Parinti Toxici

Adi

PĂRINŢI TOXICI- Cum sã

scãpãm de sub influenţa lor
2 9 M ar ț i N OI 2016
POSTED BY S
IMONA IN U
NCATEGORIZED
≈S
CRIE UN COMENTARIU
[Editare]
Etichete
binecuvantari, blocaj, comunicare, control, credinte, critica, Cuplu: dragoste, sex, relatie |
Subiecte tratate: abuz
emotional, relatie, cuplu, respingere, familie, terorizare, degradare, exploatare, izolare, frica,
agresivitate, relatie,
vinovatie, slabiciune, ego, granite, Micul Print de Antoine de Saint
Exupery, motivatie, par, prosperitate, psiholog, psihoterapeut, puterea cuvintelor, sarcasm,
sex, trauma, What the
bleep do we know
Susan Forward
traducere din franceză din cartea
sursa http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Susan_Forward-Parinti_toxici.htm#unu Părinţii
dominatori
Autoritatea nu este neapă rat un ră u. Câ nd o mamă îşi reţine copilul mic să nu meargă să
vagabondeze pe stradă , nu consideră m că este o mamă dominatoare, ci spunem că este
prudentă . Ea exercită un control care este adaptat realită ţii, justificat de faptul că copilul ei
are nevoie se fie îndrumat şi protejat.
Controlul adecvat devine abuziv atunci câ nd mama îşi reţine copilul zece ani mai tâ rziu,
mult după ce el este perfect capabil să traverseze singur strada.
Copiii care nu sunt încurajaţi să acţioneze, să încerce, să exploreze, să stă pâ nească un
comportament şi să rişte eşecul se simt în general slabi şi incapabili. Abuziv controlaţi de
pă rinţii lor temă tori şi anxioşi, aceşti copii devin adesea ei înşişi temă tori şi anxioşi. Din
cauza aceasta au dificultă ţi în a se maturiza. În cursul adolescenţei şi la vâ rsta adultă ,
dezvoltarea lor, pentru mulţi dintre ei, nu le permite niciodată să se lipsească de sfaturile şi
de controlul pă rinţilor lor. Rezultatul este acela că pă rinţii lor continuă să le invadeze viaţa,
să -i manipuleze şi adesea să -i domine.
Teama de a nu mai fi necesar îi motivează pe mulţi pă rinţi dominatori să perpetueze la
copiii lor această neputinţă . Aceşti pă rinţi au o teamă nesă nă toasă de „sindromul cuibului
gol”, acel sentiment de pierdere pe care în mod inevitabil îl resimte orice pă rinte atunci
câ nd copiii lor le pă ră sesc casa. Pă rintele dominator are o atâ t de mare parte din
identitatea lui legată de rolul lui parental încâ t se simte tră dat şi abandonat atunci câ nd
copilul devine independent.
Ceea ce îl face pe un pă rinte dominator atâ t de insidios, este faptul că controlul lui se
exercită sub masca grijii (îngrijirii, preocupă rii). Fraze ca: „Nu fac asta decâ t pentru tine” şi
„Numai pentru că te iubesc atâ t”, semnifică toate acelaşi lucru: „Fac aceasta pentru că mi-
este atâ t de frică să nu te pierd încâ t sunt gata să te fac nefericit”.
S-ar putea chiar argumenta: „Este pentru binele tă u.”
Să ne imagină m o conversaţie între un fiu – sau o fiică – adult şi unul din pă rinţii lui
dominatori care, dacă aceste două persoane ar fi capabile să exprime sincer sentimentele
lor cele mai secrete, s-ar derula astfel:
COPILUL DEVENIT ADULT: Pentru ce acţionezi în felul acesta? Pentru ce tot ce fac este ră u?
De ce nu mă poţi trata ca pe un adult? Ce poate să -i facă aceasta lui tata dacă nu sunt
doctor? Ce poate să -ţi facă ţie dacă mă că să toresc cu o persoană sau alta? Câ nd mă vei lă sa
liber? De ce acţionezi ca şi cum fiecare din deciziile pe care le iau singur ar fi ca o agresiune
faţă de tine?
PĂ RINTELE DOMINATOR: Nu pot să descriu durerea pe care o simt câ nd te îndepă rtezi de
mine. Am nevoie ca tu să ai nevoie de mine. Nu pot suporta ideea de a te pierde. Tu eşti
toată viaţa mea. Mi-e îngrozitor de frică să nu faci erori teribile. Aş suferi îngrozitor să te
vă d ră nit. Aş prefera să mor mai degrabă decâ t să simt că am eşuat ca mamă sau ca tată .
Autoritatea manifestă
Nici o ambiguitate în autoritatea directă . Este un comportament manifest, evident,
întrutotul deschis. „Fă ceea ce îţi spun sau nu îţi voi mai vorbi niciodată ”; „Fă ceea ce îţi
spun sau nu-
ţi voi mai da bani”; „Dacă nu faci ceea ce îţi spun, nu vei mai aparţine familiei”; „Dacă mă
vei supă ra, voi face un atac”. Nu este nimic subtil aici.
Controlul direct se însoţeşte de obicei cu intimidarea şi este de multe ori umilitor.
Sentimentele şi nevoile voastre trebuie să fie subordonate celor ale pă rinţilor voştri.
Sunteţi antrenat într-un abis fă ră fund de ultimatumuri. Opinia voastră nu are nici o
valoare; nevoile voastre, dorinţele voastre nu au nici cea mai mică importanţă .
Dezechilibrul de forţe este considerabil, aşa cum vedem la Michel, Clara şi Martin.
Michel, un fermecă tor agent publicitar de 36 de ani, cu tră să turi ce poartă o amprentă de
blâ ndeţe, ne oferă un exemplu din această situaţie. Soţia lui, pe care o iubea profund şi
împreună cu care tră ia de şase ani, întreţinea relaţii foarte conflictuale cu pă rinţii lui, ceea
ce a sfâ rşit prin a compromite serios înţelegerea lor şi chiar şi mariajul lor. Este motivul
pentru care el a venit să mă consulte.
„Necazurile mele au început efectiv odată cu plecarea mea în California. Cred că mama mea
credea că este ceva temporar. Dar câ nd am anunţat-o că mă îndră gostisem şi intenţionam
să mă că să toresc, ea şi-a dat seama că eu voiam să mă instalez definitiv acolo. În acel
moment a început să facă presiuni asupra mea ca să ră mâ n acasă .”
I-am cerut lui Michel să spună mai mult despre „presiune”.
„Incidentul cel mai grav a izbucnit cam la un an de la că să torie. Noi prevă zuseră m să
mergem la Boston să să rbă torim aniversarea că să toriei pă rinţilor mei câ nd soţia mea a
fă cut o gripă puternică . Ea era într-adevă r bolnavă . Eu nu voiam să o las, am sunat-o deci pe
mama pentru a ne contramanda. Iniţial a izbucnit în hohote. Apoi mi-a declarat: „Dacă nu
vii pentru aniversarea că să toriei noastre eu voi muri din cauza aceasta.” Atunci am cedat şi
am plecat la Boston. Am ajuns în dimineaţa să rbă torii, dar abia am pus piciorul afară din
avion că ei au început să -mi spună că trebuia să ră mâ n toată să ptă mâ na. Eu nu am ră spuns
nici da, nici nu, dar am plecat a doua zi dimineaţa. La o zi după aceea am primit un telefon
de la tată l meu: „Tu eşti pe cale să -ţi omori mama. Ea a plâ ns toată noaptea. Mă tem să nu
aibă un atac.” Ce dracu vor de la mine? Să divorţez, să revin la Boston şi să mă instalez din
nou în camera mea?”
Pă rinţii lui Michel, deşi departe la 5000 de km, reuşeau să tragă sforile. L-am întrebat pe
Michel dacă familia lui a acceptat-o pe soţia lui. El a roşit de mâ nie.
„Absolut deloc. Câ nd telefonează , ei nu întreabă nimic despre ea. De fapt, ei nu-i
menţionează niciodată numele. Ca şi cum s-ar face că ea nu există .”
L-am întrebat pe Michel dacă el a abordat subiectul acesta cu pă rinţii lui şi el a pă rut
încurcat ră spunzâ ndu-mi:
„Nu, îmi pare ră u. De fiecare dată câ nd pă rinţii mei îi fă ceau reproşuri, eu estimam că ea
trebuia să le accepte. Câ nd ea se plâ ngea, eu îi ceream să -i înţeleagă . Înţelegere, ce stupid
am fost! Pă rinţii mei se înverşunau contra soţiei mele şi eu, tot ceea ce gă seam de fă cut, era
să -i las să -i facă ră u.”
Crima lui Michel era aceea de a fi devenit independent, ceea ce i-a redus pe pă rinţii lui la
disperare; aceştia au reacţionat cu tacticile pe care ei le ştiau cel mai bine: retragerea
afecţiunii lor şi predicţia de catastrofe.
Ca mulţi pă rinţi dominatori, tată l şi mama lui Michel erau incredibil de egocentrici. Ei se
simţeau ameninţaţi de fericirea lui Michel, în loc să vadă acolo reuşita educaţiei lor. Ei nu
acordau nici cea mai mică importanţă intereselor lui Michel. După ei, el nu a plecat în
California din raţiuni profesionale, el a plecat ca să -i pedepsească . El nu s-a că să torit din
dragoste, el s-a că să torit pentru a-i contraria. Soţia lui nu a că zut bolnavă din cauza unui
virus, ea a că zut bolnavă pentru a-i priva de fiul lor.
Pă rinţii lui Michel îl obligau mereu să aleagă între ei şi soţia lui. Şi fiecare alegere era
transformată de ei într-o decizie de totul sau nimic. Cu pă rinţi explicit dominatori, nu există
cale de mijloc. Dacă copilul încearcă să regă sească fie şi câ t de puţin controlul propriei lui
vieţi, el plă teşte preţul pentru aceasta: culpabilitate, mâ nie, frustrare şi sentimentul
profund de a fi tră dat.
La prima lui consultaţie, Michel avea impresia că problema majoră era o problemă de
cuplu.
Nu i-a trebuit mult timp pentru a-şi da seama că cuplul lui nu era decâ t victima ră zboiului
pe care pă rinţii lui l-au întreprins pentru a-şi pă stra influenţa asupra lui, începâ nd cu
momentul în care a plecat de la ei.
Mariajul unui copil poate fi resimţit ca o foarte gravă ameninţare pentru pă rinţii
dominatori.
Ei vă d în partenerul conjugal un rival care îl va împiedica pe copilul lor să li se consacre lor.
Acest fapt provoacă conflicte groaznice între pă rinţi şi partenerul conjugal, conflicte care îl
plasează pe copil în mijlocul focurilor încrucişate, între două sentimente de loialitate care
se opun.
Unii pă rinţi atacă cuplul cu critici, sarcasme, predicţii de eşec. Alţii, ca în cazul lui Michel,
refuză să accepte pe noua venită sau merg chiar pâ nă acolo încâ t să ignore existenţa ei. Iar
alţii persecută deschis pe noul partener conjugal. Nu rareori asemenea acţiuni produc
bulversă ri care pot ameninţa supravieţuirea mariajului, cum se vede, prin probleme
financiare, cazul lui Clara atunci câ nd declară : „Pentru ce mă las cumpă rată de pă rinţii
mei?”
Banii, se ştie, au fost dintotdeauna limbajul primar al puterii, ceea ce face din el un
instrument în slujba pă rinţilor dominatori. Mulţi pă rinţi dominatori utilizează banii pentru
a-i menţine pe copiii lor într-o stare de dependenţă .
Clara a venit să mă consulte pentru diverse motive. Ea avea 41 de ani, era prea grasă , nu-i
plă cea serviciul pe care-l avea, tocmai divorţase, cu doi copii adolescenţi. Era ca şi cum nu
reuşea să iasă din rutină ; că ci ea voia să piardă din greutate, voia să -şi asume riscuri pe
plan profesional şi să gă sească un scop în viaţă . Dar ea era convinsă că nu exista decâ t un
singur mod pentru a veni de hac tuturor problemelor ei şi anume: să întâ lnească bă rbatul
ideal.
