TREZIREA DIN VIS

Un dar al trăirii lucide

LEO HARTONG

Traducere din limba engleză: Damema Ro

1
Toată recunoştinţa mea următorilor:

o Alan Watts, pentru că mi-a arătat Calea Zen.

o Ramesh Balsekar, prin „Conştiinţa vorbeşte”.
o Wayne Liquorman pentru că l-a îndepărtat pe „eu” din înţelegere.
o Tony Parsons pentru că mi-a spus că „Asta este!”
o Nathan Gill care m-a învăţat să fiu clar.
o Jae pentru valoroasa colaborare.
o Chuck Hillig care mi-a dat inspiraţia pentru titlu,
o Şi UNICUL, ACELA care vorbeşte prin toţi şi prin fiecare.

„Spaţiu şi Timp! Văd că este adevărat ce doar bănuiam,

Ce bănuiam atunci când mergeam agale prin iarbă,
Ce bănuiam atunci când stam singur în pat,
Şi când mă plimbam pe plajă, sub stelele pălind spre zori.”
(Cântec pentru mine însumi, Walt Whitman, 1819-1892)

Cuprins
Prefaţă
1. Ce se întâmplă atunci când ajungi la marginea pământului?
2. Cine-i autorul?
3. Pe malul râului
4. Tot ce citeşti aici NU reprezintă Adevărul!
5. Nu te intimida!
6. Sfinţi, păcătoşi, căutători şi înţelepţi
7. Tu câştigi?
8. Noţiunea de „eu”
9. Duşmanul dinăuntrul nostru
10. Eu sunt...sau nu sunt?
11. Cine priveşte spectacolul?
12. Chichiţa
13. Nicio pretenţie, nicio vină, nicio glorie
14. A practica sau a nu practica
15. Acceptare, iubire necondiţionată, fericire şi toate celelalte
16. Ce putem spune despre corp?
17. Renunţând la fantomă
18. Orbit de lumină
19. Concepte şi metafore
20. Visul spaţiului şi visul timpului
21. Trezirea din vis
Posfaţă

Prefaţă
Cartea pe care ne-o prezintă aici Leo Hartong, „TREZIREA DIN VIS”, este scrisă cu o percepţie
extrem de clară, rar de găsit în noianul de percepţii de acest gen, percepţii ce intenţionează să exprime
înţelepciunea.
Cele mai populare învăţături despre iluminare se bazează pe o idee greşită, cum că ar exista cineva -
un individ separat - ce poate alege, prin strădanie şi purificare să atingă ceva numit iluminare. Se prea
poate ca această abordare orientată pe scop să fie una foarte ispititoare pentru mintea gurului, care, la
2
rândul lui, speră să rămână angajat în ceva prin complicarea confuziei. Din perspectiva non-dualistă, dar
aşa ceva nu-i deloc relevant, Leo Hartong ne vorbeşte aici foarte clar din punctul de vedere al non-
dualistului, dar în acelaşi timp şi frumos şi intransigent, conducându-ne pe noi, cititorii, spre înţelegerea
naturii noastre originale şi statornice.
Cartea începe foarte bine, cu o explicaţie clară a intenţiei autorului şi, de-a lungul ei, noi trăim
senzaţia citirii unei scrisori primite de la un prieten drag, care, într-un mod blând şi în acelaşi timp
oarecum pătimaş, doreşte să clarifice un subiect anume. Autorul ne transmite percepţia sa despre mister,
presărându-şi ideile cu citate adecvate, culese din toate timpurile.
În cuvinte simple, el ne arată că cea care dezvăluie miracolul deja existent este tocmai lipsa căutării;
cu toate că acest mister este simplu şi clar, el este imposibil de pus în cuvinte, iar explorarea pe care o
face Leo nu-i nimic altceva decât bucuria lui de a ni-l împărtăşi.
Tony Parsons

1. Ce se întâmplă atunci când ajungi la marginea pământului?

Există cumva vreo promisiune de trezire la ceea ce sunt eu cu adevărat? Există oare ceva din care pot
scăpa şi prin care să mi se îmbunătăţească viaţa? Mă va face ceva să mă simt mai bine şi să am un succes
mai mare? Pe scurt: ce mă va face să trăiesc o viaţă trează? Aceste întrebări par a fi toate perfect raţionale
şi ele apar deseori în timpul căutării.
Pentru mulţi oameni, motivaţia centrală ce-i face să investească din greu în această căutare este
speranţa pentru o viaţă mai bună. Totuşi, există ceva care împiedică aflarea unui răspuns direct la aceste
întrebări, răspuns care-şi află rădăcinile în perspectiva limitată pe care căutătorul vrea s-o depăşească.
Întrebările pot părea rezonabile, dar ele au, în mod intrinsec, un punct slab.
Lăsaţi-mă să vă dau un răspuns concret. Înainte de a şti că pământul este rotund, era perfect rezonabil
să te întrebi ce faci atunci când ajungi la marginea lui. Din perspectiva noastră uzuală, acum, întrebarea n-
are nicio noimă. Dacă te-ai întoarce însă în timp, n-ai putea să dai un răspuns simplu, ci ar trebui să
explici că pământul este rotund şi că nu e posibil să ajungi la marginea lui. Bineînţeles că acest răspuns s-
ar opune bunului simţ al celui care-a pus întrebarea şi care, arătând spre orizont, ar insista că se vede clar
locul în care pământul se sfârşeşte. Dacă i-am cere să-şi imagineze pământul din perspectiva unui
astronaut, atunci se prea poate ca el să evite abstracţia conceptuală a problemei, adică întrebarea: „Ce se
întâmplă atunci când te desprinzi de marginea pământului?” Acestea fiind zise, voi spune acum ce te va
duce la iluminare. Dacă la început întrebarea este una care te decepţionează, nu renunţa! Citeşte mai
departe şi vezi dacă dezamăgirea ta se transformă sau nu în claritate.
Carevasăzică, să mergem mai departe. Răspunsul pe care-l vei primi nu este deloc de neglijat,
deoarece iluminarea este înţelegerea faptului că nu există nimeni care să se ilumineze şi că senzaţia de
separare şi individualitate este doar o iluzie. Este foarte probabil ca acest răspuns să fie contrar
experienţei tale directe. Se prea poate ca tu să fi învăţat că eşti parte a unui proces în desfăşurare şi că în
acest proces va supravieţui cel mai competent, sau că trebuie ori să transmiţi mai departe, generaţiei
viitoare, genele tale, ori să mori. Se prea poate să crezi că arta de a trăi este o perfecţionare a ta şi a
împrejurărilor din viaţa ta. Dacă eşti sărman şi flămând, un acoperiş deasupra capului şi o lingură de
mâncare, pentru tine pot însemna ceva. Dacă eşti destul de norocos să trăieşti într-o situaţie în care
necesităţile de bază ale supravieţuirii tale sunt acoperite, atunci este foarte probabil că vei urmări fericirea
şi realizarea prin intermediul relaţiilor, a achiziţionării bunurilor materiale şi prin obţinerea unui statut
social.
Atunci când toate acestea nu-ţi mai sunt suficiente, poate vei deveni ceva ce se cunoaşte a fi un
căutător. El este cineva care simte că lumea aşa-zisă materială nu-ţi poate aduce o mulţumire adevărată şi
durabilă şi ca să afli pacea, iluminarea sau realizarea sinelui, există o dimensiune lăuntrică ce trebuie
explorată. În postura de căutător, se prea poate să încerci psihoterapia, renaşterea, păstrarea legăturii cu
copilul din tine, terapia regresiei în vieţile trecute, yoga, meditaţia transcedentală sau vreuna din tehnicile
considerate ca fiind aducătoare de fericire sau împlinire durabilă. Astfel de metode pot chiar da rezultate
şi tu le vei trăi ca pe o îmbunătăţirea a vieţii tale, dar cu toate acestea, se poate ca după o vreme să
constaţi că euforia care le-a însoţit s-a dus şi ajungi să-ţi dai seama că trăirile şi stările minţii sunt

3
întotdeauna vremelnice. După o astfel de recunoaştere, mulţi căutători iau în considerare aşa-numita
abordare non-duală a realizării sinelui, iluminarea.
Non-dualitatea este un termen general ce acoperă mai multe curente de gândire, din care cele mai
multe sunt răsăritene, termen ce indică spre singura sursă, cea care există mai înainte şi dincolo de toate
experienţele temporale şi de diversitatea aparentă. Citind unele texte care susţin non-dualitatea, ca de
pildă cele din Zen, Advaita, Taoism ori Dzochen, vei descoperi că realizarea sinelui nu-ţi promite nimic
altceva decât eliberarea din credinţa că există un sine separat sau ego. Asta-i tot! Dispariţia treptată a
iluziei dezvăluie simplu acest lucru aşa cum este el, adesea rezumat în expresia: „Înainte de iluminare
ciopleşti lemnul şi cari apa. După de iluminare ciopleşti lemnul şi cari apa.”
Egoul, care fireşte că nici nu vrea să audă că totul este o iluzie, poate pretinde că acceptă acest lucru
ca pe un concept, dar în mod invariabil el se opune realizării lui, insistând cu convingere că cioplitul
lemnului şi căratul apei „de după” sunt oarecum altfel faţă de cele „de dinainte”. „Acum, dacă în asta nu-i
nimic pentru mine, de ce să-mi mai bat capul? Dă-mi o motivaţie!” spune egoul. „Dă-mi ceva care să
merite să-mi pierd timpul ca să fac asta!”
Acest mod de gândire nu poate părea a fi în regulă, deoarece noi suntem condiţionaţi să căutăm un ţel
în orice întreprindem. Dictează logica care susţine că noi trebuie să câştigăm ceva, în loc să auzim că nu
existăm! Din acest punct de vedere, totul merge ba mai rău. Iluminarea nu doar ne arată că identitatea
separată este o iluzie, ci ea ne dezvăluie că la baza întregii creaţii stă lipsa de ţel. Pentru o minte orientată
pe un scop din viitor, toate acestea sună absurd; totuşi, vă voi spune fără niciun echivoc că întreaga
problemă a acestei manifestări nu-i nimic altceva decât această manifestare.
Înţelegerea acestui lucru se află departe de realitatea pustie imaginată de minte. Adevărul, adică acel
lucru care nu intră în uzanţa egoului, se referă la eliberarea de ego şi nu la libertatea egoului. Înţelegerea
finală nu este rezultatul căutării, ea se eliberează de căutare; ea nu se referă la împlinirea aşteptărilor, ci la
eliberarea de ele. Nu există recompense viitoare. Această claritate autentică se transformă în propria
recompensă, aşa cum spunea şi Hakuin, maestrul Zen:
„Acest pământ adevărat este pământul nuferilor puri, acest corp real este corpul lui Buddha.”
Nimic nu se schimbă, ci totul se descătuşează din forma conceptuală, la fel de bine ca şi persoana
care a încercat să-şi potrivească viaţa după un tipar. Se recunoaşte prospeţimea vieţii, se confirmă
prezenţa ei, se vede unitatea ei, dar de nimeni...ci pur şi simplu, există recunoaşterea, confirmarea şi
vederea.
Întregul text ce urmează îţi reaminteşte despre adevărata ta identitate. El nu se referă la metode ori la
vreo autoperfecţionare. El nu cuprinde sisteme în şapte paşi care să te ajute să devii mai relaxat, mai
iubitor ori mai realizat. Dacă tu cauţi asta, există o grămadă de cărţi şi de oameni care-ţi vor da
informaţiile de care ai nevoie.
Dacă vrei adevărul, trebuie să priveşti dincolo de conceptele egoului şi ale autoperfecţionării şi
dincolo de stările minţii care-ţi plac să le obţii. Această carte va explora - şi va încerca să străpungă -
convingerea că tu eşti o entitate separată; ea doreşte să arate spre sursa fără de sursă, cea din care apare
totul şi-ţi cere să-ţi aminteşti că această sursă eşti chiar tu.
De îndată ce se recunoaşte acest lucru şi este limpede ce eşti tu cu adevărat, vei înţelege că totul este
exact aşa cum trebuie să fie. Nu se va potrivi ca prin farmec totul, ci totul este deja potrivit şi întotdeauna
la locul lui.
Nu-i vorba de niciun progres treptat spre un ţel viitor, ci despre o trezire radicală la ceea ce există. Nu
trebuie îndeplinită nicio condiţie pentru a clarifica asta. Realizarea de sine poate avea loc oricând şi
pentru oricine. Pot exista personaje capricioase, nerespectoase, irascibile, care ştiu cu siguranţă cine sunt
ei cu adevărat şi oameni prietenoşi, fericiţi, distinşi, care nici măcar nu s-au gândit vreodată la aşa-zisa
iluminare. Calmul, prietenia şi fericirea pot sau nu pot fi ori deveni partea experienţei noastre cotidiene ca
o consecinţă a trezirii, dar în acelaşi timp va deveni vădit faptul că această claritate nu se referă la a avea
tot timpul o bună dispoziţie. Nu-i nevoie să faci ceva anume ca să „fii gata” pentru asta. Se va petrece de
la sine şi se va da la iveală faptul că Trezirea este şi a fost mereu prezentă în totalitate. Ea va străluci
atunci când luminează şi va atrage atenţia de la conţinutul Conştienţei la Conştienţa Pură. Această
Conştienţă Pură este ceea ce eşti tu cu adevărat. Atunci când te gândeşti că nu eşti asta, acest gând este
parte a conţinutului temporal al Conştienţei şi nu se îndreaptă spre Conştienţa în sine. Permite-ţi doar să
fii, dă-ţi voie să fii sus ori jos, beat mort sau nebun. Observă procesul şi nu te lăsa prins în conţinut.
Cunoaşte-te ca întindere nemărginită a Conştienţei Pure în care drama vieţii doar se iveşte.
4
 Pentru mine, această înţelegere a marcat sfârşitul căutării şi m-a eliberat de greutatea pe care mi-o
dădea încercarea de a-mi controla viaţa şi de a mă perfecţiona mereu. Nu m-a făcut liber, însă mi-a arătat
că eu sunt însăşi libertatea. Nu mi-a dat nimic, dar l-am dus departe pe „eu”. Ceea ce sunt eu cu adevărat
este ceea ce-am fost dintotdeauna: Conştienţa Pură. Asta-i adevărat pentru tine, pentru pisică, carte şi
orice altceva! Minţii îi apar ca fiind obiecte separate, dar în realitate totul emană din aceeaşi esenţă.
Faptul că tu vezi sau nu asta, nu schimbă cu nimic situaţia. Pur şi simplu, totu-i aşa cum este, mult mai
puţin şi infinit mai mult decât am anticipat eu că este.

2. Cine-i autorul?

Oamenii din jurul meu au cerut, într-un mod drăguţ dar şi oarecum insistent, să includ în carte câte
ceva din istoria mea personală. Într-un fel m-am opus acestor presiuni, deoarece confirmarea unei istorii
personale este - aşa cum se va vedea puţin mai încolo - contradictorie cu ceea ce conţine cartea. În plus,
eu deja inclusesem în carte o descriere a „trezirii mele” în capitolul „Orbit de lumină”. Totuşi, soţia mea
mi-a arătat că este mult mai bine să ilustrez ceea ce scrisesem în acel capitol, decât să fac o introducere
despre mine şi despre ce credeam eu a fi odată şi, ca de obicei, ea a avut dreptate.
Din locul în care stau pe scaun, pot trasa înapoia mea câteva linii în spaţiu şi timp şi să descriu
diferite „istorii” ale acestui individ aparent. Toate sunt şi adevărate şi neadevărate în acelaşi timp; toate
sunt subiective şi incomplete. Acum că am început s-o fac, voi încerca să vă dau câteva informaţii de bază
şi să le păstrez ca fiind relevante pentru rolul meu de autor al acestui text, cu toate că unele sunt
contradictorii cu subiectul cărţii. Vă rog să reţineţi în mintea voastră acest paradox atunci când citiţi
descrierea liniară a evenimentelor non-liniare trăite de această fiinţă umană.
Totuşi, mai întâi aş vrea să vă împărtăşesc ceva din înţelepciunea savantului şi filozofului irlandez
care şi-a publicat opera sub pseudonimul Wei Wu Wei (1895-1986), deşi cu siguranţă că el n-ar fi pretins
nicicând că „el” a fost cel care a scris asta:
„Tom, Dick şi Harry, cred că ei au scris cărţile pe care le-au semnat (ori au pictat tablourile,
au compus muzica sau au construit bisericile), însă ei exagerează. A fost un stilou care a făcut-o
sau un alt instrument. Au ţinut ei în mână stiloul? Da, însă mâna care a ţinut stiloul a fost tot un
instrument, la fel ca şi creierul care a controlat mâna. Ei au fost intermediari, doar instrumente,
aparate. Chiar şi cele mai bune aparate n-au nevoie de vreun nume personal ca Tom, Dick ori
Harry.
Dacă constructorii anonimi ai Taj Mahalului, ai Chartres-ului, ai Rheims-ului, a sute de
simfonii ştiau asta şi au evitat greşeala de a-şi atribui propriului lor ego operele create prin
instrumentalitate, nu se poate ca şi vreun carneţel efemer pentru noţiuni metafizice s-o ştie,
oare?”
M-am născut în octombrie 1948 într-o familie săracă din Amsterdam. De la o vârstă fragedă am fost
familiarizat cu ideea că viaţa are o dimensiune spirituală, deşi în mod obişnuit eu nu făceam vreo
deosebire între spiritual şi non-spiritual. Vindecătorii psihici şi clarvăzătorii erau parte din mulţimea cu
care se înconjura familia mea. Existau şedinţe de spiritism şi divinaţie prin care ei încercau să intre în
legătură cu „lumea cealaltă”.
Unele amintiri foarte timpurii despre experienţele „spirituale” vin din vremea când eram destul de
mic ca să fiu pus în pat atunci când încă mai era lumină afară. Se trăgeau perdelele şi un desen cu
trandafiri de argint pe un fundal cărămiziu permitea luminii să intre în dormitor, dând impresia că pe
perete dansau nişte creaturi. Câteodată, stăteam treaz şi mă gândeam că între mine şi tavan nu există
nimic; apoi, încercam să-mi închipui ce-ar fi fost dacă n-ar fi existat plafonul şi aş fi putut vedea nimicul
neîntrerupt. Curând am constatat că acest mic joc bizar mă aducea într-o stare aparte. Pe măsură ce mintea
mea capitula şi mai adânc în imposibilitatea de a-şi imagina „nimicul”, mă învăluia o senzaţie ciudată şi
în acelaşi timp plăcută. Ziua, atunci când mergeam în parc, încercam să ajung la acel „nimic”, stând întins
pe spate şi privind fix cerul. Mereu, prin intermediul a ceva - o pasăre, un nor sau iarbă - intram în câmpul
meu cu viziuni. Când închideam ochii, treaba nu mergea deoarece imaginile se învârteau părând să
danseze pe retină şi la un moment dat trebuia să pun capăt jocului.

5
 Cam pe la vârsta de 8 ani, părinţii mei au divorţat, iar eu, împreună cu cei doi fraţi mai mici am
rămas cu mama. Pe vremea aceea, în Olanda, nu era tocmai în regulă ca o femeie să n-aibă bărbat. Unii
oameni au încercat să ne ajute, dar mulţi alţii - vecini, profesori şi angajaţi civili din cadrul serviciului de
securitate socială- ne făceau să ne simţim de parcă am fi fost condamnaţi. Pentru mama era greu să
crească trei băieţi, dar ea a făcut tot ce-a putut ca să fie bine, în timp ce tata ezita să intervină.
La un anumit moment, ne-am convertit la catolicism, ca să fim ajutaţi de biserică, dar şi pentru o
alinare duhovnicească. Atunci a avut loc prima mea întâlnire cu religia şi am privit-o foarte critic. Uram
să merg la biserică şi eram intrigat de învăţăturile religioase pe care le primeam la noua şcoală catolică.
Istoriile din Biblie păreau a fi nesfârşite dar şi fascinante; iar după puţin timp am observat că întrebările
mele iscoditoare nu erau mereu apreciate. Cu cine s-au căsătorit copiii lui Adam şi ai Evei? Dacă
Dumnezeu este bun, de ce există atât de multă nedreptate? Cum ar putea un Dumnezeu al iubirii să
distrugă oraşe întregi doar fiindcă oamenii de acolo nu trăiau conform poruncilor lui? Şi de ce Dumnezeu
trimite în iad oameni ca să ardă veşnic? Uneori mi se spunea că anumite poveşti biblice erau simbolice,
alteori se insista că Biblia trebuie luată cuvânt cu cuvânt.
Un alt mister era mâncatul peştelui în ziua de vineri, el fiind considerat de post, câtă vreme, evident,
asta era o desfătare. Prânzul de vineri, servit cu vin alb, era un deliciu săptămânal pentru preoţii din
parohia noastră.
Învăţasem că în ochii lui Dumnezeu toţi oamenii erau egali, dar bogaţilor li se rezervaseră la biserică
locuri în primele rânduri, cu perne moi pe care să îngenuncheze. Totul părea confuz şi era limpede că
pentru mine existau mai multe întrebări decât răspunsuri. Presupun că mie mi-a fost mai greu de acceptat
ce mi se spunea, deaorece fusesem introdus în credinţă la o vârstă mai târzie decât ceilalţi copii. Asta m-a
făcut să devin un căutător, o persoană neîncrezătoare din punct de vedere spiritual.
Chiar şi atunci, credeam că trebuie să existe ceva mai mult decât ce se vede. Credeam în Dumnezeu,
dar nu puteam accepta ce mi se spunea despre el. Cam pe la 12 ani, am dat peste un anunţ referitor la un
curs prin corespondenţă, curs de Raja Yoga. Am insistat pe lângă mama să mă înscrie şi am început să
primim în mod regulat lecţiile prin poştă. Profesorul era specializat în studii orientale. Cu toate că multe
din lecţii erau dincolo de nivelul meu de înţelegere, ceva mă făcea să continui. Învăţasem lucruri noi
despre Dumnezeu, sine şi viaţa ca un întreg - idei şi cuvinte - şi toate astea îmi sunau mult mai adevărate
decât cele ce mi se spuneau la şcoală.
Când am mai crescut puţin, a sosit vremea să aleg între a avea o slujbă sau de a-mi continua şcoala.
Nu părea să mă atragă niciuna din cele două variante. Aş fi vrut să desenez sau să pictez, ori să am o viaţă
aventuroasă cu explorări şi călătorii. Era perioada anilor 1960 şi atunci învăţasem să fumez haşiş. Încă
eram minor, iar autorităţile care erau cu ochii pe copiii cu părinţi divorţaţi, au hotărât că ar fi bine să mă
trimită într-un loc special pentru copiii cu probleme. Sunt sigur că mi se dorea binele, dar la acea vreme
nu vedeam chiar aşa situaţia.
Am fost internat împreună cu alţi copii cu probleme grave, ca de pildă furturi de maşini, tâlhărie şi
răpire. Mi s-a spus că pentru mine este ceva preventiv, în timp ce pentru cei mai mulţi era o pedeapsă. N-
am văzut nico dreptatea în asta şi am evadat de acolo împreună cu unul din „copiii pedepsiţi”, care la
vârsta lui fragedă era un supravieţuitor isteţ - ştia să deschidă un seif - aşa că şi eu la rândul meu i-am fost
un elev iscusit.
Mă trezisem trăind pe străzi. Făceam autostopul prin Europa şi învăţasem totul despre drogurile cele
mai puternice. În cele din urmă, psihotropele, mai ales LSD-urile, m-au scos din dependenţă şi m-au adus
într-o stare mai echilibrată.
Am devenit un hippy macrobiotic, m-am însurat şi am avut primul copil, pe Leela. M-a reîntors la
lectură şi la meditaţie şi mi-am făcut plăcerea de a studia toate lucrurile mistice. Ca şi alţi oameni din
generaţia mea, am făcut o călătorie în India. De-a lungul drumului am cunoscut noi culturi, am avut timp
să citesc, să petrec şi să fac yoga, dar cu toate acestea, trebuie să spun că practicile spirituale nu mă
interesau cu adevărat. N-am avut un maestru anume. Lumina călăuzitoare şi principala inspiraţie s-au tras
din cărţile lui Alan Watts; maestrul meu adevărat a fost viaţa şi cu toate că acest lucru a fost potrivit
pentru dezvăluirea căutării mele, deseori n-am socotit că a fost chiar aşa.
Privind retrospectiv, acum pot vedea cum în momente magice am simţit o străfulgerare a acestei
prezenţe vii ce apărea deschisă şi în acelaşi timp închisă în absolut tot. Din acest motiv, unii oameni,
inclusiv Wei Wu Wei şi Tony Parsons se referă la ea ca la „secretul deschis”.
De-a lungul acestei călătorii au existat aşa-numitele experienţe mistice sau de vârf, dar în final, tot ce
pot spune este că a existat durere şi plăcere, pierdere şi câştig, vremuri de sărăcie şi de prosperitate,

6
petreceri şi închisori, spitale şi sănătate. Au existat clipe de disperare pe ţărmul nisipos al mării şi clipe de
mare libertate în celule întunecoase cu gratii de fier.
În şi prin toate acestea, căutarea a continuat, dar privind înapoi, ei nu i se poate atribui nimic ca sens
ori funcţionare care să conducă la trezire, în afară de cazul în care considerăm că renunţarea la căutare
este o urmare a acestei căutări. Căutarea a constat în dobândirea informaţiilor şi a experienţelor, în timp
ce trezirea a fost şi este dezvăluită în renunţarea la concepte şi aşteptări. Această renunţare are loc de la
sine şi ea nu este un act de voinţă. În acest proces, presupusa istorie a individului a fost eliminată chiar
dacă vă spun că n-a mai rămas nimic care să pretindă recompensa iluminării sau a dreptului de autor al
acestui text. Se prea poate să înţelegeţi ce înseamnă acest act de renunţare, dacă nu, este posibil să vă
lămuriţi citind această carte.

3. Pe malul râului

„Maestre! Cum pot ajunge pe partea cealaltă?”

„Tu EŞTI pe partea cealaltă!”

