile
lui Pater Haag. Am îmbogățit ”retragerea” copiilor cu muzică sacră de pe discuri și cu vioara mea.
Gigi a adăugat minunate meditații și aplicații la viața practică a adolescenților. Copilașii, toți
romani de meserie, au fost mai la înălțime decât cei mai mulți maturi sublimați de care m-am mai
lovit în viața mea pastorală. Mi-au urat, toți, un sacerdoțiu fericit și revedere rapidă. Nu i-am mai
văzut niciodată. Preotul director a rămas, și el, sincer impresionat, a oferit casei 120.000 de lire. Dar
mie, acest soi de har, ca să fiu, de exemplu, instructor de exerciții, sau profesor la înalt nivel, sau
conferențiar la ofițeri superiori,… sau să mă îmbrac ca monsenior, sau să slujesc cu un papă, sau să
primesc onoruri regești,etc… mi se întâmplă o singură dată, și nu din cauza mea. Dumnezeu, ca și
Paganini, cu mine nu repetă, decât trecerea ilegală prin frontiere și prin orice fel de uși încuiate.
Asta o repetă mereu, până azi. Și totuși, dacă stau și mă gândesc, a repetat totuși ceva, fulgerător și
nemaiauzit, pe care-l voi povesti.
Pe 17 septembrie, era duminică, slujim cu Pater Lacko o frumoasă Liturghie bizantină, care
ni se părea a fi ultima slujită ca diaconi.
-Dar de ce să ți se pară, Lino ? Peste puțin veți fi preoți, știi bine. Vei sluji-o ca preot.
- N-avem vești concrete, Pater. Mie nu-mi zboară gândul de la telefonul fatidic care ar putea veni
de la etajele cele mai înalte ale Palatului Apostolic, cu un papă care a confirmat deja pe dușmanii
noștri.
 507

Ei, bine, a fost prima oară când Pater Lacko n-a mai hohotit în fața scepticismului meu, nici
n-a mai glumit, cum făcea el, ca să diminueze indispoziția momentului. A zis numai:
-Domnul și Maica Sfântă nu va permite aceasta !
Pe 18 septembrie încă dădeam exerciții la copilașii de la Colegiul Roman. Mă calmau, mă
înseninau. Mă simțeam Sfântul Atanasie, căci aveam ca și el diaconatul și exilul.
Și iată că sună telefonul. Știrea cea măreață: Pater Paolo s-a întors din Germania aievea,
purtând cu el noutatea că s-a întâlnit cu episcopul Stimpfle," a pus la punct toate chestiunile, a
rezolvat totul și că ne așteaptă pentru hirotonire oricând, numai să facem pe undeva exercițiile
spirituale de rigoare”.
-Chiar așa ?
-Chiar așa, Lino, nu te mai îndoi !
Era să mor de fericire, dar mai ales de uimire. Cum ? În ce fel ? Din ce cauză s-a petrecut
deodată această schimbare ? După ani de tensiuni și amenințări, de amânări și piedici de tot felul,
deodată Episcopul Josef Stimpfle se simte liber de toate și ne așteaptă ”oricând”. Ba mai mult,
depindea de noi, acum ! Încă puțin și ne reproșa că din cauza noastră a întârziat. Ca milițanul de la
aeroport care ne arăta ceasul, grăbindu-ne să ne suim în avionul pe care tot ei îl blocaseră, că,
pardon, întârziaseră din cauza noastră cu 45 de minute….
Să te închini, nu altceva.
De bucurie, cad în genunchi, sărut pământul ca papa, și-i mulțumesc Domnului că cei trei
ani de calvar au luat sfârșit.
Patruzeci și trei de ani mai târziu am făcut legătura misterioasă între date: 18 septembrie,
1978, este ziua când am aflat că eram liberi de orice lanț al canoanelor, în vederea hirotoniei. Tot
un 18 septembrie, cu trei ani mai devreme, în 1975, primeam Azilul politic, eliberându-ne oficial
de robia Lagărului socialist. Știe Dumnezeu de ce ambele eliberări sunt identice.
Telefonez imediat lui Pater Lacko, care știa deja:
-V-am găsit locul pentru exercițiile spirituale necesare pentru hirotonia voastră, potrivit
dorinței Monseniorului Stimpfle. Va saldare, va achita totul, Paolo Hnilica, ca de obicei. Nu vă
îngrijiți, totul va fi bine, totul se va termina cu bine.
Adorabil, ca totdeauna, Pater Lacko.

Joi, 21, merg cu Gigi să cumpărăm veșminte preoțești pentru noi: bizantine, de la maicile
rusoaice din via Pisana, cu 100.000 de lire; și latine, cu 80 de mii. Am cumpărat un potir clasic și o
patenă, cu 170 de mii, bani cadorisiți de Armata Blu-Azzurra, expré pentru obiectele sfinte; iar de la
Russicum cumpăram steluța, lingurița specifică și copia pentru proscomidie. Le-am folosit și le-am
 508

ținut până acum, adică mai mult de 40 de ani, până mi-a trecut orice nostalgie de rituri și de
simboale. Lui Gigi îi trecuseră aceste nostalgii înainte de a începe. Acum mai slujim în diferite rituri
numai de dragul unor credincioși, doritori de sărbătoare și de fast.
Iar pe 22 septembrie, Episcopul Stimpfle, însuși, se prezintă la telefon, să ne dea vestea cea mare
oferindu-ne una din cele mai frumoase conversații cu el:
-Dragilor, după 10 octombrie, eu sunt liber să vă hirotonesc. Vă aștept la Augsburg.
-Pater, nu există bucurie mai mare. În ce zi doriți să ne hirotoniți ?
-Când vreți voi.
După un moment de nehotărâre, Maicile și Gigi îmi fac semn: pe 13 octormbrie, este Ziua
Fatimei.Eu înfloresc:
-Pater, îi zic, dacă tot e vorba de luna octombrie, să o facem chiar în sărbătoarea Fatimei: pe
13. Fatimei îi închinăm apostolatul nostru cu Pater Hnilica pentru Rusia și pentru eliberarea de
Comunism, deci…
-Aaa, frumos, ottima idea. Totuși, continuă Josef, răsfoindu-și agenda, dacă nu e cu
supărare, pentru noi este mai bine pe joi, 12, după masa. După care, fiind în coincidență cu serbările
în cinstea Sf. Ulrich, vom sărbători ambele evenimente, hirotonirea, și Fatima cu Sf. Ulrich până
duminică, 15 ; și vom sluji mereu solemn împreună. Căci trebuie să celebrați primițiile.
Nu știu cu ce puteri de fericire, am mai zis:
-Deci, pe 12.
-Pe 12.
-Bine. Danke schoen, Padre. Ne-ați făcut în sfârșit fericiți.
-Deci, e bine, așa ?
-Cum nu se poate mai bine.
-Să iei și vioara. Ea nu poate lipsi.
-Ooo, desigur, hirotonirea nu ar fi completă.
Stimpfle adaugă:
-Sunt fericit dacă vine și fratele Hnilica și Maicile, și oricine dorește din amicii voștri italieni. Este
loc pentru toți, de sărbătoarea voastră.
-O, Pater, ați fost totdeauna generos, ca adevărat Părinte. Să ne rugăm doar să nu primiți vreun
telefon de prin sfintele palate, să vă interzică ceremonia.
Stimpfle mi-a dat răspunsul pe care-l așteptam, nu degeaba frazele mele se chiamă
provocări.
-Eeee, Linuuuus, veșnicul exagerat. De la cine să mai vie, când avem un Papă așa de bun la suflet,
așa de generos, așa de iubitor….!
 509

-Așa e, Pater, așa e, deși generozitatea Voastră și a lui Pater Paolo n-o întrece nimeni.
Gigi a adăugat și el cele mai dulci cuvinte de recunoștință și de bucurie. Îi străluceau ochii, cu
telefonul în mână și s-a prăpădit de rîs, când Stimpfle m-a comentat la telefon: ”Linus așteaptă încă
un telefon de la amicii lui din Secretariatul de Stat”…..
Da, da, așteptam. Eram fericit, dar cu inima strânsă. Au fost momente în viață în care numai
eu m-am luat în serios, eu singur. Dar nu puteam vorbi tare, ca să nu- mi tot zică unii că aș fi piaza
rea .

149. EXERCIȚIILE spirituale SUPREME ALE VIEȚII MELE

Capitol intermediar, mai mult teologic, dar important, căci revelația teologică pe care am avut-o
atunci și pe care o povestesc aici este iar de domeniul minunii, o minune de așa anvergură, că
rușinează, la distanță de timp toată lupta și suferința mea de până atunci, adică 20 de ani de inerție,
în inutilă durere, provenită din mare ignoranță. Mulți nu mă vor lua în serios, dar eu sunt sigur de ce
spun.Să vedeți de ce.

Duminică, 24 septembrie,1978, slujim Missa cu toată comunitatea. Gigi slujește și predică

ireproșabil. Eu citesc rugăciunile în grecește. Papa Luciani la Angelus este angelic. Entuziasmați de
el și cu nădejdea în Maica Domnului, plecăm la Exerciții. Maicile ne conduc cu mașina lor la
Pasioniști, în centrul Romei, în piața San Giovanni et Paolo. Nu se putea un loc mai pitoresc, mai
fermecător, mai nobil. Am ajuns acolo pentru că harismaticii cărora li se adresase Pater Lacko nu se
simțiseră suficient de inspirați să ne primească. Știți, la ei, dacă nu ești suficient de inspirat !!! Deo
gratias ! Așa că, haidem la Pasioniști.
Ah, desigur, nu din vina lor, dar nu se putea să nimerim exerciții mai plictisitoare, mai
lipsite de sens, mai lipsite de orice, ca acelea și ca mai toate cele pe care le-am mai auzit, cu
indispoziție, până la silă și plictiseală, de atunci până azi. (Bineînțeles că nu am mai făcut greșala să
mă mai înscriu la vreun curs, dar vorbesc numai de puținele ore în care m-am găsit blocat în
mijlocul lor.) Bani aruncați, dar… ”să nu se spună că nu suntem obedienți!” Părerea lui Gigi nu o
știu, că n-am mai avut timp și poftă să comentez acele conferințe penibile, mai ales că eu am făcut
acolo ceea ce am făcut totdeauna: mi-am organizat în paralel ”exercițiile” mele, așa cum citeam
cărți ascunse pe sub bancă, în timp ce profesorul îndruga verzi și uscate, la școala generală, ca și la
seminar, și la facultate, de la București la Roma și de la Augsburg la Pechin (sic!)….
Mda. Mare har! Cel mai util gest al Exercițiilor spirituale a fost și rămâne tăcerea absolută:
nu saluți, nu răspunzi, nu faci conversație, nu te uiți la celălalt, te concentrezi asupra ta.Chiar la ruga
și la masa comună.
 510

Eu cu Gigi nu ne-am schimbat nici măcar o privire: de dragul acestei reguli, care dă roade.
Dar și pentru a nu fi acuzați de ”neascultare”, sau că iar m-oi fi strâmbat, sau mișcat din nas. Seara,
în camerele noastre, eram noi, cu noi înșine. De fapt, eu descoperisem marea și bogata bibliotecă a
părinților Pasioniști și-mi petreceam ziua între coloanele de cărți, infinit de lungi și infinit de
prețioase. Nimeni n-a intrat în bibliotecă în acele zile, eram singur, zi și noapte. Mai ales când
lipseam de la conferințe și de la ruga comună. Nu chiar de la toate, căci îmi luam cartea aleasă, cu
mine, acolo, în mijlocul gloatei. Ei puteau să turuie cât voiau, eu trăiam îm compania tratatelor de
teologie pe care nu le avusesem la îndemână până atunci, ultimele răcnete ale teologiei catolice
moderne și tradiționale, trecând prin ultimele articole ale teologilor de valoare, neuitând textele
conciliilor și enciclicelor papale, dar mai ales ale Părinților Apostolici.
Am studiat în câteva zile, închis acolo, în clauzura fraților, cât ani de studii în afară. Ce înseamnă să
fii concentrat, chiar și fizic ! Rugăciunea venea spontană, breviarul inventat de mine, format din
esențe, pe care-l recit și acum, îl aveam și atunci, deși mai puțin dezvoltat.
Dacă Dumnezeu îmi dă viață, voi dedica acestor ”exerciții”, paralele celor oficiale, o carte
specială. Căci ele mi-au schimbat convingerile, mi-au inversat tendințele teologice, m-au întors la
epoca Noului Testament, m-au zvârlit câteva secole înainte, m-au făcut cu totul și cu totul
catolic,așa cum am intuit de la început că ar fi trebuit să fiu. Am descoperit că toată creația lui
Dumnezeu, real sau virtual, are ”plenitudo potestatis”, ca și Papa de la Roma, chiar și firul ierbii. În
afară de Charisma de a păstori, pe care numai El o are, pe pământ și în Creație.
E adevărat că, ieșind de acolo, m-a întimidat viața, m-au luat îndoielile, temându-mă să
urmez ceea ce descoperisem acolo. Și am trăit ”cumințit” toate certitudinile descoperite. Fără
îndoială că am greșit. Când descoperi ceva și apoi te întorci la vechile date, de parcă nu ai fi
descoperit nimic, sărăcia, durerea și complicațiile vieții în care cazi sunt o adevărată catastrofă, o
pedeapsă bine meritată. Oricum, în apostolatul meu succesiv, am fost de mii de ori mai sigur decât
înainte, și lumea m-a iubit și apreciat pentru asta, până la delir.
Mi s-a confirmat pe deplin idea că adevăratul loc, plăcut lui Dumnezeu, pentru un om de pe
terra, este în Biserica Romei, adică în aceea care recunoaște un Papă, cel de la Roma. Dincolo de
partea umbroasă a lunii, pe care eu am trăit-o mult mai serios și mai dureros decât detractorii
Catolicismului. Acest privilegiu îți dă șansa să-ți formezi exerciții spirituale supreme, cum au fost
ale mele, acolo, în paralel cu restul lumii. Cu Papa, orice ai descoperi te face și mai univeersal. Fără
el, orice descoperire te face capul unei secte. Așa avem 5600 de Biserici. Perfecțiunea doctrinei, eu,
totdeauna am iubit-o, dar la nivel de cultură, de educație, de cunoaștere justă. Din acea zi până azi,
însă, mi-au trebuit decenii ca să înțeleg că Doctrina nu face parte din procesul mântuirii, ci al
perfecțiunii. La Tronul ceresc vom fi întrebați despre vreo 4 sau 5 gesturi față de aproapele,
 511

identificat, pe știute sau pe neștiute, cu Cristos; doar Cristos nu a rostit degeaba pilda sa cu Judecata
din urmă. Fără acele fapte, Filioque sau palamismul nu au nici o valoare. Ei, bine, acest adevăr a
devenit evident pentru puțini, chiar și în 2020, iar singurul Papă care îl predică deschis este Papa
Francisc, care tocmai pentru asta este înjurat mai rău ca toți papii la un loc, chiar și de creștinii
aparent serioși. Dar nu ei au dreptate, ci el. Iar eu, eu știam deja cu certitudine acestea, din acel
septembrie, care mi-a dat ocazia unor exerciții inventate ca totdeauna, de mine, personal.
N-aș mai termina să descriu fericirea certitudinilor cu care am ieșit, mai luminos ca
niciodată, din mânăstirea pasioniștilor romani.Aveam senzația fericită de a fi dat jos plăpumile
necreștinești de pe trupul harurilor date de Cristos Bisericii, cu aceeași convingere cu care aș da jos
cârpele cu care ortodocșii au înfășat trupul Sfântului meu drag de la Bistrița, ca nu cumva noi să
descoperim că este vorba de Sf. Ioan de Capistran și nu de Sf. Grigore Decapolitul.
Și pentru toate acestea, trebuie să-i mulțumesc marelui eretic Hans Kung, care în toate a greșit,
chiar toate, dar în problema preoției creștine a fost și rămâne infailibil. Și culmea, el a tratat acest
subiect într-o cărticică, nemai fiind interesat de asta în marile lui cărți, pline de jigniri contra
adevărului.

Lui Gigi nu i le-am împărtășit, aceste descoperiri ale mele, decât pe sponci, și mult mai
târziu și timid, căci n-am vrut să-l pun în situații neplăcute. Este singurul punct în care l-am ținut
departe de mine. Dacă va ajunge și el la convingerile mele, foarte bine, dacă nu, nu va pierde nimic,
cum nimic nu ași fi pierdut nici eu, căci hirotonia preoțească primită mai târziu, m-a scos din
categoria celor cu plenitudo potestatis fără hirotonire. Dar eu privesc la miliardele de viețuitoare
omenești și neomenești, care mă înconjoară zilnic, pe acest glob rătăcit, cu ochii tulburi și-mi zic ca
Pașa al lui Alecsandri: ”ei sunt ai mei”, toți au plenitudo potestatis. Dar asta numai eu și cu papa o
știm.Și nu avem cum s-o spunem.

150. ”NU ĂLA; CI ĂSTA” ! CE FERICIRE !

XXX
Și totuși, nu acesta a fost fenomenul cel mai tulburător, experimentat de mine între acele
nobile ziduri ale mânăstirii San Giovanni et Paolo.
În a șasea zi, dimineață, aud bocănituri în ușă. Cineva vrea să-mi facă vizită. Eu mă sperii.
Nu e voie, se calcă un regulament sacru. Poate fi o capcană. Poate fi o cursă. Mai știam eu, unul,
care se numea Don Aldo și care m-a pârât la episcop că nu calc a popă. Și aci, între Prea cuvioși, ar
fi putut fi cineva care era pus să spioneze și să transmită. Atât ar fi așteptat amicii mei de la
 512

Secretariatul de Stat,vorba bunului Stimpfle, … sau Cristea, ca să urle la toate vânturile, că nu am

comportament de seminar. Nu, nu răspund.
Dar vizitatorul nepoftit insista: boc, boc. Boc. Ce să fac ? O fi luat foc mânăstirea. Deschid.
Surpriză foarte neplăcută. În fața mea era Gigi.
Mi-a venit imediat în gând că eram pierduți. Nu numai eu călcasem regulamentul de a deschide
unui vizitator, dar mai ales el, să-l calce atât de flagrant, încât să nu aștepte ultima zi, ci să vie să –
mi bată la ușă. L-a apucat dorul de mine tocmai acum!
N-am avut timp să-l cert, să -mi manifest supărarea, căci el, cu o față îndurerată, îmi spune repede:
-Îți dau o veste îngrozitoare: a murit papa!
Ooooh ! Nuuu ! N-am rămas mut, nici paralizat, ci cu o supremă durere i-am spus:
-Nu se poate, și eu care-l iubeam atât!
Dar, în realitate, pentru o clipă, am crezut că glumește cu mine.Am zis:
-Îmi pare rău, știam, a murit pe 6 august ! Ba chiar ar fi trebuit să-mi pară bine.
Gigi nu a adăugat nimic. Dar fața lui mi-a răspuns:
-Nu ăla, ci ăsta.
Și a făcut stânga împrejur și m-a lăsat mască, în fața ușii….Era 29 septembrie, 1978, o
vineri oarecare.
Închid ușa după el și dau un lung suspin: Aaaaahhh!
Și apoi, plâng în hohote, în secret, pentru papa.”Oh, bietul Luciani”, îmi ziceam ! Așa puține
zile ! Și, în timp ce plângeam, ca dual ce cred că eram, mă simțeam cuprins de o pace care se
tranforma în fericire, în certitudine, în extaz, în recunoștință față de Dumnezeu, de Maica
Domnului, de Fatima, de tot, de tot….Plângeam, în timp ce atingeam cu degetul sfârșitul unei
neînchipuite minuni: aceea că, pentru mine, da, pentru mine, mureau DOI PAPI. Ca ieu să fiu
hirotonit cu minunatul Gigi, cel cu fața îndurerată, între două pontificate. Într-o Biserică fără Papă.
Într'un moment în care nimeni nu mai putea telefona !Aaaaaaaah, ce fericire ! Ce durere ! Ce
paradoooox! Ce antinomiiiie ! Ce poftă de dans macabru și mântuitor!