Pe parcursul şedinţei noastre, am descoperit că Clara credea hotă râ t că ea nu este nimic
fă ră un bă rbat care să se ocupe de ea. Am întrebat-o de unde îi vine această idee.
„Ei, bine! Sigur nu de la soţul meu. Mai mult eu mă ocupam de el. L-am întâ lnit tocmai la
plecarea din universitate. El avea 27 de ani, locuia tot la pă rinţii lui şi era foarte indecis cu
privire la felul în care îşi va câ ştiga existenţa. Dar era sensibil şi romantic şi eu m-am
îndră gostit de el. Tată l meu era exact opusul lui, dar cred că în secret eram încâ ntată că am
ales pe cineva incapabil să se descurce. Câ nd i-am declarat că eram hotă râ tă să mă
că să toresc cu el, tată l meu mi-a spus că el nu ne dă din ce să tră im pentru un anumit timp şi
că , dacă lucrurile nu se vor rezolva, el îi va oferi soţului meu un post în societatea lui.
Bineînţeles, auzind aceasta, tată l meu pare un om extraordinar; de fapt, aceasta i-a dat
asupra noastră o putere incredibilă . Deşi că să torită , eu ră mâ neam mica fetiţă a lui tata.
Tată l meu ne întreţinea pe planul financiar, dar în schimb el ne spunea cum să ne tră im
viaţa. Eu ţineam o casă , creşteam copii, şi totuşi…”
Clara s-a oprit în mijlocul frazei. „Şi totuşi ce?” am întrebat eu. Ea a plecat ochii în pă mâ nt
terminâ nd:
„Şi totuşi… eu aveam mereu nevoie de tata ca să se ocupe de mine.”
Am întrebat-o pe Clara dacă ea vedea legă tura dintre relaţia ei cu tată l ei şi dependenţa ei
de bă rbaţi pentru a-i aduce fericirea.
„Nu pot nega că tată l meu a fost persoana care a contat cel mai mult în viaţa mea. El mă
adora efectiv câ nd eram mică , dar el nu a suportat ca eu să am ideile mele proprii. El
începea să urle de îndată ce îl contraziceam. El mă fă cea în tot felul. Era efectiv violent,
înspă imâ ntă tor. Câ nd am devenit adolescentă , el a început să utilizeze banii pentru a mă
obliga să ră mâ n în râ nd. Adesea el putea să fie incredibil de generos şi aceasta îmi dă dea
impresia că sunt iubită şi protejată . Dar, în alte momente, el mă umilea obligâ ndu-mă să
plâ ng, să cerşesc totul, de la biletul de cinema la că rţile pentru şcoală . Eu nu ştiam efectiv ce
greşeală comisesem. Ceea ce este sigur este că eu petreceam enorm de mult timp încercâ nd
să aflu cum să -i plac. El nu era niciodată acelaşi două zile la râ nd. El nu înceta să
facă lucrurile tot mai dificile.”
Pentru Clara, a încerca să -i placă tată lui ei, era ca şi cum ar alerga într-o cursă în care el nu
înceta să deplaseze linia de sosire. Cu câ t alerga ea mai repede, cu atâ t el deplasa mai
repede linia de sosire. El utiliza banii în acelaşi timp ca recompensă şi ca pedeapsă , fă ră
logică şi fă ră coerenţă . El era râ nd pe râ nd generos şi avar cu banii lui, aşa cum era şi cu
afecţiunea lui. Ea primea mesaje contradictorii care o perturbau. Dependenţa ei a devenit în
mod inextricabil legată de aprobarea tată lui ei. Această confuzie s-a continuat în viaţa de
adult a Clarei.
„Mi-am încurajat soţul să meargă să lucreze pentru tată l meu. Ce eroare! Din acel moment
eram la discreţia lui. Toate trebuiau fă cute în felul lui: de la alegerea apartamentului pâ nă
la învă ţarea cură ţeniei pentru copiii noştri. El i-a fă cut lui Joel o viaţă atâ t de infernală la
birou încâ t Joel a sfâ rşit prin a-şi da demisia. Tată l meu a luat acest fapt ca pe încă o dovadă
de incapacitate a soţului meu, deşi acesta îşi gă sise deja altă slujbă . Cu această ocazie, tată l
meu ne-a ameninţat că nu ne mai ajută , dar apoi şi-a schimbat complet poziţia şi de Cră ciun
mi-a cumpă rat o maşină nouă . Dâ ndu-mi cheile, mi-a spus: „Nu ai vrea ca şi soţul tă u să fie
atâ t de bogat ca mine?”
Sub un aer de mă rinimie, tată l Clarei îşi utiliza puterea financiară într-un mod distructiv şi
foarte crud. El se servea de bani pentru a se face tot mai indispensabil în ochii Clarei şi
pentru a-l devaloriza fă ră ră gaz pe soţul ei. În acest mod, el a continuat să -i controleze
viaţa, mult timp după plecarea din cuibul familial. Dar, în multe cazuri, singură
devalorizarea poate fi suficientă pentru a fi toxică , aşa cum vedem în cazul lui Martin,
atunci câ nd îl citează pe tată l lui: „Tu nu te poţi împiedica să le faci pe toate strâ mb?” Mulţi
pă rinţi toxici îşi controlează copiii adulţi tratâ ndu-i ca şi cum ar fi slabi şi incapabili, chiar şi
atunci câ nd situaţia este clar opusă realită ţii.
Martin, un bă rbat de 43 de ani, slab, cu un început de chelie, era preşedintele unei mici
societă ţi de materiale de construcţie; el a venit să mă caute într-o adevă rată stare de
panică . El mi-a spus:
„Sunt terifiat. Ceva se petrece cu mine. Am accese de mâ nie. Nu pot să mă controlez. Am
fost totdeauna un om foarte liniştit, dar de câ teva luni mă înfurii pe soţie şi pe copiii mei,
trâ ntesc uşile şi, acum trei să ptă mâ ni, m-am enervat în asemenea hal încâ t am fă cut o gaură
în perete. Mi-e frică efectiv să nu ajung să ră nesc pe cineva.”
L-am felicitat pentru că a avut curajul şi bunul simţ de a veni în terapie înainte ca problema
să îl depă şească complet. L-am întrebat pe cine ar fi vrut să -l bată în momentul în care a
demolat acel zid. El a început să râ dă cu amă ră ciune.
„Este simplu – tată l meu. Oricare ar fi eforturile mele el mă face mereu să simt că greşesc.
M-aţi crede dacă v-aş spune că are tupeul de a mă denigra în prezenţa angajaţilor mei?”
Observâ nd aerul meu deconcertat, el explică :
„Tată l meu m-a fă cut să intru în societate acum 18 ani, câ ţiva ani înainte de ieşirea lui la
pensie. Conduc această afacere de 15 ani. Ei, bine! În fiecare să ptă mâ nă dată de bunul
Dumnezeu trebuie ca tată l meu să vină la birou să -şi vâ re nasul în socotelile mele. Şi apoi
comentează despre cum ţin registrele. Mă urmează , afară din biroul meu, urlâ nd că eu îi
scufund societatea. În plen, în faţa angajaţilor. Ironia sorţii este că eu am transformata
ceastă afacere. Am dublat beneficiile în cursul ultimilor 3 ani; dar el nu vrea să mă lase în
pace. Ce îi trebuie acestui om pentru a fi mulţumit?”
Martin trebuia să sară neîncetat prin cercuri pentru a-şi dovedi valoarea. El avea o dovadă
irefutabilă a reuşitei lui – beneficiile pe care le realizase – , dar această dovadă nu conta în
faţa dezaprobă rii parentale. I-am sugerat lui Martin că poate tată l să u se simţea ameninţat
de succesul lui. Egoul bă trâ nului pă rea indisociabil de crearea acestei întreprinderi, dar, în
prezent, reuşita lui era eclipsată de cea a fiului să u.
L-am întrebat pe Martin dacă , în cursul acestor incidente, simţea şi altceva decâ t mâ nia:
„Aceasta e sigur. Mi-este efectiv ruşine să v-o mă rturisesc, dar de fiecare dată câ nd
pă trunde în biroul meu, am impresia că am din nou doi ani. Nu sunt nici mă car capabil să
ră spund întrebă rilor. Încep să mă bâ lbâ i, mă scuz şi mă simt înfricoşat. El dă o impresie atâ t
de plină de forţă încâ t, deşi sunt fizic la fel de mare ca el, am impresia că am abia jumă tate
din înă lţimea lui. Are acea privire glacială , acel ton critic. Pentru ce nu mă tratează ca pe un
adult?”
Tată l lui Martin utiliza societatea pentru a-şi menţine fiul într-o stare subiectivă de
incapacitate, ceea ce avea drept consecinţă să -i permită tată lui să se simtă el însuşi mai
bine. Chiar şi câ nd papa apă sa pe butonul cel bun, Martin redevenea un copil fă ră apă rare
în haine de adult.
A fost nevoie de ceva timp, dar Martin a ajuns să -şi dea seama că trebuia să abandoneze
speranţa că tată l să u se va schimba într-o zi. În prezent, Martin lucrează serios pentru a-şi
modifica maniera de a se comporta cu tată l să u.
Părinţii manipulatori şi capitularea copiilor
Există o altă putere de dominaţie care, deşi mult mai subtilă şi mai insidioasă decâ t
controlul direct, este la fel de distructivă : manipulare. Părinţii manipulatori obţin ceea
ce vor fără să o ceară vreodată, fără să rişte vreodată refuzul întrucât ei nu-şi
exprimă deschis dorinţele lor.
Toţi, îi manipulă m pe ceilalţi, într-o anumită mă sură . Puţini sunt cei dintre noi care au
destulă siguranţă pentru ca pur şi simplu să ceară ceea ce doresc. În consecinţă , noi
elaboră m moduri indirecte de a cere. Noi nu-i cerem soţiei un pahar cu vin, noi întrebă m
dacă există o sticlă începută , noi nu cerem invitaţilor noştri să plece la sfâ rşitul seratei, noi
că scă m; noi nu-i cerem unei frumoase necunoscute numă rul ei de telefon, noi angajă m o
conversaţie anodină . Copiii îşi manipulează pă rinţii tot aşa cum pă rinţii îşi manipulează
copiii. Soţul şi soţia, prietenii, membrii unei familii, toţi se manipulează unii pe alţii…
Comercianţii îşi câ ştigă existenţa prin manipulare. Nu există aici nimic care să fie intrinsec
ră u; este un mod de comunicare uman normal.
Dar, atunci câ nd devine un instrument de control deliberat, manipularea poate fi extrem de
distructivă , în special într-o relaţie pă rinte-copil. Părinţii manipulatori sunt atât de
experţi în arta de a ascunde adevăratele lor motivaţii încât copiii lor trăiesc într-o
lume de confuzie. Ei ştiu că sunt pe cale sà rateze ceva, şi aceasta va antrena, vom vedea,
forme diverse de depresie, aşa cum o dovedeşte Laura, câ nd ea strigă dintr-o dată :
„Pentru ce trebuie ca mereu ea să mă ajute?”
De fapt, unul din tipurile cele mai curente de manipulare este „bunul samaritean”. În loc să
lase lucrurile să se facă , bunul samaritean creează situaţii de aşa natură încâ t copilul lui
adult să aibă nevoie de el – sau de ea. Această manipulare se prezintă adesea sub aspectul
unei asistenţe pline de bune intenţii, dar care nu este dorită .
Laura, o tâ nă ră sociabilă de 32 de ani, era o fostă campioană de tenis amator devenit
profesional şi care avea o carieră prosperă în clubul de tenis. În pofida unei vieţi sociale
active, o reuşită profesională evidentă şi o slujbă bună , ea era cu regularitate predispusă
unor crize profunde de depresie. Raporturile ei cu mama sa au devenit repede subiectul
dominant al primei noastre şedinţe împreună :
„Eu am lucrat foarte din greu să ajung aici unde sunt, dar mama mea crede că eu sunt
incapabilă să -mi leg şireturile singură . Ea nu tră ieşte decâ t pentru mine, şi aceasta s-a
înră ută ţit după moartea tată lui meu. Ea nu mă lasă niciodată în pace. Ea aduce mereu
provizii în apartamentul meu, pentru că , după ea, eu nu mă alimentez destul de bine.
