LEGE Nr.

4 din 1953 *** Republicată

Codul familiei

Text în vigoare începând cu data de 25 noiembrie 2010

REALIZATOR: COMPANIA DE INFORMATICĂ NEAMŢ

Text actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza

actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României,
Partea I, până la 26 octombrie 2010.

Act de bază
#B: Legea nr. 4/1953, republicată, cu modificările efectuate până la data
de 15 martie 1985

Acte modificatoare
#M1: Legea nr. 11/1990, abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 25/1997 (#M4)
#M2: Legea nr. 48/1991
#M3: Legea nr. 59/1993
#M4: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997, abrogată prin
Legea nr. 273/2004
#M5: Legea nr. 23/1999
#M6: Decizia Curţii Constituţionale nr. 349/2001
#M7: Legea nr. 272/2004
#M8: Legea nr. 288/2007
#M9: Decizia Curţii Constituţionale nr. 755/2008
#M10: Decizia Curţii Constituţionale nr. 1345/2008
#M11: Legea nr. 202/2010

Modificările şi completările efectuate prin actele normative enumerate

mai sus sunt scrise cu font italic. În faţa fiecărei modificări sau completări este
indicat actul normativ care a efectuat modificarea sau completarea respectivă,
în forma #M1, #M2 etc.

#CIN
NOTE:
1. Textul Legii nr. 4/1953 (Codul familiei) asupra căruia s-au efectuat
modificările din actele normative enumerate mai sus a fost preluat din volumul
"Legislaţie uzuală" nr. 18 din 15 martie 1985, publicat de Consiliul de Stat -
Sectorul Buletinului Oficial şi al publicaţiilor legislative. Acel text includea
toate modificările efectuate asupra Codului familiei de la republicare până la
acea dată, respectiv Decretul nr. 779/1966, Legea nr. 3/1970 şi Decretul nr.
174/1974.
Reproducem mai jos "Nota asupra ediţiei" publicată în volumul respectiv.
#B
 "Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1953 şi publicat în Buletinul
Oficial nr. 1 din 4 ianuarie 1954, a fost modificat şi completat prin Legea nr. 4
din 4 aprilie 1956 şi republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956.
După republicare, Codul familiei a fost modificat prin Decretul nr.
779/1966, publicat în Buletinul Oficial nr. 64 din 8 octombrie 1966, prin Legea
nr. 3/1970, publicată în Buletinul Oficial nr. 28 din 28 martie 1970*), şi prin
Decretul nr. 174/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 108 din 1 august 1974.
Ediţia de faţă reproduce textul acestui act normativ republicat, cu toate
modificările intervenite şi actualizarea unor denumiri, conform reglementărilor
legale."
#CIN
*) În "Nota asupra ediţiei" publicată în volumul "Legislaţie uzuală" nr. 18
din 15 martie 1985, numărul şi data acestui Buletin Oficial au fost indicate, în
mod eronat, ca fiind 70 din 25 iunie 1970.

2. Având în vedere prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 59/1993,

următorii termeni au fost înlocuiţi astfel:
- "Republica Socialistă România", cu "România";
- "stat socialist" cu "stat".

ART. 1
În România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri
economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.
Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă
pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii.
Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.
În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii,
bărbatul şi femeia au drepturi egale.
Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.
ART. 2
Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între
membrii ei, care sînt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

