Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
12. Complicaţii
1
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
aşezat aproape de ea, cum ar fi făcut orice om normal. Mai aproape decât ne aflasem în maşina mea,
suficient de aproape încât partea stângă a trupului meu să se simtă scăldată în căldura emanând din
pielea ei.
Era o experienţă ciudată, plăcută şi chinuitoare, însă era de preferat variantei de a mă aşeza la
celălalt capăt al băncii. Era mai mult decât mă obişnuisem să fac, însă în curând mi-am dat seama că nu-
mi era suficient. Nu eram satisfăcut. O apropiere atât de mare mă făcea să-mi doresc a mă afla şi mai
aproape. Atracţia creştea cu cât mă apropiam mai mult de ea.
O acuzasem că este un magnet pentru pericol. În acea clipă, simţeam că era adevărul pur. Eu
eram acel pericol şi, cu fiecare milimetru de apropiere în plus faţă de ea pe care mi-l îngăduiam, atracţia ei
creştea în putere.
Atunci domnul Banner stinse luminile.
Era ciudat cât de mult schimbă lucrurile gestul său, mai ales pentru că lipsa luminii nu avea prea
mare importanţă pentru ochii mei. Puteam vedea la fel de bine ca înainte. Fiecare detaliu al camerei mi-
era clar.
Atunci de ce aerul fu străbătut dintr-o dată de un şoc electric, în acel întuneric care pentru mine
nu era obscur? Oare pentru că ştiam că sunt singurul care poate vedea clar? Că şi eu şi Bella eram
invizibili pentru ceilalţi? De parcă am fi fost singuri, doar noi doi, ascunşi în camera lipsită de lumină, atât
de aproape unul de celălalt...
Mâna mea se mişcă înspre ea fără voia mea. Doar pentru a-i atinge palma, pentru a i-o strânge în
întuneric. Ar fi fost o greşeală atât de groaznică? Dacă atingerea pielii mele i-ar fi părut neplăcută, şi-ar fi
putut, pur şi simplu, retrage mâna...
Mi-am tras brusc palma, încrucişându-mi braţele strâns pe piept şi încleştându-mi pumnii cu
putere. Fără greşeli. Îmi jurasem să nu fac nicio greşeală, oricât de mică mi-ar fi părut. De aş fi ţinut-o de
mână, nu aş fi făcut altceva decât să îmi doresc mai mult - altă atingere neînsemnată, alt gest de
apropiere. O puteam simţi. Un nou fel de dorinţă creştea în mine, străduindu-se să-mi înfrângă
autocontrolul.
Fără greşeli.
Bella îşi încrucişă şi ea braţele la piept, iar palmele ei se strânseră în pumni, la fel ca ale mele.
"La ce te gândeşti?" tânjeam să îi şoptesc, însă era prea linişte în încăpere ca până şi o
conversaţie şoptită să fi trecut neobservată.
Filmul începu, luminând puţin camera întunecată. Bella îmi aruncă o privire. Observă poziţia mea
rigidă - precum a ei - şi zâmbi. Buzele ei se despărţiră uşor, iar ochii ei păreau plini de îmbieri pătimaşe.
Sau poate că vedeam doar ceea ce-mi doream.
I-am zâmbit şi eu; respiraţia i se înteţi cu un suspin uşor şi îşi întoarse grabnic privirea.
Gestul ei doar înrăutăţi lucrurile. Nu ştiam ce gândea, însă dintr-o dată am fost încredinţat că nu
mă înşelasem şi că ea voia să o ating. Simţea aceeaşi dorinţă periculoasă ca mine.
Între trupul ei şi al meu, electricitatea fremătă.
Nu se clinti întreaga oră, păstrându-şi poziţia încremenită şi controlată, aşa cum am făcut şi eu.
Din când în când îmi arunca din nou câte o privire, apoi curentul în freamăt îmi străbătea trupul, cu un şoc
neaşteptat.
Ora trecu - încet, şi totuşi nu suficient de lent. Era o senzaţia atât de nouă, că aş fi fost în stare să
rămân astfel, alături de ea, zile întregi, doar pentru a savura mai pe îndelete sentimentul.