Uneori, câ nd mă întorc acasă , descopă r că ea avenit să facă menajul, aşa pur şi simplu din
pură gentileţe, şi că ea a fă cut chiar ordine între hainele mele şi a schimbat locul mobilei!”
Am vrut să ştiu dacă Laura i-a cerut simplu mamei ei să se oprească din aceasta:
”Eu îi cer tot timpul. Ea începe atunci să plâ ngă spunâ nd: „Pentru ce o mamă nu are dreptul
să -şi ajute o fiică pe care o iubeşte?” Luna trecută , eram invitată la un turneu la San
Francisco. Mama mea nu înceta să repete iar şi iar că era prea departe şi că eu nu puteam
sigur să conduc singură pâ nă acolo. Ea îşi propunea să vină cu mine. Câ nd i-am spus că nu
era cu adevă rat necesar, ea a reacţionat ca şi cum eu încercam să o privez de o vacanţă
gratuită . Aşa că am spus da. M-aş fi bucurat într-adevă r să petrec un moment liniştit, dar ce
puteam să fac altceva?”
În cursul şedinţelor noastre de terapie, Laura a înţeles încet încet că sentimentele ei de
competenţă au fost în mare parte sufocate de mama sa. Dar, de fiecare dată câ nd Laura
încerca să -şi exprime frustrarea, ea era nă pă dită de culpabilitate pentru că mama sa pă rea
atâ t de afectuoasă şi se preocupa de binele ei. Laura avea tot mai multereproşuri faţă de
mama sa şi, cum nu putea să -şi exprime mâ nia, trebuia să o pă streze în ea. În cele din urmă ,
ea a gă sit supapă : depresia.
Bine înţeles, depresia nu fă cea decâ t să întă rească acest proces. Mama ei nu rata niciodată
ocazia de a-i spune: „Ascultă , ai o mutră lungă de post. Voi prepara o mică masă pentru a-ţi
remonta moralul.”
În puţinele dă ţi câ nd Laura îşi aduna curajul pentru a-i spune mamei ce simţea, mama ei se
transforma într-o martiră în lacrimi! Laura se simţea invariabil vinovată şi încerca să se
scuze, dar mama ei o oprea ferm şi îi spunea: „Nu-ţi face griji pentru mine, voi supravieţui.”
Eu am sugerat că , dacă mama ei ar fi cerut deschis ceea ce voia, Laura nu ar fi fost atâ t de
contrariată . Laura a încuviinţat.
„Aveţi dreptate. Dacă mă car mi-ar fi spus: „Mă simt singură , îmi lipseşti, mi-ar plă cea ca tu
să petreci mai mult timp cu mine”, cel puţin aş şti cum stau lucrurile. Aş avea de ales. Aşa
cum se petrec lucrurile, este ca şi cum ea mi-a luat viaţa în mâ na ei.”
Câ nd Laura se plâ ngea că nu are de ales, ea nu face decâ t să repete ceea ce cred mulţi adulţi
copii de pă rinţi manipulatori. Manipularea pune oamenii la zid: pentru a o combate, ei
trebuie să producă durere cuiva a că rui singură greşeală este aceea de a vrea să fie
„dră guţ”. Pentru majoritatea oamenilor, este mai uşor să cedeze. Frederic ne dă aici o altă
lumină , cu ocazia să rbă torilor, despre care am putea spune că sunt un anotimp al
melancoliei.
De fapt, să rbă torile le furnizează pă rinţilor manipulatori ocazia de a se întrece pe ei înşişi,
de a ră spâ ndi culpabilitate copiilor ca şi cum a r fi vorba de ură rile de Cră ciun. Să rbă torile
au tendinţa să agraveze conflictele familiale deja existente. În loc să se bucure dinainte,
mulţi oameni se tem de surplusul de tensiune care însoţeşte adesea să rbă torile.
Unul dintre pacienţii mei, Frederic, un slujbaş de bă că nie de 27 de ani, cel mai tâ nă r dintr-o
familie de patru copii, mi-a povestit istoria unei manipulă ri clasice:
„Mama mea a insistat mereu ca noi toţi să venim să petrecem Cră ciunul la ea. În ultimul an,
în cursul unui joc radiofonic, am câ ştigat un week-end gratuit la Apen. Eram realmente
nebun de bucurie, că ci nu aveam mijloace să -mi ofer o asemenea că lă torie. Ador să schiez,
şi a fost pentru mine o ocazie nesperată de a-mi duce logodnica într-un loc super. Amâ ndoi
lucraseră m din greu, vacanţa era paradisul. Dar, câ nd am anunţat vestea mamei mele, ea a
pă rut să fie punctul de a-şi da sufletul. Avea ochii în lacrimi, buzele tremurâ nde, ştiţi, ca
cineva care începe să plâ ngă . Şi ea a spus: „De acord, dragul meu. Distrează -te bine. Noi
poate că vom să ri peste cina de Cră ciun de anul acesta”, ceea ce mi-a dat sentimentul de a fi
un adevă rat netrebnic.”
L-am întrebat pe Frederic dacă a reuşit să plece totuşi.
„Da, am plecat. Dar pentru a tră i momentul cel mai ră u din viaţa mea. Aveam o dispoziţie
atâ t de proastă încâ t nu încetam să mă cert cu logodnica mea. Am petrecut jumă tate din
sejur telefonâ nd mamei, fraţilor, surorii… Nu încetam să mă scuz. Această deplasare într-
adevă r nu a meritat pentru a mă pune în această stare.”
Eram într-adevă r surprinsă că Frederic a plecat totuşi. Am vpzut oameni fă câ nd concesii
mult mai extravagante decâ t o că lă torie pentru a evita să se simtă vinovaţi. Pă rinţii
manipulatori sunt maeştri în arta de a culpabiliza şi mama lui Frederic nu fă cea excepţie.
„Bineînţeles, ei au fă cut cina de Cră ciun fă ră mine. Dar mama era atâ t de nefericită încâ t a
lă sat să se ardă curcanul pentru prima dată în patruzeci de ani. Am primit trei telefoane de
la sora mea pentru a-mi spune că am omorâ t tradiţia familială . Fratele meu mai mare mi-a
spus că absenţa mea a stricat dispoziţia tuturor. Şi în sfâ rşit, un alt frate, mi-a dat lovitura
de graţie. El a declarat: „Noi, copiii ei, suntem tot ceea ce are. Câ te Cră ciunuri crezi că mai
are mama de tră it?” Ca şi cum aş fi abandonat-o pe patul de moarte, mai exact. Chiar aşa
este? Ea nu are încă nici şaizeci de ani, ea este în perfectă stare de să nă tate. Eu sunt convins
că el nu fă cea decâ t să repete cuvintele ei. Pot să vă spun că nu-mi este dor de un nou
Cră ciun.”
În loc să exprime direct lui Frederic ceea ce simţea, mama sa i-a angajat pe ceilalţi copii să
o facă pentru ea. Aceasta este, pentru mulţi copii manipulatori, o tactică extrem de eficace.
Amintiţi-vă că scopul primar era acela de a evita confruntarea directă . În loc să -l acuze ea
însă şi pe Frederic, mama sa face pe martira în cursul cinei de Cră ciun. Ea nu ar fi exprimat
o condamnare mai puternică dacă ar fi pus un anunţ în ziar.
i-am explicat lui Frederic că mama sa, fraţii să i şi sora sa au ales ei înşişi să petreacă un
Cră ciun prost. Frederic nu era ră spunză tor pentru acest fapt. Nu depindea decâ t de ei înşişi
să bea în să nă tatea lui Frederic, în absenţa lui şi să petreacă o seară plină de bucurie.
Atâ t timp câ t frederic se credea ră u, mama lui continua să -l controleze culpabilizâ ndu-l.
Frederic a sfâ rşit prin a înţelege aceasta şi este în prezent mult mai afirmat în relaţiile cu
mama sa. Deşi ea consideră noua siguranţă a Frederic ca pe un fel de „pedeapsă ”, Frederic a
ră sturnat echilibrul de forţe aşa încâ t fiecare concesie este fă cută pentru că el a vrut-o şi nu
pentru că el a capitulat.
Rivalitatea fraternă este o ocazie pentru părinţii dominatori să-şi exercite puterea
manipulatoare. Mulţi pă rinţi toxici compară defavorabil pe unul dintre copii cu altul
pentru a-i reproşa celui în cauză că nu face destule eforturi pentru a le câ ştiga afecţiunea.
Ceea ce îl împinge pe copil să facă tot ceea ce doresc pă rinţii, în scopul de a recâ ştiga
favorurile lor.
Această tehnică care constă în a diviza pentru a stă pâ ni mai bine este adesea utilizată
împotriva copiilor care iau un pic de independenţă şi ameninţă astfel echilibrul familial.
Conştient sau inconştient, aceşti părinţi manipulează o rivalitate fraternă, de altfel
normală, până la a face din ea o competiţie fără milă care blochează dezvoltarea de
legături fraterne sănătoase. Consecinţele merg departe. Imaginea pe care copilul o are
despre sine este, în mod foarte evident, deteriorată , dar, în plus, comparaţiile negative
provoacă gelozii şi ranchiune între fraţi şi surori şi pot marca relaţiile dintre ei pe viaţă.
Părinţii manipulatori şi revolta copiilor
Câ nd pă rinţii toxici ne controlează la modul intens, prin intimidare, culpabilizare sau
mutilarea emoţiilor noastre, avem două reacţii posibile: să capitulă m sau să ne revoltă m.
Aceste reacţii blochează amâ ndouă separarea psihologică , deşi revolta pare să ducă la
contrariu. Adevă rul este că dacă revolta noastră este o reacţie contra pă rinţilor noştri, noi
suntem tot la fel de sigur controlaţi ca şi atunci câ nd ne supunem.
Jean-Francois, 55 de ani, era un celibatar seducă tor, cu alură sportivă , proprietar al unei
mari societă ţi de informatică . În cursul primei noastre şedinţe aproape că se scuza din
cauza sentimentelor intense de panică şi de solitudine pe care le resimţea:
„Mai ales să nu mă compă timiţi. Am o casă magnifică . Colecţionez maşini. Posed tot felul de
lucruri. Duc o existenţă cu totul agreabilă . Dar există momente în care mă simt foarte,
foarte singur. Am atâ tea lucruri şi nu pot să le împart cu nimeni. Uneori mă simt teribil de
frustrat; regret mai ales afecţiunea pe care aş fi putut-o gă si într-o relaţie intimă . Sunt
terifiat la ideea de a sfâ rşi absolut singur.”
L-am întrebat pe Jean-Francois dacă avea vreo idee despre motivul pentru care avea atâ ta
dificultate în a lega prietenie cu cineva:
„De fiecare dată câ nd m-am ataşat de o femeie, sau chiar m-am gâ ndit să mă că să toresc cu
ea, am intrat în panică şi am fugit. Nu ştiu pentru ce… Aş vrea să ştiu. Mama mea este mereu
aici să mă împingă .”
L-am întrebat pe Jean-Francois cum resimţea această presiune pe care i-o impunea mama
sa:
”Ea este obsedată de mariajul meu. Are 41 de ani, are o să nă tate bună şi are mulţi prieteni,
dar îmi dă impresia că îşi consacră tot timpul pentru viaţa mea sentimentală . O iubesc cu
adevă rat, dar nu o pot suporta din cauza aceasta. Ea tră ieşte pentru fericirea mea, mă
sufocă cu bunele ei intenţii. Această femeie se ţine de mine şi nu pot să mă debarasez de ea.
Ea este preocupată tot timpul să -mi spună cum să -mi tră iesc viaţa… dintotdeauna.
