CAPITOLUL 1

Într-un timp foarte îndepărtat, într-un sat mic de la

marginea unui regat, trăia un tânăr pe nume Kondo.
El era un băiat de cincisprezece ani, cu un păr cărunt și
ochi căprui, purtând pe el o jachetă de piele și o tunică
maro care îi acoperea tot corpul. Kondo, împreună cu
prietenul său, Oliver, un băiat cu un an mai mare decât
el, cu ochii verzi ca o frunză, părul roșcat ca focul și care
purta de asemenea o tunică de un alb ca al cristalului, își
petrecea ore în șir la vânătoare în pădure, pentru a
asigura hrană familiilor din sat. Oliver era un arcaș
foarte îndemânatic, care nu-și rata ținta niciodată, iar
Kondo folosea un pumnal primit de la tatăl său pentru a
captura prada. Cei doi sunt prieteni de când erau mici,
își petreceau zile întregi împreună jucându-se sau
antrenându-se cu ajutorul tatălui lui Kondo, Ansgar.
Ansgar fusese luptător în armata regelui Enor, tatăl
actualului rege Rajan, care locuia în palatul de pe dealul
aflat la câteva sute de metri distanță de sat. Mama sa,
Lana, servise de asemenea la curtea regală, pe post de
slujitoare loială timp de mulți ani, când a fost lăsată să
plece împreună cu soțul ei. Acum trăiau cu toții fericiți
într-o casă mare oferită cadou de către rege pentru
loialitatea de care dăduseră dovadă de-alungul anilor.
Povestea lui Oliver însă nu este la fel de fericită. Mama
sa murise atunci când i-a dat naștere, iar tatăl său
murise când băiatul avea doar un an, din cauze
misterioase și ,,anormale”, așa cum ziceau sătenii. În
consecință, Oliver crescuse singur într-o căsuță mică,
care era formată dintr-o singură cameră, în care se afla
un pat din lemn, un covor confecționat din blana unui
urs vânat de tatăl său cu mai mult timp în urmă, și o
sobă care abia ținea căldura pe timp de iarnă. Însă, cu
timpul, Oliver se obișnuise cu acest stil de viață iar acum
se transformase într-un băiat puternic și agil.
Într-o seară, Kondo și Oliver erau la vânătoare în
pădurea de lângă micul sat în care locuiau. Cei doi
cunoșteau mai bine pădurea decât oricine, atât de bine
încât dacă i-ai fi legat la ochii și i-ai fi lăsat acolo, ar fi
ajuns înapoi acasă numaidecât, folosindu-se doar de
instinct. Acum, vânătorii făcuseră schimb de arme,
Kondo luase arcul lui Oliver, iar cel din urmă luase
pumnalul, însă ambii erau neîndemânatici cu noile
instrumente de vânătoare. Kondo se plângea că vântul
bate prea tare iar săgețile sunt deviate de la țintă, în
timp ce Oliver se plângea că pumnalul este prea mic și
că necesită multă viteză pentru a putea captura prada,
însă aceste scuze făcură situația mai amuzantă.
În timp ce ei erau concentrați pe vânătoare, o săgeată
lovi căprioara pe care încercau să o prindă:
- Felicitări, Kondo, văd că începi să stăpânești arcul.
- Oliver, aceea nu era săgeata mea...
- Dacă aia nu a fost săgeata ta, atunci a cui era?
Din spatele celor doi se auzeau sunete de copite
apropiindu-se, iar câteva săgeți trecură la un milimetru
de capetele lor, urmate de strigăte puternice. Kondo și
Oliver se ascunseră în spatele a doi copaci, pentru a se
feri de ploaia de săgeți care era aruncată spre ei. Chiar
dacă întunericul făcea ca siluetele inamicilor să fie de
nedeslușit, Oliver recunoscu îndată armurile negre ce se
apropiau:
- Kondo, dă-mi arcul. Se pare că a venit și ziua asta...
- Care zi?