Hai să nu anticipăm…..
XXX
Moartea lui Ioan Paul I a generat o panică generală, a întregii lumi, inclusă cea a exercițiilor
spirituale. Nimeni nu mai avea poftă de ele, deci deveniseră toți, ca mine, distrați și neinteresați, și
asta mă distra. Am conversat cu câțiva preoți, le-am povestit despre noi și am înțeles că niciunul din
ei nu a înțeles, nici nu va fi înțeles vreodată nimic din mine. Nici convertirea, nici fuga, nici drama
ostracismului vatican, nici lumea spionilor- preoți, vânzători ai spovedaniei, nimic, chiar nimic.
 513

Mă uitam cum dispar, fără să se fi cunoscut măcar. Doi tineri au stat în toate zilele cu nasul pe sus.
Nu vorbeau cu nimeni, dar între ei țăcăneau zi și noapte. Ah, care papă va deființa aceste exerciții
inutile ? Vii bou și pleci vacă!
De ce plângeam în hohote , totuși ? Oh, desigur, pentru persoana lui Luciani de care mă
îndrăgostisem, dar și pentru Biserica întreagă, pentru viitorul nostru însuși. Biserica lăsată de
Montini era un dezastru. Desigur, nu se ajunsese la josnicia de astăzi, (2021), dar se părea că nu
mai exista nimic serios în ea și nici perspective de a o înbunătăți. Ostpolitik-ul era devastator,
martirii noștri plângeau, marele Stefan Wyszyński se legase de Casaroli, bătând șeaua ca să
priceapă iapa, adică Montini….
Nu mai repet aici lista nenorocirilor aduse sau lăsate de Paul al VI lea. Luciani era o mare
speranță de bunătate, de puritate, de schimbare în bine a raporturilor superior- inferior în Biserică,
datorită dulceții sale de caracter care se spera, putea influența și pe cei mai mici. Era Papa visurilor
mele, dar oameni ca el trăiesc puțin, ca puternici ai zilei. A fost răpit ca să nu se murdărească.
Luciani, succesor al lui Celestin al V-lea fusese un vis prea frumos, nu putea dura; căci Biserica nu
e perfectă. Are nevoie de papi buni, dar nu minunați, până când papatul se va reforma și Biserica
Romei va înceta să mai fie o monarhie feudală, înconjurată de monarhiile sclavagiste ale Bisericii
Ortodoxe și de cele negustorești, cuiburi de speculă și de amoralitate, ale protestanților. Și dacă va
veni un Bonifaciu care a ucis pe Celestin la Rocca din Fumone, ne-am lămurit ce ne va aștepta și
cine ne va martiriza.
Simțeam un gol după moartea lui. Am vrut să sar din cameră direct la Gigi să-i spun: tu, de acum
înainte, să fii pentru mine ceia ce era Papa Luciani pentru Biserică. I-am spus-o mai târziu. Mi-a
răspuns cu un calambur:
-Eu, în aceste zile de exerciții, am meditat despre Soare și despre Om. Soarele și omul, da, raportul
dintre ei. Restul, vine după.
Da, avea dreptate. Să schimb deci și eu registrul, cum schimbă Mozart când se înfurie, în mai tot ce
a compus:
Eu sufeream pentru bietul Luciani, ascultam toate suspiciunile și legendele despre cum a murit, ce
citea, cum s-a certat cu Vilot, cum l-au otrăvit, cum l-au enervat, cum era bolnav deja 79….și toate

79
Finalul Papei Luciani este un mister lung și întunecat, alimentat de ipoteze și ”revelații” continue. Ultima, cu siguranță de evaluat
cu toate măsurile de precauție necesare, vine de la gangsterul familiei mafiei americane Colombo, Anthony Luciano Raimondi.
Ioan Paul I ar fi fost otrăvit cu cianură într-o conspirație de palat condusă de episcopul Paul Marcinkus, președintele de atunci al IOR,
banca Vaticanului. Moartea lui Luciani ar fi fost hotărâtă, la doar 33 de zile de la alegerea sa la pontificat, deoarece Papa a dorit să
denunțe fraudele comise în Bancă și în sacrele palate. Raimondi, în vârstă de 69 de ani, nepot al ”nașului” Lucky Luciano, legat de
așa-numita „Cosa Nostra americană”, s-a alăturat mafiei imediat după serviciul militar din Vietnam.Reconstrucția morții lui Luciani
este conținută în Memoriile sale intitulate ”Când glonțul lovește osul”, publicat în Statele Unite de către Page Publishing. Raimondi
dezvăluie că, la vârsta de 28 de ani, arhiepiscopul Marcinkus, vărul său, l-a pus să meargă la Roma pentru a-l elimina pe Ioan Paul I.
Papa a descoperit că un grup de escroci din Vatican falsifica acțiunile marilor companii americane precum IBM, Coca Cola, Sunoco
și a vrut să le denunțe. Marcinkus făcea parte din grupul de tâlhari și a decis să-l elimine. Raimondi a fost chemat la Roma pentru a
pregăti complotul studiind obiceiurile lui Luciani și când a fost declanșată operațiunea, acesta se afla în fața camerei pontificale. De
 514

aceste detalii fără importanță m-au făcut să nu văd imediat fenomenul pomenit mai sus, care mi-a
luminat viața, până azi: moartea lui Luciani ne reîntorcea la perioada Scaunului vacant. Și cum ziua
hirotonirii noastre fusese deja stabilită pe 12 octombrie, am mai spus: era puțin probabil ca Domnii
Cardinali să se întrunească în conclav mai devreme, cât să apară un nou papă înainte de hirotonirea
noastră. Deci, era clar: deveneam preoți într-o Biserică fără Papă. Și de data asta puteam să dorm
liniștit: nimeni nu mai putea da vreun telefon fatidic, în numele nimănui, așa cum mă temeam cu o
zi mai nainte.
Padre Lacko, care știa de grija mea, pe care nu o considera chiar exagerată ca alții, de cum
ne-a văzut, ne-a consolat cu ”realism socialist”:
-Va bene, va bene, vediamo, vediamo, nu vă mai grijiți atâta, acum veți fi hirotoniți într-o Biserică
fără Papă, ca adevărați pravoslavnici (zicea acest cuvânt slav cu un haz negrăit) și nimeni nu va mai
telefona din Palatul Apostolic.
Da, curios: fugisem dintr-o Biserică fără Papă, ca să ajung într-o Biserică al cărui Papă m-a
gonit constant din ea, până la moartea lui; motiv pentru care, acum, eram hirotonit într-o Biserică
fără un papă care nu ne merita și cu care nu aveam loc în aceeași Biserică. Acesta nu este verdictul
meu, ci al lui Dumnezeu personal. Episcopul Ilarion Cappuci care ne adora și pe care totdeauna l-
am considerat adevăratul Patriarh al Jerusalimului, comentând această coincidență zicea: ”acesta
este un semn al lui Dumnezeu, foarte misterios”! ”Questo è un segno di Dio, molto misterioso”.
Îmi pare rău și acum de Luciani, dar m-am întors acasă într-o stare de euforie și de simț al
victoriei, soră cu Învierea de la sfârșitul timpurilor.
Aș fi vrut să împărtășesc această fericire, dar nu aveam cum, căci toți erau prinși de emoția
și durerea morții Papei surâsului. Idem și eu, dar eu totdeauna am avut două suflete paralele care nu
se prea întâlnesc.
Speculații asupra acestei stranii întâmplări am făcut de atunci necontenit, până azi, și voi mai
face până spre 3000.
Sigur, Papa Luciani, cât era în viață, nu putea să-și închipuie câtă importanță va fi avut viața
și mai ales moartea lui, pentru viața mea; dar din cer unde cred că s-a dus fără probleme și nu s-a
oprit la poarta raiului să mă aștepte pe mine cum mă așteaptă Montini, Poletti, Casaroli, Benelli și
mulți alți mari Prelați, a văzut deja totul și și-a dat seama că Dumnezeu l-a programat să moară, cel
puțin pentru două motive: ca să nu se schimbe întru răutate inima lui; (acesta ar fi motivul biblic, pe

asemenea, conform reconstrucției mafiosului, Marcinkus a pus valium în ceașca de ceai. Ioan Paul I l-a băut seara și a adormit
profund. După care Marcinkus a folosit o pipetă, pentru a-i pune cianură în gură. Când a fost descoperită moartea Papei, Marcinkus și
complicii săi au fugit spre camera Papei, mimând uimire. Raimondi susține, de asemenea, că și Ioan Paul al II-lea risca aceeași
soartă, dar apoi el renunțase la urmărirea escrocilor și astfel a fost salvat.
 515

care Papa Celestin al V-lea l-a adus încă din viață, când a renunțat la pontificat); și al doilea,
esențial pentru mine și Gigi, ca să putem fi hirotoniți în pace, fără pericol, fără tensiune în suflet și
fără riscul de a da ocazie vreunui trepăduș din Curia Romană să se mai răzbune, încă, pe noi. De-a
lungul anilor mi-am întărit convingera că, spre a fi hirotoniți ”noi doi”, pentru care n-au dormit
atâția prelați neserioși, a fost nevoie să moară doi Papi, unul vinovat și unul nevinovat . Și dacă
Luciani n-ar fi murit și el la țanc, azi aș fi încă chierichetto, adică țârcovnic.

151. TĂTICUL MEU.

Ne-am întors acasă și ne-am concentrat asupra pregătirilor de plecare în Germania. Ne

aștepta un lung voiaj și la capătul lui o supremă bucurie. Celelalte afaceri ale noastre sau ale lumii
nu mai meritau nici o atenție.
Și totuși, abia ajunși acasă, a supravenit o surpriză, o bucurie care pentru mine ar fi trebuit să fie
cerească. Sună telefonul: Bucureștii.La capătul firului, Tăticul meu.
-Dragă, plec, mâine seară, din București și voi sosi la Roma joi pe la prânz, dacă vrea Dumnezeu.
Să mă aștepți la gară!
Auzeam vocea Tăticului meu, Petrică Dragu, după mai bine de 3 ani. Până aci, refuza să-l chem și
nu mă chema. Știa el de ce.
Îi răspund:
-Sigur că te aștept !
Cum pot spune că Dumnezeu nu m-a iubit, de când m-am născut, până azi !?
În convoi la Sfântul Petru, în pelerinaj la năsălia Papei Luciani, m-am gândit mereu la el, la Tăticul
meu, căruia marele Apostol înmărmurit în statuia neagră miraculoasă i-a dat pașaportul, i-a dat
curajul,… poate îi dă și inspirația să rămână definitiv cu mine, ca să primească preoția alături de
mine și să slujim cum nici Melkisedek n-a slujit.

Deja de pe 5 aprilie, i-am scris Tăticului meu, cu un optimism inventat de mine: ”iubitul
meu tătic, în iunie sau iulie, nu știu sigur, voi fi hirotonit preot”.
Și, continuam: ”Ce n-aș da să fii și tu de față !Dacă Domnul ar face vreo minune !Și cum am sluji
împreună! Am trăi câteva clipe de fericire împreună. Visul nostru de atâta amar de vreme! Cum va
voi Maica Domnului”.
Acestea și alte rânduri din scrisorile mele, tata le-a subliniat, probabil ca să le arate, fie Securității,
fie episcopului Iosif de la Rîmnic, ca să-i asigure de fidelitatea mea, de…. seriozitatea mea. Cu
bucurie a subliniat și faptul că după paștele latin mă pregăteam să serbez și pe cel ortodox. ”În
 516

noaptea de Înviere vom fi spiritual împreună. Îmi doresc din tot sufletul să fim împreună, măcar
câteva momente și cu trupul, la hirotonirea mea.”
Scriam fără nici o nădejde, în afara unei minuni, dar toate acestea au devenit profetice când
s-au împlinit întocmai. Oare Domnul, Însuși, îmi mișca pana când scriam acele scrisori? Căci
nimeni nu știa data hirotonirii mele, nici aceea când Securitatea s-ar fi decis să-i permită pașaportul
și vizita la mine. E clar: le-a aranjat Dumnezeu.
Desigur, trucuri am folosit și nu numai unul. În parte, atotputernica Securitate a fost păcălită. Tata
era invitat de maica Egle, amica mult prea dulce din Bologna, dintre Surorile misionare. Așa cum și
Mami fusese invitată de signorina Pierina Montiglio din Settimo, dar n-a fost să fie, în cazul acela
Securitatea ne având vină.
Dar Tăticul meu nu a înțeles rostul acestor trucuri și m-a deconspirat în repetate scrisori, în care
refuza să fie invitat de altcineva decât de mine. N-am știut niciodată de ce nu înțelegea că invitația
mea de fugar și trădător nu avea valoare, dimpotrivă.
Și totuși cartea lui a fost cea învingătoare.
S-a dus de nenumărate ori la Securitate, a spus adevărul: ”vreau la fiul meu”. Și într-un
târziu, a primit răspuns:
-De acord. Cu condiția să-l convingeți să se întoarcă în Patrie, cu Dv. Dacă veniți fără el,
veți avea probleme. Oricum, veți pierde orice încredere a organelor noastre în seriozitatea Dv.
Aceste amănunte le-am aflat cu precizie, zeci de ani mai târziu, când i-am citit multele dosare de
urmărire din arhivele Securității.
Tăticu a rămas impresionat de îngăduința unită cu amenințare a Organelor de Partid și de
Stat, cum se numeau oficial, acei ticăloși. Și m-a bătut la cap fără încetare, în toate scrisorile, timp
de 3 ani: să mă întorc în țară, să merg la ambasada RSR și să-mi cer iertare, să cer pașaport RSR, să
devin cetățean cu domiciliu în străinătate, care coincidea cu a fi spion, etc…..Am mai spus asta.Și,
pardon, să-l învăț și pe amicul meu să facă acelaș lucru.
Și totuși, eu credeam că o face de ochii Securității, care citea toate scrisorile, asculta toate
telefoanele, pusese microfoane în toate camerele lui, încât avem și azi transcrierea tuturor
conversațiilor lui cu fratele meu și cu oaspeții, descrierera tuturor gesturilor lui, chiar și minutul
exact când trăgea apa la WC.
Ei bine, n-a fost așa.
Merg cu Gigi la gara Termini, să-l așteptăm. Era joi, 5 octombrie. Mi-a telefonat din gară,
era complicat să găsești un jeton, gettone, vorbea toate limbile, afară de italiană, (a învățat-o binișor,
în următoarele decenii), și totuși, iată că….
Ne îmbrățișem lung. Nu am plâns, de prea multă emoție. Plâng acum, și pentru atunci.
 517

Tata era îmbrăcat într-o impecabilă reverendă ortodoxă, scoasă din cutie, recent. A purtat-o zilnic,
până la sfârșit.
-Mi s-a furat aici, acum, o sacoșe, în care aveam caietele tale de muzică.
Durere, dar am înțeles imediat că Domnul Însuși mă rupea, ca totdeauna, de orice veleitate de a
rămâne muzician profesionist.
Și totuși, prima vorbă după sărutare a fost: ”să te tunzi. Când te tunzi ? Ai părul prea lung !”
-Da, mă tund.
În mașină, privea minunile Romei distrat. Mintea lui era altundeva.
-Eh ! Când te întorci în țară ? Ar fi bine să te întorci odată cu mine.
-Cum , nu rămâi definitiv, aici cu mine ?
-Ce-s nebun ? Am eu oare mintea ta de aventurier ? Eu sunt fericit la Rîmnicu Vâlcea. Apreciat de
Episcop, de colegi, de lume, de Organele noastre….Am tot ce-mi trebuie, am toate libertățile,
nimeni nu se leagă de mine, slujesc în Biserica Ortodoxă, chiar dacă respect și pe cea catolică. Dar
nu aș face ce ai făcut tu. Nu e frumos, nu e bine. Și, pe urmă, trebuie să te însori. Ce a aia, fără
nevastă și copii ? Hai, mergem înapoi.
Știam această predică pe dinafară. O scrisese în zeci de misive, a căror copie o trimetea la organe.
Odată a greșit și mi-a trimis copia la indigo, probă elocventă a ceea ce era obligat să facă, chiar dacă
nu recunoștea. Dar nu mă așteptam să o și ia în serios.
A repetat până acasă, pe Torresina:
-Mergem împreună, înapoi.
-Când? Îl întreb. Vrei acum , imediat ?
-Nu. Stau și eu câteva zile, ca să-mi arăți Roma, și mai ales Basilica Sfântului meu Protector. După
care, putem pleca oricând. Episcopul Iosif te așteaptă la Rîmnic să te hirotonească preot, că diacon
ești deja.
-Aha, zic. Să știi totuși că și eu am aici un episcop, care tot Iosif îl cheamă, adică Josef, și care mă
va hirotoni preot pe 12 octombrie, ar fi exact peste o săptămână. Iar dacă rămâi cu mine, te va
hirotoni și pe tine, ca să nu rămâi diacon toată viața.
- Aha, bună idee. Dacă mă hirotonește odată cu tine, înseamnă că putem să ne întoarcem împreună
în Patrie, ca preoți. Dar nu cred că te mai poți însura după hirotonie. Vei rămâne călugăr.
Gigi intervine:
-Îl fac ăia episcop, cu studii la Roma .
Rîdem. Mă uitam la Gigi. El nici nu-și pusese problema să poată vedea pe cineva din familia
lui, adică pe părinți sau pe cei 8 frați și surori. Cine le-ar fi dat permis să iasă din gulagul nenorocit,
chiar și pentru o zi ? Unul din ei a încercat să iasă până-n Bulgaria, care tot comunistă și tot în gulag
 518

era. Acolo, în vechiul nostru Cadrilater, Gigi ar fi putut pătrunde ca cetățean italian, etc… Ași,
nimic, nici un permis.
Să fiu scurt. Tăticu a fost primit în triumf de toți prietenii noștri: Maicile, Pater Hnilica,
Lacko, Monseniorul, toți. Cu unii vorbea rusește și poloneză, cu alții franceză și germană, (pe care
le vorbea perfect); iar pe românește, ce să mai zic ? La toți le repeta acelaș refren: ”fericirea și
libertatea din RSR, fericirea lui de a trăi acolo și necazul că eu vreau să rămân un aventurier, să fac
pe catolicul, să trădez patria și Biserica Ortodoxă, să refuz să cer iertare organelor și să mă întorc
la normalitate”.
Partea mai rea începea când fiecare dintre amicii noștri îi cereau să povestească ceva din grozăviile
prin care a trecut sub Comunism, și dacă nu-i era frică să se întoarcă în Lagărul socialist. Răspundea
că
-”Fiul meu este un mincinos și un exagerat, inventează totul; nu există nici un lagăr și nici un gulag,
România este o țară care se bucură de toate libertățile”.
Mă uitam la el cum uita, sau se făcea că uită, că făcuse războiul în URSS și văzuse grozăvii
de neînchipuit săvârșite de comuniști, (nu de ai noștri, nici de germani a căror corectitudine o
admira și a căror Cruce de fier o purta la gât și când se ducea la securitate, de se închinau ofițerii,
crezându-l … original. Că zicea:
-” E Crucea care mi-a salvat viața într-un bombardament din care n-a mai rămas nimeni viu”.
Azi, eu o păstrez cu drag, împreună cu fotografiile lui de ginere, ofițer, cu crucea de fier vizibilă
până și la altar. Dar cui îl acuza că era nazist sau legionar, îl derîdea: nazist ești dumneata, eu nu fac
politică, eu sărut crucea lui Cristos, oriunde o găsesc!). Și acum la Roma, ”uita” că avea 4 nepoți
deportați în Kazahstan, (veri primari ai mei), pe care nu i-a mai văzut niciodată. Că avea un frate
blocat în Basarabia sovietică, pe care l-a mai văzut o singură dată, cu mine copil, în 1967. Că era un
refugiat din Cernăuții noștri pierduți, pe care și i-a visat cu dor, până la moarte. Că se salvase de
pușcărie tocmai pentru că nu critica nimic și nu comenta cu nimeni, mare virtute, într-adevăr, căci
nu era turnător, nici lăudător. Acum, aici, la Roma, îl apucase lauda partidului, cum nu o făcuse
niciodată în ”patrie”. Care ”patrie”? Rîmnicul nu era patria lui, el tânjea după Basarabia cea dragă și
după Cernăuți, unde studiase dreptul, literele și învățase rusa, ucraineana, poloneza, germana, latina,
franceza, ba chiar și idișul îl vorbea, de câte ori se întâlnea cu jidovi.
Noroc că scumpii noștri protectori, și Lacko, și Paolo, și Aloisie Tăutu, înțelegeau dintr-un foc
pisălogeala absurdă a lui Tăticu, precum și jena noastră, căci zilnic se loveau de astfel de traume, ori
de câte ori vreo rudă de refugiat sosea în Occidentul liber, cu pașaport comunist. Bine că nu l-a
întâlnit pe Episcopul Cristea! Ce apă la moară i-ar fi dat nenorocitului, scumpul meu tătic, cu
 519

patriotismul lui de două parale! Aloisie Tăutu zâmbea, doar citise scrisorile lui aiurite din primii
ani. Știa pe dinafară polologhia și ne căina.
Odată, după un discurs patriotic în care iar a vorbit de ”aventurieri”, m-am uitat în ochii
Maicii Lodovica și am început să plâng. Ea, care avea de fiecare dată replica cea mai potrivită, s-a
exprimat ca pentru noi amândoi:
-”Dragii mei, părinții noștri nu se urcă cu mintea la înălțimea vocației noastre de preoți sau
consacrați. Ne-au fost de ajutor, dar acum ne pot fi o mare piedică. Nu te tulbura, Lino dragă !”