Şi tu te afli deja pe partea cealaltă. Iluminarea sau realizarea de Sine nu este ceva ce există doar
pentru câţiva. Această carte susţine că ea este natura ta adevărată, chiar aici şi chiar acum. Deşi este o
idee bună să citeşti cartea de la început, vă spun că aici nu-i vorba despre un manual care te învaţă în mod
liniar cum să devii iluminat şi nici cum să te autoperfecţionezi ori să dobândeşti cunoaşterea. Cartea se
referă la paradoxul aducerii aminte a ceea ce n-a fost nicicând uitat, adică la cine eşti şi ce eşti tu cu
adevărat şi nu ce-ar trebui sau nu să fii. Ai putea crede că-i o ţesătură în care cuvintele se urzesc în
concepte care arată spre ceva ce străluceşte de dincolo de tărâmul gândirii conceptuale.
Tot ce spune această carte este: „Asta este! Tu eşti Asta!” şi asta-i tot. Este grozav dacă îţi ajunge s-o
citeşti o singură dată, dar dacă eşti un căutător, ori pur şi simplu un îndrăgostit de subiect, poţi folosi
textul ca să cercetezi acest mesaj prin intermediul unor astfel de idei şi concepte precum iluminarea,
egoul, intelectul, corpul, moartea, practicile spirituale, poziţia învăţătorilor şi identitatea ta de căutător.
Rândurile ce urmează vorbesc despre surpriza de a re-cunoaşte misterul identităţii noastre reale colective
şi despre re-amintirea comorii ce sălăşluieşte în lăuntrul nostru. Nu intenţionez să convertesc ori să
înlocuiesc vechile concepte şi credinţe cu altele noi. Nu-i vorba despre ceva ce am sau ştiu numai eu şi
voi nu, ci despre Pura Conştienţă, care este tot ce există. Acest lucru este adevărat, şi chiar dacă este
recunoscut sau nu, fie că există o căutare vizibilă a iluminării sau nu, tu eşti ASTA.
Textul de faţă poate fi folosit ca un mic „bobârnac” care dacă-i dat la momentul potrivit, el poate
declanşa trezirea, aşa cum un mic bulgăre de zăpadă poate declanşa o avalanşă. Pentru a ilustra acest
lucru, am inserat în continuare o istorioară nostimă foarte sugestivă:

„O tipografie avea o presă uriaşă, esenţială pentru afacere. Într-o dimineaţă, după ani şi ani
în care lucrase foarte bine, maşina n-a mai vrut să pornească. Tehnicienii s-au străduit din
răsputeri s-o repună în funcţiune, dar degeaba; în cele din urmă au renunţat şi au contactat un
expert care locuia în partea opusă a ţării. Omul sosi în seara următoare, dar era mult prea târziu
ca să se mai apuce de treabă, aşa că se duse la hotel.
A doua zi, dimineaţa, primul lucru pe care-l făcu a fost să-şi ia trusa de scule şi să se ducă la
tipografie, unde i se arătă maşina tăcută. Se învârti în jurul ei, îi făcu câteva teste şi nu găsi nimic
în neregulă, cu excepţia faptului că vibraţiile pe care le generase în ani de funcţionare o făcuseră
să-şi reducă din înălţime, lucru ce-o împiedicase să mai pornească. A făcut câteva măsurători, a
luat din trusă o pană şi a pus-o între podea şi piciorul presei. A dat apoi uşurel cu ciocanul de
câteva ori peste pană şi, brusc, maşina s-a trezit la viaţă. Firma a fost încântată de rezultatul
rapid, dar consideră că nota de plată de 2700 de dolari era una uriaşă. Când i s-a cerut
meşterului s-o detalieze, acesta a spus:
450 dolari - biletul de avion
150 dolari - cazarea şi masa la hotel
90 dolari - timpul alocat
10 dolari - pana
7
 2000 dolari – pentru cunoaşterea locului şi modului de aplicare al penei”.
Cartea de faţă poate fi o astfel de pană. Nu-i nevoie să se repare nimic. Tu eşti întreg aşa cum eşti.
(Re)-activarea acestei înţelegeri depinde, pur şi simplu, de momentul potrivit pentru a te aduce la „nivel”
cu tine însuţi. În Orient, se spune că atunci când discipolul este pregătit, maestrul apare. Asta nu înseamnă
că într-o frumoasă dimineaţă va suna clopoţelul de la uşa ta şi în faţa ei va sta un înţelept care-ţi va spune:
„Bună dimineaţa, dragul meu căutător al adevărului. Mi s-a adus în atenţie faptul că tu ai ajuns în punctul
în care eşti gata să primeşti RĂSPUNSUL, aşa că eu mă aflu aici tocmai ca să ţi-l ofer!”
Ce vrea să însemne asta este că invitaţia de a înţelege cine eşti tu cu adevărat este mereu chiar aici.
Cel ce în tradiţiile orientale e numit guru, oferă invitaţia. Guru poate apărea ca o persoană, dar el nu-i o
persoană ci mai degrabă o manifestare a energiei însufleţitoare care apare în tot şi ca tot. Este însăşi viaţa.
„Este conştiinţa lăuntrică prin care-şi dezvăluie fără încetare existenţa. Această instrucţie
continuă firesc şi mereu în toată lume.”
(Sri Ramana Maharshi)

Atâta vreme cât privim prin ochelarii care ne deformează nevoile şi părerile personale, trecem cu
vederea această invitaţie care-i prezentă mereu. Datele pe care le selectăm din totalitatea experienţei sunt
filtrate mai întâi pentru relevanţa lor în materie de supravieţuire, dorinţe şi necesităţi imediate. Printre
altele, noi căutăm hrană, parteneri sexuali, statut social şi securitate. Toate acestea împart stimulii noştri
senzoriali de intrare în două categorii fundamentale: date utilizabile şi date neutilizabile. Prima categorie
este admisă în cartierul general - ca să spunem aşa - în timp ce marea majoritate de semnale este ignorată.
Acest mod de a conduce informaţiile poate fi o strategie de supravieţuire extrem de eficientă, dar preţul
plătit pentru asta este o percepţie şi o senzaţie limitată.
Noi folosim acest sistem de date chiar pentru a ne îndeplini necesităţile concrete şi materiale şi astfel
ne susţinem nevoile egoului nostru care sunt mult mai abstracte, căutând confirmare pentru părerile şi
convingerile noastre. Examinăm un curent continuu de informaţii pentru orice ne foloseşte necesităţilor
ori pentru a avea confirmarea faptului că ceea ce acceptăm este adevărat sau nu. Această percepţie
selectivă operează la toate nivelele, de la cele mai puţin evidente până la cele mai vizibile. Iată un
exemplu: tocmai ţi-ai cumpărat o maşină Volswagen, noul model, şi dintr-odată vezi peste tot aceeaşi
maşină. Dacă eşti îndrăgostit de cineva, tu poţi fi orb la cusururile persoanei respective; în timp ce eşti
prejudiciat de un anume grup radicalist, vei avea tendinţa să treci cu vederea ori să nu ţii cont de acţiunile
pozitive şi de caracterul membrilor grupului, datorită părerii pe care tu o ai despre grup în ansamblul lui.
Desigur că maşinile din acel model au fost tot timpul acolo; iubita este la fel de perfectă ori imperfectă ca
oricine altcineva; toate rasele au oameni care sunt unii drăguţi, alţii cruzi, unii înţelepţi, alţii proşti. Ceea
ce vezi se referă la o arie largă şi este analizat de „comitetul dinăuntrul tău” şi se aseamănă cu povestioara
sufistă de mai jos:
„La intrarea într-o ţară nouă, un călător observă un bătrân stând sub un copac. Se apropie de el şi-l
întreabă despre oamenii din acel ţinut. Bătrânul îi răspunde, întrebându-l:
-Cum sunt oamenii din ţara ta?
-Oh, răspunse călătorul, ei sunt prietenoşi, primitori şi veseli.
-Ei bine, spuse bătrânul, vei descoperi că oamenii din ţara mea sunt la fel ca şi cei din ţara ta.
După câteva zile, la bătrânul de sub copac veni un alt călător care-i puse aceeaşi întrebare. Omul îi
răspunse la fel. Călătorul zise:
-Ai mei sunt mereu grăbiţi, au foarte puţin timp unii pentru alţii şi principala lor grijă este cum
să facă cât mai mulţi bani.
Bătrânul se ridică de sub copac şi-i spuse:
-Vei descoperi că oamenii din ţara mea sunt la fel cu cei din ţara ta.”

Când, la un moment dat, există o abandonare spontană a nevoilor personale, a preferinţelor,

dorinţelor, părerilor şi convingerilor şi anume că ele funcţionează ca „filtru al realităţii”, realizarea
adevăratei tale identităţi se poate naşte de la sine. Atunci când acest lucru are loc, nu va mai exista nicio
întrebare. Tu vezi că totul este răspunsul, adică guru este şi a fost mereu prezent în întregime; el se
manifestă ca persoană, voce interioară ori întâmplare ce declanşează această abandonare. Când invitaţia
se extinde, ea funcţionează ca fiind guru; poate fi tăcerea unui înţelept sau cuvintele unui negustor.

8
Abandonarea poate apărea prin intermediul agoniei sau a extazului, poate veni printr-un măr care-ţi cade
în cap ori prin surâsul unui copil sau atunci când te plimbi la asfinţit pe plajă ori când îţi arzi degetele pe
cuptor. Senzaţia de separaţie se poate evapora în orice moment şi va dezvălui unitatea dincolo de toată
dualitatea. Este aşa cum spunea un maestru:
„Atunci când am auzit clopoţelul de la uşa templului, brusc mi-am dat seama că nu există niciun
clopoţel şi nici eu, ci doar sunetul.”
În final, important este că nu există răspunsuri, exceptându-le pe cele care eşti gata să ţi le dai ţie
însuţi. Dacă această carte rezonează cu tine astfel încât să te conducă spre intuiţie, acest lucru va avea loc
prin graţie şi nu prin calitatea scriitorului sau a cititorului. De fapt, aşa cum am mai spus mai devreme,
acest text va încerca să arate că nu există nici cititor şi nici autor. Aceste cuvinte nu sunt nimic altceva
decât un drăguţ apel făcut dinspre tine înspre tine şi anume că tu eşti deja trezit.

4. Tot ce citeşti aici NU reprezintă Adevărul!

Învăţăturile Tao Te Ching încep astfel: „Tao care este vorbit nu-i adevăratul Tao.” Aici ne putem
aştepta ca Lao Tsu să-şi fi aruncat pana şi papirusul în vânt, dar în loc să facă asta, el continuă să-şi
expună ideile în 81 de capitole ale învăţăturii Tao ce nu poate fi vorbită.
În ţara mea există un proverb ce poate explica zicala de mai sus. „Gura n-are altă alegere decât să
vorbească despre acel lucru care umple inima.” Să comparăm acest proverb cu un om îndrăgostit care nu
poate înceta să vorbească despre fiinţa iubită; intenţia lui nu-i să-şi convingă prietenii să se îndrăgostească
şi ei de acea femeie, ci, pur şi simplu, el nu-i în stare să nu mai vorbească despre ea. El poate chiar să-i
scrie lungi scrisori de dragoste în care să-i spună că nu-şi găseşte cuvintele care să exprime iubirea ce-i
scaldă inima. Atunci când femeia respectivă îi împărtăşeşte sentimentele, ea ştie ce vrea el să-i spună în
clipa în care-şi exprimă incapacitatea de a-i transmite sentimentele.
Similar, şi acest text se referă la ceva ce nu poate fi pus în cuvinte, dar asta nu înseamnă că nu-i vei
înţelege mesajul, care nu-i ceva prin care să fii convertit, ci ceva ce-ţi umple inima şi ca mulţi bărbaţi
îndrăgostiţi, ador să-l împărtăşesc cu ceilalţi. Totuşi, eu sunt pe-aproape de adevăr spunând că acest mesaj
se împărtăşeşte el pe sine însuşi - este acel ceva pe care toţi îl avem în comun, centrul luminos şi conştient
al fiinţei noastre colective.
Să revenim acum la negare: te sfătuiesc să citeşti cu atenţie acest text înainte de-a asimila orice
concept prezentat aici. Conceptele nu conţin adevărul, la fel cum conceptul „apă”, de exemplu, nu-ţi
potoleşte setea. Mai mult, ele pot fi chiar primejdioase pentru egoul tău, pentru convingerile pe care le ai
şi pentru valorile tale actuale. În cazurile de rigiditate extremă, se recomandă prudenţa. Citirea acestei
cărţi poate duce la o stare de disconfort, de tensiune sau chiar la anihilarea modelului de realitate pe care-l
are cititorul. Atunci când negarea îţi este adusă la cunoştinţă, trebuie s-o consideri ca o ciupitură,
metaforic vorbind.
Prin intermediul acestui text, voi continua să vă reamintesc despre natura conceptuală a cărţii şi
despre faptul că această scriere este, pur şi simplu, un indicator sau un semnalizator ce repetă în mod
constant aceleaşi lucruri, dar în moduri diferite. Montând semnalizatorul, nu ajungi la destinaţie. Se
întâmplă la fel ca în istorioara metaforică cu degetul ce arată înspre lună. Dacă te concentrezi asupra
degetului, te vei lipsi de lumina spre care arată el.
Luna reprezintă pentru deget acest subiect final sau ceea ce nu poate fi conţinut într-un obiect; este
vorba despre sursa ce se află dincolo de spaţiu şi timp, cea care scapă tuturor încercărilor de a eticheta şi
cea căreia i s-au dat o mulţime de nume ca de pildă Dumnezeu, baza fundamentală a fiinţei sau Tao - faţa
voastră originală ori Sinele profund, care, aşa cum poate-aţi observat, eu îl deosebesc de sine şi-l scriu cu
majusculă.
Această sursă este ceea ce eşti tu cu adevărat, este natura ta adevărată, adevărata ta casă, dreptul tău
obţinut prin naştere şi comoara de care ai uitat, se pare. De îndată ce este recunoscută sau redescoperită
această comoară, tu afli că sinele tău adevărat (Sinele) este nemuritor şi nenăscut, veşnic şi dincolo de
spaţiu şi timp. Vei fi precum bietul om din povestea copilăriei noastre, care află dintr-odată că tatăl lui
este tocmai regele. Această reamintire este denumită realizarea Sinelui sau iluminare, claritate sau

9
înţelegere finală. Nu contează cum îi spui, adoptă orice denumire care te face să te simţi bine şi ea te va
duce la acelaşi adevăr care-i ceea ce eşti tu în realitate.
Deşi eu nu promovez un anume sistem filozofic, religios sau ştiinţific, voi cita din surse diverse şi
aceste citate pot fi colorate de contextul cultural ori social din care ele îşi au originea. Am găsit deosebit
de fascinant că de-a lungul veacurilor, voci din diverse zone - fie orientale, occidentale, religioase sau
ştiinţifice - vorbesc despre aceeaşi esenţă fundamentală.
Pentru a obţine cele mai multe informaţii din această carte, fiţi deschişi şi vedeţi dacă această scriere
atinge cu adevărat ceva dinăuntrul vostru. Vedeţi dacă ea vă întoarce busola lăuntrică spre adevăratul
nord a ceea sunteţi voi cu adevărat.
Puterea hotărâtoare şi insurmontabilă pe care o au cuvintele este că, la fel ca şi busola, ele pot doar să
arate spre acolo şi niciodată spre centrul din care se face indicaţia. Pentru cei care vor căuta locul spre
care, dar şi din care arată busola, realizarea adevăratei lor naturi le stă imediat la dispoziţie. În această
cunoaştere, cunoscătorul şi cunoscutul sunt inseparabile şi se dezvoltă în spaţiul indivizibil al Conştienţei
Pure.

5. Nu te intimida!

În capitolele anterioare au fost folosite unele cuvinte care intimidează, ca de pildă Dumnezeu, Adevăr
final, nemuritor şi dincolo de spaţiu/timp. Cu toate că ele nu-s suficiente pentru a descrie indescriptibilul,
cuvintele tind să ascundă simplitatea pură şi inerentă a realizării Sinelui. Iluminarea nu-i ceva greu şi
îndepărtat, ceva care să fie atins doar de o mică elită, de fapt ea nu-i deloc tangibilă, ci se dezvăluie prin
îndepărtarea iluziei că ar exista o entitate individuală care s-o obţină. Iluminarea este prezentă în totalitate
ca fiind Conştienţa Pură şi ea nu aşteaptă să fie realizată pe undeva sau cândva. Iluminarea nu-i un
eveniment în spaţiu şi timp, ci din contra, spaţiul-timp este un eveniment în Conştienţa Pură, cea care se
manifestă în mod constant ca fiind tu însuţi, eu şi tot ce există, ea reprezintă şi aceste cuvinte, citirea lor şi
fundalul pe care apar ele, este respiraţia ta ce se manifestă prin inspir şi expir, bătaia inimii tale, mirosul
cafelei proaspăt râşnite, câinele ce se plimbă pe trotuar, stelele, planetele şi spaţiul infinit în care apar
toate acestea. Conştienţa Pură este totul şi în acelaşi timp şi dincolo de acest tot; este cel ce conţine şi
percepe cel ce creează şi distruge totul. Este aşa cum este, inclusiv ideea că aici există înţelegerea şi ideea
unui „eu” care înţelege, aşa cum afirmă un text Zen:
„Dacă tu înţelegi, lucrurile sunt aşa cum sunt.
Dacă nu înţelegi, ele sunt tot la fel.”

Dacă-ţi este clar, atunci aruncă în lături cartea, foloseşte-o la aprins focul ori dă-o unui prieten. Dacă
nu-ţi este clar, haide să vedem împreună dacă există vreo cale de a evolua în înţelegere...poate, deşi este
surprinzător, nu cumva ne dăm seama că pe calea evoluţiei convingerea poate fi o piedică în înţelegere?
Din această cauză, nu cumva ne rotim în cerc în căutarea luminii, deşi noi purtăm lanterna cu noi?

6. Sfinţi, păcătoşi, căutători şi înţelepţi

„Există numai un singur guru, mereu prezent,

Întregul univers lui îi este ashram,
Nu-i nevoie de vreo cărare care să ducă într-acolo,
Nu-i nevoie să meditezi, căci totu-i sacru,
Nu-i nevoie să găseşti ceva ce nicicând n-a fost pierdut.”

Dacă ai ajuns la acest text şi încă mai citeşti, ai noroc să fii un căutător. Mulţi căutători cred sincer că
vor afla adevărul şi că acesta-i va face liberi. Adevărul este că adesea, mai mult decât deloc, ei hotărăsc
cam cum ar arăta acest adevăr. Începătorii au deseori convingerea că acest adevăr este ceva obiectiv şi
care se obţine. După aceea vine presupunerea că există o cale ce merge spre adevăr, libertate, iluminare

10
sau realizarea Sinelui şi că această cale poate fi arătată de un maestru iluminat şi că „a obţine adevărul!”
sau orice-ţi doreşti se poate realiza urmând această cale.
Pe piaţa spirituală găsim o abundenţă de căi ce pot fi alese şi, în mod uzual, căutătorul o „cumpără”
pe cea care i se potriveşte. Meister Eckhart, un mistic creştin german, care a trăit între 1260-1328,
referindu-se la cale, spunea:
„Cel care-l caută pe Dumnezeu pe o cale anume va câştiga calea, însă îl va pierde pe Dumnezeu
care-i ascuns în cale, dar cel care-l caută pe Dumnezeu fără s-o facă într-un mod special, îl descoperă
aşa cum este el cu adevărat...şi El este viaţa însăşi.”
Cele mai multe dintre aceste căi sunt afectate de restricţii, disciplină, dar într-un fel sau altul ele sunt
bune. Cum pot conduce la libertate restricţiile şi disciplina? Acest lucru nu-i foarte clar, dar cu toate
acestea căutătorul crede că urmând sârguincios calea aleasă, merită să facă efort, iar acest lucru trebuie
să-l califice într-o avansare cosmică. Este de aşteptat ca Dumnezeu - sau oricum am numi Adevărul Final
- să-i răsplătească eforturile, fie prin a se descoperi în faţa omului respectiv, fie prin a-i transmite graţia
sub forma unui eveniment măreţ şi decisiv care să-i dezvălui adevărul. Această presupusă revelaţie este
ori va fi rezultatul iluminării, al realizării Sinelui. În acest scenariu, iluminarea este văzută ca fiind starea
cea mai dezirabilă, ea trebuie - odată pentru totdeauna - să facă să dispară toate problemele vieţii şi să-i
transforme căutătorului personalitatea, aducându-i gândurile curate, acţiuni corecte, iubire strălucitoare şi
condiţia fericirii veşnice.
În mod curent, căutătorul caută un maestru ori un înţelept care să-l poată ajuta în experienţa sa. Acest
„iluminat” nu trebuie să fie doar un înţelept ci, în mod tipic, este de aşteptat să fie doar un înţelept.
Diversele „liste de dorinţe pentru guru” pe care le au căutătorii reflectă această idee şi au caracteristicile
unui personaj dorit, adică iubitor, răbdător, iertător, ascet, vegetarian, carismatic etc. Este de preferat ca
înţeleptul să aibă părul alb, să vină din orient, să fie îmbrăcat cu straie exotice şi să aibă o prezenţă ce
transmite o vibraţie magică.
Pentru acei căutători care n-au închis încă, dezgustaţi, cartea, admit - doar de dragul rezultatului - că
tabloul pe care l-am schiţat mai sus este unidimensional. Căutătorul sincer pare să investească în ţinta lui
o mulţime de sentimente, energie şi dăruire, spun „pare să investească” deoarece momentul „găsirii” ne
va arăta că n-a existat niciodată cu adevărat un căutător; ceea ce a părut a fi căutătorul a fost ceea ce-a fost
căutat. Este ca un joc de-a v-aţi ascunselea. Căutătorul şi găsitorul, învăţătorul şi elevul, toţi sunt
deghizări ale Sinelui unic.
Este posibil, ca la întâlnirea cu un învăţător adevărat să fii copleşit din punct de vedere emoţional, dar
în adevăr, Sinele se întâlneşte cu Sinele. Dacă are loc această întâlnire sau când se petrece ea, magia
rezistă mai mult în căutător decât în înţelept. Este ca şi când două limbi de foc recunosc că sunt una şi
aceeaşi flacără. Manifestarea acestei energii ca interacţiunea dintre elev şi învăţător este ceva de genul de
a te îndrăgosti, se întâmplă brusc şi nu-i ceva ce se petrece conform unor idei fixe pe care le are despre
adevăr cineva.
Nu vreau să spun că trebuie să aştepţi să se întâmple aşa ceva. Adevăratul învăţător este viaţa însăşi.
Invitaţia mea este să vezi că acest lucru se extinde în această clipă şi că nu-i nevoie de vreun învăţător
formal, care-i totuşi util multora. Nu există reguli bătute-n cuie care să-ţi spună cum trebuie să se
întâmple trezirea. Problema cu noţiunile preconcepute despre multrâvnitul sfânt potir al adevărului şi
despre ambalajul în care el trebuie livrat este obstacolul care-l împiedică pe căutător să vadă că eliberarea
pe care el o căuta este mereu prezentă şi disponibilă imediat. Ramana Maharshi spunea:
„Nu te strădui să faci ceva sau să renunţi la ceva; sforţarea adevărată este sclavie.”
Căutătorul, în loc să vadă în mod direct ce este, el continuă să aştepte un eveniment viitor care să-l
ilumineze, şi nu admite că este deja - şi întotdeauna a fost – acasă. Adesea el încearcă să anticipeze ce s-ar
întâmpla atunci când va ajunge la Adevărul Final şi când ar stăpâni total înţelegerea prin care Dumnezeu
şi universul şi-ar dezvălui secretele. Făcând astfel, el omite că mintea lui este atât o parte a universului,
cât şi apare în acest univers, deci ea nu are calitatea de a-l înţelege.
Cei mai mulţi dintre noi sunt prinşi în presupuneri despre absolut. Citatele de mai jos sunt
edificatoare.
Einstein: „Dumnezeu nu joacă zaruri.”
Einstein: „Dumnezeu nu-i răzbunător.”
11
 Bohr: „Einstein, nu-i mai spune tu lui Dumnezeu ce să facă!”
Renunţarea la aşteptări în favoarea dorinţei de a accepta pur şi simplu ceea ce este poate da naştere
unui vid care-ar putea fi umplut cu alternative surprinzătoare. De pildă, poate fi recunoscut faptul că
găsirea nu vine din căutare, dar ea poate fi descoperită prin renunţarea la căutare; acest lucru nu-i ceva
văzut, ci este vederea însăşi, adică convingerile dragi nouă pot fi demascate ca fiind obstacole
conceptuale, iar practicile spirituale se pot transforma într-o cale de a evita vederea directă în inima
materiei. Această vedere directă scoate la iveală iluzia unui căutător separat ce poate ajunge, undeva în
viitor, la „destinaţia numită iluminare”. Ca urmare, atât căutarea cât şi căutătorul sunt anihilate prin
înţelegerea că el este deja acasă.
Eu i-aş spune căutătorului istovit: „Aruncă-ţi căutarea şi conceptele! Încetează să-ţi mai cauţi fundul!
Stai pe scaun, doar, şi relaxează-te!” Abandonarea ideilor tale preconceptuale s-ar putea să-ţi distragă
brusc atenţia de la un orizont îndepărtat, la care te zgâieşti anticipând un eveniment măreţ şi ieşit din
comun şi să dezvăluie minunea care se află chiar în faţa ta, în spatele şi în ochii tăi. Tu, prin intermediul
acestei abandonări, te vei descoperi deschis şi celor mai neobişnuiţi maeştri şi poate chiar şi în prezenţa
lor.
Totuşi, să fie clar că tot ce există este Pura Conştienţă şi orice concept de tipul „maestru din afară”
există doar din perspectiva unui căutător imaginar. Adevăraţii maeştri nu se consideră pe sine deloc
maeştri şi ei ştiu că tu te consideri a fi un discipol; ei îţi vor spune că eşti discipol, dar atunci când le
răspunzi „Da, dar...” îţi vor repeta acelaşi adevăr ori îţi vor spune să te relaxezi, sau să mături podeaua, ori
să păstrezi tăcerea, sau, poate, ei vor rămâne tăcuţi. Orice spun ei, fac sau nu fac, după toate
probabilităţile ei nu sunt aşa cum ţi i-ai imagina tu.
Îţi poţi imagina un înţelept care-i patronul unei tutungerii, fumător fiind, trăind într-o metropolă la
marginea unui cartier rău famat? Ei bine, un astfel de învăţător a existat; acest tutungiu era un om liniştit,
avea grijă de copiii lui şi primea căutători din toată lumea. El vorbea cu ei prin translatori, deşi părea că
ştie engleza. Cititorul l-a recunoscut deja pe Sri Nisargadatta Maharaj, unul dintre cei mai respectaţi
înţelepţi ai secolului al XX-lea.
Iată un dialog dintre el şi un căutător:
Căutătorul: „Mi s-a spus că o persoană realizată nu va face niciodată ceva indecent, ci ea se va
comporta exemplar.”
Sri Nisargardatta Maharaj: „Cine dă exemplul? De ce trebuie ca cineva eliberat să urmeze
inevitabil convenţiile? În clipa în care cineva devine predictibil, el nu poate fi liber.
Sau ce putem spune despre elevul său, Ramesh Balsekar? El era un familist răbdător, primea
căutători ce veneau de pe întreaga planetă şi nu într-un ashram, ci chiar în casa lui din Mumbai. Ramesh
era pensionar - fusese director de bancă - şi totodată un maestru iluminat şi autor al mai multor lucrări
despre Advaita/Nondualitate. Iată ce spune el despre învăţăturile sale:
„Dacă ai aflat aici ceva, atunci e bine. Dacă nu, tot bine e. Dacă, ca urmare a acestui fapt, are loc
vreo schimbare, las-o să se petreacă. Dacă înţelegerea - la orice nivel - are vreo valoare, vreun
preţ, atunci ea trebuie să-şi facă treaba firesc, în felul ei. Niciun „cineva” n-o poate face.”
Un alt învăţător pe care doresc să-l amintesc aici este Tony Parsons din Regatul Unit al Marii
Britanii. El este o persoană accesibilă, (extra)ordinară şi prietenoasă; chiar mai mult decât atât, îşi
împărtăşeşte prezenţa învăţându-i pe ceilalţi de sus în jos. Chiar dacă scriu asta, îl pot auzi spunând:
„Nu există nimeni care să împărtăşească ceva. Există numai prezenţa; ea este, asta-i
Iubita/Iubitul.”
El demontează toate convingerile care susţin că ar exista vreun eveniment viitor iluminator, după care
ar trebui să alergăm, şi-l invită pe căutător să vadă ce este. În cartea sa „Asta este”, el spune:
„Asta este şi ăsta-i sfârşitul a ceea ce este. Renunţă la a căuta să se întâmple ceva şi îndrăgosteşte-
te serios de darul prezenţei din Ceea ce este. Aici, chiar aici, este locul tuturor celor după care
tânjeşti. Este ceva simplu, obişnuit şi nemaipomenit. Vezi tu, eşti acasă deja!”

12
 Ultimul înţelept pe care doresc să vi-l prezint în cele ce urmează şi care nu se potriveşte deloc cu un
model de sfânt este Wayne Liquorman, un autor/editor şi discipol al lui Ramesh Balsekar. El nu face
niciodată un secret din viaţa pe care a avut-o mai înainte, când era alcoolic, ba el chiar se referă la acele
vremuri numindu-se un porc ce dorea mai multă şi mai multă băutură, mai multe droguri, sex şi mai mult,
mai mult şi mai mult...Mai mult şi mai mult, nimic nu era destul. Într-o zi s-a trezit şi nu mai era băut, ba
chiar treaz. Iată cuvintele lui:
„Asta s-a întâmplat după o beţie de patru zile...am avut un moment de certitudine absolută că acea
fază a vieţii mele a luat sfârşit. A fost ca şi când s-ar fi răsucit un buton. Obsesia dispăruse. N-a
fost ceva de genul în care te opui sau faci ceva. Pur şi simplu s-a dus. Uluitor a fost faptul că eu n-
am făcut nimic; dacă nu făcusem nimic, veni întrebarea: „Cine făcuse asta pentru mine? Dacă eu
nu-s stăpânul destinului meu, cine-i acela?” Aceea a fost clipa în care am intrat cu capul în gura
tigrului, fălcile-i erau închise şi nu mai aveam nicio scăpare. Am devenit un căutător.”
(www.advaita.org/Wayne Liquorman intervievat de Blayn Bardo, mai 1998)
Dacă-l întâlneşti acum pe Wayne, găseşti un mare om care râde mult şi are un mare simţ al umorului.
În cartea sa „Acceptance of What Is/Acceptarea a Ceea Ce Este”, el ne vorbeşte despre căutătorii care vin
să-l vadă:
„Aici vine o mulţime de lume şi dacă ceea ce le spun eu este în concordanţă cu cei ei ştiu deja şi
cred că-i adevărat, atunci ei spun: „Băiatul ăsta chiar ştie despre ce vorbeşte, e OK! (râde) Dacă
însă le spun ceva ce nu-i în acord cu ceea ce ştiu ori cred deja că-i adevărat, ei spun: E pe-afară de
subiect!” şi pleacă.”
Înţelepţii neconvenţionali nu sunt tocmai din timpul nostru. Un poem atribuit lui Shankara, filozoful
indian al secolului al XVIII-lea şi părintele Advaitei, îi defineşte pe înţelepţi în felul următor:
„Câteodată goi, altădată nebuni
acum savanţi, acum bufoni;
aşa apar ei pe pământ -
oameni liberi.”
Atunci când citim despre maeştrii Zen şi despre înţelepţii taoişti din vremurile străvechi, ne putem
întâlni cu unii indivizi un pic cam grosolani, cu alţii prostuţi, elevi bătăuşi, beţi sau unii care iau din
templu statuia lui Buddha şi-o pun pe foc ca să se încălzească într-o noapte friguroasă. Spun toate astea
nu ca să sugerez că înţelepţii pungaşi sunt singurii înţelepţi adevăraţi şi asta ar fi iar o încercare de a crea
o imagine căreia să i se conformeze înţeleptul preferat. Nu vreau să spun nici că un înţelept n-ar putea fi
sfânt niciodată, dar numai că el n-are nevoie să fie aşa ceva - un înţelept poate fi la fel de bine o femeie
casnică, un soldat sau un om de afaceri. Dacă aşteptările despre adevăr sunt depăşite şi înţelepţii care
„ştiu” sunt lăsaţi la o parte, atunci fiecare dintre noi poate găsi comoara neaşteptată chiar în propria-i
ogradă. Acceptând faptul că înţelepţii sunt simpli oameni şi nu super-oameni, îţi este mai uşor să te
accepţi pe tine chiar aşa cum eşti. Acest lucru face să dispară aşteptările nerealiste pe care tu le ai de la
înţelepţi şi despre care tu crezi că trebuie să le atingi. Adevărul şi libertatea ta stau în felul în care eşti
chiar în clipa asta, în acceptarea a ceea ce eşti. Rumi spunea:
„Nu privi la forma mea exterioară, ci ia ce am în mână!”
Prin urmare, ce se oferă aici? Ce se află mai exact în această mână? Este ceva ce putem percepe,
primi, păstra ori în cele din urmă, ceva ce putem înţelege?