Am purtat zeci de lupte diferite cu mine însumi pe măsura scurgerii minutelor, raţiunea purtând
război cu dorinţa pe când încercam să justific gestul de a o atinge.
2
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
îmbujoraţi. El se încruntă şi în curând îmi auzii numele amestecat cu blesteme în capul său; nu mi-am
putut împiedica un uşor zâmbet maliţios drept răspuns.
Prin mână îmi treceau furnicături. Am îndoit-o şi apoi mi-am strâns pumnul, însă continuă să mă
înţepe fără a mă durea.
Nu, nu îi făcusem rău - însă faptul că o atinsesem rămânea o greşeală.
Mă simţeam mistuit de flăcări - de parcă văpaia din gât mi se răspândise în întregul trup.
Data viitoare când aveam să mă aflu aproape de ea, urma să fiu oare capabil de a mă împiedica
să o ating din nou? Şi de o atinsesem o dată, aveam să fiu în stare să mă mulţumesc cu atât?
Fără alte greşeli. Asta era tot. "Savurează amintirea, Edward", mi-am spus mie însumi cu
amărăciune, "şi ţine-ţi mâinile acasă". Ori aşa, ori aş fi fost nevoit să mă silesc cumva... să plec. Pentru că
nu îmi puteam permite să mă mai apropii de ea dacă persistam în greşeală.
Am respirat adânc şi am încercat să-mi limpezesc gândurile.
Emmett mă ajunse din urmă în faţa clădirii unde se ţineau orele de Engleză.
- Bună, Edward. "Arată mai bine. Ciudat, însă mai bine. Fericit".
- Bună, Em. Chiar păream bucuros? Probabil, în pofida haosului din mintea mea, că într-adevăr
astfel mă simţeam.
"Ce ţi-ai mai ţinut gura, puştiule. Rosalie vrea să-ţi smulgă limba".
Am oftat.
- Îmi pare rău că te-am lăsat să te ocupi de asta. Eşti furios pe mine?
- Nu. Lui Rose îi va trece. Oricum, trebuia să se întâmple asta. "La ce a văzut Alice..."
Nu-mi doream să mă gândesc în acea clipă la viziunile lui Alice. Am privit înainte, cu dinţii
încleştaţi.
Pe când căutam ceva care să-mi distragă atenţia, l-am zărit pe Ven Cheney intrând la ora de
Spaniolă, înaintea noastră. Ah - aceea era şansa mea de a-i oferi Angelei Weber darul cuvenit.
M-am oprit din mers şi l-am prins pe Emmett de braţ.
- Stai o clipă.
"Ce s-a întâmplat?"
- Ştiu că nu o merit, însă vrei să-mi faci un serviciu?
- Ce anume? mă întreba el, curios.
În surdină - şi la o viteză care mi-ar fi făcut cuvintele de neînţeles pentru orice om, oricât de tare
le-aş fi rostit - i-am explicat ceea ce doream.
Mă privi inexpresiv când terminai de vorbit, cu gândurile la fel de goale precum expresia de pe
chipul său.
- Deci? îl întrebai eu. ...Mă vei ajuta?
Dură o clipă că el să îmi răspundă.
- Dar... de ce?
- Haide, Emmett. De ce nu?
"Cine eşti şi ce-ai făcut cu fratele meu?"
- Nu tu eşti cel care se plânge că şcoala e mereu la fel? Acum e puţin diferit, nu-i aşa? Consideră
4
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
M-am întors pe scaun şi i-am aruncat o privire băiatului din spatele meu. Pentru o clipă, ochii
negri din spatele ochelarilor părură înspăimântaţi, însă apoi se ridică, băţos, şi îşi îndreptă umerii înguşti,
jignit de subaprecierea mea. Ridică bărbia şi un fulger de mânie îi întunecă pielea maro-aurie.
- Huh, am exclamat eu cu aroganţă, întorcându-mă la loc, către Emmett.
"Se crede mai bun decât mine. Însă Angela nu gândeşte aşa. Îi voi arăta eu...".
Perfect.
- Dar nu a spus că va merge la bal cu Yorkie? întrebă Emmett, pufnind când rostea numele pe
care majoritatea îl batjocoreau pentru ciudăţenia sa.
