XII Comunicaţii Wireless Pentru Echipamente de Calcul - Suport de Curs

Proiect cofinaţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Capital Uman 2014-2020
Axa prioritară 6: „Educaţie şi competenţe”

Titlu proiect: „Oferte educaţionale noi şi flexibile în învăţământul terţiar universitar şi non-universitar tehnic conforme
cu cerinţele pieţei muncii în schimbare”
Cod SMIS proiect: POCU/320/6/21/122333
Beneficiar: Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
COMUNICAŢII WIRELESS
PENTRU ECHIPAMENTE DE CALCUL
Suport de curs
Domeniul: Informatică
Calificarea: Tehnician echipamente de calcul
Anul de studiu: II
Nivel 5
I. Introducere
Prezentul suport de curs se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul
Colegiului de Studii Terțiare Nonuniversitare - UTCB, domeniul Informatică, calificarea
Tehnician echipamente de calcul, nivelul 5.
Aceste materiale de predare reprezintă o resursă materială orientativă pentru cadrele

didactice în activitatea de predare și sunt instrumente auxiliare care includ noţiuni
teoretice de bază pentru acoperirea conţinuturilor tematice propuse de Ministerul
Educației prin Standardele de Pregătire Profesională și Curriculum (aprobate prin Ordin
de Ministru).
Acest material a fost elaborat pentru modulul Comunicaţii wireless pentru

echipamente de calcul ce se studiază în anul II şi are o durată de 16 săptămâni,
conform planului de învățământ prezentat în Curriculum.
Conform Standardelor de Pregătire Profesională și a Curriculumului, acest modul are

alocat un număr de 60 ore după cum urmează:
 Activităţi de predare: 24 ore

 Laborator tehnologic: 32 ore
Absolvenţii nivelului 5, din cadrul Colegiului de Studii Terțiare Nonuniversitare - UTCB,

calificarea Tehnician echipamente de calcul, vor fi capabili să îndeplinească sarcini
cu caracter tehnic de montaj, punere în funcţiune, întreţinere, exploatare şi reparare a
echipamentelor de calcul.
II. Comunicaţii wireless pentru echipamente de calcul
Introducere
Deși datează de aproape un secol, transmisia wireless a cunoscut o importanță

şi o răspândire deosebită în ultimii 20-30 de ani. În prezent, domeniul comunicaţiilor
wireless este unul dintre segmentele cu cea mai rapidă creştere din industria
telecomunicaţiilor. Sistemele de comunicaţie wireless, ca celularul, telefoanele satelit,
precum şi retelele wireless locale (WLAN-wireless local area networks) au dobandit o
largă întrebuințare și au devenit esențiale în viața de zi cu zi a oamenilor. Această
popularitate a rețelelor wireless se datorează avantajelor pe care acestea le au, fata de
sistemele bazate pe cablu (wireline). Cele mai importante avantaje sunt mobilitatea și
costul redus.
Primul capitol intitulat, “Introducere. Rețele wireless”, prezintă evoluția rețelelor
wireless, din timpul pionerilo, ca Samuel Morse și Guglielmo Marconi, până la
complexele sisteme de rețele wireless din zilele noastre.
În următoarele capitole sunt reprezentate tipurile de rețele wireless, după cum
urmează: rețele wireless personale, rețele wireless locale, rețele wireless intinse și
rețele de sateliți.
Cel de-al doilea capitol, “Rețele wireless personale”, se deschide prin reaizarea
unei comparații intre rețele body și rețele personale, și continuuă prin prezentarea
standardelor de conectivitate (802.15, IrDA si HomeRF) și reprezentarea schematică a
arhitecturii rețelei.
Cel de-al treilea capitol, “Rețele wireless locale” prezintă, de asemenea
standardele de conectivitate (802.11, HIPERLAN) și arhitectura rețelei.
Capitolul patru, “Wireless Wide Area Network”, se deschide cu un scurt istoric,
iar apoi sunt prezentate standardele (GSM, IS-41, IS-95, IS-136, ITM-2000,
CDMA2000, WCDMA) și topologiile acestora.
Capitolul cinci, “Rețele de sateliți”, incepe prin a descrie cele trei orbite de sateliți,
pentru a continua apoi cu prezentarea componentelor unui sistem satelit.
1. Rețele wireless
1.1. Elemente generale privind rețelele wireless
Retelele wireless sunt acelea in care transmisia de voce si de date se realizeaza

prin intermediul undelor radio.
Comparativ cu mediul de transmisie al unui sistem wired, mediul unui sistem
wireless este nesigur, are o a lățime de bandă mică, dar suporta mobilitatea. In cadrul
mediului cablat semnalele sunt transmise fizic prin diferite fire, dar toate transmisiunile
wireless se realizeaza prin același mediu-aerul. Prin urmare, frecvența de operare și
legalitatea accesului la banda sunt cele care diferențiaza diverse alternative pentru
rețelele wireless. Acestea opereaza în jurul frecvențelor de 1GHz (celular), 2GHz
(WLANS), 5 GHz (WLAN), 28-60GHz și IR. Aceste benzi sunt fie cu licență, așa cum
este banda utilizată de sistemele celulare, sau fără licență, așa cum sunt benzile ISM.
Conexiunea wireless este folosită în situația în care instalarea cablurilor este
anevoioasă sau este necesară mobilitatea computerelor. Adăugarea în timp de noi
echipamente în rețea se face cu mare usurința, fără a fi necesare lucrări de
reamenajare a incăperii (instalări cabluri și mascarea lor).
Caracteristicile conexiunii wireless:
- funcționeaza în banda 2,4GHz (802.11b si 802.11g), iar 802.11a in banda 5GHz;
- utilizeaza tehnica spectrului împrăștiat;
- pentru emisia radio nu este necesară aprobarea din partea forurilor abilitate.
Rețelele wireless pot opera în doua moduri: Ad-hoc și Infrastructure.
Modul Ad-hoc asigură conexiunea wireless directă între două calculatoare

(dotate cu plăci de rețea wireless), fără comunicare cu rețeaua cablată. Funcționarea în
acest mod permite doar transferul fișierelor între calculatoare. O reţea Ad-hoc permite
fiecărui echipament să comunice direct unul cu altul. Nu există un Access Point care să
controleze comunicaţia între echipamente. Reţelele Ad-hoc sunt capabile să comunice
doar cu alte echipamente, nu sunt capabile să comunice cu niciun echipament în modul
infrastructură sau orice echipament conectat la o reţea pe cablu. În plus, securitatea
în modul Ad-hoc este mai puţin sofisticată în comparaţie cu modul de reţea
infrastructură.
Modul de reţea Infrastructură necesită utilizarea unui Access Point.
Echipamentul Access Point controlează comunicaţia Wireless şi oferă câteva avantaje
importante faţă de reţeaua Ad-hoc. De exemplu, o reţea bazată pe Infrastructură are un
nivel mai înalt de securitate, viteze de transmitere a datelor mai rapide şi integrare cu o
reţea pe fir.
1.2. Evoluția rețelelor wireless
Transmisia wireless datează încă de la începuturile omenirii. Chiar și în timpurile

străvechi, oamenii foloseau sisteme primitive de comunicație, care pot fi catalogate ca
fiind wireless: semnalele de fum, oglinzile, steagurile, focurile, etc.. Este demonstrat
faptul că, grecii antici foloseau un sistem de comunicație ce consta într-o succesiune de
stații de observare situate în vârful dealurilor, fiecare stație fiind în aria de vizibilitate a
stațiilor vecine. Acest sistem funcționa astfel: în momentul în care o stație primea un
mesaj de la stația vecină, aceasta repeta mesajul, astfel încât sa fie transmis stației
urmatoare. In acest mod mesajele se derulau intre perechi de stații aflate la mare
distanță una de alta. Astfel de sisteme au fost, de asemenea, insușite și de alte
civilizații.
Cu toate acestea, este mult mai logic să considerăm că originea rețelelor
wireless coincide cu prima transmisie radio. Acest lucru a avut loc in 1895, la câțiva ani
după inventarea telefonului. In acest an Guglielmo Marconi a realizat prima transmisie
wireless, între Insula Wight și un remorcher aflat la 18 mile depărtare. Șase ani mai
târziu, Marconi a transmis cu succes un semnal radio peste Oceanul Atlantic, de la
Cornwall la Newfounland, iar in 1902 a fost stabilită comunicarea bidirecționala, de la un
capăt al oceanului la altul. Odata cu trecerea anilor transmisia prin unde radio a
continuat să evolueze, iar în 1915 a luat naștere telefonia bazată pe unde radio, cand
se realizau convorbiri intre nave.
Deşi datează de aproape un secol, transmisia wireless a cunoscut o importanţă
şi o răspândire deosebită în ultimii 20-30 de ani. În prezent, domeniul comunicaţiilor
wireless este unul dintre segmentele cu cea mai rapidă creştere din industria
telecomunicaţiilor. Sistemele de comunicaţie wireless, ca celularul, telefoanele satelit,
precum şi retelele wireless locale (WLAN-wireless local area networks) au au dobandit
o larga intrebuintare si au devenit esentiale in viata de zi cu zi a oamenilor. Aceasta
popularitate a retelelor wireless se datoreaza avantajelor pe care acestea le au, fata de
sistemele bazate pe cablu (wireline). Cele mai importante avantaje sunt mobilitatea si
costul redus.
1.2.1. Telefonia mobilă timpurie
În 1946, primul sistem public de telefonie mobilă, cunoscut ca Mobile Telephone

System (MTS), a fost introdus in 25 de orașe din Statele Unite ale Americii. Datorită
limitării tehnologice, aparatele de emisie recepție ale MTS-ului, erau foarte mari și
puteau fi transportate doar cu ajutorul vehiculelor. MTS era un sistem analog, ce
prelucra informația, transmisa oral, ca o undă continuă. Această undă era folosită
pentru a modula/demodula transportatorul RF. Sistemul era semi-duplex, asta
însemnând că, la un moment dat, utilizatorul putea fie să vorbeasca, fie să asculte.
Pentru a schimba intre cele doua faze, utilizatorul trebuia să apese un buton specific.
MTS utiliza o Stație de Bază (BS) cu un singur transmițător de mare putere care
acoperea întreaga arie de operare a sistemului. Daca era necesar o extensie la o zona
din apropiere, trebuia sa se instaleze o noua BS pentru acea zona. Cu toate acestea,
intrucat cele două BS-uri utilizau aceleași frecvențe, era necesar situarea acestora la o
distanță considerabilă una de alta, astfel încât să nu cauzeze interferență. Din pricina
puterii limitate, unitățile mobile nu transmiteau direct BS-urilor ci sit-urilor mobile
împrăștiate pe toată zona de operare a sistemului. Aceste sit-uri de recepție erau
conectate la BS-uri și retransmiteau mesajele la ele. Asfel, pentru a putea transmite un
mesaj de la un telefon fix la un terminal MTS, apelantul trebuia sa formeze un numar
special pentru a se conecta la un operator MTS. Apelantul informa operatorul asupra
numărului, apoi acesta căuta un canal nefolosit, in scopul conectării apelantului la
terminalul mobil. Când un apelant mobil dorea să telefoneze, se căuta un canal
neutilizat (dacă exista) prin care un operator MTS era notificat sa transmita mesajul la
un telefon fix specificat. Toate acestea, în cadrul MTS-ului, se realizau manual.
Limitele majore ale acestui sistem erau operarea manuală și faptul că un număr
mic de canale era disponibil: în cele mai multe cazuri sistemul punea la dispozitie trei
canale, adica doar trei apeluri puteau fi făcute simultan.
In 1960 a fost pusă în funcțiune o nouă versiune a MTS, numită Sistemul
Imbunătățit de Telefonie Mobilă (IMTS –Improved Mobile Telephone System). Acest
sistem se baza pe un duplex complet, apelul era realizat automat, elimina necesitatea
intermediarului și utiliza 23 de canale.
1.1.2. Telefonul celular – tehnologie de tip analog
Intrucât MTS folosea în mod ineficient spectrul, acest sistem avea o capacitate
redusă. Asfel, din pricina acestei capacități reduse, precum și din cauza interferenței
provocate de BS-uri, acest sistem a devenit impracticabil. O soluție la aceste probleme
a fost gasită, în anii 1950 – 1960, de către cercetătorii din laboratoarele AT&T Bell.
Astfel a aparut conceptul „celular”, care cațiva ani mai târziu a provocat o adevărată
revoluție in domeniul telefoniei mobile. Interesant de notat este că această revoluție a
luat prin surprindere multă lume, chiar si pe cei de la AT&T. Ei estimaseră că, pâna la
sfarșitul secolului, vor exista doar un milion de utilizatori ai acestei tehnologii, in timp ce
realitatea s-a dovedit alta: in prezent exista peste 100 de milioane de clienți doar in
SUA.
Inițial propus în 1947 de R.H. Ring, conceptul „celular” înlocuiește vechile BS-
uri, ce aveau o acoperire mare, cu un număr de stații de mica acoperire. Aria de
acoperire a fiecăreia dintre aceste BS-uri este numită „celulă”. Asfel, aria de operare a
sistemului era divizată intr-un set de celule adiacente, care nu se suprapuneau.
Spectrul disponibil era imparțit în canale, și fiecare celulă utiliza propriul ei set de
canale. Celulele vecine utilizau seturi de canale diferite, pentru a evita interferența, dar
același set de canale putea fi utilizat de mai multe celule aflate la o distanță
considerabilă unele de altele. Acest concept este cunoscut ca „reutilizarea frecvenței” și
permite ca un anumit canal să fie utilizat de către mai multe celule, astfel crescând
eficiența utilizării spectrului. Fiecare BS este conectata prin fire la un dispozitiv cunoscut
sub numele de Mobile Switching Center (MSC). MSC-urile sunt interconectate prin fire,
fie direct unul de altul, fie prin intermediul unui nivel secundar de MSC-uri, care la
rândul lor pot fi interconectate prin intermediul unor MSC-uri de ordinul trei, ș.a.m.d.
1.1.3. Telefonul celular – tehnologie digitală
Tehnologia transmisiunilor digitale a fost pentru prima oară implementată în

reţeaua publică in 1962 in SUA. La acea dată centralele telefonice erau analogice, iar
transmisiunile digitale, utilizând metoda PCM (Pulse Code Modulation), au fost utilizate
pentru evitarea realizării de noi cabluri de cupru şi utilizarea extensivă a celor existente.
Metoda PCM constă în transformarea semnalelor analogice din banda vocală in
semnale digitale de 64 kbit/s şi multiplexarea lor intr-un semnal de viteză de 2048
Mbit/s denumit E1de către UIT. Metoda de multiplexare utilizată este cea cu diviziune
in timp (Time Division Multiplexing).
Tehnologia digitală a continuat să se dezvolte şi a cuprins domeniul comutaţiei
digitale. Prima centrală digitală a fost produsă în 1975, de Northern Telecom. Centralele
digitale pentru telefonia publică s-au dezvoltate ca o consecinţă a apariţiei sistemelor
PCM, tot pe baza tehnologiei de multiplexare TDM, care comută canale de 64 kbit/s.
Ca urmare, sistemele E1 şi-au extins utilizarea şi in bucla de abonat, nu numai la
conexiunile intre centrale.
Cererile crescute, in telefonia clasică, au avut ca rezultat, în domeniul
transmisiunilor la distanţă, creşterea capacităţii de transmisiuni, o creştere obţinută prin
trepte de multiplexare definite in ierarhia digitală plesiocronă PDH.
1.1.3. Cordless Phones (Telefoane fără fir)
Telefoanele fără fir au apărut pentru prima dată în 1970 și de atunci au cunoscut
o creștere semnificativă. Initial au fost concepute pentru a crea mobilitate in interiorul
unor zone de acoperire mică, precum birourile sau locuințele. Telefonele fără fir sunt
alcătuite dintr-un receptor portabil, care comunică cu o BS conectată la Public Switched
Telephone Network (PSTN). Astfel, telefoanele fără fir aveau drept țintă înlocuirea
cablului specific telefoanelor convenționale cu o legătură wireless.
Primele tipuri de astfel de telefoane se bazau pe tehnologia de tip analog. Asfel,
apelul era de calitate redusă întrucat receptoarele erau supuse interferenței. Această
situație s-a schimbat odata cu introducerea primei generatii de telefoane fără fir,
digitale, ce ofereau aceeași calitate, în ceea ce privește mesajul oral, ca a celor cu fir.
Deși prima generație a acestor telefoane a cunoscut un real succces, acesteia îi
lipsea un număr de trăsături, cum ar fi abilitatea unui receptor de a fi utilizat in afara
locuintei sau a unui birou. Această caracteristică a fost însușita de cea de-a doua
generație de telefoane fără fir, digitale. Acestea sunt cunoscute si ca sisteme telepoint
și permit utilizatorilor sa le foloseasca in locuri cum ar fi gări, străzi aglomerate etc.
Avantajul telepoint-ului asupra telefonului celular constă în faptul ca BS-urile celui din
urmă nu puteau acoperi anumite zone, cum ar fi stațiile de metrou. Dacă un număr de
BS-uri de tip telepoint erau situate in astfel de locuri, un telefon fără fir din aria de
acoperire se putea inregistra la un furnizor telepoint si astfel se putea face apel. Cu
toate acestea, noul sistem avea și el problemele sale. O asfel de problemă era faptul că
un utilizator al acestui telefon putea doar sa realizeze apeluri, nu sa si primească. De
asemenea, folosirea unei alte BS-uri (adica ieșirea din aria de acoperire a primei) nu
era posibilă, iar utilizatorii trebuiau să rămână in aria de acoperire a aceleșsi BS-uri
pana la terminarea convorbirii. Aceste sisteme s-au desfășurat in Marea Britanie, unde
au cunoscut un eșec comercial. Totuși, la mijlocul anilor 90’, aceste sisteme au
cunoscut succesul în țările asiatice datorită faptului că puteau fi folosite și pentru alte
servicii (cum ar fi apelarea in Japonia). Chiar și astfel, din cauza ascensiunii rapide a
telefoanelor celulare, acest sistem este astăzi într-un declin continuu.
Evoluția telefoanelor fără fir, de tehnologie digitală, s-a concretizat în sistemul
DECT. Acesta este un telefon fără fir standard, specific Europei, care permitea
mobilitatea. Astfel, o cladire era echipata cu multiple BS-uri de tip DECT care erau
conectate la PBX (Private Brach Exchange). Intr-un astfel de mediu, un utilizator care
avea la el un telefon DECT se putea deplasa dintr-o zonă de acoperire in alta, fără a se
produce perturbații. Din acest punct de vedere, DECT poate fi considerat un sistem
celular. DECT, care până în prezent s-a raspândit doar in Europa, suportă, de
asemenea, și serviciile telepoint.
Un sistem asemănător DECT se folosește și în Japonia, acesta fiind cunoscut
sub numele de PHP (Personal Handy-phone System). Acesta suporta și el migrația
între două BS-uri .
1.1.5 Sisteme de date wireless
Familia de telefonie celulară este, în primul rând orientată spre transmiterea

orală a mesajului. Intrucât sistemele de date wireless sunt folosite pentru transmiterea
de date, ele au fost digitale încă de la inceput. Sistemele sunt caracterizate prin
transmisie “bursty”: terminalele rămân în așteptare, atâta timp cât nu există un pachet
de transmis. Primul sistem de acest tip a fost dezvoltat în anul 1971, la Universitatea din
Hawaii, in cadrul proiectului ALOHANET. Scopul proiectului constă în furnizarea unei
comunicații bi-directionale intre calculatoarele situate pe patru insule și un calculator
central aflat pe insula Oahu, fără a utiliza liniile telefonice. ALOHA folosea o topologie în
formă de stea, calculatorul central funcționând ca un hub. Oricare două calculatoare
puteau comunica intre ele, folosind hub-ul drept intermediar. Deși eficiența acestei
rețele era redusă, avantajul său consta in simplitatea ei. De precizat ca, deși mobilitatea
nu se număra printre caracteristicile proiectului, ALOHA a reprezentat baza tuturor
sistemelor de astăzi.
1.1.5.1 Wide Area Data Systems – Sisteme de date de mare acoperire

