Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
UNESCO
Pe data de 2 decembrie, UNESCO a decis în cadrul celei de-a 11-a sesiuni al Comitetului
privind Păstrarea Moștenirilor Culturale Intangibile al ONU, care a avut loc la Addis Abeba,
Etiopia, să introducă pe lista Patrimoniului Mondial Imaterial, „Meşteşugul covoarelor
tradiţionale de perete din România şi Republica Moldova”, piese textile „cunoscute sub numele
de scoarţă, păretar, lăicer, velinţă, lădar sau chilim”.
Ca exemple de bune practici, în baza de date au fost introduse un număr de şase ţesătoare
din judeţele Botoşani, Buzău, Dolj şi Neamţ, o societate comercială din Dolj, precum şi
comunităţile de maici de la mănăstirile Agapia (Neamţ) şi Horezu (Vâlcea). Alături de acestea,
au fost alese următoarele maramureşence: Maria şi Ioana Hodor, Maria Știopei şi Iuliana Frânc
(toate patru din Bârsana) şi Parasca şi Anghelina Sidău, respectiv Ana şi Maria Trifoi (toate din
Botiza), împreună cu un grup cam la fel de numeros de ţesătoare din Republica Moldova. Este
pentru prima dată când, în dosarele UNESCO, Maramureşului i se recunoaşte binemeritatul loc.
Trebuie spus că documentaţia a fost supervizată de către dr. Narcisa Ştiucă de la Universitatea
Bucureşti.
Pentru păstrarea acestui meşteşug, cu atribuţii clar definite, au fost desemnate Muzeul
Ţăranului Român şi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, Muzeul Olteniei
din Craiova şi Muzeul de Etnografie din Botoşani, alături de Institutul de Etnografie şi Folclor
„Constantin Brăiloiu” din Bucureşti şi instituţii similare de la Chişinău. Acestea „vor întocmi
proiecte, vor publica lucrări de specialitate, vor ajuta meşterii prin sprijinirea creşterii prestigiului
acestora, oferindu-le asistenţă pentru a participa la activităţi de promovare, contribuind la
organizarea de evenimente culturale, de la nivel local până la internaţional”.
Astfel, nici Muzeul Maramureşului din Sighetul Marmaţiei şi nici Muzeul de Etnografie
şi Artă Populară din Baia Mare nu au fost selectate, deşi jumătate din numărul meşterilor
selectaţi de UNESCO sunt maramureşeni! Imensele colecţii de covoare ale celor două instituţii şi
publicaţiile editate de-a lungul timpului de către etnografi ai celor două instituţii, se pare că nu au
fost suficiente. Nu are rost să speculăm de ce: la mijloc pot fi animozităţi personale, ori, poate,
insuficientul contact între angajaţii de azi ai celor două muzee, fie cu instituţiile din Capitală, fie
cu ţesătoarele din sate. Cine ştie? Oricum, lucrurile nu mai pot fi schimbate.
Totuşi, numărul de-a dreptul imens (2-300) de ţesătoare maramureşene care ştiu să
lucreze, ca nicăieri altundeva, „păretare”, sau „peretare” (cum li se spune ţolurilor de perete din
Maramureş), ne îndeamnă la sentimente amestecate.