2023.09.15.

Despre Lacan

Jacques Lacan – 2005. Învățământul meu

https://drive.google.com/drive/folders/10HfaLabeI2nDoGYr2hP
8zgVklSi6m_pc?usp=drive_link

„...substanța este deja subiect, înainte să devină subiect...”

1
 Gerard Pommier – 2022. Aventura mea cu Lacan
https://drive.google.com/drive/folders/1eg58dg2cpCeIeHTBaMq
jWNXFxJEWxkZA?usp=drive_link

„...continui să navighez amintindu-mi de un stil, de o poezie, de

un gest mai degrabă decât de o gândire.”

2
 Catherine Millot – 2016. Viața cu Lacan
https://drive.google.com/drive/folders/1zcZ7AHPms3OjGGH9O
t5oILPXjdsjaSfj?usp=drive_link

„...mă simțeam transparentă pentru Lacan, convinsă că avea

despre mine o știință absolută.”

3
 1967.06.10. Așadar, veți fi auzit Lacan. Strasbourg
Așadar eu, eu fac un învățământ pentru ceva ce s-a născut în acel
moment al istoriei și al secolelor în care eram deja până la gât
înainte chiar de a o putea spune cum tocmai am spus-o, în
contextul științei care se numește psihanaliză. Așa am fost antrenat
în a mă pune într-o poziție de învățământ foarte particulară. O
poziție de învățământ care pe un anumit punct, pe un anumit teren
va reporni ca și cum nimic nu ar fi fost făcut. Căci psihanaliza,
asta vrea să spună asta. Este faptul că într-un anumit câmp clasic
care fusese numit până atunci psihologie și pe care-l putem explica
bineînțeles prin toate acele condiții istorice care au precedat, nimic
nu fusese făcut. Vreau să spun, desigur, fusese făcută un fel de
construcție foarte elegantă și bineînțeles care poate servi fiind
admis la bază un anumit număr de postulate care trebuie de altfel
întotdeauna reconstruite retroactiv: sumând totul dacă acele
postulate sunt admise, totul merge bine, însă dacă ceva este pus în
chestiune într-un mod radical, nimic nu mai merge. La asta, nu că
învățământul meu servește, la asta îi este aservit, la asta îi este în
serviciu: la a face să valoreze ceva ce s-a întâmplat, și care are un
nume, care se numește Freud. Se întâmplă că se întâmplă lucruri
care poartă un nume. Fie și doar în sine însăși asta este o problemă.
Este o problemă care nu este în nici un mod rezolvabilă cu ajutorul
a simple noțiuni a ceea ce numim influențe, împrumuturi, materie.
Bineînțeles în multe cazuri asta poate servi, care sunt sursele. Asta
servește întocmai pe planul literar, pe planul și în perspectiva zisă
universitate de Litere. Asta nu rezolvă de altfel absolut nimic, din
momentul în care ceva care există puțin, de exemplu un mare poet:
o pură nebunie de a vrea să abordezi problema în numele surselor.
În ceea ce se numește învățământul obișnuit, altfel spus ceea ce
am numit adineaori genul conferință, asta poate servi punctul de
vedere sursă. Atât doar că este clar cu ceea ce v-am spus mai întâi
4
că din timp în timp există rupturi adică există oameni care într-
adevăr au știut să împrumute mici lucruri pe ici pe colo pentru a
hrăni discursul lor, doar esența acelui discurs pornește dintr-un
punct de ruptură. Dacă învățământul meu servește și declară
serviciul de a face valorat Freud, în acel caz, ce vrea asta să spună?
Asta vrea să spună în mod precis că ceea ce mă interesează nu este
să reduc Freud la sursele sale. Din contră, voi arăta funcția pe care
el a avut-o ca ruptură; pentru că bineînțeles pentru a-l face să
reintre în rang, a-l repune la locul său în psihologia generală,
există alții care se angajează la asta, fapt prin care neglijează
singurul lucru care este interesant; adică de ce Freud este un nume,
în jurul căruia se agață acest lucru atât de singular care face locul
acelui nume în conștiința epocii noastre; de ce după toate, Freud,
aparent, nu a avut încă câteva dintre consecințele cataclismice pe
care le-a avut numele lui Marx; de ce are un prestigiu de același
ordin, de ce dracu; de ce există un întreg câmp în care nu doar că
nu poți decât să-l evoci, ci în care, fie că aderi sau nu la cel ceva
pe care l-a spus și care ar fi mesajul său, aș spune fără ca măcar să
poți spune în mod propriu vorbind, pornind de la un fel de
mitologie care circulă, ce vrea asta să spună, el a avut această
valoare, acel punct nodal; cum se face asta că acel nume este acolo
atât de prezent conștiințelor noastre. Că mă atașez astfel la a face
valorat Freud, aceasta este o cu totul altă afacere decât ceea ce aș
numi victorii ale gânditorilor. Bineînțeles nu este fără raport cu
gândirea, însă într-un fel este ceva ce ne clarifică asupra a ceea ce
poate exista acolo deja ca surprinzător, în această incidență asupra
istoriei noastre a tuturor, a efectelor gândirii. Am putea crede că
întrucât sunt medici cei care poartă pentru moment ansamblul
mesajului lui Freud, am putea spune că după toate nu este el
principalul; care este principalul, acela sunt lucrurile concrete la
care ai au de-a face, spun, concrete în sensul a ceea ce acel cuvânt
5
are ca rezonanță, lucruri cum asta este făcut, o bucată, un bloc,
ceva ce ține, în sfârșit ce, fiecare știe, bolnavi, spunem că ei au pur
și simplu lucruri de tratat, ceva ce rezistă.
Freud ne-a învățat că printre acei bolnavi există bolnavi ai
gândirii.
...
Așadar ceea ce până aici constituie efortul învățământului meu nu
este în mod evident de pus în registrul lui a face valorat Freud la
nivelul marii prese, ci la un cu totul altul. Și cu adevărat acest
învățământ bineînțeles nu ar fi avut loc să fie, ci cu adevărat nu
văd de ce mi-aș fi impus grija și efortul dacă nu s-ar fi adresat
psihanaliștilor.