(WWAN)
Aceste sisteme permiteau oferirea de servicii, precum mesagerie, e-mail și

afisaj, la o viteză redusă. În continuare sunt prezentate câteva dintre aceste sisteme (P.
Nicopolitidis, pag 7-10):
 Sisteme de afișaj – acestea sunt sisteme “one-way ”, bazate pe tehnologia
“celulei”, ce aveau o viteză de transmitere a mesajului foarte redusă. Primul
sistem de acest tip transmitea un singur bit de informație, cu scopul de a notifica
utilizatorii că cineva vrea să îi contacteze. Cu timpul, afișarea mesajelor s-a
perfecționat, putându-se transmite mesaje de mici dimensiuni, cum ar fi numărul
de telefon al persoanei care realiza apelul sau mesaje text reduse. In SUA, au
apărut, de asemenea si pagere “two- way”. In acest caz, dispozitivele mobile au
inceput sa crească în mărime și greutate, și durata bateriei se diminua, întrucât
era necesară implementarea unui transmitator suficient de puternic încât să
atingă BS-uri depărtate.
 Mobitex- acesta este un “packet-switched system”, dezvoltat de Ericsson pentru
aplicațiile telemetrice. Acest sistem oferă o foarte buna acoperire, in multe
regiuni ale lumii, și are o viteza de 8kbps. In cadrul Mobitex-ului, acoperirea este
furnizată de BS-uri situate pe stâlpi, acoperișuri, etc., metodă ce în prezent se
află la baza arhitecturii retelelor. In 1998, au fost construite niște sisteme, pentru
piața din SUA, care ofereau un acces limitat la internet, prin intermediul Mobitex.
 Ardis – acesta este un “circuit-switched system” și a fost dezvoltat de Motorala și
IBM. Exista doua tipuri de astfel de sisteme, cunoscute și sub numele de
DataTAC: Mobile Data Communications 4800 (MDC4800) cu o viteză de 4,8
kbps și Radio Data Link Access Protocol (RD-LAP), cu o viteză de 19, 2 kbps,
menținând în același timp compatibilitatea cu MDC4800. La fel ca și Mobitex,
acoperirea este furnizată de BS-uri situate pe stâlpi, acoperișuri, ce sunt
conectate la o rețea centrală.
 Multicellular Data Network (MCDN) – un sistem dezvoltat de Metricom, cunoscut
și sub numele de Ricochet. MCDN a fost proiectat pentru a permite accesul la
internet și, în consecință, oferă viteze mai mari, comparativ cu sistemele
precedente (până la 76 kbps). Acoperirea era realizată printr-un sistem dens de
celule cu o rază de până la 500 m. Celulele BS sunt situate aproape de nivelul
străzii, pe stâlpi. MCDN se caracterizeaza prin faptul ca este inefiecienta in cazul
apelurilor orale, intrucat are loc o intarziere a mesajului de la 0,2 la 10s. De
asemenea, intrucat MCDN foloseste spectrul din zona de 900 MHs, devine
imposibila adoptarea sa de catre tarile in care aceasta banda este deja folosita
(de exemplu, in Europa, de catre GSM), iar mutarea MCDN pe banda de 2.4
GHz, libera in Europa, ar duce la crearea unor cellule si mai mici, ce va atrage o
crestere semnificativa apretului, ca urmare a necesitatii instalarii mai multor BS-
uri.
1.1.5.2. Wireless Local Area Networks (WLAN)
WLAN-urile sunt folosite pentru a furniza transferul rapid de date în cadrul unei
zone relativ redusă, precum o clădire sau un campus. Importanța acestor retele a
început la mijlocul anilor 80’, și a fost declanșată de decizia, Comisiei Federale de
Comunicații a Statelor Unite (FCC), de a autoriza folosirea fără licență a benzilor ISM
(rezervate pentru utilizări industriale, științifice și medicale). Aceste benzi erau insa
supuse interferentei, astfel FCC impune o limită asupra puterii dispozitivelor ce foloseau
benzile ISM. Odată cu luarea acestei decizii WLAN-urile au cunoscut o dezvoltare
continuă.
Prima incercare de a creea un standard, a fost făcută la sfârșitul anilor 80’,
concretizându-se în IEEE Working Group 802,4 si, astfel, a luat naștere metoda Token-
passing bus. Grupul a decis insa, ca aceasta metoda este ineficientă în controlarea unei
rețele wireless și a sugerat descoperirea unei alternative. Astfel, Comitetul Executiv al
Proiectului IEE 802 a realizat Working Group 802,11. Primul standard 802,11 permitea
o viteză de transfer a datelor de 2 Mbps, folosind fie transmisia cu spectru împrăștiat,
folosind benzile ISM, fie transmisia prin infrarosu. In septembrie 1999 au fost aprobate
standardele 802,11b și 802,11a. Primul standard, 802,11b, marește performanța benzii
de 2,4GHz, ajungând la o viteză de până la 11 Mbps. Cel de-al doilea, 802,11a,
folosește banda de 5GHz, având o viteză de 20 până la 54 Mbps. Toate aceste variante
folosesc același tip de protocol, și anume MAC (Medium Accesss Control), cunoscut si
ca DFWMAC (Distributed Foundation Wireless MAC).
1.1.6. Legaturile wireless fixe – fixed wireless links
Spre deosebire de celelalte rețele wireless prezentate mai sus, așa cum le spune
și numele, acestor sisteme le lipsește mobilitatea. Aceste sisteme, folosite pentru a
produce viteze ridicate in “bucla locală”, sunt de două tipuri: point-to-point sau point-to-
multipoint. In primul caz, compania care oferă serviciul folosește o antenă de emisie-
recepție pentru fiecare utilizator, în timp ce în cadrul sistemului point-to-multipoint, o
antenă de emisie-receptie este folosită pentru a forma legături cu mai mulți utilizatori.
Companiile care oferă servicii point-to-multipoint plasează mai multe antene intr-o zonă,
acestea formând o structură celulară, aceasta fiind insă diferită de sistemele celulare
convenționale, întrucat celulele nu se suprapun, aceeași frecvența fiind refolosita pentru
fiecare celulă.
Cele mai cunoscute sisteme de acest tip sunt următoarele:
 ISM-band systems – sisteme ce folosesc banda ISM de 2,4 GHz. Transmisia
este realizată folosind tehnologia spectrului împrăștiat, în consecință multe dintre
aceste sisteme funcționează folosind standardul IEEE 11 Mbps 802,11b, care
folosește acest tip de spectru. Sistemele ISM-band sunt organizate in celule cu o
rază de până la 8km.Capacitata maximă de care dispune fiecare celulă este de
11Mbps, însă în cea mai mare parte a timpului aceasta variază intre 2-6Mbps
 MMDS - Multipoint Multichanel Distribution System utilizeaza spectrul folosit la
inceput de catre televiziunea de tip analog. Acest spectru se situează pe banda
cuprinsă intre 2,1 si 2,7 GHz. Aceste sisteme sunt organizate în celule pana la
45 Km. Aceste valori ridicate sunt posibile intrucat în cadrul benzilor cu licență
este permisă o mai mare putere. Capacitatea maximă a unei celule MMDS este
de 36 Mbps și este împărțită între utilizatorii acesteia.
 LMDS - Local Multipoint Distribution System utilizează frecvențe mai inalte (in jur
de 30 GHz) și, în consecință, celule mai mici (1-2 km) decât MMDS. Oferă o
capacitate maximă de 155 Mbps.
1.1.7. Sisteme de comunicații prin satelit
Era satelitului a început în anul 1957, odată cu lansarea satelitului Sputnik de

către Uniunea Sovietică, însă capacitățile de comunicare oferite de acesta erau foarte
limitate. Primul satelit folosit realmente pentru comunicare a fost AT&T Telstar 1, care a
fost lansat de catre NASA în 1962, urmat imediat în 1963 de succesorul său, Telstar 2.
De la era Telstar până în prezent, comunicațiile prin satelit au cunoscut o continuuă
dezvoltare, oferind in zilele noastre informații, afișaj, voce, difuzare TV, acces Internet,
precum și alte servicii
Orbitele sateliților se impart in trei categorii. Pornind de la cea mai apropiată de
Pământ spre cea mai depărtată, acestea sunt: LEO (Low Earth Orbit), MEO (Medium
Earth Orbit) and GEO (Geosynchronous Earth Orbit) aflate la distanțe de 100-1000Km,
5000-15000Km, respectiv 36000Km. Există, de asemenea sateliți care folosesc orbite
eliptice, acestea incercând să combine caracteristica sistemelor LEO (ce reduc
întârzierea) cu cea a sistemelor GEO (stabilitatea).
1.1.8. A treia generație a sistemelor celulare
Deși sistemele 2G au cunoscut un real success și s-au bucurat de acceptabilitate

pe piață, acestea sunt limitate în ceea ce priveste cantitatea de date transmisă. Cu
toate că acest lucru nu este un factor limitator în ceea ce privește calitatea sunetului (a
vocii), sistemele 2G devin practic inutile în fața cerințelor, în continuuă creștere,
furnizate de aplicațiile de date viitore. Pentru a demonstra ineficiența acestor sisteme ă
consideram un simplu transfer al unei prezentatii de 2 MB. Un asemenea transfer ar
dura probabil până la 28 de minute, folosind transmisia de date 9,6Kbps GSM. Este de
înțeles că, în aceste condiții, aplicațiile viitoare nu s-ar putea realiza cu prezentele
sisteme 2G.
În scopul realizării în mod eficient a acestor aplicații, în 1992, Uniunea
Internaționala de Telecomunicații (ITU) a demarat conceperea celei de-a Treia
Generatie a sistemelor celulare. Produsul efortului depus de ITU s-a concretizat in
următoarele standarde 3G:
 EDGE, un sistem TDMA care a evoluat din GSM și IS-136 și suportă o viteză de
473Kbps;
 cdma2000, descendent IS-95 și suportă o viteză de până la 2Mbps;
 WCDMA, un sistem CDMA ce introduce o nouă cale, de 5Mhz, capabil sa ofere o
viteză de până la 2 Mbps.
In ceea ce privește viitorul rețelelor wireless, se previzionează ca evoluția se va
îndrepta spre un sistem integrat, care va consta într-un simplu transfer de pachete în
cadrul unei platforme wireless. Acesta este scopul Generației a Patra care are drep țintă
piața anului 2010.
2. Wireless Personal Area Network (WPAN)

2.1. Introducere. Personal Area Network (PAN) vs Body Area Network
(BAN)
O rețea body este puternic corelată cu computerele portabile. Astfel,

componentele unui computer portabil sunt distribuite pe suprafața corpului uman
(microfoane, căști, etc.) iar BAN asigură conectivitatea între aceste dispositive. Astfel,
principalele trăsături ale acestei rețele sunt:
a) abilitatea de a interconecta dispozitive eterogene, ce variază de la dispozitve
complexe (ex. un telefon mobil) până la părți ale unui dispozitiv (microfon, display
etc.);
b) autoconfigurare – adăugarea sau eliminarea unui dispozitiv de la rețea ar trebui
să fie transparentă utilizatorului;
c) integrarea serviciilor – transferul izocron de date audio sau video trebuie să
coexiste cu traficul de date Internet;
d) abilitatea de a se interconecta cu alte rețele BAN (pentru a schimba date cu alte
persoane) sau rețele PAN (pentru a accesa Internetul).
Prima rețea BAN a fost prototipul dezvoltat de T.G. Zimmerman, aceasta folosind
corpul uman drept canal de comunicație. Asfel, Zimmerman a demonstrat că datele pot
fi transferate prin piele, printr-o simplă strângere de mână.
O Rețea Wireless Personală (WPAN) este o reţea fără fir, de mică dimensiune
(low-range), care acoperă o suprafaţă de doar cațiva zeci de metri. Acest tip de reţea
este folosit în general pentru conectarea dispozitivelor periferice (cum ar fi imprimante ,
telefoane mobile și electrocasnice) sau un asistent personal ( PDA ), la un calculator ,
sau doar două computere din apropiere, fără a utiliza conexiunea prin cablu.
Asfel, în timp ce o rețea BAN se concentrează în realizarea interconectării
dispozitivelor portabile ale un persoane, PAN este o rețea ce se desfășoară în mediul în
care o anumită persoană iși desfășoară activitatea.
Prima rețea personală a fost BodyLAN, aceasta fiind rezultatul proiectului

DARPA (mijlocul anilor 90’). BodyLAN era o rețea de putere și dimensiune mică,
necostisitoare, cu o lațime modestă a benzii, ce putea conecta diverse dispozitive aflate
pe o rază de cinci metri. Fiind motivat de proiectul BodyLAN, un grup WPAN și-a
inceput activitatea in iunie 1997, ca parte a standardizarii IEEE 802.11. In mai 1998
grupul de studiu a cerut alăturarea WATM, Bluetooth, HomeRF, BRAN (HIPERLAN),
IrDA, IETF (Internet Standardization) și WLANA (o alianță de marketing a companiilor
WLAN din SUA).
Rețeaua WPAN utilizează banda ISM de 2.4 GHz, întinderea spectrului având
rolul de a elimina interferența și de a utiliza întreaga lațime a benzii.
Tehnologia WPAN creează mari oportunități pentru aplicații ce vor schimba
radical viața de zi cu zi. Se previzionează că o astfel de rețea nu va fi implementată
doar în dispozitive cum ar fi telefoanele celulare, PDA-uri s.a, cat și în fiecare dispozitiv
digital.
2.2. Standarde de conectivitate
Grupul 802.15 WPAN se concentrează pe dezvoltarea standardelor de rețele

wireless de mică acoperire folosit pentru dispositive de calcul precum PC-uri, PDA-uri,
celulare, imprimante, microfoane etc. Grupul WPAN intenționează să publice standarde
care să permită acestor dispositive să coexiste și să interopereze unul cu altul, în cadrul
unei frecvențe acceptată pe plan internațional.
Primul asfel de standard este IEEE 802.15.1 sau Bluetooth, după regele viking
Harald Blataand (poreclit si Bluetooth), ce a unit Norvegia și Danemarca. Acesta
renumit ca fiind foarte comunicativ, remediind conflictele cu ușurință (cunoscut in istorie
prin faptul că a introdus Creștinismul în Scandinavia, pentru a îmbunătății relațiile cu
Europa) – dar nu s-ar fi gândit niciodată că o mie de ani mai târziu, o tehnologie
performantă îi va purta numele!
Bluetooth a fost lansat de Ericsson in 1994, care oferă un debit maxim de 1
Mbps pe o rază maximă de aproximativ treizeci de metri. Bluetooth, de asemenea,
cunoscut sub numele de IEEE 802.15.1, are avantajul de a fi foarte eficient energetic,
ceea ce îl face potrivit pentru utilizarea în dispozitive mici. Bluetooth-ul creează o cale
prin care se poate face schimb de informații între aparate precum telefoane mobile,
laptop-uri, calculatoare personale, imprimante, camere digitale și console video printr-o
frecvență radio sigură și de rază mică. Aparatele bluetooth comunică între ele atunci
când acestea se află în aceeași rază de acțiune. Ele folosesc un sistem de comunicații
radio așa că nu este nevoie să fie aliniate față în față pentru a transmite, pot fi chiar în
camere diferite dacă transmisia este suficient de puternică.
Standardul Blutooth cunoaște mai multe versiuni: 1.0 si 1.0B, 1.1, 1.2 si 2.0
Versiunile 1.0 si 1.0B au avut multe probleme care au făcut producătorii să
întâmpine mari dificultăți în a face produsele lor funcționale.
Versiunea 1.1 elimină dificultățiile întâmpinate în versiunile anterioare au fost
remediate.
Versiunea 1.2 este îmbunătațită prin:
- Adaptive Frequency Hopping (AFH), ce crește rezistența la interferența
radio;
- creșterea vitezei de transmisie;
- eSCO (extended Synchronous Connections), ce imbunătățește calitatea
vocii prin retransmiterea pachetelor corupte;
- RSSI (Received Signal Strength Indicator);
- Controller Interface (HCI) support for 3-wire UART
- HCI access to timing information pentru aplicațiile Bluetooth.
Versiunea 2.0 este compatibila versiunile anterioare și are drept îmbunătățiri:
- Non-hopping narrowband channel(s) : aceste canale sunt mai rapide
dar au fost criticate,întrucat au adus prejudicii mecanismului de securitate
al versiunilor anterioare;
- Broadcast/ multicast support ;
- Enhanced Data Rate (EDR) of 2.1 Mbit /s.
- Built-in quality of service ;
- Distributed media-access control protocols
- Faster response times ;
- Halved power consumption.
Un alt standard WAPN este IEEE 802.15.4, de asemenea cunoscut și sub
numele de ZigBEE. Conceptul a apărut in 1998, în momentul in care multi utilizatori au
observat ca BlueTooth nu este compatibil cu multe aplicații, iar în mai 2003 standardul
802.15.4 a fost finisat.
Tehnologia ZigBee poate fi utilizată pentru a conecta dispozitive fără fir la un
cost redus şi cu un consum foarte mic de energie, ceea ce îl face deosebit de potrivit
pentru a fi integrat direct în aparate electronice mici (cum ar fi aparatele electrocasnice,
stereo, şi jucării). ZigBee, care opereaza pe banda de frecventa de 2,4 GHz şi pe 16
canale, poate atinge viteze de transfer de până la 250 Kbps, cu o rază maximă de
aproximativ 100 de metri.
ZigBee definește un set de protocoale de comunicație la nivel înalt, ce utilizează
emițătoare radio de dimensiuni mici, cu un consum energetic redus, bazate pe
standardul 802.15.4 ce definește rețelele WPAN (Wireless Personal Area Networks)
precum conectarea caștilor la mobil prin unde radio la distanță scurtă. Tehnologia
promovată de acest tip de rețele este mai simplă și prezintă costuri mai reduse decât în
cazul rețelelor Bluetooth.
Numele tehnologiei susține organizatia EDN : zig-zag waggle dance honeybees.
Acest tip de retele a fost proiectat și etichetat aplicațiilor ce necesită o viteză de
transmisie a datelor redusă, o gestiune optimizată a consumului de energie pentru
asigurarea longevității maxime a surselor si a securitatii retelei de lucru. Versiunea
ZigBee 1.0 a fost ratificată la 14 decembrie 2004. Operând în benzile radio de 868 MHz
(Europa), 915 MHz (SUA) şi 2,4 GHz în majoritatea ţărilor, un circuit radio ZigBee
produs în serie foarte mare costă în 2005 circa 1,10 dolari SUA, iar preţul unui
microcontroler dedicat este în prezent mai mic de 3 dolari Tehnologia Zigbee este
utilizată deja in aplicații foarte mari, interesante, deși nu sunt publice: securitate,
sisteme de control, sisteme de monitorizare, aplicații militare sau industriale. Este o
tehnolgie simplă și eficientă din punct de vedere economic. Este chiar mai ieftină decat
tehnologia Wi-Fi, care este tot mai accesibilă. Există și numeroase aplicații în care cele
doua tehnologii conlucrează. O reţea ZigBee poate fi utilizată într-o gamă largă de
domenii, de la controlul industrial, reţelele cu senzori integraţi, achiziţia de date
medicale şi sistemele anti-incendiu şi anti-efracţie până la automatizările din clădiri şi
casele inteligente. Functioneaza în banda de frecvența 2.4 GHz, considerată resursă
naturală și nu implică costuri de utilizare In prezent exista doua versiuni standardizate
ZigBee si ZigBeePro. Aceasta din urmă aparuta în 2007 oferă mai multe avantaje
precum multicasting, rutare M to 1, si o securitate mai buna prin
Symmetric-Key Key Exchange (SKKE)
Standardul de bază pentru rețele wireless este 802 stabilit de IEEE. Standardul 802.15
caracterizează WPAN (Wireless Personal Area Network), rețele ce leagă dispozitive ca
telefonul mobil, PDA (Personal Digital Assistant), console de jocuri, etc. Din 802.15 se
desprinde 802.15.4, care se referă la tehnologia ZigBee. ZigBee ofera funcționalitate de
nivel înalt în ceea ce privește structura rețelei, rutarea mesajelor si securitatea. Această
funcționalitate este oferită de nivelul software. Nivelul fizic /legătura de date este bazat
pe standardul IEEE 802.15.4
Acest standard fundamentează principiile de bază ale ZigBee:
- Consum de energie foarte redus;
- Folosirea de benzi radio fara licenta;
- Instalarea usoara;
- Cost redus.
ZigBee adaugă capabilități pentru :
- Topologii de rețele mai flexibile;
- Rutare de mesaje inteligentă;
- Măsuri de securitate îmbunătățite;
In comparație cu Bluetooth, care suportă o viteza a datelor de până la 1Mbps,
ZigBEE are o viteză de doar 250 Kbps. Astfel, in 2005, a fost inaugurat un nou
standard, cunoscut sub numele de WiMedia, acesta este unul din cele doua propuneri
competitive 802.15.3. Una dintre ele se bazează pe „întinderea automata” (DS-direct
spread) UWB, iar cealaltă pe MB-OFDM (multiband orthogonal frequency-division
multiplexing). Varianta 802.15.3a a fost desfiintata, dupa ce niciuna dintre cele doua nu
a primit vot majoritar, iar cea de-a doua s-a alaturat grupului WiMedia. Un standard
WiMedia este USB wireless (WUSB).
Standardele IEEE 802.15, in ordinea apariției lor, sunt prezentate comparativ in

tabelul de mai jos:
Standardul Volumul de Banda de Aria de Aplicații

IEEE date transferat frecvență acoperire
802.15.1 Bluetooth 1Mbps 2.4- 10m Telefoane
2.48GHz celulare,
calculatoare,
PDA-uri,
imprimante,
microfoane și
alte dispositive
digitale
802.15.3 High-rate >20Mbps 3.1- 10m Transfer
WAPN 10.6GHz multimedia,
radar de inaltă
rezolutie,
senszor
wireless de
rețea, sisteme
de radio-locații
etc.
802.15.4 Low-rate <0,25Mbps 868MHz 100m Aplicații in
WAPN 902- domeniile
928MHz industrial,
2.4- agrar, medical
2.48GHZ etc.
HomeRF (pentru Home Radio Frequency), lansat în 1998 de către HomeRF

Grupul de lucru (care include producătorii Compaq, HP, Intel, Siemens, Motorola şi
Microsoft, printre altele) are o capacitate maximă de 10 Mbps, cu o gamă de
aproximativ 5-10 de metri fără un amplificator.
Standardul HomeRF, în ciuda sprijinului Intel, a fost abandonat în ianuarie 2003,
în mare măsură, deoarece producatorii de procesoare au început să sprijine on-bord
Wi-Fi (prin intermediul tehnologiei Centrino, care a inclus un microprocesor şi un
adaptor Wi-Fi pe o singură componentă).
Standardul IrDA poate fi folosit pentru a crea conexiuni fără fir peste câţiva
metri, cu viteze de peste poate ajunge la cativa megabiţi pe secundă. Această
tehnologie este utilizată pe scară largă în domeniul electronicii acasă (cum ar fi
controale de la distanţă), dar undele de lumină pot interfera cu semnalul. IrDA (Infrared
Data Association), format în 1995, are mai mult de 150 de membri.
2.3. Arhitectura retelei

Un dispozitiv Bluetooth, jucand rolul de “stăpân” poate să comunice cu un număr
de până la 7 dispozitive, ce joacă rolul de “sclav”. Astfel, în orice moment, informația
poate fi transferată între stăpân si sclav, dar stăpânul comută rapid de la sclav la sclav,
dând astfel forma unui cerc. Aceste grupuri formate din 8 dispozitive (1 stapan si 7
sclavi) sunt numite piconet-uri.
De asemenea, se pot conecta între ele și doua sau mai multe piconet-uri,
împreună formând scatternet-ul, dispozitevele acționând ca o punte, jucând rolul de
stăpân în cadrul unui piconet și rolul de sclav în celălalt.
Scatternet. Standardul Bluetooth
Astfel, putem spune că, in cazul standardului Bluetooth, intâlnim o topologie de

tip imprăștiat. In cadrul acestei topologii un număr de rețele de mici dimensiuni permit
coexistența mai multor terminale. Pentru a implementa o astfel de rețea este necesară
prezența unui mediu plug and play. Rețeaua trebuie să se autoconfigureze, furnizând
un mecanism simplu de formare a unie noi retea de mici dimensiuni și o procedură de
participare la una existentă. Pentru a implementa un astfel de mediu sistemul trebuie sa
fie capabil sa furnizeze diferite stări (Master –“M”, Slave –“S”, Stand-By-“BS” și
Parked/Hold – “P” pentru terminal) de conectare la rețea, iar terminalele să se poată
asocia la mai multe retele în același timp. Asa cum am mai spus, fiecare terminal poate
să joace rolul fie de stapan (M) sau sclav (S) și, după se vede in fgura 3, terminalele S
pot sa faca parte din unul sau mai multe piconet-uri. Un terminal “M” poate să fie
conectat simultan la 7 până la 200 de sclavi activi dintr-un piconet. Daca accesul nu
este permis, un terminal poate să intre in starea “BS”, unde așteaptă până cand i se
permite accesul. In acest mod terminalul iși păstreaza adresa MAC, in timp ce in starea
“P” adresa MAC este eliberată. Intr-o zona este permisă funcționarea a până la 10
piconet-uri.
Standardul WiMedia este utilizat pentru a conecta diverse dispozitive, cum ar fi
telefoanele mobile, imprimantele, MP3/4 –urile la un laptop, în cadrul unei mici rețele
WAPN, așa cum este piconet-ul caracteristic Blootooth-ului. O rețea WAPN de standard
WiMedia este prezentată in fig. 2.
Topologie în formă de stea. Standardul WiMedia
Conexiunea intre dispozitive și laptop se realizează folosind USB wireless.