Vreau să spun că dacă ar putea respira pentru mine, ar face-o.”
Ultima frază a lui Jean-Francois era o descriere perfectă a „fuziunii”. Mama lui era atâ t de
intim legată de el încâ t uita limita dintre ei doi. Ea „fuziona” vieţile lor. Fiul ei devenise o
prelungire a ei însă şi, ca şi cum viaţa lui ar fi fost viaţa ei. Jean-Francois avea nevoie să se
elibereze de controlul ei sufocant, şi se revolta. El refuza tot ceea ce ea dorea pentru el,
inclusiv ceea ce el ar fi putut să vrea pe de altă parte, ca mariajul.
I-am sugerat lui Jean-Francois că se poate ca el să fi pus atâ ta determinare în revolta lui
contra controlului maternal încâ t îşi ignora şi propriile dorinţe. A devenit atâ t de important
pentru el să nu cedeze dorinţelor mamei sale încâ t s-a privat să întreţină cu vreo femeie o
relaţie pe care recunoştea că o că uta. Acţionâ nd astfel, el îşi dă dea lui însuşi iluzia că este
„propriul lui stă pâ n”, dar în realitate, nevoia lui de revoltă domina libertatea lui de alegere.
Eu numesc acest comportament revoltă autodistructivă. Este reversul capitulă rii. O
revoltă să nă toasă este o manifestare activă de liberă alegere. Ea dezvoltă personalitatea şi
individualitatea. Revolta autodistructivă este o reacţie contra unui părinte dominator,
un mod de a acţiona în care mijloacele încearcă să justifice un scop (final) decepţionant.
Rareori spre mai binele intereselor noastre.
În care regăsim puterea părinţilor morţi
O participantă la o terapie de grup a declarat odată : „Pă rinţii mei sunt amâ ndoi morţi, deci
ei nu mai au nici o putere asupra mea.” Un alt participant a exclamat: „Poate că ei sunt
morţi, draga mea prietenă , dar ei continuă să tră iască în capul vostru.” Revolta
autodistructivă şi capitularea pot amâ ndouă să subziste mult timp după moartea unui
pă rinte care exercită un fel de control de dincolo de mormâ nt.
Mulţi oameni cred că odată părintele dominator mort, ei vor fi liberi, în realitate
cordonul ombilical psihologic traversează nu numai continentele, ci şi piatra
funerară. Am văzut sute de adulţi care manifestau o loialitate indefectibilă faţă de
exigenţele şi criticile părinţilor lor mult timp după moartea acestora.
Eric, un om de afaceri foarte prosper de 60 de ani, dotat cu o inteligenţă aparte şi cu un
umor aspru, şi-a definit situaţia cu multă fineţe: „Eu sunt o dublură în propria mea viaţă .”
Câ nd am fă cut cunoştinţă cu Eric, deşi multimilionar, tră ia într-o garsonieră , conducea o
maşină veche. Eric era extrem de generos cu cele două fiice adulte ale sale, dar ră mâ nea un
zgâ rcit obsedat În ce-l priveste pe el.
Îmi amintesc o zi în care a venit să mă vadă după terminarea serviciului să u. L-am întrebat
cum şi-a petrecut ziua şi, râ zâ nd, el mi-a povestit că era câ t pe ce să rateze o afacere de 18
milioane de dolari din cauză ca a ajuns cu întâ rziere la întâ lnire. Eric era de obicei punctual,
dar el s-a învâ rtit în jurul grupului de clă diri mai bine de două zeci de minute că utâ nd un loc
de parcare în stradă pentru a evita parcarea – plă tită – în clă dire. El a riscat să piardă 18
milioane pentru a economisi un ticket de parcare de 5 dolari!
Pe mă sură ce descopeream câ teva din ră dă cinile obsesiei lui pentru economii, a reieşit că
vocea tată lui să u – totuşi mort de 12 ani – ră suna neîncetat în urechile lui Eric:
„Pă rinţii mei erau imigranţi să raci. Am crescut în cea mai mare mizerie. Pă rinţii mei, mai
ales tată l, m-au învă ţat să -mi fie frică de toate. El avea obiceiul să spună : „Afară este o lume
feroce, şi dacă nu eşti atent unde pui piciorul, vei fi mâ ncat crud”. El îmi dă dea impresia că
nu aveam nimic de sperat decâ t pericolul, şi el nu a încetat să se comporte aşa, nici după
că să toria mea, nici chiar după ce am câ ştigat bani mulţi. El mă chestiona tot timpul referitor
la ceea ce cheltuiam şi la ceea ce cumpă ram. Şi, câ nd comiteam eroarea de a-i ră spunde,
reacţia lui era negreşit: „Idiotule! Tu îţi cheltuieşti banii în lux inutil. Ar trebui să
economiseşti şi cea mai mică centimă . Timpurile grele vor veni, este inevitabil, şi atunci vei
avea nevoie de aceşti bani.” Am ajuns să fiu îngrozit să cheltuiesc un ban. Tată l meu nu a
considerat niciodată că viaţa poate fi agreabilă , viaţa era pentru el o încercare.”
Tată l lui Eric a proiectat în fiul să u spaimele şi dificultă ţile din propria sa viaţă . Câ nd Eric a
început să reuşească , tată l să u îi fă cea morală de fiecare dată câ nd încerca să profite de
rezultatele muncii lui. Predicţiile catastrofice ale tată lui să u erau în capul lui Eric ca un disc
care nu se oprea niciodată . Şi, chiar dacă Eric se decidea să cumpere ceva pentru a-şi face
plă cere, vocea tată lui să u îl împiedica să profite de acel lucru.
Neîncrederea globală pe care tată l să u o tră ia vizavi de viitor se regă sea în opinia lui despre
femei. Ca şi succesul, femeile se întorceau inevitabil într-o zi contra voastră . Bă nuielile lui
despre femei atingeau paranoia. Fiul lui asimilase şi acest punct de vedere:
„Nu am avut decâ t ghinion cu femeile. Nu am putut niciodată să am încredere în ele. Soţia
mea a divorţat pentru că o acuzam că are mania grandorii. Eram ridicol. Era suficient să
cumpere o poşetă sau orice altceva pentru ca să mă simt pe marginea falimentului.”
Pe parcursul şedinţelor noastre a reieşit că banii nu erau singura problemă care exista între
Eric şi soţia lui. El avea dificultă ţi în a-şi exprima sentimentele, mai ales afecţiunea, şi ea a
tră it din această cauză o frustrare crescâ ndă . Această problemă persista în viaţa sa de
celibatar. După cum spunea el:
„De fiecare dată câ nd ies cu o femeie, aud vocea tată lui meu care îmi spune: „Femeilor le
place să -i prindă în cursă pe bă rbaţi. Ele îţi vor lua tot ceea ce ai dacă eşti destul de stupid
să le laşi s-o facă .” Presupun că acesta este motivul pentru care totdeauna am că utat femeile
mediocre. Ştiu că ele sunt incapabile să mă întreacă . Eu le fac totdeauna o mulţime de
promisiuni – că voi avea grijă de ele pe plan financiar, sau că le voi gă si un loc în afacerile
mele, dar nu fac niciodată nimic. Cred că încerc să le pă că lesc înainte ca ele să mă
pă că lească . Oare voi gă si vreodată o femeie în care să pot avea încredere?”
Acest om sclipitor şi perspicace se lă sa controlat de forţele puternice venite de dincolo de
mormâ nt, în timp ce intelectual înţelegea ce se întâ mplă . El era prizonier al fricii şi al
neîncrederii tată lui să u.
Eric a lucrat cu multă determinare în cursul terapiei noastre. El şi-a asumat riscuri şi s-a
stră duit să adopte noi comportamente. A început să privească în faţă multe din spaimele lui
interioare. În final, şi-a cumpă rat un apartament luxos – un mare pas înainte pentru el. a
continuat să simtă culpabilitate, dar este un sentiment pe care a învă ţat să -l suporte.
Vocea din interiorul capului să u va fi mereu prezentă , dar el ştie acum cum să -i reducă
volumul. Eric tră ieşte încă sub influenţa neîncrederii lui faţă de femei, dar el ştie acum că
aceasta este o moştenire de la tată l să u. El face mari eforturi pentru a avea încredere în
femeia cu care iese în prezent şi se serveşte de această încredere ca de o armă pentru a-şi
relua controlul asupra vieţii lui.
Nu voi uita niciodată ziua în care el a intrat şi mi-a declarat că a reuşit să surmonteze un
acces de gelozie în seara precedentă şi că a ră mas de acolo cu un viu sentiment deosebit de
succes. M-a privit cu lacrimi în ochi şi mi-a spus: „Ştiţi, nu există nimic în viaţa mea care să
justifice frica pe care o simţeam.” Nu acesta era cazul Barbarei care declara: „Am impresia
că nu mai pot respira.”
Femeie înaltă şi subţire de 39 de ani, compozitor de muzică de fond pentru emisiunile
televizate, Barbara era foarte grav depresivă , atunci câ nd a venit să mă vadă :
„Mă trezesc noaptea, şi există în mine un vid, ca un fel de moarte. Am fost un copil minune,
interpretam concertele lui Mozart la vâ rsta de 5 ani, la 12 ani am obţinut o bursă la
Academia Julliard. Cariera mea merge foarte bine, dar în interiorul meu mă simt murind.
Am fost spitalizată pentru depresie acum şase luni. Cred că sunt pe cale să mă pierd. Nu ştiu
spre ce să mă întorc.”
Am întrebat-o pe Barbara dacă spitalizarea ei a fost precipitată de un eveniment aparte, şi
ea mi-a spus că şi-a pierdut pă rinţii în decurs de trei luni. Mă simţeam dezolată pentru ea,
dar ea s-a gră bit să mă convingă că nu este cazul de compasiune:
„Nu este ceea ce credeţi. Noi nu ne-am mai vorbit de câ ţiva ani buni, aveam impresia că îi
pierdusem deja.”
Am întrebat-o care este cauza acestei separă ri.
„Câ nd Jacques şi cu mine am decis să ne că să torim, acum mai bine de 4 ani, pă rinţii mei au
vrut neapă rat să vină la noi să ne ajute cu pregă tirile. Nu mai îmi lipsea decâ t aceasta… să -i
am în spate ca atunci câ nd eram copil. Vreau să spun că se amestecau absolut în toate. Era
inchiziţia: ce urma să fac, cu cine aveam s-o fac, unde plecam… Pe scurt, le-am propus să
se instaleze la hotel, că ci Jacques şi cu mine eram destul de stresaţi cu această că să torie, şi
aceasta i-a înnebunit pur şi simplu. Mi-au zis că dacă nu se pot instala la mine, niciodată ei
nu vor mai vorbi cu mine. Pentru prima dată în viaţă le-am ţinut piept. Ce eroare! Mai întâ i
nu au venit la că să torie, apoi au povestit familiei tot comportamentul meu scandalos. Acum
nimeni nu mai vorbeşte cu mine. Câ ţiva ani mai tâ rziu, mama mea a aflat că are un cancer
inoperabil. Ea i-a fă cut pe toţi membri familiei să jure că nu mă vor anunţa de moartea ei.
Eu aflat vestea cu cinci luni întâ rziere, şi aceasta numai pentru că am dat peste un prieten
de familie care mi-a prezentat condoleanţele lui. Iată cum am aflat de moartea mamei! Am
fugit repede acasă la mine pentru a-l suna pe tată l meu. De ce, nu ştiu, îmi imaginam că am
putea să ne reconciliem. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Trebuie să fii mulţumită
acum, tu ai omorâ t-o pe mama ta!”. Eram copleşită . După trei luni el a murit de tristeţe. De
fiecare dată câ nd mă gâ ndesc la ei, aud acuzaţiile tată lui meu şi am impresia că sunt o
asasină . Ei continuă să mă tortureze cu acuzaţiile lor deşi sunt amâ ndoi la doi metri sub
pă mâ nt. Cum pot să -i fac să iasă din capul meu, din viaţa mea?”