6
 1967.10. Loc, origine și final al învățământului meu.
Vinatier, Lyon
Nu mă gândesc să vă dau învățământul mea sub forma unui
comprimat, asta mi se pare dificil. Se va face asta mai târziu, asta
întotdeauna așa sfârșește. Când ați dispărut după suficient timp,
sunteți rezumați în trei linii în manuale. Nu știm de ce de altfel; în
ocazie, nu pot prevedea în ce manual voi fi inserat pentru motivul
că nu pot prevedea nimic despre viitorul a ceea ce se raportează la
învățământul meu, adică psihanaliza.
Nu știm ce va deveni această psihanaliză. În sfârșit, eu, eu doresc
să devină ceva. Nu este sigur că îi va lua drumul.
...
Așadar, „LOC”, trebuie prea bine să începi cu începutul... La
început nu este originea, este locul... Locul este un termen de care
mă servesc deseori pentru că în acel câmp apropo de care se ține
discursul meu există deseori referințe la loc... Pentru a te regăsi în
acel câmp convine să ai o topologie, o idee despre cum este
construit, suportul pe care tot asta se înscrie care este în cauză.
Nu voi merge în mod sigur în această seară atât de departe pur și
simplu pentru că așa cum v-am spus-o mai întâi nu pot absolut
deloc să vă dau un mic comprimat al învățământului meu. Așadar
loc, asta poate avea un cu totul alt sens decât topologia în sensul
structurii în sfârșit de a ști dacă o suprafață este o sferă sau este un
inel. Nu este absolut deloc la fel ceea ce putem face cu asta. Însă
nu este vorba despre asta. Pur și simplu am ajuns la acest loc care
mă pune în postură de a preda, întrucât este vorba despre
învățământ.
...

