E tot filozofie...

Niciodată nu am înțeles filozofia. El era adesea adâncit în teoriile sale, pierdut în fantasme. Și
totuși, nu pot spune că mi-a displăcut vreodată.

Egoul său era în constantă nevoie de hrană, urmărit de insecurități. Au trecut luni până când am
izbutit să-i dau de cap, până când i-am descoperit adevărata natură. Îmi era drag, dar nu știam
pentru cât timp mai puteam păstra aparențele; pentru cât timp filosofia ne mai putea salva.

Melancolic din fire, rare ori se agita. Numai filozofia părea a-l deștepta, iar când se înfierbânta era
de neoprit. Nici nu știam de unde să-l apuc, însă pasiunea sa îmi umplea sufletul de mulțumire.
Voiam să-i fac pe plac, să-i pun toate întrebările corecte și să-l descos întocmai cum îi plăcea lui.

I-am mărturisit că nu înțeleg filozofia, iar el părea amuzat. Ce naiba vor filozofii aceștia? Ce naiba
vrea Ștefan? Și ce naiba vreau eu? De fiecare dată se lăsa distras de aparențe, de forme și de
lumini. Mi-a ridicat cămașa. Voia să-mi verifice vânătaia, însă eu mă temeam ca nu care cumva să
ne pierdem pe drum. Am tras-o nervoasă la loc, disperată de o oarecare continuitate.

Probabil că mi-a înteles gestul, poate că tonul m-a trădat. A început să fie serios, vădit surprins de
purtarea mea. Voiam să-l înțeleg, așa cum nu am reușit să-l înțeleg în doi ani de audiat cursuri
filozofice. Și totuși, mi-a spus că nu știe, parcă recunoscând că ar fi rătăcit.

Nu puteam să renunț, simțindu-mă atât de aproape. Am menționat neliniștea metafizică, uitând că

pentru el nu eram decât o blondă cu ochi albaștri. Cu o privire mirată, mi-a răspuns în aluzii.

Nu putem ști adevărul. Dreptatea nu se poate realiza. Frumusețea are pete și e trecătoare. Care va
să zică, el era pierdut în posibilități, într-un viitor printre mii de alte viitoruri. Astfel, am dat de
capăt momentelor în care chipul i se întuneca, când ochii-i erau lipsiți de lumină. Dar cum aș fi
putut eu să-l salvez, știind că va nega orice ajutor?

Uneori îmi era fără de putință să țin pasul cu el. Alteori îmi reamintea de superioritatea pe care și-
o asuma. Noi, femeile, suntem toate la fel: lipsite de orice formă de originalitate. Eram în mod
evident supărată, însă asta nu l-a intimidat. S-a agățat din nou de detalii și de aparențe, ajustând
lumina și pomenind neliniștea metafizică. Străin în lume, nu suporta să accepte o altă realitate:
mereu aceiași ochi albaștri.

Devenind serios, mi-a explicat în cele din urmă ce voiau filozofii. A adus în discuție facerea lumii,
veșnicia și moartea. Ba chiar a vorbit despre metafizica religioasă, încercând să raționalizeze lumea
întreagă. Încetul cu încetul, am realizat că acești gânditori erau depășiți de complexitatea în care
trăiau. Atâtea întrebări mici și niciun răspuns. Și aceasta pentru că nu erau întrebările corecte,
întrebări anume care să le satisfacă egoul.

Continuând, a început să dezmembreze realitatea. Nu avea încredere decât în raționamentul

uman. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat, în special nu pe noi înșine. Ștefan a fost întotdeauna
blocat într-un alt plan de existență, uitând de natura sa umană. Uneori mă întrebam încotro
aleargă, alteori de ce fuge. Nici în el însuși nu avea încredere, poate chiar era înspăimântat de
adevărul său.
Din când în când, se lasa răpit de circumstanțe. Nu se putea abține din a remarca neajunsurile
mele, parcă justificându-și lipsurile sale. Ba chiar mi-a pus iubirea la îndoială, ignorându-mi toate
eforturile. Dar poate că are dreptate să se îndoiască de iubirea mea. Poate că amândoi eram
îndrăgostiți de o fantasmă.

I-am spus că nu-l iubesc. Încercam să păstrez aparențele, de dragul a ceea ce am fost și a ceea ce
speram că vom fi. Nu știam dacă iubirea mea era autentică, precum nici acum nu știu.

Mi-a vorbit de vechii greci, înlăturându-i din cauza unei presupuse exagerări. Nu am înțeles pe
deplin ceea ce încerca să-mi spună, căci uneori părea a uita cu cine vorbea. M-a asigurat că nimeni
nu a izbutit să înțeleagă filozofii, însă aceasta nu m-a încălzit cu nimic. Dacă nici el nu înțelegea,
atunci de ce era așa de obsedat cu o lume ce nu ne aparținea?

Orice idee se poate susține. Adevărul nu poate fi aflat. Singurul lucru care ne rămâne de făcut este
să căutăm frumosul și agreabilul. Eram convinsă că oamenii ăștia nu aveau nimic mai bun de făcut,
săpându-și singur groapa necontenit. Îmi plăcea să-l aud vorbind și admiram faptul că își mai
aducea aminte din când în când de existența mea. De fapt, nu admiram - mă surpindea de-a
dreptul! Luată pe ne pregătite, mă fâstâceam de fiecare dată.