Laptop-ul poate fi conectat la o retea localș printr-un punct de acces. Un telefon mobil
poate fi conectat si la o BS (base station) dintr-o rețea celulară, care la rândul ei este
conectată la o rețea de telefonie puplică, cunoscută sub numele de PSTN (public
switched telephone network). In acest exemplu este prezentată o topologie de tip stea,
dar pot exista și altele, cum ar fi topologia de tip pânză de păianjen.
3. Wireless Local Area Network (WLAN)

3.1. Definiția WLAN. Standarde de conectivitate
“O rețea wireless locală este o rețea wireless ce face posibilă comunicarea intre
doi sau mai mulți utilizatori, având o viteza relativ mare, comparativ cu cea permisă de
o rețea celulară”. (David Tung Chong Wong, pag. 391). Această rețea este similară
Ethernet-ului, cu excepția faptului ca Ethernet-ul este cablat iar WLAN este wireless și
permite mobilitatea utilizatorului.
IEEE 802.11 este primul standard WLAN și, până în prezent, singurul care are o
piață asigurată. Activitatea de standadizare IEEE 802.11a luat naștere în anul 1987, ca
parte a standardului IEEE 8.4 token bus. Intrucât principalul motiv de utilizare al WLAN-
urilor a fost realizarea conecxiunii intre diverse echipamente, producatori precum GM
au participat inca de la inceput la activitățile grupului IEEE 802.4. Standardul 802.11 a
evoluat mai tarziu, apărând astfel urăatoarele standarde: 802.11b, 802.11a, 802.11g,
802.11n si 802.11s. Ultimele standarde permit transferul datelor de dimensiuni mai
mari, iar 802.11s poate avea rețea de tip pânză de păianjen.
Dupa multe dezbateri, participanții la grupul IEEE 802.11au ajuns la un acord
comun, și astfel au formulat un numar de cerințe ce trebuiau indeplinite de standardul
802.11:
- un singur MAC ce suportă mai multe straturi PHY;
- mecanisme ce permit suprapunerea mai multor rețele, aflate în aceeași
zonă;
- dispozitii care să se ocupe de interferența provocată de alte benzi ISM
radio;
- mecanism care să rezolve problema “terminalelor ascunse”;
- opțiuni pentru a sprijini serviciile contra timp;
- dispoziții care să asigure confidențialitatea și accesul controlat.
IEEE 802.11b poate opera cu o viteză de până la 11Mbps, în cadrul benzii fără
licență de 2.4GHz, iar cel de-al doilea în banda de 5GHz, fiind insă eliminat de pe piata.
IEEE 802.11b folosește spectrul imprăștiat de secvență directă (DSSS) iar 802.11a
folosește OFDM-orthogonal frequency-division multiplexing. Standardul 802.11g, lansat
in 2003, ce functionează in cadrul benzii de frecvență 2.4GHz și folosește OFDM,
atinge o viteză de transfer de 54Mbps, deveninind astfel foarte popular.
In anul 2008, un nou grup, cunoscut sub numele de 802.11n, a lansat standardul
802.11n. Acest standard, ce foloseste o combinație a tehnicilor OFDM și MIMO
(multiple-input, multiple-output) are drept țintă atingerea unei viteze de până la
600Mbps. Acest lucru este posibil prin realizarea unui protocol MAC capabil să
transfere peste100Mbps. Din cauza coliziunilor produse în momentul accesului la
sistem, algoritmiilor de revenire ai accesului la sistem și spațiile dintre cadre (IFSs –
interfrarme spaces) rezultatul (throughput) va fi mai mic decât data fizică. Astfel,
tehnicile avansate MAC trebuie să mărească throughput-ul util. Dintre aceste tehnici
amintim agregarea cadrelor, protoculul de inversare a directiei, diferite modalitati de
transmisie și reducerea IFS-urilor.Agregarea cadrelor constă in transmiterea unor cadre
multiple într-o perioadă scurtă de timp, reducând astfel timpul de acces la canal si
spatiile dintre cadre (IFSs). Protocolul de inversrea a direcției permite tranferul
bidirecțional de cadre, in momentul in care este permisul accesul stației sursa la canal.
Acesta imbunătățește throughput-ul prin reducerea timpului de accces al statiei de
destinatie la canal. Acest tip de standard este folosit de multe aplicații: VoIP, transferul
video, transferul audio, conferință video, IPTV, jocuri interacticve, fișiere de mari
dimensiuni etc.
Standardul 802.11e accept până la patru categorii de acces și 8 clase de trafic.
Stațiile 802.11b/a/g și stațiile 802.11n pot fi cuplate la standardul 802.11e. In cadrul
standardelor anterioare trecerea de la un punct de acces la altul se realizează intr-un
anumit timp. Astfel, apare grupul 802.11r, ce incearcă să remedieze această problem.
Standardul 802.11s este un standard ce permite o rețea de tip pânză de
păianjen, este compatibil cu stațiile modelelor anterioare și este ușor de implementat.
Specificaţiile standardului IEEE 802.11 prevăd trei variante de implementare
pentru nivelul fizic:
• folosind spectru împrăştiat cu salt de frecvenţă (FHSS),
• folosind spectru împrăştiat cu secvenţă directă (DSSS) şi
• folosind radiaţii în infraroşu (IR).
Sistemele care au la bază FH-SS utilizează banda ISM (Industrial, Scientific
and Medical band) de 2,4GHz. In SUA sunt specificate maxim 79 de canale pentru
salturi de frecvenţă. Primul canal are frecvenţa centrală de 2,402 GHz iar celelalte
canale sunt distanţate cu 1 MHz. Aceasta varianta cunoaste trei seturi de secvenţe de
salt cu câte 26 de secvenţe pe
set, facand astfel posibila coexistenţa mai multor BSS în aceeaşi zonă geografică ceea
ce poate fi important pentru evitarea congestiilor şi pentru maximizarea transferului de
date în BSS. Motivul pentru care sunt trei seturi diferite constă în evitarea perioadelor
prelungite cu coliziuni între secvenţele de salt dintr-un set.
Sistemele care folosesc DS-SS utilizeză de asemenea banda ISM de 2,4 GHz,
imprăştierea fiind realizată prin împărţirea benzii disponibile în 11subcanale, fiecare cu
lăţimea benzii de 11 MHz. Se foloseşte o secvenţă de împrăştiere 11 biţi/simbol şi
rezultă o capacitate maximă a canalului de 1 Mb/s. In cazul unor BSS adiacente sau
suprapuse trebuie asigurată o separare între frecvenţele centrale pentru BSS diferite de
30 MHz. Această condiţie conduce la posibilitatea ca numai două BSS să fie adiacente
sau suprapuse fără interferenţe. Aceste sisteme necesită numai omologarea modelului
de către administraţia radio a ţării unde se instalează. Au dezavantajul că au statut de
utilizator secundar, cu alte cuvinte pot exista şi alţi utilizatori în aceiaşi bandă.
Sistemele care folosesc IR lucrează cu lungimi de undă între 850 şi 950 nm.
Aceste sisteme se utilizează în interiorul clădirilor şi operează cu transmisiune
nedirecţională. Staţiile pot recepţiona transmisiuni în vizibilitate directă sau reflectate.
Subnivelul MAC este responsabil pentru: procedurile de alocare a canalului,
adresarea unităţilor de date de protocol (PDU), formarea cadrelor, controlul erorilor,
fragmentarea şi reasamblarea.
Mediul de transmisiune poate opera în două moduri:
• modul concurenţial CP (contend period), când staţiile îşi dispută accesul la
canal pentru fiecare pachet transmis, sau
• modul neconcurenţial CFP, când utilizarea mediului este controlată de AP.
IEEE 802.11 acceptă trei tipuri de cadre: de management (pentru asocierea
staţiilor cu AP, sincronizare şi autentificare), de control (pentru negocieri în timpul
CP respectiv pentru confirmări în timpul CP şi spre sfârşitul CFP) si de date
(pentru transmisie de date şi date combinate cu interogări şi confirmări în timpul
CFP).
High Performance Radio Local Network (HIPERLAN) reprezinta o alternativa
la standardele 802.11 lansate de Institul de Inginerie Electrica si Electronica (IEEE).
Standardul HiperLAN a fost creat de Institul European de Standarde in Telecomunicații
(ETSI), având drept scop crearea unui protocol care să permită o viteza de transfer mai
mare decat cea permisă de standardul 802.11. Acest protocol a fost aprobat in 1996,
această versiune având o arie de acoperire de 50m., o viteză de transfer de 10 Mbps, in
timp ce transferul de date video se realiza la o viteza de 2Mbps. Asfel, standardul și-a
atins scopul, caracteristicile sale reprezentând o adevărată imbunătățire, in comparație
cu standardul 802.11 existent la acea vreme, care permitea o viteză de transfer de doar
2Mbps.
3.2. Arhitectura rețelei
IEEE 802.11 permite existența a trei tipuri de rețele: retea infrastructurală sau
unfrastructura de rețea, retea ad-hoc și rețea “pânză de păianjen”.
In cadrul rețelei infrastructurale, mai multe stații (utilizatori) sunt conectate direct
la un hub sau punct de acces (AP), conectat la un sistem de distribuție. Un grup format
dintr-un AP și mai multe stații mobile poartă numele de (BSS-Basic Service Set), acesta
permițând accesul utilizatoriilor la o rețea cu fir, cum ar fi Internetul.. Orice tip de
informație, ce trebuie transferată de la o stație la alta, ajunge intâi la punctual de acces.
Stația hub controlează celelalte stații și monitorizează stația ce a transmis mesajul,
reușind astfel să realizeze un acces organizat. Aceasta rețea este specifică rețelelor de
telefonie, toti abonații aflați intr-o zona de transfer sunt conectați la oficiul central.
a) b) c)
Retele wireless pentru standardul 802.11: infrastructurala (a), ad-hoc (b), panza de paianjen (c)
In cadrul rețelei ad-hoc, stațiile sunt conectate direct intre ele, fără a necesita
existența unui AP. Această rețea se mai numește rețea peer-to-peer, iar modul său de
operare este cunoscut sub numele de BSS independent (IBSS).
4. Wireless Wide Area Network (WWAN)

4.1. Standarde de conectivitate
Standardul Global System for Mobile Communications (GSM ), lansat de

către ETSI in 1992 , este cel mai popular standard pentru telefoanele mobile din lume.
Asociatia care il promoveaza estimeaza ca 82% din piata globala a telefoanelor mobile
utilizeaza acest standard. GSM este folosit de peste 2 miliarde de oameni din 212 tari.
Datorita GSM roamingul international este posibil intre operatori mobili diferiti, facilitand
utilizarea telefonulului mobil in multe parti din lume. GSM se diferentiaza de
predecesorii sai prin semnal si prin canalele de vorbire la calitate digitala, fiind astfel
considerat parte a celei de-a doua generatii de telefonie mobila (2G).
Primul pas in intelegerea acestui standard consta in identificarea serviciilor care
sunt furnizate de retea, intrucat intreaga retea este proiectata pentru a suporta aceste
servicii. Sistemele celulare de tip analog au fost dezvoltate pentru o singura aplicatie:
voce. In comparatie cu acestea, serviciile GSM ofera o gama larga de servicii, ce se
pot grupa in trei categorii: teleservicii, servicii de portabilitate si servicii suplementare.
Teleserviciile permit comunicarea intre doi utilizatori iar serviciile oferite erau:
telefonie, apeluri in cazul urgentelor, teletex, FAX, mesaje scurte si videotext (Phase 1
GSM);
Serviciile de portabilitate permit comunicarea intre AP-uri. Serviciile constau in
accesul la PSTN al datelor sincrone sau asincrone.
Serviciile suplimentare sunt serviciile care nu pot exista pe cont-propriu, ci doar
suplementand serviciile prezentate anterior. In prima faza intalnim serviciile ce permit
redirectionarea si restrictionarea apelului. Un alt serviciu este cel de punere in asteptare
al apelului.
Asociatia Industriei de Telecomunicatii (TIA) este cea care a lansat standardele
wireless nord-americane. Asa numitele standarde interimare (IS) dezvoltate de TIA au
format baza in implementarea sistemelor celulare, pana cand au fost specificate in mod
oficial ca standarde TIA. In anii 1980, in SUA, principalul serviciu celular de tip analog a
fost AMPS Desi AMPS avea o interfata a aerului specifica, reteaua backbone nu era
bine standardizata ducand la lipsa interoperabilitatii. Roaming-ul dincolo de granitele
sistemului era foarte complicat, necesitand interventia utilizatorului. Pentru a rezolva
aceste probleme TIA a lansat standardul IS-41 care specifica o interfata open-
communication intre doua sisteme AMPS. Serviciile celulare de tip celular au evoluat in
doua directii diferite: TDMA si standardul IS-136 si CDMA si standardul IS-95.
Interoperabilitatea intre aceste doua standarde era imposibila, in interfata-aer. Se putea
realiza decat prin telefoane dual-mode, care aveau implementate doua sisteme radio,
coordonandu-se la serviciul wireless existent intr-o zona. In prezent infrastructura retelei
backbone IS-41 a evoluat, suportand ambele standarde IS-136 si IS-95.
IS-95 este standardul celular de tip digital care folosete CDMA, atat ca metoda
de acces, cat si ca interfata-aer. Aceasta tehnologie a fost dezvoltata de Qualcomm, in
1990, putandu-se gasi si in prezent sub numele de cdmaOne. De atunci, standardul a
cunoscut mai multe revizuiri, cum ar fi IS-95a si IS-95b. Dintre standardele generatiei a
doua, acest standard este cel mai complex, intrucat prezinta avantaje neintalnite in
cadrul sistemelor TDMA, cum ar fi soft-handoffs.
Sistemele din generatia a treia (3G) sunt standardizate peste tot in lume sub
emblema International Mobile Telecommunications beyond 2000 (IMT-2000), si de
aceasta data evidentiindu-se doua evolutii: prima fiind evolutia de la GSM la IMT-2000
si a doua o evolutie de la standardele americane IS-136 si IS-95 la IMT-2000, in ambele
cazuri interfata fiind CDMA. Prima este specificata de Proiectul de Parteneriat
Generatia a Treia (3GPP), iar cea de-a doua de o alta asociatie numita 3GPP2.
Standardul sustinut de cea dintai este cunoscut sub numele de WCDMA, iar cel sustinut
de 3GPP2, CDMA2000.
4.2. Arhitectura rețelei
O topologie de retea specifica WWAN este cea care se bazeaza pe reutilizarea

frecventei de emisie conform gruparii celulelor. Topologia este prezenta si la reteaua de
telefonie mobile, retelele de comunicatii si, in ultimul rand si la retelele locale.
Aceasta topologie se foloseste atunci cand exista un numar mare de utilizatori
mobili raspanditi in cadrul unei zone geografice ce nu poate fi cuprinsa in aria de
acoperire a unei BS sau punct de acces. In sistemele de tip celular, zona ce ofera
servicii este impartita in mai multe zone de dimensiuni mai mici, fiecare corespunzand
unei celule. Toate aceste celule se grupeaza, formand un model relativ regulat, cu un
nivel al semnalului bine determinat, astfel incat sa nu se realizeze o interferenta prea
mare care sa corupa calitatea serviciului. Fiecare celula este o retea arhitecturala,
fiecare utilizator fiind controlat de BS-ul sau punctual de acces specific celulei din care
face parte. In reteaua celulara, fiecare BS sau AP sunt conectate, prin intermediul unei
retea backbone, la alte elemente de retea, facand astfel posibila implentarea unui
control complex asupra retelei si si a unor algoritmi de organizare. In cadrul unei retele
de tip celular, orientata spre voce, BS-urile sunt cablate la BS-urile de control (BSCs) si
la centrele mobile de comutare (MSCs). BSC-urile si MSC-urile urmaresc apelul si
pastreaza integritatea acestuia pe toata durata sa, transferandu-l dintr-o celula in alta,
dupa cum utilizatorii mobile se deplaseaza in interiorul sistemului. Concomitent, BSC-
urile si MSC-urile asigura conexiunea la reteaua de telefonie publica. Astfel, se creeaza
o ierarhie bine definite, in ceea ce priveste managementul retelei si al facilitatilor de
control.
Initial, standardele WLAN, concepute pentru a realiza acoperirea pe zone
reduse, permiteau doar retele de tip ad-hoc sau centralizate. Mai recent, odata cu
cresterea popularitatiii retelelor WLAN, a aparut necesitatea de a mari zona de
acoperire a retelelor tipice create pentru corporatii prin coordonarea mai multe AP-uri,
astfel incat sa se furnizeze un serviciu fiabil intr-o zona intinsa. Ca raspuns la aceasta
nevoie, un numar de companii au proiectat managementul retelei si elementele de
control utilizate de WLAN, astfel incat sa permita o mai mare acoperire si operatii mai
bine coordinate ale unei retele de scara mare, folosind mai multe AP-uri simple.
Model al retelei ce se bazeaza pe reutilizarea frecventei
Retelele de tip celular sunt proiectate sa reutilizeze frecventa, astfel incat sa

maximizeze capacitatea totala ce poate fi atinsa cu un set limitat de canale de frecventa
alocate. O schema tipica ce ilustreaza mecanismul de reutilizare a frecventei este
reprezentata in Fig 6 . In figura, celulele sunt organizate in grupuri de cate sapte,
fiecare grup fiind alcatuit astfel din cate sapte celule numerotate de la A la G. In cadrul
fiecarui grup sunt folosite cate sapte seturi de canale de frecventa, cate unul pentru
fiecare celula. Atunci cand se atinge o anumita distanta, acelasi set de canale de
frecventa se poate folosi simultan. Acest lucru este evidentiat in model prin marcarea
celulelor, care folosesc simultan acelasi set, cu aceeasi litera. Celulele care folosesc
aceeasi frecventa se mai numesc si celulele “co-channel”, Astfel, folosind un asemenea
sistem, capacitatea sa totala poate fi, in principiu, adusa la marimea dorita, reducand in
mod echilibrat aria de acoperire a fiecarei celule, in timp ce se controleaza nivelul
puterii, pentru a evita interferenta dintre co-channels (interferenta cu alti utilizatori ce
opereaza in alta celula ce foloseeste aceesi frecventa). Sistemele celulare existente
evolueaza, transformandu-se in sisteme celulare ierarhice, unde macrocelulele au raza
de cativa Kilometri pentru a putea acoperi rute de calatorie majore si zone urbane si
suburbane intinse, microcelulele au raza de cativa metri, pentru a realiza acoperirea pe
strazile dens populate din centrul orasului, iar pico-celulele cuprind in aria lor cateva
camere dintr-o zona interioara. In cadrul industriei WAPN, retelele care opereaza cu
pico-celule poarta numele de piconet. O ultima aditie la reteaua de tip ierarhic sunt
megacelulele, folosite initial in cadrul retelelor de sateliti, acoperind zone cu raza de
sute de kilometri.
4.2.1 Arhitectura sistemului GSM
Sistemul GSM este alcatuit din trei segmente majore: statia mobila (MS),
subsistemul statiei de baza (BSS), subsistemul de retea si de comutare (NSS).
Sistemul GSM
MS preia informatia de la utilizator si o prelucreaza, conform protocoalelor de