6-9 octombrie. Se punea problema să ne facem bagajele și să plecăm spre Germania. Deci l-
am fi lăsat pe Tăticu în casa maicilor, cel puțin pentru o săptămână.
A-l lua cu noi? Nu se punea problema. Nu avea viză pentru RFG și apoi, discursurile lui mă
cam speriaseră. Cum știa perfect germana, asta îmi mai trebuia, acuzele lui și lauda partidului, în
casa lui Josef Stimpfle și a celor care admiraseră fuga și convertirea noastră! Umbra vorbelor lui
cădea rău și peste Gigi, care pe drept cuvânt se simțea foarte jenat și speriat.
-Nu, nu-mi place să fii misionar și celib, și fără o ocupație precisă. Dar sunt de acord să fii
hirotonit și să poți sluji și la catolici, și la ortodocși. Dar nu în biserici de-astea improvizate, făcute
de voi, ca asta a maicilor, ci în marile catedrale ale Romei sau ale României ! Phuu! Liturghie
ortodoxă fără tâmplă, fără icoane suficiente, fără tâmâie, of, of, of !
Discursul religios era și mai complicat. Nu știam cum să reacționez.
Cine și-ar fi închipuit, parol !
Dar iată că Leonida sare-n sus:
-Nici nu te gândi să-l lași aici. Nu ziceai tu că ai fi fost fericit să slujească la hirotonirea voastră?
Luptă-te să-i faci rost de viză! Trebuie să convingi pe consulul german, cu orice preț !
Leonida îmi dădea ghes, scandalizat de reținerea mea. Și îndreptându-se spre Tăticu:
-Sigur, Părinte, nu-i vorbiți de rău prin Germania pe băieți, și nu vă apucați să lăudați Securitatea
tocmai unde nu trebuie, când bine știți care e adevărul !
Mda, pentru Leonida era ușor.
Tăticu a promis că se va abține, iar eu, mai de rușine, mai de scrupul, îi dau dreptate lui
Leonida.
Îi vorbesc lui Pater Paolo, care este cu totul de acord. Ambasadorul RFG era amicul lui, dar
tocmai plecase pe undeva, era de negăsit.
Pater Hnilica scrie o recomandare pentru Tăticu direct în germană și o duce personal la consulat.
Nemții, citind nume ca Stimpfle, Augsburg, hirotonie la Wigratzbad, fluchtlinge Kandidaten,
etc…dau viza imediat: 10 zile în cap, 6-16 octombrie.
 520

Maicile scriu:
24.9. Diaconii Lino și Giorgio trebuie să plece la exercițiile spirituale, pregătitoare pentru
hirotonia preoțească.
29.9.78 Vestea tristă a morții Papei Ioan Paul I. Seara, Maica se întoarce de la Torino
30.9.78.Se întorc de la Exerciții spirituale diaconii noștri, George și Lino.
1.10. Se duc să vadă rămășițele pământești ale Papei.
3.10.78. Maica cu diaconul George o iau pe Anna de la gară. Abia a sosit din Polonia. (Degeaba, a
renunțat și asta,n.n).
4.10. A sosit Leonida, un preot român prieten cu Lino.
5.10. Dimineața a sosit tatăl diaconului Lino și imediat au concelebrat în ritul bizantin cu
părintele Leonida și tatăl lui Lino, care a slujit ca diacon. După-amiază, părintele Leonida a
plecat. Am fost foarte bucuroase să-i oferim veșminte pentru slujbă, deoarece este refugiat și nu are
nimic pentru slujbe.
Diaconul Lino și tatăl său, însoțiți de Giorgio, s-au dus la părintele Paolo pentru a putea avea o
viză, spre a merge în Germania pentru hirotonire. La aproximativ orele 15 au plecat spre Settimo
Torinese.
6.10. Maica și cu Anna au plecat la Torino pentru a vedea Sfântul Giulgiu ... Maica va pleca apoi
în Germania, pentru a participa la hirotonia diaconilor noștri.
11.10.78. A sosit din România un văr al diaconului Lino , (Nely, nașul meu de botez).

152.”DEUTSCHLAND UBER ALLES”.

Poate să zică oricine, orice. Pentru viața mea și a lui Gigi, pentru libertatea noastră,pentru
demnitatea noastră, dar mai ales pentru preoția noastră consacrată și pentru intrarea noastră solemnă
în Biserica Romană, Germania este mai presus de toate și de tot. Adică DEUTSCHLAND UBER
ALLES. Ad litteram. Căci, om fi fugit noi din Varșovia, dar ceea ce mi-a dat răspunsul salvator, ca
să ieșim din ghiarele sbirilor, a fost viziunea Palatului Zwinger.Iar această viziune mi- dat idea
imediată de a zice: Ghermania, nu Polonia sau Rumunia. Iar la numele Ghermaniei, ofițerii s-au
luminat la față și… ne-au dat drumul din Lagăr.
Nu a fost alegerea noastră, ci așa a fost să fie. Deo Gratias.
 521

Pe 9 octombrie, după ce slujim, la Roma și Settimo, câteva Liturghii solemne, latine și

bizantine, pentru ultima oară ca diaconi și cu Tăticu introdus în slujbe,de parcă ar fi slujit cu noi de
totdeauna, ne suim în tren și seara suntem la Augsburg.
Pe tot parcursul , Tăticu ne-a povestit din grozăviile războiului și din necazurile zilnice pe care le
îndura acasă; dar după ce s-a îmbrățișat cu Episcopul, cu sora episcopului, buna Rosa Stimpfle, cu
mama, cu nepoții Stimpfle și cu toată societatea din palatul episcopal, toți fericiți de a-l primi cu
ovații, ca pe un martir, a redevenit iarăși un aprig apărător al regimului lui Ceaușescu, într-o
germană à la Goethe, de i-a lăsat tablou pe toți.
Scriu în jurnal cu durere: ”Nici cel mai înverșunat politician n-ar reuși mai bine propaganda, decât
tatăl unui refugiat, venit din Lagărul comunist, îmbrăcat în antereu”.
-Nu-ți permit să critici regimul din România!
-Te rog, tată, slăbește-o, ne faci numai rău !
Gigi intervine:
-Da ce, eu am fugit de acasă de nebun ?
Tata a rămas descumpănit. Îi părea rău să amestece pe Gigi în revendicările lui, dar tot nu se
lăsa.
Ohoo, și aceasta nu a fost totul.
Suntem invitați la cină, în salonul cel mare. Dacă nu aș fi fost obișnuit cu onorurile pe care
Josef Stimpfle ni le oferea de fiecare dată, de când ne-a cunoscut, aș fi căzut jos de uimire. Luau
parte la acea masă alți trei episcopi: amicul lui Stimpfle, Klaus Hemmerle 80, Episcopul de Aachen,
(care-i era apropiat și ca focolarin) și cei doi episcopi vicari. Plus staful lor de secretari și consilieri,
și întrega familie Stimpfle, doamne, domni și domnișoare, oameni grei, serioși, veseli, umili,
glorioși. Era Germania eternă pe care o aveam în față. Mai lipseau Kant, Goethe, Heine și
Beethoven.
Noi, ca totdeauna, la dreapta și la stânga lui Josef Stimpfle.
Tăticu era foarte bine dispus. Toți ochii erau îndreptați spre el. Episcopii germani erau cu
toții la țol nemțesc, cu cravată impecabilă, gulere albe și o cruciuliță pe reverul stâng. Antereul lui
Tăticu era larg și cuprindea toată Biserica Ortodoxă și Catolică, luate împreună. Făcea mare efect,
iar germana lui clasică, de la care și eu am moștenit expresiile pierdute de cea modernă, ca gnadige
Frauen und Herren și altele, umpleau ochii nemților de bucurie nostalgică.
Și iată că un episcop pune întrebarea fatală:
-A fost greu pentru Dv. să trăiți în Lagărul comunist, nu-i așa ? Cred că nu mai aveți nici o poftă să
vă întoarceți acolo, acum că aveți pe fiul Dv. aici, la noi in Freiheit.

80
Episcop între 1975–1994
 522

N-ar mai fi zis-o.

Tăticu se declanșează imediat, în aceeași germană perfectă, pe care eu nu o posed nici azi:
-Freiheit eu am și în România, de ce să rămân aici ? Ca ei ? Ei sunt doar niște tineri, fugari și
vântură lume; avventurieri, abenteuerlustige Jungs ; eu sunt om așezat și stau acasă în țara mea,
unde mă bucur de toate libertățile și cinstea din partea autorităților.
Atmosfera a înghețat imediat. Toți au rămas paralizați, cu gura întredeschisă. O tăcere de
moarte s-a așezat peste întreg salonul. Nimeni n-a mai mișcat o lingură, se auzea respirația și parcă
un vuiet de mirare ce mă îngrozea. Gigi era pierdut. Eu? În timp ce tata perora, eu îmi vedeam luată
din nou friptura de sub nas, friptura preoției. Dar ochii tuturor erau îndreptați spre noi, ne implorau
cu privirea. Da, ne implorau să spunem ceva, să spunem că nu era nimic adevărat, că….nu era
posibil așa ceva…
Mi-am zis în minte doar atât: ”Iisuse !”Și-ntr-o clipită mi-a venit inspirația.
Privesc cu mândrie rănită la episcopul Stimpfle și spun tare, în limba italiană: ”Questo è il prezzo
pagato per poter venire qui”! Și-l străpung, tot implorateur, cu ochii ficși în ai lui.
Stimpfle se încălzește pe loc și traduce fraza în dialect.
Efectul a fost imediat.
Toți au izbucnit în rîs, ba chiar și în hohote, comentând, în toate chipurile, probabil pe tata,
probabil gulagul, probabil pe noi, probabil însăși ciudățenia situației...
A rîs și Tăticu. Nu înțelegea dialectul. Probabil a crezut că i s-a dat dreptate lui. Masa a
continuat în veselie cântece și glume, iar Tăticu a fost mai relaxat ca niciodată. Eu plângeam de
fericire în mine, negăsind cuvinte să-i mulțumesc bunului Iisus de cum ne-a scăpat și din acest
bucluc .E adevărat că tata a încetat, cel puțin în Germania, să mai facă pe propagandistul, așa că m-
am salvat de o grijă în plus.

153.”VENI ŞI ZIUA DE ASALT, / URCĂM, LUPTĂM... IATĂ-NE-ACUM

SUS, SUS, LA PARAPETE.”

Josef Stimpfle i-a oferit lui Tăticu camera Cardinalului, unde mă ospitase și pe mine în
decembrie, 1976. Eram cu toții oaspeții de onoare ai palatului dar și ai întregii Dioceze, după cum
ne-am dat seama în zilele următoare. Ambient baroc- rococo, unde aurul și arta străluceau discret,
dar cu mare forță.
A doua zi, bunul Josef ne-a umplut de cadouri și de bani, ca pentru hirotonie. Ne -a trimis cu
surioara Rosa pe la cele mai elegante magazine de unde ne-am întors încă odată, ca doi ani în urmă,
îmbrăcați ca niște Lorzi. Rosa i-a cumpărat și lui Tăticu un palton extrem de elegant.
 523

Eram doi prinți cu un tată, rege, la pensie.Care se minuna de toate, dar tot credea că suntem niște
bieți fugari care vom muri de foame.
Seara, pe 10 octombrie, sosesc Maica Lodovica și Stefania din Italia, înadins pentru
sărbătoarea noastră. Palatul episcopal s-a umplut de “viva l’Italia e chi la creò !” Suntem cu toții
invitați la cină la Fraulein Eva, o minunată șvăboaică din Banat, amica lui Fraulein Rosa.Vorbea
românește ca la margine de București. La bogăția cinei s-a adăugat și doboș tortul și alte bunătăți pe
care numai Banatul le generează. Nu se putea fără ”Sole mio și Oi Mari”, urmate de romanțe, iar
nemții din România cântau cu un perfect accent de București: ”Vino-acasă puișor, că a adormit și
pianul, pianul negru ca țiganul… ce-a cântat și-a plâns cu noi” . Și beau și plângeau, iar mie mi se
rupea inima, și de ei, și de noi.

Pe 11, dimineață, Josef Stimpfle ne chiamă în biroul lui privat și ne arată scrisorile de la
Vatican, din care una o văzusem deja.Și acum regret că nu i-am cerut o copie a scrisorii lui
Casaroli. Așa, cât să mă laud cu ea. Dar atunci mi-era scârbă și nu pricepeam că ar fi meritat să o
am acum..
-Trebuie să scrieți scrisoarea în care cereți ritul latin și vă exprimați dorința să rămâneți la
Augsburg. Ba vi se cere și o mărturisire de credință.
I-am spus că scrisoarea o trimisesem deja.
Nu, nu era valabilă, căci trebuia contra semnată de Stimpfle în persoană. Heee, puteai jura!
Și mai adăugau și mărturisirea de credință, pe care o făcusem deja de vreo două ori, doi ani la rând
și pe care Stimpfle nu ne-a cerut-o niciodată. Nu ne durea mâna să semnăm toate fițuicile, dar ca să
vezi….
Episcopul ne-a cerut doar promisiunea scrisă pentru celibat, declarație pe care am semnat-o cu
plăcere, căci fusese alegerea noastră liberă. Dacă voiam să ne căsătorim, nu puteau să obiecteze, cât
timp Cristea a numit la Munchen un om cu 4 copii, în ciuda legii canonice care prevedea numai
celibi pentru Occident, de orice rit.
Am mai privit odată data de 7 august de pe scrisoarea lui Brini și am rîs cu Stimpfle:
-Deci povestea cu moartea papei, condiție sine qua non, era adevărată.
Stimpfle a rîs cu hohote, dar nu a comentat.
În schimb, s-a simțit obligat să ne țină, în italiană, o meditație despre preoție și despre
Cristos, Marele Preot, prima de acest gen care mi-a căzut bine la stomac, știind că a doua zi preoția
mea va fi devenit realitate incontestabilă.
La sfârșit a chemat pe Rudolf, secretarul, care a deschis o cutie mare, din care a extras două potire
masive cu două patene, totul aurit căcălău, pe nemțește, ca pentru slujbă, omagiu de la episcop;
 524

cadouri prețioase, date dintr-o mare generozitate, care voia să acopere durerea ce el însuși , după
cum și-a dat seama, ne-a provocat-o fără să vrea. ”Feierlich consecriert”, pentru ”Diener Gottes”,
adică ”noi doi”.
Ne-am programat cu episcopul lecturile la Marea Missă. Tăticu va cânta à la bizantina textul din
Isaia 61,1-9, în germană, naturlich; Gigi, în italiană II Corinteni, 5, 14-21, iar eu voi cânta
Evanghelia, S.Luca 5,16-22, și S. Matei,28,18-20”, tot în germană. Mda, așa ca pentru noi. Stimpfle
și tot staful de episcopi și preoți nu s-au gândit nici măcar o clipă ca Tăticul meu, diacon ortodox, să
nu slujească alături de noi.
Și iată că…”Veni și ziua de asalt… părea tot omul mai înalt !”81: Joi, 12 octombrie.
XXX
Ca să pot ilustra întru câtva importanța, onoarea, suprafața pe care Josef Stimpfle a dat-o
hirotonirii noastre, trebuie să amintesc câteva elemente:
Întâi, alegerea locului hirotonirii: în cel mai iubit sanctuar al Diocezei sale, Gebetsstätte Maria
vom Sieg, la Wigratzabad, unde el venera, (în secret, nu se putea altfel) pe Pater Wallfahrtspriester
P. Johannes Schmid și pe Antonia Raedler vizionara și femeia- profet, în cinstea cărei profeții și
conversații cu Fecioara Maria, se înălțase acel sanctuar în formă de corturi, cu o puternică evocare
simbolică a vanității omenești și a atotputerniciei cerești.
A ales astfel pentru faima de sfințenie a locului, dar și pentru că avea nevoie de spațiu pentru tot ce
programase, avea nevoie de romatismul peisajului de toamnă între brazi și flori, și de unificare a
miracolului nostru cu miracolele de acolo.
Fuseseră avizate toate ziarele locale și chiar naționale, pe cât s-a putut, radiouri locale, reporteri, iar
dacă am fi avut televiziunile de azi, fără îndoială că am fi făcut concurență Papei de la Roma, cu
slujba noastră în mondovision.
Au fost invitați diferiți episcopi și toți preoții diocezei, cu credincioșii lor, și cu oaspeți de oriunde,
altminteri nu văd cum s-a putut aduna atâta mulțime de oameni, de păream noi înșine Madonna de
Czestochowa.
Sărbătoarea trebuia să continue timp de 3-4 zile, până duminică, dar în seara aceea era pregătită o
cină de gală, un banchet ca pentru 250 de tacâmuri, oferită în întregime de Episcopul Stimpfle în
cinstea noastră.
De dimineață apare Leonida, care ar fi putut sluji, dacă ar fi luat slujba în serios; iar mai
târziu se adăugară patru români, Fluchtlinge, care citiseră în ziar despre sărbătoarea care ni se
pregătea. Fraulein Eva nu putea lipsi, iar românii au luat-o drept mama noastră adevărată, căci chiar
așa s-a și comportat, până la sfârșit.