7. Tu câştigi?

„Ştiinţa nu poate rezolva taina fundamentală a firii şi asta se întâmplă deoarece, în urma ultimelor
analize, noi înşine suntem parte a misterului pe care încercăm să-l elucidăm.”
(Max Planck, 1858-1947, fizician)

13
 Deseori se spune că iluminarea se află dincolo de puterea intelectului. Capitolul de faţă va investiga
această revendicare care ridică în minte multă suspiciune. Referinţe nebuloase, ca de pildă «totul este una,
asta este şi dincolo de spaţiu şi timp», nu o vor banaliza. Intelectul insistă pe fapte şi este sigur că dacă
cineva ar explica iluminarea corect, atunci el ar şi avea-o. Povestea ce urmează ilustrează faptul că
auzirea răspunsului corect nu-i mereu atât de utilă pe cât ne-am aştepta.
În cartea sa, „The Hitchhikers Guide to the Galaxy/Ghidul autostopiştilor spre galaxie”, Douglas
Adams ne vorbeşte despre un pământean, Arthur Dent, care a evadat de pe planeta noastră chiar cu câteva
clipe mai înainte ca ea să fie distrusă pentru a se face loc unei autostrăzi intergalactice. Ghidul
autostopistului devine indispensabilul său tovarăş de călătorie, iar moto-ul lui „nu intra în panică” îl ajută
să treacă prin multe aventuri.
În timp ce călătorea printre stele, Arthur Dent a auzit povestea unui supercomputer numit „Gândirea
profundă”, computer creat de o rasă extraterestră şi destinat să răspundă întrebării fundamentale
referitoare la Viaţă, Univers, Totul. După şapte milioane şi jumătate de ani de calcul, „Gândirea
profundă” a venit cu rezultatul. Demnitari, preoţi şi savanţi s-au adunat toţi laolaltă şi răspunsul a
fost…(bateţi din tobe, vă rog!!)…42!
Ei bine, 42 poate fi răspunsul corect, dar fără a pricepe cum a ajuns la el „Gândirea profundă”, acest
răspuns este total inutil. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru răspunsul la întrebarea. „Ce este
iluminarea?”. Acei care „cunosc” răspunsul insistă că el se află dincolo de mintea intelectuală şi în acelaşi
timp este simplitatea însăşi. Unii îşi pot spune că nu există nicio iluminare şi că nimeni nu poate deveni
iluminat, pe când alţii îţi spun că iluminarea este prezentă deja. Cu toate că pare că ei se contrazic
reciproc, ambii indică spre acelaşi centru indefinit, acolo unde are loc indicarea. Ei pot să-ţi spună că dacă
nu-ţi e clar asta, nu te va mulţumi niciun răspuns şi orice răspuns ţi se va da va fi înţeles doar ca pe o
invitaţie de a pune o nouă întrebare.
Totuşi, intelectul este convins că pentru fiecare întrebare există un răspuns comprehensibil şi
„corect”. El spune: „Lămureşte-te doar prin intermediul meu şi nu-mi mai spune că această înţelegere se
află dincolo de mine. Nu eu am construit piramidele? Nu eu am descoperit teoria relativităţii? Nu eu am
trimis omul pe lună? Nu eu am făcut harta genomului uman?”
Da, este adevărat, aparent, intelectul este cel care a făcut toate astea şi mult, mult mai multe, dar te
rog să observi aici cuvântul «aparent». El este important deoarece, atunci când e limpede ce este sau nu
iluminarea, perspectiva noastră asupra energiei active existente în tot ce gândim şi facem se mută de la
personal la impersonal.
Atunci când în climatul intelectual obişnuit vorbim despre minte în climatul intelectual obişnuit, în
general, noi ne referim la intelect, dar nu întotdeauna el este cauza. În textele Zen, de exemplu, în mod
curent ne întâlnim cu termenul „Mintea lui Buddha”, ceea ce reprezintă ce noi vom denumi în acest text
Conştienţa Pură. Cuvântul „minte” este deseori folosit ca fiind opus cuvântului «inimă», adică intelectul
este definit ca fiind opus centrului emoţiei. Mai recent, am început să împărţim intelectul şi emoţiile între
cele două emisfere ale creierului, stânga este centrul abilităţii noastre lingvistice şi al intelectului, iar
dreapta este răspunzătoare de intuiţie şi emoţie. Omenirea, cu abordarea ei analitică pe care o are referitor
la viaţă, şi-a pus credinţa în emisfera stângă, cea care se teme de cea dreaptă, bazată pe „logica fuzzy” şi
care, prin gelozie, îşi păzeşte poziţia dominantă; ea face totul cu cele mai bune intenţii şi crede sincer că-i
„ceea ce-i trebuie omului”.
„Omul” este aici cuvântul corect, deoarece masculinitatea este mult mai reprezentativă pentru
morfologia emisferei stângi. Această dominantă este reflectată pe scară largă în societate, acolo unde, în
multe situaţii, femeile nu sunt văzute a fi egale cu bărbaţii şi unde, multe sarcini obşteşti şi politice sunt
lipsite de influenţa echilibratoare a inimii. De fapt, noi trebuie doar să deschidem ochii ca să vedem ce
nebunie este această abordare a vieţii.

„Mintea intuitivă este un dar sfânt şi cea raţională este un servitor credincios. Noi am creat o
societate care onorează servitorul şi care a uitat darul.”
Albert Einstein

Într-adevăr, emisfera stângă se poate potrivi foarte bine divizării şi categorisirii lumii în termeni
dualistici, dar ceea ce discutăm noi aici indică spre non-dual, spre Conştienţa Pură ca totalitate, în care şi
din care apar mintea şi activităţile ei.

14
 Mintea raţională excelează în programarea întâlnirilor, cântărirea cărţilor, organizarea petrecerilor,
conceperea bombelor, proiectarea clădirilor şi un milion de alte sarcini, dar ea este cu totul în afara
subiectului atunci când se apropie de non-dualitate şi de conceptual liber şi necondiţionat - Conştienţa
Pură. Pur şi simplu, este imposibil să înţelegi ce înseamnă „liber de concepte”, deoarece înainte de a
exista înţelegerea, există un alt concept. Practic este imposibil să înţelegi perspectiva non-duală de pe
poziţia dualistică a cuiva ce înţelege - asta pe de o parte, şi ceea ce este înţeles, pe de altă parte.
Totuşi, înţelegerea este posibilă de pe poziţia singurei activităţi ce rămâne după ce s-a dizolvat
aparenta separaţie dintre subiect şi obiect. Nu este ceva prea familiar faptul că acest lucru ar putea fi
înţeles fără această tradiţională relaţie dualistică, dar se poate zări ceva asemănător cu relaţia dintre un
gând şi cel care-l gândeşte. Această împărţire este doar o convenţie gramaticală, deoarece niciodată
gândul nu-i independent de cel care-l gândeşte. În realitate, gândul şi gânditorul alcătuiesc un singur
proces de gândire. Într-un sens asemănător, cel care înţelege şi ceea ce este de înţeles poate fi văzut ca un
singur proces de înţelegere. În clipa în care cel care înţelege se contopeşte cu ceea ce este de înţeles, nu
mai rămâne nimeni care să câştige, rămâne numai înţelegerea.
Legat de Conştienţa Pură, cel mai bun lucru pe care-l poate face intelectul este să-şi recunoască
propriul modus operandi. Cu alte cuvinte, ca să reuşim trebuie să înţelegem de ce n-o putem face. Dacă în
această clipă, mintea intelectuală nu-şi vede limitările naturale, ea poate trage o concluzie eronată, ca de
pildă: „Of, dacă nu pot reuşi, înseamnă că-i ceva complicat!”. Fără îndoială, încercând să prinzi non-
dualul în mediul dualistic poate fi ceva foarte complicat, dar în esenţă nu-i deloc complicat, e la fel de
simplu ca şi când i-ai arăta unui copil culoarea albastră, dar dacă i-ai explica ce-i albastru unui profesor
născut fără vedere este ceva vecin cu imposibilul.
În timp ce inima - sau emisfera cerebrală dreaptă - este aplecată spre acest tip de raţionament,
emisfera stângă, care-i înclinată spre divizare şi clasificare, n-o face. Pur şi simplu, ea nu-i instrumentul
adecvat lucrului cu întregul indivizibil la care se referă acest text. Intelectul este instrumentul care nu se
potriveşte realităţii non-dualistice, aidoma cazului în care o găleată nu-i bună să prinzi în ea vântul, la fel
cum gratiile nu sunt potrivite să îngrămădească ploaia ori vreun cufăr sigilat să ţină prizonieră lumina
soarelui.
Mintea, nu numai că apare în Conştienţă, ea tinde să confunde propria sa activitate intelectuală cu
Conştienţa. De fapt, Conştienţa nu-i un produs al minţii, ci mintea este un produs al Conştienţei - fundalul
permanent şi tăcut al tuturor lucrurilor, inclusiv mintea şi activitatea ei. La fel ca ecranul pe care privim
un film, acest fundal este în general ignorant în favoarea activităţii nepermanente ce apare pe el sau în
contra lui. Mărim imaginea şi Conştienţa şi conţinutul ei se unifică într-o singularitate luminoasă a
Sinelui, despre care nu se poate spune sau cunoaşte nimic, din simplul motiv că orice este spus sau
cunoscut este parte a acestei singularităţi.
„Nu se poate, oare, ca gândul însuşi să fie, aşadar, o parte a realităţii precum un întreg? Dacă-i aşa,
atunci ce-ar putea însemna pentru o parte a realităţii s-o «cunoască» pe alta şi cum ar fi posibil să
se extindă acest lucru?”
(Integralitatea şi ordinea implicată de David Bohm) »
Această idee arată că un observator nu va lua niciodată o poziţie în afara totalităţii ca să observe şi
să evalueze totalitatea. Cu alte cuvinte, nu poate exista un tu separat de totalitate care să poată din punct
de vedere intelectual să depăşească totalitatea. Conştienţa Pură în care şi din care apare totul este
adevărata ta identitate. La fel ca lumina care nu-i în stare să strălucească asupra ei însăşi, nici tu nu poţi s-
o câştigi, pentru că tu eşti ea.
Poţi înţelege asta ori poţi gândi: „E nemaipomenit, dar ce bine-mi aduce asta dacă eu sunt ea chiar
şi când n-o câştig?” Dacă asta-i treaba, să încercăm atunci o altă abordare. Haide să uităm despre ideea de
a o câştiga sau nu şi să cercetăm acest „eu” care n-o câştigă.

8. Noţiunea de „eu”

Pentru mulţi, cel mai mare obstacol este să înţeleagă că ceea ce se consideră a fi iluminare este iluzia
ce le spune că ei există ca individ separat cu un aşa-zis ego. Atunci când cineva se simte ca fiind o entitate
separată, poate accepta totuşi sugestia că egoul este fals şi poate simţi nevoia să scape de această iluzie.
15
Deseori, acesta crede că trebuie să treacă printr-un îndelungat proces de disciplinare, purificare şi practică
şi că toate acestea-i pot lua chiar câteva vieţi până să ajungă să se elibereze şi să devină iluminat.
Afirmaţia că a fi un individ separat este o iluzie poate suna ca o pretenţie obraznică, dar nici ştiinţa
occidentală contemporană şi nici tradiţiile mistice orientale nu confirmă existenţa unui sine separat. În
mod obiectiv, nu există nicio dovadă care să ateste acel „eu”. În mod subiectiv, totuşi, cei mai mulţi dintre
noi suntem convinşi de realitatea lui. Următoarele trei capitole le vom dedica disecării acestei credinţe şi
vom aborda această certitudine aparentă din diferite unghiuri, iar mai apoi vom vedea cât de multă
substanţă este sau nu în această idee. Nimic din ceea ce vorbim noi aici nu vă va spune să scăpaţi de ego,
ci mai degrabă noi ne vom strădui să vă arătăm că nu există niciun ego independent, la fel cum nu există
valuri separate de ocean.
Suntem obişnuiţi să ne gândim la noi înşine ca la nişte centre autonome ale conştiinţei, care-şi au
sediu în mai multe corpuri. Ne identificăm cu un sine care fie are originea acţiunilor noastre, a gândurilor
şi sentimentelor, ori el este un subiect al materiei. Această experienţă de a fi o entitate separată care are
plăceri şi neplăceri, proprietăţi, opinii, relaţii şi responsabilităţi este ceva ce împărtăşim aproape cu toţii.
Credem că acest amestec unic este personalitatea noastră. În timp ce ştim că personalitatea este un flux
dinamic ce poate fi modificat prin experienţă, egoul se crede a fi sinele permanent, cel care rămâne intact
câtă vreme viaţa transformă firea personalităţii: „eul” care la început a fost copil şi acum e adult sau „eul”
căruia la început nu i-au plăcut roşiile şi acum le adoră. Această convingere de a fi o entitate separată cu o
personalitate unică se reflectă în condiţionarea noastră socială, în valorile noastre şi în structura limbajului
nostru.
Condiţionarea noastră socială şi educaţia sunt angrenate pentru a ne face indivizi responsabili prin
sublinierea şi confirmarea unicităţii noastre. Suntem încurajaţi să dăm crezare realizărilor noastre şi să
acceptăm că suntem responsabili pentru gândurile şi faptele noastre. Rămânem un subiect deschis
referitor la cum suntem noi de responsabili în realitate. Ne asumăm ca fiind „ale noastre” o mulţime de
gânduri şi păreri, dar de fapt ele există mai mult ca urmare a unor circumstanţe decât datorită alegerii
noastre. În abordarea creştină a lumii, unele din cele mai iubite valori şi credinţe se centrează în jurul
responsabilităţii individuale şi al darului oferit de Dumnezeu, liberul arbitru. Cineva născut într-un alt
context, totuşi, poate fi sigur că nu există niciun liber arbitru individual, ci numai voia lui Dumnezeu.
Dacă privim mai de aproape ideile noastre vom vedea că ele vin pe scară mare din programarea noastră,
care la rândul ei depinde în primul rând de mediul socio-cultural al grupului în care ne-am născut şi de
atitudinea şi statutul educatorilor noştri, care şi ei fac parte tot din acelaşi grup. Pe măsură ce creştem, în
general, noi acceptăm ca fiind ale noastre toate valorile, opiniile şi credinţele pe care le spicuim din
această condiţionare. De exemplu, atunci când în Palestina se naşte un copil, la scurt timp el va şti că
Israelul se află în greşeală, în schimb, atunci când se naşte în Israel un copil, după puţină vreme el va şti
exact pe dos.
Presupunerile ulterioare acceptate ca adevăr intră în limbajul nostru obişnuit. Dacă ascultăm cu
atenţie cuvintele folosite în mod curent, ele ne vor dezvălui fundamentul presupunerilor noastre, din care
cele mai multe nici măcar nu sunt examinate. După un anumit timp, ne este foarte greu să mai cunoaştem
la ce se referă de fapt cuvintele şi limbajul folosit în acea lume.
„Prin revoluţia lingvistică a secolului al XX-lea se recunoaşte faptul că limbajul nu-i doar un
instrument de comunicare a ideilor despre lume, ci mai degrabă el este un instrument cu care lumea
este adusă în primul rând la existenţă. Realitatea nu-i pur şi simplu „trăită” ori „reflectată” în
limbaj, ci ea este cu adevărat produsă prin limbaj.”
(Roger Levin-În anii omenirii, citat din Misia Laudam)

Cuvintele au din această perspectivă o putere magică. Atunci când, de exemplu, ne învăţăm copiii
cântecul „Beţele şi pietrele îmi pot sfărâma oasele, dar insultele niciodată nu mă vor răni”, se pare că aici
cuvintele n-au nicio putere, dar nu-i deloc aşa, de fapt se evită un atac verbal.
Noi împărţim lumea din jur în obiecte denumite şi etichetate, câştigăm în mod vizibil puterea de a
manipula într-un anumit grad, dar practicând asta noi pierdem vederea unicităţii universale şi
fundamentale. Atunci când privim două insule, ele sunt separate de apă, conectate prin apă ori apa le
ascunde legătura? Există în realitate un val şi un ocean, un foc şi văpăile lui, apa şi umezeala ei sau o
persoană şi mediul ei înconjurător?
În plus faţă de aceste etichete dualiste, limbajul nostru este plin de expresii care confirmă identitatea
şi promovează separaţia. „Fii om!”, „Ea este o persoană reală.”, „Noi suntem împotriva lor.” şi mai puţin
16
evidentele expresii: „Cucereşte natura!”, „Fă faţă realităţii!”, „Viaţa-i ce faci tu din ea!” - dacă luăm
aceste expresii în mod literal, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre noi, putem trage concluzia că fiecare
dintre noi există în mod separat de natură şi natura - inclusiv propria noastră natură omenească - trebuie
cucerită; această realitate este ceva faţă de care noi existăm separat şi pe care trebuie s-o înfruntăm, iar pe
de altă parte se pare că există viaţa şi noi trebuie să facem ceva raportat la ea.
Cât timp ne dăm seama că simbolurile pe care le folosim pentru a descrie lumea nu sunt ceea ce ele
încearcă să descrie, atunci nu există nicio confuzie. Atunci când uităm că harta nu-i teritoriul, ne prindem
în hipnoza ce ne face să vedem lumea ca pe un joc de puzzle complex şi cu piesele amestecate foarte bine,
un puzzle care este mult prea mare şi complicat de rezolvat. Acest mod de gândire nu promovează doar
ideea că noi existăm separat de mediul nostru înconjurător, ci ne mai şi încurajează să-l manipulăm şi să-l
exploatăm în loc să cooperăm cu el.
Faptul că noi avem un concept despre „mediul nostru înconjurător” ascunde adevărul că în realitate
noi suntem mediul înconjurător, un singur continuum; orice biolog îţi poate spune că existenţa separată
unui organism corp-minte este o iluzie. În mediu apare un organism şi el este inseparabil de acesta.
Această descriere este un scurt rezumat al realităţii inimaginabile în care, în cele din urmă, nu există nicio
persoană şi niciun mediu înconjurător. Persoana şi mediul sunt două etichete care aparent divid un singur
eveniment. Întrucât există numai un singur fenomen, nu există nimeni care să stea în afară şi să-l aibă în
puterea sa. Walt Whitman exprimă acest sentiment de unire cu mediul astfel:

„Limba, fiecare strop de sânge, toate-s plămădite

din solul, din aerul acesta;
Născut aici, din părinţi de pe aceste meleaguri,
iar părinţii părinţilor mei de asemenea.”
(Cântec despre mine însumi, Walt Whitman)

Chiar şi atunci când nu suntem de acord cu ceea ce susţin biologii ori poetul Walt Whitman, cei mai
mulţi dintre noi nu cred că-i tocmai aşa. Ni se pare că trăim ca unităţi, mici segmente şi fiecare cu o
existenţă individuală şi distinctă faţă de lumea din afară, iar acest sentiment de a fi separat este una din
definiţiile cuvântului ego. Vom mai reveni mai târziu la acest subiect şi-l vom aborda mai detaliat, dar
pentru moment este suficient să spunem că cele două cuvinte, ego şi individ - aşa cum sunt folosite ele în
text - reprezintă senzaţia iluzorie a separării, creată în clipa în care Conştienţa Pură pare-se că uită de sine
şi se identifică cu o entitate legată de spaţiu şi timp.
Procesul dinamic al acestei entităţi apare sub formă de gânduri, sentimente, trăiri şi organism corp-
minte. Toate acestea sunt etichetate ca proprietăţi obiective: gândurile mele, sentimentele mele, trăirile
mele, corpul meu.
Din păcate, organismul corp-minte nu-i deloc o bază solidă pentru ego, căci după ceva timp el se
separă şi moare. Moartea este văzută fie ca sfârşitul lui „eu” (ca de exemplu, căpitanul care coboară de pe
navă) sau există o credinţă/speranţă prin care „esenţa-eu” (adică sufletul) va supravieţui. În funcţie de
credinţa fiecăruia, sufletul fie continuă să existe fără trup, fie se va încarna într-un alt corp.
Chiar dacă acest „eu” se poate simţi singur şi separat, este clar că el nu-i deloc singur. În jur există
nenumăraţi „eu” care încearcă cu diverse grade de succes să-şi conducă propriile lor umbre, fiecare
căutând să fie pe locul întâi. Din această perspectivă, lumea apare ca o colecţie de obiecte separate, care
nu sunt permanente şi cu viaţă scurtă, muritoare - apariţii nesemnificative, pierdute în vastitatea spaţiu-
timp. Chiar dacă faptul că suntem muritori inspiră pe unii să se manifeste cu compasiune, cei mai mulţi
dintre noi se simt înstrăinaţi nu doar de semenii lor, ci şi de mediul înconjurător şi de viaţa ca întreg. În
clipa asta ne putem simţi bine, dar undeva în noi stă pitit sentimentul tulburător că nu suntem cu adevărat
acasă în acest univers uriaş şi rece, unde, în fiece clipă, ceva poate fi teribil de nedrept. Timpul pare să
fugă cu o rapiditate alarmantă. Întotdeauna există posibilitate pentru boală, tragedie şi infirmitate la vârstă
înaintată, şi cu moartea atârnând deasupra capului nostru, există o certă urgenţă să facem tot ce-i mai bine
mai înainte ca timpul nostru să se fi sfârşit. O astfel de perspectivă asupra vieţii vine din convingerea că
fiecare dintre noi este cu adevărat un sclav al timpului, un individ muritor, un obiect printre alte obiecte,
existând în „realitatea” lugubră pe care tocmai am creionat-o şi trebuind să aibă de a face cu ea.
Acest sens al separării este atât de adânc înrădăcinat, încât rareori el este chestionat. Pare să fie
absolut şi verificabil. Te rog să-l verifici. Chestionează această presupunere, verific-o şi descoperă dacă
există cu adevărat vreo dovadă solidă pentru existenta acestui „eu”.

17
 9. Duşmanul dinăuntrul nostru

Multe învăţături susţin că egoul este principala piedică în realizarea ţelului final al cunoaşterii
adevărate. Căutătorul învaţă că egoul este o iluzie şi deseori el consideră că asta-i ceva rău, iar calea prin
care ajunge la iluminare cere ca el să fie distrus.
Ideea acestui „ego rău” se asociază fie cu presupusa noastră natură animalică ce necesită a fi
disciplinată, fie cu credinţa religioasă care susţine că firea omenească este păcătoasă şi că ea trebuie
stăpânită dacă cineva doreşte să ajungă în rai. Din mai multe motive, acestea sunt conceptele cele mai
bizare.
Înainte de a putea discuta serios despre ego, trebuie să recunoaştem că acest cuvânt înseamnă pentru
oameni cu totul şi cu totul altceva. El este un cuvânt latin şi în termeni psiho-analitici reprezintă miezul
personalităţii care lucrează cu realitatea şi care la rândul lui este influenţată de aceasta. În filozofie, egoul
reprezintă sinele conştient. Există multe variaţii ale acestor definiţii, unele se suprapun, iar altele sunt
incompatibile unele cu altele. Egoul este văzut ca fiind:
 identitatea cuiva;
 conştienţa identităţii cuiva;
 un sentiment umflat de mândrie ori superioritate faţă de ceilalţi;
 personalitatea sau caracterul cuiva;
 imaginea de sine a cuiva;
 şirul memoriei care ne dă senzaţia prezenţei continue;
 combinaţia dintre condiţionarea socio-culturală şi programarea genetică;
 un centru independent al conştiinţei şi voinţei, localizat în corp;
 un personaj visat jucat de Sinele adevărat;
 o identitate greşită în care universalul Eu Sunt este preluat de un personal Eu sunt aşa şi aşa.
În acest text, noi ne vom preocupa în principal de conceptul filozofic al identităţii greşite ori de egoul
iluzoriu. Cât timp „eu” şi egoul se referă la sine, faptul că „eu” încerc să scap de „egoul meu” este ceva
contradictoriu şi, prin urmare, o chestiune imposibilă. Vom prezenta mai departe câteva exemple ce
ilustrează câteva inconsecvenţe ce-şi au rădăcina în conceptul de ego:
 Într-o zi toridă, în timp ce şofăm, ne întâlnim cu iluzia optică a apei pe asfaltul şoselei, fără
să ne aşteptăm că vom trece prin ea; căutătorul, însă, deşi este convins că egoul este o iluzie,
el continuă să-l trateze ca pe o realitate. Într-un fel, noi suntem în stare să nu luăm în serios
mirajul apei de pe drum, dar continuăm să ne luptăm cu mirajul egoului.
 Cei mai mulţi căutători cred că egoul este un obstacol în calea iluminării şi ei încearcă să
scape de el, dar cine scapă de ce şi ce-şi închipuie acel cineva că obţine?! În mod obişnuit, se
ajunge la ideea: „Vreau să scap de egoul meu, cât timp eu cred că acest lucru mă va duce pe
mine (pe cine?) la ceea ce-mi doresc. Bineînţeles că egoul este conştient de toate încercările
din viaţa lui, este ca şi când vorbim despre un om care-i acuzat de propria-i execuţie. Lao
Tsu spune într-un presupus dialog cu Confucius: „Încercarea ta de a îndepărta sinele este o
manifestare pozitivă a egoismului; este ca cineva care bate toba căutând evadatul.”
 Căutătorul, cel care vrea să scape de egoul său, vânează o iluzie ce revine mereu şi mereu
îndărăt. Mai întâi, el se împarte în două: egoul şi cel care încearcă să scape de el. După ce el
îşi dă seama de această divizare, se ocupă de a treia poziţie. De îndată ce observă acest al
treilea „eu” care vede atât egoul cât şi pe cel care vrea să scape de el, trebuie să existe un al
patrulea „eu” care-l vede pe cel de-al treilea, apoi un al cincilea care-l vede pe cel de-al
patrulea şi tot aşa mai departe. Aşadar, are loc o subdivizare fără sfârşit, ceva care-mi
aminteşte de butada folosită de Alan Watts pentru a-şi ilustra punctul de vedere:
„Trăia odată un bătrân care spunea:
«Cu toate că se pare că eu ştiu ce ştiu,
ce-aş vrea să înţeleg este eul care mă ştie
atunci când ştiu că ştiu ce ştiu.»”

18
  Întreaga acţiune de a scăpa de ego este un rezultat al dorinţei de a deveni iluminat, dorinţă ce
se presupune a fi una din principalele piedici care împiedică apariţia iluminării. Prin urmare,
pare-se că nu există nicio altă alegere decât să dorim să nu dorim, ceea ce, bineînţeles, este o
sarcină imposibilă şi în esenţă, egoistă.
Luând în consideraţie contradicţiile inerente ce apar în conceptul „scăpării de ego”, căutătorul, în cele
din urmă, trebuie să tragă concluzia că toată strădania lui de a scăpa de ego este sortită eşecului. În vreme
ce acest rezultat vizibil deprimant pare să-l afecteze pe om, el este de fapt un semn de speranţă datorită
ideii că există un „eu” (sau ego) care-şi poate produce propria eliberare, începând să se dezintegreze.
Să te iei la trântă cu natura paradoxală a egoului nu te va conduce la introspecţie, ci va curăţa calea
unei abandonări spontane prin intermediul epuizării. În această abandonare, problema egoului nu se
rezolvă pe cât se dizolvă. Atunci când iluzia egoului se împrăştie, nu mai rămâne nimeni care să se
ilumineze, iar ceea ce rămâne este doar înţelegerea că iluminarea există deja. Înţelegând limpede acest
lucru, întreaga treabă a egoului este o jonglerie cu idei incompatibile şi cu concepte contradictorii care se
referă la sine, jonglerie ce se poate risipi la fel cum face aburul de dimineaţă când descoperă răsăritul
soarelui.
Plecând de la această intuiţie, putem ajunge la înţelegerea faptului că tot ce s-a spus la început este
adevărat, adică „Egoul este o iluzie.” De fapt, nimeni n-a văzut vreodată ori n-a fost în stare să producă
măcar o fărâmă de mărturie solidă care să susţină vreo astfel de entitate. Desigur că dacă nu suntem în
stare să dovedim ceva, asta nu înseamnă că demonstrăm orbeşte falsitatea acelui lucru. Noi nu putem
proba conţinutul unui vis, însă acest lucru nu înseamnă că relatarea lui este ceva neadevărat; conţinutul
visului nu este demonstrabil, însă ştiinţa ne poate arăta că visarea este ceva ce are loc. În ceea ce priveşte
existenţa sau absenţa egoului, totuşi, nu există vreo astfel de dovadă, ci doar o confirmare subiectivă.
Această „dovadă” personală a fost studiată mai bine de mii de ani. Cei care spun că egoul este o iluzie au
crezut la început în existenţa lui, dar după aceea susţin că absenţa lui este mai adevărată decât prezenţa.
Ceea ce rămâne în absenţa egoului este claritatea că adevărata ta fiinţă este Conştienţa Pură şi că senzaţia
ta de separare a fost o hipnoză divină care-şi conturează experienţa de entitate limitată. Metaforic spus,
această experienţă a unui sine ar putea fi explicată ca fiind nimic altceva decât o exprimare a Sinelui
adevărat care joacă un rol. În metafora de mai sus, egoul este un personaj limitat, fără existenţă proprie,
este de fapt Sinele adevărat deghizat într-unul din multiplele lui faţete, aducând cu ticălosul dintr-un film
care nu există în afara actorului care se pretinde a fi el.
Chiar şi atunci când acest raţionament este unul convingător la nivel intelectual, căutătorul poate fi
încă fixat pe ideea că egoul este ceva care există. Această senzaţie de realitate a egoului vine din arta cu
care Sinele ţese iluzia. Sinele interpretează rolul personajelor atât de convingător încât ele chiar ţin seama
de independenţă. Imaginaţi-vă că citiţi un roman. La pagina 25, eroul plănuieşte ce are de făcut. El pare
să-şi cântărească opţiunile şi să aleagă un curs al acţiunii, dar orice hotărăşte el, autorul a scris deja ce
urmează la pagina 30. Ca autor al cărţii vieţii, Sinele perpetuează ingenios iluzia voinţei şi a
independenţei, validând egoul chiar şi atunci când el se luptă cu alte iluzii, ca de pildă practicile
spirituale. Aceste încercări de a doborî egoul într-o supunere, continuă de fapt iluzia separării. Wei Wu
Wei spune:
„Distruge «egoul», alungă-l, bate-l, umileşte-l, spune-i unde să se ducă,
Distrează-te...dar unde-i egoul?
Nu trebuie, oare, mai întâi să-l găseşti?
N-ai mai întâi ideea cum să prinzi gâsca mai înainte de a o găti?
...Marea problemă care-i aici este că nu există niciun ego!”
Întreaga luptă, „distrugerea, alungarea, umilirea” ESTE iluzia egoului. Egoul se va lupta să
supravieţuiască, fiind la fel de încăpăţânat ca şi căutătorul care se va lupta să-l distrugă. Pare-se că-i o
contradicţie! Cum se poate lupta cineva cu o iluzie? Ei bine, nu se poate, însă dat fiind natura iluzorie a
egoului, se poate întâmpla la fel ca în cazul în care câinele care vânează fugind crede că coada lui aleargă
după el. Am putea spune că iluzia egoului nu există chiar aşa de mult în perceperea lui, ci mai degrabă în
identificarea cu el. Egoul are acelaşi nivel de realitate precum ecoul; ecoul nu există în afara sunetului pe
care-l reflectă; el are la fel de multă substanţă ca şi umbra. Nu-ţi trebuie niciun pic de efort să-l ţii în frâu,
să-l ascunzi sub plapumă ori să-l laşi în spate.

