Blestemul femeilor din familia mea

Astăzi, pentru prima dată, am simțit că nu mai fac parte din cercul suferinței al
familiei mele. Nu mai sufăr din dragoste, frustrări și soartă nefericită. Astăzi, pentru
prima dată, nu m-am lăsat influențată de traumele mamei și mătușii mele. Astăzi a
venit eliberarea.

Totul a început cu străbunica. Trecută prin cele Două Războaie Mondiale, ea nu și-a
mai recăpătat umanitatea și a rămas cu inima din piatră. Și-a educat cele două fiice
(bunica mea și sora ei) cu frica în sân, sărăcie și lipsă de respect față de toți bărbați.
Astfel, bunica s-a măritat cu un bărbat pe care nu l-a iubit, dar i-a născut două fiice.
Le-a dorit o viață frumoasă și fericită. Totuși, ambele au ajuns să fie nefericite, cu
bărbați abuzivi și indiferenți. Așa s-a născut blestemul femeilor din familia mea.

Nefericirea perpetuată în decenii.

Am fost educată să fiu mereu independentă. Să-mi câștig singură banul și să nu
depind de salariul partenerului (fie prieten sau soț). Să nu cerșesc pentru haine,
localuri, vacanțe, cu atât mai mult pentru absorbante sau cosmetică. Rușine mare!

Mi s-a vorbit și demonstrat că toți bărbații înșeală, și că nu trebuie să ai încredere în

niciunul. Ca exemplu, mama nu ezita să-mi povestească despre cele două căsnicii
eșuate ale bunicii, în care a fost bătută, numită cu expresii necenzurate și alungată
de acasă în toiul nopții cu două copile în brațe.

Ce exemplu de căsnicie fericită ar fi putut avea bunica, dacă mama ei suferise și ea

consecințele familiei sale distruse? Generații de femei umilite! Iată exemplul adus în
certurile cu mama mea când încerca să-mi explice de ce nu trebuia să mă leg cu un
cutare băiat la 20 de ani. Îmi tot spunea că femeile din familia noastră niciodată nu
au noroc la bărbați. Cu această afirmație am mers prin viață ani buni.

Trauma neiubirii…
Dintr-odată, mi-am dat seama de ce bunica și-a căutat fericirea în brațele unui
bărbat indiferent și frustrat. Străbunica nu a iubit-o de mică și s-a dezis de ea când
a divorțat de soțul alcoolic. În anii ‘70, era o rușine să divorțezi, să rămâi singură cu
doi copii. Se credea că niciun bărbat nu te va mai lua dacă aveai „remorcă”. Trebuia
să rabzi bătăile și înjurăturile soțului, să nu te plângi de nefericire pentru că erau
femei nemăritate și la 35 (judecate și ele de societate).

Însă bunica nu a mai suportat. A divorțat și s-a mutat în capitală. A luat-o de la zero
cu cele două fiici, însă soarta îi pregătea alte greutăți. Trecuseră câțiva ani și bunica
s-a căsătorit cu un evreu. La început totul era bine, până în momentul când acesta
a început să consume alcool la muncă. Și povestea s-a repetat…

Lipsa iubirii de mamă s-a transmis încet la a doua generație. Fetele au crescut și a
venit timpul să se mărite. Unicul sfat primit de la bunica lor a fost „Mărită-te cu
primul care îți cere mâna. Niciodată nu știi dacă o va mai face cineva.” A fost cel
mai neinspirat sfat pe care mama și mătușa puteau să-l primească!

Din frică și dorința de a fugi de tatăl lor vitreg și bețiv, acestea s-au măritat cu primul
care le-a făcut curte în anii de facultate. Aceeași soartă. Aceleași traume. Aceleași
frustrări și frici transmise din mamă în fiică.

De la fiică la nepoată.
Fiica cea mare (mama mea) și-a luat asupra ei toată vina nefericirii. S-a victimizat
timp de 39 de ani. Atât a durat căsnicia ei sau ce a mai rămas din ea. Între timp,
născuse o fată extrem de empatică și emotivă. A educat-o cum a putut ea mai bine,
fără prezența simțită a tatălui. Era hiper protejată și mereu controlată.

Anii treceau și a crescut, crezând că nu poate avea încredere în bărbați, că nu

poate fi fericită alături de unul. Toți sunt niște bețivi, manipulatori și extrem de
egoiști. Și era cât pe ce să-și lege soarta de unul. Dar blestemul s-a oprit aici…

Pentru prima dată am simțit că sunt o entitate aparte. Că mă pot desprinde din
cercul nefericirii și victimizării femeilor din familia mea. Pot spune „Nu! Vreau să
trăiesc fără să duc greutatea suferinței mamei mele, bunicii și străbunicii. Vreau
propria mea fericire care începe de la mine. Vreau să fiu bine cu mine. Să mă mărit
atunci când simt că bărbatul de lângă mine mă face să mă simt femeie!”

A fost greu. În special, când mama îmi oferea sfaturi de genul:

„Nu îi cere nimic bărbatului tău. Fă totul singură. Oricum nu știe să facă nimic.”

„Nu îi povesti totul. Oricum nu v-a înțelege.”

„Nu discuta cu el despre starea ta emoțională. Oricum nu știe prin ce treci.”

„Să ai banii tăi și el pe ai lui. Nu faceți buget comun că vei cerși bani de la el.”

Și lista poate continua…

De ce mă sfătuia toate acestea? Pentru că așa a fost educată la rândul ei. Acesta
era modelul casniciei pe care l-a urmat. Nu mai erau alte exemple de urmat. Nu mai
erau alte căi de ales.
Ce îmi rămânea mie? Să fac propriile greșeli și să învăț din ele. Oh, ce dureroase
sunt lecțiile primite! Dar merită fiecare noapte plânsă deoarece am reușit să mă
eliberez. Să ies din cămara victimizării și să fac pași mici spre liniștea mea.

Urmează să mă căsătoresc cu bărbatul care m-a făcut să nu mai ascult de sfaturile

mamei mele. Urmează să ne legăm destinele fără prea mult tam-tam. Fără teama
de a ne perpetua traumele familiilor.

Acum, mă simt liberă să descoper cum e să fii liniștită lângă un bărbat mereu gata
să mă aline când mă simt copleșită. Să mă facă să mă relaxez și să aibă grijă de
mine, pentru că a venit timpul să nu o mai fac eu de una singură.