7
Totul s-a făcut în jurul acestui fapt, că funcția psihanalistului nu
merge de la sine. Nu merge de la sine pentru ceea ce este a-i da
statutul său, obișnuințele sale, referințele sale și întocmai locul său
în lume.
Există locurile despre care am vorbit la început, locurile
topologice, locurile în ordinul esenței, există locul în lume. Asta
se obține din faptul busculadei în general. Asta lasă speranță în
sumă. Voi vedeți că toți în măsura în care aveți puțină șansă trebuie
să sfârșiți prin a ocupa un anumit loc. Asta nu merge mai departe...
Este ceva mai puțin ușor să vorbești fiecare a opta zi impunându-
ți ca disciplină să nu repeți cu adevărat niciodată același lucru...
Trebuie spus că despre psihanaliză toată lumea crede a avea acolo
deasupra o anumită idee, o idee suficientă. Nu mai există nici o
problemă, inconștientul, ei bine, este inconștientul, toată lumea
știe acum că există un inconștient. Nu mai există obiecții, nu mai
există obstacole. Însă ce este acest inconștient? Îl cunoaștem
dintotdeauna, bineînțeles că există o grămadă de lucruri care sunt
inconștiente și chiar că toată lumea vorbește despre asta de mult
timp în filosofie. Însă atenție, acest inconștient, este un inconștient
care gândește ferm, în sfârșit este nebun ceea ce asta se
elucubrează în acest inconștient. Așadar acolo, atenție un minut,
este „gânduri”, însă dacă este gânduri, nu poate fi inconștient din
momentul în care asta gândește, asta gândește că asta gândește.
Gândirea este transparentă ei însăși, nu putem gândi fără țtim că
gândim. Tot asta, bineînțeles acum nu mai are absolut deloc
portanță. Nu faptul că, bineînțeles, cineva și-ar fi făcut cu adevărat
o idee despre ceea ce această obiecție are din refutabil. Ea apare
futabilă, ea este irefutabilă. Este întocmai asta inconștientul; este
un fapt, un fapt nou. Ar trebui să începem să gândim ceva care să
dea seama de aceasta, că pot exista acolo gânduri inconștiente.
8
Asta nu merge de la sine. În fapt, nimeni nu s-a înhămat niciodată
cu adevărat la asta care este totuși o problemă înalt filosofică.
Vă voi spune imediat că nu prin acel capăt am luat lucrurile. Se
întâmplă că acest capăt prin care am luat lucrurile rezolvă cu
ușurință această obiecție, însă nici chiar nu mai era o obiecție
pentru că, am spus-o, toată lumea are deja făcută acolo deasupra
religia sa.
Inconștientul ei bine iată, este admis și apoi multe lucruri încă pe
care le credem admise la pachet, în vrac, astfel încât toată lumea
crede că știe ce este psihanaliza. Agasant este că sunt doar
psihanaliștii cei care nu o știu. Nu doar că n-o știu, dar până la un
anumit punct este absolut justificat să n-o știe, căci tocmai despre
asta este vorba. Dacă ar crede s-o știe, imediat așa, aceea ar fi grav
și apoi nu ar mai exista psihanaliză absolut deloc, întrucât în cele
din urmă toată lumea este de acord, este o afacere clasată. Pentru
psihanaliști, asta nu o poate fi.
Așadar există două moduri de a proceda, asta începe să devină
interesant. Există două moduri de a proceda în acele cazuri.
Să încerci să mergi cât mai aproape în vânt, și să pui asta în
chestiune. O operație, o experiență, o tehnică apropo de care
tehnicienii sunt forțați să-și dea limba pisicilor cu privire la ceea
ce este cel mai central, cel mai esențial. Asta nu ar fi rău să vedem
asta, nu-i așa! Asta ar putea trezi foarte multe simpatii pentru că
există totuși o grămadă de lucruri ale sorții noastre comune care
sunt de acea specie. Sunt chiar în mod precis lucrurile de care se
ocupă psihanaliza.
Atât doar că iată, soarta a făcut că psihanaliștii au adoptat
întotdeauna o atitudine opusă. Ei nu spun absolut deloc că știu, dar
o lasă de înțeles, că ar ști un capăt, acolo deasupra motus, asta se
9
reglează între noi. Intrăm în acest câmp de știință printr-o
experiență unică care consistă pur și simplu în a se face
psihanalizat, după care putem vorbi. Putem vorbi, asta nu vrea să
spună că vorbim. Am putea. Am putea dacă am vrea și am vrea
prea bine dacă am vorbi cu oameni ca voi care știu, dar atunci la
ce bun? Așadar tăcem la fel de bine cu cei ce știu ca și cu cei care
nu știu; căci cei care nu știu nu pot să știe.
Totuși, această atitudine, chiar dacă în cele din urmă ea este
sustenabilă, dovada este că o ținem, nu este pe gustul întregii lumi.
Ori psihanalistul are o slăbiciune așa undeva, este o foarte mare
slăbiciune. Până aici nu are. Asta poate să vă pară comic tot ceea
ce am spus, însă nu sunt slăbiciuni, este coerent.
Slăbiciunea sa, înclinația sa, este ceva în care el știe foarte bine că
ar trebui să se păzească să cadă. Bineînțeles în practica cotidiană,
se ține în gardă însă există totuși ceva undeva care face să-și
schimbe atitudinea și este ceea în ce el începe să devină incoerent.
Luat la colectiv, în sfârșit nu psihanalistul, ci psihanaliștii atunci
când există o mulțime, o grămadă, acolo ei vor să se știe că ei sunt
acolo pentru binele tuturor.
Ei sunt foarte atenți cu toate acestea să nu aibă această slăbiciune
de a merge prea repede la binele singular, cel la care au de-a face
pentru că ei știu foarte bine și asta, este din fericire unul dintre
lucrurile care sunt dobândite prin experiența lor faptul că nu este
așa, vrând binele oamenilor, că și ajungem acolo, cea mai mare
parte a timpului, este chiar contrariul. Este o idee totuși care este
pentru ei dobândită. Lipsește ca în afara psihanalizei ei să fie
veritabili propagandiști. Așadar asta ar fi salubru dacă mai mulți
oameni ar ști asta: că nu vrând prea mult bine aproapelui îl și
facem. Asta ar putea servi.