19
 Această luptă cu egoul poate fi comparată cu cineva care încearcă să se cântărească lăsându-se pe
vine şi străduindu-se să-şi salte corpul de pe podea. Cu cât se smulge mai tare, cu atât el pare mai greu.
Toată această încordare va crea o buclă de răspuns, confirmând într-adevăr că-i vorba despre o greutate
mult prea mare pentru o astfel de forţă. Soluţiile care apar la prima vedere sunt ori să-ţi creşti forţa, ori să
ţii regim ca să mai slăbeşti. Fiecare alegere va continua să susţină iluzia că există un progres şi-ţi va
reîntări convingerea că problema va fi biruită.
Bineînţeles că treaba nu va merge cât timp întreaga problemă constă în încercarea de a învinge. De
îndată ce este percepută problema, ea anulează momentul în care omul renunţă la a se mai strădui s-o
rezolve. Omul are mâinile libere pentru alte lucruri şi el îşi poate mişca propria greutate printr-o simplă
plimbare, săritură ori dans.
Atunci când se abandonează lupta cu egoul (câteodată această luptă este deghizată în practici
spirituale), Sinele impersonal îşi poate dezvălui natura lui adevărată - esenţa vitală care-i comună pentru
absolut tot ce există - care se joacă „de-a v-aţi ascunselea”, deghizată în organismul corp-minte al
căutătorului şi asta se întâmplă până când ea este gata să joace rolul de a fi „prinsă”.
Atunci când ne este limpede că totul este unul singur, senzaţia că există un ego separat poate fi doar o
activitate a Sinelui adevărat. Poate te întrebi „De ce-i aşa?” Cel mai scurt răspuns este „Şi de ce nu?”, iar
cel mai lung este că spectacolul se întâmplă aşa deoarece aceasta-i natura lui firească.
Acest spectacol este ceea ce indienii numesc Leela, dansul cosmic al manifestării sau activitatea în
care Sinele uită că-i de unul singur (Totul este Una). Sinele se rătăceşte în visul existenţei, fapt ce-i
permite să aibă cele mai grozave şi măreţe aventuri şi asta doar de dragul experienţei. Din acest punct de
vedere, în lume nu există nedreptate. Când se petrece o crimă, Sinele se manifestă în acelaşi timp şi ca
victimă şi ca asasin, ca poliţist ce arestează criminalul, dar şi ca judecător ce-l trimite la puşcărie.
Să comparăm această „fiinţă rătăcită în joc” cu modul în care uităm de noi înşine atunci când suntem
absorbiţi în vizionarea unui film care conţine scene de dragoste, trădare, violenţă şi sacrificiu de sine.
Putem fi ultragiaţi, şocaţi ori mişcaţi până la lacrimi, dar la un anumit nivel suntem tot timpul în siguranţă
şi ştim că-i doar un film.
În clipa capitulării - momentul în care egoul depune armele - viaţa-i văzută aşa cum este, ca un
fantastic joc-vis. Ăn acea clipă căutarea se sfârşeşte şi halucinaţia existenţei unui sine separat se demască
ca fiind o iluzie magică produsă de Sinele universal. Identitatea personală se dizolvă în Sursă la fel cum
picătura de apă o face cu oceanul.
Dacă se întâmplă aşa, nu va mai rămâne nimeni să citească aceste cuvinte - deşi cuvintele nu vor fi
necitite. Atâta timp cât „tu” citeşti, haide să ne aruncăm puţin ochii peste senzaţia incontestabilă şi
fundamentală de „Eu Sunt”, care nu trebuie confundată cu iluzia egoului.

10. Eu sunt...sau nu sunt?

Ai participat vreodată la un concurs de sculpturi de nisip pe plajă? Oamenii fac cele mai uimitoare
copii ale unor statui antice sau unele lucrări după propriul lor design, dar indiferent ce construiesc ei, este
vorba, totuşi, numai de nisip. Atunci când statuile se prăbuşesc, conţinutul lor se dizolvă în plajă. Se
întâmplă cam la fel, tot ce apare în Conştienţa Pură nu-i nimic altceva decât Aceasta.
Gândul-origine al tuturor gândurilor, adică EU SUNT, se naşte în Conştienţa Pură din această
Substanţă Unică. De aici, prin identificare, apare egoul; el se iveşte sub forma lui „eu sunt aşa şi aşa”, şi
prin urmare, „eu nu sunt aşa sau aşa”. Se dezvăluie o împărţire aparentă a ceea ce suntem noi şi toate
formele şi fiinţele dobândesc existenţă.

„Începutul raiului şi al pământului este fără de nume,

Numele este mama a mii de lucruri.”
(Tao Te Ching, traducere de Gia-fu-feng şi Jane English, Wildwood House Ltd.)
Aşa cum sugerează cuvântul Uni-vers şi aşa cum susţin toate marile tradiţii religioase ca fiind
adevărat, nu există nimic (niciun lucru) în afară de Dumnezeu. Totul este UNUL şi, prin urmare, credinţa
într-un ego separat, muritor şi temporar, care apare în multi-versul pe care cei mai mulţi dintre noi ne
duce, pasămite, viaţa, este o iluzie.

20
 Atunci când ne prezentăm, în mod obişnuit începem cu „Eu sunt” urmat de numele sau profesia
noastră. Din cercetare, ne dăm seama că-i imposibil de localizat acest „eu”. Deşi, fără îndoială, eu am un
nume, eu nu sunt numele. Acelaşi lucru se întâmplă cu senzaţiile gândurile şi emoţiile, ele nu pot fi cine
sunt eu, deoarece natura lor nu este permanentă, ci vremelnică, în timp ce senzaţia de „eu” rămâne
constantă.
„Eul” care întreabă cine-i el, nu poate să se cerceteze mai mult decât oglinda care se poate reflecta pe
sine.
Iată un dialog între Bodhidharma şi Hui-k’-o:
Hui-k’-o: Mintea mea nu se află în pace. Maestre, te rog adu-mi-o în pace!
Bodhidharma: Adu-mi mintea ta şi eu o voi domoli!
Hui-k’-o: Când o caut, n-o găsesc!
Bodhidharma: Acum am domolit-o!
Senzaţiile, emoţiile şi gândurile apar pur şi simplu fără să existe vreo dovadă a vreunui „eu” care
hotărăşte primul să le aibă. Atunci când mă concentrez asupra procesului de gândire - care pare să fie mai
mult sub controlul meu direct decât senzaţiile şi emoţiile/nu pot descoperi gânditorul care hotărăşte să
aibă un anumit gând mai înainte ca el să apară. Bineînţeles că eu pot spune: „Da, eu sunt cel care decid să
am acest gând.”, dar acesta-i tocmai un alt gând. Şi mai mult, „eul” pretinde că-i proprietarul gândului,
dar el este chiar o componentă a gândului. Este adevărat că eu nu ştiu care va fi gândul meu înainte ca el
să apară. Iată ce spune Rumi, poetul sufit al secolului al XIII-lea:
„Nu te nelinişti,
Gândeşte-te la cel care a creat gândul!”
Energia vie, universală, este Unicul care creează gândul. Din această perspectivă, mintea/creierul este
mai mult un receptor decât un generator de gând, este comparabilă cu un televizor. Lăsând la o parte
televizorul, el nu ne va dezvălui care-i sursa imaginilor şi a sunetelor. La fel, noi nu-l putem descoperi pe
cel care gândeşte gândurile înăuntrul organismului corp-minte.
Energia vie/Unicul care se manifestă ca iluzia multora/este sursa a tot, inclusiv a tuturor gândurilor.
El nu este doar gândul „Eu sunt” ci şi siguranţa absolută a lui „Eu sunt”. Această certitudine te însoţeşte
fără ca tu să te gândeşti la ea, îşi continuă propriul drum şi nu se limitează la „eu sunt” care-i parte din
diversele etichete relative, ca de pildă „eu sunt un tâmplar, un frate, mamă, prieten, fiică etc.”. Sensul
identificării cu astfel de etichete vremelnice şi relative se referă la crearea egoului iluzoriu de către Sine.
„Interpretează-ţi rolul în comedie, dar nu te identifica cu el.”
(Wei Wu Wei- De ce râde Lazarus)!
Ramana Maharshi recomanda oamenilor să se cerceteze punându-şi întrebarea: „Cine sunt eu?” Când
ai întrebat cine eşti, s-ar putea să eziţi atunci când dai răspunsul, dar atunci când te-ai întrebat dacă exişti,
nu mai e nicio îndoială. Răspunsul este unul răsunător, „Da, bineînţeles că eu exist!”. Atunci când
răspunsul la prima întrebare este la fel de clar ca şi cel la cea de-a doua, atunci înţelegerea există.
De fapt, ambele întrebări au acelaşi răspuns. Cel care-i sigur de existenţa sa - certitudinea lăuntrică a
lui Eu Sunt - este ceea ce tu eşti în primul rând. Cu alte cuvinte, Eu Sunt această cunoaştere care cunoaşte
că EU SUNT.
Hinduşii spun: „Tat Tvam Asi”, adică Tu eşti Acela. În Vechiul Testament, Dumnezeu spune: „Eu
Sunt Cel Ce Sunt.” Acest incontestabil „Eu Sunt” nu este în sens personal ci Sinele Universal. Ramana
Maharshi a numit unitatea fundamentală a lui „Eu Sunt” ca fiind Sinele universal „Eu-Eu”.
Privind din acest punct de vedere, îmi dau seama cu apar gândurile în conştiinţa „mea”, la fel cum
norii se ivesc pe cerul senin şi după aceea ei dispar fără să lase vreo urmă. De fapt, nu-i nevoie să declar
că în conştiinţa „mea” apar gânduri, este de ajuns să spun că ele apar în Conştienţă. Gândurile şi orice
altceva se produc pur şi simplu. Totul există fără să existe vreun „eu” care să-l orchestreze din spatele
scenei. Egoul nu-i ceva esenţial pentru gândire sau pentru funcţionarea generală a organismului corp-
minte, nu-i un fel de Atlas care ţine pe umerii săi greutatea Pământului. La fel cum vechii greci au înţeles
la un moment dat că nu există aşa ceva, adică un titan numit Atlas care să susţină cerul, aşa şi tu poţi
pricepe că nicicând n-a existat vreun ego real care să susţină certitudinea absolută a lui „Eu Sunt”.

21
 Nu-i nevoie ca aceste cuvinte să fie acceptate. Tu poţi cerceta asta de unul singur, căutând înăuntrul
tău şi încercând să localizezi acolo un sine separat. Nu vei găsi această „stafie în maşinărie”, presupusă a
fi gânditorul gândurilor tale, simţitorul simţămintelor tale şi înfăptuitorul faptelor tale, cu excepţia
faptului că acesta-i un gând sau o convenţie gramaticală. Tu eşti cel care caută acest „eu” şi cât timp
căutarea continuă, acest lucru va fi trecut cu vederea.
Această înţelegere este o revoluţie de tip Copernic, adică îndepărtează egoul din centrul universului.
Cu toate acestea, nu intenţionăm să creăm un nou concept de care să ne agăţăm. Ramana Maharshi făcea
o comparaţie între un concept fals şi un spin înfipt în carne; ca să-l scoţi de-acolo, poţi folosi un alt spin
(concept), dar după ce-ai reuşit, le arunci pe amândouă. Dacă te agăţi de a doua dorinţă, în timp vei fi din
nou „înţepat”. Spinul din aceste vorbe adevărate pare să-ţi sugereze existenţa unui „tu” care trebuie să se
elibereze de ambii spini, dar de fapt nu există nimeni care să se agaţe de ceva. Conceptul originalului „Eu
sunt” (fiinţa pură, fără dualitatea dintre cineva şi ceva) este doar un alt indicator de direcţie spre
Conştienţa Pură; şi la fel cum apa n-are nevoie să se ude, aşa şi Conştienţa Pură n-are nevoie de gândul
„Eu sunt”. Ea este asta.
„Eu sunt lumina ce-i deasupra a tot şi toate,
Eu sunt Totul.
Totul a venit de la Mine
Şi totul ajunge la Mine.
Despică o bucată de lemn şi Eu sunt acolo.
Ridică de jos o piatră şi mă vei găsi acolo.”
(Evanghelia după Toma - Harper & Row)

Notă:
Nicolaus Copernicus (1473-1543) a lansat ideea că centrul sistemului solar ar fi fost Soarele şi nu
Pământul, întorcând pe dos concepţia lumii medievale. De fapt nu se schimbase nimic, Pământul şi
celelalte planete nu-şi modificaseră traiectoria, dar se schimbase punctul de vedere predominant,
rezultând o hartă cerească mult mai simplă şi mai elegantă.

11. Cine priveşte spectacolul?

Atunci când un profesor scrie pe tablă „eu” şi-i întreabă pe elevi ce văd acolo, cei mai mulţi dintre ei
vor răspunde că văd cuvântul „eu”. Foarte rar se întâmplă ca cineva să răspundă: „eu văd o tablă pe care
scrie cuvântul «eu»”. Chiar aşa se întâmplă şi cu noi, ignorăm Conştienţa care-i fundalul permanent al
tuturor fenomenelor, la fel cum elevul ignoră imensa tablă în favoarea unui singur cuvânt. Avem tendinţa
să ignorăm Conştienţa la fel cum uităm de ecranul pe care-i proiectat un film; aceasta este o dominantă
invariabilă pentru toate filmele pe care le vizionăm, dar ecranul nu se amestecă niciodată în film,
bunăoară. Filmul poate înfăţişa un ocean, un drum lung şi sinuos, o crimă sau o pădure în flăcări, însă
ecranul nu se udă niciodată, nu merge dintr-un loc într-altul, nu sângerează şi nici nu arde. În acelaşi chip,
Conştienţa rămâne curată şi ea nu-i afectată de conţinutul ei.
Conştienţa este trăsătura consecventă a întregii experienţe, dar cu toate acestea ea este şi cea care
scapă cel mai uşor atenţiei noastre, atenţie care nu-i acelaşi lucru cu Conştienţa. Creierul nostru este
proiectat în aşa fel încât atunci când dăm atenţie unui lucru, în mod automat ignorăm alt lucru. Vedem
stelele, însă nu băgăm în seamă spaţiul; citim aceste rânduri şi ignorăm pagina pe care ele sunt scrise;
urmărim filmul, dar neglijăm ecranul; este însă evident că ceea ce ignorăm - spaţiul, pagina, ecranul - este
fundamental pentru ceea ce observăm - stelele, textul, filmul - adică pentru ceea ce ne captează atenţia.
Asta-i foarte important, este cam la fel cum se întâmplă cu mecanismul atenţiei care deseori este tulburat
în raport cu Conştienţa. Atenţia lucrează prin observarea unui lucru în contrast cu ignorarea altuia, pe
când Conştienţa este un spaţiu non-dual care suportă atât observatul cât şi ignoratul. Atenţia poate cere
efort, Conştienţa există pur şi simplu. Tot ce răsare este conţinut şi acceptat de această conştienţă, inclusiv
obiectele percepute ca fiind „exterioare” (pietre, maşini, alte fiinţe sensibile) şi emoţiile, gândurile şi
sentimentele trăite ca fiind „interioare”. Astfel, Conştienţa există la fel de mult în organismul corp-minte

22
şi viceversa. Compar-o cu un vas de pământ care conţine înăuntrul lui spaţiu, dar în acelaşi timp ele este
conţinut în spaţiu; spărgându-l, spaţiul nu este deloc afectat.
La fel se întâmplă şi atunci când organismul corp-minte moare, Conştienţa nu păţeşte nimic. Ca să
înţelegi că tu eşti această Conştienţă, înseamnă să pricepi că tu nu te-ai născut niciodată şi că nici nu vei
muri vreodată. Tu eşti Conştienţa vie, care-i spaţiul deschis şi curat în care şi din care răsare totul,
inclusiv organismul tău corp-minte şi senzaţia ta de individualitate. Nu contează încotro se îndreaptă
atenţia ta, reflectorul Conştienţei se află deja în acel punct şi el este conştient de absolut tot - de respiraţia
ta, de sunetul neaşteptat, de lumină şi de zborul vrăbiei în jurul lumii. Conştienţa Pură este necondiţionată
şi fără atribute; ea este prezentă pur şi simplu, fără vreun început sau sfârşit şi nu-ţi cere să faci niciun
efort. Dacă faci vreun efort, Conştienţa este conştientă de el fără să facă vreun efort. Tot ce apare este
conţinutul ei, dar asta n-o afectează mai mult decât este afectată o oglindă de ceea ce se reflectă în ea. La
fel ca şi oglinda, Conştienţa nu face niciun efort să accepte sau să respingă ceva. Ea nu judecă şi nici nu
adoptă vreun punct de vedere, deoarece include toate punctele de vedere posibile. Iată cum ilustrează
acest lucru, versurile filozofului taoist Chuang Tzu:
„Gâştele sălbatice nu intenţionează
să-şi lepede oglindirea chipului lor,
iar apa nu doreşte să le primească imaginea.”
Din cauza naturii dualiste şi liniare a limbajului, acest text pare să împartă esenţialul în două părţi:
Conştienţa Pură şi conţinutul ei, dar în realitate nu există o astfel de dualitate.
Folosind această descriere dualistă, putem spune că permanentul este reprezentat de Conştienţă, pe
când impermanentul este reprezentat de apariţiile dinăuntrul ei, însă cele două sunt faţetele unei singure
monede. Totuşi, ca să vorbim despre aceste două faţete, înseamnă să folosim două etichete pentru a crea
ceva vag, aşa că se prea poate să fie mai bună metafora referitoare la vârful muntelui considerat ca fiind
adâncimea văii...
Ca să fie ce este, Conştienţa Pură n-are nevoie de nimic altceva decât de sine. Contrar faptului dictat
de logică, ea n-are nevoie de vreun subiect exterior care să fie conştient de sine. Altfel spus, Conştienţa
este atât subiectul cât şi obiectul; Ea străluceşte prin sine, se susţine prin sine, este conştientă de sine, ceea
ce în limbaj obişnuit ar însemna s-o împărţim în subiect/obiect, creator/creat sau Conştienţă/conţinutul ei.
Hinduşii ilustrează această idee folosind imaginea unui păianjen care-şi face pânza din propriul său corp,
se desprinde de ea şi apoi o mănâncă.
Sinele este produs, văzut şi dezvăluit în drama cosmică în desfăşurare şi totodată un mare spectacol,
la fel cum un visător simultan produce, priveşte şi apare în acelaşi timp în visul său. Tu, eu, cartea,
scaunul şi teroriştii de la ştiri sunt cu toţii variaţii în care Conştienţa apare sieşi, pur şi simplu ca oameni,
casă, răsărit şi monştrii din vis, care-s cu toţii alcătuiţi din aceeaşi substanţă a visului.
Conştienţa în aspectul său public se raportează la martor, cel care vizionează spectacolul.

12. Chichiţa

Se prea poate ca tu să fii deja familiarizat cu conceptul de martor; el este recunoscut prin intermediul
unui transfer al centrului de gravitaţie din conţinutul temporal al Conştienţei în Conştienţă Pură,
identificarea ca ego personal şi separat se transformă într-un spaţiu liber în care apar spontan gândurile,
trăirile şi toate celelalte. Cu alte cuvinte, această poziţie de martor emană din gândurile şi trăirile tale; deşi
este imposibil ca ei să i se atribuie o localizare spaţio-temporală, ea se află mereu chiar în centru şi susţine
şi controlează toate fenomenele. Adesea, senzaţia de a fi spectator apare ca o străfulgerare, după care ea
se pierde din nou. Te poţi simţi într-un fel surprins, ca atunci când mergi pentru prima oară cu bicicleta şi
spui: „Da! Uite că merg!” şi deodată gândul că ai reuşit te face să-ţi pierzi echilibrul.
Martorul impersonal nu poate fi observat, la fel cum ochiul nu se poate observa direct pe sine.
Martorul este conştient de toate gândurile, inclusiv de cel care spune că există un individ care observă.
Din această cauză, identificarea cu „eul” din gândul „Acum am reuşit!” este revenirea „eului” iluzoriu.
Am putea numi acest fenomen ca fiind schimbarea de centru de greutate, adică cea de la martor înapoi la
ego sau trecerea de la identificarea cu Conştienţa la cea cu conţinutul ei. Cu toate acestea, cea care
urmează după gândul „Acum am reuşit!“ este o schimbare aparentă. Noi suntem atât de obişnuiţi să
23
folosim structura gramaticală a procesului de gândire, cea care împarte gândirea în gânditor şi gânduri,
încât uităm că „eul” (sau ego) este o parte a curentului de gândire. Gândul „Acum am reuşit!” îl include
pe „eu”, cel care se presupune că a reuşit „ceva”. Din cauză că acest „eu” este el însuşi o parte a
curentului de gândire, el nu poate niciodată să reuşească să descopere martorul acestui curent. În acelaşi
timp, dincolo de iluzia egoului, tu eşti martorul inefabil, de necontrolat, cel care vede toate gândurile ce
vin şi pleacă, inclusiv pe „eu” din „ eu am reuşit acum”. Adesea se crede că acest eu sau ego este o
entitate conştientă, în realitate, egoul nu-i conştient, martorul este cel care-i conştient de ego.
Trebuie însă să fim vigilenţi, căci este foarte uşor să uităm că atunci când vorbim sau ne gândim la
martor, până şi el se transformă într-un concept şi ca atare, într-o parte a curentului de gândire observat.
Este un concept subtil, dar cu toate acestea este tot un concept. Neînţeles, fiind ceva între conceptul
Conştienţei Pure şi cel al egoului, el poate deveni o capcană atunci când este folosit ca pe o scuză pentru a
separa sentimentele cuiva de experienţele sale zilnice. „Oh, nu-s eu cel care are o dispoziţie groaznică, eu
doar observ asta!” Atunci când folosim conceptul de martor ca să evităm simţirea durerii şi proasta
dispoziţie, noi încercăm s-o transformăm într-o stare care ne place, ne identificăm iar cu un „eu” care
doreşte ca lucrurile să fie altfel de cum sunt şi deci se întăreşte cu adevărat ideea că există un astfel de
„eu” independent.
A fi martor nu-i ceva spre care noi avansăm, nu-i ceva ce se referă la perfecţionarea de sine sau la
stările mentale, ci la recunoaşterea a ceva ce-i deja prezent în totalitate; această prezenţă observă în
acelaşi „timp” atât „eul” cât şi stările lui şi ea nu-i deloc afectată. Dacă privim această observare ca pe o
nouă cale prin care să ne simţim bine, revenim în punctul de plecare. În loc să ne identificăm cu egoul
conceptual, ne-am identificat cu martorul conceptual, care-i o entitate mai independentă, legitimă, doar că
poartă acum o altă haină. Din această perspectivă un pic mai blândă, este uşor să fim prinşi din nou în
capcana aceleiaşi vechi iluzii. De îndată ce martorul devine un obiect sau concept, el devine parte a
observatului. Martorul adevărat nu va fi niciodată un obiect al experienţei, ci el rămâne mereu cel care-i
conştient de experienţă. Obiectivizat, el devine „noul ego”, iar neobiectivizat, el se contopeşte cu
Conştienţa Pură - ceea ce tainic noi suntem şi nu putem atinge - la fel ca o săgeată, ea se poate îndrepta
înspre toate direcţiile, dar nu înspre sine.
Toate aceste cuvinte ne pot face să uităm că realizarea Conştienţei Pure nu-i ceva abstract şi nici ceva
îndepărtat, ci este esenţa ei adevărată şi chiar aşa şi este. Noi suntem totalmente înăuntrul ei sau ca să fim
mai clari, noi suntem Ea. Ea este fiinţa noastră adevărată. Ea este liberă, pură, prezentă şi mai mult, Ea
eludează toate încercările minţii de a o prinde în structuri conceptuale.
Pentru a clarifica acest paradox aparent, ne vom referi la ceva ce cunoaştem direct: spaţiul. În jurul
nostru există trei dimensiuni spaţiale. Nu se poate spune că există localizare, cu toate că se admite că totul
are o poziţie. Noi vedem spaţiul peste tot, dar nu-l putem descrie cum arată. El n-are gust, formă, culoare
ori substanţă. Nu poate fi tăiat, deteriorat sau prins şi totuşi îl ştim atât de apropiat încât totul apare
înăuntrul lui. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Conştienţă. Tu - fiind acest spaţiu, care este similar
Conştienţei - nu te afli în lume, ci lumea şi tot ce există se află în tine.
Sri Nisargadatta Maharaj spune atât de frumos acest lucru:
„Tu te vezi în lume, în timp ce eu văd lumea în mine. Pentru tine, tu te naşti şi mori, în timp ce pentru
mine lumea apare şi dispare.”
„Eul” la care se referă Maharaj este evident altul decât sinele separat şi nepermanent pe care Alan
Watts îl numeşte „pielea ce îmbracă egoul”. Întrucâtva, el este misterul tainic al Sinelui impersonal care
trăieşte şi se manifestă în tot ce există. El este Unul, după care nu mai există un Al doilea, martorul care
nu poate fi observat şi cunoscătorul care nu poate fi cunoscut.
În prefaţa la prima ediţie a cărţii lui Sri Krishna Menon, Atma Darshan, am descoperit următoarea
descriere:
„Fiinţele vii percep obiectele prin lumina soarelui. Acest lucru le face să suprapună funcţia
obiectelor luminate peste soare. La fel se întâmplă cu gândurile şi obiectele care se arată în
conştiinţă. Când funcţia de revelare se suprapune peste conştiinţă, ea devine martor. Ca fapt divers,
conştiinţa străluceşte prin sine. Lumina sau revelaţia este natura ei adevărată şi funcţia sau
proprietatea sa.”
Realmente, tu eşti această conştiinţă. Pe parcursul întregului text, eşti încurajat s-o iei ad litteram.
Dacă există un singur Unu, atunci el este tot ce există şi tu poţi fi doar acesta - şi nu o parte (separată) din
24
el, ci EL! Nu te lăsa prostit de iluzia magică a lunii care se reflectă în chipul a mii de locuri! Nu există
decât o singură lună! În mod asemănător, nu te lăsa hipnotizat de iluzia multiplicităţii! Există numai un
Sine şi el apare ca mai mulţi; un Nimic care observă, reflectă, generează, distruge, conţine, susţine şi care
este această manifestare.