TITLUL I
Căsătoria

CAP. 1
Încheierea căsătoriei

ART. 3
Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă dă naştere
drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod.
#M8
ART. 4
Vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani.
 Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani
se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi
ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria,
este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să
exercite drepturile părinteşti.
#B
ART. 5
Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care
este căsătorită.
ART. 6
Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în
linie colaterală pînă la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul
al patrulea poate fi încuviinţată de Comitetul executiv al Consiliului popular al
municipiului Bucureşti sau al judeţului în cuprinsul căruia cel care cere această
încuviinţare îşi are domiciliul.
ART. 7
Este oprită căsătoria:
a) între cel care adoptă sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel adoptat ori
descendenţii acestuia, de alta;
b) între copiii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copiii
acestuia, de alta;
c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b) şi
c) de mai sus poate fi încuviinţată potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2.
ART. 8
În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se
află sub tutela sa.
ART. 9
Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel
care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cît timp nu are discernămîntul
faptelor sale.
ART. 10
Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat
reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită
căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi.
ART. 11
Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă al Consiliului
popular al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului
Bucureşti, în cuprinsul căruia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre
viitorii soţi.
 ART. 12
Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declaraţia de căsătorie
la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se
încheia căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie în localitatea unde se
află, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu şi fără întîrziere,
serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
ART. 13
În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici o piedică
legală la căsătorie. Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile
cerute de lege.
#M5
ART. 13^1
În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă
va dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special
amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria.
Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data
afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice
persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data
afişării.
#B
ART. 14
Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o piedică
legală ori dacă alte cerinţe ale legii nu sînt îndeplinite.
Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe
care ea se întemeiază.
ART. 15
Delegatul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă,
în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al
informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele legii nu sînt îndeplinite.
#M5
ART. 16
Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt
obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei,
pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de
stare civilă.
#B
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare
civilă va putea încheia căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu
respectarea condiţiilor prevăzute în alineatul precedent.
#M5
ART. 17
Ofiţerul de stare civilă, luând consimţământul viitorilor soţi, va întocmi,
de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se
semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
 #B
ART. 18
Căsătoria nu poate fi dovedită decît prin certificatul de căsătorie, eliberat
pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.

CAP. 2
Nulitatea căsătoriei

#M5
ART. 19
Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art.
4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 13^1 şi 16.
#B
ART. 20
Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vîrsta legală nu va
fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vîrsta cerută
pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată.
ART. 21
Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţămînt a fost
viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau
prin violenţă.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui
consimţămînt a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de
la descoperirea erorii sau a vicleniei.
ART. 22
În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi,
după aceasta, hotărîrea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă
rămîne valabilă.
Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
ART. 23
Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă
sau anulată, păstrează, pînă la data cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti rămîne
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor,
care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.
ART. 24
În cazul prevăzut în art. 23 alin. 1 cererea de întreţinere a soţului de bună-
credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sînt supuse, prin
asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
Tot astfel, în cazul prevăzut în art. 23 alin. 2 se vor aplica, prin asemănare,
dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre
părinţi şi copii.

CAP. 3
 Efectele căsătoriei

Secţiunea I
Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor

ART. 25
Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.
ART. 26
Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria.
ART. 27
La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de
stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.
Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia
sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
ART. 28
Soţii sînt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.
Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au
declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor art. 27 din codul de faţă,
fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale
administrativă, decît cu consimţămîntul celuilalt soţ.

Secţiunea a II-a
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor

ART. 29
Soţii sînt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la
cheltuielile căsniciei.
ART. 30
Bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sînt, de la
data dobîndirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Orice convenţie contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
ART. 31
Nu sînt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobîndite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau
donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia
dintre soţi;
d) bunurile dobîndite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi
inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite
persoanei;
 f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care
a trecut această valoare.
ART. 32
Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor
comune;
b) obligaţiile ce au contractat împreună;
c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a
unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale
soţilor.
ART. 33
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre
soţi.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în
măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin
proprii.
ART. 34
Creditorii comuni vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă
numai după urmărirea bunurilor comune.
ART. 35
Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot
astfel de ele.
Oricare dintre soţi, exercitînd singur aceste drepturi este socotit că are şi
consimţămîntul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate
înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din
bunurile comune, dacă nu are consimţămîntul expres al celuilalt soţ.
ART. 36
La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit
învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune,
va hotărî instanţa judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte
dintre ele, se pot împărţi prin hotărîre judecătorească şi în timpul căsătoriei.
Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi
cele ce se vor dobîndi ulterior, sînt bunuri comune.