transmisie aflate in atmosfera, pentru a putea realiza transferul la BSS. Informatia este
transmisa de utilizator la MS prin intermediul unui microfon sau difuzor, tastatura, afisaj
pentru mesaje scurte, iar intre celelalte terminale transmisia se realizeaza prin cablu.
MS are doua elemente: echipamentul mobil (ME) si Subscriber Identity Module (SIM).
ME este un dispozitiv hardware, pe care clientul il poate procura de la producator sau
de la diverrsi dealeri. Acesta contine toate componentele necesare implementarii
protocoalelor ce asigura interactiunea cu utilizatorul, pe de o parte, cat si cu canalul de
frecventa prin care ajunge la BSS. Componentele includ microfon, difuzor, tastatura si
modemul radio. SIM este smart card, eliberat pe baza de abonament si variind in functie
de preferintele utilizatorului. Apeluriile sunt directionate mai degraba la SIM, si nu la
terminal. De asemenea, mesajele sunt si ele stocate in SIM. Intrucat cardurile SIM
pastreaza informatiile personale ale utilizatorului s-a introdus o masura de securitate ce
consta in introducerea unui numar PIN de patru cifre de catre utilizator.
BSS comunica cu utilizatorul prin wireless si cu infrastructura cablata prin
intermediul protocoalelor wired. Cerintele pentru cele doua medii, wireless si cablat, sun
diferite intrucat mediul wireless este nesigur, cu o latime limitata a benzii si trebuie sa
asigure mobilitate. Drept rezultat, protocoalele folosite de cele doua medii sunt diferite.
BSS este cel care asigura traducerea intre cele doua protocoale, astfel: in cazul unei
conversatii, semnalul de voce al utilizatorului este convertit in semnal digital de 13kbps,
cu ajutorul unui decodificator de voce, destul de reus pentru a se incadra pe canalul de
frecventa din atmosfera. Aceasta conversie, de la analog la digital, are loc la nivelul MS-
ului. Intrucat reteaua backbone lucreaza cu 64kbs, se realizeza conversia de la 13kbps
la 64kbps, aceasta realizandu-se in cadrul BSS-ului. In cadrul BSS-ului se gasesc doua
elemente: BTS si BSC. BTS este partea din cadrul MS-ului care comunica fizic cu
interfata aerului. Componentele BTS-ului includ un emitator, un receptor si echipament
de semnalizare pentru a comunica cu interfata aerului. BTS-ul este localizat in centrul
celulelor, unde este instalata antena BSS, si pot exista de la 1 la 100 de asrfel de BTS-
uri in cadrul unei singure BSS. Cel de-al doilea element arhitectural al BS-ului este
BSC-ul, un mic comutator care are drept responsabilitate administrarea frecventei si
realizeaza predarea semnalului intre BTS-uri
NSS este responsabil pentru functionarea retelei, furnizand comunicarea cu alte
retele wireless sau cablate. NSS-ul folosit de GSM se conecteaza cu PSTN (reteaua
backbone) cu ajutorul protocoalelor ISDN. NSS poate fi considerat ca fiind un comutator
wireless care comunica cu alte comutatoare ale retelei backbone si, in acelasi timp,
suporta functionalitatile necesare unui mediu celular mobil. NSS-ul este cel mai elaborat
element din cadrul retelei GSM, avand un hardware (MSC) si patru componente
software: visitor location register (VLR), home location register (HLR), equipment
identification register (EIR), authentication center (AUC). MSC este partea hardware a
comutatorului NSS, ce comunica cu comutatoarele retelei backbone, prin intermediul
protocolului SS-7 (signaling system-7), precum si cu alte MSC-uri aflate in aria de
acoperire a furnizorului de servicii. De asemena, MSC furnizeaza retlei informatii cu
privire la statutul terminalelor mobile. HLR este baza de date care realizeaza
mangementul contului fiecarui abonat mobil. Aici se pastreaza adresa abonatului, tipul
serviciului, locatia curenta, adresa de expediere, codurile de autentificare, precum si
informatii de facturare. VLR este o baza de date temporara, similara cu MSC,
identificand utilizatorii care viziteaza zona de acoperire a unui MSC. Intretinerea a doua
baze de date face posibila apelarea si rutarea apelurilor intr-o situatie de roaming,
atunci cand un MS patrunde in zona de acoperire a altor MSC-uri. AUC pastreaza
algoritmi diversi utilizati in autentificarea sau criptarea abonatilor. EIR este o alta baza
de date care gestioneaza identificarea echipamentului mobil in caz de furt sau defecte.
Aceasta baza pastreaza identitatea internationala a echipamentului mobil (IMEI) care
dezvaluie producatorul, tara de productie si tipul terminalului. informatie ce poate fi
folosita pentru a raporta telefoanele furate. Implementarea EIR este optionala.
4.2.2 Arhitectura sistemelor nord americane
Arhitectura sistemelor nord americane este similara cu arhitectura standardului

GSM, cu cateva deosebiri. Comitetul TR-45, ce colaboreaza cu 3GPP2, sustinator al
standardului CDMA2000, ofera performanta, interoperabilitate, compatibilitate si
standarde in benzile 800MHz si 1800MHz. TR-45.3 functioneaza cu tehnologia TDMA si
TR-45.5 cu tehnologia CDMA. TR-46 este o adaptare a TR-45 pentru benzile PCS
(1850-1990MHz), avand mici modificari si interschimband numele unor elemente.
Arhitectura T3-45 este foarte similara cu cea GSM, aparand in plus cateva interfete si
elemente. Elementele de noutate sunt: DMH (data message handler)-colecteaza
informatiile de facturare; IWF (interworking function)- permite conectarea unui MSC la
alte retele; AUX- un echipament auxiliary care se poate conecta la un MS. Centru de
autentificare (AUC), specific arhitecturii GSM, este redenumit AC, iar sistemul de
operare si intretinere (OMC) devine OC (Sistem de operare).
Modelul propus de Comitetul TR-45
Standardul IS-41 permite o arhitectura deschisa, similara GSM, astfel incat sa

permita roaming-ul intre doua sisteme americane diferite. Asa cum se poate obserava
in figura de mai sus, elementele, cu ajutorul carora se transmit si se gestioneaza
informatiile, sunt: MSC, VLR, HLR, AC, etc. De asemenea, protocolul de semnalare al
standardului IS-41 este foarte asemanator cu SS-7, caracteristic standardului GSM.
Ceea ce difera este ca standardul IS-41suporta si parte de aplicatii mobile (MAP), ce
consta in transportarea diverselor mesaje intre elementele central ale retelei.
La sfarsitul anilor 80’ s-a format grupul ITU, avand drept scop studierea
standardelor specific sistemelor generatiei a treia. Astfel in 1992, WARC (World
Administrative Radio Conference) a desemnat spectrul de 230MHz pentru IMT-2000. In
ceea ce priveste tehnologiile de transmisie radio (RTTs), exista doua propuneri
competitive: W-CDMA,bazat pe propunerile UMTS Terestrial Radio Access (UTRA)
FDD si TDD si propunerea CDMA2000.
Cel care a rezolvat aceasta problema a fost grupul 3GPP, realizand o
armonizare intre aceste propuneri si lansand o alta. Astfel standardul propus de acest
grup are urmatoarele componente:
1. trei standarde specifice interfetei-aer: doua moduri de Frequency Division Duplex
(un mod secventa directa –DS- bazat peW-CDMA, la o rata de cip de 3.84 Mcps
si un mod multi-carrier, bazat pe CDMA, cu o rata de cip de 3.6864 Mcps ) si un
mod Time Division Duplex ce opereaza la 3.84 Mcps;
2. ofera support atat pentru GSM-MAP, cat si pentru ANSI-41, cu toate modurile
air-interface;
3. handoff fara sudura intre DS si MC, precum si interoperabilitatea intre UMTS si
ANSI-41
4. suport pentru operatii sincrone
Modelul propus de grupul 3GPP
5. Retele de sateliti
Comunicatiile prin satelit s-au realizat pentru prima data in 1960, si isi au originea
in aplicatiile militare. Inca de cand NASA a lansat primul satelit, Early Bird (primul satelit
commercial de comunicatii), s-a demonstat eficacitatea comuncicatiilor prin satelit,
jucand un rol important, atat in cadrul retelelor locale cat si internationale. Prin
intermediul satelitilor s-a putut realiza transmisia de date in parti ale lumii inaccesebile
retelelor terestre.
Comunicatia prin satelit nu inlocuieste sistemele terestre de comunicatie
existente, ci este doar o extensie a retelelor wireless. Cu toate acestea, comunicarea
prin satelit are urmatoarele avantaje:
 acoperirea: satelitii pot cuprinde o zona geografica mult mai mare decat cea
atinsa de sistemele traditionale (satelitii au aabilitatea unica de a cuprinde intreg
Globul Pamantesc);
 frecventa inalta a benzii: o banda KA-band (27-40GHz) poate transporta datele la
oo viteza de Gbps;
 cost redus: un sistem de comunicatii prin satelit nu este costisitor, intrucat nu
apar costuri cu cablarea, iar un singur satelit acopera o zona intinsa.
 comunicatii wireless: utlizatorii se pot bucura de comunicatii neintrupte, in timp ce
se deplaseaza in cadrul intregii zone de acoperire;
 topologie simpla: retelele de sateliti au o topologie mai simpla, ce duce la o
crestere a performantei;
 aplicatii Broadcast/multicast;
 mentenanta: un satelit obisnuit este proiectat astfel incat sa nu necesite
supraveghere (beneficiaza de o minima atentie din partea personalului);
 imunitate: un astfel de sistem nu ar suferi de pe urma dezastrelor, cum ar fi
inundatii, incendii etc.
Satelitii existenti la ora actuala ating un numar de aproape 2000 de satelitii,
grupati in trei categorii: sateliti geostationari (GEO-Geostationary Earth Orbit), sateliti
aflati pe orbita din mijloc (Middle Earth Orbit –MEO) si sateliti aflati la mica distant de
Pamant (Low Earth Orbit- LEO).
Satelitii GEO se afla la o distanta de 35.786 Km, deasupra Ecuatorului. Datorita
faptului ca au o mare acoperire, (trei astfel de sateliti asigura acoperirea pe intre Globul)
acesti sateliti sunt folositi in comunicatiile international. Exista totusi si dezavantaje, cum
ar fi : intarzierea de propagare (latenta), dintre momentul in care este transmis semnalul
si momentul in care se intoarce pe pamant, este relativ mare; lipsa de acoperire in
emisferele nordice si sudice; atat unitatea mobile, cat si un astfel de satelit, necesita o
putere mare de transmisie.
Satelitii MEO orbiteaza in jurul Pamantului la o distanta de 5000-12000Km. Desi,
aflandu-se pe o orbita mai joasa, timpul de intarziere este redus cu
60-140milisecunde/calatorie, sunt necesari 12 sateliti pentru a acoperi intreaga
suprafata a Pamantului. Acesti sateliti realizeaza un echilibru intre avantajele si
dezavantajele satelitilor celorlalte orbite.
Satelitii LEO orbiteaza la o distanta de 500-3000Km de Pamant, fiind nevoie de
aproximativ 200 de sateliti pentru a realiza acoperirea. Sistemele LEO au o viata mai
mica, de doar 5-8 ani fata de 12-15 ani, cat au sistemele GEO.
Pentru a facilita comunicatiile prin satelit si pentru a elimina interferenta dintre
sisteme, standardele internationale guverneaza implementarea frecventelor utilizate de
sateliti. Uniunea Internationala de Comunicatii (ITU) este responsabila pentru alocarea
frecventelor serviciile satelit. Asfel, intreaga lume a fost impartita in trei regiuni: a)
regiunea 1: Europa, Africa, Orientul Mijlociu, Mongolia si regiunea fostei Uniune
Sovietice; b) regiunea 2: America de Nord si America de Sud si Groelanda; c) regiunea
3: restul Asiei, Australia si Pacificul de S-V.
Sistemele de sateliti permit accesul multiplu, mai multi utilizatori beneficiind in
acelasi timp de serviciile oferite, fara a aparea interferente. Dintre numeroasele tipuri de
tehnologii de acces multiplu enumeram: frequency division multiple access (FDMA),
time division multiple access (TDMA) si code division multiple access (CDMA).
FDMA poseda abilitatea ca mai multe statii terestre sau utilizatori sa acceseze
acelasi canal. Fiecarui utilizator ii este desemnat un canal de frecventa specific. Acest
lucru se poate transforma intr-un dezavantaj, intrucat odata ce frecventa este
desemnata utilizatorului, frecventa, atunci cand este in asteptare nu poate fi ajustata cu
usurinta sau rapid la alti utilizatori.
In cadrul TDMA, fiecarui semnal provenit de la utilizator ii este alocat un interval
de timp pentru fiecare transmisie periodica, de la expeditor la receptor. Pe durata
intervalului intreaga frecventa este disponibila. Acest procedeu ofera prioritate
utilizatorilor care au de transmis un volum mai mare de date, acestora fiindu-le allocate
mai multe intervale.
In cadrul CDMA, utilizatorii folosesc aceeasi banda de frecventa dar folosesc
semnale de spectru imprastiat cu coduri de semnal ortogonale.Aceasta tehnica mareste
latimea canalului prin care trece semnalul, facandu-l astfel mai putin predispus
interferentei. CDMA opereaza in trei moduri: direct sequency (DS), frequency hopping
(FH) si time hopping (TH).
Fiecare comunicatie prin satelit implica transmisia informatiei de la o statie
terestra la un satelit (uplink), urmata de o retransmisie a informatiei de la satelit inapoi la
pamant (downlink). Prin urmare, satelitul trebuie sa cuprinda urmatoarele componente:
o antena de receptie, un receptor, un emitator, o antena de emisie, un mecanism care
sa conecteze uplink-ul cu downlink-ul, si o sursa de tensiune care sa puna in miscare
sistemul electronic.
Componentele de baza ale unei retele de satelit

1. Transmitatorii: cantitatea de putere, pe care trebuie sa o aiba transmitatorul
satelitului, depinde de tipul satelitului, daca acesta este un satelit GEO sau LEO.
Satelitul GEO se afla la o distanta de Pamant de 100 de ori mai mare decat
satelitul LEO. Astfel , un satelit GEO ar avea nevoie de o putere de 10000 de ori
mai mare decat cea a unui satelit LEO. Din fericire, pentru a reduce aceasta
cantitate de putere, se pot ajusta alti parametri;
2. Antenele: design-ul unei antene reprezinta partea cea mai complicata din intregul
sistem. Geometria antenei este constransa fizic de topologia si design-ul
sistemului. O diferenta majora intre satelitii de tip GEO si cei de tip LEO este
data de antenele lor. Intrucat toti receptorii sunt localizati in interiorul zonei de
acoperire, care este relative mica, o antena poate concentra intreaga putere a
satelitului in acea zona. Calea cea mai simpla de a realiza acest lucru este de a
face antena mai mare, aceasta fiind principala modalitate prin care sistemele
GEO compenseaza necesitatea de avea un transmitator de mare putere;
3. Sursa de energie: satelitul trebuie sa isi furnizeze singur energia de care are
nevoie. Energia este adesea generate celule solare mari, ce convertesc lumina
soarelui in electricitate. Intrucat exista o limita superioara in ce priveste marimea
panoului solar, exista, de asemenea, o limita si pentru cantitatea de energie care
poate fi generate. Satelitii sunt cu baterii, intrucat trebuie sa fie pregatiti pentru
perioadele de eclipse, atunci cand pamantul se afla intre satelit si soare;
4. Transponderii (aparat radio destinat a răspunde unei impulsii radar) primesc
semnale radio, le amplifica si le converteste la o alta frecventa necesara
transmisiei. De exemplu un satelit GEO poate avea 24 de transponderi fiecare
desemnat unei anumite perechi de frecvente (frecventele uplink si downlink).
Metode de comunicaţie wireless pentru echipamentele de calcul
Descrierea tehnologiei bluetooth
BLUETOOTH este o tehnologie de comunicaţii wireless „fără fir”, bazată pe

undele radio, care permite schimbul de informaţii între două dispozitive.
Denumirea Bluetooth „dinte albastru” a fost adoptată în memoria unui rege danez din
secolul X, Harald Bluetooth, care a unit Danemarca şi Norvegia cu scopul de a
determina oamenii să comunice între ei. Astăzi tehnologia wireless Bluetooth permite
oamenilor să comunice între ei, prin intermediul undelor radio şi cu un cost redus.
Ideea care a dat naştere tehnologiei wireless Bluetooth, a fost înlocuirea cablurilor de
legătură dintre un telefon mobil şi un laptop, cu dispozitive radio de dimensiuni reduse
încorporate în aceste echipamente, care să permită transmiterea de date şi voce între
cele două echipamente. În anul 1994 un grup de ingineri de la compania de telefonie
mobilă Ericsson încep investigarea fezabilităţii acestei tehnologii iar după un an apar
primele rezultate.
Principalele probleme cu care s-au confruntat producătorii dispozitivele Bluetooth au
fost: interferenţa cu alte dispozitive ce emit unde radio şi interoperabilitatea defectuoasă
dintre două dispozitive fabricate de firme diferite. Pentru soluţionarea acestor probleme,
în anul 1998 a luat fiinţă Grupul de Interes Special (SIG), care include companiile
promotoare a tehnologiei wireless Bluetooth: Ericsson, Motorola, Nokia, Toshiba, IBM,
Intel, Microsoft precum şi alte mii de companii asociate. Scopul acestui grup este de a
preveni devenirea acestei tehnologii proprietatea unei singure companii şi de a garanta
interoperabilitatea globală între dispozitive indiferent de producător sau de ţara unde
sunt utilizate. Grupul testează dispozitivele şi verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele cu
privire la: calitatea legăturii radio, informaţia specifică utilizatorului, profiluri şi
protocoale. Din anul 1999 au apărut mai multe versiuni Bluetooth.
 Bluetooth 1.0 Este prima versiune bluetooth care apare în anul 1999.
Această versiune avea numeroase lipsuri şi probleme:
 interferenţe cu alte aparate ce emit unde radio;
 incompatibilitate în cazul în care echipamentele erau
produse de firme diferite.
Următoarea versiunea 1.1 lansată în februarie 2001, rezolvă o serie din

aceste probleme.
 Bluetooth 1.2 Versiune lansată în noiembrie 2003, este compatibilă cu

versiunea 1.1 şi aduce îmbunătăţiri semnificative:
 sunt mai rezistente la interferenţe cu alte aparate ce emit
unde radio;
 creşte calitatea semnalului audio;
 creşte viteza transferului de date la 721 Kbps.
 Bluetooth 2.0 Versiune lansată în noiembrie 2004, este compatibilă cu

versiunile anterioare şi aduce următoarele îmbunătăţiri:
 creşte viteza de transfer a datelor la 3,2 Mbps;
 transport de semnale audio de calitate Wi-Fi si de semnale
video;
 alinierea Bluetooth la sistemele celulare 3G;
 creşte raza de acţiune până la 100m;
 consum de energie mai mic;
 gestionare bună a conexiunilor între mai multe dispozitive;
 Bluetooth 2.1 Versiune lansată în august 2007, este compatibilă cu

versiunile anterioare şi aduce următoarele îmbunătăţiri:
 proceduri de securitate mai bune(inclusiv proceduri de
criptare);
 o gestionare mai bună a consumului de energie;
 Bluetooth 3.0 Versiune lansată în aprilie 2009, aduce următorele

îmbunătăţiri:
 viteza de transfer creşte până la 24 Mbps;
 durată mai mare de viaţă pentru baterie;
 sunt prevăzute cu dispozitiv Enhanced Power Control, care
micşorează riscul deconectării accidentale.
PRODUSE BLUETOOTH
Primele produse în care a fost încorporată tehnologia wireless Bluetooth au apărut în

perioada 2000-2001:
 Adaptoare pentru telefoane mobile, PC-uri şi laptop-uri (fig.1.1.1 a)

 Cartele pentru PC-uri şi laptop-uri (fig.1.1.1 b)
 Headset-ul Bluetooth (fig.1.1.1 c)
 PDA-uri (fig.1.1.1 d)
 PC-uri handheld (fig.1.1.1 e)
 Pocket PC (fig.1.1.1 f)
a b c
d e f
Figura 1.1.1 Produse Bluetooth
Din anul 2002 tehnologia Bluetooth este încorporată pe plăcile de bază ale PC-urilor şi
laptop-urilor anumitor producători, în telefoanele mobile şi pe tot mai multe dispozitive
mobile şi accesorii: imprimante, faxuri, camere foto digitale, tastaturi, mouse.
La ora actuală tehnologia Bluetooth este încorporată în produse industriale, medicale,

dispozitive electronice pentru uz casnic, personale şi de afaceri, cu tendinţa de
extindere în tot mai multe domenii. Odată cu extinderea producţiei de masă preţurile
acestor produse vor scădea.
TEHNOLOGIA BLUETOOTH
Pe fondul creşterii accentuate a numărului de echipamente mobile de calcul şi a

aplicaţiilor care presupun o mobilitate ridicată a utilizatorilor se remarcă din ce în ce mai
mult o tendinţă de întrepătrundere a domeniului calculatoarelor cu cel al
telecomunicaţiilor, liniile tradiţionale din acestea devenind tot mai puţin distincte.
Tehnologia wireless Bluetooth este o tehnologie ideală pentru unificarea acestor “două
lumi” permiţând tuturor tipurilor de dispozitive să comunice, ele transportând fie date, fie
voce, fie pe amândouă.
În tehnologia Bluetooth, comunicaţia se face în radiofrecvenţă, fiind folosită o bandă

de frecvenţe nelicenţiată ISM (Industrial Scientific and Medical) între 2.402 GHz şi
2.480 GHz alocată pentru domeniul industrial, ştiinţific, medical şi poate fi folosită astfel
aproape oriunde în lume. Banda este divizată în 79 de canale radio, fiecare canal
având o lărgime de bandă de 1 MHz. Deoarece în această bandă mai operează şi alte
tehnologii de comunicaţie, pentru eliminarea interferenţelor radio, Bluetooth foloseşte
tehnica de împrăştiere spectrală cu schimbare în salturi de frecvenţă, această
schimbare de frecvenţă producându-se de 1600 ori pe secundă. Fiecare dispozitiv
având o gama de alegere a 79 de frecvenţe care se schimba de 1600 ori pe secundă,
fiind puţin probabil ca două dispozitive să fie pe aceeaşi frecvenţa în acelaşi moment,
iar dacă totuşi interferenţa are loc, ea durează doar o mică fracţiune de secundă.
O caracteristică de bază a tehnologiei Bluetooth este capabilitatea de a transmite şi

recepţiona simultan atât comunicaţiile vocale cât şi comunicaţiile de date.
Comunicaţiile vocale
Bluetooth utilizează simultan 3 canale vocale sincrone sau un canal care suportă
simultan transmisie vocală sincronă şi transmisie de date asincronă. Fiecare canal
vocal suportă sincron 64 Kbps în fiecare sens.
Comunicaţiile de date
Un canal de date asincron poate suporta maxim 723,2 Kbps în sens direct în conexiune
asimetrică sau 433,9 Kbps în conexiune simetrică.
Distanţa dintre două dispozitive între care se poate stabili un canal de comunicaţie
depinde de clasa de putere. Tabelul 1.1.1 afişează cele trei clase de putere şi distanţa
de conectare maximă specifică fiecăreia.
Tabelul 1.1.1
Puterea maximă admisă
Clasa Raza aproximativă de acţiune
[mW] [dBm]
Clasa
1
100 mW 20 dBm 100 metri
Clasa
2
2,5 mW 4 dBm 10 metri
Clasa
3
1mW 0 dBm 1 metru
ARHITECTURA BLUETOOTH
Tehnologia wireless Bluetooth permite dispozitivelor realizate de diverşi producători să

lucreze împreună. Din acest considerent, arhitectura Bluetooth se defineşte atât ca un
sistem radio cât şi ca o stivă de protocoale prin intermediul căreia este sesizată
prezenţa altor dispozitive Bluetooth, sunt descoperite şi utilizate serviciile oferite de
aceste dispozitive. Arhitectura Bluetooth este o îmbinare între o arhitectură hard şi o
arhitectură soft.
ARHITECTURA HARD reprezintă partea fizică a dispozitivului Bluetooth