- Se pare că a fost o decizie de grup. Voiam să mă asigur că lui Ben îi era clar. ...Angela e timidă.
Dacă B - în fine, dacă vreun tip nu are curajul să o invite, ea nu o va face niciodată.
- Îţi plac fetele timide, spuse Emmett, revenind la improvizaţie. "Fetele tăcute. Fetele ca... hm, nu
ştiu. Poate Bella Swan?"
I-am zâmbit larg.
- Exact. Apoi am revenit în rol. ...Poate că Angela se va sătura să aştepte. Poate o voi invita eu la
banchet.
"Nu, nu vei face asta", gândi Ben, îndreptându-se pe scaun. "Şi ce dacă e cu mult mai înaltă
decât mine? Dacă ei nu îi pasă, nu mă deranjează nici pe mine. E cea mai drăguţă, cea mai deşteaptă,
cea mai frumoasă fată din şcoala asta... şi mă vrea pe mine".
Îl plăceam pe Ben. Părea isteţ şi plin de intenţii bune. Poate chiar merita o fată precum Angela.
I-am făcut semn, pe sub bancă, lui Emmett că se descurcase de minune în timp ce doamna Goff
se ridică şi salută clasa.
"Bine, recunosc - a fost destul de amuzant", gândi Emmett.
Mi-am zâmbit în sinea mea, încântat că reuşisem să conturez finalul fericit al unei poveşti de
iubire. Eram încredinţat că Ben va merge până la capăt şi că Angela va primi darul meu anonim. Datoria
mea era plătită.
Cât de caraghioşi erau oamenii să lase o diferenţă de înălţime de 12 centimetri să le biruie
fericirea.
Succesul îmi dădu o dispoziţie bună. Am zâmbit din nou şi m-am instalat comod pe scaun,
pregătindu-mă să fiu amuzat. Până la urmă, după cum Bella îmi subliniase în timpul prânzului, nu o mai
văzusem niciodată în acţiune la ora de sport.
Gândurile lui Mike erau uşor de izolat în zarva glasurilor care răsunau în sala de gimnastică.
Mintea lui îmi devenise mult prea familiară în ultimele câteva săptămâni. Cu un oftat, m-am resemnat să
ascult prin intermediul său. Măcar puteam fi sigur că avea să-i dea atenţie Bellei.
Începusem să ascult la timp pentru a-l auzi oferindu-se ca partener la badminton; imediat ce făcu
sugestia, alt soi de "parteneriat" îi şi trecu prin cap. Zâmbetul meu păli, dinţii mi se încleştară, şi fui nevoit
să-mi reamintesc că uciderea lui Mike Newton nu era o opţiune posibilă.
- "Mulţumesc, Mike - să ştii că nu trebuie să faci asta".
- "Nu te îngrijora, nu te vei împiedica de mine".
Îşi zâmbiră unul altuia şi imagini cu numeroase accidente - întotdeauna cumva având legătură cu
Bella - licăriră în mintea lui Mike.
Acesta jucă singur la început, în timp ce Bella ezita să se ducă în jumătatea din spate a terenului,
ţinându-şi racheta delicat, de parcă ar fi fost un fel de armă. Apoi antrenorul Clapp trecu agale pe lângă ei
şi îi ceru lui Mike să o lase pe Bella să joace.
6
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
"Uh oh", gândi Mike în timp ce Bella înaintă cu un suspin, ţinându-şi racheta într-un unghi ciudat.
Jennifer Bird servi fluturaşul direct către Bella, cu o nuanţă de înfumurare în gânduri. Mike o văzu
pe Bella şovăind către el, lovind aerul cu racheta la metri buni de ţintă, apoi se grăbi să salveze pasa.
Am privit alarmat traiectoria rachetei Bellei. Bineînţeles, lovi plasa şi ricoşă înapoi către ea,
lovindu-i fruntea înainte să se învârtă pentru a lovi braţul lui Mike cu un zgomot răsunător.
"Au, au. Va rămâne o vânătaie".
Bella îşi frecă fruntea. Îmi venea greu să rămân aşezat, unde mi-era locul, ştiind-o rănită. Însă ce-
aş fi putut face, de m-aş fi aflat acolo? Şi nu părea să fie ceva grav... Am ezitat, ascultând. Dacă avea de
gând să continue jocul, ar fi trebuit să îmi inventez o scuză pentru a o scoate de la oră.
