Motto:

„-Care e cel mai mare ghinion al bărbaților din Banat? Au soţii oltence.”
Povestirea de care nu știai că ai nevoie: „Două pe o bancă. Fără a-l mai pune la socoteală pe al
treilea, ăla de mergea la aeroport”
Am intrat în profunzimi și am omis farmecul vieții, sferele mahalalei lui Eugen Barbu. Câteodată
am apucături de Moș-Crăciun uituc, ori de vrăjitor nespălat, zic că fac ceva și uit. Această
nebunie trebuie să înceteze!!! La fel ca filmele pornografice blurate din Japonia sau trotinetele
electrice, dacă tot suntem aici!
De ce fac asta? Cine poate spune? De ce a mers Louis Armstrong pe Lună? Poate pentru că, în
adâncul sufletului, tot ce vreau este jumătate din respectul de care se bucură Ștefan Bănică Junior
pe plan internațional.
Oricum aș face, știu că n-am s-o scot la capăt cu toată lumea. De-a lungul istoriei, chiar și cei
mai mari gânditori au sfârșit prost: Socrate, Plato, Kant, Gheorghe Becali. E nevoie să continuu?
Iată-mă în orașul Timișoara. După periplul peripatetic pe care l-am avut însoțit de mine însumi,
punând pe tapet probleme existențiale precum: „Care este sensul vieții?”, „În ce cheie trebuie să
înțelegem peratologia?”, „Gândim sau suntem gândiți?”, „Mai ia Steaua titlul în următorii 5
ani?”, printre tiruri, claxoane și înjurături, opțiunea la întoarcere era una singură. Să iau fie un
taxi, fie autubuzul expres care duce direct la aeroport.
Check-out-ul la hotel avea loc la ora 12:00, iar avionul decola spre București la 18:45. Am făcut
ce-ar fi făcut orice om normal la cap în situația mea: am mers la mall, să mănânc ceva și să mai
pierd timp până pe la 2, 3, când aveam de gând să pornesc spre aeroport.
Din cauza stresului, totul s-a desfășurat pe ffw. Pe la 14:00 eram înapoi în oraș, în stația de lângă
Piața Badea Cârțan. Acolo, lângă biserică, știți voi. Mă gândeam că iau ce vine mai repede,
autobuzul sau un taxi. Dar destinul a avut un alt plan pentru mine.
În stație erau două doamne. Le voi spune Doamna Savetuța și Doamna Milica. Nu sunt acestea
numele lor. Sau sunt? Misterul sporește într-un ritm amețitor. Zici că suntem la Insula Iubirii.
Doamna Savetuța era decanul de opinie al stației aceleia și, foarte probabil, al tuturor stațiilor în
care poposea pentru scurtă vreme. Știa tot. Avea părul alb, coafat ca Eraserhead, în sus, sfidând
gravitația, convențiile și rețeaua de minciuni pe care o țesea cu atenție guvernul. Dădea și-un pic
spre mov, că doar eram în Timișoara. Doamna Milica supraviețuia prin discreție.
-Spurșe-i-ar crușea!
-Poftim?
-Spurșe-i-ar crușea p-ăștia cu otobuziele lor! Vin la oră, au program dgie lăuze!
-Stai tu, Saveto, că-s Rusaliile! Au program dgie sărbătouri!-a simțit să intervină doamna Milica,
revelator, cu o suverană siguranță și mulțumire de sine.