(fig.1.1.2) şi este formată din:
 Componenta analogică – Bluetooth Radio

 Componenta digitală – Bluetooth Host Controller (HC)
RF LINK
Bluetooth Host Controller (HC)
Link Manager Host Interface
Bluetooth Radio External

2,4 GHz Radio Link Controller CPU
LC core interfaces
interface
Figura 1.1.2 Arhitectura hard - Bluetooth
Bluetooth radio este un dispozitiv electronic analogic cu dublu rol de transmiţător şi

receptor (transceiver). Acest dispozitiv comunică pe de o parte cu nivelul radio din alt
dispozitiv Bluetooth şi pe de altă parte cu link controller-ul dispozitivului Bluetooth. Spre
link controller există o dublă interfaţă logică pentru transportul datelor şi pentru
transportul informaţiei de control între cele 2 părţi ale dispozitivului Bluetooth.
Host Controller este componenta digitală a dispozitivului Bluetooth care conţine:
 Link Controller - un procesor de semnal digital care are mai multe funcţii: de
transferuri sincrone şi asincrone, codare radio, criptare. La nivelul Link
Controller-ului este adresa dispozitivului Bluetooth BD_ADDR (similara
adreselor MAC) şi ceasul intern Bluetooth.
 CPU core – este procesorul central al dispozitivului Bluetooth care cuprinde
stiva de protocoale (partea de software)
 External interfaces – este o interfaţă fizică între modulul Bluetooth şi
dispozitivul gazdă (host) la care este ataşat modulul Bluetooth.
ARHITECTURA SOFT este reprezentată de stiva de protocoale Bluetooth (fig.1.1.3)
APLICAŢII
Connection Security
Maneger Maneger
WAP
AT Commands
UDP TCP
Device Manager
OBEX
IP TCS SDP
PPP
AUDIO
RFCOMM
L2CAP
Host Host
Audio
Control
Data
Controller Controller
Interface Interface
Baseband:
Link Manager
Link Controller
Radio
Figura 1.1.3 Stiva de protocoale Bluetooth
Potrivit acestor protocoale, dispozitivele Bluetooth se pot localiza, conecta şi schimba

date între ele şi pot desfăşura aplicaţii interactive.
 Baseband: Link Manager, Link Controller, Radio – sunt protocoale de

transport ce permit dispozitivelor Bluetooth să se localizeze între ele, permit
crearea, configurarea şi administrarea legăturilor logice şi fizice pentru schimbul
de date dintre protocoalele de niveluri superioare şi aplicaţii.
 Host Controller Interface – este o interfaţă comună între nucleul Blutooth şi
gazda Bluetooth (ex. un laptop), care asigură compatibilitatea între diverse
implementări hard.
 L2CAP (Logical Link Control and Adaptation Protocol) – protocol de control
al legăturii logice şi adaptării prin care trece traficul de date. La nivelul L2CAP se
face multiplexarea aplicaţiilor şi protocoalelor permiţând acestora să utilizeze în
comun interfaţa aer. Tot aici se face segmentarea pachetelor de informaţie de
dimensiuni mari adaptându-le la dimensiunea necesară transmisiunii la nivel
baseband şi corespunzător reasamblarea pachetelor la recepţie.
 RFCOMM – este un port serial virtual pentru aplicaţii, care face posibilă
desfăşurarea comunicaţiilor seriale peste legăturile wireless oferite de tehnologia
Bluetooth.
 WAP (Wireless Application Protocol) – este un protocol pentru conectarea
wireless la reţelele de internet şi este folosit de telefoanele mobile. Pentru
conectarea la reţelele de internet prin dial-up se utilizează protocolul AT
Commands. Reţeaua accesată este o reţea de tip TCP/IP care foloseşte
protocolul IP. După ce se stabileşte prin dial-up legătura cu reţeaua TCP/IP,
dispozitivul care a iniţiat conexiunea foloseşte protocoalele standard din stiva
Internet: TCP, UDP, HTTP, etc. Un dispozitiv se mai poate conecta la o reţea de
tip TCP/IP printr-un punct de acces la reţea PPP (Point to Point Protocol) -aşa
cum se procedează pentru accesul LAN. În acest caz, dispozitivul se conectează
la punctul de acces la reţea printr-un link Bluetooth, iar la rândul său acesta se
conectează la o reţea mai mare. Peste link-ul Bluetooth se foloseşte protocolul
PPP din Internet. După ce s-a stabilit legătura prin acest protocol, pentru a
interacţiona cu reţeaua sunt folosite protocoalele standard din stiva internet:
TCP, UDP, HTTP. Accesul la o reţea WAP folosind un gateway de tip WAP se
desfăşoară în mod similar cu diferenţa că în scopul interacţionării cu reţeaua se
foloseşte protocolul WAP.
 OBEX (Object Exchange) – este un protocol de comunicare care permite

schimbul de obiecte între două dispozitive Bluetooth, cum ar fi: cărţi de vizită
electronice (formatul vCard), e-mail-uri şi alte tipuri de mesaje (formatul
vMessage). OBEX este bazat pe modelul client-server şi oferă aceeaşi
funcţionalitate ca şi http dar la un nivel mai redus.
 TCS (Telephony Control Specification) – este un protocol folosit pentru

controlul comunicaţiilor telefonice cu flux audio sau de date. În cazul unui apel
telefonic, după ce apelul este stabilit, semnalul vocal ce constituie convorbirea
telefonică este transmis printr-un canal audio Bluetooth. În cazul conectării prin
dial-up la o reţea, după ce apelul de date (data calls) este stabilit, conţinutul
convorbirii este transmis sub formă de pachete de date prin intermediul
protocolului L2CAP.
 SDP (Service Discovery Protocol) – este un protocol care stă la baza tuturor
modelelor de utilizare, care defineşte o metodă standard prin care un dispozitiv
Bluetooth descoperă şi află mai multe informaţii despre serviciile şi
caracteristicile unui alt dispozitiv Bluetooth. Informaţiile descoperite pot fi tabelate
în liste, cu ajutorul cărora utilizatorul, având informaţii despre serviciile
dispozitivelor Bluetooth din vecinătate, poate selecta între aceste servicii şi
stabilii conexiuni cu unul sau mai multe dispozitive Bluetooth.
 Device Manager – este un bloc care controlează comportamentul general al

dispozitivului Bluetooth cum ar fi: administrarea numelui dispozitivului, cheile de
link-uri memorate, detectarea altor dispozitive Bluetooth din vecinătate,
conectarea la alte dispozitive Bluetooth
 Grupul aplicaţiilor – este constituit din aplicaţiile care efectiv utilizează legăturile
Bluetooth. O parte din aceste aplicaţii sunt „moştenite” iar altă parte sunt
proiectate pentru a folosi alte tehnologii care pot fi desfăşurate prin link-uri
Bluetooth, cu modificări minore ale software-lui respectiv.
ARHITECTURA REŢELELOR BLUETOOTH
Unităţile Bluetooth aflate în acelaşi domeniu spaţial de acţiune radio pot realiza
conexiuni punct-la-punct (point-to-point) şi/sau conexiuni punct-la-multipunct
(point-to-multipoint), vezi fig.1.1.4. Unităţile pot fi adăugate sau deconectate în mod
dinamic la reţea.
master
slave
point-to-point point-to-multipoint
Figura 1.1.4 Moduri de conexiuni dintre unităţile Bluetooth
Când două dispozitive stabilesc o legătură Bluetooth, unul activează în rolul de master
iar celălalt ca slave, existând posibilitatea ca un dispozitiv oarecare să funcţioneze atât
ca master într-o legătură cât şi ca slave într-o altă legătură.
Un master poate utiliza în comun un canal cu până la 7 dispozitive slave simultan

active, sau încă 255 de dispozitive slave dacă acestea sunt în modul inactiv, reţeaua
formată numindu-se piconet (pico-reţea), vezi fig.1.1.5.
Rolul de master nu conferă unui dispozitiv nici un fel de autoritate sau privilegiu,
master-ul fiind responsabil de sincronizarea dispozitivelor legate la el. Toate
dispozitivele slave care comunică cu un acelaşi master îşi schimbă frecvenţa în acelaşi
timp cu master-ul.
Figura 1.1.5 Piconet

Pentru a realiza configuraţii flexibile de comunicaţii şi schimburi de date, două sau mai
multe piconets se pot intersecta şi formează un scatternet, fiind posibil ca unul dintre
dispozitive să aibă rol de master într-un piconet şi de slave în alt piconet, vezi fig.1.1.6.
Pentru a se respecta normele de imunitate la coliziuni între date, un scatternet poate
cuprinde până la 10 piconet-uri.
Dacă în acelaşi domeniu spaţial se află mai multe pico-reţele, fiecare lucrează
independent şi fiecare are acces la întreaga bandă de frecvenţă. Fiecare pico-reţea
este stabilită pe un canal diferit, cu salt în frecvenţă. Toţi utilizatorii dintr-o pico-reţea
sunt sincronizaţi pe canalul acesteia.
piconet2
master
slave
slave/master
inactiv(park)
piconet1
piconet3
Figura 1.1.6 Scatternet
În prezent există foarte puţine implementări reale de scatternets datorită limitărilor de

Bluetooth şi adresa de protocol MAC.
SECURITATEA REŢELEI BLUETOOTH
Deoarece semnalele radio pot fi uşor interceptate, dispozitivele Bluetooth au

încorporate proceduri de securizare. Pentru simplitatea conectării a două dispozitive
Bluetooth, majoritatea producătorilor acestor dispozitive aleg varianta configurării lor
fără setări de securitate.
Standardul Bluetooth permite setarea a trei nivele de securitate:
Nivel 1 - No security(mod nesigur). Dispozitivul permite conectarea oricărui alt

dispozitiv. Dispozitivele configurate cu acest nivel nu implică nici un mecanism de
securitate.
Nivel 2 - Service level security(securitate la nivelul serviciului). Măsurile de

securitate sunt iniţiate după ce canalul de comunicaţie a fost stabilit. Suportă
autentificare, criptare şi autorizare. Este cel mai flexibil nivel de securitate deorece
pentru fiecare aplicaţie sau serviciu se poate aplica un anumit nivel de securitate. De
exemplu pentru o bază de date importantă se poate aplica autentificare, criptare şi
autorizare iar un anumit document să nu fie securizat.
Nivel 3 - Link level security(securitate la nivelul conexiunii). Măsurile de securitate

sunt iniţiate înainte de stabilirea comunicaţiei. Suportă autentificare şi criptare.
Autorizarea nu este necesară deoarece se presupune că două dispozitive conectate în
nivelul 3, ar trebui să poată accesa toate aplicaţiile si serviciile disponibile pe fiecare
dispozitiv. Acest nivel este cel mai securizat în schimb este mai puţin flexibil deoarece
toată informaţia schimbată între două dispozitive este criptată.
Specificaţiile Bluetooth definesc un model de securitate bazat pe 3 componente:
 O rutină de interpelare pentru autentificare;

 Cifrarea fluxului informaţional ca metodă de criptare;
 Generarea unor chei de sesiune ca metodă de autorizare. Aceste chei pot fi
oricând schimbate pe parcursul unei conexiuni stabilite.
În algoritmul de securizare sunt utilizate 3 entităţi:
 Adresa dispozitivului Bluetooth (BD_ADDR) (48 biţi), care este o entitate

publică, unică pentru fiecare dispozitiv;
 O cheie privată (PIN) specifică utilizatorului (128 biţi), care este o entitate
secretă care derivă din procedura de iniţializare;
 Un număr aleator (IN_RAND) (128 biţi), care diferă la fiecare nouă
tranzacţie şi derivă dintr-un proces pseudo-aleator specific unităţii Bluetooth.
COMUNICAŢII BLUETOOTH
Tehnologia Bluetooth permite atât comunicaţii de date cât şi comunicaţii de voce şi

audio. Pentru efectuarea acestor comunicaţii, în specificaţiile Bluetooth există două
tipuri de conexiuni fizice:
 ACL(Asynchronous ConnectionLess) – pentru comunicaţii de date. Aceste
conexiuni lucrează până la 650 Kbps. Un dispozitiv cu rol de master poate avea
un anumit număr de conexiuni ACL cu alte dispozitive, dar între două dispozitive
poate exista doar o singură conexiune ACL. Conexiunile ACL asigură transmisii
fără erori, ceea ce înseamnă că pachetele de date pierdute sau eronate sunt
retransmise.
 SCO(Synchronous Connection Oriented) – pentru comunicaţii vocale.
Aceste conexiuni lucrează la 64 Kbps şi pot stabilii 3 legături vocale simultane
duplex sau se poate combina transmisia vocală cu una de date. Un dispozitiv cu
rol de master poate avea 3 conexiuni SCO simultane, toate cu acelaşi dispozitiv
slave sau cu 3 dispozitive slave diferite. Datorită ratei de transfer mici,
conexiunile SCO nu sunt recomandate pentru transferuri audio de calitate sau
transfeuri de date deoarece pachetele de date pierdute sau eronate nu sunt
retransmise.
Deoarece între dispozitivele unei reţele wireless Bluetooth nu există cabluri de legătură,
pentru realizarea comunicaţiilor între două dispozitive, aceste dispozitive trebuie în
primul rând să se descopere şi să stabilească o legătură între ele, apoi să se
conecteze la o bază de date şi în final să se conecteze la un serviciu Bluetooth.
 Descoperirea dispozitivelor (Inquiry) – este procedura prin care un dispozitiv

Bluetooth A sondează vecinătatea cu un alt dispozitiv Bluetooth B din zonă şi
cere adresa Bluetooth şi ceasul acestui dispozitiv în vedera sincronizării cu
acesta. Pentru aceasta, dispozitivul Bluetooth A transmite o serie de pachete de
interogare (inquiry) iar dispozitivul Bluetooth B răspunde cu un pachet
FHS(Frequency Hop Synchronisation) care conţine informaţiile necesare
pentru crearea legăturii între cele două dispozitive (vezi fig.1.1.7). Dispozitivele
Bluetooth se pot descoperii automat între ele dacă sunt setate pe modul „inquiry
scan”, situaţie în care saltul de frecvenţă este mai lent iar timpul de descoperire
este mai mare.
A B
Inquiry
Utilizatorul deschide
aplicaţia
Inquiry
FHS
Figura 1.1.7 Schimb de mesaje între un laptop şi un telefon celular
Utilizatorul laptop-ului deschide o aplicaţie care necesită o legătură Bluetooth dial-up.

Pentru a utiliza această aplicaţie laptop-ul trebuie să afle ce dispozitive Bluetooth sunt
în zonă şi iniţializează o procedură Inquiry. Pentru aceasta, laptop-ul transmite o serie
de pachete de interogare (inquiry) iar telefonul celular răspunde cu un pachet FHS
care conţine toate informaţiile de care laptop-ul are nevoie pentru crearea unei legături
cu celularul.
 Stabilirea legăturii (pairing) – este procedura prin care două dispozitive

Bluetooth se autentifică între ele prin intermediul unei chei de autentificare. Dacă
dispozitivele nu schimbă între ele o astfel de cheie, legătura nu poate fi realizată.
Generarea unei chei de autentificare este cunoscută sub denumirea de pairing.
Procesul de pairing presupune generarea unei chei de iniţializare, a unei chei
de autentificare, urmate de autentificare reciprocă (vezi fig.1.1.8).
Cheia de iniţializare este bazată pe o cerere către utilizator, care este un număr
personal de identificare (PIN) sau o parolă şi poate avea până la 128 biţi. Între 2
dispozitive parola este secretă. Cheia de iniţializare este folosită pentru criptare
când se schimbă date pentru crearea cheii de autentificare, apoi este distrusă.
Cheia de autentificare este bazată pe numere aleatoare şi pe adresele

Bluetooth ale ambelor dispozitive.
Când procesul de pairing este complet, dispozitivele sunt autentificate reciproc.

După stabilirea legăturii dispozitivele împart aceeaşi cheie de autentificare care
este păstrată pentru utilizări viitoare.
Master A Slave B
IN_RAND
Randomize 128 bit
IN_RAND
R
BD_ADD
R
BD_ADD
D
IN_RAN
D
IN_RAN
PIN
PIN
K_int
K_int
Figura 1.1.8 Crearea unei chei de iniţializare
 Conectarea la o bază de date Service Discovery – este necesară pentru a afla

dacă un dispozitiv Bluetooth suportă un serviciu anume (fig.1.1.9).
1 Paging
Setare conexiune ACL
2 Setare conexiune L2CAP
3 Setare conexiune SDP
4 Cerere atribute DUN
5 Atribute DUN
6 Deconectare
Figura 1.1.9 Secvenţe de conectare Laptop - Bluetooth la o bază de date

1. Laptop-ul trimite mesaje de paging telefonului celular, utilizând informaţiile

adunate prin procedura inquiry. Telefonul scanează mesajele de paging şi
răspunde, moment în care, între cele două dispozitive se setează o conexiune
ACL la nivelul benzii de bază pentru transferul de date.
2. După stabilirea conexiunii ACL, se realizează conexiunea la nivelul protocolului

L2CAP utilizată de fiecare dată când are loc un transfer de date între dispozitive
Bluetooth. Protocolul L2CAP permite mai multor servicii şi protocoale să utilizeze
o singură legătură ACL în banda de bază.
3. Laptop-ul foloseşte canalul L2CAP pentru a seta o conexiune la serverul

Service Discovery din telefonul celular.
4. Clientul Service Discovery din laptop solicită serverului Service Discovery din
telefonul celular să-i trimită toate informaţiile pe care le posedă referitoare la
profilul Dial-Up Networking (DUN).
5. Serverul Service Discovery din telefonul celular caută prin baza sa de date şi
returnează caracteristicile referitoare la profilul Dial-Up Networking.
6. După adunarea informaţiilor de descoperire a telefonului celular, se poate decide

închiderea conexiunii cu acesta, dacă se doreşte stabilirea de conexiuni cu alte
dispozitive din zonă în vederea colectării de informaţii prin Service Discovery.
 Conectarea la un serviciu Bluetooth – este identic cu cel pentru conectarea în

vedera descoperirii serviciilor (fig.1.1.10).
1 Paging
Setare conexiune ACL
2 Proceduri configurare LMP
3 Setare conexiune L2CAP
4 Setare conexiune RFCOMM
5 Proceduri securitate LMP
6 Setare conexiune DUN

Figura 1.1.10 Secvenţe de conectare Laptop - Bluetooth la un serviciu Bluetooth
1. Aplicaţia care rulează pe laptop trimite mesaje de paging telefonului celular,

utilizând informaţiile adunate prin procedura inquiry. Telefonul scanează
mesajele de paging şi răspunde, moment în care între cele două dispozitive se
setează o conexiune ACL la nivelul benzii de bază pentru transferul de date.
Aplicaţia de pe laptop trimite cerinţele sale către telefonul celular utilizând Host
Controller Interface (HCI).
2. Managerul legăturii (LM), configurează legătura utilizând Link Manager

Protocol (LMP).
3. După stabilirea conexiunii ACL, se realizează conexiunea la nivelul protocolului

L2CAP utilizată de fiecare dată când are loc un transfer de date între dispozitive
Bluetooth.
4. După stabilirea legăturii L2CAP, prin intermediul ei este setată o legătură

RFCOMM (un simulator al interfeţei RS-232). RFCOMM multiplexeză câteva
servicii şi protocoale într-o singură conexiune.
5. Fiecărui serviciu sau protocol i se atribuie un număr propriu de canal. Laptop-ul,

în urma procedurii Service Discovery, ştie ce număr de canal (Dial-Up
Networking) să folosească de la telefonul mobil.
6. Prin intermediul legăturii RFCOMM se setează conexiunea Dial-Up Networking
(DUN) şi laptop-ul poate să înceapă exploatarea serviciilor DUN oferite de
telefonul celular.
Descrierea tehnologiei infraroşu
RADIAŢIILE INFRAROŞU (IR) sunt radiaţii electromagnetice invizibile cu

lungimea de undă mai lungă decât cea a luminii vizibile dar mai scurtă decât a undelor
radio. Cuvântul infra provine din latină şi înseamnă „sub”, prin infraroşu este
caracterizat domeniul situat „sub capătul roşu” al spectrului de lumină vizibilă
(fig.1.2.1).
Violet Indigo Albastru Verde Galben Orange Roşu