Ca şi Eric, Barbara era sub influenţa controlului de dincolo de mormâ nt. Timp de mai mulţi
ani, ea s-a simţit responsabilă de moartea pă rinţilor ei, ceea ce a alterat grav să nă tatea ei
mentală şi aproape că i-a distrus mariajul. Era gata de orice numai să scape de acest
sentiment de culpabilitate.
„De câ nd au murit, am tendinţe suicidare. Am impresia că este singurul mijloc de a face să
tacă vocile care nu încetează să -mi repete: „Tu l-ai omorâ t pe tată l tă u. Tu ai omorâ t-o pe
mama ta.” Eram pe punctul de a mă suprima şi ştiţi ce m-a împiedicat s-o fac?”
Am scuturat capul. Pentru prima dată într-o oră am vă zut-o zâ mbind şi mi-a ră spuns:
”Îmi era frică să nu dau peste pă rinţii mei. A fost destul că mi-au ratat viaţa de pe pă mâ nt;
nu voiam să le dau ocazia să -mi distrugă şi existenţa pe care urma s-o aflu dincolo”.
Ca majoritatea adulţilor crescuţi de pă rinţi toxici, Barbara putea să recunoască că pă rinţii ei
i-au cauzat anumite prejudicii. Dar aceasta nu era suficient pentru a o ajuta să -şi transfere
sentimentele de responsabilitate asupra lor. Aceasta ne-a luat ceva osteneală , dar în final
am ajuns la capă tul acestei probleme şi ea a ajuns să accepte ideea că pă rinţii erau în
întregime responsabili de comportamentul lor crud. Pă rinţii ei erau morţi, dar a fost nevoie
de încă un an pentru ca ei s-o lase pe Barbara în pace.
În toate aceste situaţii, ceea ce reiese este absenţa unei identită ţi proprii de fapt. Părinţii
care se simt bine în pielea lor nu simt nevoia să controleze viaţa copiilor lor adulţi.
Dar pă rinţii toxici pe care i-a întâ lnit în acest capitol au o conduită provocată de o profundă
insatisfacţie şi de teama de a fi abandonaţi. Independenţa copilului lor, este pentru ei ca
o amputare. Pe mă sură ce copilul creşte, este din ce în ce mai important pentru pă rinţi să
tragă sforile care îi menţin sub dependenţa lor. Atât timp cât părinţii toxici reuşesc să-i
dea fiului sau fiicei lor impresia că sunt un copil, ei pot să-şi păstreze controlul.
Rezultatul este că adulţii crescuţi de părinţi prea autoritari au adesea un simţ al
identităţii lor foarte confuz. Le este greu să se vadă ca fiinţe separate de părinţii
lor. Ei nu pot distinge nevoile lor de nevoile părinţilor lor. Ei au sentimentul că sunt
neputincioşi.
Toţi pă rinţii îşi controlează copiii pâ nă câ nd aceştia ajung să -şi controleze propria viaţă . În
familiile normale, tranziţia se efectuează devreme, după adolescenţă . În familiile toxice,
această să nă toasă separare este întâ rziată timp de ani întregi – sau pentru totdeauna. Ea nu
poate avea loc decâ t atunci câ nd veţi fi efectuat schimbă rile care să vă permită să vă
recuperaţi stă pâ nirea propriei voastre vieţi.
Violenţele verbale
sau
Atunci câ nd mă rcile(cuvintele) sunt interiorizate
Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâ tea
mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice asupra
stă rii lor de bine viitoare. Cum spunea unul dintre corespondenţii mei cu ocazia emisiunii
mele radiofonice:
„Dacă ar trebui să aleg între violenţele fizice şi violenţele verbale, aş prefera să fiu
bătut, fără ezitare. Semnele sunt vizibile, putem cel puţin să avem parte de compă timire.
Tot ceea ce este spus, te înnebuneşte. Rănile sunt invizibile. Nimeni nu se ocupă de
ele. Adevărate vânătăi se vindecă mult mai repede decât urmele insultelor.”
Ca membri ai unei societă ţi, consideră m prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul
privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de pă rinte. În zilele noastre,
multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată
abuzurile sexuale şi fizice ale că ror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai
atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.
Puterea cuvintelor violente
Majoritatea pă rinţilor rostesc din câ nd în câ nd cuvinte care ating demnitatea copiilor lor.
Nu este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate contra
aspectului fizic al copilului, contra capacită ţilor lui intelectuale, a competenţei lui sau a
valorii lui ca fiinţă umană .
Ca şi pă rinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte de a se
purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâ ţi. Sau să le spună că ar fi
preferat ca ei să nu se fi nă scut. Ei nu ţin seama de sentimentele copilului lor, nici de
efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra imaginii de sine care este în curs
de dezvoltare la copil.
Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de luare
în zeflemea, de sarcasme, de porecle insultă toare şi de remarci subtil devalorizatoare.
Aceşti pă rinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului. […]
Dacă copilul sau un alt membru de familie se plâ nge, responsabilul acestor remarci îl acuză
invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca şi cum
victima atacurilor lui ar fi de partea lui.
Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bă rbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură robustă , îi
plă cea să poarte haine la modă . Dar, atunci câ nd vorbea, vocea lui era atâ t de slabă încâ t îmi
era greu să -l aud. De mai multe ori, a trebuit să -i cer să se repete. El a explicat că el că uta
ajutor pentru a-i veni de hac timidită ţii lui dureroase.
„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape vizavi de
tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se vă d. Am mereu impresia că
oamenii vor să -şi râ dă de mine. Cred că soţia mea îşi râ de de mine… Cred că pacienţii mei
îşi râ d de mine. Noaptea nu dorm, mă gâ ndesc la ceea ce mi-au spus oamenii în cursul
zilei… şi gă sesc ră u peste tot. Uneori cred că devin nebun.”
Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală , dar se închidea în sine câ nd mă interesam de
primii lui ani de viaţă . L-am întrebat ceva, cu menajamente, şi mi-a spus că amintirile cele
mai vii din copilă ria lui sunt zeflemelele neîncetate ale tată lui să u; glume fă cute
întotdeauna pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Câ nd restul familiei râ dea, el se simţea
şi mai exclus.
„Era destul de dezagreabil câ nd îşi bă tea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi simplu
frică auzindu-l spunâ nd cuvinte ca: „Acest bă iat nu poate fi fiul nostru, priveşte-i faţa.
Pariez că ni l-au dat pe cel mai ră u bă iat la spital. Şi dacă l-am restitui pentru a-l schimba cu
cel bun?” Nu aveam decâ t şase ani, şi credeam într-adevă r că mă vor duce şi mă vor lă sa la
spital. Într-o zi am ajuns să -i spun: „Tată , de eşti pus tot timpul să mă cerţi?” El a spus: „Eu
nu te cert. Este doar pentru a râ de. Nu eşti capabil să înţelegi asta?”
Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevă r şi o glumă , o
ameninţare şi o tachină rie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai preţioase
pentru întă rirea legă turilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza mari daune în
sâ nul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exageră rile umoristice. Ei nu au destulă
experienţă socială pentru a înţelege că un pă rinte glumeşte câ nd spune ceva ca: „Va trebui
să te trimitem la gră diniţă în China.” Din contră , copilul poate să aibă coşmaruri crezâ nd că
va fi abandonat într-o ţară îndepă rtată şi îngrozitoare.
Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest gen
pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi originea
acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta
îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se
poartă într-un mod sadic şi distructiv.
Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Câ nd fă cea o încercare de a se
opune comportamentului tată lui să u era acuzat că este incapabil să „înţeleagă gluma”.
Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.
Pe mă sură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum gă sea
că este prostesc să se plâ ngă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu înţeleg tot ceea ce
aceste glume ale tată lui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru dumneavoastră . Ele v-au
fă cut teribil de mult ră u şi totuşi nimeni nu vă lua durerea în serios. Dar noi ne află m aici
pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în
siguranţă , Filip. Nimeni nu vă va împiedica să vorbiţi.”
El a fă cut o pauză pentru a lă sa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să izbucnească
în lacrimi, dar a fă cut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunâ nd:
„Îl detest. Era ceva atâ t de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decâ t un copil mic.
El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe seama mea.
Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”
La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între hipersensibilitatea
lui şi sarcasmele tatălui său. Ca bă ieţaş, el nu avea nici un refugiu devreme ce
comportamentul tată lui să u nu fusese niciodată considerat ca abuziv. El se afla în situaţia
tipică de cerc vicios: „Glumele tată lui meu îmi fac ră u şi eu sunt slab pentru că nu le suport.”
În copilă ria lui, Filip era ţinta glumelor tată lui să u, şi făcea mari eforturi pentru a-şi
ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua într-
o lume mult mai vastă , şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor oameni. El
traversa viaţa, foarte nervos, aşteptâ ndu-se să fie ră nit, umilit. Prin hipersensibilitatea sa,
prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în mod inevitabil, dar ineficace,
să se protejeze de ră ni.
Părintele rival la adolescenţă
Nevoia de a da cuiva un sentimentul că este incapabil pentru a te simţi tu însuţi capabil să
evoluează rapid într-o competiţie excesivă . […]
Pă rinţii să nă toşi reacţionează cu provocare agitaţie şi bucurie în faţa creşterii copilului lor.
Pă rinţii rivali, din contră , se simt adesea deposedaţi, anxioşi, terifiaţi chiar. Majoritatea
părinţilor rivali nu sunt conştienţi de aceste sentimente. Dar ei ştiu că cel care îi
provoacă este copilul.
[…]
Mulţi adolescenţi agravează această situaţie situându-se în mod deschis ca rivali, un
mijloc pentru ei de a testa marginile vârstei adulte.
Se întâ mplă adesea ca pă rinţii rivali să fi tră it o copilă rie marcată de privaţiuni, fie
materiale, fie pe plan afectiv. Oricâ t ar poseda, ei continuă să tră iască în frica de a nu avea
destul. Mulţi dintre aceşti pă rinţi recreează cu copiii lor situaţia de competiţie pe care au
tră it-o cu proprii lor pă rinţi sau cu fraţii şi surorile lor. Această luptă inegală face să apese
asupra copilului o presiune enormă .
Urma de neşters a insultelor
Unii pă rinţi abuzivi verbal nu se preocupă să se ascundă în spatele raţionaliză rii. În loc de
aceasta, ei îşi bombardează copiii cu insulte crude, predici, acuzaţii şi nume înjositoare.
Aceşti pă rinţi nu sunt deloc conştienţi de ră ul pe care îl fac şi de daunele durabile pe care ei
le cauzează . Abuzuri verbale atât de flagrante pot marca stima de sine a unui copil ca
un fier roşu, lăsând profunde cicatrice psihologice.
[…]
Părinţii perfecţionişti
Ambiţii irealizabile de perfecţiune pentru copii constituie o altă sursă de atacuri verbale
grave. Mulţi pă rinţi cu discurs abuziv au cunoscut ei înşişi o mare reuşită , dar prea adesea
că minul lor devine un loc pentru a se defula de stresul lor profesional. (Pă rinţii alcoolici pot
de asemenea să impună copiilor lor exigenţe imposibil de satisfă cut, şi apoi să utilizeze
eşecul copiilor lor pentru a-şi justifica etilismul).
Pă rinţii perfecţionişti par să funcţioneze după iluzia că , numai dacă vor ajunge să -i fac
perfecţi pe copiii lor vor avea o familie perfectă . Ei îl încarcă pe copil cu sarcina echilibrului,
pentru a evita să privească în faţă faptul că ei înşişi sunt incapabili să -l asume. Copilul
eşuează şi devine un ţap ispă şitor pentru problemele familiale. O dată în plus, copilul
îmbracă responsabilitatea.
Copiii au nevoie să facă greşeli şi să descopere că acest fapt nu este sfârşitul lumii.