10
Nu psihanaliștii așa în calitate de corp reprezentat vor în mod
absolut să fie de partea cea bună și atunci pentru a o face valorat
trebuie ca ei să arate că ceea ce fac, ceea ce spun, asta săa găsit
deja undeva, asta s-a spus deja, asta se întâlnește.
În alte științe, se ajunge la aceeași răscruce și se spune ceva
analog; s-a gândit deja la asta.
Așadar acest inconștient îl raportăm la vechi ecouri, ștergem
frontiera, limita care ar face că am vedea că inconștientul freudian,
asta nu are absolut nimic de-a face cu ceea ce s-a numit
inconștient. Ne-am servit de acest cuvânt acolo însă nu este ceea
ce este caracteristic, inconștientul că ar fi inconștient. Aceea nu
este o caracteristică negativă. Există o mulțime de lucruri de care
nu sunt conștient în corpul meu. Asta nu face absolut deloc parte
din inconștientul freudian. Nu pentru că acest corp este din când
în când interesat, asta vrea să spună că este ceea ce este
funcționarea inconștientă a corpului cea care este în cauză în
inconștientul freudian.
În sfârșit, dau asta ca exemplu pentru că nu vreau să debordez prea
mult nu-i așa. Vreau pur și simplu să spun de asemenea că ei vor
merge chiar și până la a face crezut că atunci când ei vorbesc
despre sexualitate, este același lucru ca și cel despre care vorbesc
biologii – absolut de loc. În sfârșit, este „boniment” (reclamă).
...
Atunci când un lucru a fost spus și respus un anumit număr de ori,
asta trece în conștiința comună. Așa cum spunea Max Jacob și așa
cum eu m-am pliat reproducându-l la finalul uneia dintre Scrierile
mele: „Adevărul este întotdeauna nou” și pentru a fi adevărat
trebuie să fie nou.
...
11
Originea învățământului meu, asta este foarte simplu, ea este
acolo dintotdeauna, întrucât timpul s-a născut cu ea, cu ceea
despre ce este vorba pentru că învățământul este pur și simplu
limbajul, absolut nimic altceva.
...
Pentru ce am introdus ceva distinct de ceea ce este psihismul –
funcția subiectului? Evident, nu pot să vă fac cu adevărat o teorie.
Vreau să vă arăt cum asta se atașează cu „subiectul” în funcția sa
în limbaj, adică o funcție dublă.
Există subiectul care este subiectul enunțatului. El nu este
întotdeauna subiectul enunțatului, nu toate enunțurile conțin „eu”;
nu vreau să spun întotdeauna „cel ce vorbește” chiar și când nu
există „eu”. Există un subiect al enunțări când spuneți „plouă”,
există de asemenea un subiect chiar și dacă nu mai este sesizabil
în frază. Tot asta permite să reprezinți multe lucruri. Subiectul
enunțatului evident este destul de ușor să-l reperezi. Această
desemnare „eu” vrea să spună cel ce este pe punctul de a vorbi
actualmente în momentul în care „eu” spun „eu”.
Subiectul care ne interesează, nu subiectul în calitatea în care face
discursul, ci în care este făcut de discurs și chiar făcut ca un
șobolan, acela este subiectul enunțării. Și aceea îmi permite să
avansez o formulă pe care v-o dau ca pe una dintre cele mai
primordiale – tot ceea ce gândesc să fac în această seară, este să
încerc să vă interesez puțin – o definiție a ceea ce numim element
în limbaj – întotdeauna am numit asta element, chiar și în greacă,
ceea ce stoicii au numit „semnificantul”. Enunț că ceea ce îl
distinge de semn este că „semnificantul este ceea ce reprezintă
subiectul pentru un alt semnificant”, nu pentru un alt subiect.
...
12
Finalul învățământului meu. Dacă am folosit cuvântul de final, nu
este pentru că vom face aici dramă. Nu este vorba despre ziua în
care asta va face „caput”, nu, finalul este „telos”-ul, pentru ce este
făcut. Finalul învățământului meu, ei bine acela ar fi de a face
psihanaliști la înălțimea acestei funcții care se numește subiectul
pentru că se adeverește prea bine că nu există decât pornind de
acolo, de la acel punct de vedere faptul că vedem bine ceea despre
ce este vorba în psihanaliză. Asta poate să nu vi se pară nu chiar
atât de clar, asta, psihanaliști care să fie la înălțimea subiectului –
este adevărat.