CAP. 4
Desfacerea căsătoriei

ART. 37
Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre ei.
 #M11
Căsătoria se poate desface prin divorţ. Divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi
sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei.
#M11
ART. 38
Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa
judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu
copii minori rezultaţi din căsătorie.
Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este
pus sub interdicţie.
Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi
neviciat al fiecărui soţ.
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea
copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine
seama şi de interesele minorilor.
#M11
ART. 38^1
Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din
căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea
căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit
legii.
Dispoziţiile art. 38 alin. 2 rămân aplicabile.
#M11
ART. 38^2
Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau
notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru
eventuala retragere a cererii de divorţ.
La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens,
consimţământul lor este liber şi neviciat.
Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la
culpa soţilor.
Dispoziţiile art. 40 alin. 1 se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu
se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de
stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a
cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit
prevederilor art. 38.
Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora
soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.
 #M11
ART. 38^3
Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat
căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face
cuvenita menţiune în actul de căsătorie.
În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au
avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ
şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde
s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite
certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la
primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de
căsătorie.
#M11
ART. 38^4
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 38^1, ofiţerul de stare civilă sau,
după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.
Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există
cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată,
pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt
temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare
civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul
soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe
cale separată, instanţei competente.
#M11
ART. 39
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas irevocabilă.
În cazul prevăzut la art. 38^1, căsătoria este desfăcută pe data eliberării
certificatului de divorţ.
Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de
la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz,
despre certificatul de divorţ pe marginea actului de căsătorie ori de la data
când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.
#B
ART. 40
La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care,
potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să
poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărîrea de
divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept chiar
în lipsa unei învoieli între soţi.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea,
fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie.
 ART. 41
Pînă la desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, soţii îşi
datorează întreţinere.
Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina
unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul
căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci cînd incapacitatea se iveşte în
decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se
datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. 2 poate fi stabilită pînă la o
treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această întreţinere,
împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din
venitul net de muncă al soţului obligat la plată.
Cînd divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre soţi, acesta nu va
beneficia de prevederile alin. 2 şi 3 decît timp de un an de la desfacerea
căsătoriei.
În toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recăsătorirea soţului
îndreptăţit să o primească.
ART. 42
Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia
dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta
părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinînd seama de interesele copiilor, pe care de
asemenea îi va asculta dacă au împlinit vîrsta de zece ani, va hotărî pentru
fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte
persoane, cu consimţămîntul acestora, sau unor instituţii de ocrotire.
Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de
instanţa judecătorească.
ART. 43
Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la
acesta drepturile părinteşti.
Cînd copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de
ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul
de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele.
Persoana sau instituţia de ocrotire socială căreia i s-a încredinţat copilul va avea
faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la
persoana copilului. Dispoziţiile art. 108 se aplică prin asemănare.
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a
avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională.
ART. 44
 În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a
copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de paisprezece ani, a autorităţii tutelare
sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea modifica
măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între
părinţii divorţaţi şi copii.
Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. 1 şi 2 se va
face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii.

TITLUL II
Rudenia

CAP. 1
Dispoziţii generale

ART. 45
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
În primul caz rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea în linie
colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.
ART. 46
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor; astfel, fiul şi tatăl sînt rude de
gradul întîi, nepotul de fiu şi bunicul sînt rude de gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcînd de la una dintre rude
pînă la ascendentul comun şi coborînd de la acesta pînă la cealaltă rudă; astfel,
fraţii sînt rude în gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea, verii
primari în gradul al patrulea.

CAP. 2
Filiaţia

Secţiunea I
Filiaţia faţă de mamă

ART. 47
Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii.
Ea se dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii.
ART. 48
Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă
copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi,
mama poate recunoaşte pe copil.
Recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă,
fie printr-un înscris autentic, fie prin testament.
Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.
ART. 49
 Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice
persoană interesată.
ART. 50
În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se
poate face prin certificatul constatator al naşterii, ori în cazul în care se contestă
realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă
de mamă se poate face în faţa instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de probă.
ART. 51
Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din
certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat.
De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are
folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere.
ART. 52
Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine numai copilului;
ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau
pus sub interdicţie.
Dreptul de a porni acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă nu trece
asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta.
Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă poate fi pornită şi
împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