Antrenorul izbucni în râs.
- "Îmi pare rău, Newton".
"Fata asta e cea mai mare piază rea pe care am văzut-o vreodată. Nu ar trebui să îi pedepsesc şi
pe alţii cu prezenţa ei..."
Întoarse intenţionat spatele şi începu să urmărească o altă partidă, ca Bella să poată reveni la
rolul ei iniţial de spectator.
"Au", gândi Mike din nou, masându-şi braţul. Se întoarse înspre Bella.
- "Te simţi bine?"
- "Da. Tu?" întrebă ea automat, roşind.
- "Cred că voi supravieţui".
"Nu vreau să par un plângăcios. Dar doare rău!"
Mike îşi roti braţul, crispându-se de durere.
- "Voi rămâne aici, în spate", spuse Bella, pe chip citindu-i-se mai degrabă jenă şi amărăciune
decât durere. Poate că Mike încasase lovitura cea mai dură. Cu siguranţă speram aşa să stea lucrurile.
Măcar ea nu avea să mai joace. Îşi ţinea racheta la spate, cu ochii plini de remuşcare... Fui nevoit să-mi
maschez hohotul de râs, tuşind.
"Ce e atât de amuzant?", vru să ştie Emmett.
- Îţi spun mai încolo, i-am murmurat eu.
Bella nu se mai aventură să joace. Antrenorul o ignoră şi-l lăsă pe Mike să joace singur.
Am terminat în zbor testul de la finalul orei, iar doamna Goff mă lăsă să plec mai devreme. Îl
ascultam încordat pe Mike în timp ce străbăteam campusul. Se hotărâse să o confrunte pe Bella în
privinţa mea.
"Jessica spune că sunt împreună. De ce? De ce a trebuit să o aleagă pe ea?"
Nu realizase ceea ce se întâmplase de fapt - că ea mă alesese pe mine.
- "Aşadar".
- "Aşadar ce?" întrebă ea.
- "Tu şi Cullen, nu?"
"Tu şi ciudatul, cred, dacă un tip bogat este atât de important pentru tine..."
Am scrâşnit din dinţi auzind insinuarea lui înjositoare.
- "Nu te priveşte, Mike".
7
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
8
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
9
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
- Ce-ai spune dacă aş vorbi serios şi te-aş lăsa să conduci sâmbăta asta? Doar gândul mă făcea
să încremenesc de teamă.
Cuta îşi făcu din nou apariţia între ochii ei cât se gândi la acest nou târg.
- Ne-am înţeles, spuse ea după o clipă de gândire.
În privinţa scuzelor mele... nu încercasem niciodată să o farmec pe Bella intenţionat, însă părea
un moment potrivit pentru o tentativă. Am privit-o lung în ochi în timp ce mă îndepărtam de şcoală,
întrebându-mă dacă o făceam cum se cuvenea. Mi-am folosit cel mai convingător ton.
- Atunci îmi pare foarte rău că te-am supărat.
Bătăile inimii ei se înteţiră iar ritmul le deveni dintr-o dată sacadat. Deschise larg ochii, părând
puţin copleşită.
Am schiţat un zâmbet. Părea să-mi fi reuşit. Desigur, în acea clipă îmi venea cam greu să-mi
desprind privirea de la ea. Eram la fel de fermecat. Eram norocos că ştiam drumul pe dinafară.
- Voi fi la uşa ta sâmbătă dimineaţă, devreme, am adăugat eu, punând capăt disputei.
Ea clipi repede, scuturându-şi capul de parcă ar fi încercat să-şi limpezească gândurile.
- Mm, spuse ea, un Volvo lăsat pe alee nu mă prea ajută în problema cu Charlie.
Ah, cât de puţin mă cunoştea încă.
- Nu aveam de gând să aduc o maşină.
- Cum... începu ea să formuleze întrebarea.
Am întrerupt-o. Răspunsul ar fi fost greu de explicat fără o demonstraţie, şi nu era deloc
momentul potrivit.