13
 1968.04.20. Învățământul meu, natura sa și finalitățile sale.
Bordeaux
Am fost de acord să vizitez o clinică de psihiatrie pentru că am
avut o bună cauză să presupun că nu a fost fără motiv că mi s-a
cerut să iau parte la ceea ce numim în jargon modern un
colloquium.
Nu este rău, acel termen. Chiar îmi place. Vorbim împreună, în
același loc, adică. Aceea nu înseamnă în mod necesar că și
gândim: co-locviem. „Colloquium” este un termen nepretențios,
nu ca și „dialog”. Să fii în dialog este una dintre cele mai enorme
pretenții ale timpurilor noastre. Ați văzut vreodată oameni în
dialog? Ocaziile când vorbim despre dialog sunt întotdeauna puțin
ca și certurile domestice.
Așadar speram să co-locviez. Însă dat fiind că sunteți atât de mulți,
asta va fi mult mai dificil decât am crezut.
Faptul este că nu am pregătit nimic care să fie în mod special
dedicat vouă. Dacă aș fi venit aici să spun ceva în fața voastră și
aș fi găsit doar tăcere în prezența voastră, aș fi simțit că imitam
femeia aruncând semințe („la semeuse” – semănătoarea). Însă
doar pentru că stați în rânduri nu înseamnă că sunt brazde, și nu
înseamnă că semințele vor găsi în mod sigur un sol în care să
crească. De aceea mi-ar place ca cineva dintre cei ce stau pe nivele
în această cameră să fie bun să îmi pună o întrebare.
Este foarte improbabil, bineînțeles, dar asta este cererea pe care o
fac, așa cum o fac oricând, și asta nu este așa de des, se întâmplă
să vorbesc într-un context care îmi este, trebuie spus, nefamiliar,
întrucât nu cred că prea mulți dintre voi au urmărit ceea ce predau.
Ceea ce predau a cauzat ceva ca un amestec.