81
Alecsandri.
 525

Din Italia s-au adăugat avocatul Filippo de Marchis cu soția, marii noștri prieteni, veniți
tocmai de la Spoletto, care, de când ne-au cunoscut, ne-au apărat, ajutat, protejat și onorat până la
sfârșit. De Marchis era legat de mine în mod special, căci el tocmai descoperise în moaștele
Sfântului minunii fugii mele, Grigore Decapolitul de la Bistrița mea neuitată, pe Sf. Ioan de
Capistran. Și nu era puțin.
”Voi veniți cu mine, oaste nevăzută
Moșii și strămoșii mei din zile moarte”!(Goga).
La ora 10 ieșim din palat și ne îndreptăm în lung convoi spre Wigratzbad. Eu cu Tăticu și cu
Gigi mergem în mașina lui ”Regens”, Rectorul seminarului.
La 12, ne aștepta un prânz fabulos, care era numai o presimțire, un preambul al cinei cu care
se va fi încheiat ziua.
Între timp toate spațiile se umpleau de lume. Mulțimile veneau mai cu iureș decât la Gera
Lario, căci se auzise de hirotonirea a doi fugari eroi, care săriseră peste zidul Berlinului, numai ca
să poată deveni preoți, în Freiheit, misionari ai popoarelor înrobite. Discursul anticomunist,
antisovietic, ca și cel al eroului libertății și al martirului credinței, avea mult mai mult ecou în
Germania ruptă în două și rănită de moarte, decât în orice țară din Europa liberă.
Mă uitam la ei și-i sorbeam din ochi. Eram al lor și ei erau.. ai mei.
După ora 3, procesiunea liturgică se pune în mișcare. Un număr colosal de Ministranten și
Akolyten cu marea Cruce, cu Kerzen, Fackeln și Räuchergefäße, cădelnițe, cum s-ar zice, urmați de
seminariști de diferite grade, Maici și Bruders cu rozarii în mâini și uniforme pitorești ne
deschideau calea, nouă, a ”celor doi”, care pășeam singuri, alături, detașați cu mult de rest, aranjați
înadins, probabil ca să fim contemplați nonșalant. Iar în urma noastră, diaconii, cu Tăticul meu în
frunte, cu antereul lui ortodox, peste care i se pusese o fustanelă latină cu dantele de toată
frumusețea…
Iată și Ministranții cu lumânări și torțe, alții cu cădelnițe pompoase, iar sumedenia de țârcovnici
blonzi și nemțotei ne țineau hangul onorurilor.
Urmau preoții, vreo 30 la număr, dacă nu mai mulți. Pater Johannes Schmid, primul dintre ei.
Undeva, într-o parte specială stătea Antonia Raedler cu grupul de Frauen și Fraulein in rugăciune.
Astfel, fondatorii Sanctuarului au dat lustru și sfințenie ceremoniei noastre.
Urmau Vikarii, Prelații de Curie, secretarii și ”Dekanii”. Episcopul Josef Stimpfle încorona
minunatul convoi, cum era și normal.
În toată această splendoare, numai Pater Paolo Hnilica lipsea. Nu putuse să vie, dar noi am bănuit că
nu voise să pună în dificultate pe Stimpfle, după toată opoziția secretă sau fățișe a Prelaților
Vaticanului față de prietenia lui cu Josef și cu noi. La hirotonirea în diaconi era altceva, sărbătoarea
 526

fusese minoră și semiclandestină. De data aceasta a găsit un pretext. Noi îl înțelegeam perfect, așa
că l-am socotit prezent. Maicile Oblate umpleau vidul alături de Tăticu, dangătul romantic al
clopotelor, orga, mulțimea de coruri cu al lor Herr und Gott wir loben dich completau restul.
Începea Marea Missă.
Eu eram în extaz…mi se părea totul supranatural; și totuși, ceea ce se întâmpla în jurul meu
era normal, așa trebuia să fie…Mda, așa trebuia… dar nu pentru ”noi doi”. Putea fi pentru un
Cardinal, pentru Papa…dar noi, cine eram ? Ei bine, vorba Domnului, ”mai mult decât un cardinal
era aci…..”
Pe durata destul de lungă a procesiunii, am avut timp să meditez la adevărata semnificație a ceea ce
mi se întâmpla. Am re-trăit extazul din timpul exercițiilor spirituale, pentru plenitudo potestatis pe
care am descoperit-o. Da, era aceasta, ceea ce se sărbătorea la Wigratzbad.Toți cei de față, precum
și toți locuitorii pământului aveau și au plenitudo. Dar numai eu eram conștient de ea. Până să-și
dea seama fiecare de acest suprem dar, pe care Cristos cel Înviat l-a dat lor, singurul Ins care era
sărbătorit pentru el eram eu, lucid și conștient de splendoarea lui.
Toți ochii erau îndreptați spre noi, ziarele și radio au umplut Germania de fotografii și de comentarii
emoționante, în care nimic nu lipsea: glorificarea lui Dumnezeu, a martirilor de sub Comunism, a
Bisericii Tăcerii, adică aceea despre care se tace peste tot, a Episcopului Stimpfle, capabil ca,
sărbătorind doi fugari, să cinstească pe toți cei 20 de milioane de fugari germani, aruncați din casele
lor de barbaria comunistă… în fine, a mulțimii prezente care dădea tot ce avea mai bun în suflet,
pentru Jesus, Maria .. și ”noi doi”.
Tăticu a cântat emoționat și artistic profeția lui Isaia. Cred că Diaconul Magistrat Petru
Dragu/ Seredencu a fost ființa care a înflăcărat cel mai mult publicul prezent.
Și iată momentul hirotoniei.
Am simțit mâinile calde și distinse ale lui Josef Stimpfle ca niște mângâieri
consolatoare.Urmate de mâinile zecilor de preoți concelebranți. Nu m-a mai impresionat hirotonirea
în sensul ei vulgar. Știam că ea nu-mi dădea ce se spune, adică puteri ale Duhului, căci le aveam
deja și aveam mult mai mult. Însă mi-a dat titlul de ales, de specialist al preoției, m-a așezat în
lanțul infailibil al succesiunii apostolice care atestează și confirmă Învierea lui Cristos. Hirotonirea
este Sacramentul care-ți dă Infailibilitatea, atâta timp cât te lași unit și legat de principala verigă a
lanțului, Papa de la Roma. Da, curios, Papa lipsea, la Liturghia noastră a fost pomenit Luciani, dar
la morți. N-are a face. Niciodată nu mă voi rupe de acest Scaun Apostolic de care orice hirotonire a
oricui, din orice Biserică, conștient sau chiar împotriva voinței sale, leagă pe orice muritor.
Și totuși, datorită acestor gânduri, rod al certitudinilor de la exercițiile la care Episcopul
însuși ne trimisese, n-am simțit chiar deloc plăcerea mistică a hirotonirii în preot, ci doar bucuria că
 527

voi fi recunoscut ca atare și lăsat să slujesc lumii pe față. Bucuria diaconiei a fost singura autentică,
în anul care trecuse.. Acum și Papă dacă mă fac ăștia, tot nu simt nimic, că știu că materia mistică o
am pe toată. Îmi vor da numai puterea și palatele. Ha, vezi? Dacă nu ne trimetea la exerciții nu
ajungeam la asemenea… înălțimi. N-au de lucru ? Să le fie de bine !
După hirotonirea noastră, am ținut cuvântarea pe care o pregătisem.M-a apucat plânsul de
fericire, de emoție…, încât nu mai puteam vorbi. Am terminat-o cu greu. Nu mi se mai întâmplase.
Cred că eram covârșit de oceanul de stimă, simpatie și iubire, care se revărsa din miile acelea de
ochi care ne ținteau. Și oricât de mândru te poți simți, încerci acel sentimemt de nevrednicie și
recunoștință care depășește orice înălțime.
După slujba înțesată de coruri, discursuri și gesturi de o rară frumusețe, în care, ca și înainte
și după aceea, Stimpfle ne-a ținut lângă el, lăsând pe episcopi la o parte, s-a trecut la felicitări, care
ne-au umplut buzunarele de deutsche Mark. Iar de aci, la cină, într-o sală vastă, a Sanctuarului, care
mi s-a părut fără fund. Nu putea fi adevărat, dar se părea că toți fuseseră invitați. Cei 250 de aleși,
fără îndoială.
Am numărat 44 de feluri, de la primele aperitive până la prăjiturile și la imensul tort final ca pentru
miri, pe care l-am tăiat amândoi în urale și în cântarea ”Hoch sollen sie leben, hoch sollen sie leben,
dreimal hoch! Sie leben hoch, sie leben hoch, sie leben hoch, ja, dreimal hoch!“.
Au urmat alte cântece, dar dragii de Volksdeutsche din Rumanien au trecut imediat la tangouri și
romanțe, în care și eu și tăticu eram specialiști: ”Zaraza, Vino- acasă puișor, Vrei să ne-ntâlnim
sâmbătă seara…..”
Toți oaspeții cântau, își ciocneau reciproc cupele de vinuri prețioase și beau în cinstea noastră.
Era clar, eram miri.
Miri ai lui Iisus desigur, dar puteam fi Regi, Diadohi, sau cam așa ceva. Prea eram pe cel
mai înalt piedestal. Invitații veneau să ne felicite, de parcă chiar noi oferisem acea masă pentru ei.
Dar era mult prea clar: Stimpfle o oferise pentru ”noi doi” cheltuind o avere.
În timpul cinei, avocatul Filippo de Marchis din Spoleto ne înmânează o poezie compusă de
el pentru noi, care se încheia astfel:
”Fața Fatimei zâmbește
La întâlnirea oamenilor de peste tot pământul
În îmbrățișarea exilaților pentru credință (adică noi)
Uniți prin Evanghelia vieții”.
 528

Ziarele înseși s-au întrecut în a descrie frumusețea cinei: 82

„Universalitatea slujbei bisericești
comunitare și în același timp a Bisericii înseși, a fost exprimată la masa ulterioară, de închidere,
când au fost cântate cântece populare românești, italiene și elvețiene, înainte ca episcopul diocezan
să prezinte noilor săi colaboratori certificatul de consacrare”.Aceste rânduri sunt cea mai bună
dovadă că și ziariștii ”au cântat și-au plâns cu noi”, la cina publică, absolut fără taină, dată de
episcop în cinstea noastră.
În toată acea bogăție de bucate, un singur element lipsea: pâinea. Lipsea cu desăvârșire. În
Deutschland, la mesele normale mai vedeai câte o coaje, dar la mesele luxoase, nici măcar umbra.
Dar puteai s-o ceri. Eu, totdeauna am cerut-o, căci fără pâine simțeam cum mor de foame, orice mi-
ai fi dat. Ca să fiu drept, în aceasta nu m-am schimbat. Totdeauna mi s-a oferit, glumind, pâine de
orice fel. În seara aceea, am vrut să fiu și eu ”neamț” și am mâncat totul fără gustul pâinii. Ei, bine,
și acum, după decenii, simt foamea în stomac, cu care am adormit, după cina aceea pantagruelică, în
care singurul muritor de foame am rămas eu. Așa-mi trebuie.
Dar mă consolează și astăzi titlurile ziarelor și comentariile nemților de la radio, care au
povestit corect viața, sacrificiul, fuga, vocația și misiunea noastră.
"Fur die Menschen ohne Gott wollen sie ihren Dienst opfern"83, scrie Aus dem
Westallgau:”84 ”Mai întâi au studiat teologia ortodoxă în patria lor înainte de a se converti la
credința catolică, au fugit în Polonia în 1975 și apoi și-au finalizat studiile la Roma, la cererea
episcopului de Augsburg”…..După care se descrie serbarea: ”Cele 1500 de locuri ale bisericii
”Ispășirii”nu au fost suficiente pentru această sărbătoare, pentru cât de mulți credincioși au venit
de la mare distanță ... .Choral-schola și 20 de preoți ... Prima lectură a fost cântată de tatăl unuia

82
”Die Universalitat der Gottesdienstgemeinde und zugleich der Kirche kam beim anschliessenden Mahl zum
Ausdruck, als rumanische, italienische, uns Schweizer Volkslieder erklangen, ehe der Diozesanbischof seinen neuen
Mitarbeitern die Weiheurkunde uberreichte”.
83
”Vor să-și ofere slujba lor pentru oameni fără Dumnezeu” .
84
Seite 28.”Hatten zunachst in ihrer Heimat ortodoxe Theologie studiert, ehe sie zum katholischen Glauben
konvertierten,1975 nach Polen fluchteten und dann gefordert vom Augsburger Bischof in Rom ihre Studien
vervollstandigten…. Die 1500 Sitzplatze der Suhnekirche reichten bei diesem Fest nicht aus, so viele Glaubige aus
weitem Umkreis waren gekommen….Choralschola und 20 Priestern… Die erste Lesung sang del Vater eines der beiden
zu Weihenden: Petre Dragu (nu au greșit numele !);… Nach del feierliche Handlung… dankte Ion Catalin Dragu in
einer in Deutsch gehaltenen Ansprache Gott der ihn gerufen habe: ”Wir sind aus einem Land gefluchtet wo Christen
systematisch durch Schulen und offentliche Einrichtungen bekampft werden, wo aber das arme Volk Christus und seine
Kirche liebt, ihn sucht und seine Liebe braucht, - rief der Neupriester aus….Fur alle diese Menschen die ohne Gott sind
und die alles unternehmen um ihn aus den Herzen der Menschen herauszureissen” wollten er und sein Mitbruder ihr
Priestertum opfern”… ”Der Vater, ein ortodoxer Diakon trug mit bewegter Stimme die Lesung vor.”Etc….
Iar Kirchenzeitung din 21 22 octombrie, pag.20 notează:
”Bis an die Grenzen der Erde, so sagte Bischof Dr. Stimpfle, musse das Wort Christi weitergegeben werden, er werde
bei uns sein alle Tage. Es wird nie an Mannern und Frauen fehlen, die diese Botschaft horen. Die Priester seien von
Christus, dem Mittler unseres Heiles zum besonderen Heilsdienst berufen. Sie stunden nicht in ihrem eigenen Namen,
sondren in Namen Christi am Altar. Auf so hohe Guter wie Ehe und Familie verzichteten sie, um den grosseren Liebe
zu Christus und seiner Lehre willen….”Mit Nachdruck distanzierte sich der Bischof von solchen Professoren, die, auch
auf Katholischen Akademien diesen verpflichtenden Auftrag, an den ganzen Menschen und das ganze Leben lang in
Abrede stellen, etc….”
 529

dintre cei doi, care urmau să fie sfințiți: Petre Dragu (nu au greșit numele!); … După actul solemn
al hirotonirii… Ion Catalin Dragu i-a mulțumit lui Dumnezeu care l-a chemat, într-un discurs în
germană (și -mi citează exact frazele usturătoare): „Am fugit dintr-o țară în care creștinii sunt
persecutați sistematic prin școli și instituții publice, dar unde săracii oameni iubesc pe Cristos și
Biserica Sa, îl caută și au nevoie de dragostea Lui, - a exclamat noul preot, ”ceea ce mă unge și azi
pe inimă. ”Pentru toți acești oameni fără Dumnezeu și care fac totul pentru a-l smulge din inimile
oamenilor ”, el și confratele său vor să ofere preoția lor ”.
”Tatăl, diacon ortodox, în patrie, a cântat lectura cu o voce mișcătoare”.
”Iar episcopul după ce a salutat în limba italiană ordinul de Maici Oblate venite înadins de la
Torino, și-a dorit ca Evanghelia pe care Iisus a vestit-o apostolilor să fie transmisă mai departe.
Această zi în care doi tineri s-au dedicat slujirii Evangheliei este o nouă dovadă a vitalității
mesajului pe care Iisus l-a adus în lume. A fi dedicat Evangheliei pe viață este cea mai mare
bucurie de pe pământ ”85
Kirchenzeitung din 21 oktober 1978, reproduce alte fraze din discursul lui Josef : „Până la
marginile lumii, a spus episcopul Dr. Stimpfle trebuie să avem grijă ca cuvântul lui Cristos să fie
transmis mai departe, că El va fi cu noi în fiecare zi. Nu vor lipsi niciodată bărbați și femei care să
audă acest mesaj. Preoții sunt chemați de Cristos, mijlocitorul mântuirii noastre, la un serviciu
special de mântuire. Ei nu stau la altar în numele lor propriu, ci în numele lui Cristos. Au renunțat la
bunuri atât de mari precum căsătoria și familia, de dragul unei iubiri mai mari pentru Cristos și a
învățăturii sale ... Episcopul s-a distanțat în mod eminent de acei profesori care, până și în
academiile catolice,disprețuiesc acest mandat obligatoriu față de toți oamenii și pentru întreaga
viață”.
….Și alte frumuseți exprimate de bunul Stimpfle. Stau și mă gândesc cât de puțin au apreciat
Ierarhii care ne-au urât aceste valori pe care până și ziariștii laici și indiferenți le-au admirat la noi.
Ziarul ne sărbătorește alături de Arhiepiscopul de Breslau/Wroclaw, Henryk Roman Gulbinowicz,
care a vizitat Dioceza la puțin timp după plecarea noastră, ca semn de împăcăciune germano-
polonă…. Haa, cum se scrie istoria ! Nu nemții l-au băgat în noroi pe viitorul cardinal, ci tot polacii
lui, în zilele noastre ! Acesta îi urmase pe tron lui Kominek, primul cardinal polonez pe care eu l-am
cunoscut și căruia m-am mărturisit, în 1973, în prima mea călătorie în Polonia, premergătoare fugii.
Dar ziarul german, Aus dem Westallgau, în două cuvinte, recunoaște ceea ce nimeni dintre
Ierarhi nu a mai luat în seamă din realitatea noastră: „Cei doi tineri teologi au în spatele lor o viață
și o cale de studiu cu totul aventuroasă .. Acum trei ani au fugit mai întâi în Polonia și apoi la Roma.
85
”Das Wort das Jesus den Aposteln verkundet habe musse weitergegeben werden. Dieser Tag an dem zwei junge
Manner sich dem Dienst am Evangelium weihten sei ein neues Beweis fur die Lebenskraft der Botschaft die Jesus in die
Welt hineingetragen hat. Dem Evangelium ganz und gar ein Leben lang verschrieben zu sein sei die grosste Freude auf
Erden”….
 530

Aici l-au cunoscut pe episcopul Dr. Stimpfle .... și în Torino, în acest important oraș industrial -de
unde au sosit pentru serbare Maici Oblate care i-au găzduit pe cei doi tineri și amici de-ai lor, au
realizat o practică, un stagiu pastoral”.(pag.28).
Onoare acestor ziariști atenți! Ba s-au și distrat și ne-au mai și dat amănunte despre
amploarea serbării noastre, pe care nu le-am fi putut știi din altă parte: „Participanții vorbitori de
limbă germană la hirotonie au venit și ei de departe: din toată Bavaria, din BadenWurtenberg, din
Austria vecină și din Elveția. Secretarul episcopului, Rudolf Paul Kolecko s-a obosit oleacă să
improvizeze măcar un cântec popular internațional la cină. S-a încheiat cu un multilingv: Kein
schoner Land :„Nicio țară nu e frumoasă ca....”.86
Ziarul a recunoscut că a noastră era prima hirotonire sărbătorită în acest Sanctuar și că a fost
un eveniment unic. La distanță de 44 de ani de atunci, Gigi a comentat astfel: ”această strălucire
impresionantă și neașteptată a fost răscumpărarea din partea lui Dumnezeu a suferinței de a nu fi
fost hirotoniți cu ceilalți și darul de a fi exaltați numai noi doi”.