Astfel dobâ ndesc ei siguranţa pentru a încerca noi experienţe în viaţa lor. Pă rinţii toxici le
impun copiilor lor ţeluri, ambiţii imposibile de atins, reguli mereu schimbă toare. Ei
aşteaptă
de la copiii lor ca aceştia să reacţioneze cu un grad de maturitate imposibil de atins fă ră să
fi tră it experienţe inaccesibile unui copil. Copiii nu sunt adulţi în miniatură şi totuşi astfel
ar vrea pă rinţii toxici ca ei să se comporte.
[…]
La vâ rsta adultă , copiii de pă rinţi perfecţionişti au ales în general între două că i. Ori se
epuizează fă ră ră gaz pentru a câ ştiga afecţiunea şi aprobarea pă rinţilor lor, ori s-au revoltat
pâ nă într-atâ t încâ t să se teamă de succes.
Există cei care se comportă ca şi cum cineva ar numă ra fă ră ră gaz punctele. Casa nu este
niciodată destul de curată . Ei nu simt niciodată plă cere după ce au fă cut ceva pentru că sunt
convinşi că ar fi putut să facă mai bine. Ei resimt o adevă rată panică dacă au fă cut şi cea mai
mică eroare.
Şi apoi, există cei care tră iesc, ca şi Paul, o existenţă de eşec pentru că nu pot suporta
cuvâ ntul „reuşită ”. Pentru Paul, a reuşi ar fi însemnat să capituleze în faţa exigenţelor
tată lui să u vitreg. Paul ar fi continuat probabil să eşueze în fiecare din slujbele lui dacă nu
am fi redus la tă cere vocea pe care o auzea mereu în el, cea a tată lui să u vitreg.
Cuvintele ucigaşe
Unul din exemplele cele mai din cale afară de ravagii cauzate de abuzurile verbale mi-a fost
dat de Jean, 42 de ani, un seducă tor ofiţer de poliţie, care a participat la una din grupele
mele de la spital, cu mai mulţi ani în urmă . Autorită ţile de poliţie din Los Angeles au cerut
ca el să fie spitalizat pentru că psihologul serviciului estima că Jean are un comportament
suicidar. La reuniunea echipei din spital am aflat că Jean se punea mereu în situaţii în care
îşi risca viaţa. De exemplu, el încercase recent să facă absolut singur o captură de droguri,
fă ră să apeleze la întă rirea necesară . Fusese câ t pe ce să fie ucis. Din exterior aceasta pă rea
ca un act eroic, dar, în realitate, era un comportament negâ ndit şi iresponsabil. Expresia
circula printre colegii lui: Jean încerca să se sinucidă în timpul serviciului.
A fost nevoie de mai multe şedinţe de grup pâ nă să -i câ ştig încrederea lui Jean. Dar,
începâ nd de atunci, noi am stabilit relaţii bune de lucru. Îmi amintesc încă foarte clar
şedinţa în cursul că reia el a evocat raporturile lui bizare cu mama sa:
„Tată l meu a plecat câ nd eu aveam doi ani pentru că era imposibil de tră it cu mama mea.
Plecarea lui nu a rezolvat de fapt lucrurile. Ea avea un caracter violent, şi era tot timpul
după mine, mai ales că se vedea că eram leit portretul tată lui meu. După câ te îmi amintesc,
nu trecea o singură zi în care să nu-mi spună că ar fi preferat să nu mă fi nă scut niciodată .
În zilele bune, ea spunea: „Îi semeni leit netrebnicului de tată l tă u şi eşti la fel de stricat ca
el.” În zilele rele, erau lucruri ca: „Aş vrea să fii mort, tot aşa cum aş vrea ca tată l tă u să fie
mort, şi ca el să putrezească în fundul mormâ ntului lui.”
I-am spus lui Jean că , după acest discurs, mama lui îmi pă rea perturbată .
„Este ceea ce credeam şi eu, dar cine este atent la cuvintele unui copil. O vecină cunoştea
situaţia. Ea a încercat să mă ajute să intru într-un orfelinat pentru că era convinsă că riscam
să fiu omorâ t de mama mea. Dar nimeni nu a ascultat-o, nici ea.”
El a fă cut o pauză şi a scuturat capul:
„Nu credeam că toată această vorbă rie continuă să mă muncească , dar mă simt cu totul
îngheţat de fiecare dată câ nd îmi amintesc cum mă detesta ea.”
Mama lui Jean i-a trimis un mesaj foarte clar: ea nu-l voia pe el. în plus, tată l lui era plecat şi
nu fă cuse nici o încercare de a participa la viaţa fiului să u; toate acestea îl întă reau în
convingerea că existenţa lui nu avea nici o valoare.
Prin acţiunile lui în forţele de poliţie, Jean, în mod inconştient, încerca să fie un fiu
ascultă tor, supus. În realitate, Jean încerca să -şi şteargă existenţa, să se sinucidă indirect,
pentru a o mulţumi pe mama sa. El ştia exact cum să o satisfacă pentru că ea îi spusese
explicit: „Aş prefera să fii mort.”
Această formă de abuz verbal produce o suferinţă şi o confuzie considerabile, dar, în plus,
ea poate să devină o profeţie care are tendinţa să se realizeze de la sine. Tendinţele
suicidare ale lui Jean sunt relativ frecvente la copiii unor asemenea părinţi. Pentru
aceşti adulţi, a privi în faţă raporturile toxice pe care le întreţin cu trecutul, a le
combate, este adesea literalmente o chestiune de viaţă şi de moarte.
Interiorizarea violenţelor verbale
Vexaţiunile provenind de la prieteni, dască li, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot
să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce
vine de la părinţii lor. În cele din urmă , părinţii sunt centrul universului pentru un
copil mic. Şi dacă pă rinţii voştri care ştiu totul gâ ndesc ră u despre voi ei trebuie că au
dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă
tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevă rat. Un copil nu are
nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.
Câ nd luă m aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi câ nd le integră m în
inconştientul nostru, le „interioriză m”. Interiorizarea opiniilor negative – adică
schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de
sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră
despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în
plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa
voastră în lume. În a doua parte a acestei că rţi, vă voi ară ta cum să învingeţi previziunile
paralizante fă câ nd să se exteriorizeze tot ceea ce aţi interiorizat.
Pă rinţii deficienţi
Copiii au drepturi fundamentale inalienabile – dreptul de a fi hră niţi, îmbră caţi, adă postiţi
şi protejaţi. Dar, pe lâ ngă aceste drepturi de ordin fizic, material, ei au dreptul de a fi hră niţi
pe plan emoţional, de a fi respectaţi în sentimentele lor şi de a fi trataţi într-un mod în
care să-şi poată făuri sensul propriei lor valori.
Copiii au de asemenea dreptul de a fi îndrumaţi prin limită rile cuvenite conduitei lor, au
dreptul de a face greşeli şi de a fi formaţi pentru disciplină fă ră a fi brutalizaţi fizic sau
emoţional.
În cele din urmă, copiii au dreptul să fie copii. Ei au dreptul să -şi petreacă primii ani
fiind jucăuşi, spontani şi iresponsabili. Natural, pe mă sură ce copiii cresc, pă rinţii
afectuoşi le vor alimenta maturitatea dâ ndu-le anumite responsabilită ţi, unele sarcini în
casă , dar niciodată în detrimentul copilă riei lor.
Rolul părinţilor în descoperirea lumii de către noi
Copiii absorb mesajele aşa cum buretele absoarbe un lichid, toate mesajele fără
discriminare, fie că sunt spuse prin cuvinte sau nu. Ei îşi ascultă pă rinţii, îi observă pe
pă rinţii lor şi imită comportamentul pă rinţilor lor. Dat fiind faptul că ei au puţine referinţe
în afara familiei lor, tot ceea ce învaţă acasă despre ei înşişi sau despre alţii se transformă în
adevă r universal şi se ancorează adâ nc în mintea lor. Modelele parentale sunt esenţiale
pentru simţul identită ţii în formare al copilului – mai ales în momentul dezvoltă rii
identită ţii masculine sau feminine. În pofida schimbă rilor spectaculare survenite în aceşti
ultimi 20 de ani în domeniul rolurilor parentale, părinţii actuali au aceleaşi datorii ca şi
odinioară
părinţii voştri:
Ei trebuie să satisfacă nevoile materiale ale copiilor lor.
Ei trebuie să -şi protejeze copiii de orice vă tă mă ri fizice.
Ei trebuie să ră spundă nevoilor copiilor lor în materie de iubire şi de atenţie.
EI trebuie să -şi protejeze copiii de orice vă tă mare emoţională .
Ei trebuie să le ofere copiilor lor îndrumă ri de ordin moral.
Evident, această listă ar putea fi mult mai lungă , dar aceste cinci responsabilită ţi sunt baza
unei educaţii competente. Pă rinţii toxici despre care vom vorbi nu merg decâ t rareori
dincolo de primul punct. Cei mai mulţi dintre ei suferă (sau au suferit) de adevă rate
probleme, de instabilitate emoţională sau de dezordine mentală . Nu numai că ei sunt
adesea în incapacitate de a ră spunde nevoilor copiilor lor, ci, în multe cazuri, ei contează pe
copiii lor pentru a avea grijă de nevoile lor, şi ei chiar cer aceasta.
Câ nd un copil se vede forţat să ia asupra lui responsabilită ţi care revin pă rinţilor lui,
rolurile familiale devin neclare, deformate sau inversate. Un copil pe care îl obligă m să
devină un pă rinte pentru el însuşi, sau chiar să devină un pă rinte pentru propriul lui
pă rinte, nu mai are un model spre care să se întoarcă pentru a învă ţa să progreseze. Fă ră
exemplu de rol
parental în această perioadă critică pentru dezvoltarea emoţională , identitatea personală a
copilului pleacă în derivă într-un ocean ostil de confuzie.
Laurent, 34 de ani, era proprietarul unui magazin de articole de sport. El a venit să mă
consulte pentru că era un birou de lucru şi pentru că suferea mult din cauza aceasta.
„Mariajul meu s-a pră buşit pentru că eu petreceam prea mult timp lucrâ nd. Sau nu era
prezent, sau lucram acasă . Soţia mea s-a să turat să tră iască cu un robot şi a plecat. Acum
situaţia începe din nou cu noua mea soţie care a intrat în viaţa mea. Faptul acesta mă
mâ hneşte efectiv. Dar nu ştiu cum să încetinesc ritmul.”
Laurent mi-a mă rturisit că îi era dificil să -şi exprime o emoţie, oricare ar fi aceea, şi în
deosebi sentimentele de tandreţe, de iubire. Cuvâ ntul „a se distra”, îmi spuse el cu o mare
amă ră ciune, nu fă cea parte din vocabularul lui.
„Aş fi vrut să ştiu cum s-o fac pe prietena mea fericită , dar de fiecare dată câ nd vorbeam
împreună , eu fă ceam totdeauna aşa încâ t să port conversaţia spre muncă , şi aceasta o face
furioasă . Poate pentru că munca este singura treabă pe care nu o ratez.”
Timp de o jumă tate de oră , Laurent s-a stră duit să încerce să mă convingă că el rata în mod
lamentabil toate relaţiile lui:
„Femeile cu care ies nu încetează să se plâ ngă de faptul că nu el acord destul timp şi
afecţiune. Este adevă rat. Sunt o companie deplorabil, şi am fost un soţ mai mult decâ t
deplorabil.”
L-am oprit: „Şi aveţi despre dumneavoastră înşivă o imagine deplorabilă . S-ar spune că
singurul moment în care vă simţiţi bine este atunci câ nd lucraţi. Pentru ce aceasta?”
„Este ceva ce ştiu să fac… şi o fac bine. Lucrez cam 75 de ore pe să ptă mâ nă … Dar totdeauna
am lucrat cu îndâ rjire… de câ nd eram copil. Vedeţi dumneavoastră , eu sunt cel mai mare
din trei bă ieţi. Cred că mama mea a avut un fel de depresie nervoasă câ nd eu aveam 8 ani.
