 Carl R. Rogers s-a născut la 8 ianuarie 1902 în Oak Park, o suburbie a oraşului Chicago.

 Tatăl său era un inginer de succes, iar mama era casnică şi o creştină devotată.
 Când Carl avea 12 ani, familia Rogers a hotărât să fugă de pericolele şi de tentaţiile vieţii de suburbie la o
fermă.
 Carl a studiat agricultura la Universitatea din Winsconsin, însă curând a început să se simtă mai atras de
lucrul cu oamenii.
 Iniţial, s-a gândit să se alăture clerului şi s-a înscris la Seminarul Teologic Prezbiterian din New York, dar
experienţele avute în cadrul acestei instituţii liberale i-au deschis orizontul spre psihoterapie.
 S-a transferat, la Institutul Pedagogic al universităţii Columbia, unde şi-a obţinut doctoratul în anul 1928.
 Primul loc de muncă al lui Rogers a fost la o clinică de psihiatrie a copilului în Rochester, unde a avut o
confruntare cu psihiatria ortodoxă.
 Rogers s-a mutat la Universitatea Chicago în 1945, unde a înfiinţat un centru de consiliere.
 În 1957, Rogers s-a alăturat Universităţii Wisconsin, pentru a coordona o cercetare asupra psihoterapiei şi
personalităţii.Întoarcerea în mediul universitar s-a dovedit a fi o încercare dificilă.
 Rogers a demisionat în anul 1963, pentru a se alătura Institutului de Ştiinţe Comportamentaliste din
California, unde s-a axat pe studiul umanist al relaţiilor interpersonale şi a fondat Centrul pentru Studierea
Persoanei.
 În relaţiile personale, Rogers a fost descris drept plin de compasiune, răbdător şi calm. El ţinea la oameni,
dar nu la instituţii şi punea la îndoială orice autoritate, inclusiv pe a sa.
 De-a lungul carierei sale, Rogers a alocat, în medie, 15-20 de ore pe săptămână practicării terapiei centrate
pe client.
 El a scris 10 cărţi şi numeroase articole, iar printre distincţiile primite de el se numără Premiul pentru
Contribuţii Ştiinţifice Remarcabile, acordat de Asociaţia Americană de Psihologie în 1956.
 Rogers respinge ideea unui psihoterapeut superior, atoatecunoscător, de care ,, pacientul” depinde în mod pasiv
pentru a primi interpretări perspicace.
 El subliniază faptul că numai noi putem cunoaşte şi alege propriile noastre direcţii în viaţă.
 Rogers şi-a numit iniţial abordarea ,,terapie centrată pe client”. Lărgindu-şi, apoi ideile, pentru a include arii
nonclinice, precum parentajul, educaţia şi relaţiile interrasiale, el a preferat mai târziu denumirea de teorie centrată
pe persoană.
Actualizarea
 Potrivit lui Rogers, noi suntem motivaţi de o singură forţă pozitivă: o tendinţă înnăscută de a dezvolta
potenţialităţile noastre sănătoase, constructive.
 Această tendinţă de actualizare cuprinde atât comportamentul îndreptat spre reducerea pulsiunii, cât şi pe cel
îndreptat spre augmentarea pulsiunii.
 Noi căutăm să reducem pulsiunile de foame, sete, sexualitate şi deprivare de oxigen, dar manifestăm şi un
comportament ce creşte tensiunea, caracterizat prin curiozitate, creativitate şi prin acceptarea unor experienţe de
învăţare dureroase pentru a deveni mai eficienţi şi mai independenţi.
 Rogers nu uită să observe şi disponibilitatea noastră către un comportament crud şi distructiv, însă o pune pe seama
forţelor exterioare.
Nevoia de apreciere pozitivă
 Cu toţii avem nevoie de căldură, respect şi acceptare din partea celorlalte persoane, în special a ,,celor apropiaţi”.
 Această nevoie de apreciere pozitivă este înăscută şi rămâne activă de-a lungul întregii noastre vieţi.
 Ea devine, însă şi parţial independentă de contactele concrete cu alţi oameni, generând o nevoie secundară, învăţată,
de autoapreciere pozitivă.
 Felul în care ajungem să ne privim pe noi înşine este puternic influenţat de ceea ce gândesc despre noi cei apropiaţi.
 Efortul de a satisface puternica nevoie de apreciere pozitivă reprezintă singurul impediment serios în calea tendinţei
de actualizare.
Finalismul
 Rogers acceptă ideea că evenimentele copilăriei joacă un rol important în formarea personalităţii adulte. Însă el
preferă să pună accentul asupra nevoilor actuale active şi asupra eforturilor de a realiza obiectivul actualizării.
 Teoria sa nu este cu adevărat holistă, întrucât el împărtăşeşte convingerea lui
Horney că suferim adesea conflicte intrapsihice dureroase.
