CRIZA FAMILIEI – CONSECINŢĂ A DEVALORIZĂRII MORAL-

SPIRITUALE A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Lect. univ. dr. Monica Moraru

Universitatea „Ovidius” Constanţa, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Familia este unicul loc în care legăturile de dragoste şi consangvinitate capătă o importanţă
primordială, în care ne formăm ca oameni prin valorile şi modelele transmise din generaţie în generaţie.
Totuşi, familia contemporană traversează o criză fără precedent, determinată de factori socio-
politici, culturali, economici, tehnologici, educaţionali, axiologici, religioşi etc. Divorţuri în creştere,
scăderea ratei natalităţii, creşterea numărului de familii monoparentale, agresivitate şi violenţă domestică,
tulburări de relaţionare şi comunicare, destabilizarea valorilor spirituale, moral-religioase, diminuarea
autocontrolului vieţii instinctuale, opţiunea în creştere a tinerilor pentru forme de convieţuire nelegiferate,
abandonul bătrânilor, dificultăţi materiale şi emoţionale ale familiei vârstnice sunt câteva din simptomele
crizei familiei contemporane. Încotro?
Şi totuşi, speranţa că familia va continua să existe în viitorul apropiat, în ciuda greutăţilor şi a
tulburărilor de astăzi, nu trebuie să moară. Pentru cei mai mulţi oameni, familia va fi singurul mod de a fi
fericiţi, singurul loc în care se vor simţi iubiţi, ocrotiţi şi valorizaţi! Cu o condiţie, promovarea
adevăratelor valori moral-spirituale: dragoste, căci dacă dragoste nu e, nimic nu e (Sf. Apostol Pavel),
fidelitate, sinceritate, credinţă, speranţă, optimism, bunătate etc.

Cuvinte cheie: familie, criză, societate, valori, părinţi, copii

Motto:
Iubirea îmbogăţeşte, pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, căci nu
dă şi nu primeşte nimic.
(Părintele Dumitru Stăniloaie)