A spus că se face ziuă, parcă scuzându-se și căutând să pună un capăt discuției. În ultimul timp a
fost ocupat, uitând de mine și de casă. Păream a mă lovi de un zid de fiecare dată când încercam
să-i ating inima, iar această distanță mă dezcuraja. Și totuși nu renunțam, rugându-l tot mereu să
continue.

Mi-a vorbit espre raționament, despre adevăruri absolute și oameni de mult apuși. Precum un
potop, cuvintele lui au dat năvale, împigându-mă fiecare în altă direcție. Dumnezeu nu e în toate, ci
El e toate. Un gând ce mă obseda, neștiind de unde să-l apuc. Dacă Dumnezeu e Ștefan, atunci
neputința mea de-al înțelege ar fi justificată. Și totuși, Dumnezeu e Ela. Un Dumnezeu indecis,
încurcat în fața umanității.

M-a întrebat dacă-l ascult, arătându-se neîncrezător față de voința mea. Apoi, continuând, s-a
întors la simțuri și la nevoia de control. Oamenii nu sunt în stare să accepte ceva ce se află în afara
cuvântului lor. Și totuși, cred în fulgere și în dezastre naturale.

Materia nu există și senzațiile sunt provocate de spiritul cel mare . Și astfel, gânditorii ajung la
concluzii greu de susținut. Admițâd că doar senzațiile pot fi autentice, un lucru fără de valoare
științifică, aceștia nu făceau decât să creeze o mai mare durere de cap.

De fiecare dată când cuvintele sale mă făceau să șovăiesc, el încerca să-mi spună câte o anecdotă.
De fiecare dată când își aducea aminte de mine, mă și readucea cu picioarele pe pământ. Poate că
amândoi eram rătăciți, uitând de celălalt, pierzând-l printre iluzii. Precum tatăl a fost înaintea
fiului, și noi am existat înainte să ne fi întâlnit. Iar, pe când ne spuneam soț și soție, nu eram decât
doi străini păcăliți de circumstanțe.

Care va să zică, numenul este prea mult pentru mintea umană. Pretențioși, filozofii au ținut să-i
dea de cap, ignorându-și propriile limite. Dacă el făcea parte din visul meu, atunci poate că somnul
meu era unul dulce și mângâietor. Regulile mele erau precum un joc, iar regulile lui - un mister. Sau
poate că nu eram chiar atât de diferiți, fiind capabili de înțelegere reciprocă. Poate că misterul lui
era, în mare, jocul meu.

Fața lui surprinsă mi-a amintit de discursul său și de privirile ce-l încolțiseră. Nu puteam să-mi iau
gânul de la fata blondă și uscată. Eram obsedată de un sentiment de posesivitate, un sentiment pe
care adesea încercam să-l ascund. Nu știam cum avea să reacționeze, iar această variabilă mă
neliniștea. Și totuși, l-am întrebat.

Mi-a văzut slăbiciunea și a atacat fără nicio ezitare. A început să-i laude sărutările, îmbrățișările și
frumusețea. Nici nu eram convinsă de existența acestei blonde, de adevărul spuselor ei. Dar Ștefan
lovea acolo unde durea mai rău, sorbind satisfăcut zbuciumul meu.

S-a aruncat asupra mea precum o fiară, prinzându-mă și bucurându-se de neputința mea. Mă ținea
captivă, arătându-mi că lupta mea era lipsită de sens. Eram înspăimântată, iar el era înfiorat de spaima
mea, așteptându-se ca eu să-i împlinesc dorințele frivole. Dar nu am cedat, apucând vasul de flori cu
prima ocazie. Aproape că l-am omorât. Și el tot nu a renunțat.

S-a aruncat din nou asupra mea, iar eu nu i-am mai opus rezistență. Aproape că l-am omorât, deși îi
eram soțe. Și ce dacă e absurd? Întotdeauna i-a plăcut să se simtă superior. Încetul cu încetul, renunțam
la tot ce eram. Mereu mi-a plăcut să visez, dar nu așa.

Mă gândeam la mătușa mea, la tot ce mă așepta în afara acestor ziduri. Lumea era largă, iar eu știam
mult prea puțin. Încercările mele de a-l ajuta și încăpățânarea mea de a-l înțelege păreau a fi în zadar.
Ștefan avea o slăbiciune pentru mine, pentru o blondă pe care o iubea. Uita de el însuși, de bunul simț și
de faptul că și eu aveam un suflet. Îmi spuneam că-l iubesc, dar această dragoste mă înspăimânta.

I-am făcut pe plac ani la rând, lăsându-l să aleagă direcția în care ne îndreptam. Dar acum mă aflam la
capătul puterilor mele, alunecând spre prăpastia ce mă aștepta.

Poate că, într-o bună zi, o să mă deștept. Și voi înțelege că lumea nu-i aparține. Voi înțelege că și eu
aveam dreptul la viața sa. Poate că, într-o bună zi, voi trăi cu adevărat. Nu pot decât să sper că trecerea
timpului ne va înstrăina și , într-un final, nu voi regreta cele întămplate.