- Nu-ţi face griji. Voi fi acolo, fără maşină.
Îşi înclină capul şi o clipă păru dornică să ceară mai multe detalii, însă apoi se răzgândi.
- Acum s-a făcut "mai târziu"? mă întrebă ea, amintindu-mi de conversaţia noastră neterminată
din cantină; renunţase la o întrebare dificilă doar pentru a reveni la una şi mai neatrăgătoare.
- Presupun că este "mai târziu", am încuviinţat eu, fără tragere de inimă.
Am parcat în faţa casei ei, încordându-mă pe când încercam să mă gândesc cum să-i explic...
fără ca natura mea monstruoasă să devină prea evidentă, fără să o înspăimânt din nou. Sau era o
greşeală să-mi minimalizez... întunecimea?
Ea aştepta cu aceeaşi mască a politeţii plină de interes pe care o purtase în timpul prânzului. De-
aş fi fost mai puţin neliniştit, calmul ei fără noimă m-ar fi făcut să râd.
- Totuşi vrei să ştii de ce nu mă poţi vedea la vânătoare? am întrebat eu.
- Cel mai mult mă pune pe gânduri reacţia ta, spuse ea.
- Te-am speriat? am întrebat, sigur că o va nega.
- Nu.
Am încercat să nu zâmbesc, fără să reuşesc.
- Îmi cer iertare că te-am înspăimântat. Apoi zâmbetul meu dispăru odată cu umorul meu efemer.
...Cauza a fost gândul de a te vedea acolo... în timp ce vânez.
- Ar fi ceva rău?
Imaginea proiectată în mintea mea era prea mult de îndurat - Bella, atât de vulnerabilă în
întunericul pustiu; eu, fără a mă controla... Am încercat să o alung dintre gândurile mele.
10
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
- Extrem de rău.
- Pentru că...?
Am respirat adânc, concentrându-mă preţ de o clipă asupra setei arzătoare. Simţind-o,
controlând-o, dovedind că eram stăpân asupra ei. Nu avea să mă mai aibă în puterea sa niciodată - îmi
doream cu ardoare să fie adevărat. Aveam să nu mai fiu un pericol pentru ea. Am contemplat norii care-mi
urau bun sosit fără să îi văd, dorindu-mi să cred că hotărârea mea ar fi schimbat ceva dacă aş fi vânat
atunci când i-aş fi simţit mirosul.
- Când vânăm... ne lăsăm în voia simţurilor noastre, i-am spus eu, cumpănind bine fiecare cuvânt
înainte de a-l rosti. Ascultăm mai puţin de raţiune. Ne bazăm mai ales pe miros. De te-ai afla în preajma
mea când mi-aş pierde controlul în asemenea chip...
Mi-am scuturat capul in agonie, gândindu-mă la ceea ce i s-ar fi întâmplat - nu ceea ce doar i se
putea întâmpla, ci ceea ce sigur ar fi păţit.
Am ascultat înteţirea bătăilor inimii ei, apoi am revenit, neliniştit, asupra încercării de a-i citi
gândurile în privire.
Chipul Bellei era calm, ochii ei erau serioşi. Gura îi era strânsă doar o idee, din pricina îngrijorării,
am presupus eu. Dar îngrijorare pentru ce? Pentru propria ei siguranţă? Sau pentru chinul meu? Am
continuat să o fixez, încercând să îi traduc expresia ambiguă în adevăruri concrete.
Mă scrută şi ea cu privirea. După o clipă ochii i se făcură mari şi pupilele i se dilatară, deşi
intensitatea luminii nu se schimbase.
Respiraţia mea deveni mai grăbită şi dintr-o dată liniştea din maşină păru să bâzâie apăsător, la
fel ca laboratorul de biologie scăldat în întuneric din acea după-amiază. Curentul pulsând curgea între noi,
iar dorinţa mea de a o atinge fu, pentru o scurtă clipă, mai puternică şi decât poruncile imperioase ale
însetării mele.
Electricitatea vibrantă îmi dădea impresia că mi-aş fi redobândit pulsul. Trupul meu cânta în ritmul
său. De parcă aş fi fost om. Mai mult decât orice pe lume, îmi doream să-i simt dogoarea buzelor lipite de
ale mele. Pentru o secundă, m-am luptat cu disperare să găsesc puterea, controlul de a-mi putea apropia
gura atât de aproape de pielea ei...