Familia reprezintă una dintre construcţiile sociale cele mai vechi şi mai specifice în
asigurarea continuităţii şi afirmării speciei umane, „este o realitate vie, care fără a-şi pierde
sensul fundamental sacru, este supusă cu violenţă dezordinii cotidiene a profanului, traversând o
criză fără precedent...ÎNCOTRO? „(Mitrofan, Ciupercă, 2002).
Se aude şi se scrie des despre „moartea iminentă” a instituţiei familiei. Divorţuri pe bandă
rulantă, scăderea ratei natalităţii, creşterea numărului de familii monoparentale, agresivitate şi
violenţă domestică, diminuarea funcţiei educativ-valorice a familiei cu frecvente tulburări de
relaţionare şi comunicare dintre părinţi, dintre părinţi şi copii, destabilizarea valorilor spirituale,
moral-religioase, transmisibile de la o generaţie la alta de sute de ani, diminuarea autocontrolului
vieţii instinctuale, opţiunea în creştere a tinerilor pentru forme de convieţuire nelegiferate,
abandonul bătrânilor, dificultăţi materiale şi emoţionale ale familiei vârstnice sunt câteva din
simptomele crizei familiei contemporane.
Dar criza familiei nu este o descoperire a societăţii actuale. |Neascultarea primilor
oameni prilejuieşte imediat o criză a familiei, care se manifestă în legăturile perechii primordiale
şi, mai târziu, în prima crimă dintre primii doi fraţi” (Katsiaras, 2011).
Nemaitrăind în iubire, ne-am schimbat sistemul de valori. Cariera, imaginea, dorinţa
prosperităţii cu orice preţ, nevoia de adaptare la nou, mirajul modelelor extravagante, alienarea
spirituală au modificat fundamentul familiei, au distorsionat relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi
copii, dintre membrii comunităţii. „Familia a devenit o simplă coabitare accidentală a femeii şi
bărbatului, căminul devenind un adăpost al relaţiilor sexuale”, după cum intuia încă din 1940
Sorokin (apud Voinea, 1993). Acasă nu mai este acasă, ci un loc fără dialog, fără comuniune, dar
plin de obiecte.
Multe femei nu vor copii şi se dăruiesc exclusiv carierei, altele nu vor să se căsătorească
şi fac deseori un copil în afara căsătoriei (31% in Anglia). Independentă financiar, femeia
modernă îşi controlează fecunditatea, caută o mai mare libertate sexuală şi o mai mare satisfacţie
erotică. Numărul femeilor, ca si al bărbaţilor care au una sau mai multe legături extraconjugale a
crescut foarte mult în ultimii ani.
Paradoxal! Într-o lume marcată de umanism, de susţinerea drepturilor omului există o
atmosferă de suspiciune şi de frică, de ipocrizie şi de duritate, de împotrivire şi adversitate, de
justiţie şi justiţiarism, de competiţie şi confruntare, de dominare şi de stăpânire, de război şi
violenţă cu consecinţe grave asupra familiei.
„Oamenii îţi sunt suficienţi lor înşişi. Ei nu (mai) datorează nimic nimănui şi nu
aşteaptă nimic de la nimeni. Se obişnuiesc să se considere întotdeauna izolaţi şi îşi imaginează
cu uşurinţă că ţin în mâini întregul lor destin. Modernitatea ameninţă să îl închidă pe om în
singurătatea propriei sale inimi. (...). Îi uităm cu uşurinţă pe cei care ne-au precedat şi nu avem
nici o idee despre cei care ne vor urma” (Tocqueville, 1995).
Violenţa conjugală capătă dimensiuni înspăimântătoare, peste tot în lume. Nu diferă nici
în funcţie de ţară, nici de culoare, nici de cultură şi nici de suportul economic sau social, nici de
neam şi nici de religie. Sunt dese referirile la părăsirea copiilor de către parinţi şi invers, la
ignorarea nevoilor lor medicale, la lipsirea de cele necesare, la medicamente administrate eronat
cu bună ştiinţă, la situaţii de lipsire de libertate, la violenţă fizică şi emoţională etc.
Globalizarea şi societatea informaţională ne oferă multe, dar cresc sentimentul
singurătăţii, în special la cei care trăiesc în zone urbane mari, în care se află astăzi în jur de 70%
din populaţia lumii. Ca urmare, nu este de mirare că, în ciuda promovării libertăţii sexuale, foarte
mulţi tineri se simt singuri, prezintă probleme psiho-sociale (indiferenţă faţă de şcoală şi faţă de
profesie, indiferenţă relaţională, atracţie pentru alcool şi droguri) şi o mare paletă de
comportamente deviante.
„Noua dezordine amoroasă se naşte într-o lume ce nu mai este îndrăgostită, dar care este
influenţată de o serie de fenomene (revolta femeilor, a minorităţilor sexuale) ce au o mare
capacitate de perturbare în sfera socio-politică. Şi dacă dezordinea este o stare generală,
apariţia şi accentuarea acesteia în domeniul cuplului nu este decât o reflectare şi o consecinţă a
haosului în care se mişcă lumea contemporană” (Bruckner, Finkielkrant, 2005).
Lipsa dezideratelor şi a idealurilor sociale, ca urmare a închiderii în sine şi a
egocentrismului creează o senzaţie de pustiu sufletesc. „Chinul cel mai mare al omului este să
nu-l poată iubi pe celălalt şi să se îndoiască de dragostea celuilalt pentru el şi, mai rău, să se
îndoiască de dragostea lui Dumnezeu.( ...). Îndepărtarea şi însingurarea prilejuiesc tragedia
omului contemporan” (Arhim. Makarios Griniezakis, 2011).
Singurul loc în care omul mai simte o oarecare siguranţă este familia. Dar, „deşi cuplurile
păstrează nostalgia unei solidarităţi afective şi sociale definitive,visează şi acţionează în spiritul
păstrării unei disponibilităţi permanente” (Mitrofan, 1994).
Pe de altă parte, părinţii de astăzi, cu realizări profesionale deosebite, unii dintre ei, au
eşuat în temele mari ale vieţii. „Strigăte, certuri, răceală, nesiguranţă, frică, egoism, acreală,
iritabilitate, care toate converg în ură şi în răutate. O depărtare ca o prăpastie de mare, de vreme
ce unul doarme în salon şi celălalt în dormitor, înfăşuraţi în vinovăţii şi dorinţe. Şi copiii? Răniţi
în adânc, copiii care peste zi sparg vitrine, beau, se îmbată, se droghează, iar noaptea tremură şi
se tem de întuneric. Au nevoie de o luminiţă în cameră pentru a putea adormi, căci candela e
stinsă de multă vreme. Copii orfani, cu părinţi în viaţă. Bani care la început s-au cheltuit pe
petreceri, pe excursii, pe vacanţe, pe podoabe, se duc acum pe avocaţi şi pe judecăţi, pe pensii
alimentare – şi, lucrul cel mai trist, toate au pornit de la scena clasică copiată din filme: „Nu pot
trăi fără tine, te iubesc, viaţa mea...” (Arhim. Andreas Konakos, 2011).
Reuşeşte familia contemporană să răspundă nevoilor de dragoste şi încurajare ale
copiilor? Sau încercăm să plătim singurătatea lor, părăsirea pe care le-o oferim, cu daruri, cu
haine, cu şcoli scumpe, cu excursii, cu partiu-uri în centre moderne? „Mai târziu, îi vom certa că
sunt nemulţumiţi, că cer din ce în ce mai mult. Dar, cer din ce în ce mai mult, că poate vor reuşi
să acopere marele gol pe care l-am creat noi înlăuntrul lor. (...).Golul dinlăuntrul lor se face
golul dintre noi” (Vamvounakis, 2011).
Totuşi, în ciuda greutăţilor şi a tulburărilor de astăzi, rolul familiei în creşterea şi educaţia
copiilor este primordial. Valorile, aşteptările, modelele, motivaţiile, oportunităţile, încurajările,
comportamentele, recunoaşterea şi acceptarea, aprecierea sunt elemente pe care părinţii trebuie să
le exerseze şi să le ofere mai departe copiilor.
Pentru cei mai mulţi oameni, familia va fi singurul mod de a fi fericiţi într-o lume
nefericită, singurul loc în care se vor simti iubiţi, înţeleşi, ocrotiţi şi valorizaţi. Cu o condiţie,
promovarea adevăratelor valori moral-spirituale: dragoste, căci dacă dragoste nu e, nimic nu e
(Sf. Apostol Pavel), fidelitate, sinceritate, credinţă, speranţă, optimism, bunătate.
Funcţionalitatea familiei depinde, însă, şi de existenţa unor factori, precum: starea
generală a societăţii pe care, de altfel, o reflectă, regimul politic, nivelul de dezvoltare economică
şi tehnologică, nivelul general de instrucţie, educaţie şi civilizaţie, tradiţii, obiceiuri, norme
morale, valori religioase etc.
Speranţa că familia va continua să existe în viitorul apropiat nu trebuie să moară!