14
Asta datează din ziua în care – și mulțumesc lui Dumnezeu că am
amânat-o cât de mult am putut – am colectat împreună ceva ce a
trebuit să numesc Scrieri, la plural, pentru că mi s-a părut că acesta
era cel mai simplu termen pentru a desemna ceea făceam.
Am pus împreună sub acel titlu lucruri pe care le-am scris doar ca
să fixez câteva marcaje, câteva borne, ca și indicatoarele care
conduc în apă bărcile spre acostare, în ceea ce am predat aproape
săptămânal vreme de aproape douăzeci de ani. Nu cred că mă
repet prea mult. Sunt chiar sigur că nu o fac, întrucât am făcut-o
regulă, un fel de imperativ, niciodată să nu spun același lucru mai
mult decât o dată. Asta, cred că veți fi de acord, este chiar o
realizare.
În cursul acelor mulți ani de predare, din timp în timp am compus
câte o scriere și mi s-a părut important să o fixez acolo ca și un
pilon pentru a marca un stadiu, punctul în care am ajuns într-un
oarecare an, într-o oarecare perioadă într-un oarecare an. Apoi le-
am pus toate împreună. S-a întâmplat într-un context în care
lucrurile au câștigat teren de la timpurile când am început să
predau.
Am vorbit în beneficiul celor pe care îi privea în mod direct,
pentru cei în mod specific numiți de ei înșiși psihanaliști. A trebuit
să aibă de a face cu cea mai directă, cea mai actuală și cea mai
urgentă experiență a lor. A fost făcut în mod expres pentru ei, și
niciodată nu a fost făcut pentru oricine altcineva. Însă este
adevărat că mi-a venit în minte că asta ar putea fi de interes pentru
oameni cărora nu era adresat și pe care nu i-a privit absolut deloc.
...
Să vorbești despre asta este întotdeauna șocant, deși întotdeauna a
fost parte a ceea ce numim civilizație. O mare civilizație este
15
înainte de toate o civilizație care are canalizare. Atât timp cât nu
luăm asta ca punct de pornire, nu vom fi niciodată capabili să
spunem nimic serios.
...
Însă când ajungem la ecuația mare civilizație = canalizare, acolo
nu există excepții. Existau canalizări în Babilon, și Roma era toată
canalizări, cu Cloaca maxima. Era destinată să conducă lumea.
Așadar ar trebui să fim mândri de asta. Motivul pentru care nu
suntem este că, dacă dăm acestui fenomen ceea ce am putea numi
importanța sa fundamentală, vom găsi miraculoasa analogie care
există între canalizare și cultură.
...
Așadar trebuie să știi când să te oprești. Somnul rațiunii – asta este
totul. Așadar ce înseamnă? Înseamnă că rațiune ne încurajează să
dormim mai departe. Încă o dată, nu știu dacă acolo există vreun
pericol ca voi să înțelegeți o mică declarație de iraționalism din
partea mea. Nu, nu, chiar opusul. Ceea de ce am vrea să scăpăm,
să excludem, și anume împărăția somnului, se găsește anexată de
rațiune, de imperiul ei, de funcția ei, de ținerea discursului, de
faptul că omul locuiește în limbaj, cum a spus cineva. Este
iraționalism să observi asta, sau să urmărești linia de gândire a
rațiuni în textul visului însuși? Este posibil pentru o întreagă
psihanaliză să treacă pe lângă asta înainte ca ceea ce ar putea
foarte bine să se întâmple să se și întâmple: am atins punctul în
care ne trezim.
...
În acest caz filosoful era chiar pregăti să-mi spună: „Dar de ce tot
păstrați să numiți inconștientul – un inconștient care este structurat
ca un limbaj – subiectul?
16
Atunci când analiștii îmi pun o întrebare ca asta, sunt șocat dar nu
pot spune că sunt surprins. Însă venind de la filosofi, ei sunt atât
de deconcertanți încât nu pot găsi nici un răspuns, în afară de a
spune: „Păstrez subiectul... ca să te fac să vorbești.”
Și totuși, ar fi chiar nebunesc să nu reții termenul. Un oarecare
fericit accident în tradiția filosofică a perpetuat linia care a început
cu Organon-ul lui Aristotel, despre care tocmai vorbeam
adineaori. Citiți, sau recitiți, Categoriile, micii mei prieteni, sau
cei dintre voi cărora din timp în timp vă vine ideea să citiți și
altceva decât manuale, și veți vedea încă de la început diferența
între subiect și substanță.
Asta este ceva atât de crucial încât cele două mii de ani de tradiție
filosofică despre care vorbeam au încercat să facă doar un singur
lucru, au încercat să resoarbă asta. Omul care este privit ca și
vârful tradiției filosofice – Hegel – sugerează cu, trebuie să spun,
orbitoare strălucire, ceva ce neagă ceea ce noi atingem cu mâna în
vise, și anume faptul că substanța este deja subiect, înainte să
devină subiect, așa cum tocmai am văzut-o adineaori cu formula
lui Freud.