Secţiunea a II-a
Filiaţia faţă de tată

ART. 53
Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei
are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi
naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Dispoziţiile art. 51 sînt aplicabile şi situaţiilor prevăzute în prezentul
articol.
#M8
ART. 54
Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să
fie tatăl copilului.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi,
precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori.
Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă
acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale.
Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă
acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi
pornită de tutore.
 Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea
însăşi acţiunea.
#M8
ART. 55
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la
data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a
luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o
poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.
Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii.
#B
ART. 56
Filiaţia faţă de tată se stabileşte, în afară de cazurile prevăzute în art. 53,
prin recunoaştere sau hotărîre judecătorească.
ART. 57
Copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de
către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a
lăsat descendenţi fireşti.
Recunoaşterea se face prin declaraţie făcută la serviciul de stare civilă, fie
odată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; recunoaşterea poate fi
făcută şi prin înscris autentic sau prin testament.
Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.
ART. 58
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice
persoană interesată.
Dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de
descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii
sau a moştenitorilor săi.
ART. 59
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi
se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de
reprezentantul lui legal.
Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu trece asupra
moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta.
Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva
moştenitorilor pretinsului tată.
#M8
ART. 60
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de
mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului.
#B
Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de
copil din căsătorie prin efectul unei hotărîri judecătoreşti, termenul de un an
pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei va curge de
la data cînd acea hotărîre a rămas definitivă.
 În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din
urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea
convieţuirii ori a întreţinerii.
#M8
Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.
#B
ART. 61
Timpul cuprins între a trei sute şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.

Secţiunea a III-a
Situaţia legală a copilului

ART. 62
Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor.
Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de
familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se
va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la
serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la
domiciliul copilului va hotărî, ascultînd pe părinţi, dacă copilul va purta numele
unuia dintre ei sau numele lor reunite.
ART. 63
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere
sau prin hotărîre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi
situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.
ART. 64
Copilul din afara căsătoriei dobîndeşte numele de familie al aceluia dintre
părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întîi stabilită.
În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte,
instanţa judecătorească va putea da încuviinţare copilului să poarte numele
acestuia din urmă.
În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi,
se aplică dispoziţiile art. 62 alin. 2.
ART. 65
Dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită faţă de ambii
părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, se vor hotărî potrivit
dispoziţiilor art. 42 - 44 inclusiv, care se aplică prin asemănare.

#M4
CAP. 3 *** Abrogat

#M4
ART. 66 *** Abrogat
ART. 67 *** Abrogat
 ART. 68 *** Abrogat
ART. 69 *** Abrogat
ART. 70 *** Abrogat
ART. 71 *** Abrogat
ART. 72 *** Abrogat
#M1
ART. 73 *** Abrogat
ART. 74 *** Abrogat
#M4
ART. 75 *** Abrogat
ART. 76 *** Abrogat
ART. 77 *** Abrogat
ART. 78 *** Abrogat
ART. 79 *** Abrogat
ART. 80 *** Abrogat
ART. 81 *** Abrogat
ART. 82 *** Abrogat
ART. 83 *** Abrogat
ART. 84 *** Abrogat
ART. 85 *** Abrogat

#B
CAP. 4
Obligaţia de întreţinere

ART. 86
Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care
adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum
şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
Are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavînd putinţa
unui cîştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci.
Descendentul, cît timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi
pricina nevoii în care el se află.
ART. 87
Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să
continue a da întreţinere copilului, cît timp acesta este minor, însă numai dacă
părinţii săi fireşti au murit, sînt dispăruţi ori sînt în nevoie.
Copilul va putea fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut timp
de zece ani, astfel cum se arată în alineatul precedent.
#M7
ART. 88 *** Abrogat
#B
ART. 89
Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a) soţii îşi datorează întreţinerea înaintea celorlalţi obligaţi;
 b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar, dacă
sînt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat
înaintea celui mai îndepărtat;
c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;
d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea
bunicilor.
ART. 90
În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art. 89 sînt
obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii,
proporţional cu mijloacele ce au.
Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în
caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a
plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea
fiecăruia.
ART. 91
În cazul în care cel obligat în primul rînd la întreţinere nu are mijloace
îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanţa judecătorească
va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere să o completeze, în
ordinea stabilită de art. 89.
ART. 92
Cînd cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor
care sînt în drept să i-o ceară, instanţa judecătorească, ţinînd seama de nevoile
fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească
numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate
persoanele îndreptăţite să o ceară. În acest caz instanţa va hotărî, totodată, modul
în care se va împărţi întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.
ART. 93
Obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin plata unei pensii în
bani.
Instanţa judecătorească va stabili felul şi modalităţile executării, ţinînd
seama de împrejurări.
ART. 94
Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
mijloacele celui ce urmează a o plăti.
Instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere
sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea
sau nevoia celui ce o primeşte.
Cînd întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care adoptă, ea se
stabileşte pînă la o pătrime din cîştigul său din muncă pentru un copil, o treime
pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.
ART. 95
Obligaţia de întreţinere se stinge, în afară de cazul prevăzut în art. 96, prin
moartea debitorului sau a celui îndreptăţit la pensia de întreţinere.
ART. 96
 Moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau
care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală este ţinut, în măsura valorii
bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit,
sînt dispăruţi sau sînt în nevoie, însă numai cît timp cel întreţinut este minor.
În cazul în care sînt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare
dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.