Ultraviolet INFRAROŞU
6% LUMINĂ VIZIBILĂ (52%)
42%
100nm 380nm 780nm 100µm
Figura 1.2.1 Spectrul radiaţiilor luminoase
SCHEMA BLOC A UNUI SISTEM DE COMUNICAŢIE ÎN INFRAROŞU
Schema bloc funcţională a unui sistem de comunicaţie în infraroşu este prezentată în

figura 1.2.2:
Perturbaţii
Sursă de Emiţător Canal de Receptor Utilizator

informaţii comunicaţie
Figura 1.2.2 Schema bloc a unui sistem de comunicaţie în infraroşu
 Sursa de informaţii – pachete de date sub formă de semnale electrice logice.
 Emiţătorul – are rolul de a prelucra semnalul de intrare prin filtrare, amplificare,

modulare, şi de a transmite acest semnal către un receptor. Emiţătorul este o
diodă emiţătoare de lumină - LED (Light Emitting Diodes) care transformă un
semnal electric în radiaţie luminoasă.
 Canalul de comunicaţie – este constituit din spectrul infraroşu al radiaţiilor

electromagnetice.
 Receptorul – are rolul de extrage cât mai fidel, prin demodulare, informaţiile din
semnalul transmis. Receptorul este o fotodiodă care transformă radiaţia
luminoasă în semnal electric.
 Utilizatorul – preia pachetele de date furnizate de receptor
TIPURI DE CONEXIUNI ÎN INFRAROŞU
Clasificarea conexiunilor în IR se face după următoarele criterii:
1. Din punct de vedere al gradului de direcţionare dintre emiţător şi receptor:
 Directe – când emiţătorul şi receptorul sunt situate pe aceaşi direcţie;
 Indirecte – când emiţătorul şi receptorul nu sunt aliniate, dar au un unghi

mare de cuprindere;
 Mixte – sunt combinate cele două metode de mai sus.
2. Din punct de vedere al căii de vizibilitate optică dintre emiţător şi receptor:
 Line of sight (Linie vizuală) – semnalul este transmis doar dacă între
emiţător şi receptor este o vedere clară, neblocată;
 Scatter (Împrăştiată) – semnalul este deviat de tavan şi de pereţi prin

reflecţia luminii infraroşii;
 Reflective (Reflexivă) – semnalul este transmis unui transceiver(emiţător-

receptor) optic şi este redirecţionat către un receptor;
DIRECT INDIRECT MIXT

T T T
LINIE VIZUALĂ
R R R
ÎMPRĂŞTIATĂ
T R T R T R
Figura 1.2.3 Tipuri de conexiuni în infraroşu
INFRARED DATA ASSOCIATION (IrDA)
Pentru a standardiza comunicaţiile în infraroşu, în anul 1993 este creată asociaţia

Infrared Data Association (IrDA). IrDA defineşte un set de standarde care
specifica felul în care se transmit datele fără fir, prin intermediul radiaţiei infraroşii.
Specificaţiile IrDA se referă atât la dispozitivele hardware implicate în comunicaţiile
de date cât şi la protocoalele folosite.
STIVA DE PROTOCOALE IrDA
O stivă de protocoale IrDA, este un set de protocoale, organizat pe mai multe nivele,
fiecare având un set de sarcini (fig.1.2.4).
Digital
Camera
LAN Dial-Up IrTranP

File Xfer Printing Acces Acces
IrOBEX IrLPT IrLAN IrCoom
TinyTP
LM-IAS IrLMP LM-MUX
IrLAP
IrPHY(nivel fizic)
Asynchronous Synchronous Synchronous

Serial IR (SIR) Serial IR (SIR) Fast IR (FIR)
9,6 – 115,2 Kbps 1,15 Mbps 4 Mbps
Figura 1.2.4 Stiva de protocoale IrDA
Nivelele obligatorii sunt:
 IrPHY (Infrared Physical Layer) – specifică codificarea şi formatul datelor.

o Se bazează pe protocolul HDLC (High-level Data Link Control)
o Raza de acţiune standard: 1 m
o Unghiul de deflexie: ±15º
o Viteza de transmisie: între 2,4 Kbps şi 16 Mbps
 IrLAP (Infrared Link Access Protocol) – reprezintă nivelul legăturilor de date.

o Se bazează pe protocolul HDLC.
o Descoperă dispozitivele din zonă cu care poate comunica
o Stabileşte o conexiune bidirecţională
o Stabileşte comunicaţia între un dispozitiv primar şi un dispozitiv secundar
o Asigură transferul efectiv de date
 IrLMP ( Infrared Link Management Protocol) – gestionează serviciile de

conectare. Acest protocol este format din două părţi:
o LM - IAS (Link Management Information Access Service) – protocol de
interogare pentru determinarea serviciilor disponibile
o LM – MUX (Link Management Multiplexer) - oferă multiple canale logice
Nivelele opţionale sunt:
 Tiny TP (Tiny Transport Protocol) – oferă:

o Transportul mesajelor prin segmentare
o Controlul fluxului de date
 IrOBEX (Infrared Object Exchange Protocol) – gestionează transferul de

obiecte, fişiere sau alte blocuri de date.
 IrCOMM (Infrared Communication Protocol) – este emulator de porturi seriale

şi paralele, permiţând aplicaţiilor existente(bazate pe comunicaţii paralele şi
seriale) să folosească comunicaţia IR fără modificări.
 IrLAN (Infrared Local Area Network) – oferă posibilitatea conectării unui

dispozitiv IR la o reţea locală. Sunt 3 metode de conectare:
o Peer to peer – punct la punct

o Acces Point – punct de acces
o Hosted – gazdă
 IrLPT (Infrared Line Printer) – este un protocol de utilizare a unei imprimante

prevăzute cu dispozitiv IR.
ECHIPAMENTE IrDA
Conform standardului IrLAP (Infrared Link Access Protocol) echimapentele IrDA se

clasifică în două categorii:
 Staţii primare – care solicită şi controlează realizarea unei legăturii

 Staţii secundare – care răspunde la solicitările staţiei primare
Într-o conexiune IrDA poate exista numai o singură staţie primară şi mai multe staţii
secundare. O staţie primară poate adresa o singură staţie secundară dar poate
transmite date tuturor staţiilor secundare din zonă. O staţie secundară poate transmite
date doar unei staţii primare.
Există multe firme care produc circuite pentru transferul de date IrDA. Ca variante
constructive se poate opta pentru:
 Interfaţă IrDA cu microcontroller

 Transceiver IrDA conectat la un circuit UART existent
 Circuit UART cu port IrDA
Schema bloc a unei interfeţe IrDA cu microcontroller din familia MCP 215x este
prezentată în figura 1.2.5.
Host Host MCP 215x Optical

Controller Interface (Protocol Handler) Transceiver
TX TXIR
TX Encode TXD
UART
Protocol
Handler
RX RXIR
RTS
RX Decode RXD
CTS
DSR
DTR
CD UART
RI Control
1 2 3 Light
Host Protocol Optical
Controller Handler Transceiver
Figura 1.2.5 Schema bloc a interfeţei IrDA cu microcontroller MCP 215x

UART (Universal Asynchronous Receiver/Transmiter) – este un circuit
integrat care coordonează întreaga comunicaţie serială şi conţine softul de programare
necesar controlului portului serial. Acest circuit transmite şi recepţionează date printr-un
port serial. Circuitul UART conţine mai mulţi regiştrii cu rol important în realizarea
comunicaţiei.
Comunicaţia serială este definită de standardul RS 232. O legătură de bază RS

232 necesită trei conexiuni:
 conexiune pentru transmisia datelor

 conexiune pentru recepţia datelor
 conexiune pentru controlul fluxului de date
Semnalele interfeţei seriale conform standardului RS 232 sunt:
 Transmit Data – TD (Transmisie date) – pe această linie, datele sunt transmise

serial de către calculator. Pentru transmisie este necesar ca semnalele: RTS,
CTS, DTR, DSR să fie active.
 Receive Data – RD (Recepţie date) – pe această linie, datele sunt recepţionate
de la un echipament extern.
 Data Terminal Ready – DTR (Terminal de date operaţional) – semnalul DTR
este activat când calculatorul este pregătit pentru comunicaţia de date.
 Data Set Ready – DSR (Echipament extern operaţional) – semnalul DSR este
activat când echipamentul extern este pregătit pentru comunicaţia de date.
 Request to Send – RTS (Cerere de emisie) – semnalul RTS este activat când
calculatorul este pregătit pentru transmisia datelor.
 Clear to Send –CTS (Gata de emisie) – semnalul CTS este activat când
echipamentul extern este pregătit pentru recepţia datelor de la calculator.
 Carrier Detect – CT (Detectare purtătoare de semnal) – semnalul CT este
activat când echipamentul extern detectează semnalul purtător al altui
echipament extern din zonă.
 Ring Indicator – RI (Indicator de apel) – semnalul Ri este activat când
echipamentul extern detectează semnal de apel de la alt echipament extern.
 Transmit Clock – TC (Ceas pentru transmisie) – este semnalul de ceas pentru
transmisie furnizat calculatorului de către echipamentul extern în cazul unei
comunicaţii sincrone.
 Receive Clock – RC (Ceas pentru recepţie) - este semnalul de ceas pentru
recepţie furnizat calculatorului de către echipamentul extern în cazul unei
comunicaţii sincrone.
TRANSMITEREA DATELOR ÎN IR
Transferul de date în infraroşu a fost destinat să înlocuiască transferul serial RS

232, în mod half – duplex. Datele sunt comunicate în mod half-duplex, deoarece în
timp ce transmite, receptorul dispozitivului este „orbit” de lumina propriului
transmiţător şi de aceea comunicarea full-duplex nu este optimă.
Rata de transmisie se împarte în 4 categorii:
 Serial Infrared (SIR) – distanţa de comunicare este de maxim 1 m la lumina

zilei, sub un unghi de deflexie de 15º. Viteza de transmisie acoperă vitezele
de transmisie suportate de portul RS 232 (9600 bps; 19,2 Kbps; 38,4 Kbps;
57,6 Kbps; 115,2 Kbps).
 Medium Infrared (MIR) – viteze de transmisie: 57,6 Kbps şi 115,2 Kbps.
 Fast Infrared (FIR) – viteză de transmisie până la 4 Mbps
 Very Fast Infrared (VFI) – viteză de transmisie până la 16 Mbps
Pentru viteze mari de transfer, datele sunt transferate sub formă de pachete sau cadre.
Un cadru poate avea între 5 şi 2050 octeţi (vezi Tabelul 1.2.1)
DENUMIRE DEFINIŢIE LUNGIME

STA Octet de start 8 biţi C0h
ADDR Câmp de adresă 8 biţi
DATA Câmp de control date 8 biţi
DATA Câmp de date 245 octeţi
FCS Câmp detectare şi corectare erori 16 biţi
STO Octet de stop 8 biţi C1h
Tabel 1.2.1 Structura cadrului

Câmpul de date trebuie sa fie multiplu de 8 biţi. Câmpul de date este opţional, deoarece
unele cadre (cadrele de comandă) nu conţin date.
Formatul unui cadru este definit în standardul IrLAP (Infrared Link Access Protocol).
Acest protocol este bazat pe transmisia serială RS 232, în mod sincron sau asincron, cu
protocolul HDLC (High-level Data Link Control). După modelul HDLC, standardul
IrLAP utilizează 3 tipuri de cadre:
 Cadre de iniţializare (Unnumbered Frames) – prin care se stabileşte o

conexiune
 Cadre cu date (Information Frames) - care conţin datele
 Cadre de comandă (Supervisory Frames) – care controlează traficul de date
Pentru transmisiile lente şi transmisiile de viteză se definesc următoarele protocoale:
 Asyncron serial IR la viteze de 9,6 Kbps – 115,2 Kbps

 Syncron serial IR la viteze de 576 Kbps – 1,15 Mbps
 Syncron 4PPM la viteza de 4 Mbps
Conectarea şi transmiterea datelor între două echipamente IrDA se face într-o

succesiune de 3 etape (vezi fig. 1.2.6):
NDM
Normal Disconnect Mode
DM
Discovery Mode
NRM
Normal Response Mode
Figura 1.2.6 Etapele de conectare între două echipamente IrDA
 NDM (Normal Disconnect Mode) – este o stare de aşteptare în care se verifică

posibilitatea unei legături. Înainte de a transmite se urmăreşte activitatea mediul.
Dacă nu este detectată activitate mai mult de 0,5 s se iniţializează conexiunea.
Dispozitivul primar trimite comenzi de identificare către dispozitivele secundare din raza
sa de acţiune.
Dacă un dispozitiv secundar nu este în raza de acţiune a dispozitivului primar sau dacă
este ocupat, dispozitivul respectiv nu răspunde.
Dacă un dispozitiv secundar este în raza de acţiune a dispozitivului primar şi nu este
ocupat, acesta va răspunde la o comandă a dispozitivului primar.
După ce se identifică, dispozitivul secundar ignoră alte comenzile de identificare trimise
de dispozitivul primar.
 DM (Discovery Mode) – este etapa în care două echipamente IrDA s-au

descoperit şi stabilesc parametrii de comunicare.
După ce două dispozitive IrDA s-au identificat, dispozitivul primar trimite către
dispozitivul secundar comenzi cu parametrii săi de conectare şi adresa de conectare.
Dispozitivul secundar răspunde cu parametrii săi de conectare folosind adresa de
conectare specificată de dispozitivul primar.
Dispozitivul primar deschide un canal de interogare a serviciului de acces la informaţii,
iar dispozitivul secundar confirmă deschiderea acestui canal.
Dispozitivul primar trimite capacităţile sale cu privire la accesul la informaţii(rata de
transfer, dimensiunile pachetelor de date, etc.), iar dispozitivul secundar răspunde cu
capacităţile sale de acces la informaţii.
În vederea optimizării performanţelor sistemului, cele două dispozitive vor utiliza
capacităţile comune de acces la informaţii.
Dispozitivul primar deschide un canal pentru transmisii de date iar dispozitivul secundar
confirmă deschiderea acestui canal şi indică faptul că link-ul este acum deschis şi
datele pot fi transmise
 NRM (Normal Response Mode) – reprezintă modul de operare pentru
echipamentele conectate.
După conectare, cele două diapozitive IrDA schimbă între ele date şi informaţii.
După finalizarea comunicării dispozitivul primar închide link-ul de conectare iar
dispozitivul secundar confirmă închiderea link-ului.
După închiderea link-ului de comunicare ambele dispozitive revin la starea NDM.
AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE TEHNOLOGIEI IR
 AVANTAJE:
o dimensiuni mici;
o puteri mici;
o nu generează interferenţe electromagmetice (un avantaj major în zonele
de lucru cu regim special: centrale nucleare, laboratoare de cercetare);
o asigură o securitate intrinsecă a datelor.
 DEZAVANTAJE:
o viteze mici de transfer;
o distanţă mică de transfer;
o unghi mic de transmitere a datelor.
UTILIZAREA TEHNOLOGIEI IR
Tehnologia IR este ideală pentru conectarea laptop-urilor la următoarele tipurilor de

dispozitive:
 Proiector multimedia
 Imprimantă
 Mouse wireless
 Tastatură wireless
 PDA
LIMITĂRILE TEHNOLOGIEI IR
 Semnalele IR sunt afectate de sursele puternice de lumină (în special de
iluminatul fluorescent)
 Semnalele IR sunt sensibile la interferenţele electromagnetice.
 Razele IR nu pot trece prin pereţii încăperilor.
 Distanţele dintre laptop-uri şi dispozitivele IR trebuie să fie de maxim 1 m
când sunt utilizate pentru comunicaţii şi transferuri de date.
Descrierea tehnologiei WAN celulare
WAN (WIDE AREA NETWORK) – sunt reţele extinse de calculatoare, care

acoperă arii geografice mari şi foarte mari şi conectează între ele oraşe, ţări sau
continente.
CARACTERISTICILE REŢELELOR WAN:
 Conectează între ele mai multe reţele locale (LAN), facilitând comunicarea între
persoane şi computere situate la distanţe mari unele faţă de altele.
 Includ liniile de telecomunicaţii publice cu elementele de legătură şi conectare
necesare.
 Utilizează serviciile liniilor telefonice închiriate dedicate acestui scop şi
comunicaţiile prin satelit.
 Vitezele de transmisie variază între 1,2 Kbps şi 16 Mbps, iar pentru liniile
închiriate şi sistemele bazate pe ATM (Asynchronous Transfer Mode) pot
ajunge la 156 Mbps.
TEHNOLOGIA WAN CELULARE

Tehnologia WAN pentru telefoane mobile permite accesarea internetului din orice
locaţie, mai ales în deplasare, prin intermediul unui adaptor WAN (modem sau telefon
celular cu modem inclus) sau a unui card WAN conectat la un dispozitiv mobil.
CARACTERISTICILE REŢELELOR WAN CELULARE:
 Sunt conexiuni wireless de mare viteză ce funcţionează în ambele sensuri.

 Inclund trei tipuri de tehnologii:
o Tehnologii analogice pentru transport de voce;
o Tehnologii digitale pentru transport de date;
o Tehnologii de mare viteză pentru transport simultan de voce, video şi
date.
 Operează în frecvenţe de 800 MHz şi 1900 MHz.
Un WAN celular permite utilizarea telefonului mobil şi a laptop-ului pentru comunicaţii

de tip voce şi date. Pentru a conecta un laptop la o reţea WAN celulară trebuie să
utilizaţi un adaptor WAN. Marile companii de telefonie mobilă: Zapp, Vodafone, Orange,
Cosmote pun la dispoziţia utilizatorilor, pe baza unui abonament lunar, adaptoare WAN
într-o gamă foarte diversificată(vezi tabelul 1.3.1)
Companie telefonie mobilă ADAPTOARE WAN

ZAPP Modemuri: Z020, Z030, Z040, MF 622, MF 626
VODAFONE USB Stick Huawei 169, Modem 3G Smart
ORANGE Modem Huawei E270, USB Stick Huawei E870
COSMOTE Telefoane mobile şi cartele PCMCIA
Tabelul 1.3.1 Adaptoare WAN

MODEMUL Z020
Modemul a fost lansat în Romania în anul 2006 şi utilizează serviciul companiei de

telefonie mobilă ZAPP, bazat pe tehnologia CDMA EVDO şi CDMA 1X, care permite
transferuri de date cu viteze pentru download de până la 2,4 Mbps şi de upload până la
153 Kbps. Componentele modemului Z020 sunt prezentate în figura 1.3.1.
ANTENĂ
INTERIOARĂ
Mufă conectare
Antenă exterioară
Led indicator
STAND-BY
Led indicator TASTĂ

CONECTARE PORNIRE/OPRIRE
Led indicator
SMS
Led indicator
STARE
Mufă alimentare Mini USB Mufă

+5V PORT Hands-free
Figura 1.3.1 MODEL DE MODEM
STAREA LED-urilor ŞI INFORMAŢIILE INDICATE DE ACESTEA
 LED INDICATOR STAND-BY

o ALBASTRU – Modemul se află în modul de conectare EVDO
o INTERMITENT – Căutare reţea în modul de conectare EVDO
o AZURIU – Modemul se află în modul de conectare HYBRID
o INTERMITENT – Căutare reţea în modul de conectare HYBRID
o VERDE - Modemul se află în modul de conectare CDMA 1X
o INTERMITENT – Căutare reţea în modul de conectare CDMA 1X
o STINS – Modemul este oprit
 LED INDICATOR CONECTARE

o ALBASTRU – Conexiune de date în curs
o VERDE – Conexiune de date sau voce în curs
o INTERMITENT – Primire apel voce în curs de conectare
 LED INDICATOR SMS

o GALBEN – Mesaje primite necitite
o INTERMITENT – Mesaje noi primite
 LED INDICATOR STARE

o ALBASTRU – Este folosită doar bateria ca sursă de alimentare
o INTERMITENT – Avertizare nivel scăzut al bateriei
o ROŞU – Este folosit numai alimentatorul extern
o VIOLET – Sunt folosite atât alimentatorul extern cât şi bateria
o INTERMITENT – Încărcare în curs
Sunt 3 modalităţi de alimentare cu tensiune a modemului:
 De la un alimentator extern care se conectează la mufa de

alimentare a modemului
 De la bateria proprie (care se ataşează opţional)
 De la laptop sau PC prin intermediul portului USB prin care
modemul se conectează la laptop sau PC
În zonele cu semnal slab, pentru modul de conectare EVDO, trebuie utilizată bateria
modemului sau dacă este posibil alimentatorul extern.
INSTALAREA DRIVERELOR MODEMULUI Z020
1. Descarcărcaţi fişierul Z020_Driver.zip.

2. Dezarhivaţi fişierul Z020_Driver.zip.
3. Conectaţi modemul la un port USB al PC-ului folosind cablul USB din dotare.
4. După conectarea modem-ului se deschide ferestra din figura 1.3.2 unde trebuie
să bifaţi Install from a list or specific location apoi activaţi butonul NEXT
Figura 1.3.2
5. După deschiderea ferestrei din figura 1.3.3 activaţi butonului Browse şi

selectaţi dosarul Win2K din locaţia unde a fost dezarhivat fişierul
Z020_Driver.zip . Activaţi butonul Next.
Figura 1.3.3
5. Dupa deschiderea ferestrei din figura 1.3.4, se deschide ferestra din figura
1.3.5 unde trebuie activat butonul Continue Anyway
Figura 1.3.4
Figura 1.3.5
6. După finalizarea instalării se deschide ferestra din figura 1.3.6, unde trebuie să
activaţi butonul Finish , iar instalarea modemului se finalizează.
Figura 1.3.6
7. După scurt timp, se deschide fereastra din figura 1.3.4, moment în care porneşte
instalarea portului USB pentru modem. Parcurgeţi din nou etapele de la punctele
4 – 6, iar în final se deschide fereastra din figura 1.3.7, unde trebuie să activaţi
butonul Finish, iar instalarea portului USB pentru modem se finalizează.
Figura 1.3.7
După finalizarea procedurii de instalare a driverelor verificaţi dacă acestea au fost

instalate deschizând ferestra Device Manager astfel:
Click cu butonul dreapt al mouse-ului pe My Computer → Selectaţi Properties din

lista care se deschide → În fereastra care se deschide activaţi butonul Hardware →
Activaţi butonul Device Manager şi se deschide fereastra din figura 1.3.8, în care
trebuie să apară elementele care sunt subliniate în figură.
Figura 1.3.8
CREAREA UNEI CONEXIUNI DIAL-UP
1. Click cu butonul drept al mouse-ului pe iconul My Network Place

2. Din lista care se deschide selectaţi Properties
3. În fereastra care se deschide activaţi comanda Create a new connection
4. În fereastra care se deschide activaţi butonul Next
5. În fereasta New connection Wizard din figura 1.3.9 bifaţi opţiunea Connect to
the network at my workplace apoi activaţi butonul Next
Figura 1.3.9
6. După deschiderea ferestrei din figura 1.3.10, bifaţi Dial-up connection apoi
activaţi butonul Next
Figura 1.3.10
7. După deschiderea ferestrei din figura 1.3.11 bifaţi (dacă nu este bifată) opţiunea
Modem – Any DATA CDMA USB Modem apoi activaţi butonul Next
Figura 1.3.11
8. După deschiderea ferestrei din figura 1.3.12, în caseta Company Name
introduceţi un nume pentru conexiune apoi activaţi butonul Next
Figura 1.3.12
9. După deschiderea ferestrei din figura 1.3.13, în caseta Phone number

introduceţi codul #777 apoi activaţi butonul Next
Figura 1.3.13
10. În fereastra care se deschide activaţi butonul Finish pentru a finaliza crearea
legăturii. După deschiderea automată a ferestrei din figura 1.3.14 , în caseta
User name introduceţi un nume apoi activaţi butonul Dial.
Figura 1.3.14
11. Se iniţializează conexiunea şi se va deschide fereastra din figura 1.3.15, unde

trebuie să bifaţi Do not request the failed protocol next time apoi activaţi
butonul Accept
Figura 1.3.15
INSTALAREA PROGRAMULUI ZAPP INTERNET EXPRESS

Instalarea acestei aplicaţii se face în cazul în care nu se doreşte crearea conexiunii
Dial-up prezentată anterior, situaţie în care conectarea modemului la internet se face
prin intermediul aplicaţiei Zapp Internet Express. Astfel se poate opta între cele două
metode. Pentru instalarea programului Zapp Internet Express se parcurg următoarele
etape:
1. Descarcărcaţi fişierul Z020_cd.zip.