,, Imensa dificultate cu care se confruntă oricine cercetează câtuşi de puţin dinamica
comportamentului uman... [este] aceea că persoanele se află adesea în război cu ele
însele, înstrăinate de propriile lor organisme” (Rogers, 1977, p.243).
Experienţa şi procesul de evaluare organismică
 Fiecare dintre noi există în centrul propriei sale lumi a experienţei interioare
(câmp experienţial, câmp fenomenal), un univers în veşnică schimbare.
 Experienţa cuprinde tot ceea ce este disponibil conştiinţei tale la un moment dat:
gânduri, emoţii, percepţii, inclusiv acelea care sunt ignorate temporar şi trebuinţe
care pot fi trecute cu vederea.
 Experienţa este doar într-o mică proporţie conştientă, în cea mai mare parte, ea
constă în stimuli şi evenimente pe care le percepem sub nivelul conştiinţei.
 Noi ne evaluăm experienţele formând şi testând ipoteze adecvate.
 Dacă percepi o pudră albă aflată într-un vas mic drept sare, o guşti şi descoperi că
este dulce, experienţa se va modifica rapid, indicându-ţi zahărul.
Procesul de evaluare organismică:

 Potrivit lui Rogers, nu avem nevoie să învăţăm ce este sau nu este de ajutor
pentru procesul de actualizare.
 Dintre aspectele în principal inconştiente ale experienţei face parte o
abilitate înnăscută de a aprecia pozitiv orice percepem ca având potenţial de
actualizare şi de a aprecia negativ ceea ce percepem ca neavând potenţial de
actualizare ( procesul de evaluare organismică). Astfel, bebeluşul
apreciază mâncarea atunci când îi este foame, dar resimte imediat un
dezgust faţă de ea atunci când este sătul şi se bucură de îmbrăţişare.
 Numai noi înşine (nu un părinte sau un psihoterapeut) putem identifica
adevăratele noastre valori organismice şi putem şti cum să ne actualizăm cel
mai bine potenţialităţile.
 Rogers consideră ,,conceptul de sine” ca fiind pe deplin conştient, având la bază argumente
mai curând practice decât teoretice. El susţine că o teorie a personalităţii trebuie testată cu
ajutorul cercetării empirice şi conceptul unui sine parţial inconştient ar provoca mari
dificultăţi din acest punct de vedere, întrucât nu poate fi definit operaţional.
Cum se manifestă conflictul între tendinţele de actualizare şi actualizarea sinelui:
 Pentru a actualiza adevăratele noastre potenţialităţi, trebuie să urmăm reperele interioare
oferite de procesul de evaluare organismică.
 Actualizarea sinelui este obţinută pe o altă cale: conceptul de sine trebuie să fie sprijinit de
aprecierea pozitivă a celor apropiaţi, aşa cum sunt părinţii.
 Dacă o fetiţă îşi exprimă ostilitatea faţă de fratele său, în mod ideal, mama ei ar trebui să
răspundă: ,, Pot să înţeleg satisfacţia pe care o simţi atunci când îl loveşti pe frăţiorul tău mai
mic... te iubesc şi îţi accept sentimentele. Dar accept şi propriile mele sentimente şi mă simt
foarte tristă atunci când fratele tău suferă... astfel încât nu îţi dau voie să-l loveşti. Atât
sentimentele tale, cât şi ale mele sunt importante şi amândouă suntem libere să le resimţim
[pe ale noastre]” ( Rogers, 1959,p. 225)
 Autoaprecierea pozitivă a fetiţei nu este ameninţată de acest răspuns, întrucât nu a fost
acuzată că are sentimente ruşinoase sau că este o ,, fată rea”. Astfel încât ea îşi va accepta
agresivitatea ca pe un aspect al propriului concept de sine, iar această imagine a ei va fi
consecventă cu experienţa sa şi cu procesul de evaluare organismică.
 Rogers nu afirmă că ar exista nişte stadii specifice de dezvoltare. În schimb, el
subliniază avantajul acceptării necondiţionate faţă de copil. Aceasta ar trebui să
înceapă imediat ce bebeluşul părăseşte pântecele matern, cu lumini blânde şi
mângâieri.
 În familia autoritară, părinţii iau fiecare decizie şi emit diverse comenzi. Copiii
recurg la strategii ocolitoare pentru a obţine o oarecare putere, precum
îmbufnări, rugăminţi, plângeri.
 Formarea unei familii centrate pe persoană nu este o sarcină uşoară, însă
Rogers este de părere că merită efortul. Ea le permite copiilor să crească într-un
mediu cu cât mai puţine condiţii de valorizare patogene şi le permite să-şi
urmeze propriul drum spre actualizare.