TITLUL III
Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrînsă şi a
altor persoane

CAP. 1
Ocrotirea minorului

Secţiunea I
Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori

ART. 97
Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori,
fără a deosebi după cum aceştia sînt din căsătorie, din afara căsătoriei ori
adoptaţi.
Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.
ART. 98
Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi,
de comun acord.
Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus
sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta
voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti.
ART. 99
De cîte ori se iveşte neînţelegere între părinţi cu privire la exerciţiul
drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea tutelară, după
ce ascultă pe părinţi, hotărăşte, potrivit cu interesul copilului.
ART. 100
Copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la
care dintre ei va locui copilul.
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultînd
autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vîrsta de zece ani,
va decide, ţinînd seama de interesele copilului.
ART. 101
Părinţii sînt datori să îngrijească de copil.
Ei sînt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui
fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu
însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor
colectivităţii.
 ART. 102
Autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia,
după împlinirea vîrstei de paisprezece ani, să-şi schimbe felul învăţăturii ori
pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere
desăvîrşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale.
ART. 103
Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl
ţine fără drept.
Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară
intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vîrsta de zece ani.
ART. 104
Abrogat.
ART. 105
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor
minor şi de a-l reprezenta în actele civile pînă la data cînd el împlineşte vîrsta de
paisprezece ani.
După împlinirea vîrstei de paisprezece ani minorul îşi exercită singur
drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al
treilea.
Dispoziţiile secţiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin
asemănare. Cu toate acestea, nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în
cazul în care copilul nu are alte bunuri decît cele de uz personal.
ART. 106
Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul
asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.
ART. 107
Copilul minor este întreţinut de părinţii săi.
Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinţii au
îndatorirea să asigure condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea sa profesională.
În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere datorată de
părinţi minorului, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia
dintre părinţi, se vor stabili de instanţa judecătorească, cu ascultarea autorităţii
tutelare.
ART. 108
Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu
asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi
bunurile copilului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi
să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sînt îngrijiţi în ceea ce
priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor
profesională, în conformitate cu ţelurile statului, pentru o activitate folositoare
colectivităţii; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.
ART. 109
 Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin
felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin
neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea,
învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de
devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii
tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi a autorităţii tutelare este obligatorie.
ART. 110
Decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe părinte de îndatorirea de
a da întreţinere copilului.
ART. 111
Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din drepturile părinteşti
să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea
legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar
fi în primejdie.
ART. 112
Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti
exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere,
astfel încît, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura,
pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sînt
primejduite.