2. Dezarhivaţi fişierul, apoi executaţi fişierul setup.exe din dosarul în care a fost
dezarhivat fişierul Z020_cd.zip
3. După deschiderea ferestrei din figura 1.3.16, selectaţi limba Română apoi
activaţi butonul OK
Figura 1.3.16
4. În fereastra care se deschide activaţi butonul Inainte

5. În fereastra care se deschide activaţi butonul De acord
6. În fereastra care se deschde activaţi butonul Instalare
7. În fereastra care de deschide activaţi butonul Terminare
8. După finalizarea instalării se deschide fereastra din figura 1.3.17. Pentru
conectarea la internet activaţi butonul e
Figura 1.3.17 Figura 1.3.18
9. După stabilirea conexiunii se deschide fereastra din figura 1.3.18

10. Pentru deconectarea de la internet activaţi butonul
DESCRIEREA FERESTRELOR APLICAŢIEI ZAPP INTERNET EXPRESS
FEREASTRA PRINCIPALĂ
Ecran afişare informaţii
Meniu iniţiere
apeluri vocale
Control volum
Conectare/Deconectare
INTERNET
Meniu SMS
Meniu Setări Fereastră comenzi SMS
Figura 1.3.19 Interfaţa aplicaţiei Zapp Internet Express
Descrierea pictogramelor
Indicator intensitate semnal
Lipsă semnal
Conectare în modul EVDO
Conectare în modul 1X + EVDO
Conectare în modul 1X
Mod Rx Diversity
Modemul este conectat

Modemul este conectat prin cablu USB
Conexiune la internet activă
MENIUL SETĂRI
Ferestrele meniului Setări sun prezentate în figura 1.3.20
Figura 1.3.20 Ferestrele meniului SETĂRI

Din fereastra din stânga se setează numărul portului şi viteza portului
Din fereastra din dreapta se setează tipul conexiunii:
 În modul EVDO viteza de download este până la 2,4 Mbps

 În modul 1X viteza de download este până la 153,6 Kbps
< NOTĂ> Modemul suportă modul EVDO dacă în zonă există acoperire pentru acest
mod. Dacă există acoperire şi modemul nu se poate conecta în modul EVDO trebuie să
conectaţi la modem alimentatorul sau bateria acestuia.
MENIUL SMS
Ferestrele meniului SMS sunt prezentate în figura 1.3.21

Figura 1.3.21 Ferestrele meniului SMS
Descrierea tehnologiei WI-FI
WI-FI (WIRELESS FIDELITY) – este o tehnologie avansată de conectare într-o

reţea WLAN, care utilizează undele radio şi se bazează pe standardele de comunicaţie
din familia IEEE 802.11.
IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers)- Institutul Inginerilor

Electrotehnişti şi Electronişti este cea mai mare organizaţie de tehnicieni
profesionişti din lume, care sprijină evoluţia tehnologiilor bazate pe electricitate.
802.11 este un standard de comunicaţie în reţelele locale, elaborat de IEEE în anul

1990 care în decursul timpului a fost îmbunătăţit şi a apărut în mai multe versiuni:
 802.11 – a apărut în 1997 (aceast standard astăzi nu mai este utilizat).

 802.11 a – a apărut în anul 1999 ( nu este compatibil cu celelalte standarde
802.11 x, deoarece foloseşte altă bandă de frecvenţă).
 802.11 b – a apărut în anul 1999.
 802.11 g – a apărut în anul 2003 (este cel mai utilizat standard la ora actuală).
 802.11 n – a apărut în anul 2006, este în fază de proiect şi urmează să fie
definitivat în anul 2010.
IEEE 802.11
Standardele din familia IEEE 802.11 descriu protocoalele de comunicaţie aflate la

nivelul fizic (PHY) şi la nivelul legăturii de date (MAC) ale unei reţelele locale
wireless. Stiva de protocoale IEEE 802.11 este prezentată în figura 1.4.1.
Implementările IEEE 802.11 trebuie să primească pachetele de date de la protocoalele
de la nivelul reţea şi să se ocupe cu transmiterea lor evitând eventualele “coliziuni” cu
alte staţii din zonă care emit. IEEE 802.11 este compatibil cu Ethernet-ul care este
standardizat de IEEE în seria de standarde 802.3.
LLC (802.2) NIVEL

LEGĂTURI
DCF CSMA/CA MAC PCF MAC DE DATE
MAC
PLCP
NIVEL
PMD FIZIC
PHY
Infraroşu FHSS DSSS OFDM HR-DSSS 802.11 n
() (802.11 b) MIMO
Figura 1.4.1 Stiva protocoalelor IEEE 802.11
WI-FI - NIVELUL FIZIC reprezintă mediile de transmisie wireless a pachetelor de date

şi include tehnologiile ce controlează transmisia datelor. Nivelul fizic este format din
două subnivele:
 PMD (Physical medium dependent) – Subnivelul dependent de mediul fizic

– este echipat cu interfaţă de transmitere şi recepţie a pachetelor de date în
mediul wireless
 PLCP (Physical layer convergence protocol) – Subnivelul protocolului de
convergenţă a nivelului fizic – este o interfaţă către subnivelul MAC (Media
Acces Control). Subnivelul MAC se ocupă de modul cum primesc acces la date
calculatoarele din reţea, reprezintă conectivitatea fizică. Subnivelul PLCP
îndeplineşte funcţia de adaptare a capabilităţilor subnivelului PMD la serviciul
care trebuie să-l ofere nivelul fizic. PLCP defineşte o metodă de includere a
unităţilor de date ale protocolului MAC într-un format de cadru adecvat pentru
transmiterea şi recepţia datelor de utilizator şi a informaţiei de administrare, între
două sau mai multe staţii, utilizând subnivelul PMD.
Structura cadrelor PLCP este dependentă de tipul transmisiei, care poate fi:
 INFRAROŞU – pachetele de date sunt transmise prin intermediul radiaţiilor

electromagnetice din spectrul de lumină infraroşu (vezi fişa suport 1.3).
 FHSS (Frequency-Hopping spread spectrum) – Spectru împrăştiat cu
salturi de frecvenţă – pachetele de date sunt transmise prin intermediul undelor
radio în banda de 2,4 GHz ISM (vezi fişa support 1.2). Sunt utilizate 79 canale de
frecvenţă, fiecare de 1 MHz. Pentru alocarea eficientă a frecvenţelor acestea se
schimbă periodic (se sare de la o frecvenţă la alta in mod aleator) în urma unor
numere pseudoaleatoare generate de staţiile care comunică.
 DSSS (Direct Sequence Spread Spectrum) – Spectru împrăştiat cu
frecvenţă directă – pachetele de date sunt transmise prin intermediul radio în
banda de 2,4 GHz ISM. Sunt utilizate 14 canale de frecvenţă, fiecare de 5 MHz.
 OFDM (Orthogonal Frequency Division Multiplexing) – Multiplexare cu
divizare în frecvenţe ortogonale – pachetele de date sunt transmise prin
intermediul undelor radio, simultan, în paralel, pe mai multe frecvenţe. Sunt
utilizate 52 de canale din care 48 de date şi 4 de sincronizare. Pentru a înţelege
sensul termenului de frecvenţă ortogonală, se poate face o analogie între
transmiterea unui pachet de date şi un jet de apă care curge print-un robinet(în
cazul tehnologiei FDM) sau printr-un duş (în cazul tehnologiei OFDM). Această
tehnologie este folosită în banda de 5 GHz pentru 802.11 a şi de 2,4 GHz pentru
802.11 g. Fiecare canal are 300 KHz, iar fiecare utillizator are disponibil 20 MHz.
Teoretic viteza de transmisie poate ajunge la 54 Mbps.
 HR – DSSS (High Rate - Direct Sequence Spread Spectrum) – Spectru

împrăştiat cu frecvenţă directă şi rată ridicată – este asemănătoare cu
tehnologia DSSS, dar cu o rată mai ridicată de transmitere a pachetelor în bandă
mai îngustă. Viteza de transmisie ajunge până la 11 Mbps.
 802.11 g – este un standard publicat în 2003 de IEEE, care combină banda
îngustă a tehnologiei HR-DSSS cu tehnica de modulaţie OFDM
 802.11 n – este un standard adoptat în 2006, care urmează a fi definitivat în
2010. Acesta utilizează tehnologia MIMO (Multiple Input Multiple Output), care
împarte un şir de date în mai multe şiruri şi le transmite simultan, cu viteză mare
şi la distanţă mare, folosind mai multe antene. Două şiruri permit o viteză
teoretică de maxim 248 Mbps.
WI-FI - NIVELUL LEGĂTURII DE DATE – reprezintă tehnicile de acces ale staţiilor la

mediul de transmisie wireless în standardul 802.11
 DCF (Distributed Control Function) – Funcţie de Coordonare Distribuită –

este tehnica prin care fiecare staţie controlează propriul acces la mediu,
constituind o reţea wireless ad-hoc (vezi figura 1.4.2).
Realizarea controlului accesului la mediu se face prin tehnica CSMA/CA (Carrier

Sense Multiple Access/Collision Avoidance) – Acces aleator cu evitarea
coliziunilor. Este o tehnică de control al accesului la mediu, care se utilizează în
reţelele wireless pentru a evita coliziunile. În eter coliziunile sunt foarte greu de
detectat, de aceea pentru transmiterea datelor IEEE a recurs la această strategie de
control al accesului la mediu.
Staţia care transmite cadre MAC ascultă mediul de transmisie. Dacă mediul este
ocupat, staţia amână încercarea de a transmite până ce mediul devine liber. Dacă
mediul este liber staţia poate transmite . În primul moment al transmisiei staţia trimite
un cadru RTS (Request To Send) şi aşteaptă un răspuns la această cerere. Dacă
destinatarul este liber, răspunde cu un CTS (Clear To Send). După primirea CTS
staţia transmiţătoare trimite cadrul de date. După transmiterea cadrului se aşteaptă
o confirmarea pozitivă pentru a semnala recepţia corectă a cadrului. Dacă nu se
semnalează confirmarea pozitivă, cadrul este retransmis. După o transmisie reuşită
staţia trebuie să aleagă un interval de revenire aleatoriu şi să decrementeze
controlul intervalului de revenire în timp ce mediul este liber.
Figura 1.4.2 Reţea IBBS (Independent Basic Service Sets)

 PCF (Point Coordination Function) – Funcţie de Coordonare Punctuală –
necesită o staţie specializată numită punct de acces (AP) care gestionează
accesul la mediu (vezi figura 1.4.3). AP este punctul central al comunicaţiei
pentru toate celelalte staţii. Staţiile nu pot comunica direct între ele, acestea vor
comunica doar când li se permite de către AP. Periodic, staţia de bază (AP)
emite un cadru care conţine setări privind conexiunea fizică şi care cere staţiilor
ce doresc să se conecteze să anunţe acest lucru.
Access
Point
Figura 1.4.3 Infrastructura BSS (Basic Service Sets)

 ESS (Extended Service Sets) – cele două funcţii prezentate mai sus (PCF şi
DCF), sunt utilizate simultan în aceeaşi reţea. ESS este un set de două sau mai
multe structuri BSS care lucrează împreună pentru a forma o singură reţea (vezi
figura 1.4.4). Structurile BSS pot fi conectate cu ajutorul unei legături uplink.
Interfaţa uplink conectează structurile BSS la un sistem de distribuţie, notat cu
DS. Legătura uplink către DS poate fi wired sau wireless.
Access Point 1
Sistem de
distribuţie
DS
Access Point 2
Figura 1.4.4 Infrastructură ESS

 LLC (Logical Link Control) – Nivelul logic al legăturii – este subnivelul care
se ocupă cu controlul fluxului de date. IEEE a standardizat LLC sub numele de
802.2 cu mult inainte de elaborarea standardului 802.11. Standardul IEEE 802.2
este utilizat în reţelele Ethernet. Folosirea de către IEEE 802.11 a subnivelului
LLC are drept scop realizarea unei tehnologii wireless compatibilă cu tehnologia
Ethernet.
SECURITATE WI-FI
Spre deosebire de reţelele cablate, reţelele wireless sunt mai expuse din punct de
vedere al vulnerabilutăţii la interceptări neautorizate. La nivel fizic securitatea este greu
de asigurat deoarece la acest nivel o reţea wireless este foarte uşor de accesat. Pentru
a obţine un nivel de securitate acceptabil, într-o reţea wireless, datele trebuie criptate şi
este obligatoriu controlul accesului la nivelurile superioare ale reţelei. Barierele de
securitate (securitatea de bază) care au fost prevăzute iniţial în protocoalele reţelelor
Wi-Fi, asigură un nivel scăzut al securităţii acestor reţele.
1. Securitate de bază constă în controlarea accesului la reţea prin utilizarea unor

tehnici simple, suficiente pentru a îndepărta unele intruziuni ocazionale. Tehnicile
simple de control al accesului la o reţea wireless sunt:
 Filtrarea adreselor MAC (Media Acces Control). Adresa MAC, este un număr
întreg pe 6 octeţi (48 biţi), care reprezintă adresa fizică (unică pentru fiecare
dispozitiv de acces la o reţea) prin intermediul căreia orice dispozitiv de acces la
o reţea se poate identifica. Prin filtrarea adreselor MAC, un punct de acces în
reţea este configurat cu adresele MAC ale clienţilor cărora le este permis accesul
în reţea. Această tehnică este ineficientă deoarece un intrus poate afla şi falsifica
adresa MAC a unei staţii, apoi se poate conecta în reţea sub identitatea staţiei
respective.
 Stoparea transmiterii publice a SSID-ului unui punct de acces. SSID-ul
(Service Set Identifier) – este un cod care defineşte apartenenţa la un anumit
punct de acces wireless. Toate dispozitivele wireless care vor să comunice într-o
reţea trebuie să aibă SSID-ul propriu, setat la aceeaşi valoare cu valoarea SSID-
ului punctului de acces pentru a se realiza conectivitatea. În mod normal un
punct de acces îşi transmite SSID-ul la fiecare câteva secunde. Oprirea
transmiterii acestui semnal ascunde prezenţa reţelei faţă de un atacator
superficial, dar permite staţiilor care cunosc SSID-ul punctului de acces să se
conecteze la reţea. Deoarece SSID-ul este inclus în beacon-ul oricărei secvenţe
wireless, orice hacker dotat cu echipament de monitorizare poate să-i descopere
valoarea şi să se conecteze la reţea. Beacon-ul este un mic pachet de date
transmis continuu de un punct de acces pentru a asigura managementul reţelei.
 Utilizarea algoritmului WEP (Wired Equivalent Privacy). WEP ameliorează
transmiterea continuă a SSID-ului prin criptarea traficului dintre clienţii wireless şi
punctul de acces.
 WEP foloseşte un cifru secvenţial RC4 pentru confidenţialitate şi un CRC32
pentru integritate în două variante:
 64 bit WEP- foloseşte o cheie de 40 biţi care este concatenată cu un
vector de iniţializare de 24 biţi pentru a forma cheia RC4.
 128 bit WEP- foloseşte o cheie de 104 biţi care este concatenată cu un
vector de iniţializare de 24 biţi, care este introdusă de utilizator ca un şir
hexazecimal format din 26 caractere.
Această tehnică de criptare (vezi fig.1.4.5) a fost folosită din anul 1997 până în
anul 2001 când a fost spartă şi nu a mai fost considerată sigură. În iunie 2004,
IEEE a adoptat standardul 802.11i care îmbunătăţeşte securitatea reţelelor
wireless.
ST trimite o cerere de autentificare către AP
AP trimite un text de verificare către ST

ACCES
CLIENT
POINT
(ST) 3 (AP)
ST criptează textul cu o cheie partajată
şi îl trimite înapoi către AP
AP decriptează textul şi îl compară cu cel original

Dacă textele corespund, AP autentifică ST
ST se conectează la reţea
Figura 1.4.5 Paşii autentificării WEP
În figura 1.4.5 este prezentată autentificarea prin cheie partajată. Un alt tip de
autentificare pentru standardul IEEE 802.11 este autentificarea deschisă.
Autentificarea deschisă se realizează astfel:
 Clientul trimite o cerere de autentificare care conţine ID-ul staţiei (de obicei
adresa MAC a plăcii de reţea)
 Punctul de acces verifică ID-ul staţiei şi trimite un răspuns de autentificare care

conţine mesajul de succes sau de eşec.
2. Îmbunătăţiri ale securităţii reţelelor wireless.
Wi-Fi Alliance produce în anul 2003 specificaţia WPA (Wi-Fi Protected Access), care
este o soluţie intermediară la criptare WEP.
IEEE a preluat specificaţia WPA şi a elaborat în anul 2004 standardul 802.11i, standard
care stabileşte o tehnică de criptare cunoscută sub numele de WPA 2.
 Algoritmul WPA – suportă atât autentificare cât şi criptare.
Pentru autentificare sunt utilizate două metode:
o Autentificare EAP cu standardul 802.1x:
EAP (Extensible Authorization Protocol) este un cadru de autentificare , o

metodă standard pentru autentificarea la o reţea.
802.1x este un standard de control al accesului la reţea bazat pe porturi, care

asigură per utilizator şi per sesiune o autentificare mutuală puternică. Pe baza
EAP, 802.1x permite punctului de acces (AP) şi clienţilor din reţea să
folosească în comun şi să schimbe chei de autentificare WEP în mod
automat şi continuu. Punctul de acces (AP) acţionează ca un proxy server,
efectuând cea mai mare parte a calculelor necesare criptării.
Dacă un utilizator este autentificat prin 802.1x pentru accesul la reţea, un port
virtul este deschis pe punctul de acces (AP) pentru a permite comunicarea.
Dacă nu este autorizat cu succes, portul virtual nu este pus la dispoziţie şi
comunicarea este blocată. Această metodă de autentificare este mai sigură
decât folosirea metodei de autentificare prin utilizarea cheilor pre-partajate.
o Autentificarea prin utilizarea cheilor pre-partajate:

Prin această metodă, aceeaşi cheie este aplicată atât la cliet cât şi la punctul
de acces (AP). WPA foloseşte o metodă care crează o cheie unică pentru
fiecare client.
Pentru criptare, s-a păstrat algoritmul de criptare simetrică RC4, dar s-a
introdus o tehnică de schimbare a cheii de criptare pe parcursul sesiunii de
lucru – TKIP (Temporary Key Integrity Protocol) şi s-a înlocuit algoritmul
de integrare CRC32, utilizat de WPE, cu un nou algoritm numit Michael, care
este un algoritm de căutare în şiruri de caractere. Acest algoritm foloseşte
funcţiile hash pentru a găsi un subşir al şirului de căutat. Funcţiile hash,
numite şi funcţii de dispersie sau funcţii de rezumat, sunt funcţii definite
pe o mulţime cu multe elemente (poate fi o mulţime infinită) cu valori într-o
mulţime cu un număr mai mic de elemente( un număr finit de elemente). Una
din cerinţele fundamentale pentru o astfel de funcţie este ca, modificând un
singur bit la intrare, să producă o avalanşă de modificări în biţii de la ieşire.
Funcţiile hash sunt utilizate în criptografie, drept componente în schemele de
semnătură digitală, formând o clasă de algoritmi criptografici SHA (Secure
Hash Algoritm).
 Algoritmul WPA 2 – a fost elaborat în anul 2004 de catre IEEE pe baza

specificaţiilor algoritmului WPA. În WPA 2 algoritmul de criptare RC4 este înlocuit
cu algoritmul AES (Advanced Encryption Standard) care este un algoritm
standardizat, pentru criptarea simetrică, pe blocuri.
Algoritmul de integrare Michael este înlocuit cu mecanismul de criptare CCMP

(Counter Mode with Cipher-Block Chaining Message Authentication Code
Protocol) care este bazat pe cifrul AES. WPA2 conţine îmbunătăţiri care facilitează
roamingul rapid pentru clienţii wireless aflaţi în mişcare. Acest algoritm permite o
preautentificare la punctul de acces spre care se deplasează clientul, menţinând în
acelaşi timp legătura cu punctul de acces de la care pleacă.
Premisele autentificării WPA 2:
o Punctul de acces AP trebuie să se autentifice clientului ST

o Trebuie generate chei de criptare
o EAP oferă o cheie de criptare permanentă PMK (Pairwise Master Key)
o Cu un hash criptografic SHA (Secure Hash Algoritm) aplicat pe
concatenarea: PMK; APnonce; STnonce; AP_MAC; ST_MAC, este
generată cheia PTK (Pairwise Transient Key)
* nonce (number used once) – un număr aleator folosit o singură dată

într-un protocol de autentificare
Paşii autentificării WPA 2 (vezi figura 1.4.6):
1. Punctul de acces AP trimite către clientul ST un APnonce;