- Nu avem timp de explicații. Doar dă-mi arcul. Eu mă
ocup de arcași, iar tu te ocupi de cei cu topoare. În
regulă?
- În regulă, răspunse Kondo, în timp ce făceau schimbul
de arme.
Așa începu bătălia. Oliver dobora inamicii unul câte
unul, iar Kondo purta o luptă grea deoarece era aproape
imposibil să te lupți cu un pumnal împotriva unui topor,
însă speranța veni de unde se aștepta mai puțin. În timp
ce se lupta, observă că un inamic doborât de Oliver
purta la brâu o sabie cu mâner negru, pe care erau
inscripționate cuvinte scrise cu un alb ca argintul , așa
că, fără să stea prea mult pe gânduri, își abandonă
confruntarea și fugi direct către sabie. Arma era ușor de
folosit, spre surprinderea lui Kondo, acum bătăliile erau
mult mai ușoare, iar inamici cădeau unul după altul.
Într-un final, Kondo și Oliver îi înfrânseră pe atacatorii
nocturni:
- Cine sunt acești oameni? Întrebă Kondo
- Am o bănuială, și nu e una bună. Hai să fugim înapoi în
sat.
Când se apropiau de sat, auziră un sătean care strigă:
- CASTELUL! A LUAT FOC! OAMENII LUI AROS L-AU
INCENDIAT ȘI VIN ÎNCOACE. SALVAȚI-VĂ!
Panica se instaurase în oameni. Fiecare femeie și copil
își pregătea bagajele pe cât de repede posibil, pentru a
nu muri, uciși de furia lui Aros, stăpânul tărâmurilor ce
înconjurau acest mic regat în care se afla satul lui
Kondo. Bărbații, în schimb, își pregăteau armamentul
pentru a opri invazia. Între timp Oliver și Kondo ajunseră
în sat, iar părinții celui din urmă ieșiseră afară pentru a
vedea ce se întâmplă. Peisajul era pur și simplu
îngrozitor: din depărtare se vedeau celelalte sate,
împreună cu castelul arzând, oamenii strigau de
disperare iar pe poteca ce duce spre castel se deslușeau
siluete în armuri negre, ținând în mână topoare și
călărind cai mai iuți decât vântul. În fruntea lor era un
bărbat mare și solid, un gigant dacă l-ai fi comparat cu
cei din spatele lui, care, spre deosebire de ceilalți, avea
un coif de luptă care îi acoperea întreaga față, cu
excepția ochilor și a gurii, aceasta fiind acoperită cu bări
mici de metal, precum o celulă de închisoare, și o sabie
cu două tăișuri, lucru ce-l impresionă pe Kondo.
În momentul în care mama băiatului auzi strigătul de
luptă a fiorosului Aros, se întoarse spre soțul ei și spuse:
- Ansgar, e timpul.
- Știu, Lana, răspunse calm bărbatul.
- Timpul pentru ce? întrebă confuz Kondo
- Lana, du băieții în casă, explică-le pe scurt ce se
întâmplă, pregătește-le bagajul de drum și trimite-i
acolo unde spune profeția că trebuie să meargă!
- Ce profeție? Ce se întâmplă, mamă?
- Îți explic numaidecât, dar mai întâi hai în casă. Și tu,
Oliver.
Cei trei fugiră în casă, în timp ce bărbații din sat, în
frunte cu Ansgar, își scoaseră săbiile și se pregăteau să-i
țină piept lui Aros.
În timp ce își pregăteau bagajul de aventură, în care se
aflau haine și mâncarea găsită în debara, Kondo o
întrebă pe mama sa:
- Mamă, cine-i acest Aros și ce vrea cu regatul nostru?