Secţiunea a II-a
Tutela minorului

ART. 113
În cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din
drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul
este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, precum şi în cazul prevăzut de art. 85,
copilul va fi pus sub tutelă.
ART. 114
Tutela se exercită numai în interesul minorului.
ART. 115
Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data cînd află de
existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art.
113, să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii
casei în care locuieşte minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane,
precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi miliţia, cu prilejul pronunţării,
luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de
ocrotire, precum şi orice altă persoană.
ART. 116
 Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelară, din oficiu sau la
încunoştinţarea acesteia, de către cei arătaţi în art. 115.
ART. 117
Nu poate fi tutore:
a) minorul sau cel pus sub interdicţie;
b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrîns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în
temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales
deputat;
e) cel care, exercitînd o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei.
Cînd vreuna din împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în
timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.
ART. 118
Cel numit tutore nu poate refuza această sarcină.
Cu toate acestea, poate refuza sarcina tutelei:
a) cel care are vîrsta de şaizeci de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c) cel care creşte sau educă doi sau mai mulţi copii;
d) cel care exercită a altă tutelă sau o curatelă;
e) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte
motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în
timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.
ART. 119
Autoritatea tutelară va comunica în scris tutorelui numirea sa şi va afişa
decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului.
Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării.
Între timp autoritatea tutelară poate lua măsurile provizorii cerute de
interesele minorului.
ART. 120
Tutorele care, fiind în exerciţiul atribuţiilor sale, a cerut înlocuirea este
obligat să-şi exercite aceste atribuţii pînă la rezolvarea cererii sale de înlocuire.
ART. 121
Tutela este o sarcină gratuită.
Cu toate acestea, autoritatea tutelară, ţinînd seama de munca depusă în
administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, va putea
acorda acestuia din urmă o remuneraţie, care nu va depăşi zece la sută din
veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor, va
putea modifica sau suprima această remuneraţie.
ART. 122
 Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore. Numai cu încuviinţarea
autorităţii tutelare minorul poate avea o altă locuinţă.
ART. 123
Tutorele are obligaţia de a îngriji de minor.
El este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui
fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu
însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor
colectivităţii.
ART. 124
Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l
reprezenta în actele civile, însă numai pînă la data cînd acesta împlineşte vîrsta
de paisprezece ani.
După împlinirea vîrstei de paisprezece ani minorul îşi exercită singur
drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea
prealabilă a tutorelui, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al
treilea.
ART. 125
Dispoziţiile art. 102, 103 şi 106 se aplică în mod corespunzător şi în cazul
tutelei.
ART. 126
După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia un delegat al autorităţii
tutelare va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind, potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, un inventar, care va fi supus aprobării
autorităţii tutelare.
Creanţele pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă
ori fraţii sau surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorităţii
tutelare.
ART. 127
Autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea
minorului şi administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit
împrejurărilor, această sumă.
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea
bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile
minorului nu sînt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vînzarea
bunurilor minorului.
Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sînt
obligaţi de lege să-i dea întreţinere, autoritatea tutelară va cere Direcţiei judeţene
sau a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale să
contribuie la întreţinerea lui.
ART. 128
Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie
dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta.
ART. 129
Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze
obligaţia altuia.
 Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă
valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile
patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc
dreptul de a administra.
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sînt anulabile.
Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile
devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urmă nu
depăşeşte suma de două sute cincizeci de lei.
ART. 130
Autoritatea tutelară va acorda încuviinţarea, numai dacă actul răspunde
unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
Încuviinţarea se va da pentru fiecare act în parte.
În caz de vînzare, încuviinţarea va arăta dacă vînzarea se va face prin
bună învoială sau în alt mod.
În toate cazurile, autoritatea tutelară poate indica tutorelui modul în care
se întrebuinţează sumele de bani obţinute.
ART. 131
Sumele de bani care întrec nevoile întreţinerii minorului şi ale
administrării bunurilor sale, precum şi hîrtiile de valoare, vor fi depuse, pe
numele minorului, la o casă de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate
decît cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Tutorele poate depune şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele
minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat şi vor putea fi ridicate de
tutore, fără încuviinţarea prevăzută în alineatul precedent.
ART. 132
Ori de cîte ori se ivesc între tutore şi minor interese contrare, care nu sînt
dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, autoritatea tutelară va
numi un curator.
ART. 133
Minorul care a împlinit vîrsta de paisprezece ani încheie actele juridice cu
încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în art. 132 şi 152 lit.
c), cu încuviinţarea prealabilă a curatorului.
Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea
pe care tutorele nu le poate încheia decît cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va
fi necesară şi prealabila încuviinţare a acesteia.
Minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să
garanteze obligaţia altuia.
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sînt anulabile.
ART. 134
Tutorele este dator să prezinte anual autorităţii tutelare o dare de seamă
despre modul cum a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor
acestuia.
Darea de seamă se va prezenta autorităţii tutelare în termen de treizeci de
zile de la sfîrşitul anului calendaristic.
 În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea
autorităţii tutelare, să dea oricînd dări de seamă despre felul cum a îngrijit de
minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
ART. 135
Autoritatea tutelară va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului
şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale
şi, dacă sînt regulat întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.
ART. 136
Autoritatea tutelară va exercita un control efectiv şi continuu asupra
modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la minor şi
bunurile acestuia, dispoziţiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile.
Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelară va putea cere colaborarea
organelor administraţiei de stat şi instituţiilor de ocrotire.
ART. 137
Felul învăţăturii sau pregătirii profesionale, ce minorul primea la data
numirii tutorelui, nu poate fi schimbat de acesta decît cu încuviinţarea autorităţii
tutelare.
ART. 138
Minorul, precum şi toţi cei prevăzuţi în art. 115, pot face plîngere
autorităţii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru
minor.
Tutorele va fi îndepărtat dacă săvîrşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau
fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte
mulţumitor sarcina.
ART. 139
Pînă la intrarea în funcţiune a noului tutore autoritatea tutelară va numi un
curator.
ART. 140
La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel mult treizeci de
zile, să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală. El are aceeaşi
îndatorire şi în caz de îndepărtare din tutelă.
Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz,
fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore.
ART. 141
După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,
autoritatea tutelară va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.
Chiar dacă autoritatea tutelară a dat tutorelui descărcare de gestiune,
acesta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa.
Tutorele care înlocuieşte pe un alt tutore are obligaţia să ceară fostului
tutore repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa sa.

