2023.09.15.

Despre Lacan

Jacques Lacan – 2005. Învățătura mea

https://drive.google.com/drive/folders/10HfaLabeI2nDoGYr2hP
8zgVklSi6m_pc?usp=drive_link

„...substanța este deja subiect, înainte să devină subiect...”

1
 Gerard Pommier – 2022. Aventura mea cu Lacan
https://drive.google.com/drive/folders/1eg58dg2cpCeIeHTBaMq
jWNXFxJEWxkZA?usp=drive_link

„...continui să navighez amintindu-mi de un stil, de o poezie, de

un gest mai degrabă decât de o gândire.”

2
 Catherine Millot – 2016. Viața cu Lacan
https://drive.google.com/drive/folders/1zcZ7AHPms3OjGGH9O
t5oILPXjdsjaSfj?usp=drive_link

„...mă simțeam transparentă pentru Lacan, convinsă că avea

despre mine o știință absolută.”

3
 1967. Loc, origine și final al învățăturii mele. Vinatier, Lyon
Așadar, „LOC”, trebuie prea bine să începi cu începutul... La
început nu este originea, este locul... Locul este un termen de care
mă servesc deseori pentru că în acel câmp apropo de care se ține
discursul meu există deseori referințe la loc... Pentru a te regăsi în
acel câmp convine să ai o topologie, o idee despre cum este
construit, suportul pe care tot asta se înscrie care este în cauză.
Așadar loc, asta poate avea un cu totul alt sens decât topologia în
sensul structurii în sfârșit de a ști dacă o suprafață este o sferă sau
este un inel. Nu este absolut deloc la fel ceea ce putem face cu
asta. Însă nu este vorba despre asta. Pur și simplu am ajuns la acest
loc care mă pune în postură de a preda, întrucât este vorba despre
învățătură...
Totul s-a făcut în jurul acestui fapt, că funcția psihanalistului nu
merge de la sine. Nu merge de la sine pentru ceea ce este a-i da
statutul său, obișnuințele sale, referințele sale și întocmai locul său
în lume.
Există locurile despre care am vorbit la început, locurile
topologice, locurile în ordinul esenței, există locul în lume. Asta
se obține din faptul busculadei în general. Asta lasă speranță în
sumă. Voi vedeți că toți în măsura în care aveți puțină șansă trebuie
să sfârșiți prin a ocupa un anumit loc. Asta nu merge mai departe...
Este ceva mai puțin ușor să vorbești fiecare a opta zi impunându-
ți ca disciplină să nu repeți cu adevărat niciodată același lucru...
Trebuie spus că despre psihanaliză toată lumea crede a avea acolo
deasupra o anumită idee, o idee suficientă. Nu mai există nici o
problemă, inconștientul, ei bine, este inconștientul, toată lumea
știe acum că există un inconștient. Nu mai există obiecții, nu mai
există obstacole...
4
Inconștientul ei bine iată, este admis și apoi multe lucruri încă pe
care le credem admise la pachet, în vrac, astfel încât toată lumea
crede că știe ce este psihanaliza. Agasantul este că sunt doar
psihanaliștii cei care nu o știu. Nu doar că n-o știu, dar până la un
anumit punct este absolut justificat să n-o știe, căci tocmai despre
asta este vorba. Dacă ar crede s-o știe, imediat așa, aceea ar fi grav
și apoi nu ar mai exista psihanaliză absolut deloc, întrucât în cele
din urmă toată lumea este de acord, este o afacere clasată. Pentru
psihanaliști, asta nu o poate fi...
Atât doar că iată, soarta a făcut că psihanaliștii au adoptat
întotdeauna o atitudine opusă. Ei nu spun absolut deloc că știu, dar
o lasă de înțeles, că ar ști un capăt, acolo deasupra motus, asta se
reglează între noi. Intrăm în acest câmp de știință printr-o
experiență unică care consistă pur și simplu în a se face
psihanalizat, după care putem vorbi. Putem vorbi, asta nu vrea să
spună că vorbim. Am putea. Am putea dacă am vrea și am vrea
prea bine dacă am vorbi cu oameni ca voi care știu, dar atunci la
ce bun? Așadar tăcem la fel de bine cu cei ce știu ca și cu cei care
nu știu; căci cei care nu știu nu pot să știe.
Totuși, această atitudine, chiar dacă în cele din urmă ea este
sustenabilă, dovada este că o ținem, nu este pe gustul întregii lumi.
...
Atunci când un lucru a fost spus și respus un anumit număr de ori,
asta trece în conștiința comună. Așa cum spunea Max Jacob și așa
cum eu m-am pliat reproducându-l la finalul uneia dintre Scrierile
mele: „Adevărul este întotdeauna nou” și pentru a fi adevărat
trebuie să fie nou.
...

5
Originea învățăturii mele, asta este foarte simplu, ea este acolo
dintotdeauna, întrucât timpul s-a născut cu ea, cu ceea despre ce
este vorba pentru că învățătura este pur și simplu limbajul, absolut
nimic altceva.
...
Pentru ce am introdus ceva distinct de ceea ce este psihismul –
funcția subiectului? Evident, nu pot să vă fac cu adevărat o teorie.
Vreau să vă arăt cum asta se atașează cu „subiectul” în funcția sa
în limbaj, adică o funcție dublă.
Există subiectul care este subiectul enunțatului. El nu este
întotdeauna subiectul enunțatului, nu toate enunțurile conțin „eu”;
nu vreau să spun întotdeauna „cel ce vorbește” chiar și când nu
există „eu”. Există un subiect al enunțări când spuneți „plouă”,
există de asemenea un subiect chiar și dacă nu mai este sesizabil
în frază. Tot asta permite să reprezinți multe lucruri. Subiectul
enunțatului evident este destul de ușor să-l reperezi. Această
desemnare „eu” vrea să spună cel ce este pe punctul de a vorbi
actualmente în momentul în care „eu” spun „eu”.
Subiectul care ne interesează, nu subiectul în calitatea în care face
discursul, ci în care este făcut de discurs și chiar făcut ca un
șobolan, acela este subiectul enunțării. Și aceea îmi permite să
avansez o formulă pe care v-o dau ca pe una dintre cele mai
primordiale – tot ceea ce gândesc să fac în această seară, este să
încerc să vă interesez puțin – o definiție a ceea ce numim element
în limbaj – întotdeauna am numit asta element, chiar și în greacă,
ceea ce stoicii au numit „semnificantul”. Enunț că ceea ce îl
distinge de semn este că „semnificantul este ceea ce reprezintă
subiectul pentru un alt semnificant”, nu pentru un alt subiect.