Bella sorbi cu nesaţ o gură tremurândă de aer şi de-abia în acea clipă mi-am dat seama că pe
când răsuflarea mea se înteţise, ei i se tăiase cu totul.
Am închis ochii, încercând să rup vraja care ne lega.
Fără alte greşeli.
Existenţa Bellei era legată de o mie de procese chimice într-un echilibru delicat, atât de uşor de
tulburat. Dilatarea ritmică a plămânilor ei, fluxul oxigenului, însemna viaţa sau moartea pentru ea. Bătăile
cadenţate ale inimii sale fragile puteau fi oprite de atâtea accidente stupide, de boli sau... de mine.
Nu credeam că vreun membru al familiei mele ar fi ezitat dacă i s-ar fi oferit o şansă de a se
transforma la loc - de-ar fi putut preschimba nemurirea în mortalitate. Oricare dintre noi ar fi îndurat
văpăile Iadului pentru asta. Ar fi ars oricâte zile sau secole ar fi fost nevoie.
Majoritatea semenilor noştri preţuiau nemurirea mai presus de orice altceva. Chiar unii oameni
tânjeau după aceasta, căutându-i în locuri sumbre pe cei care le puteau oferi cel mai întunecat dintre
daruri...
Nu şi noi. Nu familia mea. Noi am fi dat orice să fim oameni.
Însă niciunul dintre noi nu mai căutase cu atâta disperare o cale de întoarcere ca mine, în acele
clipe.
Priveam cu ochii ficşi ciupiturile şi fisurile microscopice din parbriz, de parcă sticla rece ar fi
11
Traducerea şi adaptarea: Felixuca (felixuca@gmail.com)
Stephenie Meyer – Midnight Sun, partial draft
ascuns vreo dezlegare. Pulsul electric nu se domolise şi eram nevoit să mă concentrez pentru a-mi ţine
mâinile în continuare pe volan.
Palma dreaptă începu din nou să mă usture, fără durere, din pricina faptului că o atinsesem cu
câteva clipe în urmă.
- Bella, cred că ar trebui să intri în casă.
Se supuse imediat, fără vreun comentariu, coborând din maşină şi închizând portiera în urma sa.
Simţise oare potenţialul dezastru la fel de limpede ca mine?
Suferea oare plecând, aşa cum mă durea pe mine să o las să plece? Singura alinare era că
aveam să o văd în curând. Mai devreme decât urma ea să mă vadă pe mine. Am zâmbit, apoi am lăsat
geamul şi m-am aplecat pentru a-i spune câteva ultime cuvinte - acum era în mai multă siguranţă, când
căldura trupului ei părăsise interiorul maşinii.
Se întoarse să afle ce doream.
În continuare era curioasă, deşi îmi pusese atât de multe întrebări în acea zi. Însă propria mea
curiozitate rămăsese în continuare nesatisfăcută; răspunzând la întrebările ei, nu dezvăluisem decât
propriile mele secrete - obţinusem prea puţine de la ea pe lângă propriile mele bănuieli. Nu era drept.
- Bella?
- Da?
- Mâine este rândul meu.
Se încruntă.
- Rândul tău la ce?
- Să pun întrebări. În ziua următoare, când ne-am fi aflat într-un loc mai sigur, înconjuraţi de
martori, aveam să obţin şi eu răspunsuri. Gândul îmi smulse un surâs, apoi m-am întors pentru că ea nu
schiţa niciun gest pentru a pleca. Chiar şi aflându-se lângă maşină, ecoul electricităţii şuiera în aer. Voiam
să ies şi eu, să o conduc până la uşă ca pretext de a mai fura câteva clipe alături de ea...
Fără alte greşeli. Am apăsat pe acceleraţie, apoi am oftat când ea dispăru în urma mea. Îmi părea
că întotdeauna goneam către Bella sau fugeam de ea, fără a rămâne vreodată pe loc. Trebuia să găsesc
o cale de a prinde rădăcini dacă-mi doream ca noi doi să ne bucurăm vreodată de un strop de pace.
12