13. Nicio pretenţie, nicio vină, nicio glorie

Stând pe scaun în faţa calculatorului şi scriind aceste rânduri, devin conştient de senzaţia de sete.
Simultan îmi vine gândul: „Ar fi grozavă o ceaşcă de ceai!” Toate acestea se petrec simultan, fără ca eu să
mă hotărăsc dacă mai întâi îmi este sete şi apoi mă gândesc la ceai.
Dacă-ţi priveşti mintea, vei vedea că gândurile apar după propria lor voie. Pur şi simplu, eu vă rog să
nu acceptaţi sau să respingeţi această idee. Capitolul de faţă încearcă să vă arate că nu voi sunteţi
realizatorul faptelor voastre şi acest lucru se poate împotrivi convingerilor şi părerilor celor mai profunde
pe care le împărtăşiţi, aşadar, vă rog să vă sistaţi părerea că ele pot răsări ca un reflex şi să înţelegeţi cu
adevărat ceea ce vi se oferă aici.
Toate alegerile şi hotărârile voastre evidente sunt gânduri. Acţionând conform unui gând, te simţi
alegând şi acest lucru este etichetat ca fiind o alegere, dar alegerea este chiar exprimarea unui gând ce
pare superior. Nu eu am ales dorinţa referitoare la ceai şi nici pe cea de a termina mai întâi de scris
paragraful, cele două au venit simultan. Nu vreau să spun că eu sunt un aparat fără liber arbitru. De fapt,
aici nu există niciun individ care să fie deposedat de liberul arbitru. Gândul unui „eu” şi gândurile „ceai”
şi „scris” ies la iveală ca o manifestare a energiei vii a Conştienţei Pure.
Din această perspectivă există un tâlc, şi anume că viaţa, pur şi simplu, trăieşte, gândeşte şi
acţionează prin tine şi ca tine. Taoiştii o numesc Wu Wei, ceea ce traduce liber ca „non-acţiune”, ce nu
înseamnă însă a nu face nimic - în sensul inerţiei - ci mai degrabă că totul, inclusiv gândurile şi acţiunile
„tale”, se petrece firesc şi în armonie. Lao Tsu descrie acest lucru în Tao Te Ching, astfel:
„Tao, fără a face ceva,
Nu lasă nimic nefăcut.” (37)
şi:
„Se face mai puţin şi mai puţin,
Până când rămâne doar „non-acţiunea”.
Nimic nu-i făcut, deşi nimic nu rămâne nefăcut.“ (48)

După Buddha:
„Suferinţele există, dar nu-i nimeni care suferă,
Acţiunea există, dar nu şi cel care-o înfăptuieşte.”
Cunoaştem cu toţii senzaţia de a ne afla în fluxul lucrurilor şi de a ne pierde în activitatea pe care-o
facem. Scriitorii au deseori această experienţă atunci când cuvintele par să curgă pe pagină şi ei mai
înainte n-au nicio idee despre ce urmează să scrie. Cei mai mulţi atleţi au şi ei astfel de clipe în care din
atenţia lor dispare brusc totul şi ei se concentrează să-şi depăşească limitele. Există uneori momente în
clipele de dragoste când iubiţii formează o uniune care nu cunoaşte individualitatea separată. Dar ce să
mai spunem despre accidentele evitate la mustaţă, când te întrebi cum ai condus atunci maşina? Sunt sigur
că dacă te gândeşti la asta, o să-ţi dai seama că ai avut destule experienţe de acest gen, în care tu ai uitat
de tine şi totul s-a petrecut, pare-se, magic.
Această uitare este foarte diferită de cea obişnuită, ca de pildă cea când nu-ţi aminteşti de aniversarea
prietenului tău sau de locul unde ţi-ai pus ochelarii. Ea nu-i nici de felul uitării induse de prea multă
băutură ori de prea multe tranchilizante. Este o uitare trează şi vie. Această rătăcire în curgere te face să
guşti ceea ce înseamnă „acţiunea non-acţiunii”.
„Guna (energia sau forţa) face totul în natură, dar din cauza iluziei egoului, oamenii cred că ei fac.”
(3.27 Bhagavad Gîta)

25
 Deşi ne simţim excelent atunci când ne aflăm în curgere, ideea că acţiunile noastre se petrec de la
sine şi nu prin intermediul liberului nostru arbitru, ne face să ne simţim trişti. Acest lucru este valabil mai
ales pentru minţile occidentale, cele care tind să vadă liberul arbitru mai degrabă ca pe o calitate
intrinsecă a unei individualităţi răsplătite sau a unui dar/probă a lui Dumnezeu prin care el vede dacă
cineva-i destul de puternic să facă lucrul corect. Pentru ateu, această acţiune sau eşec în a face lucrul
corect poate fi o măsură a caracterului lui adevărat; pentru omul religios, există mult mai multe lucruri în
joc, câtă vreme ele îi determină calitatea vieţii de apoi.
Din perspectiva liberului arbitru, ideea că ceva este viu prin intermediul nostru, poate fi de
neacceptat. Pare să ne readucă doar la marionete neajutorate, ceea ce-i cam greu de acceptat. Mai mult, se
naşte o frică că dacă nu facem nimic, atunci şi asta-i o acţiune proprie şi atunci oamenii au o scuză pentru
comportamentul lor indezirabil. Din toate aceste argumentări reiese că toată activitatea este a unui singur
Sine şi ea apare ca o multitudine de caractere ce par că gândesc, acţionează sau aleg. Nu merge să ne
scuzăm comportamentul nostru indezirabil pe această idee şi consecinţele lui vor exista, cu siguranţă.
Poate protestezi că ai avut un gând care te-a făcut să furi de la patronul tău şi că tu nu eşti răspunzător, dar
nici el nu-i răspunzător de gândul pe care l-a avut atunci când te-a prins şi te-a învinovăţit.
În cele din urmă, dat fiind că egoul este o iluzie, el nu poate fi deposedat de liberul arbitru şi nici nu
poate fi victima predestinării. Egoul nu-i nici un realizator de acţiuni şi nici un non-realizator, el, pur şi
simplu, nu are o existenţă independentă de Sine, nu-i mai mult decât un personaj dintr-o carte ce nu există
independent de autorul care i-a dat viaţă. Personajul şi celelalte lucruri din poveste se nasc din imaginaţia
autorului. Când este înţeles că într-un mod similar apărem şi noi din Conştienţa Pură, ne dăm seama
instantaneu că nu există nimeni de care să fie legat un liber arbitru. În clipa în care punctul de vedere al
egoului se dizolvă, ne dăm seama de energia divină eliberatoare care se manifestă spontan prin noi. Nu
mai există nicio experienţă de neajutorare şi este limpede că neajutorarea nu-i decât un alt gând.
Sfântul Apostol Pavel spunea:
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine...”
(Galateni, 2:20)
Paradoxul în sugestia că egoul trebuie dizolvat are loc atunci când cineva nu-i nici înfăptuitorul şi
nici cel care-l poate dizolva. Ceea ce se petrece este mai mult un fel de diminuare ce vine la vremea ei şi
care nu-i nimic altceva decât recunoaşterea impersonală a naturii iluzorii a egoului. Deşi această
înţelegere vine de la sine, adesea ne referim la ea ca fiind Graţia şi nu este ceva ce trebuie să aşteptăm.
Aşteptarea este o altă cale prin care încercăm să ne agăţăm de ego şi ea nu face altceva decât să
perpetueze iluzia că există cu adevărat cineva care trebuie să facă ceva.
Acceptarea intelectuală a ideii că noi nu trebuie să facem ceva, are deseori ca rezultat încercarea de a
nu încerca. Din acest motiv, în psihologie acest lucru e denumit „dilema dublă” sau în limbaj obişnuit „să
fii blestemat şi dacă blestemi şi dacă nu blestemi”. Această „dilemă dublă” se simte din greu atunci când
te străduieşti să vrei să uiţi ceva neplăcut. Ea se potriveşte şi în aşa-numitele proiecte de
autoperfecţionare, dar poate conduce la situaţii neplăcute, cum ar fi:
 Îmi voi corecta obiceiul, corectându-mă pe mine şi pe ceilalţi!
 Nu voi rezolva nimic fără toleranţă!
 Voi face un efort şi mai mare ca să devin relaxat!
 Cu greu, pot să aştept să devin mai răbdător!
 Voi încerca cu adevărat să devin mai spontan!
 Voi lucra serios la simţul umorului meu!
 Mă voi transforma imediat într-o persoană care acceptă ceea ce se petrece chiar acum!
Ok, poate că am exagerat puţin cu exemplele, dar ele ne arată principiul care le pune în funcţiune,
adică contradicţia ce se iveşte pe neaşteptate atunci când egoul se apucă de un proiect pentru a deveni mai
adaptabil, mai relaxat sau cineva care acceptă mai mult. Câtă vreme credem că există un ego care fie
îmbunătăţeşte ceva, fie înlătură ceva şi cât timp ne străduim să perfecţionăm ori să eliminăm acel ego,
iluzia se perpetuează şi mai mult. Este ca şi când priveşti oglinda şi te vezi pe tine. Este inutil să vrei să
scapi de faţa ta din oglindă, ştergând oglinda. Dacă te dai, pur şi simplu, la o parte, atunci imaginea ta nu
mai e acolo şi tu n-o mai vezi. Tot ce ştii este că de fiecare dată când priveşti în oglindă, tu eşti acolo şi te
poţi hotarî s-o cureţi mai bine, dacă-i necesar. De-a lungul unei zile, deseori „uităm” să ne privim în

26
oglindă şi în astfel de momente nu avem sentimentul egoului. Nu ne dăm seama de asta până când trăim
astfel de clipe, nu există niciun „eu” care să-i observe lipsa.
Simţul amăgitor al sinelui personal este un sistem complex de gânduri, amintiri (un tip aparte de
gânduri), emoţii şi condiţionări. Această structură mentală poate chiar să fie cauza anumitor senzaţii ce
apar în organismul corp-minte, de exemplu în timpul contracţiilor musculare obişnuite şi a aprinderilor
nervoase, favorizând mai departe perceperea iluziei ca realitate. Putem trage concluzia că atunci când se
simte acest lucru, el chiar trebuie să existe. Este bine să luăm această poziţie, dar după aceea ne dăm
seama că iluzia egoului nu-i chiar atât de mare în ceea ce etichetăm noi ca ego, pe cât de mare este
identificarea noastră cu el. La fel am putea spune despre un miraj al unei oaze în deşert, el există atunci
când este observat sau am putea spune că nu-i aşa, dar asta devine o problemă atunci când nu-i recunoscut
acest fapt ca adevărat şi cineva se aşteaptă să găsească acolo apă.
Înţelege că tu nu eşti limitat la acest miraj cunoscut ca ego! Tu eşti ceea ce pari că eşti şi în acelaşi
timp eşti conştient de ego. Conceptul de ego este construit în sintaxa adevărată pe care o folosim pentru
gânduri şi vorbire. Gândul că „eu am un ego” este la fel cu gândul „eu nu am un ego”. Ambele gânduri îl
includ pe „eu” şi pe „ego”, ele apar şi dispar fără să lase nicio urmă pe oglinda Conştienţei Pure. Nu mai
privi şi oglinda nu mai este!
Când un discipol l-a întrebat pe Sri Atmananda: „Când voi prinde egoul?”, el i-a răspuns: „Atunci
când dispare cuvântul când.” În mod normal, atunci mintea întreabă: „Şi când se va întâmpla asta?”
Răspunsul nu poate fi altul decât: „Chiar aici şi acum!” Literal, asta nu înseamnă că trebuie să aştepţi
Graţia ca să te eliberezi. Tu eşti deja liber! Spunând că nu trebuie să aştepţi pentru această eliberare, nu
înseamnă că te afli din nou într-o dilemă dublă în care s-ar putea să încerci să renunţi la încercare sau să te
găseşti în situaţia de aştepta ca aşteptarea să se sfârşească. Este doar ceva care-ţi aduce aminte că spaţiul
tăcut al Conştienţei Pure există deja; el înţelege şi conţine citirea acestor cuvinte şi naşterea acestor
gânduri, care mai apoi sunt identificate ca fiind gândurile „tale”. Asta se întâmplă înainte ca energizarea
simţurilor tale să aibă loc ca ea să fie accesibilă imediat. Această acceptare dezvăluie ceea ce ştii cu
adevărat. În spatele vălului ignoranţei, tu eşti cel trezit, conştient de această minunată manifestare (la fel
de bine cel ce pare cât şi cel ce este). Tu eşti, pe dată, Conştienţa şi totalitatea conţinutului ei.
Lasă-mă să accentuez din nou limitările limbajului, căci am impresia că insinuez că pe de o parte
există Conştienţa şi pe de alta, conţinutul ei. În adevăr nu există altceva decât unitatea, ea precede şi
include dualitatea dualitate/non-dualitate. Nu există nicio entitate individuală care s-o aibă sau nu, există
numai ACEASTA (Unitatea). Nu există nici acum şi nici n-a existat vreodată un ego care să fie împovărat
de vinovăţie sau încununat de glorie personală - totul iese din decor atunci când se ştie că sentimentele,
gândurile, deciziile şi acţiunile apar spontan din talmeş-balmeşul vieţii.
Dacă nu poţi crede că aşa este şi încă eşti convins că eşti un individ separat ce se bizuie pe propria-i
viaţă, încearcă să faci acest mic experiment. Hotărăşte-te chiar în această clipă să simţi buna dispoziţie şi
simte-o. Apoi, gândeşte-te la mâncarea care-ţi place cel mai puţin şi râvneşte-o. Consideră-ţi verdictul ca
pe o pedeapsă capitală şi schimbă-l. În fine, întreabă-te care va fi gândul următor şi vezi dacă-l poţi afla
dinainte. În timpul în care eşti ocupat să faci asta, ori poate când păstrezi un gând care-ţi repugnă, şi se
pare că-i un nonsens, însă teatrul divin al vieţii se dezvăluie în mod magistral. Vei descoperi că atunci
când revendicarea gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor tale se dizolvă, abilitatea ta de a lucra cu
problemele cotidiene nu se deteriorează, ci din contră, ea devine mai puţin stresantă.
Atunci când persoana care te consideri tu că eşti continuă să fie un personaj visat - ca unul din
multiplele personaje în care se deghizează un actor universal - atunci nu mai există nicio sforţare care să
păstreze aparenţele, nu mai există niciun resentiment şi niciun motiv de îngrijorare pentru un viitor
imaginar.
Pe scurt, dacă nu te gândeşti că eşti altceva decât un rol limitat, intri în iluzie dându-ţi seama că eşti
un actor care joacă toate rolurile şi te afli în libertate.
În acest context, este interesant de observat că acest cuvânt, „persoana” vine dintr-un teatru vechi
greco-roman, per-sona=cel prin care vine sunetul.

14. A practica sau a nu practica

27
 Capitolul precedent se referea la acţiune/non-acţiune şi se prea poate ca el să vă fi lăsat cu întrebări
privitoare la practica spirituală. Există, oare, vreun loc pentru aceasta? Poate ea să te ducă la libertate,
iluminare, realizarea Sinelui sau nici nu poate fi vorba despre aşa ceva?
Mai întâi de toate, doresc să spun că orice-ţi apare în faţă îţi este potrivit, este modul prin care apare
Sinele. În acest moment, pentru tine este potrivit să citeşti aceste cuvinte şi acestea vor avea ce efect vor
ele. Deşi capitolul de faţă se focalizează în principal pe meditaţie, ceea ce-ţi spun eu aici se aplică şi
practicii spirituale în general.
Dacă eşti un avid practicant al meditaţiei, mai ales dacă ai investit mult timp şi efort în speranţa că
această abordare te va conduce la iluminare, s-ar putea să nu-ţi placă ce urmează să citeşti mai departe. Se
prea poate ca tu să fi cheltuit deja bani mulţi pe cărţi şi cursuri. Ca scriitor al unei astfel de cărţi şi ca
instructor al unor astfel de cursuri, s-ar putea să depinzi de meditaţie chiar toată viaţa.
Dacă ai investit din răsputeri într-o astfel de practică, cu intenţia de a găsi iluminarea, îţi va trebui
curaj şi să fii deschis la minte ca să absorbi ceea ce ţi se oferă aici. Nu lua asta ca pe o judecată ori ca pe o
descurajare, ci consider-o ca pe o invitaţie de a face o scurtătură ce te duce spre realizarea Sinelui aici şi
acum. La urma urmelor, există o perfecţiune etichetată ca fiind realizarea Sinelui şi nu perfecţionarea
Sinelui, dobândirea Sinelui sau deprinderea Sinelui. Realizarea Sinelui înseamnă, pur şi simplu, să cunoşti
ceea ce deja eşti cu adevărat.
Ca practică, meditaţia poate conduce la relaxare, poate modifica undele cerebrale şi stările minţii,
astfel încât ea poate juca un anumit rol în vindecare şi poate furniza experienţe minunate, dar realizarea
Sinelui n-are nicio legătură cu toate astea. Ea nu se referă la vreun „eu” care să-ţi amintească experienţele
şi să le interpreteze. Dacă realizarea Sinelui nu înseamnă ceva anume, atunci ea se referă la spaţiul
conştient în care apare atât iluzia „eului” separat cât şi experienţele lui. Meditaţia sau altă practică
spirituală de acest gen nu va duce niciodată acolo. Asta-mi aminteşte de o istorioară despre maestrul chan,
Ma-Tsu (709-789).
„Într-o zi, maestrul lui Ma-Tsu îl găseşte pe acesta meditând şi-l întrebă:
-Ce faci aici?
Ma-Tsu răspunse:
-Meditez ca să ating starea de Buddha.
Maestrul său se aşeză alături de el, luă de jos o piatră şi începu s-o şlefuiască. Ma-Tsu îl întrebă
ce face.
-Fac o oglindă, îi răspunse maestrul.
-Nu, strigă Ma-Tsu, ea nu se poate face aşa!
-La fel, nici tu nu poţi deveni un Buddha prin şedere în meditaţie, îi răspunse maestrul.”
Dacă meditaţia are loc, atunci aşa trebuie să se întâmple şi nu-i nimic în neregulă cu ea, mai ales
dacă-ţi face plăcere, adică dacă te simţi la fel ca atunci când dansezi sau asculţi muzică, căci, aidoma
acestor activităţi, ea face bine.
Un elev într-ale meditaţiei poate ajunge să-i vadă natura adevărată, însă acest lucru i se poate
întâmpla cuiva care n-a meditat niciodată într-un sens formal. Greşeala vine atunci când oamenii, prin
meditaţie, au o experienţă mistică şi confundă asta cu iluminarea, după care-i învaţă pe alţii să mediteze
pentru a deveni luminaţi în acelaşi fel. Iluminarea nu-i o experienţă şi nici rezultatul unei căi evolutive
prin intermediul căreia cineva se apropie mai mult de ţelul dorit. O astfel de cale evolutivă poate consta
dintr-o practică şi disciplină riguroasă, dar ca să te disciplineze şi să te limiteze pe tine să fii liber este
ceva în van. A încerca să scapi de încercare este chiar o încercare, este o acţiune pe care faci pentru a
ajunge la non-acţiune, non-acţiunea care-şi are propria raţiunea de a deveni pură şi eliberată de motive.
Pe de altă parte, meditaţia făcută doar de drag este o experimentare a bucuriei. Ea poate avea loc
oriunde şi oricând, nu-i limitată de o anumită oră din zi, când cineva trebuie să stea într-o anumită poziţie,
să aibă un anumit tip de respiraţie sau să rostească o mantră anume. Nu-i deloc necesar să faci toate astea,
ci fii doar deschis în faţa fiecărui spaţiu tăcut şi atotprezent al Conştienţei şi cinsteşte-l! În Adevăr, tu eşti
deja această Conştienţă şi nu trebuie să faci nimic ca să devii ceea ce eşti deja. Singurul lucru care te
împiedică să vezi asta chiar în clipa de faţă este insistenţa ta că tu nu eşti deja acolo, că trebuie să
munceşti, să te purifici ori să te disciplinezi ca să atingi „tărâmul promis al iluminării”.
„Prin urmare, am continuat să practic din greu zazenul. Am plecat în munţi şi am trăit acolo. M-am
disciplinat pe cât de sever am putut, dar toate astea nu m-au ajutat cu nimic. Nu m-am apropiat de

28
 înţelegerea pe care ţi-o dă starea minţii budice. Poate s-ar fi putut, dar nimeni nu m-a ajutat deloc.
Nu m-am apropiat niciun pic de starea minţii budice.”
(Nenăscutul-Viaţa şi învăţăturile maestrului zen Bankei (1622-
1693), traducere de Norman Waddell, North Point Press)

Dacă ai putea SĂ TE OPREŞTI, atunci ai înţelege că te afli deja acolo - ori mai degrabă AICI. În
acest punct mereu prezent este absolut imposibil să faci distincţie între meditaţie şi simpla stare de a fi. Ca
să accepţi asta înseamnă să înţelegi de ce căutarea şi munca asupra sinelui tău nu ajută deloc. Poţi deveni
un adevărat profesionist în practica spirituală însă te poţi bloca în căutare, căci afirmând doar că aşa este
ţi se pare că-i ceva incomplet şi că-i nevoie să depui efort ca să repari şi să îmbunătăţeşti situaţia.
Citind aceste rânduri, se prea poate să se ridice întrebarea: „Chiar nu-i nimic de făcut? Trebuie doar
să stăm jos, să aşteptăm şi să sperăm că lucrurile se vor limpezi?” Răspunsul este că aşteptarea în a se
clarifica lucrurile presupune o identitate separată ca fiind reală şi care vede trezirea în Conştienţă ca ceva
blocat într-un viitor imaginar. Dacă totuşi există ceva de făcut, atunci acel lucru este să verifici chiar în
această clipă adevărul referitor la ceea ce tu eşti şi să confirmi prezenţa în totalitate a Conştienţei, fără să
depui vreun efort ca să fie aşa.
Această cercetare va demonstra că meditaţia în scopul iluminării este ceva total contraproductiv, la
fel cum e lupta pentru pace. Fiecare efort confirmă şi întăreşte iluzia că există cu adevărat o entitate
separată care nu-i încă aici. E clar că ceea ce nu face parte din timp nu începe nici mai târziu şi nu-i nici
prezent în vreun punct pe axa trecut-viitor, ci există chiar aici şi acum. Atunci când spun „aici şi acum”,
nu mă refer la vreun moment poziţionat între trecut şi viitor, ci la eternul acum, cel care conţine fluxul
aparent al timpului. Acum, în această clipă, eu scriu aceste cuvinte; acum, în această clipă, tu le citeşti.
Poţi face un mare efort ca să te afli totalmente aici şi acum, dar chiar dacă ai fi vrut, ai fi putut tu, oare, să
te afli altundeva? Chiar şi atunci când te plimbi cu mintea pe cărarea amintirilor, când eşti captivat de
fantezie sau când anticipezi un moment viitor, tot aici şi acum eşti. Întreabă-te câţi paşi îţi trebuie ca să
faci pentru a ajunge acolo unde eşti? Cât timp îţi ia ca să ajungi în această clipă? Cât efort ţi se cere ca să
fii acolo unde te afli deja?
Pentru căutătorul devotat, asta pare ceva foarte simplu, dacă nu chiar simplist. Lui îi place să lucreze
asupra lucrurilor şi să simtă că face progrese, adoră sistemele şi abordările liniare. Meditaţia este o
practică prin care-şi procură iluminarea, înţelegerea sau pacea şi toate acestea îi par a fi precum un bilet
de călătorie. Căutătorul poate identifica meditaţia formală cu lunga ei tradiţie ezoterică, considerând-o un
instrument serios pentru realizarea obiectivelor sale. El anticipează fala şi gloria pe care i-o va da
desăvârşirea personală. „Uite mamă, eu n-am ego!!”
Doresc din nou să reamintesc căutătorului paradoxul pe care el îl creează atunci când urmăreşte
eliberarea totală şi realizarea Sinelui. Activitatea lui în meditaţie formală sau în oricare altă practică
spirituală de acest gen, se naşte în totalitate şi prin urmare, ea nu poate conduce spre totalitate. Căutătorul
cu înclinaţii intelectuale, cel care depinde de abordarea dualistă a minţii pentru rezolvarea problemelor,
care-şi calculează metodele şi controlează conceptele, descoperă panta alunecoasă a non-dualităţii, mai
ales teritoriul ei frustrant. El cunoaşte, însă într-un anumit punct, el poate înţelege că nu-l va cunoaşte
niciodată pe cel care cunoaşte. Se poate gândi la această „problemă”, dar în derularea procesului el
transformă cunoscătorul într-un concept şi descoperă că în clipa în care a aflat asta, cunoscătorul s-a şi
transformat iar în cunoscut. Cunoscătorul se află pentru totdeauna de partea cealaltă a cunoaşterii.
Datorită abordării dualiste, prin care mintea încearcă să ajungă la cunoscător, căutătorul se descoperă într-
o poziţie comparabilă cu cea a cuiva care se tot roteşte şi roteşte într-o zadarnică încercare de a-şi vedea
spatele.
„Natura fenomenului este una non-duală,
dar fiecare în structura lui proprie
se află dincolo de limitele minţii.
Nu există niciun concept care să poată defini
condiţia lui „ceea ce este”
Şi cu toate acestea, spiritul afirmă: totul este bine.
Totul este deja desăvârşit
şi a biruit boala ostenelii,
iar tu însuţi te descoperi în starea perfectă a Sinelui:
aceasta este contemplaţia.”
29
 (Dzogchen: Starea perfectă a Sinelui de Namkhai Norbu,
Snow Lion Publications)
Intelectul descoperă meditaţia adevărată - care nu-i ţintă pentru înţelegere, trăire sau linişte, ci însăşi
înţelegerea, trăirea şi liniştea - care, pentru totdeauna, se află dincolo de atingerea ei. Simpla înţelegere a
ceea ce este nu poate fi o realizare, acest lucru se întâmplă doar atunci când scoţi din abordarea de tip „eu
doresc realizarea” pe „eu” şi pe „doresc”.
O altă cale de înţelegere este cea de a-ţi urma calea înapoi. În loc să alergi după realizarea pe care ţi-o
doreşti, priveşte într-acolo unde se naşte dorinţa, după care mai fă un pas înapoi şi observă unde se naşte
„eu”. Ce-i liniştea de dinaintea lui „eu”? Ce-i nimicul, această prezenţă absolută? Se sforţează el să aibă
ceva sau să ajungă undeva? Are el nevoie să devină ceva sau totul apare din şi în el?
Meditaţia formală poate învârti o mantră în creier ca să liniştească fluxul continuu de gânduri; în
meditaţia adevărată, însă, gândurile sunt văzute ca având loc liber şi nu ca întreruperi problematice ce
necesită a fi controlate de către un ego imaginar ce se pretinde a fi plictisit de ele. Cheia este a vedea că
acest ego este el însuşi parte a curentului de gânduri pe care vrea să-l controleze şi că el n-are o realitate
independentă faţă de gând. Este clar că nu-i nevoie ca acest cârmaci fantomatic al egoului să piloteze
mintea către un singur punct de concentrare. Totul are loc în libertate şi este bine venit, inclusiv mantrele,
iluzia egoului, gândurile şi emoţiile. Niciuna din aceste activităţi nu-i în stare să afecteze spaţiul tăcut al
Conştienţei Pure în care ele se desfăşoară şi dispar fără să lase vreo urmă.
„Meditaţia nu-i o cale spre iluminare şi nicio metodă de a dobândi ceva.
Ea este însăşi pacea.
Ea este actualizarea înţelepciunii, adevărul final al unităţii tuturor lucrurilor.”
Dogen (1200-1253), fondatorul Zenului Soto

15. Acceptare, iubire necondiţionată, fericire şi toate celelalte

Acceptarea, iubirea necondiţionată şi fericirea sunt cuvintele magice binecunoscute de cei mai mulţi
călători pe calea spirituală. Ca şi cele mai multe cuvinte, ele au o natură oarecum ambiguă, sunt
îmbietoare şi creează mari aşteptări. Noi ni le dorim, dar în acelaşi timp ni se par de neatins.
Copil fiind, îmi amintesc că mi se spunea că metoda de a prinde o pasăre consta în a-i pune sare pe
coadă. Eram mult prea tânăr ca să-mi fi dat seama că dacă aş fi putut face asta, înseamnă că am prins deja
pasărea. Cam acelaşi tip de paradox există şi în conceptele despre care vom discuta în acest capitol. De
exemplu, nu putem ajunge la acceptarea totală prin încercarea de a schimba lucrurile. Această încercare
implică că noi nu acceptăm modul în care ele ni se prezintă. Atunci când abandonăm această încercare,
acceptarea totală apare şi pasărea este prinsă deja. Deseori, căutătorii ignoră acest paradox şi continuă să
spere sau să creadă că dacă cineva izbuteşte să accepte în totalitate tot ce există, atunci, pentru el va urma
realizarea Sinelui şi ca o consecinţă a acesteia, omul va cunoaşte iubirea necondiţionată şi fericirea.
Acest întreg univers este visul Sinelui. Identitatea noastră este un punct de referinţă conceptual într-
un continuum care-i de fapt Sinele profund şi atunci când folosim cuvinte ca iubire necondiţionată,
fericire şi acceptare, noi întindem mâna spre propriile noastre mâini.
Aşa cum am mai spus mai înainte, în rândul căutătorilor există credinţa că acceptarea poate conduce
spre realizarea Sinelui, claritate şi în final, iluminare. Adevărul este că „eul” care încearcă să accepte ceva
nu va prinde pasărea niciodată. Acceptarea totală este cea ce se petrece chiar aici şi acum - nu este ceva ce
se va putea realiza în viitor. Acceptarea nu duce la claritate; ea este claritatea că orice nu poate fi altfel.
Lucrurile par să fie diferite faţă de ce ele au fost, însă nu pot fi niciodată diferite de ceea ce sunt. Toate
strădaniile noastre de a deveni mai capabili de acceptare, mai iubitori, mai fericiţi sunt doar iluzia egoului
care are tendinţa de a se confirma pe sine ca un jucător real ce poate progresa tot mai mult către o rafinată
stare de a fi.
Conştienţa Pură nu practică în mod activ acceptarea, iubirea şi fericirea ca opus pentru respingere,
ură şi disperare. Asta nu s-ar califica ca acceptare totală. Conştienţa Pură este precum o oglindă care
reflectă totul fără cea mai mică rezistenţă. Este acceptat totul fără nici cea mai minusculă judecată. Asta
include şi cum îţi pari ţie chiar acum. Ţine minte: include grăsimea ta, chelia ta, mânia ta, îndoielile tale,

30
alienarea ta, frica ta precum şi păturica ta caldă şi pufoasă. Nu contează dacă există rezistenţă, respingere,
luptă sau încordare. Totul este observat şi acceptat.
„Existând un singur Sine, atotcuprinzător şi perfect pentru totdeauna, ce-aş putea eu să accept sau
să resping, ce mi-ar aduce bucurie sau tristeţe? Fiind mereu neafectat şi neataşat, eu sunt în pace cu
Sinele meu insondabil.”
(Realizarea Sinelui, Al Drucker, Atma Press)
Acceptarea sau claritatea a ceea ce eşti nu va veni ca rezultat al strădaniilor sau căutărilor tale, ci
poate ţi se va revela atunci când încercarea şi căutarea te părăsesc. După aceea, acceptarea totală, iubirea
şi fericirea s-ar putea să fie recunoscute ca fiind deja prezente. Realizarea Sinelui sau recunoaşterea
Sinelui - ceea ce pur şi simplu înseamnă să cauţi ceea ce tu eşti deja - se petrec chiar în acest moment – şi
echivalează cu acceptarea totală. Poţi „tu” să accepţi că nu-i nimic de făcut? Poţi „tu” să accepţi că nu
exişti ca o entitate separată? Dacă o poţi face atunci cine este acela care realizează această acceptare?
Nu-i nicio deosebire între gândul care se naşte atunci când spui că „accepţi ceva” sau când spui că
Pura Conştienţă le include pe amândouă.
Egoul nu-i capabil de o acceptare totală, ci el este inclus în aceasta. El crede în van că prin eforturile
pe care le face să accepte mai mult va atinge exaltarea iluminării, care, este de aşteptat ca la rândul ei să
aducă fericirea veşnică, pacea şi experienţa iubirii necondiţionate, însă recompensa pe care el o primeşte
nu-i nici vreo experienţă pe care s-o aibă, nici vreo stare în care să se afle. Din contra, iluminarea este
evaporarea iluziei că există vreun individ care să experimenteze ceva, de aceea ea este denumită „starea
fără de stări”.
Acceptarea totală, iubirea necondiţionată şi fericirea sunt de fapt doar trei indicatori ai spaţiului
Conştienţei Pure în care ele au loc - împărăţia dincolo de zero şi unu. În această puritate, fără aprecieri sau
formă, trebuie să se dizolve chiar şi conceptele de observator şi observat, de oglindă şi conţinutul ei.
Putem s-o denumim fericirea ce nu poate fi perturbată de nimic.
Putem s-o denumim acceptarea totală care nu respinge nimic.
Putem s-o denumim iubirea necondiţionată care îmbrăţişează totul.
Această simplitate magnifică, acest secret deschis, această claritate tainică este tot ce există. Este
sinele tău care-ţi spune „Bine ai venit acasă!” Tu eşti aceasta!