Referinţe bibliografice:

1. Bruckner, P., Finkielkrant, A. (2005). Noua dezordine amoroasă, Bucureşti:

Editura Trei.
2. Griniezakis, M. (Arhim.). (2011). Violenţa în familie. Consideraţie moral-
teologică, în Dimitra Gouti, Maria D. Kokkinou, „Criza familiei”, Bucureşti:
Editura Sophia.
3. Katsiaras, A. (2011). Familia în biserică, în Dimitra Gouti, Maria D.
Kokkinou, „Criza familiei”, Bucureşti: Editura Sophia.
4. Konakos, A. (Arhim.). (2011). Tată, eşti acasă?..., căci te sun şi nu răspunzi!,
în Dimitra Gouti, Maria D. Kokkinou, „Criza familiei”, Bucureşti: Editura
Sophia.
5. Mitrofan, I. (1994). Elemente de psihologie a cuplului, Bucureşti: Editura
Şansa.
6. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu, Bucureşti:
Editura SPER.
7. Tocqueville, A. (1995). Despre democraţie în America, Volumul II, Bucureşti:
Editura Humanitas.
8. Vamvounakis, M. (2011). Greutatea lucrurilor simple, în Dimitra Gouti,
Maria D. Kokkinou, „Criza familiei”, Bucureşti: Editura Sophia.
9. Voinea, M. (1993). Psihosociologia familiei, Bucureşti: T.U.B.