- Kondo, pe tot parcursul vieții tale și-am ascuns aceste
lucruri, ca să poți să-ți trăiești copilăria fericit, dar acum
a venit timpul să-ți dezvălui totul: Regatul nostru nu este
singurul care există în lumea asta. Mai există încă trei,
dar toate au fost cucerite de acest ,,stăpân al fricii”, cum
îl numim noi. Aros este cel mai mare, mai înfiorător și
mai fără inimă războinic care a existat vreodată. A ucis
mii de oameni cu sabia lui cu două tăișuri, dar problema
e că el însuși nu poate fi ucis decât cu sabia despre care
vorbește profeția, datorită pactului pe care l-a făcut cu
un om pe nume Methor, care i-a oferit aceste puteri
incredibile în schimbul unui suflet omenesc.
- Al cui suflet?
- Aros și-a sacrificat propriul frate pentru a ajunge mai
puternic ca oricine.
Kondo se gândi câteva secunde, apoi zise:
- Și ce zice această profeție?
Lana luă o carte prăfuită de pe raft, o suflă și i-o înmână
lui Kondo:
- Ce e cu cartea asta? întrebă el
- În cartea asta se află profeția, detalii despre sabie și
puterile care trebuie dobândite de cel care trebuie să-l
înfrunte și o hartă care conduce spre acea armă.
Kondor deschise cartea, iar pe prima pagină era scris cu
litere îngroșate:
Pe stăpânul celor patru tărâmuri
Un tânăr luptător trebuie să-l înfrunte
Cu sabia celor patru regi
Făurite în Vulcanul Destinului.

Dar o condiție determină luptătorul,

Ce pe lordul fricii îl va înfrunta,
În ultimul regat liber, născut trebuie a fi salvatorul
Iar însemnul eroului trebuie a purta.

Singur nu va lupta eroul,

Ci patru tineri îl vor ajuta
Unul din ei luptând va deceda
Ucis de persoana la care nu se aștepta.
- Ce este însemnul eroului?
-Nu te-ai întrebat niciodată de ce cicatricea de pe mâna
ta dreaptă arată așa ciudat?
Într-adevăr, Kondo nu băgase în seamă acea cicatrice în
formă de cerc, format din patru obiecte ciudate. Își
ridică mâneca, iar cicatricea era acolo. Timp de câteva
secunde, cei trei se holbară la ea cu mare interes, când
Lana rupse tăcerea:
- Acum înțelegi ce are profeția de a face cu tine?
- Da, mamă. Dar totuși cine sunt cei patru tineri?
- Îl știm pe unul dintre ei, pe restul va trebui să-i cauți
singur.
În timp ce ei discutau, ciocniri de săbii se făceau
puternic auzite.
- Nu mai aveți timp. Trebuie să plecați acum!
- Cum adică să ,,plecăm”? Întrebă Kondo
- Oliver va merge cu tine.
- Nici gând! Nu pot să-l pun în pericol. Trebuie să
părăsească satul împreună cu ceilalți.
Oliver interveni:
- Nu, prietene. Le-am promis părinților tăi cu mult timp
în urmă că atunci când va veni momentul, voi pleca cu
tine în călătorie, chiar dacă calea pe care o iau duce spre
moarte.
Kondo se întoarse spre mama lui:
- E adevărat, fiule. Așa că nu mai e timp de discuții.
Plecați în căutarea sabiei și salvați regatele de sub
stăpânirea barbară a lui Aros!
După această lungă conversație, ieșiră afară iar
imaginea era îngrozitoare. Chiar dacă soldații lui Aros
erau la pământ, la fel erau și sătenii. Doar doi oameni
mai stăteau în picioare: Ansgar ținându-și în mână
legendara spadă cu care a străpuns sute de inamici și
Aros, cu armura intactă și sabia cu două tăișuri, cea mai
temută armă din cele patru regate.
Înruntarea lor era intensă, Aros ataca, Ansgar para
loviturile și contraataca, dar părea că luptă o bătălie
pierzândă:
- Ai îmbătrânit, Ansgar! Puterile tale au slăbit, dar ale
mele sunt mai mari ca oricând, nu mă poți învinge! zise
Aros, râzând sarcastic
- Poate că am slăbit, dar voi face tot ce îmi stă în puteri
să te opresc. Îmi pare rău că trebuie să mă lupt cu omul
pe care îl numeam odată prieten.