154.SFÂNTUL BAIRAM CONTINUĂ

Cum am zis, sărbătoarea noastră fusese programată să se desfășoare timp de 4 zile, aranjată
cât să coincidă cu sărbătorirea patronului orașului, între 12 și 15 octombrie. Întorși noaptea târziu de
la Wigratzbad, n-am apucat să ne tragem duhul, căci a doua zi, vineri 13, am fost programați pentru
Marea Missă de la ora 10 în enorma, excepționala, indescriptibila basilică a Sf. Ulrich und Afra, din
plin centru: 35 de preoți, 2 episcopi oaspeți și noi, la dreapta și la stânga lui Stimpfle, ca celebranți
principali. Un cor distins, de o perfecțiune paradisiacă, a cântat Missa, în întregime gregoriană, fără
amestecul vulgului, cu melodii de el necunoscute, deci rămasă la mari înălțimi. Finalul l-am făcut
eu, cu un sărbătoresc Iiiii,iiiiiii…iiiite Miissa eeest!
Un ”Deo gratias”, ca un tunet, de o frumusețe apocaliptică a invadat Domul. Tăticu, prim diacon,
cum putea lipsi ? ”Apostolul” era mereu al lui, pe care-l cânta într-o limbă germană perfectă,
muzică perfectă și emoție perfectă…..Cu ce drag s-a împărtășit cu hostia eretică a marilor dușmani !
Cât îl admira lumea ! Ar fi vrut să iasă din rânduri să-l îmbrățișeze. La fiecare Missă se repeta
minunea. De ce n-a vrut să rămână cu mine ? Ce onoare i-ar fi lipsit ? Și câte dureri ar fi evitat!

86
”Einen abenteuerlichen Lebens und Studienweg haben zwei junge Theologen hinter sich…vor drei Jahren flohen sie
zuerst nach Polen und dann nach Rom. Hier lehrnten sie Bischof Dr. Stimpfle kennen….und sie, in Turin, in dieser
bedeutenden Industriestadt ein Pastoralpraktikum absolvierten”. …. ”Von weit her kamen aber auch die
deutschsprachigen Teilnehmer der Weihefeier: aus ganz Bayern, BadenWurtenberg, dem angrenzenden Osterreich und
aus der Schweitz. Bischofssekretar Rudolf Paul Kolecko hatte wenig Muhe beim gemeinsamen Abendessen ein
internationales Volksliedersingen zu improvisieren. Es endete mit einem mehrsprachigen: ”Kein schoner Land”. vezi
pag.20 . ”Kein schöner Land in dieser Zeit Als hier das unsre weit und breit Wo wir uns finden wohl unter Linden zur Abendzeit Wo wir uns finden wohl unter Linden zur
Abendzeit Da haben wir so manche Stund Gesessen da in froher Rund Und taten singen, die Lieder klingen im Eichengrund Und taten singen, die Lieder klingen im Eichengrund
Daß wir uns hier in diesem Tal noch treffen so viel hundertmal Gott mag es schenken, Gott mag es lenken, er hat die Gnad Gott mag es schenken, Gott mag es lenken, er hat die
Gnad Nun Brüder eine gute Nacht Der Herr im hohen Himmel wacht In seiner Güten uns zu behüten ist er bedacht In seiner Güten uns zu behüten ist er bedacht”.
 531

Ziarele n-au neglijat nici aceste frumoase și picante detalii, descriind Missele ca primițiile noastre,
mai mult decât ca sărbători ale patronului.87
Prânzul, la Eva, bănățeanca șvăboică. Iar doboș tort, iar bunătăți, iar ”vin acasă puișor”, și
tata cu ”mai am un singur dor” ! O clipă, deci, despărțiți de episcop.
La 6 seara, un concert de Mozart, orgă, violino și un Laudate Dominum, din acela care te
duce direct în cer, din acela pe care numai Mozart știa să-l compună. M-am simțit transportat în
sufrageria casei mele de la Bistrița, unde între 1970 și 75 slujeam Missae în secret, pe muzica
puținelor discuri de muzică sacră, găsite cu trudă în magazinele Lagărului socialist
La 7 seara slujim din nou cu Episcopul la St. Hubertus-Kapelle, o bisericuță pitorească în
mijlocul pădurii, o dumbravă minunată, în care credincioșii care înconjurau capela păreau gnomi
ieșiți din ierburi și pomi fermecați. Nu, nu exagerez, se făcea că eram cu Hansel și Graetel, pe
muzică de Humperdink. Era totuși sărbătoarea Fecioarei de la Fatima, dătătoarea fericirii și a
victoriei noastre.
Pe 14 noembrie, orele 8 dimineața, sunt trimis chiar în Dom, să slujesc singur prima mea
Missă germană. Am fost puțin recules, dar am ajuns oricum la extaz în momentul de culme. Predica
a plăcut, nemții dădeau din cap a aprobare. Niciodată n-au criticat greșelile mele de limbă,
dimpotrivă. Gigi, însă, fusese luat pe sus încă de la 7 dimineața de episcop, și au slujit împreună la
Marienheim pe drumul de costișă ce ducea spre West Deutschland. N-a uitat nici azi Marea Missă
de Mozart pe care a prezidat-o el, iar Stimpfle făcea pe ”ministrantul!”.
Nu era greu de ghicit de ce eram invitați să celebrăm deodată atâtea Missae. Binecuvântarea
noastră de preoți abia hirotoniți era foarte gustată la vremea aceea de credincioși și chiar de cler. Nu
toată evlavia tradițională dispăruse, nici latina din cult, nici respectul pentru Împărtășire, deși
Nordul Europei dădea deja împărtășania în mână, ceea ce mă speria încă de pe atunci. Până și
ziarele au recunoscut-o.
După un prânz familiar cu episcopul, la 14,30 ne aștepta o altă glorie. După ce ne-a plimbat
pe la Ottmaring, sediul focolarinilor prieteni, Stimpfle ne oferă o altă Missa solemnis cu săvârșirea
Sacramentului Maslului, la aceeași măreață St. Ulrich. Noi, la dreapta și la stânga lui, dădeam uleiul
sfânt din belșug și cu mare har, la o masă de bolnavi aduși înadins. Tăticu ne asista permanent. Una
din lecturi era mereu a lui. Corul, orchestra, soliștii trăgeau înainte în mod sublim Missa in tempore
belli adică Paukenmesse de Josef Haydn. Era natural, se putea altfel? Eram permanent in tempore
belli. Noi stăteam mereu pe Himalaya tuturor înălțimilor, de fericire. Nu venise încă moda
Misselor- concert, cântate în biserici ca la teatru.

87
De ex. tot Westallgauer spune la pag.28: ”Nach dem Lied ”Grosser Gott wir loben dich” spendeten die Neupriester
die tags darauf in der Basilika St. Ulrich una Afra in Augsburg die Primizmesse feierten, ihren Segen”.
 532

Stați, că nu s-a terminat. Seara, episcopul ne trimite să slujim o altă Missa solemnis, la
Kirchenstiftung St. Max, biserica martirizată de bombardament,… cu preoții de acolo. Parohul ne
era prieten iar Eva era adevărata Caterina a II-a, în biserică, în salon, la luxoasa cină și în pregătirea
iatacurilor noastre unde am dormit. Pardon !
A doua zi era duminică. Missele importante, toate ale noastre. La 9 concelebrăm cu parohul.
Tăticu, îmbrăcat impecabil ca diacon latin peste antereul ortodox, a cântat o lectură și ne-a asistat.
Corul, orchestra, soliștii ne-au extaziat cu Missa brevis in Re major, KV 194 de Mozart, datată
1774, care mi-a trezit un dor nespus pentru biserica Sf. Iosif din București, unde, datorită acestei
Misse și a altora de Haydn și Schubert, m-am îndrăgostit într-o clipă de Biserica Catolică, la vârsta
de 8 ani.
La 10,30, altă Missa solemnis, numai Gigi, eu și Tăticu. Eu, pardon, prothos. Mulțimea era
entuziasmată. Iubirea și stima pe care am simțit-o de la credincioșii germani, la fiecare slujbă a
noastră în Deutschland, întrece orice imaginație. Cineva ne-a făcut fotografii și diapozitive pe care
le păstrez cu sfințenie.
Masa ? Tot un prânz luxuriant, pregătit de Eva, ”unsere Mutter von Augsburg”. Avea niște farfurii
și cești vechi de Bavaria si Boemia, care mi-au trezit dorul după cele ale măicuții mele, pe care le
părăsisem, odată cu ea.
Am dormit ceva timp, căci la 4 eram așteptați de episcop la cafeaua de rămas bun. Ne-a pus în mână
diplomele de preoți, scrise într-o impecabilă latină pe o impecabilă hârtie stil pergament.
Eram deci fiecare din ”noi doi”:
Legitime nobis praesentatum
juxta Sanctae Romanae Ecclesiae modum et consuetudinem
ad sacrum PRESBYTERATUS ordinem rite
in Domino ordinasse et promovisse.
Totul suna și sună încă a beffa, ironie divină curată, rîs divin, când știm cum toate acestea
au fost realizate, dincolo de orice regulă prin care se laudă cea mai ordonată dintre Biserici.
-”Eu nu vă oblig să rămâneți la Augsburg, ne spuse zâmbind bunul Josef. Italia sau Germania? Va fi
alegerea voastră și a fratelui Paolo Hnilica, căruia îi dau toate drepturile asupra viitorului și
apostolatului vostru. Dacă, după definirea situației voastre politice, a cetățeniei italiene și a
studiilor de doctorat dorite de voi, vreți să vă întoarceți aici, eu vă trimit imediat în câte o parohie,
cu toate beneficiile și drepturile inerente. Important este să fiți prudenți, discreți, să nu irităm nici pe
Superiorii din Vatican, nici pe cine vă vrea răul.”
Nu s-a terminat astfel, căci Stimpfle ne-a mai oferit un Te Deum, de Haendel, gustat
împreună și un concert de Bach, coruri, orchestră, soliști, orgă, la St. Ulrich.
 533

La închiderea bagajelor, controlăm plicurile pline de deutsche Mark pe care miile de

credincioși ni le-au vârât prin toate buzunarele și gențile noastre. Nu mai vorbim de plicurile
episcopului și ale parohilor prieteni. Plecam bogați din Germania, nici nu ne-am mirat cine știe ce,
eram siguri.
Primim un maldăr de telegrame din Germania, Italia, Austria, Luxemburg, Franța, Elveția…
România nu putea trimite așa ceva.
În schimb scriu eu din Germania o ilustrată unchiului Nicu, rugându-l să-mi trimită tot ce
putea, prin vreo ocazie specială. Și dragul de el mi-a trimis ce- a putut, până și prin valiza
diplomatică a carabinierului prieten de la consulatul italian; și am fost consolat, câștigând zilnic
firimituri din paradisul și bogăția eternă ce o pierdusem prin fugă și exil: manuscrise de ale lui
Tăicuțu Popian, cărți vechi, bibelouri, bogății fără de care sufletul trăiește sărac stingher și exilat de
două ori pe acest pământ, ”valle lacrimarum”.

PATRU SERI MAI TÂRZIU, UNCHIULE KAROL !

Și iată-ne în tren spre Italia, luni, 16 octombrie, cu oprire de o zi la Munchen, ca să-i-l
arătăm lui Tăticu.
Am cutreerat cât am putut, pe jos, această Florență a Bavariei, renăscută mult mai modest
decât originalul. Din bogăția bisericilor bombardate s-au reînoit mai ales clopotele, care după masă
târziu au început să sune toate împreună, compunând un concert uluitor, amestecat cu vacarmul
multor mașini care claxonau.
Ne-am minunat. Ne-a dus mintea la festivalul berii, faimosul Oktoberfest, deși era cam
tardiv și cam straniu să fie serbat de clopotele bisericilor.
Pe trotuarul larg și gol întâlnim un bătrân prelat, unul din rarii preoți nemți care se mai îmbrăca
tradițional. Îl întreb:
-Was ist das, mit diesen Glocken? Ce e cu clopotele acestea ?
Ne răspunde destul de impersonal:
-A fost ales un nou Papă. A ieșit acum din conclav.
-Cine e, cine e? îl asaltăm nerăbdători
- Un nume straniu de polonez, un anumit Woi, woy, woi...
-Woityla, răcnesc eu ca pe parapete, Karol Woityla !
Și ne-a apucat pe toți trei o frenezie fără oprire.
-Ja,ja, Karol Woityla, ne răspunse bătrânul neamț descumpănit și fără nici un entuziasm. Dar voi, de
ce sunteți așa de bucuroși ? Sunteți polonezi ?
 534

-Nein! Nein ! strigam noi distrându-ne pe seama nemulțumirii lui. Cum să explici acestui bătrân
prelat german, grav și sobru, de ce eram atât de fericiți, nefiind polonezi ? El făcea parte din cei
foarte deziluzionați de alegerea cardinalilor din conclav. Dar, nici el nici noi n-am știut imediat că
pentru alegerea papei polonez au fost decisive voturile cardinalilor germani, toți, pentru Woityla. Și,
ca totdeauna, invidia între italieni a jucat un rol, cum a șoptit spaniolul Casariego la urechea regelui
Spaniei, invitat la ceremonie: ”gli italiani hanno portato all’interno del conclave le beghe del loro
paese”.88
Karol Woityla, Papă ! Cine și-ar fi închipuit vreodată! Nu numai pentru că era prietenul și
Tăticul nostru ! Ci, mai ales pentru că venea din Est, din Lagăr, din gulag. Cum ? Noi fusesem
aruncați afară, interziși pentru un simplu diaconat, apoi pentru preoție, numai pentru că proveneam
din Est. Iar el venea tot din Est și era ales Papă !Ce logică mai era și asta ?Oricum, fiecare dintre noi
era protejatul Fecioarei. El, al celei de la Czestochowa, ca și noi, de fapt. Noi mai adăugam Fatima
și Wigratzbad....
M-am gândit mult, chiar imediat după conversația cu preotul, pe trotuarul din Munchen, ce
semnificație să aibă această trecere dela Luciani la Karol Woityla, pentru noi și pentru lume? Idea
mi-a venit pe loc: Dumnezeu ne- a dat pe Papa Luciani ca să ne arate cum trebuie să fie un Papă;
apoi l-a luat ca să ne dea pe amicul nostru de la Cracovia. Da. Ni l-a dat pe unchiul Karol, mie și lui
Gigi, ca să ne ofere încă un gest de onoare și de satisfacție supremă, maximul ce se putea oferi.
Woityla, ca amic personal al lui Pater Paolo, gândeam, va fi o victorie pentru Pro fratribus și pentru
Maici, ca să-și vadă recunoscute Institutele cum merită, de drept pontifical. Noi nu mai aveam
nevoie de nimic. ”Cracovia” s-a mișcat 4 zile mai târziu, după hirotonirea noastră, nu patru zile
înainte, ca să ne pună în pericol și tensiune. Acum, urma să fim lăsați în pace pe mulți ani, să fim
apărați prin amicul Stanislaw Dziwisz, la orice nevoie și, mai știi, chiar să facem carieră. Parcă l-aș
fi văzut pe Papa Karol chemând pe Dziwisz și zicându-i : caută pe ”ăia doi”, pe băieții noștri și
întreabă-i ce au nevoie. Iar unul din noi ar fi răspuns: ”să intervină să ne dea Coppelle”, astfel am fi
făcut fericit pe Monseniorul, care ne privea cu tristețe, aruncați peste bord cum eram, de prelații
uniți; iar un altul ar fi zis: ”faceți-mă predicatorul Curții, ca să dau eu adevărate exerciții spirituale
marilor Prelați ai Vaticanului, întrucât nu sunt mai eretic ca diferiții : Jacques Loew, Divo Barsotti,
Maurice Zundel, Javierre Ortas, viitorii cardinali Pironio sau Ballestrero, Magrassi sau Martini care
le ținuseră lui Paul al VI-lea; nici banal ca numeroșii Cantalamessa ce s-au rânduit mai târziu; iar el
știa despre ce era vorba, căci în 1976 le-a ținut chiar el, pierzând, ca și ceilalți, timpul degeaba.
Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, chiar nimic. Vina nu a fost a lui, lipsa a fost a
noastră. Pater Paolo, primul: niciodată n-a fost în stare să ceară ceva pentru el, onoruri, carieră,
88
”Italienii au dus cu ei în conclav nimicurile țării lor”.Vezi și Benny Lai, Les sécrets du Vatican, Hachette, Paris,
1983, trad. it. Laterza, pag.178.
 535

siguranța vieții, etc. Dimpotrivă, a fost în stare să se compromită, ca să evite scandalurile marilor
prelați cinici și nesimțiți. Rămânând perfect nevinovat, dar generând anumite perplexități în cine nu
l-a cunoscut cu adevărat.
Dar, să lăsăm, acum, și să glumim peste vremi cu unchiul Karol, care sosise ”patru seri”
după noi.
Fiind noi călare pe situație, sigur că ne-am bucurat fericiți: care alt Cardiunal ar fi fost mai
potrivit, ca Papă, pentru victoria noastră ? Câștigul nostru moral, ca fugari, ca fugiți prin Polonia,
traversând curtea lui, la propriu, ca martori ai ororii comuniste a fost uriaș. Nu ne trebuia mai mult !
Dar dacă ar fi sosit o seară mai devreme, adică l-ar fi ales papă în seara precedentă hirotoniei
noastre? Ah, refuz să gândesc ! Nu numai că-mi strica toată sărbătoarea, ci, mi-ar fi jucat și festa.
Îmi lua tot cheful. Sigur,telefonul criminal nu s-ar fi produs, dar mă ținea pe muche de cuțit, toată
seara, nu mai gustam nimic din cele 44 de feluri de mâncare,....Doamne, cum te gândești, Domnia
Ta, la toate !

155.POLOLOGHIE FINALĂ, BÂRFĂ UTILĂ

Tot deschiserăm cutia Pandorei, hai să mai zicem ceva.