CAP. 2
Interdicţia

ART. 142
 Cel care nu are discernămînt pentru a se îngriji de interesele sale, din
cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie.
Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii.
ART. 143
Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum şi de toţi cei
prevăzuţi în art. 115.
ART. 144
Interdicţia se pronunţă de instanţa judecătorească, cu concluziile
procurorului, şi îşi produce efectele de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă.
După ce a rămas definitivă, hotărîrea se va comunica, fără întîrziere, de
către instanţa judecătorească ce a pronunţat-o, instanţei locului unde actul de
naştere al celui pus sub interdicţie a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în
registrul anume destinat.
Cînd sentinţa judecătoriei prin care s-a pronunţat interdicţia a fost atacată
cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa de recurs va face ea însăşi
comunicarea prevăzută de acest articol, trimiţînd, în copie, dispozitivul sentinţei.
Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea
decît de la data transcrierii hotărîrii, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut
interdicţia pe altă cale.
ART. 145
Hotărîrea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată de
instanţa judecătorească autorităţii tutelare, care va desemna un tutore.
De asemenea, hotărîrea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi
comunicată medicului şef al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
Bucureşti, pentru ca acesta să instituie asupra celui interzis, potrivit
instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii, o supraveghere medicală permanentă.
ART. 146
În caz de nevoie şi pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie,
autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi
reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru
administrarea bunurilor.
ART. 147
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vîrsta de
paisprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în
care legea nu dispune altfel.
ART. 148
Tutorele celui pus sub interdicţie este în drept să ceară înlocuirea sa după
trei ani de la numire.
ART. 149
Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie, spre a-i grăbi
vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă; în acest scop, se vor întrebuinţa
veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie.
Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinînd
seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la
locuinţa lui ori într-o instituţie sanitară.
 ART. 150
Minorul care, la data punerii sub interdicţie, se afla sub ocrotirea
părinţilor, va rămîne sub această ocrotire pînă la data cînd devine major, fără a i
se numi un tutore. Dispoziţiile art. 149 sînt aplicabile şi situaţiei prevăzute în
prezentul alineat.
Dacă la data cînd minorul devine major el se află încă sub interdicţie,
autoritatea tutelară va numi un tutore.
În cazul în care, la data punerii sub interdicţie, minorul se afla sub tutelă,
autoritatea tutelară va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina
tutelei sau va numi un nou tutore.
ART. 151
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa
judecătorească va pronunţa, ascultînd concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum şi de
toţi cei prevăzuţi în art. 115.
Hotărîrea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la
data cînd a rămas definitivă. Ea se va comunica, de către instanţa judecătorească
care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris hotărîrea de punere sub
interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul prevăzut de art. 144 şi,
totodată, spre a se face, în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei,
pe marginea hotărîrii care a pronunţat interdicţia.
Încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă unui al
treilea decît de la data cînd, potrivit dispoziţiilor alineatului precedent, a fost
făcută menţiune despre ridicarea interdicţiei, afară numai dacă cel de-al treilea a
cunoscut ridicarea interdicţiei pe altă cale.