Mi-o amintesc pe mama veşnic îmbră cată în ţinută de casă ; nu vorbea niciodată mult. În
amintirile mele cele mai vechi o vă d cu o ceaşcă de cafea în mâ nă şi cu o ţigară în cealaltă ,
cu ochii ţintă la dră ceştile ei filme seriale. Se ridica din pat după ce plecam noi la şcoală . Mie
îmi revenea deci să le pregă tesc micul dejun fraţilor mei şi să am grijă să
ajungă la autobuzul pentru şcoală ….”
[…]
Părinţii care le fură copiilor lor copilăria
Câ nd era copil, Laurent se încovoia adesea sub responsabilită ţi care reveneau de drept
pă rinţilor lui. Fiind forţat să crească prea repede şi prea devreme, el a fost privat de
copilă ria lui. În timp ce prietenii lui bă teau mingea afară , Laurent ră mâ nea în casă pentru a
îndeplini sarcini care le reveneau pă rinţilor lui. Pentru a salva unitatea familiei, el a trebuit
să devină un adult în miniatură. El nu avea decâ t rareori ocazia să se joace sau să fie fă ră
griji. Cum propriile lui nevoi erau practic ignorate, el a învăţat să suporte solitudinea
şi lipsa de afecţiune negând că el ar avea şi cea mai mică nevoie personală. El era
acolo pentru alţii. El nu conta.
[…]
I-am spus lui Laurent că copiii care au fost forţaţi să -şi schimbe rolul, pe planul emoţional,
cu pă rinţii lor, aveau acest comportament tipic: ei pă strau în viaţa lor adultă un enorm
sentiment de culpabilitate şi un simţ al răspunderii excesiv. Ca adulţi, ei se aflau
adesea în capcana unui cerc vicios care îi fă cea să accepte responsabilită ţi pentru tot, să
eşueze inevitabil, să se simtă vinovaţi şi incapabili, şi să reacţioneze dublâ ndu-şi eforturile.
Este un ciclu epuizant, copleşitor, care nu încetează să agraveze acest sentiment de eşec.
Aservit, câ nd era mic, de dorinţele pă rinţilor lui, Laurent a învă ţat foarte devreme că el nu
era apreciat decâ t prin raport cu ceea ce fă cea pentru restul familiei. Adult fiind, el a
transformat exigenţele externe ale pă rinţilor lui în demoni interiori care îl împingeau în
mod constant spre singurul teren pe care avea câ t de câ t valoare – munca.
Laurent nu avusese nici timpul şi nici modelul adecvat pentru a învăţa să dea şi să
primească afecţiune. În timpul copilă riei lui, viaţa lui emoţională rămăsese în
paragină(necultivată), şi el a închis pur şi simplu accesul la emoţiile lui. Din nefericire,
el descoperea că nu reuşea să regă sească calea spre acestea, chiar dacă dorea acest lucru.
I-am spus lui Laurent că înţelegeam câ t era de frustrant şi de deranjant să nu poată să se
deschidă nimă nui relativ la emoţiile lui, dar am insistat să aibă mai multă indulgenţă
faţă de el. Nimeni nu-l învă ţase aceasta câ nd era tâ nă r şi era greu să înceapă s-o facă
absolut singur.
„Este ca şi cum aţi vrea să vă aşezaţi la pian ca să câ ntaţi un concert în timp ce nu ştiţi nici
să gă siţi do-ul! i-am spus eu. Sunteţi capabil să învă ţaţi, dar trebuie să vă luaţi timp pentru a
începe cu începutul, pentru a vă exersa şi chiar a eşua odată sau de două ori.”
„Iertarea” în discuţie
La acest stadiu vă puteţi întreba: „Oare prima etapă nu este aceea de a-i ierta pe pă rinţii
mei?” Ră spunsul meu este nu. Aceasta poate şoca, poate înfuria, speria sau tulbura pe mulţi
cititori. Noi am fost aduşi să credem, pentru cei mai mulţi dintre noi, exact contrariul – că
iertarea nu este primul pas spre vindecare.
În fapt nu este necesar să-i iertăm pe părinţii noştri pentru a ne simţi mai bine în
pielea noastră şi pentru a ne schimba viaţa!
Bineînţeles, eu sunt conştientă de faptul ca aceasta merge împotriva majorită ţii principiilor
noastre, fie că acestea sunt religioase, spirituale, filosofice şi psihologice. Potrivit eticii
iudeo-creştine, „eroarea este umană ; iertarea este divină ”. Sunt conştientă , de asemenea, de
faptul că există mulţi experţi din domeniul psihoterapiilor şi al relaţiilor umane care cred
sincer că iertarea este nu numai prima etapă , ci adesea singura care este necesară pentru a
gă si o ieşire din conflictele noastre. Eu nu sunt deloc de acord.
La începutul carierei mele profesionale, şi eu credeam că a ierta pe persoanele care ţi-au
greşit, în special pe pă rinţi, era o parte importantă a procesului de vindecare. Îi încurajam
adesea pe pacienţi – dintre care mulţi erau grav maltrataţi, să -i ierte pe pă rinţii brutali sau
vinovaţi de maltrată ri. În plus, mulţi dintre pacienţii mei îşi începeau terapia anunţâ nd că ei
i-au iertat deja pe pă rinţii lor toxici, dar eu descopeream că , cel mai adesea, ei nu se
simţeau mai bine cu toate acestea. Ei continuau să se simtă ră u. Iertarea nu crease pentru ei
nici o schimbare semnificativă , nici durabilă . Ei fă ceau reflecţii de genul: „Poate că nu am
iertat suficient”; „Nu am iertat cu adevă rat din adâ ncul inimii mele”; „Sunt eu oare incapabil
să fac ceva corect?”.
Aşa că am examinat cu seriozitate, îndelung, conceptul de iertare. Am început prin a mă
întreba dacă era posibil ca iertarea să compromită progresul în loc să -l favorizeze.
Mi-am dat imediat seama că existau două aspecte în iertare: faptul de a renunţa la nevoia
de ră zbunare şi faptul de a absolvi de orice responsabilitate partea adversă vinovată . Nu
mi-a fost greu să accept ideea că oamenii vor să abandoneze nevoia lor de a ră spunde cu
aceeaşi monedă . Răzbunarea este o motivaţie foarte normală , dar negativă . Ea vă închide
în visă ri obsesionale în care satisfacţia nu provine decâ t din loviturile date; ea creează
multă frustrare şi tristeţe; ea atacă starea voastră de bine emoţională. Oricare ar fi
dulceaţa pe care o poate oferi momentan ră zbunarea, ea continuă să înteţească haosul
emoţional care vă separă de pă rinţii voştri, risipind astfel un timp şi o energie care sunt
preţioase. A da drumul nevoii voastre de răzbunare este dificil, dar este o etapă
sănătoasă.
Celă lalt aspect al iertă rii nu îmi pare la fel de clar. Simţeam că exista nedreptate în a absolvi
necondiţionat pe cineva de faptele de care este vinovat, mai ales dacă a maltratat un copil
nevinovat. Pentru ce ar trebui „să iertaţi” un pă rinte care v-a terorizat şi maltratat, care a
fă cut din copilă ria voastră un infern? Cum aţi putea să ”uitaţi” că trebuia să vă întoarceţi
într-o casă sinistră şi să vă trataţi matern mama care era aproape totdeauna beată ? Şi ar
trebui neapă rat să „scuzaţi” un tată care v-a violat la vâ rsta de şapte ani?
Cu câ t mă gâ ndeam mai mult la aceasta, cu atâ t îmi dă deam seama că această absolvire era
în realitate o altă formă de refuz: „Dacă iert, am putea face ca şi cum ceea ce s-a întâ mplat
nu ar fi atâ t de grav.” Am ajuns să înţeleg că acest aspect al iertă rii împiedica de fapt pe
mulţi oameni să iasă din situaţia respectivă .
Capcana iertării
Unul din pericolele cele mai mari ale iertă rii, este acela că el diminuează capacitatea
voastră de a da drumul emoţiilor refulate. Cum să recunoaşteţi mâ nia voastră faţă de un
pă rinte pe care l-aţi iertat deja? Responsabilitatea nu poate merge decâ t în două direcţii:
spre exterior, spre persoanele care v-au fă cut ră u, sau spre interior, în voi înşivă . E nevoie
de un responsabil. Putem deci ierta pe pă rinţii noştri, pentru a ajunge, în schimb, să ne
detestăm pe noi înşine şi mai mult.
Am remarcat, de asemenea, că mulţi pacienţi se gră besc să ierte pentru a evita o mare parte
din durerosul travaliu al terapiei. Ei cred că iertarea le-ar furniza o scurtă tură spre starea
de mai bine. O mâ nă dintre ei iertau, abandonau terapia şi se pomeneau şi mai afundaţi în
depresie sau angoasă .
Mulţi dintre aceşti pacienţi se agă ţau de visele lor: „Tot ceea ce am de fă cut este să iert, şi
voi fi vindecat; mental, pentru mine, totul va merge bine, toată lumea va iubi pe toată
lumea şi vom fi în sfâ rşit fericiţi.” Dar ei vor descopereau foarte adesea că această
promisiune de iertare goală nu a avut alt efect decâ t pe acela al unei amare decepţii. Unii
dintre ei au simţit un acces de stare de bine, dar care nu a durat, pentru că nimic nu s-a
schimbat în realitate nici în modul lor de a se simţi, nici în raporturile cu familia lor.
Îmi amintesc de o şedinţă deosebit de emoţionantă cu o pacientă numită Stephanie a că rei
experienţă ilustrează câ teva probleme tipice ale iertă rii premature. Stephanie, 27 de ani,
era în momentul în care am întâ lnit-o o creştină deosebit de practicantă în sâ nul
comunită ţii
„Born-again Christian”. La vâ rsta de 11 ani, Stephanie fusese violată de că tre tată l ei vitreg.
El a continuat să abuzeze de ea pâ nă câ nd mama ei l-a dat afară din casă (din alte motive)
un an mai tâ rziu. În timpul urmă torilor patru ani, Stephanie a fost violentată de mai mulţi
dintre numeroşii amanţi ai mamei ei. Ea a plecat de acasă la 16 ani pentru a se prostitua.
Şapte ani mai tâ rziu, ea a fost bă tută de moarte de unul din clienţii ei. În cursul
convalescenţei ei, la spital, Stephanie a întâ lnit un infirmier care a convins-o să se ală ture
comunită ţii lui religioase. Câ ţiva ani mai tâ rziu, ea s-a că să torit şi a avut un fiu. Ea încerca
realmente să înceapă viaţa de la început. Dar, în pofida noii ei familii, şi a noii ei religii,
Stephanie era foarte nefericită . Ea a petrecut doi ani în terapie, dar nu reuşise să iasă dintr-
o depresie. Atunci a venit să mă vadă pe mine.
Am luat-o pe Stephanie într-unul din grupurile mele compuse din victime de incest. Cu
prilejul primei ei şedinţe, Stepahnie ne-a afirmat că ea a fă cut pace şi că l-a iertat pe tată l ei
vitreg şi pe mama sa care s-a ară tat atâ t de iresponsabilă şi atâ t de egoistă . Eu i-am spus că ,
dacă voia să iasă din depresie, va trebui probabil să -şi ia iertarea „înapoi” pentru un anumit
timp, pentru a intra în contact cu mâ nia ei. Ea a afirmat că ea crede profund în iertare, că ea
nu are nevoie să izbucnească în mâ nie pentru a se simţi mai bine. Un conflict destul de grav
s-a nă scut între noi, în parte pentru că ei îi ceream să facă ceva dureros, dar şi pentru că
convingerile ei religioase mergeau împotriva nevoilor ei psihologice.
Stephanie îşi fă cea travaliul ei psihologic în mod conştiincios, dar ea refuza să deschidă
vanele sentimentelor ei de furie. Totuşi, din ce în ce mai mult, ea izbucnea în mâ nie în locul
altora. De exemplu, într-o seară , ea l-a luat pe unul din membrii grupului în braţele ei,
spunâ ndu-i: „Tată l tă u a fost un monstru, îl ură sc!”