16. Ce putem spune despre corp?

În mare parte, până acum am ignorant corpul. Ce putem spune despre el? Este doar o bucată de
carne? Este el cumva templul nostru, o jucărie sau o povară? În funcţie de sănătatea pe care o avem, de
vârstă şi condiţionare, el poate fie orice combinaţie din cele de mai sus. În capitolul de faţă şi în cel ce va
urma, vom arunca o privire asupra corpului şi asupra faptului ce se întâmplă când acesta moare.
Noi vedem corpul ca pe un obiect solid, dar o cercetare mai amănunţită dezvăluie exact contrariul. El
este compus din oase şi ţesuturi fine, care la rândul lor sunt alcătuite din celule. Dacă continuăm să
mergem mai departe, ajungem la atomi - cărămizile ce stau la baza tuturor lucrurilor din univers - şi care,
în principal, sunt alcătuiţi din spaţii goale. Între aceşti atomi există o distanţă uriaşă, comparabilă cu
distanţa de la noi la stele. Dacă toţi atomii care alcătuiesc corpul nostru ar fi comprimaţi în cel mai mic
spaţiu posibil, acesta ar fi doar cât un ac de gămălie. Aceşti atomi pot fi reduşi la particulele subatomice
care se împrăştie în energie/nefiinţă. Carevasăzică, realitatea corpurilor ce pare a fi concretă tinde să se
dizolve în spaţiu, care, totuşi, în mod magic, este experimentat ca un obiect solid.
Căutător fiind, probabil ai auzit mai mult decât odată că tu nu eşti corpul, ca de pildă cum se spune în
citatul următor:
„Eu nu sunt corpul
şi nici corpul nu-i eu.
Eu sunt însăşi Conştienţa.”
(Inima Conştienţei, traducere Ashtavakra Gîta
de Thomas Byrom)

31
 Marile religii par a fi de acord cu faptul că trupul este doar un vehicul vremelnic pentru esenţa
nemuritoare a individului, sufletul. Mulţi oameni spun că ei cred asta, dar atunci când vine moarte, raiul
poate aştepta şi funeraliile sunt, în general, ocazii mai degrabă pentru tristeţe decât pentru bucurie. În timp
ce pretindem că aderăm la ideea că nu suntem decât un suflet nemuritor într-un corp muritor, cei mai
mulţi dintre noi, de fapt, ne identificăm cu experienţa de a fi un corp. Putem auzi asta în modul în care
vorbim despre noi. De exemplu: sunt obosit, sunt puternic, sunt bolnav, m-am născut şi voi muri.
Capacitatea corpului de a avea durere şi plăcere ne pune în căutarea siguranţei şi a mulţumirii.
Identificare cu corpul combinată cu percepţia timpului ne conduce la credinţa în caracterul nostru muritor.
Ne proiectăm speranţele şi temerile în viitor şi alergăm după orice ne imaginăm că ne trebuie. Asta poate
fi pace şi siguranţă, statut social şi confort, iubire şi recunoaştere. Cu toate astea, strădania noastră are un
frate geamăn care se numeşte frică. Cu alte cuvinte, sperând că vom obţine ceva este un drăguţ mod de a
spune că ne temem că nu vom obţine nimic. Chiar şi atunci când suntem pe cale să obţinem ceva pozitiv
de la viaţa noastră, avem de a face cu implicaţiile negative ale acestei abordări. De exemplu, atunci când
încercăm să ne perfecţionăm pe noi sau condiţiile noastre de viaţă, vrem să spunem de fapt că vrem ca
lucrurile să fie diferite. Prin urmare, asta implică că la un anumit nivel noi nu suntem fericiţi cu lucrurile
aşa cum sunt ele.
Cultura care domină planeta noastră ne încurajează să ne sforţăm să creştem şi să ne perfecţionăm în
mod constant, fapt ce poate da naştere unei persistente senzaţii că este chiar aşa, că nu-i suficient cum
suntem, dar nu este aşa. Oamenii care nu se conformează cu acest punct de vedere sunt luaţi în râs, fiind
văzuţi ca fatalişti sau lipsiţi de ambiţie. O abordare de genul „singura cale depinde de atitudine” este în
opoziţie directă cu modul ciclic în care se exprimă natura. Fluxul şi refluxul oceanelor, creşterea şi
scăderea lunii, cele patru anotimpuri, naşterea şi moartea sunt doar câteva exemple.
Atunci când intrăm în „mitul progresului constant şi liniar”, putem lucra frenetic asupra devenirii
noastre ca o persoană mai bună şi/sau să avem un viitor mai bun. În ciuda celor mai bune strădanii ale
noastre, deseori descoperim că viaţa nu ni se dezvăluie aşa cum am planificat-o noi, şi chiar atunci când
obţinem exact ceea ce ne-am dorit, cea mai mare plăcere pe care am anticipat-o este temporară. Şi tot aşa,
noul lucru devine vechiul lucru, iar atunci când clipa de plăcere trece, vrem din nou să căutăm un lucru
nou. Sri Atmananda arăta că plăcerea experienţei de a atinge un ţel sau de a obţine un obiect al plăcerii
este pusă în mod greşit pe seama unei realizări sau a unei dobândiri. Bucuria nu vine din împlinirea
dorinţei, ci bucuria fără de cauză, cea care este natura noastră adevărată, străluceşte fără a fi împiedicată
de nimic atunci când pentru o clipă suntem fără dorinţă.
Cu toţii am auzit că expresia: „Fii foarte atent la ceea ce-ţi doreşti!” implică faptul că obţinerea a ceea
ce-ţi doreşti cel mai adesea are efecte adverse ce nu-s anticipate. Cei mai mulţi dintre noi dorim să
câştigăm la loterie, dar este bine cunoscut faptul că mulţi astfel de câştigători au fost nefericiţi, cu o
mulţime de probleme neprevăzute. Atât obţinerea lucrului dorit, cât şi ne obţinerea lui se transformă într-o
dezamăgire. Aceasta este adevărata natură a dorinţei să fie nerealizată şi, prin urmare, chiar şi o dorinţă
„bună”, ca cea pentru pace, ne va ţine deoparte de pacea pe care o căutăm.
În general, suferinţa vine din abordarea dualistă în care presupusa diferenţă dintre eul conceptual şi
lumea aparentelor obiecte generează dorinţă şi frică. Suferinţa, legată de identificarea noastră cu trupul,
îşi are rădăcinile în credinţa că suntem personalităţi vremelnice, muritoare. Ne vedem corpul bătrân sau
bolnav şi datorită identificării noastre condiţionate credem că noi suntem cei care îmbătrânim sau care ne
îmbolnăvim.
Existenţa corpului este un proces în timp şi dorinţa noastră ca el să continue să dureze nu este altceva
decât frica noastră ca el să nu se stingă. Avem tendinţa să punem egal între supravieţuirea corpului şi
propria noastră supravieţuire, şi, în general, facem o mult efort ca să-i prelungim existenţa. Ce-i ciudat,
însă, este că cei mai mulţi dintre noi ne ignorăm sănătatea şi starea de bine general, uneori lucrând chiar la
propria noastră moarte. Chiar şi atunci când avem mult mai mult decât am avut în anul ce-a trecut, ni se
pare că tot n-avem destul. Bineînţeles că nu vine niciodată clipa în care să ne găsim deplina siguranţă. Tot
luptându-ne pentru asta se întâmplă ca în povestea cu măgarul care tot se străduieşte să ajungă la
morcovul pe care călăreţul său îl are atârnat de-o undiţă în faţa lui. Clipa viitoare, ca şi morcovul, dau
înapoi la fel de repede pe cât ne apropiem de ele. Ironia este că viitorul pentru care lucrăm ne apropie şi
mai mult de moartea de care ne temem. Deseori există o mică evaluare a situaţiei, şi anume că tot ce
există este perfecţiunea clipei prezente care este aşa cum este. Dacă ne oprim doar un moment, ne
relaxăm şi suntem prezenţi pur şi simplu, se prea poate să recunoaştem viaţa ca pe prezenţa fără de timp.
A ne opri nu înseamnă că trebuie să ne retragem în pustiu sau să stăm doar în pat cât este ziua de lungă,

32
fără să facem ceva, ci înseamnă să vedem prin iluzia existenţei unei fiinţe muritoare, tributară timpului şi
condusă de frică şi dorinţă. Pe urmă, acţiunile noastre nu vor mai veni din stres şi strădanie şi nu ne mai
percepem ca fiind realizatori individuali. Putem trăi din plin în certitudinea că acest moment unic este
complet, perfect şi este propria noastră recompensă.
A accepta caracterul muritor al corpului fără a te face pe „tine” muritor, este o perspectivă
eliberatoare. Atunci când încetezi să te mai consideri a fi nimic altceva decât un corp, temerile referitoare
la caracterul tău muritor şi vulnerabil, care pot avea un efect distrugător asupra vieţii tale de care te agăţi
cu mare drag, dispar. În acest moment, tensiunea se eliberează şi ea este înlocuită de o preţuire a cursului
natural al vieţii. Lucrurile „se fac” doar de dragul lor. Acţiunea e joc şi jocul acţiune.
A nu te mai identifica cu trupul nu aduce cu sine faptul că devii insensibil, încă te mai doare când îţi
strâmbi degetul mare de la picior şi nu te vei simţi deloc bine atunci când îţi neglijezi sănătatea. Nu ţi se
neutralizează toate senzaţiile şi nici nu se transformă într-o mare indiferenţă, ci li se permite să apară şi
apoi să dispară în mod firesc. Poate încetini fenomenul de etichetare a anumitor experienţe, gânduri şi
emoţii ca fiind negative sau pozitive, dar la fel de bine te poţi agăţa de aşa-zisele întâmplări „pozitive” şi
fugi de cele „negative”. Libertatea se află tocmai în această „încuviinţare”. Încă se mai poate ivi întregul
spectru de gânduri şi emoţii, dar el nu se va mai referi la un „eu” iluzoriu care ar locui înăuntrul unui
corp. Durerea poate apărea, însă nu se va mai combina cu ea împotrivirea. Poate apărea şi plăcerea, dar ea
nu va mai fi pătată de tentativele de a o păstra. Adevăratul şi eternul tău Sine vede corpul ca pe unul din
multe aspecte sale vremelnice şi această abordare este total diferită de cealaltă, cea care presupune
identificarea cu o perspectivă ce vede schimbările corpului, adică îmbătrânirea, îmbolnăvirea şi eventual
moartea, ca pe ceva ce ţi se întâmplă ţie.
„Corpul se naşte
Prin calităţile sale naturale.
Apare, dăinuie şi dispare,
Pe când Sinele nici nu vine şi nici nu pleacă.
Aşadar, de ce te întristezi din cauza lui?”
(Inima Conştienţei (15-9 şi 2-20) –traducere din Ashtavakra
Gîta de Thomas Byrom, Shambhala Publications)
Atunci când ne este limpede că toate dorinţele şi suferinţele ce vin îşi au originea în credinţa că există
o entitate individuală separată ce se identifică cu un organism corp-minte, vom putea fi mult mai receptivi
faţă de faptul că noi nu suntem corpul.
„Corpul e fals,
la fel şi fricile lui,
raiul şi iadul, libertatea şi sclavia.
Toate sunt o invenţie.
De ce-ar putea ele să conteze pentru mine?
Eu sunt însăşi Conştienţa.”
(Inima Conştienţei (15-9 şi 2-20) –traducere din Ashtavakra
Gîta de Thomas Byrom, Shambhala Publications)
Şmecheria stă în a ne înfrâna tendinţa de a transforma această noţiune într-o altă strategie de a scăpa
de stările nedorite şi de frica de moarte. În mod general, faptul că noi credem şi sperăm că nu suntem
corpul se poate traduce în ideea că suntem un suflet nemuritor ce locuieşte într-un corp o anumită
perioadă de timp, dar nu acest lucru vreau eu să sugerez aici. Eu vreau să spun că tu nu eşti exclusiv
corpul, la fel cum nici oceanul nu este în mod exclusiv doar un singur val. Tu te-ai identificat însă, într-o
oarecare măsură, cu această aparenţă limitată în timp şi pieritoare şi, pasămite ai uitat cum arată întregul
tablou.
Tabloul complet este reprezentat de infinitul organism corp-minte ce are o experienţă finită. Tu eşti
infinitul, iar corpul locuieşte în tine la fel cum o stea locuieşte în spaţiu. Dându-ţi seama că tu eşti chiar
spaţiul nemuritor de dincolo de naştere, trăire şi moarte, îţi va fi foarte limpede că toate manifestările
temporale - inclusiv corpul, experienţele, gândurile, sentimentele, iarba, copacii, vecinul de lângă tine,
sfântul, teroristul, cel din dormitorul alăturat, politicianul ce apare la ştirile serii - toţi apar înăuntru sau pe
acest fundal. Haide să repet iarăşi: Tu eşti acest fundal, cu tot ce apare pe el. Tu eşti coeziunea dintre
veşnic şi vremelnic; Tu eşti Unicul, fără ca să mai existe vreun Al Doilea!
33
 Invitaţia pe care v-o lansez aici este de a dizolva această senzaţie de individualitate separată înapoi în
Sinele oceanic şi de a vă elibera din iluzia identificării totale cu un organism corp-minte pieritor. Fiţi pur
şi simplu şi recunoaşteţi-vă încă odată în adevărata voastră splendoare, eliberaţi de iluzoriile lanţuri ale
naşterii şi morţii.
„Deoarece credeţi că voi sunteţi corpul,
sunteţi legaţi de multă vreme.
Aflaţi că voi sunteţi Pura Conştientă,
iar cu această cunoaştere, sabie făcând-o,
tăiaţi-vă lanţurile
şi fiţi fericiţi!”
(Inima Conştienţei (1-14) –traducere din Ashtavakra
Gîta de Thomas Byrom, Shambhala Publications)

17. Renunţând la fantomă

„Moartea nu este stingerea luminii,

ea este punerea deoparte a lămpii, deoarece au apărut zorile.”
Rabindranath Tagore (1861-1941), poet şi scriitor,
laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1913
Cu siguranţă că moartea este unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii şi, din cauză că este ca un
eveniment în zare, noi nu putem privi dincolo de ea, fiind un subiect al supoziţiei, fricii şi fascinaţiei. Mai
înainte de a continua, trebuie să facem o mare deosebire între frica de a muri care nu-i totuna cu frica de
moarte. Prima este o trăsătură foarte concretă şi comună a corpului, pe când ultima este un amestec bizar
între fantezia şi făţărnicia minţii. Animalele cunosc frica de a muri, dar, aşa cum ştim, ele nu cunosc
noţiunea de frică de moarte.
Frica de a muri este cea care te opreşte să te arunci din avion fără paraşută sau să organizezi un picnic
pe o cale ferată. Pe de altă parte, frica de moarte este ceva mult mai abstract, ca şi când mintea ar proiecta
un viitor în care ea n-ar mai exista. Ai putea spune că mintea-şi plânge în avans propria demisie. Se
îngrozeşte pe sine cu imagini ale vieţii sale sfârşite, urmate de un abis al inexistenţei veşnice şi apoi se
repliază din acest vid ca şi când non-existenţa ar fi vreun fel de experienţă; ceva ce-ar fi îngropat de viu
într-un gol rece şi întunecat care se lungeşte pe vecie.
În mod ironic, agăţarea de viaţă se poate transforma în calea de a trăi din plin acest sentiment, iar
frica de a muri devine frica de a trăi. Această frică atacă valoarea celor mai simple plăceri ale vieţii. De
exemplu, atunci când mergem pe bicicletă, echipamentul de protecţie şi casca pe care ne-o punem pe cap
pot contribui la securitatea noastră, dar hotărât lucru, ele nu contribuie la plăcerea de a avea un tur tihnit
prin împrejurimi; să ai grijă de sănătate e un lucru bun, dar asta poate deveni o obsesie restrictivă; a-ţi
duce traiul se poate transforma într-o luptă acerbă ce duce la stres, la căderi nervoase sau chiar mai rău.
Frica de moarte se află în miezul diverselor sisteme de credinţe religioase care oferă perspectiva
reîncarnării sau a unei vieţi după vieţi; în realitate, există oare ceva dincolo de această viaţă? Dacă privim
mai bine această chestiune, vedem că se afirmă ipoteza că aşa este, adică un individ care se naşte şi în
cele din urmă moare.
Dacă crezi că tu eşti corpul, atunci moartea pare să fie o certitudine absolută. Dacă crezi că eşti un
suflet într-un corp, atunci presupui că trupu-ţi moare, în timp ce acest „tu” primordial supravieţuieşte. A
supravieţui „învelitoarei” poate părea ceva grozav la început, dar e ceva riscant. Depinde de credinţa
ta...întotdeauna există ocazia ca data viitoare să ţi se destineze „un vehicul inferior”; sau poate nu te
califici pentru marele premiu al raiului, ci mai degrabă sfârşeşti în focurile iadului. Totuşi, toate acestea
sunt chestiuni ce ţin de credinţă/speranţă/frică şi nu de cunoaştere. Atât speranţa într-o viaţă după viaţă,
cât şi frica de moarte îşi au originea în credinţa eronată că tu eşti un individ muritor, limitat de timp şi a
cărui lumânare se va stinge atunci când secera morţii va veni să te ia. Antidotul acestei frici şi teorii este
să recunoşti că într-adevăr tu exişti în afara timpului, nu te-ai născut niciodată şi nici nu vei muri
vreodată. Tu eşti întinderea în care apar naşterea, existenţa şi moartea.

34
 Sfântul Francis, ca şi alţii, a spus că prin moarte ne dăm seama de viaţa veşnică. Sufiţii spun: „trebuie
să mori înainte de a muri!”. Această moarte înseamnă de fapt moartea iluziei că există un sine individual
şi separat. În îndepărtarea „eului”, moartea este deposedată de victima ei.
Din perspectiva unui „eu”, acesta-i un răspuns total nesatisfăcător pentru întrebarea referitoare la
existenţa unei vieţi după moarte. El afirmă că pentru iluzia care tu crezi că eşti, nu există nicio viaţă după
moarte, dar există şi o veste bună aici, anume că nu există nicio moarte pentru cel care tu eşti cu adevărat.
Tehnologia medicală modernă le permite medicilor să restabilească unii pacienţi care se află la
hotarul cu ceea ce-a fost odată considerată a fi moartea. Mulţi dintre cei reveniţi îşi povestesc experienţele
de la pragul morţii. În lumina informaţiilor disponibile, astfel de experienţe merită a fi luate în serios, dar
semnificaţia lor reală rămâne deschisă în faţa speculaţiilor. Desigur că interpretarea unor astfel de
rapoarte este subiectivă şi chiar mai mult, complicată de faptul că ele sunt colorate de temelia culturală a
celor în cauză. Unii oameni le consideră dovezi pentru viaţa după moarte, pe când alţii nici nu se ostenesc
să le explice în vreun fel.
În experienţele de la pragul morţii, adesea se pare că-i perceput un hotar pe care cel în cauză îl
consideră ca fiind un punct de unde nu mai există nicio reîntoarcere. Din perspectiva textului de faţă, a
merge dincolo de acest hotar este pur şi simplu a face pasul final, după care individualitatea se contopeşte
cu Sinele Suprem. Indiscutabil, asta pare să contrazică vasta cercetare a dr. Ian Stevenson. Cartea lui
despre reîncarnare este bine cunoscută şi el a cercetat mai multe cazuri, iar cele mai numeroase sprijină
această posibilitate.
Cu toate acestea, chiar dacă acceptăm ca fiind autentice studiile efectuate de dr. Stevenson, acest
lucru nu-i o dovadă inevitabilă că sufletele individuale ocupă un „corp săltăreţ”. Fără îndoială că este ceva
imaginabil ca Sinele Unic, cel care interpretează toate rolurile, poate cunoaşte rolul lui Iulius Cezar în
timp ce-l joacă pe Robin Hood. În acest caz, el nu va fi Robin Hood care-şi aminteşte de viaţa de dinainte,
ci actorul universal care-şi ştie unul din alte „spectacole” în timp ce se manifestă ca fiind personajul
Robin Hood. Acest fapt se poate întâlni mai uşor atunci când există câteva „cărămizi” similare în doi
indivizi. De pildă, nu-i vorba despre Iulius Cezar re-încarnat, ci de continua încarnare a unui singur Sine.
Asta înseamnă că la finalul spectacolului, pentru Robin Hood cortina se coboară, dar actorul rămâne
neafectat.
Un alt mod de a privi reîncarnarea este de a o vedea aşa cum este, ea este tot ce există, această unitate
esenţială ce apare ca totalitate a existenţei şi care include iluzia unor oameni aparent separaţi care-şi
amintesc de presupuse vieţi trecute. Noi trebuie să ne aducem aminte că toate acestea nu-s decât nişte
descrieri metaforice şi liniare ale realităţii non-liniare primordiale. Le-am inclus aici ca să arăt că
mărturiile în favoarea reîncarnării pot fi interpretate în fel şi chip.
Asta nu înseamnă că vrem să spunem că moartea moare şi că asta este. Ceea ce trebuie văzut aici este
că nemurirea nu înseamnă perpetuarea sufletului şi că nici infinitul nu-i o extensie a finitului. În
transcenderea morţii şi a finitului, vei descoperi că eşti cu adevărat dincolo de moarte; este ceva paradoxal
ca cineva să dorească să moară. La fel ca un iepure într-un laţ, noi ne prindem în capcană prin rezistenţa
ce-o opunem, dar atât pentru iepure cât şi pentru noi, calea de a ieşi este lărgirea laţului şi nu strângerea
lui. În această moarte renunţăm la simţul separării, cel care ne defineşte ca fiind nişte entităţi limitate.
Ceea ce ne sperie cel mai tare este să spargem acest înveliş - adică să renunţăm la simţul nostru de sine
separat - ceea ce implică eradicarea „eului”. Astea fiind spuse, intrarea în Clubul nemuritorilor cere să
lăsăm la uşă sentimentul de fiinţă individuală; egoul are însă o mare bucurie ca uşa ce duce spre viaţa
veşnică să fie lăsată larg deschisă.
Ca întotdeauna, noi ne confruntăm cu paradoxul că dacă egoul este o iluzie, atunci „eu” nu pot să
renunţ la el. Conceptul de „eu” care se descotoroseşte de egoul meu este la fel de credibil ca şi capcana
care este pusă să se prindă în cursă pe sine. Egoul pare să se agaţe de viaţă şi de ideea de va fi un individ
separat, dar de fapt problema egoului este agăţarea însăşi. Este ca şi când am învăţa să înotăm, dar în
acelaşi timp încercarea noastră de a ne agăţa de ceva ne face să ne cufundăm. Desprinzându-ne de acel
ceva, tensiunea se disipă şi, dintr-o dată, ne trezim că plutim.
Un banc este întotdeauna mult mai distractiv atunci când te prinzi singur de sensul lui decât atunci
când îţi este explicat. La fel, această explicaţie a egoului se prea poate să nu declanşeze o renunţare
bruscă, dar dacă agăţarea este lungă şi intensă, există norocul să aibă loc o renunţare bruscă şi spontană
care te va face să râzi şi să vezi că-i atât de uşor să te relaxezi, să ieşi din hipnoză şi să fii chiar ceea ce
eşti. Cuvintele pot face ca asta să fie ceva greu, dar nu-i ceva nici simplu şi nici complex, este spaţiul
curat şi tăcut care există înaintea unor astfel de concepte dualiste şi care, pe vecie, nu-i afectat de ele.

35
Odată ce acest lucru este recunoscut, vei vedea că naşterea, existenţa şi moartea nu ţi se întâmplă ţie, ci în
tine.
Din timpurile pe care ţi le poţi aminti, tu ţi-ai cunoscut trupul, acest aspect temporar al Sinelui, şi ai
crezut că-i al tău. Acum fii legătura dintre temporar şi etern şi re-cunoaşte asta ca pe adevărata ta
identitate. Iată invitaţia pe care ţi-o fac ca să renunţi chiar în această clipă la fantomă. Renunţă la iluzie şi
dă-ţi seama că, în adevăr, tu eşti deja eliberat de naştere şi de moarte.
„Tu eşti unul şi acelaşi
În bucurie şi întristare,
În speranţă şi deznădejde,
În viaţă şi moarte.
Tu eşti deja împlinit.
Lasă-te dizolvat.”
(Inima Conştienţei (5-4), traducere din Ashtavakra Gîta de
Thomas Byrom, Shambhala Publications)