Unul care crede că l-a cunoscut pe Pater Paolo Hnilica, precum Roberto de Mattei, scrie
că ”în anii '80, Pater s-a băgat într-o afacere proastă, când a fost convins de intrigantul
intermediar și francmason, Flavio Carboni, să plătească bani pentru a colecta documente care ar
fi putut dovedi inocența Vaticanului în falimentul Băncii Ambrosiene”.
Mattei a povestit greșit episodul, ca mai tot ce povestesc acești oameni distrați și închipuiți,
care ne dau nouă lecții de martiriu, trăind ei la mii de ani lumină de pericolul martiriului. El și alții
povestesc cam așa:
”Flavio Carboni era de fapt suspectat că ar fi avut relații de o anumită profunzime cu bancherul
ucis, Roberto Calvi, a cărui servietă cu documente le-ar fi primit după moartea sa, vânzându-le
unui înalt prelat al (Sfântului) Institut pentru opere religioase, adică a sfintei Bănci a Vaticanului,
mai precis lui Monsignor Pavol Hnilica”. (Oleu, iată ce devenise Pater în ochii masoneriei, a
mafiei, și a altor societăți de binefacere! Ca să vezi!) Pentru aceste bunuri furate, la 2 martie 2000,
”el a fost condamnat împreună cu condamnatul roman Giulio Lena, în timp ce Monseniorul
Hnilica (care intenționa să protejeze, a declarat el, bunul nume al Bisericii Catolice și al Papei Ioan
Paul al II-lea) a fost achitat, pentru că a acționat într-o stare de necesitate”.
 536

Procesul, în sine, a aruncat o umbră asupra lui Pater, pentru cei ce nu-l cunosc, dând ocazie
dușmanilor noștri să-l mânjească cu noroi.Căci, inițial, și el a fost condamnat la 3 ani alături de
adevărații delicvenți.
(Ca să vorbesc serios, rușinea nu este a lui Pater, ci a acelui Vatican care l-a urât, l-a vrut exilat în
Patagonia, de parcă nu era deja exilat odată; dar când ”Sfântul Scaun”a vrut să pară curat și inocent,
atunci Hnilica a fost bun la toate: să care serviete criminale, să iscălescă polițe în alb și să mai
devină și imputat în procese, până spre 2000.Căci, nu Hnilica a început, ci ei, Curia, Secretariatul,
toți, de la Papă în jos, l-au rugat, ei i-au insinuat nevoia de ajutor, nu s-a dus el la mafioți din
proprie inițiativă, așa cum a declarat la procese. Noroc cu magistrații italieni care i-au înțeles
nevinovăția, cunoscând ei cu cine aveau de a face când pronunțau nume ca Marcinkus, Casaroli, și
alți sfinți. Iar miliardarul Sindona, de care erau pline cronicele violente ale tuturor ziarelor, era
marele prieten al dușmanilor noștri, Paul al VI-lea, Benelli et &).
Rîdem și acum de comportamentul patetico- comic al lui Pater Paolo când a luat servieta lui
Calvi din mâna lui Carboni și a traversat cu ea toate controalele italiene și vaticane, fără să se uite,
nici să se intereseze ce avea înăuntru: documente, milioane de dolari sau o bombă atomică. Iar
cecurile în alb le-a semnat , (600 de milioane de fiecare) dar n-avea nici un cent în buzunar, nici nu
i-a primit, nici nu i-a dat. ”Erau garanția morală pentru a se evita ca documentele să ajungă în
mâini adverse”, cum s-o fi exprimat Pater lui Lena pe 24 februarie, 1987.Cecurile, deci, nu ar fi
fost plata pentru servietă ci doar finanțarea unei campanii de presă în favoarea Vaticanului. Și
aceea, fictivă, ha ha haaaa!
Rîd și mai tare când mă gândesc că înainte de a duce servieta, Pater a ascuns-o în camera din
fund, din via Monte Santo, (așa au scris ziarele), adică aceea pe care ne-o dăduse nouă, și-o fi pus-o
poate chiar pe, sau sub, patul meu. Și cine știe de câte ori i-om fi văzut, eu și Gigi, pe toți acești
mari excroci, cu care Pater se întâlnea în partea rezervată a apartamentului, adică în camerele
dinspre noi, de la etajul 6 și cărora Pater Paolo până la urmă tot le-a luat servieta și i-a mai lăsat și
cu mâna goală ! Acesta este motivul pentru care amintesc aceste aventuri ale lui Pater cu servieta
miraculoasă, deși povestea e mult mai complicată, s-au scris mii de pagini; dar eu o povestesc aici
numai în esență, căci, vrând - nevrând, cred că am cunoscut pe toți protagoniștii. Gigi, mai bine, că
totdeauna a fost mai atent la ce se petrece în jur. Regretul meu este că-mi dau seama de importanța
lor numai acum, la zeci de ani de la fapte.Oricum, ce noroc, să fi trăit, dormit, urcat și coborât la
acel etaj 6, al lui Pater Hnilica din via Monte Santo, 14, în coasta Vaticanului !
Apropos de toate acestea:
De la Pater Hnilica am învățat și eu să descopăr o poliță post-datată, în mâna unui editor
care-mi fura banii fără să-mi publice cartea. Haaa, ce a mai urlat când s-a dus la bancă și a rămas cu
 537

mâna goală! Așa și bietul Pater Paolo.Să se bage el între lupi, ca să salveze tigri și șerpi veninoși
transformați în cardinali. El, oaia rătăcită între ei, înger în trup, nici măcar întrupat bine. În proces
fu întrebat dacă-și amintea că judecătorul avea sau nu un creion în mână sau altceva.
În realitate documentele din servietă fuseseră Asul cel mare în buzunarul lui Calvi, ca să re- obțină
favoarea Vaticanului, și banii, de el împrumutați; iar, printre altele, erau acolo și probele activității
Papei Woityla pentru subminarea regimului comunist din Polonia.
Pentru noi, cei din est, acestea erau documente sfinte, dar pentru lumea liberă, cam toată de stânga,
erau vinovate, căci ne scoteau din robie și deveneam și noi oameni.Nenorociții! Nu e de mirare că
Pater a vrut să le salveze. Nu să salveze Vaticanul, ci această operă minunată a Vaticanului, adică a
Papei Woityla. Of ! Numai că în documentele secrete din servieta salvată de Pater mai erau și
dovezile colaborării frățești a cinci- șase entități, întru totul filantropice: Banca vaticană, Mafia,
Camorra, Masoneria, loja P 2 și Banda de la Magliana. Filantropie care trebuia să rămână secretă,
căci zelul lor apostolic și frățesc nu era înțeles de legile Italiei. Calvi însă fugise și cu miliarde de
dolari în bagaj și Carboni, care îi înlesnise fuga știa el ce știa. 89
Familia Calvi a fost convinsă că
însuși Flavio Carboni a organizat uciderea bancherului, după care i-a sustras servieta. Dar
organizatorul asasinatului ar fi fost, potrivit doamnei Calvi, chiar IOR, adică Banca Vaticană, într-
un exces de zel misionar și apostolic, care nici nu plătește Italiei taxe și de ce ar plăti, că doar e
banca unui Stat străin !
Pater Paolo nu putea ști de la sine toată această complicată poveste, așa cum a declarat la proces,
nici că servieta era periculoasă, nici unde ajunsese, nici că putea fi cumpărată, nici că ar fi putut
semna pentru ea polițe în alb fără acoperire ale Băncii IOR. Să nu ne spună el că veneau din
mătreața capului lui. Era mătreața lui Marcinkus, a lui Casaroli, a Papei Woityla însăși.Și de unde
avea cecuri în alb ale sfintei Bănci ? Le furase din cancelaria profesorilor ?
Așa că Pater s-a transformat în Sherlock Holmes, de l-a găsit pe Flavio Carboni. Și tocmai cu acest
Carboni a tratat, pentru valiză, ca să salveze onoarea Sfântului Scaun... Oh , Doamne ! Mi se pare
că l-a invitat chiar în camera noastră, pe Monte Santo. Bine, noi nu eram acolo, dar eu sunt sigur că
a trecut pe lângă noi în vreo ocazie, că doar apartamentul era mic.Tot doi băieți l-au ucis pe Calvi,
madam Calvi era convinsă că fuseseră trimiși de Eminențele lor. Totuși, nu eram ”noi doi”, ci
aparțineau mafiei romane, legați de Banda de la Magliana 90. Și prejudicatul Lena, tot din acea bandă
era. Și banda nu ar fi putut să existe și să acționeze cu atâta eficiență, dacă Mafia, IOR, Masoneria
și alte minunate instituții nu ar fi avut nevoie de ea. Mai mult, era la curent cu totul. Iată ce a

89
Multe din acestea sunt descrise destul de bine, dar cu tendință, de către judecătorul care a imputat pe Pater alături de
Carboni și Lena, pentru că a sustras hârtiile secrete care au dispărut din servieta lui Calvi în noaptea crimei de la
Londra, când Calvi a fost sinucis prin spânzurare sub un oribil pod din romanele lui Dickens, în 1982. Acesta fiind
Mario Almerighi,(+2017) în cartea sa ”Servieta lui Calvi” La borsa di Calvi publicată cam târziu, în 2015.
90
Eeee, dacă eram ”noi doi” azi eram miliardari și poate chiar episcopi ai unor mari dioceze! (Nota mea).
 538

declarat Lena, colegul de afaceri al lui Carboni, din banda de la Magliana, judecătorului Mario
Almerighi, pe 20 mai, 1988:
”Vaticanul, ca să obțină servieta se pare că a plătit 41 de miliarde, prin Pro fratribus al
Monseniorului Hnilica.”
Ași !
Suma va fi fost reală, poate atât a cerut intrigantul, dar banii nu au fost plătiți niciodată.
Oricum, nu prin mâna lui Pater.
Carboni și azi rîde, că, zice el, ”eu nu am nici o legătură cu uciderea lui Calvi, am călcat doar pe o
coaje de babană și am alunecat...Iar banii pentru servietă n-au existat niciodată, căci polițele erau în
alb.”
Roberto Calvi spusese fii-si în 1981, când a fost arestat: ”acest proces se cheamă IOR”.
”Ambroziana” falimentată era banca privată cea mai importantă din Italia, și IOR avea 16 %,
devenind principala vinovată a falimentului acestei Bănci.
Viceprezidentul, Roberto Rosone, după fuga lui Calvi, a mers în Vatican să ceară lui
monseniorului Marcinkus restituirea a 1300 de miliarde, dar Excelența Sa nu l-a primit. Cei 15
cardinali din Consiliul de finanțe al Papei, condus de Casaroli în persoană, se suie la a treia loggia
si absolvă pe Marcinkus, deși procesul se termină rău, căci americanul e condamnat în Italia și nu
poate lăsa Vaticanul.
Boss-ul Giulio Lena, nici el nu se lasă. Este șocant să citești scrisoarea din mai 1987, în
care îi cere Secretarului de Stat Agostino Casaroli să-i dea înapoi 1 miliard și 200 de milioane de
lire anticipate de el pentru achiziționarea documentelor conținute în geanta Calvi, cu care bancherul
a vrut să șantajeze Sfântul Scaun. Hopa, ce coincidență! Dar această sumă era exact cât datora
Banca IOR băncii Ambroziene. Dar nu lire italiene, ci dolari. Casaroli a răspuns clar: niet.
Învățase cuvântul de pe vremea Ost-politik-ului cu Brejnev, ha ha haaaa...
El mai pronunțase un Niet și lui Pater Paolo cu un an îainte:
În acel context, Flavio Carboni predase părintelui Hnilica un document în care scrie negru
pe alb: ”14 miliarde și 500 de milioane de lire au fost plătite în avans și ca rambursare a
cheltuielilor. Suma bugetată și convenită pentru a putea găsi documentele utile din întreaga lume și
a neutraliza acțiunile dușmanilor Bisericii a fost de 51 miliarde de lire. Lipsesc deci din
angajamentele asumate cu aliații noștri aproximativ 37 de miliarde.Grupul a făcut acest lucru în
urma acuzațiilor aduse Bisericii pentru cazul Ior-Ambrosiano și pentru a restabili adevărul despre
extraneitatea Vaticanului față de faptele infame, publicate cu perfidie în presa mondială, (...),”.
Deci, stimabilul cerea banii înapoi.
 539

La 25 August, 1986, Pater Paolo Hnilica scrie nenorocitului de Casaroli, că "nu este altă cale să se
pună mâna pe documentele Calvi, compromițătoare, decât cumpărându-le”:
„Știam unde să mergem pentru a obține documentele lipsă și pare să nu existe altă opțiune
rezonabilă decât să le achiziționăm imediat, înainte ca alții să pună mâna pe ele. Mă voi limita la
a spune Eminenței Voastre că angajamentele urgente, într-adevăr foarte urgente, astăzi se ridică la
aproximativ 14.500.000.000 ”, (lire italiene, nu vă speriați! Dar un milion de lire era o leafă
bunișoară).
Oricum, eu amețesc uitându-mă la varietatea acestor sume. Le copiez și eu din documente, dar nu le
înțeleg calculul. Important este că sunt sume amețitoare, care proveneau din colectele săracilor care
oferă economiile lor Bisericii pentru alți săraci, nu pentru…. dar, asta e !
Casaroli nici n-a vrut să audă să plătească o lețcaie; l-a luat la rost pe Pater printr-o scrisoare
foarte acidulată…. dar știa că Pater Hnilica avea în mână cecuri semnate în alb ale sfintei Bănci. Și,
cum la etajele de sus ale Palatului Apostolic, tăcerile vorbesc mai mult decât discursurile, Casaroli,
practic, a împins pe Pater să folosească cecurile în alb, prin care sfântul Vatican împușca doi iepuri:
plătea întreaga sumă cu pace și onor și mai dădea în gât și pe purtătorul cecului care s-ar fi dus la
vreo bancă să-l încaseze.Căci, probabil s-ar fi putut spune că Pater Hnilica le-a furat din mâinile lui
Marcinkus.
Pater Paolo a jucat festa la toți. S-a pus de acord cu Carboni să scrie câte 600 de milioane pe
două dintre cecuri, dar l-a avertizat că erau descoperite. Erau bune numai ca să fie arătate celor de
la care Carboni pretindea că va cumpăra servieta buclucașe. Așa, ca să-i asigure….dar, cărora, mai
târziu le-ar fi plătit suma din propriu-i buzunar, când Vaticanul lui Marcinkus-Casaroli s-ar fi decis
să dea suma reală, nu prin ficțiuni. Cine l-a pus pe Marcinkus să dea polițe descoperite? Ce joc a
fost acesta ? Acest 1 miliard și 200 de milioane de lire erau exact cele cerute de Lena Cardinalului
Casaroli, anticipate de el în mod real, nu fictiv, pentru achiziționarea documentelor conținute în
geanta Calvi. De ce le cerea ? Pentru că între timp se constatase că cecurile semnate în alb erau
neacoperite.
Pater Paolo, la proces, a repetat că cecurile erau garanție morală și finanțare de ziare pentru că
suma de pe ele era infimă, în comparație cu cerința interlopilor; dar toți se uitau la el ca la felul 14,
se vedea că era cu totul străin de cauză, era patetic, era comic, era de plâns ! Trezea și mila și rîsul.
Când a mai răspuns și la întrebarea, dacă a știut de oamenii din SISMI91,(implicați în tâlhărie) că el

91
SISMI - Acronimul Serviciului pentru Informații și Securitate Militară Italiană, unul dintre serviciile de securitate,
înlocuit din 2007 de Agenția pentru Informații și Securitate Externe (AISE). Francesco Delfino, ex general în
Sismi declară în Tribunal că știa de o scrisoare din acea valiză cu numele a 500 de persoane implicate
în falimentul Băncii Ambroziene, toți oameni importanți, de viță veche politică, mafioasă și ecclesiastică,
ha ha haaaaa… Pater Paolo n-o fi știut de SISMI, dar de cele 500 de nume n-a negat că le știa, dar nu le-
a spus….Era exact acesta, secretul pentru care fusese cumpărată sfânta servietă. n.n.
 540

a crezut cum că SISMI era un fel de USMI, adică un ordin de maici starețe, și avocații și
judecătorii și procurorii și portăreii și grefierii, ba chiar și gâștele din Capitoliu au rămas cu gura
căscată și cu ochii holbați, ha ha ha ha ha !
În fine, procesele cu Hnilica erau un circ, cu toatele. Cred că rar s-au mai distrat oamenii
tribunalului așa de vârtos, (în sinea lor, bineînțeles, din înregistrări apar extrem de serioși !).
În dosar, (care a revenit la lumina reflectoarelor după ce Pater Hnilica a fost acuzat că i-a
înmânat lui Carboni cecurile semnate în alb, și care doar ulterior s-a văzut că erau descoperite),
intră alți trei acuzați, toți aparținând lumii ecleziale și Vaticanului. Nomina odiosa.
Rîsul lumii nu e acesta.
Carboni încearcă marea cu degetul. Mai știi ? Dacă degetul e norocos? Lena, sau omul lui
de legătură fuge imediat la o bancă mai dosită, să scoată banii, măcar de la o poliță. Directorul
băncii, (din Sabaudia ? Latina ? ) l-a văzut cu față de nobil și în haine de lux, a văzut că
cecurile/polițele aparțineau sfintei Bănci Vaticane, nu putea încăpea vreo îndoială, s-a încrezut, n-a
telefonat și i-a vărsat o sumă colosală, mi se pare că după aceea a închis banca... Ha ha haaaaa...
La alte cecuri nu i-a mers, dar nu știu cum s-a terminat, că nimeni n-a mai scris finalul.
Invenții, da, cu toptanul. Tot universul a știut că Pater Hnilica a plătit real servieta. Cele mai
serioase ziare au scris această prostie imensă.
Numai ”Repubblica” a recunoscut că ”Hnilica n-a avut nici o para chioară și că a semnat în
alb niște polițe inexistente….Contul lui personal era infim iar Contul Pro fratribus era ceva mai
mare, dar ambele blocate de magistrat”.
Confuzia de date este evidentă.Ce legătură poate fi între cecurile lui Pater care acopereau,
(chiar și fictiv) numai un miliard și ceva și zecile de miliarde cerute sau cheltuite efectiv în toată
această cauză inutilă !? (Inutilă numai în privința scandalului. Utilă în privința documentelor
cumpărate, care, descoperite în totalitate, poate că dărâmau întreg Imperiul Roman!)
Eu nu am crezut niciodată în versiunea lui Pater, cum că și-a luat el inițiativa, de unul
singur, să spele onoarea Vaticanului. Aceiași dușmani care-l disprețuiseră ca om și ca păstor de
suflete, și care-i persecutaseră Institutul și pe noi, ucenicii lui, în toate felurile, acum găseau foarte
comod să-l roage să le facă trampa, adică să-l folosească, și pe el și sigla Pro fratribus pentru
tranzacțiile lor financiare necurate; iar prin recuperarea servietei lui Calvi cu documente, ar fi spălat
tâlhăriile lor evidente și legăturile strânse ale sfintei Bănci cu Mafia, cu Camorra, cu Banda de la
Magliana, cu Masoneria, cu P2 și cu excrocii internaționali à la Sindona, amicul papei Montini.
Ce persoană putea fi mai nesuspectă și mai demnă de încredere decât Pater Paolo Hnilica ?
Și el, umil și naiv, și-a arătat încă odată fidelitatea față de o Instituție plină de balauri.
 541

Gigi, și azi, crede, spre deosebire de mine, că în zelul lui naiv dar nevinovat și plin de spirit
de sacrificiu, Pater Paolo a fost în stare să se ofere singur ca mâncare bestiilor bisericești.Că prea
era convingător în aula tribunalului, de s-au mirat și portăreii.
Il faccendiere Flavio Carboni, (s-ar traduce trăgător de sfori), care fusese acuzat de a fi fost
unul din organizatorii atentatului contra vicelui lui Calvi la 24 aprilie, 1982, după care ar fi
organizat și uciderea lui Calvi, sub podul Londrei, a fost achitat definitiv în 1999, de către Curtea de
Casație, la Milano. Acum trăiește fericit și rîde de toți. Dacă e nevinovat, de ce atunci, Pater Hnilica
e acuzat, și acum, că a tratat cu un criminal ca el?
În realitate, Pater a vrut să salveze onoarea unor adevărați tâlhari, cardinali și bancheri din
Vatican, confundați cu Biserica lui Cristos al cărui Nume vroia să apere. Și care fuseseră și au
rămas până la capăt dușmanii lui și ai noștri: Montini, Vilot, Casaroli, Benelli, Marcinkus et
compania bella. Calvi, Carboni și alții erau mai puțin vinovați decât aceștia. Nu știu dacă Pater s-a
referit la acest gest când a declarat public că ”a făcut o mare greșală, involuntară”.
Abia după ce a fost judecat ca imputat și absolvit de justiția italiană, abia după ce a ieșit din
șerpăria îngrozitoare în care intrase, cu gândul s-o salveze, Pater Paolo Hnilica și- o fi dat seama de
realitate în mod categoric; și a putut să rostească, sigur pe el, acele colosale cuvinte pe care ni le-a
spus în octombrie, 1998: ”cel mai mare dușman al Creștinismului și al Bisericii sălășluiește în
Vatican”. După ce îi spusese, râzând, lui Gigi: ”cum, nu te-au făcut încă episcop ? Înseamnă că nu
ai adunat atâtea păcate câte sunt necesare pentru a fi consacrat”.
Dar judecătorul, un stângist, tot l-a numit, la apel, în 2000. Așa, simbolic, cât să-i amărască
sfârșitul.
Măreția lui sufletească, pe care noi i-am recunoscut-o din primul minut de când ne-a apărut
în papuci, în fața noastră, au fost nevoiți s-o recunoască și marii lui dușmani, dar nu prelații, ci
comuniștii. Mai întâi l-au atacat în mala fide toată viața, ca și pe noi și ca pe toți martorii ororilor
regimurilor comuniste . Iar el își lua asupră-și, vina:
Iată cum s-a plâns într-un interviu public:
-”Sunt un biet episcop umil, care a greșit în bună-credință. De această eroare se profită pentru a
ataca din nou Vaticanul și pe papă. Iar ziarul PCI, L'Unità, a ridicat îndoieli până și cu privire la
consacrarea mea episcopală reală. Este o insinuare, acestea sunt metode staliniste deja cunoscute. ”
Și pentru a dovedi autenticitatea consacrării sale episcopale, el a dezvăluit pentru prima dată
numele arhiepiscopului slovac care l-a consacrat:
-Este Monseniorul Roberto Pobozny, mort acum câțiva ani, după ce a fost internat într-un lagăr de
concentrare .
 542