CAP. 3
Curatela

ART. 152
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară va putea
institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrîneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o
persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi administreze bunurile sau să-şi
apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate
numi un reprezentant;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu
poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a
căror rezolvare nu suferă amînare;
c) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau
ale cărei acte le încuviinţează;
d) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la
domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
 e) dacă o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un
mandatar general.
ART. 153
În cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o
atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.
ART. 154
Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a
soţului său, a rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul
prevăzut în art. 152 lit. c). Autoritatea tutelară poate institui curatela şi din
oficiu.
Curatela nu se poate institui decît cu consimţămîntul celui reprezentat, în
afară de cazurile în care consimţămîntul nu poate fi dat.
ART. 155
În cazurile în care se instituie curatela se aplică regulile de la mandat.
Autoritatea tutelară poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui
reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.
ART. 156
Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire.
ART. 157
Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi
ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat, a
oricăruia dintre cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu.

CAP. 4
Autoritatea tutelară

ART. 158
Atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor executive şi de
dispoziţie ale consiliilor populare comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector
al municipiului Bucureşti.
ART. 159
Autoritatea tutelară competentă este:
a) pentru ocrotirea părintească şi tutela minorului, cea de la domiciliul
minorului;
b) pentru tutela persoanei pusă sub interdicţie, cea de la domiciliul
acesteia;
c) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. a) sau c), cea de la domiciliul
persoanei reprezentate sau al minorului de paisprezece ani;
d) în cazul prevăzut în art. 152 lit. b), fie autoritatea tutelară de la
domiciliul persoanei reprezentate, fie autoritatea tutelară de la locul unde trebuie
luate măsurile urgente;
e) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. d) sau e), cea de la ultimul
domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut.
ART. 160
 Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară,
care, potrivit legii, exercită atribuţiile de îndrumare şi control.

Dispoziţii finale
ART. 161
Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.

#CIN
NOTE:
1. Reproducem mai jos prevederile art. II din Legea nr. 288/2007 (#M8).
#M8
"ART. II*)
Dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea paternităţii,
precum şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt
aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar
dacă cererea este în curs de judecată."
#CIN
*) 1. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 755/2008 (#M9), a
constatat că sintagma "Dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea
paternităţii, [...], sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea
sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată" este
neconstituţională.
2. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1345/2008 (#M10), a admis
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007
(#M8) potrivit cărora "Dispoziţiile prezentei legi privind [...], precum şi
acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, sunt aplicabile
şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea
este în curs de judecată".

#CIN
2. Reproducem mai jos prevederile art. XXIII şi art. XXVIII din Legea nr.
202/2010 (#M11).
#M11
"ART. XXIII
(1) În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a
prezentei legi, instanţa poate să dispună divorţul prin acordul soţilor, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 37 alin. 2 lit. a) şi ale art. 38
alin. 1 - 3 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege.
(2) Dispoziţiile privind divorţul prin acordul soţilor pe cale
administrativă sau prin procedură notarială ale Legii nr. 4/1953, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta
lege, sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a
prezentei legi.
 (3) În termen de 60 de zile de la data publicării prezentei legi, Ministerul
Justiţiei, Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România şi Ministerul
Administraţiei şi Internelor vor propune măsurile necesare pentru punerea în
aplicare a prevederilor privind divorţul prin acordul soţilor pe cale
administrativă sau prin procedură notarială ale Legii nr. 4/1953, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta
lege."
#M11
"ART. XXVIII
Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor privind
divorţul pe cale administrativă şi pe cale notarială, care intră în vigoare în
termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I."

#B
---------------