- ASTEA ȚI-AU FOST ULTIMELE CUVINTE, ANSGAR!
Înfruntarea lor era acum și mai intensă, ciocnirile de
săbii erau și mai rapide, încât Kondo nu reuși să le
descifreze. Viteza cu care cei doi se luptau era de
nedescris, conturul armelor nici măcar nu putea fi văzut.
Loviturile erau așa puternice, încât acopereau orice alt
sunet din jur.
Văzând că ambii băieți erau distrași, le spuse încă o
dată:
- Kondo, Oliver, părăsiți satul! Acum!
- Dar mamă, dacă numai sabia din profeție îl poate ucide
pe Aros..asta înseamnă că tata nu-l poate învinge și
că...va muri.
- Știu. Și el știe asta. Încearcă să vă câștige timp.
- Nu îl pot lăsa să moară așa pur și simplu!
- Tatăl tău știe ce face. Acum plecați!
- Kondo, fiule, ascultă de mama ta, zise Ansgar. Mai
mulți inamici sunt pe drum. Nu ai ajuta cu nimic dacă ai
rămâne aici. Pleacă să-ți îndeplinești destinul. Fugi!
În timp ce Ansgar era distras, rostind aceste cuvinte,
Aros ii aruncă spada din mână, lăsându-l fără apărare și
îl înjughie:
- NUUUU! TATĂ!
Aros îi replică cu o voce groasă și răgușită:
- Degeaba strigi, copile. Tatăl tău e deja mort, ca ceilalți
războinici de rând care au încercat să mi se opună.
Puterea mea este nelimitată. Nimeni nu scapă viu din
tăișul sabiei mele.
- N....nu e adevărat, tata nu poate mu...muri, zise Kondo
plângând
- Fiule, nu uita, tu ești singurul care poate să salveze
regatele.
Cu aceste ultime cuvinte, Ansgar pică cu fața la pământ
și nu se mai ridică.
În acel moment, o furie incontrolabilă luă stăpânire
peste Kondo. Ochii lui erau străbătuți de fulgere, iar o
aură roșie se contura în jurul trupului său. Cu un strigăt
puternic de luptă, fugi direct spre Aros, pregătit să-l
elimine. Apucă de jos spada tatălui său și atacă cu forță
brută. Când cele două arme se ciocniră, unul din
tăișurile sabiei lui Aros se rupse, dar acest lucru nu opri
confruntarea. Kondo luptă în continuare, fără oboseală,
înfruntarea era departe de a fi câștigată:
- Mă așteptam la mai multe din partea fiului lui Ansgar!
zise Aros, dar se pare că ești doar un copil plângăcios,
care nu e în stare să-și folosească puterile. Crezi că dacă
mi-ai rupt sabia, ai o șansă împotriva mea?
- Nici să nu îndrăznești să pronunți numele lui tata!
Kondo continuă să atace, de data asta și mai puternic,
însă rămânea fără energie. Aura roșie se decolora, dar
furia era în continuare în ochii lui. “Nu pot să renunț
acum” își zicea el, dar o voce bine cunoscută îi zise:
- Kondo, oprește-te! zise Oliver. Dacă mori acum, soarta
tuturor regatelor va fi distrusă, iar sacrificiul tatălui tău
va fi în zadar. Nu poți să-l învingi acum, în starea asta.
- Are dreptate copile, zise Aros. Renunță și acceptă-ți
soarta.
Spunând aceste cuvinte, Aros îl doborî pe Kondo,
lovindu-l cu piciorul greu, acoperit de armură. Când
acesta ridică sabia, pregătit să dea lovitura fatală, un
câmp de energie se formă în jurul lui Kondo, deviind
sabia. Oliver se afla în spatele prietenului său, cu mâna
stângă pe arc și cu mâna dreaptă pregătită să scoată
săgeți din tolba verde de pe spate:
- Dar cum e posibil? întrebă Kondo
- Uită-te acolo! zise Oliver, îndreptându-și degetul spre
mama prietenului său, care își ținea mâna stângă
ridicată
- Ăsta e alt lucru pe care ți l-am ascuns, zise Lana. Și tu ai
puterile astea, dar acum nu e timp de explicații. După ce
se lasă câmpul, vreau să fugiți cât de repede puteți, fără
să vă uitați în spate.