La 11 iunie, 1984 a murit Enrico Berlinguer, șeful Partidului dușman, nu numai al lui Pater
și al nostru, ci al întregii omeniri, Partidul Comunist. Și cu toate acestea, el a luat pe don Marco,
rugându-l să-l însoțească, spre a aduce un omagiu importantului decedat.
(De aici încolo, transcriu reportajele ziarelor):
”S-au dus în Piazza Venezia, unde mii de oameni așteptau să-și ia rămas bun de la Berlinguer. Pater
Paolo Hnilica s-a prezentat la intrare și a fost imediat recunoscut și poftit cu respect și uimire
înăuntru.
A stat câteva minute, în rugăciune, înaintea catafalcului corpului fostului lider comunist,
apoi a recitat o binecuvântare și a plecat. Liderii comuniști au fost uimiți și au apreciat profund
prezența sa. Deși era un adversar dur al ideologiei comuniste, de fapt, nu avea nimic personal
împotriva oamenilor care împărtășeau aceste idei. Pentru el, fiecare ființă umană era un frate. S-a
explicat celor curioși: „Acum Enrico Berlinguer nu mai este om politic, nu mai este comunist, este
doar o persoană care se află în fața lui Dumnezeu, iar eu îl consider frate, pentru că toți suntem fii ai
lui Dumnezeu și, prin urmare, am vrut să merg să-i aduc omagiile mele și să mă rog lângă trupul
lui.” Pentru gestul său, Pater Paolo a fost imediat apreciat, iubit, respectat de o mare masă de
comuniști...Acesta este sufletul omenesc, știam deja.
Un gest pe care eu și Gigi l-am făcut totdeauna spontan, ca și Pater, ca și Lacko sau Tăutu, de altfel,
confirmând înclinarea noastră naturală în a deosebi tranșant omul de ideile lui, omul de cariera lui,
omul de destinul lui.
Noi am stat îndelung la toată ceremonia laică desfășurată în piața Lateranului, dar când am
trecut pe lângă năsălia lui Berlinguer, am făcut o cruce largă, peste trupul acestui om, rătăcit și
iluzionat, ca toate zecile de milioane de comuniști dintr-un Occident care se joacă cu focul.
XXX
Și ... să ne întoarcem la discursul nostru de la început. Ca și Pater, nici eu, nici Gigi n-am
fost în stare să batem vreodată la vreo ușă, să cerem privilegii, chiar cele inerente stării noastre. Am
fi fost fericiți, mai ales eu, ca marii prelați, rectori, superiori, responsabili, oamenii Puterii, văzând
capacitățile, succesul nostru, talentele, ce știu eu, geniul nostru, să ne cheme, să ne folosească, să ne
dea acele catedre, amvoane, scene, podium-uri de unde să putem instrui mulțimile, studenții, pe
viitorii preoți, etc. Sau măcar să-i distrăm. Acesta a fost și este idealul vieții mele de totdeauna, dat
de Dumnezeu, dar și moștenit de la artistul Popian, neuitatul Tăicuțu. De aceea, nu am mișcat nici
un deget, considerând evident, natural, normal, să fim recunoscuți și chemați.
Am fost. Dar numai temporar și cazual. Odată, nu de două ori; în mod suprem și apoi aruncați în
anonimat și falsă uitare.De câte ori Domnul punea făclia pe un vârf ca să lumineze până departe, se
 543

găsea câte un Prelat să o ia cu forța și să o ascundă sub obroc, parcă voind înadins să contrazică
Evanghelia.
Papa Woityla ? Ne-a iubit, stimat, mângâiat, onorat , ca Papă, de fiecare dată de câte ori
reușeam să-Îl întâlnim, sau să ne observe în mulțimea de pelerini. Dar nu l-a dus mintea niciodată să
ne propună ceva.
N-avea timp. El a realizat o operă supremă: subminarea Comunismului, care a adus libertate
Poloniei lui dragi și întregii Europe sovietice.A ajutat și regimurile de dreapta americane, ca să nu
vedem toată America de Sud și Centrală ca o imensă Cubă, adică Siberie. Fără îndoială că trebuia s-
o facă în secret, în fața nebuniei colective a stângii occidentale, iresponsabile și sinucigașe. Altceva
însă n-a făcut. I-a lăsat pe toți să-și facă de cap: să transforme slujbele în circ, să se culce liniștiți
între ei,(e un eufemism!) să fure din banii Vaticanului fără oprire, ca aceștia să-l lase în pace să ne
scape de cele mai oribile făpturi pe care le-a văzut pământul: șefii și servitorii regimurilor
comuniste. Este atât de adevărat, încât tocmai marele Gorbaciov a confirmat totul, scriind în ziare:
„Tot ce s-a întâmplat în Europa de Est, în ultimii ani, nu ar fi fost posibil fără acest Papă, fără
marele rol, chiar politic, pe care el a știut să-l joace pe scena mondială.”
A fost canonizat de Papa Francisc, pe drept cuvânt. Acum, (2020), este acuzat, după moarte,
că nu s-a uitat în patul cardinalilor, cu cine se culcau aceștia. Chiar și în Polonia ingrată, șlehte de
polaci îl acuză. Le-a răspuns bine ministrul polonez al Educației și Științei, Przemysław Czarnek:
”Oamenii care defăimează și profanează memoria lui Ioan Paul al II-lea astăzi nu știu că o pot face
tocmai pentru că ne datorăm libertatea în mare parte calomniatului și defăimatului Ioan Paul al II-
lea” 92
Nu numai atât, dar s-au lăudat cu el zeci de ani, și-au împlinit toate mofturile și poftele între
zidurile Vaticanului, umpluseră Roma cu pretențiile lor, încât italienii aveau impresia că toată
Biserica devenise poloneză. Cei mai scandaloși sexual dintre monseniorii Vaticanului au fost doi
polonezi: cel ce ținea prostituatele și cel ce a apărut la balcon cu soțul dumnealui în mondovision,
cerând papei să schimbe morala Bisericii: nenorocitul de Karamsza.

Eu înțeleg pe acești dobitoci de pe Vistula: este excitant să acuzi papi vii și morți, de orice, mai ales
calomniind sau nepricepând nimic. Nu mai vorbim de cine nu se mai poate apăra. Iar Czarnek a
rămas alături de Lech Walesa, unul din puținii oameni de bun simț din Polonia de azi.
Calomniindu- se reciproc, polonezii au dispărut ca țară de pe hartă de cel puțin două ori. Mai e puțin
și fac ei ce fac, să mai dispară odată. Mai ales când atacă pe cei ce le-au eliberat patria. Ca de
exemplu, Karol Woityla. Și acum când scriu și rescriu polonezii acuză și atacă acea Rusie care,

92
Declarație dată duminică 15 noiembrie 2020 și publicată de multe ziare.
 544

convertindu-se, și-a retras armatele de pe teritoriul ei, dându-i o liberate absolută, chiar prea multă,
adică nemeritată. Dar este evident, Polonia nu cunoaște echilibrul, de aceea e pericol să se rupă în
două și să dispară iarăși.
Și totuși, de ce o fi fost Papa Woityla atât de distrat sau delăsător cu toți delincvenții care l-
au înconjurat pentru atât de amar de vreme, până la moartea lui în 2005, și au rămas pe loc chiar și
după moartea lui ? Un răspuns am dat deja: lupta contra Comunismului, pentru eliberarea Poloniei
și a lumii de această nebunie, nu-ți permite să te mai ocupi de altceva, dacă ești serios și vrei să
învingi partida. El a și învins-o, tocmai de aceea. Ceilalți anticomuniști tip ”apă de ploaie” , incluși
americanii, iată, lasă ciuma roșie chineză, cubaneză, și alte ciume să otrăvească popoarele.
Mai mulți prelați familiarizați cu gândirea Papei Ioan Paul al II-lea au afirmat că Papa
credea că acuzațiile de conduită sexuală împotriva clericilor proeminenți erau adesea false. Această
credință se baza pe experiența sa anterioară în Polonia, unde comuniștii inventau zvonuri și aluzii,
folosite pentru a deteriora reputația Păstorilor Bisericii.
Cardinalul Ouellet a și afirmat de fapt că „Papa, provenind dintr-o țară comunistă, era
familiarizat cu procedurile Serviciilor secrete care denunțau pe preoți pentru a slăbi Biserica ...
încercând să submineze reputația lor în fața poporului; deci el vedea același sistem folosit de
dușmanii Bisericii și în Occident, dușmani la fel de necinstiți și de fanatici ca și cei din est.
Dziwisz, devenit cardinal, a afirmat că „scrisorile anonime, pentru noi, nu aveau și nu au
nicio valoare” și că Papa Ioan Paul al II-lea „știa că unii oameni făceau acuzații menite să distrugă
Biserica”.
Pe partea lui, Cardinalul Sandri a declarat și el că Papa Ioan Paul al II-lea „s-a temut că
acuzațiile împotriva episcopilor sunt cea mai bună modalitate de a ataca credibilitatea Bisericii” și
că „prin atacarea episcopului se atacă turma. "
Cardinalul Harvey s-a referit direct la Cardinalul McCarrick de Washington, acuzat de
perversiuni repetate timp de decenii cu seminariștii, obligați să doarmă cu el în pat, trei la dreapta și
doi la stânga: ”Acesta era cunoscut ca om vesel, exuberant, cu activități de caritate și cu un
apostolat foarte pozitiv, la momentul în care acuzațiile au fost făcute pentru prima dată. Papa, ca și
toți cei trăiți sub Comunism (incluși noi), au fost extrem de condiționați de amintirile oribile trăite
sub regimul comunist. Aceste atacuri asupra figurilor proeminente ale Bisericii erau un
comportament tipic. . . Dacă te urăsc, te vor acuza că mergi cu femei. Dacă te disprețuiesc, te vor
acuza că mergi cu bărbații. Deci, acuzațiile contra prelaților în Occident s-au citit ca un tip de atac
menit să dăuneze Bisericii prin dărâmarea reputației episcopilor săi".
Eu mă recunosc și acum în această viziune. Nu neg că poate fi corupție, perversitate, invidie,
necinste între episcopi, cardinali, prelați, catolici, ortodocși, etc….Le-am trăit pe pielea mea. Ar
 545

trebui să fiu ultimul să-i apăr. Dar sunt convins că sunt acuze oricum exagerate, scoase din context,
mistificate de o ură viscerală și de o propagandă tendențioasă din partea unor oameni care urăsc din
instinct neamul omenesc, universul și pe Dumnezeu: comuniștii, primii ; și toată stânga, azi
sodomită, și dreapta politică, religioasă și socială care seamănă cu ei. Iar faptul că ”victimele”
așteaptă să acuze pe cineva după zeci de ani, când datorită aceluia au atins culmi de carieră, mă
scârbește în mod absolut. Dar scârba mea nu e îndreptată numai contra acuzatorilor, ci contra celor
care îi mai iau în serios.

XXX
Îi scriem noului Papă:
”Suntem fericiți că după 3 ani de la venirea noastră miraculoasă la Roma, pe calea pe care o
cunoașteți foarte bine, acum a venit și Ora Sfântă pentru Dv: sunteți la Roma și sunteți Păstorul
nostru. Am fi fericiți dacă ne-am putea bucura de-o audiență scurtă la Sanctitatea Voastră(...) Cu
respectul și dragostea care nu pot fi descrise. " Linus et George.
Pe 4 noiembrie, al doilea mesaj pentru onomastică: ”Domnul să Vă umple de fericire; la un
an de la diaconatul nostru, ne adăpostim în puterea rugăciunilor Sanctității Voastre”.
Pe cât fusesem legați de El și de Polonia prietenilor noștri, trebuia și puteam să insistăm,
astfel ca relațiile noastre să fie mai numeroase și mai eficiente. Dar mie și lui Gigi nu ne-a fost dat
să știm să ne băgăm sub protecția cuiva.
Consolatoare a fost telegrama de felicitare a amicului nostru sus pus, Oscar Luigi Scalfaro:
„Dragii noștri preoți, Giorgio și Lino, mă alătur tuturor pentru a vă prezenta cea mai vie urare de
apostolat preoțesc, roditor și fecund, în lumina și sub îndrumarea Maicii Domnului, în timp ce simt
foarte vie bucuria și suferința acestor copii ai unor țări care trăiesc încă departe de libertate,
pentru care noul pontificat este de bun augur prin luminoasa prezență maternă a Fecioarei de la
Fatima. Cu afecțiune, ss O. L. Scalfaro, vicepreședinte al Camerei Deputaților.”
Iar la 28 decembrie. 1978, Suor Skolastika, de la Cracovia, de care mă leagă o dureroasă
despărțire datorită geografiei și absurdului iubirii, persecutate de distanță, ne scrie discret și iubitor:
”Remerciements sincères. Souvenirs et voeux de bonheur, Antonina Sk”.(Era numele ei în cod
secret, pentru noi).

156.JURISDICȚIA ȘI HIROTESIA

Și totuși, am plecat cu o neplăcere de la Augsburg, nu mică. Înainte de a părăsi Germania,

ne-am dus în birou la Josef Stimpfle și l-am rugat să ne dea darul spovezii, care se traduce în
 546

Biserica Latină cu ”jurisdicția”. La aceasta, el a opus un refuz net. În zadar l-am implorat și i-am
povestit lunga noastră experiență de părinți duhovnicești ante terminem, i-am expus studiile noastre
exprese, privind psihologia credinciosului ca și a agnosticului, a ateului, sau a păgânului, a evreului
botezat sau a celui nebotezat, a copilului sau a bătrânului, a feciorului sau a desfrânatului, a
martirului sau a tâlharului de pe cruce. Pentru toți știam ce tip de răspuns, ce tip de canon, ce tip de
absolvire să dăm. Cine se mai putea lăuda cu astfel de studii ?
Nu. Nimic. Nu putea, nu avea voie, nu era canonic, cel puțin pentru Dioceza lui. Curia și
specialiștii lui îi cereau pentru noi studii speciale germane și experiență vie pe credincioși germani,
ca să putem administra o așa taină în Germania. Plus cunoașterea perfectă a limbii germane, unde
avea dreptate, nu o prea stăpâneam. Am plecat triști din acea minunată țară, din acest punct de
vedere,căci plecam fără nici o jurisdicție, nici ”ordinaria”, nici ”delegata” cum suna vechiul canon
872.
Dar, ani mai târziu, ne-am dat seama că fusese vina noastră, ignoranța noastră de mari
premianți inutili, care ne păcălise, și iată de ce: Noi ne-am dus la episcopul nostru german și latin cu
mentalitate ortodoxă, potrivit căreia hirotonia preoțească nu-ți dă automat și puterea de a spovedi, ci
pe aceea trebuie să o ai prin hirotesie ulterioară, care devine universal valabilă în toate galaxiile. În
gândirea catolică romană, hirotonia îți dă toate puterile, dar nu-ți dă dreptul, adică jurisdicția, de a
spovedi, de a da Mirul,(Confirmatio), etc... Dacă un simplu preot latin poate da mirul printr-o
simplă delegație, scrisă sau verbală, a episcopului său diocezan, dreptul spovedaniei îl are tot printr-
un act de birou. Drept nu ”putere”. Și acest drept, numai pentru dioceza respectivă, nu pentru tot
universul, ca la ortodocși. În felul acesta, spovedania fără jurisdicție e valabilă, dar ilecită,
nepermisă. Bine,bine, și aici, ca și la ortodocși se joacă des și înadins cu cuvântul valabil, nevalabil,
de nici Duhul Sfânt nu mai înțelege când are permisul să opereze și când nu.
Stimpfle, ca orice episcop pur latin, nu putea să ne dea jurisdicția valabilă decât pentru
Dioceza lui și pentru credincioșii diocezei lui pe care cazual i-am fi întâlnit la Roma. Ca să spun
drept, această jurisdicție, limitată la Augsburg, nu ne interesa prea tare. Căci el, de la bun început,
nu a avut idea să ne oblige să rămânem în Dioceză, cu toată promisiunea făcută lui Casaroli. Ne
lăsa ”pe mâinile” lui Pater Paolo, care putea decide cum voia cu noi. Putea să ne țină la Roma, ori
să ne ia cu el în misiunile lui de la Pechin la Berlin, (căci nu avea de gând să ne trimită drept
misionari în marele gulag de la Berlin la Pechin, unde se sălășluia ”Dioceza” lui). Însă, Paolo
Hnilica nu decidea niciodată, ne-a lăsat o libertate absolută. Ca și Maicile, de altfel. Noi am fost
înconjurați în această privință de gentlemani, de oameni fair play sublimi. Această libertate a
noastră era foarte bine mimetizată sub aparențele apartenenței noastre, aici sau acolo. Dar această
 547

situație nu era aranjată de nimeni, ci venea spontan. Dacă cineva avea chef să o conteste, nu știa ce
alternative să prezinte.
-Nu vreți să cereți o parohie sau să ajutați în vreo parohie la Roma?
Nu, nu era posibil, căci se încălca flagrant pactul Stimpfle-Secretariatul de Stat. (Am făcut-
o, dar după 5 ani). Prezentându-ne însă ca ”membri” la ”Pro fratribus”, noi am fost invitați și primiți
aproape în toată Italia, ca misionari perfect încadrați canonic. Adică în toate Diocezele unde nu
ajunsese ura Curiei Romane contra lui Paolo Hnilica. Acolo primeam spontan ”jurisdicția”. Am
ascultat spovezi în toate dialectele, “noi doi”; nu mai vorbim de pelerinii spovediți la Fatima,
Lourdes, Țara Sfântă, Padre Pio și pe la toate sanctuarele unde îi purtam, arâtând italienilor Italia,
francezilor Franța și nemților Germania, etc. etc.......Din Sicilia la Viena și de la Fatima la Triest, ba
chiar și la Capul Nord, unde am ajuns, nimeni n-a știut că noi de fapt nu eram membri ai nimănui,
eram numai prieteni, fii, dar fără documente, fără jurăminte, fără formalități de nici un fel. E drept
că Stimpfle ne trata ca și cum am fi fost ”membri”, deși, la un moment dat, de teamă, a început să
ne cheme în Dioceză, dar numai după 1982, când i-am tras chiulul, cerând în sfârșit un loc de preot
la Roma.
Întorși la Roma,după hirotonie, trebuia să cerem jurisdicția Cardinalului Poletti, (Ordinariul
locului în care aveam domiciliul, cum răcneau can.874 și 878), care, poate l-ar fi întrebat de noi
și, ca totdeauna, Stimpfle ar fi răspuns pozitiv.
Da, dar nouă ne părea rău să plecăm fără nimic, chiar nimic de la el, deși știam că puterea
spovedaniei era intrinsecă hirotoniei.Neavând noi, nici parohie, nici alt servici recunoscut oficial,
după ei aveam o hirotonie perfectă, dar incompletă juridic.
Căci, vezi, Doamne, ”numai Ordinariul locului este competent să acorde oricărui preot facultatea de
a asculta mărturisirile tuturor credincioșilor”, (potrivit Can. 969 – § 1, sau cel oriental, 722,4 și 724,
care la vremea aceea nu existau încă).
Ca ignoranți, și încă buni ortodocși, așteptam, deci, de la Stimpfle o hirotesie. Dar în Biserica
Romei, cum am priceput abia atunci, dreptul de a spovedi nu este legat de o slujbă, ci doar de un
permis scris și ștampilat la Curia episcopală. Sau chiar verbal, din partea celui care te-a încardinat,
sau al Episcopului locului. Acest permis, mai ales potrivit vechiului cod, era extrem de limitat, iar
limitările erau ridicol de complicate. ”Noi doi” rîdeam deja în timpul Anului Sfânt de manifestul
lipit pe toate ușile bisericilor din Roma, că preoții care veneau pentru jubileu cu grupul lor de
aiurea, nu aveau jurisdicția să spovedească nicăieri, în Roma, mai ales în Basilică. Spovedania lor
era nevalabilă. Totuși, era valabilă dacă spovedeau în sacristie.
 548