2
 Spre deosebire de chiar-mai-sigura ei colegă, Doamna Milica părea că a sesizat contradicțiile
antagonice observate de către poeții secolului al 19lea.
Mi-am dat seama brusc de faptul că o doamnă, în anii săi de presenescență este un obiect fragil și
că unele judecăți pripite o pot destabiliza emoțional.
-Aaaaa, păi așe! Că io mi-s lângă cimitiiiiir!
-Poftim?
-Cimitir, acolo merg. Că stau lângă moalăr! Tocmai de la Ghiroda! M 30 îl aștept.
-A.
-Că nu mai poți să ai încrederie în nimenea azi. Uite, primarul! S-o căpătuit șî el! Ce l-oi beșceli
dgie l-oi prindge! Se tăt șușcăie că n-are bani! Are, pe dracu să-l spurșe!
-Mhm.
Își face apariția un domn rubicond, cu tricou cu vedere la burtă, cărând 4 plase mari de fructe.
Sau de „fruccie” cum a zis soția lui, o doamnă cu un batic viguros strâns pe lobul occipital. A zis
doar cuvântul „fruccie”, în rest, nu a mai zis nimic, a tăcut sagace.
-Ziua bună, doamnielor, de mult trecut-a unșpcele?
-A, tocmai ce-a trecut. Dar astea circulă! Nu ca drăcia ceasta de M 30, spurșe-o crușea! Gie 40
de minuce îi așcept!
-A veni, atunșia!
-Vinie, vinie sigur, spurșe-l crușea!
-Mă duc până la piață, vă uitați puțin la plasele mele?
-Dar cum nu?, zice doamna Milica
-Auziți, dar ce să iau de aici până la aeroport?, întreb.
-A, păi, nu taxiu(l), că-s bandiți, spurșe-i crușea! Un milion ia pân-acolo! Mai binie otobuzul!
-Merge bine?
-Dar cum nu! [pauză lungă, stânjenitoare, apoi, dintr-o dată, vulcanic] Apăi masonii conduc
lumiea!
-Da? Cum așa? -îmi fac totuși curaj să întreb.
-Apăi io șciu, c-am fost în moarte clinică! Mie nu poa(te) să-mi zîcă popii ășcia ce tot zîc ei la
proscime!
-Și cum a fost? vine, imbecilă, întrebarea-mi.
-Ce să șie?

2
 -Moartea clinică. Cum a fost?
- Apăi am fost plecată fo 3-4 minuce. Și am numărat nouă ceruri. Nouă sunt. Așa cum mă vezi și
tcie văd. Nu cum zîc popii! Să mă ierce popii, dar io lie dgiemonstrăz cu șitate din Biblie, nu
așea, din vorbie!
-Hm. Interesant. Știți că a scris și profesorul Dulcan o carte care trata subiectul ăsta, al morții
clinice, acum ceva vreme. Și Raymond Moody, și Eben Alexander...
-A hi scris....n-am cetit.
-Da.........Cred că mi-a ajuns autobuzul. Mulțumesc mult, săru-mâinile!
-Doamne Ajiută! Drum bun!
Așa m-am despărțit dă Cimișuaua. Cu drag și dragoste față de oamenii ei curați, puri, sufletiști.
Fără măști. De străzile îngrijite, de Centrul Vechi superb, de pleșcăvița din Piața 700, de Podul
Decebal, de mirosul de lemn umed, de anticariatul scos din filmele vechi franțuzești, cu lămpi
vechi în geam.
Drumul înapoi a fost chiar mai scurt decât cel de la dus, nici nu am apucat să citesc ceva că am și
auzit mesajul că ne apropiem de București. Aripile au floncănit constant, iar aterizarea a fost
foarte dură. Mi-am zis că mor ca prostul, la aterizare. Dacă e să mori, măcar s-o faci când ești în
aer, că în aer e poetic. Am citit asta undeva. Când s-au activat frânele din aripă, am zis că s-a
stricat avionul, că e aripă de-aia românească făcută pe undeva, pe un vapor, între Laos și
Mongolia.
Dar n-a fost așa. Și nici n-am murit, după cum veți fi sesizat până acum, ca niște fini observatori
ce sunteți. Vorba ceea din străbuni: „The peasant does not know what saffron is”
N-ai cu cine, un țăran Alecsandru ăsta, în definitiv. Măcar acolo, de-o picătură dă stil ân veața ta.
Dar nu.