18. Orbit de lumină

Există o istorioară despre un soldat ce fusese condamnat la moarte. În ziua execuţiei sale, a fost dus
într-o căruţă la spânzurătoare. Privid în jur, pentru ultima dată din viaţă, asupra lui se coborî o mare pace.
Lumea îi apăru ca o viziune clară şi transparentă a unităţii şi armoniei. Teama de moarte îi fu înlocuită cu
un simţământ profund de pace în care el şi întreaga creaţie se aflau într-o mistică uniune cu Dumnezeu.
Chiar în ultima clipă dinaintea execuţiei, regele îl graţie. Omul îşi regăsi libertatea, dar îşi pierdu viziunea
paradisului şi tot restul vieţii deveni pentr el o căutare disperată a acelei viziuni. Se apucă de băutură şi
muri câţiva ani mai târziu ca un alcolic singuratic.
Pentru mine, experienţa asta a venit la 21 de ani. Din diverse motive, vroiam să-mi pun capăt zilelor,
dar funia parcă mi-ar fi alunecat printre degete şi, deodată, senzaţia mea copleşitoare de disperare dispăru.
La radio cântau Beatles-ii, „I’ve Got a Feeling” din albumul „Let It Be” şi melodia a atins ceva adânc în
lăuntrul fiinţei mele şi acolo, înăuntru, parcă s-a deschis o mare întindere - n-aş greşi dacă aş spune că m-
am dilatat atât de mult de parcă aş fi cuprins întreaga existenţă, ca şi cum aş fi dispărut cu totul. Veşnicia,
pe care am înţeles-o ca pe un timp fără de sfârşit, apăruse ca absenţă a timpului. Totul era infiltrat cu
viaţă, inclusiv ceea ce considerasem până în acea clipă ca fiind fără viaţă. Întreaga existenţă avea o sursă
comună şi erau la fel de prezente şi prima zi a creaţiei şi ultima zi a pieirii. Universul nu era nici mare şi
nici mic, el se dezvăluia ca simplul Unic, dincolo de toate atributele relative, ca de pildă mărimea,
localizarea şi timpul. Pe când, la un nivel relativ, scopul tuturor lucrurilor părea să fie un mozaic complex
al armoniei perfecte, totalitatea creaţiei se dezvăluia pe sine ca fiind dincolo de orice scop şi am văzut-o
pur şi simplu aşa cum este ea, origine şi împlinire.
Lucrurile care mai înainte aveau pentru mine o adevărată semnificaţie, atunci nu mai contau.
Oamenii pe care-i vedeam pe fereastră păreau toţi a-mi fi cunoscuţi, deşi eu nu ştiam cine sunt. Pe măsură
ce trăirea mea se diminua, îmi aminteam gândul: „Cum pot merge mai departe în viaţa mea de zi cu zi,
pretinzând că ea este a unui individ limitat? Cum voi putea face faţă muncii şi rutinei zilnice?” Atunci
când experienţa mea s-a stins, am fost în stare, cât se poate de bine, să-mi continui viaţa ca mai înainte,
dar am rămas cu certitudinea că, chiar şi atunci când nu-mi dau seama, totul este aşa cum trebuie să fie.
Istorioara soldatului şi experienţa mea au ceva în comun, ele arată o viziune a veşniciei povestită ca o
trăire cu un început şi un sfârşit, experienţă ce poate fi numită mistică, transcedentală sau una culminantă
şi ea este exact ce este, o experienţă.
Conţinutul unor astfel de experienţe pare să difere de la om la om, în funcţie de personalitatea ori de
condiţiile lui socio-culturale, dar în esenţă, toate experienţele de acest tip sunt asemănătoare în faptul că
ele povestesc despre existenţa unei unităţi între om şi Dumnezeu - sau oricum îl numeşti - şi toate
transcend timpul şi spaţiul. Este genul de trăire pe care-l doreşte cel ce vrea iluminarea şi mulţi îl
confundă cu iluminarea, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie. Cu toate acestea, ceea ce domină în acste cazuri
este liniştea în care există atât trăirea în sine cât şi „eul” care şi-o aduce aminte şi apoi o interpretează. O
astfel de experienţă, pentru această aşa-zisă oglindă a Conştienţei, este doar un alt nor purtat de vânt.
36
 Pentru mine, peste ani, acea trăire a fost o sursă de confort, dar şi de confuzie. Aveam amintirea clară
a viziunii unităţii universale, chiar dacă asta n-o simţeam mereu. Interpretarea iniţială pe care eu o
dădusem experienţei era următoarea: „Dacă totul este Unul, atunci toţi oamenii şi toate lucrurile sunt
parte a acestui Întreg.” Mai târziu, mi-am dat seama că asta era doar o capcană lingvistică - adică, dacă
totul este într-adevăr Unul, atunci nu există părţi şi nici eu, nici tu care să fim parte a acestui întreg. Mi-
am dat seama că „eu”, cel din acest organism corp-minte este acelaşi cu „eu” care-l trăieşte pe el şi pe
toate celelalte. Poate ar fi bine să încerc o analogie mai iscusită...adică vreau să spun că noi toţi suntem
acelaşi Sine îmbrăcat într-o diversitate de costume.
În acelaşi timp, persista sentimentul contradictoriu care-mi spunea că eu sunt o entitate individuală
care-i responsabilă de acţiunile ei. Înainte să ajung la convingerea că „Asta este, Eu sunt Asta şi aşa este”,
acest concept de a fi „parte din ea” mă muncea să lucrez asupra mea ca eu să devin o parte şi mai bună.
Sengtan, cel de-al treilea patriarh Zen, în opera sa Hsin Hsin Ming, spunea despre această lucrare asupra
minţii, pe care-o faci chiar cu mintea, pentru ca „binele” să triumfe asupra „răului”:
„Dacă vrei să ajungi la adevărul curat,
Să nu te preocupe binele şi răul.
Conflictul dintre ele
Este boala minţii.”
(Calea Zen, Alan Watts, Vintage)
Pentru chestiunile spirituale există un continuu interes, la fel cum există şi în paralele făcute între
trăirea mistică şi subiectele din fizica modernă, sau teoria Gaia şi ideile referitoare la saltul evolutiv şi
iminent al omenirii.
De curând, a reapărut atracţia spre învăţăturile non-dualiste din Advaita, Taoism sau Zen. Este ca şi
când ar fi renăscut un gen anume, ocazie cu care am recitit diverse cărţi mai vechi, precum Tao Te Ching,
Ashtavakra, Calea Zen, dar şi altele mai noi, cele ale lui Tony Parsons, Nathan Gill, Ramesh Balsekar şi
alţii. Păreau să-mi vorbească acelaşi vechi cuvinte, dar ele o făceau într-o manieră prospătă şi clară. Mă
simţeam ca şi când piesele de puzzle ce-mi lipseau îşi aflaseră locul şi, în acelaşi timp, mi se arăta clar că
nimic nu-mi lipsise.
În timpul unui seminar cu Ramesh Balsekar, l-am cunoscut pe Wayne Liquorman. I-am spus că
fusesem atent la ce se vorbise acolo şi că nu puteam pune nicio întrebare, fiindcă înţelesesem tot ce se
discutase. El îmi spuse: „Da, însă tu încă mai spui «eu înţeleg».” Nu i-am răspuns, căci o luasem strict
semantic, dar oricum, vorbele lui îmi rămăseseră întipărite în minte şi-mi tot reveneau, după care, ele au
pătruns în inima mea şi într-un final mi-am spus: „De fapt, nu există niciun «eu» care să înţeleagă ceva,
există doar înţelegerea.”
„Eu” rămâne ca „adresa mea din viaţă”, la fel ca o convenţie gramaticală pe care nu voi ezita s-o
folosesc. Totuşi, există non-obiectivul „eu”, cel care poate fi identificat ori stăpânit. E limpede că
experienţa mea mistică timpurie nu fusese iluminarea. Ideea unui „eu” care avusese acea trăire crease
paradoxul confuz al unui ”eu” care se confruntase cu o experienţă non-dualistă. Acum, este evident că
aşa-zisa experienţă mistică este cel mult una de genul celei de a te delecta cu un pahar cu vin, de-a simţi
plăcerea de a face dragoste, cumpărături sau de a te plimba prin ploaie. Este ceva ce s-a petrecut în mine
şi nu mie sau prin mine. Fundalul tăcut în care ea a apărut şi apoi a dispărut scăpase atenţiei „eului” care
crezuse că el „avusese” trăirea repectivă.
Să nu mă înţelegeţi greşit...nu-i ceva ce n-am realizat total înainte şi o fac acum. Acum mi-e clar că
nu există niciun „eu” care să obţină ceva. Pentru mine, întregul concept a cuiva care obţine iluminarea şi-
a pierdut valabilitatea. Iluminarea apare ca un scop pe care cineva-l poate atinge doar atâta vreme cât
există iluzia existenţei unei entităţi separate sau ego. În Zen, asta-i numită poarta neîngrădită. Atunci când
stai în faţa ei, poarta pare să fie acolo, însă în clipa în care treci prin ea şi priveşti îndărăt, ţi-e foarte clar
că n-a existat niciodată vreo poartă acolo şi nici cineva care să treacă prin ea.
Experienţa mistică descrisă mai înainte - atât cea a soldatului condamnat la moarte, cât şi a mea -
oricât de atăgătoare ar suna ea, în final nu-i decât o „orbire adusă de lumină”. Ca să înţelegem ce se
întâmplă, nu-i nevoie de astfel de experienţe. Adevărata înţelegere va ridica graniţele artificiale ce există
între mistic şi pământesc, ordinar şi extraordinar, între experienţa în sine şi cel care o trăieşte şi va
dezvălui splendoarea şi simplitatea, alături de eliberarea - chiar şi de nevoia de a fi liberi - ce stau dincolo
de această dualitate aparentă.

37
 „Există o eliberare -
chiar şi cea de nevoia de a fi liberi,
chiar şi cea de nevoia de a încerca să fim spirituali.
Aceasta se află dincolo de dualitatea dintre trezire şi adormire,
iluminare şi neiluminare.
Acesta este repaosul în felul de a fi al lucrurilor
chiar în modul lor de a fi. ”
(Ce putem spune despre acum, Arjuna , SelfXPress)
Acest text arată spre libertatea absolută în loc să arate spre cea relativă şi condiţională. Libertatea
absolută a proprii naturi este în aşa fel încât nu pot exista condiţii de îndeplinit înainte ca ea să fie
realizată. Nu-i nevoie de nicio experienţă specială care să te facă liber. Atunci când aştepţi un asemenea
eveniment, îţi hrăneşti credinţa greşită care susţine că există cu adevărat un „tu” care are nevoie de
eliberare. Un astfel de eveniment anticipat poate fi o experienţă transcedentală, dar chiar şi atunci când
trăieşti aşa ceva, ea devine o capcană în loc să te elibereze. Cel care are o astfel de experienţă poate fi
copleşit de ea şi poate trage concluzia că această trăire trebuie să devină o stare permanentă.
Există o carte scrisă de Suzanne Segal şi intitulată „Collision with the Infinite (Ciocnirea cu
infinitul)”, în care se povesteşte despre o femeie care s-a şocat atunci când şi-a dat seama brusc că nu
există niciun sine personal. Ea nu era un căutător şi nu era interesată în chestiuni ce ţineau de Yoga, Zen
sau Advaita; femeia crezu că-şi pierduse minţile şi alergase să ceară ajutorul psihologilor şi psihiatrilor,
dar toţi aceştia au fost incapabili s-o ajute. La un moment dat, ea intră în contact cu perspectiva non-
dualistă şi din acea clipă situaţia ei începu să se îmbunătăţească, ba chiar mai mult, începu să ţină întruniri
şi să-şi ajute semenii pe calea spirituală.
La sfârşitul cărţii, ea se îmbolnăveşte şi moare. În poasfaţă, prietenul ei Stephan Bodian scrie:
„Cu toate acestea, către sfârşitul vieţii ei, noi am putut doar vedea că înţelegerea îi alunecase
printre degete la fel ca nisipul, lăsând-o frustrată şi confuză.”
(Coliziune cu infinitul de Suzanne Segal, Blue Dove Press)
Suzanne Segal a fost un caz unic; în situaţia ei a fost vorba despre o tumoare la creier; în general,
atunci când „experienţa” - la fel ca toate celelalte experienţe -se transformă în ceva nepermanent, putem,
în mod eronat, să considerăm asta ca pe un eşec personal. La fel ca soldatul condamnat la moarte, putem
sfârşi alungând experienţa, ceea ce înseamnă că am pierdut cu totul jocul, chiar mai mult decât a făcut-o
unul din personajele din istorioara ce urmează:
Imaginează-ţi că priveşti un film în care doi oameni vin spre tine. Locul este un deşert. Soarele
arde deasupra capului şi, în depărtare, se vede un masiv muntos. Unul din oameni se opreşte şi-i
spune tovarăşului lui de drum:
-Îţi dai seama că totu-i doar o iluzie şi că noi suntem doar variaţii ale unei singure lumini ce
apare ca fiind noi, soarele, cerul şi întregul peisaj?
Prietenul lui îl priveşte bulversat, pe măsură ce el continuă:
-Această întreagă pe care noi o vedem este un ecran plat, deşi pare că în jurul nostru ar exista un
spaţiu.
Acum, prietenul lui devine puţin mai neliniştit. El crede că tovarăşul lui de drum este atacat de
căldura puternică de-afară, aşa că-l întreabă:
-Te simţi bine? Eşti OK?
-Foarte bine! Este fără doar şi poate foarte clar că tot ce există nu-i decât o iluzie foarte
deşteaptă ce apare pe un fundal unic.
-Într-adevăr, spune prietenul, devenind şi mai contrariat. Arată-mi şi mie, te rog, acest fundal!
-Ei bine, priveşte, el este aici, chiar acum ne atinge şi are grijă de noi. Conţine tot ceea ce vedem.
El se răsuceşte şi arată înspre ecran. Prietenul lui urmăreşte degetul lui, dar nu vede nimic
altceva decât munţii din depărtare.”
Dacă experienţele transcedentale apar pe „ecranul” Conştienţei Pure, aşa să fie; dacă nu, atunci nu te
nelinişti. Există oameni care au avut astfel de experienţe şi ei încă mai caută. Există şi oameni care n-au
avut niciodată astfel de experienţe şi lor le e limpede că ele există cu adevărat. Experienţa umană este un
şuvoi mereu în schimbare, dar întregul spaţiu al Conştienţei Pure, cel în care curge acest şuvoi, nu se
38
schimbă niciodată. Tot ce există este această prezenţă care se exprimă pe sine ca totalitate a manifestării,
incluzând absolut totul, de la cea mai îndepărtată galaxie la cea mai mică creatură vie, de la iluzia de
spaţiu şi timp, la felul în care tu apari ca un personaj. Această totalitate - atât ce apare cât şi unde ea apare
- este adevărata ta identitate. Nu există absolut nimic ceea ce poţi să faci ori trebuie să faci şi nici nu
există ceva trebuie să aştepţi, fii pur şi simplu ceea ce eşti.
„Doar stai jos chiar acum.
Nu face nimic. Doar odihneşte-te.
Deoarece separarea ta de Dumnezeu
Este cea mai grea muncă din lume.”
(Poeme de Hafiz, Penguin Books)

19. Concepte şi metafore

Înainte de ultimele capitole, să revedem împreună unele concepte şi metafore pe care le-am
menţionat în această carte. Acest lucru ne dă şansa să le vedem din diverse unghiuri, în timp ce ele arată
consecvent spre Sinele adevărat şi susţin că tu eşti Acela. Pentru a ilustra aceste concepte, vom folosi
câteva poezii, citate şi povestiri. Dacă vrei să fii părtaş la ele, eşti binevenit, dacă nu, sari peste capitolul
de faţă.
Revin, încă odată, la ideea că aceste concepte nu sunt adevărul, dar ele încearcă să indice spre el, cam
la fel cum degetul se străduieşte să arate spre sine, ştiind că asta nu se poate face, dar cu toate astea el nu
vrea să se oprească din a face-o.

Rolul

Omar Khayyam, poetul persan al secolului al XI-lea scria:

„Înăuntru şi afară, deasupra şi dedesubt,
Nu-i nimic altceva decât un Magic Spectacol al Umbrelor,
Jucat într-o Cutie în care Lumânarea-i Soarele,
şi în jurul ei ne rotim noi Iluzii închipuite
Ce vin şi pleacă.”

În acest Magic Spectacol al Umbrelor nu există individualităţi, există doar Păpuşarul Universal, cel
care mânuieşte şi însufleţeşte toate personajele - Unul manifestat ca mai mulţi; Dumnezeu jucându-se de-
a v-aţi ascunselea; energia originală animând întreaga manifestare şi pretinzându-se a fi tu, eu şi orice
altceva.
„Par a exista alte lucruri în afara lui Dumnezeu, dar asta se întâmplă numai datorită faptului că el
este cel care le visează şi le face să fie travestirile sale în jocul de-a v-aţi ascunselea, joc pe care-l joacă
cu sine însuşi. Prin urmare, universul lucrurilor aparent separate există doar pentru o clipă, el nu-i
adevărat pe vecie, fiindcă el vine şi pleacă ca Sinele ce se ascunde şi apoi se caută pe sine.”
(Extras din „The Book On The Taboo Against Knowing
Who You Are”, de Alan Watts, Vintage)
Atunci când un păpuşar dă un spectacol în care două păpuşi, un el şi o ea - să le spunem John şi Kate
- se ceartă, spectatorii văd acolo doi oameni care au un diferend, în timp ce păpuşarul este ascuns
privirilor lor. În realitate, aceste personaje n-au altă viaţă decât pe cea a păpuşarului, cel care joacă în
acelaşi timp şi rolul personajului feminin şi al celui masculin, întreţinând cearta dintre cei doi. Deşi
personajele exprimă mânie, păpuşarul invizibil nu-i deloc mânios şi el este şi nu este în acelaşi timp
aceste personaje. Ne-am putea imagina un dialog cam de genul următor:
Kate: De ce ne certăm? Personajele Kate şi John chiar nu există!

39
 John: Despre ce vorbeşti tu aici? Bineînţeles că noi existăm. Te pot vedea la fel de limpede
cum văd că e ziuă.
Kate: Noi părem că suntem două entităţi separate. De fapt, nu există decât Unul şi El mişcă atât
personajul iluzoriu care eşti tu, cât şi pe cel tot iluzoriu, care-s eu.
John: Asta sună a non-sens, doar dacă tu ştii ceva ce eu nu ştiu.
Kate: Nu există niciun „eu” care să ştie ceva ce tu nu ştii.
John: Aha, atunci tu admiţi că nu ştii de fapt despre ce vorbeşti, nu-i aşa?
Kate: Este vorba despre Cel care joacă rolul lui Kate care ştie; este aceeşi energie care joacă şi
rolul tău şi care pretinde că tu nu ştii.
John: Carevasăzică, tu spui că eu pretind asta?
Kate: Nu, John, eu nu spun nimic, aici se spune că nu există niciun John şi nicio Kate. Suntem o
iluzie. Există ceva care se pretinde a fi eu şi tu.
John: Îmi pare rău, Kate, dar nu putem merge mai departe. Tu nu spui decât prostii. Dacă noi nu
existăm, cum putem sta de vorbă? Cred că încerci să mă zăpăceşti deoarece n-ai dreptate.
De ce n-am vorbi noi despre chestiuni care contează cu adevărat, ca de pildă...

Manifestarea

Exemplul de mai sus nu vrea să spună că noi suntem doar nişte marionete, ci că noi suntem acel ceva
care se manifestă în chip de marionete. Să folosim acum o altă metaforă: tu eşti actorul şi nu rolul. Cineva
care-şi vede rolul limitat sau egoul ca fiind realitate este la fel ca un actor hipnotizat şi care joacă un rol
de bandit, dar fiind foarte absorbit de el, uită cine-i de fapt în realitate. Atunci când iese din iluzia
hipnotică, actorul vede că de fapt acel bandit n-a existat nicicând. Ar fi totat greşit să spunem că banditul
şi-a dat seama că el de fapt e actorul! Actorul este cel care vede că el nu este şi nici n-a fost vreodată
banditul. Nimic nu-l împiedică să continue să-şi joace rolul, dar el nu se va mai crede a fi banditul.
Spunându-i unui căutător că el este Actorul Universal (sau Acela), s-ar putea ca acest lucru să-l facă
să tragă concluzia că el - John Doe - este Acela. Acela pare că este John Doe, dar John Doe nu este Acela,
este ca şi când unda este o „manifestare” a oceanului, dar oceanul nu este „o manifestare” a undei. Toate
astea îmi aduc în minte o povestioară de când eram copil:
Un filozof (i-am uitat numele) se plimba pe tărm cugetând la misterul lui Dumnezeu, când deodată îi
apăru în faţă un copil jucându-se. Copilul folosea un văsuleţ mic cu care lua apă din mare şi umplea o
gaură pe care o făcuse în nisip. Filozoful îl privi pentru o clipă şi în cele din urmă îl întrebă ce face
acolo. „Pun marea în gaura asta”, răspunse copilul
Filozoful zâmbi şi-i spuse: „Mare nu va intra niciodată în gaura asta.”
Copilul şovăi un pic, după care-i spuse: „E la fel de probabil ca eu să bag marea-n gaura asta, pe
cât tu vei reuşi să afli misterul lui Dumnezeu cu capul tău.”
Să revenim la metafora noastră, actorul îl poate „cunoaşte” pe John Doe - personajul, dar John Doe
nu-l poate cunoaşte niciodată pe actor. Actorul care apare ca John Doe este veşnicia şi ea rămâne aceeaşi
şi atunci când îl interpretează pe Iulius Cezar, Mahatma Gandhi, Ioana d’Arc sau fata de după tejghea, cea
de la magazinul de dulciuri. John Doe este rolul temporar şi el n-are nicio existenţă separată de actor.
Asta spune că tu - John Doe fiind - nu poţi nicicând să devii iluminat. Niciodată nu poţi vedea pe cel
care realizează vederea; întotdeauna eşti acel care „face” existenţa. Iluminarea sau Realizarea Sinelui se
află mereu în spatele iluziei că tu eşti John Doe.

„Era o uşă pentru care n-am găsit nicio cheie;

Era un văl pe care nu l-am putut vedea;
O mică vorbă, pentru un timp al Meu şi-al Lor părea să fie
-şi mai apoi, nici Ei, nici Eu.”
(Catrene, Omar Khayyam)

Cineva are un suflet

Mulţi dintre cei care simt această energie vie o numesc ca fiind energia lor, sufletul sau spiritul lor şi
ei cred că-i o esenţă personală, ceva individual şi nicidecum energia universală impersonală. În realitate,
40
nu există nimeni separat de această energie care s-o simtă. Energia însăşi este conştientă de Sine şi apare
ca personaje ce se cred a fi entităţi separate cu suflete. Ca parte a piesei de teatru, aceste personaje pot
simţi veşnicia şi ele pot crede că vor trăi după moarte sau se vor reîncarna într-o nouă formă de viaţă. Într-
un fel, ele au dreptate. Această esenţă este nemuritoare şi se încarnează mereu în sau ca noi forme. Ca
parte a piesei, într-o încarnare curentă, Sinele îşi poate aminti de o „viaţă anterioară”, ceea ce întăreşte
iluzia individualităţii. Ceea ce trebuie noi să reţinem aici este că această energie vitală nu-i un suflet
personal, ci Sinele impersonal şi nedivizat, cel care apare ca tot ce există, inclusiv ca personajul care-şi
aduce aminte de viaţa lui anterioară.
Am putea numi asta Substanţa Unică, „ţărâna cosmică” ce ia o multitudine de forme, ca de pildă
munţii, stelele, norii, dar şi organismul nostru corp/minte/inimă, întregit cu gânduri, sentimente, emoţii şi
cu un simţ al voinţii şi individualităţii. Această Substanţa Unică alcătuieşte natura esenţială a tot ce există.
Forma este inseparabilă de substanţa însăşi, dar iluzia poate fi atât de puternică încât noi nu putem vedea
prin ea. Ca şi cum ar exista o mulţime de statui superbe care te-au făcut să uiţi de materialul din care-au
fost făcute. Acest material este „sufletul unic” sau esenţa comună a statuilor.
Atunci când îţi este clar că tu eşti această Substanţă Unică şi nu doar una din formele trecătoare pe
care ea şi le asumă, credinţa într-un „eu” personal care are un suflet individual dispare.

Da şi nu

Un alt mod de a privi această esenţă sau energie vitală este de a o vedea ca pe o sursă unică a tuturor
opoziţiilor aparente, inclusiv universul manifestat şi nemainfestat. Atât manifestatul cât şi nemanifestatul
apar atât înăuntrul cât şi din această singularitate. Acest Unic nu cunoaşte un al doilea, el este subiectul
final, cel ce nu poate fi nici obiectivizat, nici introdus în interiorul unui concept. Ca nemanifestat, s-ar
putea spune că El este ce rămâne. Începutul timpului este marcat prin Big-Bang ori prin scenariul Genezei
şi atunci nemanifestatul devine manifestat şi s-ar putea spune că el se află în acţiune.
Din perspectiva omenească, drama cosmică se joacă între cele două polarităţi opuse, dar
interdependente, adică aici/acolo, sus/jos, eu/tu, bine/rău, naştere/moarte etc.
„În rai, cu toţii putem vedea frumosul ca frumos,
doar fiindcă există urât.
Toţi putem cunoaşte binele ca bine,
deoarece există rău.”
(Tao Te Ching, traducere de Gia-Fu Feng şi Jane english.
Wildwood House Ltd.)
sau
„Întreaga creaţie este realizată din acest fundament incredibil. Fiecare munte, fiece stea, cea mai
mică salamandră sau aşchie de lemn, fiecare gând din mintea noastră, fiecare zbor al mingii,
toate nu-s decât o reţea de elemente da/nu, ţesute laolaltă.”
(„God is the machine”, de Kevin Kelly, Wired Magayine,
decembrie 2002)
Cuvintele de mai sus par a fi extrase dintr-un text mistic, dar ele fac parte, de fapt, dintr-un articol din
Wired Magazine, articol ce vorbeşte despre calcule. Alan Watts a denumit sursa ca fiind uimirea pe care o
aduce Zona Zero, pe când Freud, care şi el a văzut acelaşi model, l-a interpretat ca fiind ceva ce derivă din
sexulaitate, dar în acelaşi timp indică spre ea. Mă întreb dacă el nu s-a prins că toate perechile da/nu,
înăuntru/înafară, sus/jos - inclusiv cele referitoare la chestiunile sexuale - nu-s decât acelaşi ritm de bază
prin intermediul căruia unitatea fundamentală se exprimă pe sine.
Această dualitate aparentă este vitală pentru jocul manifestării, cam la fel cum albul şi negrul sunt
esenţiale pentru piesele de şah. Negrul se opune albului la un nivel, dar la alt nivel, cele două culori
formează un singur joc.
La fel se întâmplă curentului electric, care, pentru a pune în funcţiune unelte, scule, jucării, are
nevoie de particule încărcate pozitiv şi negativ. Similar, Sinele Unic activează tot ce există, inclusiv
numărul vast de personaje care-s complet absorbite de rolurile lor ca indivizi aparent separaţi. În mod
tradiţional, actorul universal alege să joace jocul trezirii şi al cunoaşterii sinelui în diverse personaje

41
relative. Totuşi, acest lucru se poate schimba. Pare-se că „vălul se subţiază”, că trezirea nu mai este un
mister şi mult mai multă lume, ca de pildă tu şi eu, recunoaşte ce suntem cu adevărat.

Metafora electricităţii

Obţinem o analogie interesantă dacă vom compara această forţă vie cu electricitatea, iar organismele
corp-minte cu aparatele electrice; şi această poveste a noastră conţine un indicator care arată ce se petrece
atunci când trupul moare.
Electricitatea a existat dintotdeauna ca energie potenţială, dar ca ea să se manifeste, are nevoie de un
mediu, fie o furtună sau un conductor. Există nenumărate aparate electrice ce fac diverse lucruri, ca de
pildă de la storsul fructelor la telefon, de la navigatul prin spaţiu la vizionarea filmelor, de la punerea
explozibililor la monitorizarea semnelor vitale în unităţi de urgenţă din lumea largă. În ciuda tuturor
acestor diversităţi, toate aparatele electrice sunt puse în funcţiune (însufleţite, dacă vrei!) de aceeaşi
energie. Atunci când storcătorul de fructe se strică, energia care-l activa nu păţeşte nimic, ea este intactă.
Energia impersonală care animează aparatul uman generează şi gândurile cu care acest aparat
gândeşte despre sine că este sursa responsabilă de activitatea lui. Altfel spus, acest sentiment de „eu” ca
persoană cu voinţă şi răspundere, este de fapt o activitate a acestei energii vii şi impersonale. Sinele
profund este cel care interpretează melodia Eu sunt aşa şi aşa şi fac asta şi aia şi o face cu instrumentele
nenumăratelor organisme corp-minte. Există iluzia multiplicităţii, măreţul dans al creaţiei şi distrugerii,
dans ce se manifestă într-o prezenţă atemporală - un om-orchestră primordial.
„Din lutul primordial al Pământului,
au plămădit ultimul om,
apoi au sădit ultima sămânţă.
Da, prima zi a creaţiei descria
Ce ultimii zori ai socotelii vor citi.”
(Catrene de Omar Khayyam)

Vino şi prinde-te în dans

Desigur că-i trist atunci când ne prindem în dans tocmai când el e pe sfârşite. În forma lui cea mai
pură, dansul este o mişcare făcută de dragul ei şi n-are niciun scop. N-are nicio raţiune pentru a exista,
alta decât propria sa expresie din momentul prezent. Esenţa dansului, care este lipsită de vreun scop
anume, este deseori folosită ca metaforă pentru viaţă sau pentru modul de a trăi, aşa cum arată Rumi în
poezia de mai jos:
„Dansează când eşti frânt.
Dansează dacă ţi-ai dat jos bandajul.
Dansează în toiul luptei.
Dansează însângerat.
Dansează când eşti cu desăvârşire liber.
(Viaţa ca un dans, Rumi, Coleman Barks, Castle Books)
Această energie vibrantă şi pulsatorie n-are niciun scop în sine şi acest lucru stă tocmai în farmecul ei
infinit. Celui care ascultă această muzică, îi oferă invitaţia de a înţelege şuvoiul omniprezent, de a-l însoţi
şi de a se supune bucuriei fără cauză. Atunci când această invitaţie este acceptată, ea devine evidentă, la
fel de firească precum este nasul pentru chip şi fiecare pas făcut te poartă şi mai aproape de adevăratul
Sine. Viaţa arată drumul tocmai în abandonarea în faţa acestei „lumini fantasice”, fiece pas fiind făcut de
Sine spre Sine. Limitele dintre dansatori se estompează şi nu mai rămâne decât dansul. Călătoria este
destinaţia însăşi şi totul are loc într-un perfect acord. Fiecare dintre noi o luăm mereu de la capăt şi
ajungem într-o caldă intimitate cu adevărata noastră casă. Cel liber simte cum se petrece acest ritm, aşa
cum o fac stelele, spaţiul, sunetele şi liniştea.
„...unde se uneşte trecutul cu viitorul.
Nicio mişcare de aici într-acolo,
niciun urcuş şi niciun coborâş,
cu excepţia punctului, a punctului tăcut
42
 care nu dansează.
Există doar dansul.”
(Punctul tăcut de T.S. Eliot (1888-1965))

Despre linişte, nimic şi inimă

Pare un pardox să vorbeşti despre tăcere, ca şi când sunetul cuvintelor rostite de cineva, pasămite,
sparg liniştea...Cei mai mulţi dintre noi am învăţat că tăcerea este perechea opusă a sunetului şi că acesta
o poate străpunge; dacă înţelegem acest lucru altfel, atunci ne dăm seama că pentru ureche liniştea este la
fel ca spaţiul pentru ochi. Atunci când în spaţiu este perceput un obiect, nu gândim că acel spaţiu a fost
sfărâmat; în mod similar, când apare un sunet în linişte, nici ea nu-i deteriorată. Liniştea conţine sunete la
fel cum spaţiul conţine obiecte. Atunci când observi asta, fiecare sunet este înconjurat de linişte.
Spaţiul şi liniştea sunt ambele renumiţi indicatori ce arată spre ceva mult mai subtil şi ei apar în acest
ceva mult mai subtil, şi anume spaţiul tăcut al Conştienţei Pure. Tăcut este ochiul ciclonului, tăcută este
inima furtunii, la fel şi spaţiul gol din centrul roţii. Văzut în această lumină, nimicul este o potenţială
goliciune, la fel cum furtuna gravitează în jurul centrului ei şi roata se învârte în jurul axului său. Dacă
luăm în consideraţie miezul gol al unui fluier, el este cel care furnizează fluierului spaţiu rezonant pentru
tonurile sale. Aceste exemple pot fi indicatori ideali pentru goliciunea creativă a Conştienţei Pure, cea
care permite să se nască întreaga manifestare.
„Butucul roţii are treizeci de spiţe;
El se află în centrul găurii, fapt ce-l face practic.
Dă lutului formă într-un vas.
Spaţiul dinăuntrul lui îl face folositor;
Într-o încăpere, taie uşi şi ferestre;
Găurile lor face spaţiul util.”
Tao Te Ching, tradus de Gia-Fu Feng şi Jane English.
Wildwood House Ltd.
Atunci când încercăm să cercetăm atent goliciunea vie din centrul nostru adevărat, nu-i putem afla
nici capătul şi nici marginile. Ea se află dincolo de toate calificările dualiste, este adevărata noastră inimă
şi în acelaşi timp, tot ce există în jur.
Cât despre inimă, adesea ne referim la ea ca fiind locul emoţiilor/intuiţiei, ca ceva opus sau
complementar intelectului. Ce-i aici important de înţeles este că atât emoţiile cât şi intelectul apar dintr-o
singură sursă, sursă la care ne-am putea referi spunându-i inima inimilor, miezul central şi adevărat al
fiinţei, un nimic absolut şi tăcut care-i scapă minţii în încercarea ei de a-l prinde.
Vezi acum tu bine cât este de greu - de fapt absolut imposibil! – să-ţi formezi o idee despre nimic.
Fiecare idee este ceva, după care nimic. Atunci când intelectul se străduieşte să-şi imagineze asta, ajunge
într-un impas. Acest nimic este un zid impenetrabil pentru minte, dar pentru non-minte este o baie
călduţă, o venire acasă în inima inimilor.