Eu, replicam cu dispreț: ”Și dacă stă cu un picior în sacristie și cu altul în basilică, spovedania este
valabilă numai pe jumătate ? Și dacă stă mai aplecat spre basilică, spovedania era valabilă numai 15
sau 20 la sută” ?
Prelații făceau ochii mari și mă suspectau de obrăznicie, dar nu vedeau ridicolul și cinismul fariseic
al acestei disciplinări.
Spovedanii nevalabile! Ha ! Adică credinciosul vine la tine cu încredere , îi dai dezlegarea și
el pleacă de la tine cu păcatele pe suflet. Fără vina lui. Supplet Ecclesia ? Altă invenție !
Mitropolitul +Vasile Suciu, în Dogmatica lui Unită, echivala permisul scris, catolic, cu
Daltirionul ortodox provenit din canonul 43 de la Cartagena și ajuns în Pravila de la Târgoviște, la
1652. Fără acest Daltirion, și în Ortodoxie, preotul ar fi un ”călcător al pravilei dumnezeiești”
(=care dumnezeiești ?? ); iar bieții penitenți ”nespovediți rămân; și câte a dezlegat sau a legat acel
preot, neîndreptate sunt”). În acest ridicol tragic pentru sufletele tuturor, se bălăcesc și azi
majoritatea canoniștilor, ierarhilor, teologilor, credincioșilor Bisericilor care se cred serioase.
Cuvintele ”valabil, nevalabil, valabil dar ilicit” nu există în limbajul Domnului sau al Noului
Testament. Sunt răutăți in mala fide, adăugate de stăpânii de sclavi transformați în episcopi.
În timp ce Ortodoxia, (nu toată), vorbește de neascultare canonică a celui ce ar fi spovedit fără
hirotesie, ilicit, dar valabil, dreptul canonic roman vorbește de nevaliditate, în caz că nu primești
documentul scris, sau măcar permisul verbal. În Ortodoxie, hirotesia în duhovnic a apărut târziu și
de aceea canoanele nu vorbesc nimic. Este de fapt un obicei canonic. Doar în Arhieraticon, este
menționat. În unele biserici locale nici măcar nu există această practică a ”primirii duhovniciei”.
Azi, de obicei se dă această hirotesie imediat după hirotonie. Ei, bine, noi nu ne puteam bucura de
acest drept dat azi oricărui preot, oricâte dovezi am fi arătat în favoarea noastră.

După ce ne-a negat dulce, dar ferm, jurisdicția, Stimpfle, ca de obicei, ne-a lăsat o poartă
deschisă:
-Dar voi mergeți în Italia și reintrați în comunitatea fratelui Paolo. Nu aveți nevoie de
jurisdicție de la mine.
Adevărat. La Roma trebuia să ne adresăm Cardinalului Poletti. Dar ce-i spuneai ? Că ești
de la Pro fratribus ? Nici nu voia să audă de Pro fratribus. Iar Pro fratribus al lui Pater Hnilica nu
era de drept pontifical, deci, nu dădea jurisdicție, așa că Stimpfle, ori că nu știa, ori că o recunoștea
ca și cum ar fi fost de jure pontificio, ne trimetea pe stradă. Nu aveam parohie la Roma, deci, nici
jurisdicție.
E adevărat că am plecat imediat să slujim primele noastre Missae, primiție, la Torino, la
Novara, la Maici și apoi în Salent, unde primeam automat jurisdicția de la bunul Mennonna sau de
 549

la paròhii care ne invitau. Dar eu aveam o reținere. Nu le spuneam că episcopul care ne-a hirotonit
și încardinat nu ne dăduse jurisdicție. Aveam încă scrupulul ”hirotesiei” care ne lipsea.
Am suferit enorm, nimeni nu poate înțelege aceasta. Așa că, mă reped la Pater Lacko să-l întreb.
Murind de rîs și de data asta, el ne trimite la Pater Paolo.
-Paolo are toate soluțiile, că are mâini de dat, nu de luat.
Fugim la Paolo de cum am reușit să-l apucăm.
-Pater, cum facem să spovedim? Fără spovedanie, misiunile noastre, unde suntem asaltați de sute de
pelerini și penitenți, aproape că nu au sens. Dați-ne hirotesia, ca la bizantini. (Atunci nu aflasem că
uniții latinizaseră și ei disciplina Tainelor și habar nu mai aveau de hirotesie).

Pater Paolo a rîs cu blândețe, dar nu ne-a scos din încurcătură:

-Dragii mei, jurisdicția mea este de la Berlin la Pechin și nu invers. Roma nu intră în Dioceza mea.
Eu, însă, vă dau hirotesia, iat-o !
Și ne-a pus mâinile lui sfinte pe cap, ca mângâiere, nu ca dar de jurisdicție.
Tot Pater Lacko ne-a scos la lumină:
-Când mergeți în misiune într-o parohie, parohul vă dă jurisdicție automat, că doar nu vă cheamă
numai pentru conferințe. Iar în casa maicilor în care locuiți voi aveți jurisdicția parohului locului,
care știe de voi și nu v-o refuză. Dar când veniți la Pontificiul Oriental să slujiți cu mine, nici un
profesor nu se spovedește la voi, deci, nu aveți nevoie de jurisdicție.
-Aferim, Pater, aferim.
Și deodată se întoarce cu vorba și cu trupul la 180 de grade.
-Ia, spuneți voi, ce sunteți? Latini sau bizantini?
-Ha, ha, asta da, că e o întrebare. Normal, că suntem și una și alta. Dar legal, canonic suntem
bizantini, chiar dacă ni s-a cerut să renunțăm la ritul Botezului nostru și să trecem la ritul latin.
- Ați semnat trecerea ?
-Bine-nțeles că nu, și nici n-o s-o semnăm.
-Eh, atunci sunteți bizantini; și la noi, când un episcop îți dă odată dreptul de a spovedi, poți spovedi
în toată lumea, pentru totdeauna.Ca la ortodocși. Așa că, dacă Paolo v-a binecuvântat, nu mai aveți
nevoie de nimic.Iar Paolo are dreptul să v-o dea, căci Episcopul Stimpfle i-a dat toate drepturile
asupra voastră: Scrise și nescrise. Ori nu știți asta ? I le-a dat de când cu diaconatul în nordul Italiei.
-Pater !
-Bene, bene, adevărul este că el nu are jurisdicție de nici un fel. Dar voi ați fost trimiși în casa lui,
de episcopul Stimpfle însuși, care a promis să aprobe tot ce Paolo vă dă sau dorește de la voi. Voi
 550

stați sub oblăduirea lui în mod official. Casa lui este oficiul vostru, parohia voastră. Casa lui, adică
maicile, maicile…
Bine, bine, el se mai gândea că noi primisem jurisdicție deja de la episcopii și parohii unde
fusesem chemați pentru Primele Missae; și era deajuns ca să o primim odată, pentru ca să rămână
valabilă pentru totdeauna. Era un privilegiu pentru orientali, similar cu dreptul de a da Mirul, fără
nici un amestec din partea vreunui Episcop.
Mda. Viitorul Cod canonic oriental îi va da dreptate lui Pater Lacko, căci este mai rațional
decât cel latin, mai puțin absurd. Dar Lacko nu mă convingea.Știa și el că niciunul din noi nu
încăpea în patul lui procust al codurilor canonice, nici vechi nici noi, nici de la răsărit, nici de la
apus. Căci, ori codurile, ori noi, eram blestemați. Dar, sigur, noi eram cu toții nevinovați. Dacă
Stimpfle era mai explicit, sau ne-o da măcar pentru o zi, nu ne mai făceam atâtea scrupule. Dar el,
dragul de el, ne-a umplut de cadouri, de onoruri, de iubire, dar jurisdicția nu ne-a dat-o niciodată.
XXX
Pe cine studiază dreptul canonic, vechi și nou, al diferitelor Biserici, îl apucă durerea de
cap. El vede clar că toată confuzia este numai rezultatul lecit sau abuziv al unei discipline bisericești
compusă de stăpâni de sclavi și nu atinge nici o putere divină dată nouă de Mântuitorul, deci nici
puterea de a spovedi și a dezlega, dată prin apostoli. Deși, la vremea hirotonirii noastre, era încă
valabil codul canonic restrictiv și fanatic din 1917, episcopii se comportau mult mai deschis, de
parcă aveau deja sub ochi codul latin reformat de Papa Woityla în 1983 și cel oriental de după 1990.
Stimpfle nu făcea excepție. Exemplul clasic care mă face să râd și azi, întrucât “noi doi” eram direct
implicați, este cel privitor la canonul 987 din vechiul cod, potrivit căruia “noi doi”, ca fii de ne-
catolici am fi fost impediti, pur și simplu, interziși, opriți de la preoția catolică, cât timp tatăl nostru
persevera în ”eroarea schismei”. Ba și dacă am fi fost rodul unei căsătorii mixte 93. Datorită acestui
vechi canon, ni s-a cerut, nouă, mărturisire de credință solemnă de mai multe ori, ca să se poată
șterge această iregularitate. Dacă mai eram și sclavi, cum de fapt am și fost sub Comunism, cădeam
tot sub cenzura canonului 987, punctul 4: Servi servitute proprie dicta ante acceptam libertatem” .
Adică: ”sclavii care nu au primit libertatea nu pot fi hirotoniți preoți”. Nu se înțelege dacă noi
care ne-am luat libertatea singuri, cucerind-o prin fugă, cu riscul vieții, eram excluși de la această
rușinoasă cenzură.
Până acolo ajungea păgânismul sclavagist al dreptului canonic, care nu a deranjat nici pe sfinți,
până nu s-au hotărât canoniștii Papei Woityla să-l schimbe, abrogând mai multe canoane absurde,
printre care și acesta, care pedepsește pe fii datorită părinților, fără nici o excepție. Acest fenomen
demonstrează că tot așa vor dispare și celelalte canoane rușinoase, care de fapt sunt în unanimitate
93
”Irregulares ex defectu”. ”Per difetto di natali, adică din vina părinților: ”Sunt simpliciter impediti: 1.· Fili
acatholicorum, quandiu parentes in suo errore permanent;etc....
 551

și moralmente contro natura. Dar cine știe care Papă va avea curajul și fantezia să elibereze
Biserica de aceste lanțuri ?
La vremea aceea și până nu demult, mai aveam scrupule privind dispozițiie dreptului
canonic și al canoanelor în general. Mă gândeam că păcătuiesc de mândrie dacă le calc din principiu
sau fără nevoie.
De aceea, întorcându-mă la Roma și întâlnindu-mă cu secretarul lui Pater Paolo, Don Sergio
Mercanzin, l-am întrebat și pe el, cu înfrigurare: ce să fac ca să respect Codul canonic și totuși să
pot trăi creștinește și să pot sluji ca preot undeva ? Căci, așa cum ne găsim, potrivit acestui Cod, ar
trebui să ne sinucidem, pentru că nici o dispoziție a acestuia nu ne dă dreptul, mie și lui Gigi, să
existăm.
-Ha ha ha, îmi răspunse cu maximum de simpatie, eu demult am așezat Codul Juris Canonici sub
popou, în loc de pernă, pe fotoliul meu. Fii serios, primii care-l calcă sunt papii, cardinalii, curia
romană,... toate curiile din lume, instruiți la virgulă de canoniști.
M-am cam scandalizat la astfel de răspuns, dar acum îi dau dreptate întru totul, aceasta este
realitatea. Ca să vezi, totuși, ce complexat eram, ce sclav, ce limitat! Ce crimă morală au putut
realiza în sufletele noastre școlile teologice, ierarhii, credincioșii, duhovnicii și alți dușmani ai
mântuirii noastre !
Care comuniști !?
Nu-mi iese din minte ironia lui Pater Paolo: ”ce naiv e Lino, să creadă că cel mai mare dușman al
Creștinismului și al Bisericii este Comunismul. Nu vede că el se găsește în Vatican și în birourile
episcopiilor ?
Da, dar numai acum, după 2014, sunt convins că tot Dreptul Canonic al tuturor Bisericilor este
principalul vinovat al schismelor, al urii dintre creștini, al fanatismului, al formalismului care
gonesc pe om departe de Taine, departe de spiritul creștin, departe de sensul de a fi om și desigur,
departe de Dumnezeu.
Mă mir și acum că descoperirile mele despre plenitudo potestatis,în mânăstirea San Giovanni et
Paolo din centrul Romei, cu câteva zile înaintea hirotonirii, nu le-am pus în practică, spre a mă
liniști; căci m-am supus dispozițiilor canonice, ca și cum nu aș fi descoperit falsitatea și inutilitatea
lor.
Asta dovedesște că eu am fost totdeauna disciplinat și respectos, chiar și față de regulile absurde,
când am putut evita vreo încălcare a Imperativului categoric.
Dar experiența mi-a arătat că respectarea dreptului canonic, sau al canoanelor ortodoxe cu
scupulozitate, duc la îndepărtarea oamenilor de Sacramente, de Taine, de bunul simț, de iubirea de
 552

frați, de tot ceea ce ne-a dăruit Iisus Cristos prin Învierea Sa, libertatea înclusă. Sclavii au rămas
sclavi iar profitorii, profitori.
Dreptul canonic, ca și Legea Mozaică, sunt inutile. Pentru răufăcători sunt inutile pentru că ei le
calcă cu plăcere. Pentru cei serioși și onești sunt încă și mai inutile, căci aceștia le împlinesc
spontan și automat, fără formalism și fanatism, cu ajutorul logicii și al bunului simț. Este cazul
nostru, al meu, al lui Gigi, al lui Hnilica și al tuturor protectorilor noștri.
Iată de ce eu am încercat totdeauna să fiu fidel Dreptului canonic, să nu calc nici o dispoziție fără
rost. Gigi a fost și este încă mai scupulos.Târziu, însă, mi-am dat seama de ce nu pot fi învinovățiți
cei ce-l calcă, începând cu cei ce l-au creat: e imposibil de respectat. Este mult mai rău decât Legea
mozaică, despre care Noul Testament ne spune că ne-a închis pe toți sub blestem,că nu se poate
împlini, că a dat numai conștiința păcatului, dar nu te ajută la mântuire, ci dimpotrivă.
Fariseii și idolatrii botezați au impus acest Drept în diferite forme chiar din anul 100. Și din această
inerție nenorocită a robiei legii, lumea botezată nu s- a trezit nici azi. Căci protestanții care se laudă
cu Sola Scriptura și Sola Gratia și-au inventat reguli și limite, gesturi și simboale mult mai ridicole,
pe care le țin cu sfințenie, ca să nu dispară ca entitate.
”Noi doi” am fost salvați de Dumnezeu la timp, de aceste robii tragico ridicole.
XXX
Și totuși nu l-am slăbit așa ușor pe scumpul nostru, Josef Stimpfle.
Cu prima ocazie, i-am zis de la obraz:
-Chiar nu se poate face nimic ca să avem jurisdicția de la Dv. adică de la episcopul care ne-a
încardinat și hirotonit?
-Ba da, m-am interesat la canoniștii Curiei mele și am înțeles că dacă faceți un curs de pastorală, cel
puțin un an, voi fi în drept să v-o dau.
-Unde să –l facem ?
-Aici, la Augsburg, dar se poate și la Roma, la Pontificia Universitas Gregoriana, unde sunt mulți
profesori germani. Fiind cea mai prestigioasă universitate de teologie din lume, nimeni nu vă poate
face vreo obiecție.
Zis și făcut. Dacă a spus-o tocmai el……
Ne înscriem la Gregoriană și după un an, ne înzestrăm și cu o Diplomă în Pastorală,
superioară oricăror diplome de acest gen din lume.
Ne prezentăm încrezători în biroul minunatului Stimpfle, el o ia cu aceeași satisfacție în
mâini și o dă specialiștilor săi s-o controleze.
A doua zi, ne răspunde trist:
 553

-După ei, nu e valabilă. Este dată la Roma, și în Dioceza de Augsburg e valabil numai cursul de
pastorală din seminarul nostru diocezan.
-Dar profesorii erau germani și Gregoriana are valabilitate și în alte galaxii…
-O fi, dar nu pot face nimic. Nu pot trece peste verdictul lor.
Așa că am rămas fără jurisdiție de la episcopul hirotonirii noastre, până la sfârșit.
Abia 5 ani după hirotonire am văzut un celebret scris, cu dreptul de a spovedi, dat de
Cardinalul Poletti pentru cele 33 de zile în care fusesem numit Vice într-o minunată parohie din
Roma-Centru. (Cum am fost aruncat afară de acolo, voi povesti mai încolo). Gigi a rezistat mai
mult în Roma: până în 1987. După care am avut amândoi celebret și jurisdicție de la episcopul
Girolamo Grillo de Civitavecchia unde ne aciuiasem. Iar când am avut fericirea să-l cunosc și să-l
slujesc pe genialul +Ioan Ploscaru de la Lugoj, în 1990, el, nu numai că mi-a dat jurisdicția în
scris, dar mi-a recunoscut și Comunitatea mea religioasă, iar eu ca ”Părinte” al ei. O Comunitate
care imita, repeta Pro fratribus-ul lui Pater Paolo. De zece ori mai nerecunoscută și mai urâtă de
ierarhi, de acord….
Dar în 1996, când l-am vizitat pe un alt minunat episcop, +Vasile Hossu, la Oradea, i-am
pus Arhieraticonul sub ochi și l-am rugat să-mi citească textul hirotesiei. După ce și-a luat mâinile
lui sfinte de pe capul meu, am simțit că atunci și numai atunci, cercul dreptului meu de spovedanie
s-a închis cu succes, pentru totdeauna.

SFÂRȘITUL PĂRȚII ÎNTÂIA

16 august 2021, Bistrița Vâlcea/România