Cu aceste cuvinte, îndreptă cealaltă mână spre Aros,
aruncându-l prin zidurile caselor. Acest lucru îl înfurie,
așa că alergă în direcția Lanei, dar aceasta îl aruncă din
nou. Kondo se trezi la realitate când câmpul din jurul lor
picase iar Oliver îl trase mână pentru a fugi. Sunete
ciudate, ca niște scântei, se auzeau în spatele lor, însă
nu se mai opriră. Era timpul să salveze regatele de sub
stăpânirea lui Aros. Așa a început călătoria lui Kondo și a
prietenuli său, Oliver, în căutarea sabiei din profeție.

CAPITOLUL 2

Luna și stelele stăluceau în toată splendoarea lor, greieri

își cântau veșnicul cântec nocturn, acompaniați de
sunetul râului care curgea lin, când Kondo și Oliver se
opriră într-o peșteră aflată în pantă, undeva lângă
poteca ce ducea spre apus, pentru a se odihni și pentru
a medita la tot ce s-a întâmplat în doar câteva ore.
Kondo nu fusese niciodată pe acea potecă, deoarece
fusese învățat de părinții săi că drumul acela duce spre
un loc periculos. Încă nu putea să creadă că cel ce îi
zisese asta nu mai era viu, că tatăl lui murise chiar în
fața ochilor săi, iar el fusese doar un spectator, că satul
lui era în flăcări în acest moment, iar el stătea pe loc și
nu făcea nimic.
Între timp, Oliver pregătea un foc la care să se poată
încălzi, dar mintea lui era de asemenea în altă parte. Se
gândea încontinuu la Aros, i se părea că privirea aceea
rece și întunecată era familiară, dar nu-și dădea seama
de unde. Acest gând îi trecu repede, deoarece acum
trebuia să se focuseze pe altceva, pe cum își va ajuta
prietenul să salveze cele patru regate, dar în momentul
de față părea o sarcină imposibil de îndeplinit, având în
vedere că erau pe cont propriu.
După ce focul fusese pregătit, cei doi se așezară în jurul
lui și începură să mănânce din merindele pe care le
aveau în bagaj. În timp ce mânca, Kondo analiza jurnalul
pe care îl primise de la mama sa. Pe paginile prăfuite
erau scrise rânduri întregi despre sabie, dar și despre
inamici care trebuie înfrânți. ,,Înfiorători” citea Kondo
pe o pagină, ,,Invincibili” pe alta.
După ce răsfoi câteva pagini, ajunse la mijlocul
jurnalului. Ceea ce văzu îl miră așa de tare, încât îi
trebuiră câteva secunde până să-l poată anunța pe
Oliver despre descoperirea lui:
- Kondo, ce s-a întâmplat?
- Nu e de bine, Oliver. Citește.
Kondo îi înmână jurnalul prietenului său, iar acesta citi
cu voce tare :
,, Alesule,
Dacă citești asta, înseamnă că timpul a sosit, iar
echilibrul lumii se destramă. Ehmon, care în limba
oamenilor înseamnă ,,cuceritorul”, este aproape să-și
îndeplinească planul. Tot ce-i mai lipsește este ca tu,
alesule, să fii ucis de mâna lui și nimic altceva nu-i va
mai sta în cale. Nu poți lăsa asta să se întâmple. De
aceea va trebui să colectezi legendarele arme a celor
celor patru regi : topoarele regelui Dunran, aflate în
regatul de la apus, lancea regelui Enevar, aflată în
regatul de la miazănoapte, arcul regelui Soron, aflat în
regatul de la răsărit și în final, pumnalul regelui Enor,
aflat în regatul de la miazăzi. După ce le-ai obținut, va
trebui să mergi spre Vulcanul Destinului, care se află
între cele patru regate și să le așezi pe Pietrele
Destinului, iar Sabia Celor Patru va fi făurită. Nu uita,
destinul lumii e pe umerii tăi. “
După ce termină de citit, Oliver ridică privirea spre
Kondo și zise:
- Nu va fi o călătorie ușoară, iar timpul nu e de partea
noastră.