Înapoi la bază

Întreaga căutare, toate practicile şi toată strădania de a înţelege ascund adevărul simplu şi clar al
acestuia, aşa cum este el. Indiferent ce gând se naşte, ce sentiment răsare, etichetat ca fiind bun sau rău,
există ceva tăcut şi liniştit, conştient de tot ce se petrece. Este simplu, fără nici cel mai neînsemnat efort.
Plesneşte din degete. Ai auzit un sunet? Cât efort ţi-a luat asta? Niciunul. Acum, chiar în această clipă,
Conştienţa Pură este fundalul tăcut care-ţi permite să citeşti aceste rânduri. Nu trebuie să faci nimic ca Ea
să fie aici. Ea este mereu prezentă şi este prea aproape ca s-o vezi, la fel cum ochiul este prea aproape ca
să se vadă pe sine.
Noi nu dăm atenţie acestui spaţiu tăcut al Conştienţei Pure; atenţia rătăceşte dintr-un loc într-altul. În
câteva secunde, ea fuge de la cuvintele de pe pagină la mâncărimea de pe braţ, apoi de la ultima noapte de
dragoste la factura ce trebuie plătită, ca mai apoi să se întoarcă din nou la pagină. Mişcarea atenţiei se
petrece înăuntrul Conştienţei Pure, ea se mişcă, dar Conştienţa Pură rămâne nemişcată. Oriunde te afli - în
somn profund, în vis sau în toate fluctuaţiile stării tale de veghe - Conştienţa Pură există. Corpul tău,

43
maşina ta şi cîinele tău, toate sunt manifestările Conştienţei Pure în interiorul ei, în toate există
diversitatea ei, dar rămâne Una Singură.
În Conştienţa Pură nu există nicio judecată, nici bine sau rău, corect sau greşit ori bucurie sau necaz.
Ea permite tuturor acestor lucruri să apară, ca mai apoi să le vadă dispărând. Atunci când timpul se
sfârşeşte şi universul manifestat se dizolvă, Conştienţa Pură tot există.
Cel mai firesc lucru din lume este să laşi totul să plece şi să te relaxezi în (sau ca) Pura Conştienţă.
Nu se cere niciun efort, nicio încercare şi nicio căutare, dar dacă tu vrei să depui un efort sau să cauţi ceva
mai mult, e perfect. Fie că te stresezi şi te încordezi, fie că devii foarte tăcut, Conştienţa Pură reflectă ceea
ce faci tu fără să nici cel mai mic efort sau judecată.
„Şezi tăcut,
nu fă nimic.
Primăvara vine
şi iarba creşte de la sine.”
Matsu Basho (1644-1694), poet Zen şi părintele poeziei
Haiku

Limitările limbajului

Atunci când citeşti despre ceva ce ţine de non-dualitate, se prea poate să descoperi afirmaţii, concepte
şi metafore diametral opuse, scrise în cărţi diferite sau chiar în aceeaşi carte.
De pildă:
 Tu eşti Acela (Aceasta) / Tu nu exişti;
 Înţelegerea finală / Nu există nimic de înţeles;
 Iluminarea / Iluminarea nu există;
 Totul este Asta / Totul nu este altceva decât o iluzie;
 Nu există decât Sinele (Advaita) / Sine nu există (budism).

Toate acestea ne arată că practic este absolut imposibil să spui ceva despre realizarea Sinelui fără să
te cufunzi în astfel de contradicţii. Orice spunem despre ea este la fel de adevărat sau fals ca şi opusul său.
Putem încerca să negăm problema capturării non-dualului şi non-liniarului în succesiuni de cuvinte duale
şi liniare, folosind parabole şi metafore, dar trebuie să subliniăm că ele sunt doar concepte, însă nu vom
reuşim să ne pupăm propriile noastre buze.
Să luăm ca exemplu afirmaţia: „Conştienţa Pură există dincolo de toate conceptele.” Atunci când
etichetăm Pura Conştienţă ca fiind dincolo de concepte noi o obiectivizăm ca pe un nou concept. Hinduşii
arată spre ceea ce nu poate fi explicat, numindu-l Neti Neti: Nici asta, nici aia sau nici-nici. Evreii îl
denumesc Yod-He-Vau-He, adică negrăitul nume al lui Dumnezeu. Nu contează cum încercăm să ne
referim la asta, vorbind sau gândind, nu putem să nu ne dăm seama de limitarea punerii ei într-un concept
şi de faptul că la fiecare strădanie de a o defini în vreun fel, metaforic spus, ea ne alunecă printre degete.
Rămâne însă, mereu, un mister profund şi paradoxal, o mare întrebare şi un acelaşi răspuns.
Chiar şi atunci când vorbim despre subiecte ce se potrivesc limbajului dual şi liniar, ne este imposibil
să cunoaştem interpretările diferite pe care oamenii le dau aceloraşi cuvinte sau cum vor înţelege ei ceea
ce este de comunicat. (În filmul „Being There”, Peter Sellers, ca să ne spună o poveste foloseşte acest tip
de confuzie!)
Conceptele menţionate mai sus, care sunt aparent contradictorii, sunt toate indicatori spre Sinele tău
adevărat şi la fel ca el, nu sunt nici reale, nici fictive, ci mai degrabă sunt precum pietricelele aruncate
prin fereastra deschisă de la dormitorul tău. Atunci când le auzi zgomotul, te dai repede jos din pat,
priveşti afară şi...când colo, ce să vezi? Surpriză! Acolo e persoana iubită! Păi mai contează care
pietricică te-a trezit din somn?

20. Visul spaţiului şi visul timpului

44
 „Timpul este ceea ce arată ceasul.”
Albert Einstein 1879-1955

„Atunci când faci curte unei fete drăguţe, o oră pare la fel ca o secundă, dar când stai pe un tăciune
încins, o secundă pare cât o oră. Asta-i relativitatea.”
Albert Einstein 1879-1955

În visele noastre, ne putem întâlni cu munţi bătrâni, oceane, stele şi planete. Mai pot apărea oameni,
animale, păduri şi oraşe. Putem experimenta trecerea zilelor, chiar şi a anilor. Pentru cel ce visează, totul
este foarte real. El o poate rupe la fugă de lângă un vulcan ce tocmai erupe, iar frica poate fi atât de
puternică încât îl trezeşte din somn şi atunci el nu mai este deloc interesat de ce s-a întâmplat cu vulcanul
sau cu alte obiecte ori personaje ce-i populaseră până mai adineauri visul. Din perspectiva stării de veghe,
visul poate dura doar câteva secunde. Unde erau timpul, spaţiul şi obiectele care l-au compus? Putem
spune că ele se aflau înăuntrul visătorului, dar la fel de adevărată este şi afirmaţia care spune că visătorul
se afla în interiorul visului. Această experienţă comună ne arată limpede că realităţi precum lumea
obiectelor, spaţiul şi timpul pot fi de natură iluzorie.
„...există dovezi ce sugerează că lumea noastră şi tot ce există în ea - de la fulgii de nea la pădurile
de arţar, de la stelele căzătoare la electronii în mişcare - nu sunt altceva decât imagini imateriale,
proiecţii de la un alt nivel al realităţii în/dincolo de cel în care ne aflăm noi, adică, fără exagerare,
se află dincolo de spaţiu şi timp.”
Universul holografic de Michael Talbot, Harper Collins
În „lumea reală”, spaţiul şi timpul stabilesc legături relative spaţiale şi temporale între aşa-numitele
obiecte şi evenimente, precum şi între observator şi ceea ce este de observat. Din această perspectivă,
absolutul nu există. Asta-mi aminteşte de cuvintele lui William Blake:
„Să vezi o lume într-un grăunte de nisip
şi un rai într-o floare sălbatică,
înseamnă a ţine în palmă infinitul
şi într-o oră, eternitatea.”
Prevestirile candorii, poezii, William Blake, ed. Dante,
Gabriel Rosetti (1863)
Fiinţa umană apare aici ca un punct de referinţă de la care se pot percepe evenimentele în trecut sau
în viitor. Obiectele par a fi mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici decât observatorul; par a fi
amplasate mai aproape sau mai departe faţă de el şi parcă se mişca mai repede sau mai încet în raport cu
acesta. Într-o direcţie, spaţiul se întinde fără sfârşit şi el conţine obiecte relativ enorme, pe când într-o altă
direcţie, micul infinit echilibrează balanţa. Omul se află întotdeauna între aceste extreme. Mai mult,
poziţia relativă pe care o deţine omul, precum şi observaţiile pe care el le face sunt piatra de temelie fără
de care nu s-ar manifesta aceste două faţete.
Dar să ne întoarcem la visul cu vulcanul ce erupe. Visătorul cuprinde visul şi în acelaşi timp el ocupă
în vis o poziţie relativă. În visul său, totul, fie pietre sau nori, sentimente sau gânduri, oameni sau
animale, totul este făcut din „substanţa visului” şi el, ca personaj visat, poate spune:
„La fel ca umbra,
eu sunt
şi
eu nu sunt.”
Rumi, Poemele iubirii, editate de Deepak Chopra, Harmony
Books
Acum, să luăm în considerare şi posibilitatea că similar, Sinele visează această manifestare. La fel ca
şi visătorul ce apare în propriul lui vis, putem spune că în acelaşi timp apare şi Creatorul în manifestarea
sa, cât şi manifestarea în Creator. Ca şi în vis, El manifestă întreaga drama cosmică din Sine.
„El se ascunde în manifestarea Sa,
se manifestă în masca Sa.
45
 El se află afară şi înăuntru,
aproape şi departe...”
Doctrinele sufite de Muhammed Al-Kalabadhi,traducere de
Arthur John Arberry AMS Press
Substanţa acestei „realităţi” visate este Conştienţa Pură - materia din care-i alcătuit visul. În această
realitate/vis, apare mintea şi ea suprapune peste acest întreg nedivizat iluzia obiectelor separate şi a
evenimentelor, inventând graniţe în spaţiu şi timp.
Se pune întrebarea: Unde-şi are începutul evenimentul „tău”? Exista el la naştere, la concepţie sau
atunci când bunicii tăi s-au întâlnit? Nu contează unde tragi linia, ea va fi într-un loc arbitrar şi defineşte o
graniţă artificială. În jocul vieţuirii de zi cu zi, aceste graniţe ne sunt la îndemână, dar cei mai mulţi dintre
noi au uitat de multă vreme că ele sunt cu desăvârşire conceptuale.
Conştienţa este strălucitoare în Sine şi ea n-are nevoie să fie conştientă de nimic din afara ei. Cu alte
cuvinte, Conştienţa este tot ce există. În visul universal, la fel ca în visele noastre nocturne, există iluzia
lui aceasta/aceea, aproape/departe, trecut/viitor, sine/altul, iluzie ce creează experienţele relative ale
spaţiului şi timpului - dar spaţiul şi timpul n-au nicio veridicitate. În acest univers, „obiectele generate de
minte” sunt apariţii temporale şi ele au doar formă şi dimensiune relative unele în raport cu altele. Totuşi,
în cele din urmă, nu există obiecte distincte şi nici evenimente separate de spaţiu şi timp, la fel cum nici
visul n-are o mărime anume sau o lungime temporală. Visul şi visătorul sunt una şi aceeaşi realitate
conştientă de Sine.
„Bâldâbâc! Asta este!
Nimic altceva decât acela - gol de materie –
ce umple toate colţurile universului!
Munţi, râuri, întreaga lume, tu şi toţi ceilalţi
se manifestă ca fiind corpul Unicului.”
Poezie budistă
Tu, ca personaj al visului, eşti o apariţie temporară, în timp ce tu ca visător te afli dincolo de spaţiu şi
timp. Atunci când te trezeşti şi-ţi dai seama de asta, propria ta istorie te va interesa la fel de mult ca şi ce
faci ca personaj în visul tău.
Nu vreau să spun cu asta că vei fi indiferent sau fără sentimente. Atunci când citeşti un roman bun, tu
eşti conştient de natura lui iluzorie, dar cu toate astea, devii captivat de personaje şi de intriga în
desfăşurare. La fel, pe măsură ce tu apari ca un personaj visat, nu te vei trezi din vis, dar poţi fi conştient
de vis.

21. Trezirea din vis

Visatul lucid este un termen care se referă la a fi treaz în interiorul unui vis, dându-ţi seama că el este
un vis, ca mai apoi să-ţi continui visul ştiind asta. A vedea prin iluzia separării este un fapt ce poate fi
calificat ca o trăire lucidă, adică tu nu te trezeşti din visul vieţii ci conştientizezi că este un vis trăit, un vis
al vieţii. Din ce punct o iluzie se poate vedea pe sine ca fiind o iluzie? Ce-ar putea face un presupus
înfăptuitor să devină un non-înfăptuitor? Ce gând ar putea gândi gânditorul dincolo de gândire?
Răspunsul este nimic şi nimic. Aşa cum spunea Rumi:
„Acel care m-a adus pe mine aici,
Tot el mă va duce acasă.”
Această „venire acasă” ne dezvăluie natura iluzorie a egoului, lumea, timpul şi spaţiul. Toate astea nu
dispar într-o clipită, dar ceea ce dispare este sensul separării, cel care alcătuieşte iluzia egoului. Cu toate
că el poate aduce o sclipire în ochii „tăi” că „tu” te delectezi cu această iluzie cosmică, de fapt nu există
nicio încântare, niciun tu care s-o vadă şi niciun tu care s-o obţină. Jocul, inclusiv rolul tău, continuă să se
desfăşoare cu perspectiva falsificată a cunoaşterii, încântării şi înţelegerii, fără să existe vreun individ care
să revendice realizări sau activităţi personale. Ce-a rămas este ceea ce apare ca tine şi ca tot - adevăratul
tău Sine, care este deja trezit din visul vieţii - şi aşa a fost dintotdeauna.
46
 Această înţelegere se petrece de la sine. Nu se cere nicio nouă cunoaştere, ci doar diminuarea
vechilor ipoteze. Niciun efort din lume nu te va face ceea ce tu eşti deja şi eşti de fapt. Adevărul din
spatele egoului este un nimic care-i prea ascuns pentru a fi cercetat, câtă vreme el este adevărata sursă din
care se naşte încercarea de a cerceta. Văzând asta, ne e limpede că agentul activator al acţiunilor noastre
nu este un „eu” fictiv, ci energia universală sau adevăratul nostru Sine. Credinţa într-un „eu”, la fel ca şi
căutarea iluminării nu sunt nimic altceva decât activitatea rodnică a acestui activator de energie
primordial. Jocul cosmic din călătoria căutătorului constă în energia ce alimentează căutarea şi ceea ce
este de căutat. În Zen asta se cheamă „a călări un bivol în căutarea unui bivol”. Wei Wu Wei o compară
cu căutarea ochelarilor care se află pe nas sau fără a vedea prin ei, nu i-ai putea căuta.
ACEASTA se trezeşte pe sine sau ACEASTA este Trezirea însăşi, ea este lumina în care toate
perechile opuse îşi dezvăluie interdependenţa şi Unitatea finală; este claritatea în care se dizolvă iluzia
separării. Observatorul şi ceea ce este observat se contopesc în observare, pe când iluzia trecutului şi a
viitorului se dizolvă în limpezimea prezenţei fără timp. Asta este, viaţa n-are niciun înţeles dincolo de
sine, este mereu pe punctul de a se desăvârşi şi, simultan, la fel de proaspătă ca zorii creaţiei.
Această Trezire nu ne furnizează o stare transcedentală permanentă. Credinţa că trezirea se referă la o
stare - o experienţă pentru cineva - nu-i altceva mitul iluminării; el continuă iluzia căutătorului separat şi
te ţine prizonier în capcana căutării trezirii dorite.
Ceea ce tu eşti cu adevărat este pentru totdeauna trezit şi prezent şi nu doar în ceva extraordinar, ci şi
în/ca ceva obişnuit; există dincolo de simplu şi de complex; este sursa amândorura. Pentru a arăta spre
asta, am putea folosi teoriile mecanicii cuantice şi ale fizicii teoretice, dar şi ritmul copilăresc de mai jos:
„Vâsleşte, vâsleşte, vâsleşte din barca ta,
Uşurel, în josul curentului,
Cu veselie, cu veselie, cu veselie, cu veselie,
Căci viaţa-i doar un vis.”
sau:
„De unde vii, drăguţă?
Aici, de pretutindeni.”
În minunat de simpla lui carte, „Enlightenment for Beginners/Iluminarea pentru începători” Chuck
Hillig arată spre esenţa adevărată, iar Wei Wu Wei uimeşte cititorul cu acrobatica sa intelectuală.
Limpede ca apa, alunecă prin reţeaua noastră de concepte. Mai mic decât ce-i cel mai mic, mai mare decât
ce-i cel mai mare, nenăscut, veşnic şi liber pururi. Este pur şi simplu UNUL, exprimându-se şi
manifestându-se ca iluzia complexă a multitudinii, acesta-i dansul creaţiei.
A înţelege că tu eşti Aceasta înseamnă a-ţi aminti ceea ce n-a fost nicicând uitat. Este o venire acasă
după o călătorie într-o lume fantastică, o reîntoarcere la locul pe care niciodată nu l-ai părăsit. Este
misterul ce nu poate fi înţeles, dar el este recunoscut ca ceea ce eşti tu deja lăuntric - fundalul tăcut în
care şi din care apar timpul, spaţiul, fiinţa şi non-fiinţa. Este Sinele adevărat, cel care n-are opus, UNUL,
fără să existe un al doilea sau Conştienţa Pură.
„A existat un vis,
Dumnezeu a zâmbit şi a zis:
«Un vis ce părea adevărat.
Nu existau oameni, viaţă sau moarte,
Nu exista pământ şi niciun cer deasupra capului.
Existam numai EU în tine.»”
Ella Wheeler Wilcox, scriitoare americană (1855-1919)

Posfaţă

„V-am spus tot ce conţine miezul adevărat al Adevărului;

Nu exişti nici tu, nici eu, nici vreo fiinţă superioară, discipol sau guru.”
Dattatreyas, Cântecul Avadhut. Atma Books
47
 Se prea poate ca acest text să fi fost unul „nutritiv”, dar dacă încă mai eşti flămând, iată câteva
cuvinte de încheiere care te vor sătura, poate...la care să cugeţi.
Adesea, mulţi căutători se găsesc în preajma chestiunilor spirituale, dar ei n-au ajuns niciodată la
multdorita „trezire”. Unii cred c-au atins totala înţelegere intelectuală, totuşi, ei încă mai aşteaptă un
anume eveniment care să le dovedească că sunt pe deplin treziţi. Ceea ce nu le este clar este că nimeni nu
deţine o înţelegere totală, ci că există doar înţelegerea şi că trezirea este deja prezentă. Ceea ce-i opreşte
pe ei să înţeleagă asta este falsa credinţă în existenţa unui individ separat ce are nevoie de o anumită
experienţă care să-l facă să atingă aşa-numita trezire. Această trezire nu se referă la cineva care are
experienţe, stări ale minţii sau ale cunoaşterii, ci ea se referă la înţelegerea faptului că nu există nimeni
separat şi că esenţa nedivizată este conştientă de acest întreg univers şi totodată apare ca fiind acesta,
incluzând şi ideea de personaj ce doreşte experienţa trezirii. Conştienţa Pură este deja prezentă în
totalitate, aşa că de ce nu ne-am identifica mai degrabă cu Ea decât cu un personaj ce umblă după o
confirmare?
Atunci când, în ciuda practicii intense, a diverşilor învăţători, a numeroaselor satsanguri şi a tuturor
cărţilor, căutarea nu ajunge să se oprească, ea poate ne ajută să vedem „legăturile”. De pe poziţia noastră
temporală, putem vedea că există legături şi asemănări între diverse învăţături, cărţi şi scripturi şi aşa a
fost de când lumea. Această „privire de ansamblu” n-a fost mereu la îndemână. L-a cunoscut cumva Iisus
pe Buddha? Dar Meister Eckhart pe Lao Tsu? A fost Rumi familiarizat cu Bodhidharma?. Poate, dar în
majoritatea cazurilor nu s-a întâmplat chiar aşa. Părerile vine din culturi diferite, din Orient şi Occident,
de la nord şi de la sud, din veacuri diferite şi toate indică spre aceeaşi direcţie şi uneori, fără exagerare, ele
spun aceleaşi lucruri. Iată câteva exemple concrete:

Creştinism: „Împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul vostru” (Luca 17:21)

Budism: „Voi toţi sunteţi Buddha. Nimic nu este de dobândit. Deschideţi doar ochii.
(Siddhartha Gautama)
Zen: „Dacă nu poţi afla adevărul chiar acolo unde eşti, atunci unde te aştepţi să-l
găseşti?” (Dogrn Zenji)
Taoism: „Marea cunoaştere vede totul într-unul singur. Mica cunoaştere se frânge în mai
multe.” (Chuang Tzu)
Ştiinţă: „Teorema lui Bell demonstrează că universul este în mod fundamental
interconectat, interdependent şi inseparabil.” (Fritjof Capra)
Budism tibetan: „Nu există nicio altă stare care să nu fie această vastă stare a prezenţei.”
Islamism: „În acea glorie nu există niciun «eu», «noi» sau «ei». «Eu», «noi» şi «el» sunt toţi
un singur lucru. (Hallaj)”
Hinduism: Tat Tvam Asi - Eu Sunt Acela.
Iudaism: Eu Sunt Cel Ce Sunt.

Nu-i absolut fascinant că acelaşi expresii se repetă iar şi iar? Nu-i ceva încurajator că ele arată cu
consecvenţă faptul că totul este unul, adică ACELA şi că tu eşti ACELA? Nu cumva aceasta-i clipa
perfectă în care tu să accepţi ce ţi se oferă, adică să-ţi dai seama că asta-i propria ta voce care te invită să
revii acasă? Dacă nu acum, atunci când?
„Nu-i greu să-ţi descoperi Mintea ta Budică,
dar nu te strădui s-o cauţi.
Încetează să mai accepţi şi să respingi locurile posibile
în care crezi că ea poate fi găsită
şi ea-ţi va apărea în faţă.”
Hsin Hsin Ming, versuri de Sengstan, al III-lea Patriarh Zen
Am auzit oameni întrebând despre natura iluminării, după care ei revocau răspunsul spunând ceva de
genul: „Acestea sunt doar cuvinte şi concepte. Eu vreau să ştiu despre ce este cu adevărat vorba aici!” Ce
aşteaptă astfel de căutători este o confirmare care să vină printr-un eveniment aparte sau poate printr-o
trăire de maximă intensitate, dar asta amână înţelegerea faptului că trezirea pe care ei o caută este deja
prezentă în totalitate. Ce omit ei este realitatea acesteia, adică a celei ce realizează înţelegerea - pe care cu
toţii o avem în comun - ţesătura universală unică ce susţine toată manifestarea. Acesta-i substratul ce stă
48
la baza întregii diversităţi aparente, este extraordinarul în normalul absolut, este fundamentul comun.
Interesant este faptul că sensul cuvântului comun este atât „obişnuit”, „normal” cât şi „universal”.
Această esenţă comună este natura noastră adevărată, nepăsătoare la formele şi diversitatea pe care le
proiectează mintea pe acest întreg nedivizat. Este lumina ce străluceşte asupra tuturor lucrurilor, dar care
nu poate şi nici nu are nevoie să strălucească asupra ei însăşi. Este iluzia magică, miracolul ce poate face
ca unitatea să se manifeste ca diversitate şi unicul ca multitudine. Este identitatea unică sau Conştienţa
Pură.
„Cel mai mare îl egalează pe cel mai mic.
Nu există graniţe, nici înăuntru şi nici în afară.
Ce este este acelaşi lucru cu ce nu este.
Dacă tu nu-ţi dai seama de acest adevăr,
Nu-ţi face griji.
Crezi doar că Mintea Ta Budică nu-i divizată
şi că ea acceptă totul fără cea mai mică judecată.
Nu-ţi face planuri, nu da atenţie gândurilor şi vorbelor,
Eternul nu are prezent, trecut şi viitor.”
Hsin Hsin Ming, versuri de Sengstan, al III-lea Patriarh
Zen
Bineînţeles că adevărul nu se află în aceste cuvinte, ci în înţelegerea lor. Dacă tu le auzi cu adevărat,
ele sunt chiar aici şi găseşti oriunde răspunsul. Ţi se repetă în tot şi toate, iar şi iar: „Totul este Unul.
Acela eşti TU.”
Când asta nu-ţi este destul, poate îţi vei urma încă de câteva ori mintea care se îndoieşte, dar dacă nu
mai vrei să mergi iar pe acel drum, atunci trebuie să accepţi că vocea ta lăuntrică are dreptate; ea îţi tot
spune că tu eşti cu adevărat spaţiul deschis şi curat ce se află dincolo de toate fenomenele; ea te invită să
te întorci cu 180 de grade şi să priveşti direct spre locul de unde apare vederea şi să-ţi reaminteşti vederea
în loc să scoţi în relief scena. Vezi, întotdeauna există o cale. Chiar dacă crezi că nu poţi accepta asta aşa
cum este, vei descoperi că-i absolut imposibil s-o respingi. Aceasta, aşa cum este, înaintea acceptării sau a
respingerii, înainte ca gândurile şi cuvintele să se solidifice în concepte, este adevărata ta fiinţă. Ea este
Trezirea nelimitată şi omniprezentă. Tu eşti acel spaţiu ce conţine absolut totul, inclusiv calea în care tu-ţi
apari ţie însuţi, complet, cu certitudini, îndoieli, dureri, plăceri şi un posibil sentiment de separare.
Dacă niciun răspuns sau concept nu-ţi smulge senzaţia de separare, dacă ai ajuns în căutarea ta într-
un punct mort, se prea poate să deconsideri toate conceptele, să capitulezi pur şi simplu în faţa lui ceea ce
este şi să rămâi singur şi gol ca fiind Acesta. Poate vei înceta să mai aştepţi vreun eveniment care să -ţi
confirme că eşti pe deplin trezit şi accepţi pur şi simplu că aşa trebuie să fie. Să accepţi că nu există
cineva separat şi deci nimeni n-are nevoie să se trezească, atunci asta este o scurtătură pe care o poţi numi
„pasul fără de pas”. Elimină toate etichetele, ignoră toate poveştile mereu schimbătoare care-ţi trec prin
cap şi vezi apoi ce rămâne neschimbat.
„Încetează a te mai imagina o fiinţă ce este sau face asta sau aia
şi asupra ta se va pogorî înţelegerea că
tu eşti sursa şi inima a tot şi a toate.”
Sri Nisargardatta Maharaj
Sri Nisargardatta, atunci când a fost întrebat cum a mers el „dincolo”, a răspuns că gurul său i-a spus
că el era realitatea supremă. Întrebarea următoare se referea la ce-a făcut el după aceea. „Am avut
încredere în el şi mi-am adus mereu aminte de ce mi-a spus.”, a fost răspunsul lui.
Când toate astea îţi sunt clare, dar mai există totuşi o uşoară credinţă într-un tu separat ca realitate
principală, atunci priveşte încă odată drept spre cel care este conştient de această separare aparentă.
„Nu există niciun mister mai mare decât acesta, şi anume că noi continuăm să căutăm realitatea
deşi de fapt noi suntem realitatea. Credem că ceva ascunde realitatea şi că acel ceva trebuie
distrus înainte ca noi să cucerim realitatea. Cât e de ridicol!”
Ramana Maharshi

49
 Acum, fiindcă am ajuns la finalul acestui text, îţi urez curaj ca să ai încredere în Sinele tău şi să te
identifici cu Conştienţa Pură în loc să te piezi pe tine însuţi în conţinutul ei. Aceasta, aşa cum este, este
invitaţia pe care eu ţi-o adresez mereu, adică să te desotoroseşti de lanţurile imaginare ale separării şi să
înţelegi libertatea şi claritatea chiar acum.
Claritatea este termenul pe care Nathan Gill îl foloseşte pentru a descrie diminuarea căutării şi
recunoaşterea a cine eşti tu cu adevărat. Pentru căutătorul matur, care ştie de fapt asta dar ezită la uşă, el a
scris o cărţulie numită- aţi ghicit! – Claritatea. Aş dori să închei această carte cu un citat din finalul cărţii
lui Nathan Gill.

„Tu eşti Conştienţa, chiar acum, în această clipă şi ea apare ca un personaj în piesa ta.
Poate crezi că ai nevoie de o confirmare. Uit-o. Relaxează-te. Deja tu eşti Aceasta.
Cu multă iubire,
De la Tine pentru Tine.”

50