1976.03.24. Inhibiție și „acting out”. Închiderea congresului

Bineînțeles, ca toată lumea, realitatea mea este făcută din faptul
că este punctuală, prin raport la ceea din ce se face memorie
monumentală sub numele de istorie. Ca pentru fiecare, fiecare
dintre cei ce sunt aici și fiecare dintre cei ce sunt de asemenea
afară. Nu există ceea ce aș numi Istorie cu un mare I, marea Istorie.
Nu există decât istorioare. Am fost prins într-o istorioară care nu
este de la mine, istorioara freudiană, și pur și simplu pentru că am
glisat acolo. Însă nu există absolut nimic comun între această

17
istorioară freudiană și toate cele care au precedat-o. Aceea nu este
pentru că un anumit număr de oameni, Herbart, Hartmannn, Du
Bois-Reymond, nu contează cine, aceea nu este pentru că Freud a
făcut a sa bună afacere („a fait ses choux gras”) dintr-un anumit
număr de epave care rămăseseră din precedente istorioare, faptul
că istorioara sa, cea proprie, le continuă. Este prea bine pentru asta
că singurul lucru care ar putea să mă facă să abandonez
învățământul meu, acesta este logica pe care am generat-o, logică
care nu merge mai bine decât precedentele, care valorează în fapt
tot atât de puțin.
Este un mod de a face o mărturisire. Da. Mărturisirea, este aceasta:
este faptul că o analiză face să mărturisească pe orice se riscă
acolo, fiecare în analiză se mărturisește-(ade)văr („s’avoue-
(vé)rité”), dacă pot spune, pentru a face echivoc cu adevărul său;
însă fiecare dintre acele adevăruri, trebuie să le spui. Este foarte
dificil să știi ceea ce el are comun cu celelalte. Nu există decât
adevăruri particulare, și este prea bine asta ceea ce ma frapat în
acest congres.

1977. Este la lectura lui Freud

Este vorba despre transmisia psihanalizei ea însăși, de la un
psihanalist care o este, psihanalist, la un altul, care o devine sau se
introduce la a o fi. Acele grupuri zise încă „societăți”, care mișună
în lume, au acel caracter în comun de a pretinde să asigure această
transmisie și de a arăta carența cea mai evidentă la a defini această
psihanaliză zisă didactică în ceea ce privește remodelările care se
așteaptă pentru subiect. Știm că Freud a pus această psihanaliză
ca necesară, însă pentru a-i spune rezultatul, ne împiedicăm.
Pentru psihanalistul didactician, în sensul de autorizat la a face
didactice, este inutil chiar și să sperăm să știm ceea ce îl califică.
18
Spun sus și tare acele lucruri, acum că am adus soluții gata de
lucru pentru ca ele să se schimbe. Este din respect pentru această
mizerie ascunsă că am pus atâta încăpățânare la a întârzia ieșirea
lucrărilor mele, până când numărul lor a fost suficient. Poate încă
este prea devreme să prezumăm despre ceea ce din învățământul
meu a trecut în domeniul comun. Însă ce, este la faptul ca el să nu
se înece că mi-am dedicat toată răbdarea. Îmi trebuie prea bine să
fac câteodată un atât de lung efort.

1977.01.11. Seminarul 24, „Înștiutul care știe despre o

greșeală joacă morra”
Ce reglează contagiunea anumitor formule? Nu cred că ar fi
convingerea cu care le pronunțăm, pentru că nu putem spune că ar
fi acolo suportul din care am propagat învățământul meu.

1978.04.11. Seminarul 25, „Momentul de a conclude

Există evident o chestiune de atmosferă, cum se spune, de
coordonate culturale. Vreau să spun că rămânem în gânduri, și a
acționa prin intermediarul gândirii, este ceva ce este aproape de
debilitatea mintală.
Ar trebui să existe un act care să nu fie debil mental. Acest act,
încerc să-l produc prin învățământul meu. Însă este totuși
bâlbâială.
Suntem aproape aici de magie. Analiza este o magie care nu are
ca suport decât faptul că, cert, nu există raport sexual, însă
gândurile se orientează, se cristalizează pe ceea ce Freud în mod
imprudent a numit „complexul lui Oedip”.

19
 1980.03.18. Seminarul 27, „Disoluția”
Pe vârtej contez. Și trebuie s-o spun, pe resursele de doctrină
acumulate în învățământul meu.

20