- Știu, Oliver, dar totuși avem un avantaj. Prima armă
este deja în mâinile noastre. – Kondo îi arătă pumnalul
lui Oliver-
- Asta e bine, dar mai avem nevoie de încă trei. Nu e
timp de pierdut. Mâine la prima oră vom pleca spre
regatul de la apus, pentru a lua topoarele.
- Nu! Trebuie să plecăm acum.
- Nu putem. Trebuie să te odihnești. Rănile tale nu s-au
vindecat și presupun că nici nu ai energie. Voi sta de
pază cât tu dormi.
- Ce m-aș face fără tine, Oliver? întrebă Kondo zâmbind
După ce acesta adormi, Oliver se așeză la gura peșterii,
privind cerul înstelat. ,,Mamă, tată, oriunde ați fi, sper
că sunteți mândri de mine și promit că nu vă voi
dezamăgi”, își zicea el în gând. ,,Promit că voi face tot ce
pot ca să-l ajut pe Kondo să-și împlinească destinul.”
Încă nu-și putea scoate din gând privirea foarte familiară
a lui Aros. Era sigur că recunoaște acei ochi, însă nu
reușea să ghicească unde îi mai văzuse. Încercă să-și
amintească, dar fără succes.
Trecură câteva ore de când Kondo adormise, iar Oliver
își ascuțea săgețile pe care le mai avea în tolbă. Erau
ultimele sale săgeți, iar pentru a lua altele trebuia să
ajunga până în regatul de la apus. Spera că nu va fi
nevoie să le folosească, însă speranța lui murise în doar
câteva secunde.
Pe poteca pe care veniseră se aflau acum zece călăreți,
cel din fruntea lor fiind un bărbat cu o barbă lungă
purtând un steag cu casca imposibil de confundat al lui
Aros. La un moment dat se opriră, iar cel cu steagul le
zise:
- Cercetați zona! Nu au cum să fi ajuns prea departe.
Verificați fiecare colț și eliminați orice vă stă în cale!
- Da, stăpâne Moras! ziseră cu toții la unison
Când auzi asta, Oliver îl trezi instant pe Kondo. Acesta se
trezi din coșmarul său, în care își vedea tatăl murind și
pe Aros râzând malefic, în timp ce el nu putea decât să
privească:
- Ce... ce se întâmplă? zise Kondo adormit. Oliver?
- Kondo, trezeștete! Trebuie să plecăm de aici. Oamenii
lui Aros ne-au luat urma.
În timp ce zicea aceste cuvinte, pași se auzeau venind
spre peșteră, așa că cei doi își scoaseră imediat armele.
Când unul din cei doi bărbați îmbrăcați în armură neagră
îi văzu, strigă cu putere:
- I-am găsit, stăpâne, i-am găsit!
După ce rosti aceste cuvinte, cei doi fuseseră doborâți,
unul de pumnalul lui Kondo, iar celălalt de săgeate lui
Oliver:
- Oliver, văd un lac la capătul potecii. Dacă reușim să
trecem de el, nu mai pot să ne prindă.
- Bun plan. Dar cum îi întrecem pe ei, care au cai, iar noi
nu?
- Cine a zis că noi nu avem cai?
Zâmbind, Kondo îi arătă lui Oliver caii celor doi oameni
pe care tocmai îi doborâse. În timp ce spunea asta, zeci
de săgeți erau aruncate spre ei, dar cei doi le respingeau
cu ajutorul armelor lor.
Se suiră pe cai și începură să călărească în jos pe pantă,
până pe potecă. Nu dură mult