Câ teva să ptă mâ ni mai tâ rziu, proprie ei furie refulată a ieşit. Ea a urlat, a înjurat şi i-a
acuzat pe pă rinţii ei că i-au distrus copilă ria şi i-au mutilat viaţa de adult. A trebuit să o ţin
în braţele mele în timp ce plâ ngea în hohote. Am simţit cum corpul ei se destinde. Câ nd a
fost mai calmă , am tachinat-o puţin: „Iată un mod de a te comporta!” Nu voi uita niciodată
ră spunsul ei: „Presupun că Dumnezeu vrea ca eu să mă vindec mai mult decâ t vrea ca eu să
iert.” Acea seară a marcat o turnantă în viaţa ei.
Deveniţi adulţi, copiii pot ierta părinţilor lor toxici, dar este mai bine să o facă la
sfârşitul– nu la începutul – remanierii emoţionale a psihoterapiei. Aceste persoane au
nevoie să izbucnească în mâ nie apropo de ce li s-a întâ mplat. Ele au nevoie să plâ ngă
pentru faptul că nu au primit niciodată iubirea de care aveau nevoie de la pă rinţii lor. Ele au
nevoie să înceteze să se subestimeze sau să oculteze relele care li s-a fă cut. Prea adesea,
„Iartă şi uită ” înseamnă : „Fă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâ mplat.”
Cred, de asemenea, că iertarea nu este justificată decâ t atunci câ nd pă rinţii fac ceva pentru
a o merita. Pă rinţii cei mai toxici, cei mai deranjanţi, trebuie să recunoască ce s-a întâ mplat,
să -şi asume responsabilitatea şi să -şi arate dorinţa şi voinţa lor de a evolua. A ierta
unilateral pă rinţilor care continuă să vă maltrateze, care ignoră în mare partea realitatea
sentimentelor voastre, şi care continuă să vă încarce cu responsabilitatea faptelor lor rele,
înseamnă a risca compromiterea gravă a travaliului emoţional care trebuie să fie îndeplinit.
Dacă unul dintre pă rinţii voştri sau amâ ndoi sunt morţi, veţi trata sechelele din copilă ria
voastră iertâ ndu-vă vouă înşivă şi relaxâ nd influenţa pe care o aveau ei asupra stă rii
voastre emoţionale de bine.
La acest stadiu, mulţi se tem că neiertâ nd pă rinţilor lor, ră mâ n cu amă ră ciune şi mâ nie
pentru tot restul vieţii lor. Este exact contrariul. Ceea ce am constatat de-a lungul anilor,
este faptul că pacea minţii şi a emoţiilor se întâmplă atunci când ne sustragem
controlului părinţilor noştri toxici, fă ră a-i fi iertat neapă rat. Şi nu ne putem sustrage lor
decâ t după ce ne-am ocupat de propriile noastre sentimente intense de revoltă şi de
durere, şi după ce am pus responsabilităţile la locul lor, adică pe umerii lor.
A DEVENI ADULT
fuziunea pă rinţi toxici – copii victime în discuţie
Copiii părinţilor toxici au o asemenea nevoie de aprobare încât aceasta îi împiedică
să trăiască aşa cum vor. Este adevă rat că subzistă între majoritatea adulţilor şi pă rinţii lor
o anumită fuziune. Dacă sunt întrebaţi: „Sunteţi capabili să aveţi propriile voastre gâ nduri,
să întreprindeţi propriile voastre acţiuni, să simţiţi propriile voastre sentimente fă ră să
luaţi în considerare în nici un fel speranţele şi ambiţiile pă rinţilor voştri?”, puţini sunt cei
care ar putea să ră spunde printr-un „da” categoric. În fapt, într-o familie să nă toasă , o
anumită doză
de fuziune este benefică . Aceasta ajută la crearea sentimentelor de apartenenţă , de
comuniune familială . Cu toate acestea, chiar şi în familiile să nă toase, această influenţă
poate să meargă prea departe. Iar în familiile toxice, ea depă şeşte complet limitele juste.
Unii pacienţi se simt deranjaţi sau ofensaţi câ nd le sugerez posibilitatea unei legă turi
autodistructive cu pă rinţii lor. Şi totuşi acesta este un conflict curent. Puţini sunt indivizii
care au evoluat suficient pentru a fi complet responsabili de propria lor viaţă şi
complet degajaţi de nevoia de aprobare parentală. Majoritatea dintre noi au părăsit
casa din p.d.v. fizic, dar suntem puţini cei care am părăsit-o emoţional.
Există fundamental două feluri de fuziune. Prima constă în a ceda în continuu pă rinţilor
voştri pentru a-i linişti. Oricare ar fi nevoile voastre proprii, dorinţele voastre proprii,
nevoile şi dorinţele pă rinţilor voştri trec totdeauna pe primul loc.
A doua constă în a face exact contrariul. Puteţi fi, de asemenea, sub influenţa acestei
fuziuni atunci când urlaţi contra părinţilor voştri, când îi ameninţaţi sau când vă
detaşaţi complet de ei. În acest caz, oricâ t de contradictorie vă pare aceasta, pă rinţii voştri
pă strează un control enorm asupra modului în care vă simţiţi şi în care vă
comportaţi. Atât timp cât continuaţi să reacţionaţi atât de puternic contra lor, voi le
acordaţi puterea de a vă contraria, ceea ce le permite să vă controleze.
Este greu de determinat gradul de fuziune pe care aceşti adulţi îl tră iesc în fapt cu pă rinţii
lor, şi vom gă si mai departe o serie de sugestii care permit să sesiză m mai bine influenţa pe
care încă o au aceşti pă rinţi asupra planului de opinii, de sentimente şi de comportamente.
Utilizaţi-le ca revelatori pentru a face să apară convingerile, sentimentele şi
comportamentele care au tendinţa să vă nă pă dească , să vă intoxice.
Convingerile familiale fuzionale
Aşa cum am vă zut în cap. VIII, credinţele sunt atitudini, percepţii şi concepte profund
înră dă cinate, apropo de oameni, de relaţii şi de morală . Înainte de a întreprinde un demers
spre un progres sau o schimbare de viaţă , este esenţial să luă m cunoştinţă de conexiunile
care pot exista între credinţe eronate, sentimente negative şi comportamente
autodistructive.
De exemplu, o convingere ca aceasta: „Eu nu pot câ ştiga niciodată , pă rinţii mei sunt cei mai
puternici.”, prezintă mari riscuri de a face din voi o femeie sau un bă rbat descumpă nit,
temă tor, frustrat şi depă şit de evenimente. Încercâ nd să vă apă raţi contra acestor
sentimente, veţi fi înclinaţi să acceptaţi toate reproşurile, să cedaţi dorinţelor pă rinţilor
voştri şi, dacă vreţi să le evitaţi prezenţa, veţi avea tendinţa să fugiţi, să recurgeţi poate la
tot felul de subterfugii, ca drogul sau alcoolul.
A identifica unele din aceste convingeri care susţin sentimentele şi comportamentele
voastre este important aşadar şi, dacă unele din aceste fraze par să
corespundă cazului vostru, ele pot facilita o reală conştientizare. De exemplu, în ceea ce
priveşte relaţiile voastre cu pă rinţii voştri, voi credeţi poate că :
– Mie îmi revine să -i fac pe pă rinţii mei fericiţi.
– Mie îmi revine să -i fac pe pă rinţii mei mâ ndri.
– Eu sunt totul pentru pă rinţii mei.
– Pă rinţii mei nu ar putea supravieţui fă ră mine.
– Eu nu aş putea supravieţui fă ră pă rinţii mei.
– Dacă le-aş spune adevă rul pă rinţilor mei în legă tură cu divorţul meu (avortul,
homosexualitatea, ateismul logodnicei mele…), aceasta i-ar omorî.
– Dacă m-aş opune pă rinţilor mei, i-aş pierde pentru totdeauna.
– Dacă le-aş spune câ t m-au fă cut să sufă r, mă vor radia din existenţa lor.
– Eu nu trebuie nici să spun, nici să fac ceva ce i-ar putea face să sufere pe pă rinţii mei.
– Sentimentele pă rinţilor mei sunt mai importante decâ t ale mele.
– Nu merită să discut cu pă rinţii mei pentru că aceasta nu ne-ar duce nică ieri.
– Mă car dacă pă rinţii mei s-ar schimba, m-aş simţi mai bine în pielea mea.
– Trebuie să -mi ră scumpă r greşeala faţă de pă rinţii mei pentru ră utatea mea.
– Dacă aş putea mă car să -i fac să înţeleagă câ t ră u îmi fac, ştiu că ei ar acţiona altfel.
– Orice ar fi fă cut, ei sunt întotdeauna pă rinţii mei şi eu trebuie să -i cinstesc.
– Pă rinţii mei nu au nici un control asupra existenţei mele. Eu mă lupt neîncetat contra lor.
Dacă un anumit număr din aceste convingeri vă sunt familiare, relaţia voastră cu
părinţii voştri este încă fuzională. Oricât de greu de acceptat pare, toate aceste opinii
sunt autodistructive. Ele vă împiedică să fiţi o persoană distinctă şi independentă.
Ele agravează dependenţa şi vă deposedează de maturitatea voastră de adult. Mai
multe din aceste credinţe vă fac complet ră spunză tori de dispoziţia şi de starea de bine a
pă rinţilor voştri. Când părinţii toxici se simt rău, ei caută adesea să
le reproşeze altora, şi aceşti alţii sunt de obicei copiii lor. Dacă vi s-a inculcat credinţa
că sentimentele pă rinţilor voştri depind de voi, voi credeţi probabil şi că stă în puterea
voastră să -i „faceţi” – pe ei şi adesea pe toată lumea – fericiţi sau trişti.
Mulţi specialişti în comportamentul uman susţin că nu poate cineva să „facă ” să simtă ceva
pe altcineva – că fiecare persoană este total responsabilă de ceea ce „alege” să simtă . Nu
aşa am constatat eu în practica mea. Voi avem un efect asupra sentimentelor oamenilor de
care suntem legaţi. Dar a avea un efect nu este acelaşi lucru cu a fi responsabil de
sentimentele lui. După cum vouă vă incumbă să gă siţi modurile de a vă reconforta câ nd
cineva vă face ră u, tot aşa pă rinţilor voştri le incumbă să gă sească modurile lor proprii
pentru a se simţi mai bine câ nd cineva le face ră u.
De exemplu, dacă faceţi ceva care nu este nici brutal, nici abuziv, dar care totuşi îi
întristează pe mama sau pe tată l vostru – ca o că să torie pe care pă rinţii voştri o dezaprobă
sau o slujbă departe de ei -, lor le revine să gă sească mijloacele pentru a se simţi mai bine.
Voi aveţi pe deplin dreptate să spuneţi ceva de genul: „Sunt dezolat că eşti contrariat”, dar
nu vă revine vouă responsabilitatea de a vă schimba planurile în singurul scop de a menaja
sentimentele pă rinţilor voştri. Câ nd vă ignoraţi nevoile voastre pentru binele sentimentelor
mamei sau tată lui vostru, voi acţionaţi împotriva nu numai a intereselor voastre, ci şi ale
lor. Mâ nia şi resentimentul pe care îl simţiţi în mod inevitabil nu pot să nu aibă consecinţe
asupra relaţiilor voastre. Şi dacă eforturile voastre pentru a vă face pă rinţii fericiţi eşuează ,
vă veţi simţi vinovat şi incapabil.
Când vă fondaţi majoritatea deciziilor din viaţa voastră pe efectul pe care ele îl vor
avea asupra părinţilor voştri, voi renunţaţi la liberul vostru arbitru. Dacă
sentimentele lor trec pe primul loc, atunci ei sunt la comandă în viaţa voastră şi vă
împiedică să vă simţiţi un adevărat adult vizavi de părinţii voştri.
Anunțuri
Câ teodată , unii dintre vizitatorii tă i pot vedea un anunț publicitar aici Poți ascunde aceste
anunțuri în întregime prin actualizarea la unul din planurile noastre plă tite.
Document Outline
• PĂ RINŢI TOXICI- Cum sã scã pã m de sub influenţa lor