2. Clientul ST generează cheia PTK;
3. Clientul ST trimite punctului de acces AP un STnonce împreună cu un
cod de intergritate a mesajului (MIC) ce include autentificarea;
4. Punctul de acces AP generează cheia GTK;
5. Punctul de acces AP trimite clientului ST cheia GTK utilizată pentru
decriptarea traficului multicast sau broadcast şi un alt MIC;
6. Clientul CT trimite înapoi către AP un mesaj de confirmare ACK.
APnonce 1
CLIENT 2
ACCES
(ST) 3 STnonce + MIC
Generare POINT
PTK (AP)
4
GTK + MIC 5 Generare
GTK
6 ACK
Figura 1.4.6 Paşii autentificării WPA 2

Rezumatul măsurilor de securitate Wi-Fi este prezentat în figura 1.4.7
AUTENTIFICARE CRIPTARE FILTRARE

TRAFIC
FILTRARE STOPARE MODIFICĂ

adrese MAC transmitere SSID valori implicite
SSID
Figura 1.4.7 Măsuri de securitate Wi-Fi
COMPARAŢIE ÎNTRE STANDARDELE 802.11
802.11 a 802.11 b 802.11 g 802.11 n

Banda [GHz] 5 2,4 2,4 2,4
5
Modulaţie OFDM DSSS DSSS MIMO
OFDM OFDM
Viteza [Mbps] 54 11 11 248
54 (2 şiruri)
Distanţa [m] max 35 35 35 70
Anul 1999 1999 2003 2006
eliberării
TABEL 1.4.1 Standarde 802.11
ECHIPAMENTE Wi-Fi
 ACCESS POINT (figura 1.4.8) – este un transceiver care transmite şi

recepţionează date prin intermediul undelor radio. Acesta permite conectarea
dispozitivelor mobile între ele într-o reţea wireless sau poate servii ca punct de
interconexiune dintre o reţea wireless şi o reţea LAN. Este prevăzut cu unul sau
mai multe conectoare pentru antenă şi un port LAN.
Figura 1.4.8 Access Point
 ROUTER WIRELESS (figura 1.4.9) – este un dispozitiv de reţea care realizează

funcţia unui router wireless care include şi funcţiile unui access point. Este
prevăzut cu un port WAN, 4 porturi LAN şi 2 antene wireless.
Figura 1.4.9 Router wireless
 ANTENE WIRELESS (figura 1.4.10) – sunt dispozitive utilizate pentru

acoperirea unei anumite zone cu un semnal radio mai puternic. Sunt mai multe
tipuri de antene wireless dar cele mai utilizate sunt:
o Antene omnidirecţionale – emit undele radio în toate direcţiile (sferă) şi
pot acoperii o suprafaţă cu o rază de 4 – 5 Km. Avantajul acestei antene
constă în faptul ca antena clientului nu trebuie precis orientată, acesta
trebuie doar să se afle în aria de acoperire a antenei staţiei care emite.
Dezavantajul acestei antene este securitatea scăzută datorită riscului
ridicat de interceptare a undelor radio.
o Antene sectoriale – sunt antene omnidirecţionale cu suprafaţă de
acoperire mare
o Antene direcţionale – emit şi concentrează undele radio pe o anumită
direcţie în funcţie de orientarea antenei. Cu cât unghiul de emisie este mai
mic, cu atât distanţa de emisie este mai mare. Avantajul acestei antene
este riscul scăzut de interceptare a undelor radio. Dezavantajul acestei
antene este că antena clientului trebuie foarte precis acordată şi orientată.
Antenă omnidirecţională Antenă sectorială Antenă direcţională
Figura 1.4.10 Antene wireless
 Splitter (figura 1.4.11 a) – este un conector utilizat pentru conectarea la un

access point a doua antene
 Pig tail (figura 1.4.11 b) – este un cablu care conectează două echipamente
wireless şi care are conectori diferiţi la ambele capete. Se poate utiliza pentru
conectarea unei placi wireless la o antenă.
 Surge protector (figura 1.4.11 c) – este un dispozitiv care protejează AP când
un fulger loveşte antena. Acest dispozitiv trebuie conectat la pământ.
a b c
Figura 1.4.11 Accesorii wireless

Descrierea tehnologiei satelit
SATELIŢII ARTIFICIALI – sunt nave robotizate create de om, care sunt lansate în
spaţiu şi orbitează în jurul pamântului sau a altor corpuri cereşti.
În funcţie de parametrii lor orbitali sateliţii artificiali se împart în 3 categorii:
 Sateliţi GEO (Geostationary Earth Orbit) – au orbita în plan ecuatorial, situaţi la

36000 Km de suprafaţa Pământului şi se rotesc sincron cu acesta.
 Sateliţi MEO (Medium Earth Orbit) – au orbită medie, situaţi la 1500-36000 Km
de suprafaţa Pământului.
 Sateliţi LEO (Low Earth Orbit) – au orbită joasă, situaţi la 500-1500 Km de
suprafaţa Pământului.
În funcţie de domeniul de utilizare sateliţii artificiali pot fi:
 Sateliţi de telecomunicaţii – utilizaţi pentru transportul undelor radio, tv şi a

semnalelor telefonice pe distanţe foarte mari.
 Sateliţi de navigare – utilazaţi pentru localizarea navelor şi a mijloacelor de
transport echipate cu GPS (Global Positioning System).
 Sateliţi meteorologici – utilizaţi pentru colectarea datelor privind prognoza
meteo pe termen lung.
 Sateliţi militari – utilizaţi pentru transmiterea datelor codificate între locaţiile
militare.
 Sateliţi ştiinţifici – utilizaţi pentru studierea Pământului şi a altor corpuri cereşti.
SATELIŢII DE TELECOMUNICAŢII – ComSat (Communication Satellite) –fac

posibilă realizarea unor canale de telecomunicaţii. Sunt întrebuinţaţi aproape în
toate domeniile comunicaţiilor: telefonie, televiziune, radio, internet, transmisii de
date, videoconferinţe, etc. Sateliţii de telecomunicaţii sunt de două tipuri:
 Activi – echipaţi cu aparatură de recepţie-emisie, efectuând anumite

modificări asupra semnalului primit
 Pasivi – retransmit semnalele primite în urma reflexiei acestora de
suprafaţa lor.
Avantajele majore ale sateliţilor de telecomunicaţii sunt:
 Acoperire foarte mare, chiar globală, a serviciilor.

 Comunicaţii mobile către vase, avioane.
 Lipsa obstacolelor în calea undelor transmise sau recepţionate.
Componentele de bază ale sateliţilor de telecomunicaţii (vezi fig.1.5.1)
 ANTENA PARABOLICĂ – este un reflector metalic de forma unei porţiuni

dintr-un paraboloid de rotaţie. Fascicolul undelor electromagnetice recepţionat
de parabolă este reflectat şi concentrat în focarul parabolei, de unde este
preluat şi prelucrat de un convertor (în cazul recepţiei semnalului). Parabola
transformă undele sferice emise de convertorul din focar, în unde plane,
realizând o caracteristică de radiaţie cu o pronunţată directivitate de-a lungul
axei paraboloidului (în cazul transmisiei semnalului). Un satelit de
telecomunicaţii este prevăzut cu mai multe antene:
1. Antenă parabolică de transmisie

2. Antenă parabolică de recepţie
3. Antene parabolice reflectoare
4. Antenă omnidirecţională
5. Antenă de orientare
 Panouri solare (6) – captează energia solară şi o transformă în energie

electrică
 Sistem de comandă telemetrică a antenelor (7)
 Programatoare BFM (Beam Forming Networks) (8)
 Acumulatori – asigură alimentarea cu energie când satelitul nu poate capta
energie solară.
1
6
5 6
Figura 1.5.1 Componentele de bază ale unui satelit de telecomunicaţii
INTERNET PRIN SATELIT – este un serviciu utilizat în locaţiile terestre în care accesul
la internet nu este disponibil şi în locaţiile care sunt în mişcare în mod frecvent. Pentru
accesarea internetului se utilizează sateliţi de telecomunicaţii. Pachetele de date circulă
pe două căi:
 Uplink – datele sunt transmise dinspre Pământ spre satelit

 Downlink – datele sunt transmise de la satelit spre Pământ
Există 3 tipuri de acces la internet prin satelit:
 Acces one – way – foarte puţin interactiv, deoarece nu permite răspuns din
partea utilizatorului.
 Acces one – way cu răspuns terestru – o combinaţie între serviciile internet via
satelit şi serviciile internet via cablu. Servciul internet via cablu este utilizat pentru
transmiterea datelor spre satelit (uplink) prin intermediul unei linii telefonice
închiriare sau dial-up. Serviciul internet via satelit este utilizat pentru
recepţioanarea datelor transmise de satelit (downlink)
 Acces two – way – acces interactiv la internet direct prin satelit. Utilizează căi de
date cu 2 direcţii. Un canal este utilizat pentru transmiterea datelor spre satelit
(uplink) iar celălalt canal este utilizat pentru recepţionarea datelor transmise de
satelit (downlink).
Serviciul one – way – este utilizat de persoane particulare, şcoli, diverse instituţii şi
firme care deţin o legătură la internet dar care nu eate suficient de rapidă pentru
nevoile lor. Legătură la internet este utilizată pentru uplink prin care se transmite
internetului ce se doreşte, iar prin instalaţia de satelit se realizează downlink-ul prin
care internetul răspunde cu o viteză de 15-30 ori mai mare decât în cazul unei
legături dial-up.
Echipamentele necesare pentru implementarea acestui serviciu sunt:
 ANTENĂ DE SATELIT +LNB (figura 1.5.2)
Figura 1.5.2 Antenă de satelit + LNB

o Antenă de satelit – este o antenă parabolică care recepţionează

pachetele de date transmise de satelit
o LNB (Low Noise Block) (vezi fig.1.5.3) – este un convertor, plasat în
focarul antenei parabolice, care are rolul de a amplifica semnalul primit
de la satelit si a converti frecventa semnalului din banda 10,7 – 12,8
GHz în banda 950 – 2150 MHz.
a) LNB b) Schemă bloc LNB
Figura 1.5.3 Convertor LNB
 DBV(Digital Video Broadcasting) (vezi fig. 1.5.3) – este un dispozitiv care

conţine un receiver digital şi un modem satelit, care recepţionează serviciile
de date digitale transmise prin satelit. Placa se conectează la convertorul
LNB din focarul antenei parabolice prin intermediul unui cablu coaxial.
Figura 1.5.3 Placă DVB
 Serverul de satelit – asigură navigarea pe internet şi download-ul prin

intermediul satelitului. Serverul este conectat printr-o reţea VPN (Virtual
Private Network) împreună cu serverul reţelei locale la internet. Conţine şi
placa DBV.
Implementarea serviciului one – way (vezi fig. 1.5.4)
Server Reţea
reţea calculatoare
INTERNET
Server
satelit
Solicitare
HTTP
Răspuns
HTTP
Figura 1.5.4 Reţea cu serviciul ONE WAY
Când un calculator din reţea solicită informaţii, această solicitare este transmisă
serverului satelit. Serverul satelit retransmite solicitarea serverului de reţea şi prin
intermediul unei linii telefonice închiriate sau dial-up către internet.
Informaţiile solicitate sunt trimise prin intermediul antenei de satelit către serverul satelit
care îl trimite mai departe solicitantului.
Prin intermediul liniei telefonice închiriate se solicită de catre un calculator accesarea

unei pagini WEB din internet, iar prin intermediul antenei parabolice se recepţionează
pagina respectivă şi se face download.
Traficul de mesaje e-mail şi chat-ul se face numai prin intermediul liniei telefonice
închiriate sau dial-up, fără a mai trece prin serverul satelit.
Serviciul two – way (vezi fig. 1.5.5)- este un serviciu care se utilizează în zonele
izolate unde nu este acces la o reţea terestră de internet, în locaţiile care se află în
mişcare. Echipamentele utilizate pentru implementarea acestui serviciu sunt mult mai
scumpe decât cele utilizate pentru serviciul one-way. Convertorul LNC şi modemul IP
sunt bidirecţionale.
SATELIT
PARABOLĂ FS=10,7-12,7 GHz
FS=11-12
GHz
Low Noise Converter
IPmode
m
FS=11-
12 GHz
Figura 1.5.5 Reţea cu serviciul TWO WAY

Realizarea unei reţele de comunicații folosind una din

metodele de comunicație wireless
Realizarea unei reţele wireless ad/hoc (point to point)
Pentru realizarea unei reţele wireless între două laptop-uri, cu scopul

transferului de date între cele două laptop-uri, parcurgeţi următoarele etape:
A. Creaţi reţeaua wireless pe unul din laptop-uri astfel:
1. Activaţi serviciul wireless prin apasarea simultană a tastei Fn şi a tastei

funcţionale pe care se află simbolul wireless
2. Activaţi placa de reţea wireless astfel: click cu butonul drept al mouse-ului pe
iconul My Network Place → din lista derulantă care se deschide activaţi
Properties → în fereastra care se deschide (figura 2.1.1) faceţi click cu butonul
drept al mouse-ului pe Wireless Network Connection → din lista derulantă
selectaţi Enable.
Figura 2.1.1
Placa de reţea este activă dacă în bara tray icon apare iconul Figura 2.1.2
Dacă iconul nu apare deschideţi din nou ferestra Network Connection şi observaţi
dacă iconul reţelei wireless este activ
Figura 2.1.3
Dacă iconul este activ faceţi click cu butonul drept al mouse-ului pe icon iar din lista
derulantă selectaţi Properties. În următoarea fereastră care se deschide verificaţi dacă
este bifat Show icon in notification area when connected.
3. Faceţi dublu click cu butonul stâng la mouse-ului pe iconul reţelei wireless din
tray icon şi se va deschide fereastra Wireless Network Connection (fig. 2.1.4)
Figura 2.1.4
4. Activaţi comanda Change advanced settings din figura 2.1.4 şi se va deschide
fereastra Wireless Network Connection Properties (figura 2.1.5)
5.
Figura 2.1.5
6. Activaţi butonul Wireless Networks, apoi butonul Advanced după cum este
prezentat cu săgeţi în figura 2.1.5 şi se va deschide fereastra din figura 2.1.6
Figura 2.1.6
7. În fereastra Advanced bifaţi Computer-to-computer (ad hoc) după care

închideţi ferestra şi activaţi butonul Add… după cum este arătat în ferestra din
figura 2.1.7
Figura 2.1.7
8. După activarea butonului Add… se va deschide ferestra Wireless network

properties (figura 2.1.8)
Figura 2.1.8
9. În fereastra care s-a deschis procedaţi astfel:

o În caseta Network name(SSID) scrieţi un nume pentru reţea
o Bifaţi opţiunea Connect even if this network is not broadcasting
o În caseta Network Authentication rămâne Open
o În caseta Data encryption rămâne WEP
o Debifaţi The Key is provided for me automatically
o În caseta Network key scrieţi o parolă din cel puţin 10 caractere
o Activaţi butonul OK
10. Se deschide automat fereastra din figura 2.1.9, în care verificaţi numele reţelei
Figura 2.1.9
11. Activaţi butonul OK

După ce aţi creat reţeaua wireles treceţi la următoarea etapă de conectare a laptop-
urilor la reţea
B. Conectaţi laptop-urile la reţea astfel:
1. Pe al doilea laptop urmaţi paşii 1-3 de la etapa A. În fereastra care se deschide

(figura 2.1.10) activaţi butonul Connect
Figura 2.1.10
2. După apăsarea butonului Connect se deschide fereastra din figura 2.1.11, iar în
casetele din fereastră se introduce parola de la punctul 8 etapa A
Figura 2.1.11
3. După ce aţi introdus aceeaşi parola în ambele casete, activaţi butonul Connect
şi aşteptaţi să se realizeze conexiunea. După realizarea conexiunii iconul reţelei
wireless din tray icon arată astfel iar prin dublu click cu butonul
stâng al mouse-ului pe el se deschide fereastra din figura 2.1.12

4. Dacă se activează butonul Support din fereastra care este prezentată în figura
2.1.12, se deschide fereastra din figura 2.1.13, unde se observă că laptop-ului ia
fost alocată automat adresă de IP.
5. După conectarea celui de-al doilea laptop la reţea, se observă că primul laptop,
pe care s-a creeat reţeaua se va conecta automat la reţea (figura 2.1.14)
Figura 2.1.14
6. După conectarea primului laptop la reţea, prin dublu click cu butonul stâng al
mouse-ului pe iconul reţelei wireless din tray icon se deschide fereastra din figura
2.1.15
7. Butonul Support (figura 2.1.16), oferă informaţii despre adresa IP alocată laptop-
ului.
Realizarea unei reţele wireless infrastructure (Access Point)
În modul Infrastructure, fluxul de date este gestionat de un echipament wireless numit

access-point, care poate realiza şi legătura cu reţeaua cablată.
Pentru realizarea unei reţele wireless cu Access Point, cu scopul conectării a

două sau mai multe laptop-uri la internet, parcurgeţi următoarele etape:
A. Realizaţi setările de bază (parametrii conexiunii radio) în Access Point,

parcurgând următorii paşi:
 Conectaţi dispozitivul Access Point la un laptop. Portul LAN al dispozitivului

Access Point se conectează la portul LAN al laptop-ului prin intermediul unui
cablu FTP sau UTP prevăzut la ambele capete cu conectori RJ-45.
 Setaţi placa de reţea a laptopului cu un IP static din clasa IP. Această clasă
este specificată în documentaţia AP (în cazul nostru 192.168.0.2):
Click cu butonul drept al mouse-ului pe iconul My Network Place→ Properties→ Click

cu butonul drept al mouse-ului pe iconul placii de reţea→ Properties→ Selectaţi Internet
Protocol (TCP/IP)→ Activaţi butonul Properties→ se deschide fereastra din figura 2.2.1
Figura 2.2.1
În fereastra astfel deschisă bifaţi Use the following IP address iar în caseta IP
address completaţi adresa 192.168.0.2 după care apăsaţi butonul OK.
 Resetaţi dispozitivul Access Point (tineţi apăsat butonul RESET 10 secunde)
 Deschideţi pe laptop aplicaţia Internet Explorer iar în bara de adrese treceţi

adresa AP (http://192.168.0.1 ) apoi apăsaţi tasta ENTER.
 Se deschide fereastra din figura 2.2.2, unde în caseta User name introduceţi
user name-ul (în cazul nostru admin) iar în caseta Password introduceţi
parola (in cazul nostru admin), apoi activaţi butonul OK
Figura 2.2.2
 Activarea butonului OK are ca efect se deschiderea pagini web de

configurare a dispozitivului Access Point prezentată în figura 2.2.3
Figura 2.2.3

 În lista de meniuri din stânga al ferestrei din figura 2.2.3 selectaţi Wireless
Setting şi se deschide fereastra din figura 2.2.4
Figura 2.2.4
 În caseta Mode se selectează tipul reţelei (in cazul acesta AP)
În caseta ESSID se trece numele reţelei
În caseta Channel Number se selectează unul din cele 13 canele disponibile

pentru Europa
 Activaţi butonul Apply

 Pentru securizarea reţelei în meniul din stânga al ferestrei din figura 2.2.3
selectaţi Security şi se deschide fereastra din figura 2.2.5
Figura 2.2.5
 În caseta Encryption treceţi modul de securizare (WEP, WPA, etc.)
În caseta Pre-shared Key treceţi o parola care trebuie sa aibă cel puţin 8
caractere. Dacă doriţi ca această parolă să conţină cel putin 64 de caractere,
selectaţi în caseta Pre-shared Key Format opţiunea Hex (64 characters).
 Pentru a filtra accesul în reţea a calculatoarelor, se poate înregistra adresa

MAC a plăci de reţea din fiecare calculator în dispozitivul Access Point,
utilizând MAC Filtering din meniul principal. În fereastra MAC Address
Filtering din figura 2.2.6 se pot adăuga adresele MAC a calculatoarelor
respective.
Pentru a afla adresa MAC a plăcii de reţea dintr-un calculator activaţi butonul
Start apoi selectaţi Run. În caseta care se deschide ecrieţi cmd apoi activaţi
butonul OK. În fereastra care se deschide scrieţi ipconfig/all iar la opţiunea
Physical Address din Ethernet adapter Wireless Network Connection va
apărea adresa sub forma unui cod de 6 grupe de cifre si litere.
Figura 2.2.6
 Bifaţi Enable Wireless Access Control
În caseta MAC Address introduceţi adresa MAC a plăcii de reţea in forma

care este descrisă în figura 2.2.6
În caseta Comment introduceţi comentarii referitoare la calculatorul respectiv
Apăsaţi butonul Add şi adresa va apare în casete MAC Address Filtering

Table
 După efectuarea setărilor, acestea pot fi salvate într-un document de pe hard

disk-ul calculatorului prin activarea opţiunii Configuration Tool din meniu.
 În fereastra din figura 2.2.7 activaţi butonul Save… şi salvaţi fisierul

config.bin într-un document de pe hard disk-ul calculatorului.
Figura 2.2.7
B. Conectarea calculatoarele în reţea , se face parcurgând următorii paşi:
 Activaţi placa wireless de pe laptop

 Faceţi dublu clic cu butonul stâng al mouse-ului pe iconul conexiunii din tray icon,
se deschide fereastra din figura 2.2.8
Figura 2.2.8
 Verificaţi dacă placa de reţea wireless este setată pe Access Point astfel:
Selectaţi Change advanced setting (din fereastra prezentată în figura 2.2.8)→

Wireless Network→ Advanced şi se deschidă ferestra din figura 2.2.9.
Figura 2.2.9
 Bifaţi opţiunea Any available network (access point preferred)
 Deschideţi din nou fereastra Wireless Newtwork Connection
 Activaţi butonul Connect iar în ferestra care se deschide (figura 2.2.10)

introduceţi parola reţelei care aţi introdus-o în meniul Security al dispozitivului
Access Point, apoi activaţi butonul Connect
Figura 2.2.10
 Dacă configurările sunt corecte se deschide fereastra din figura 2.2.11
C. Conectarea dispozitivului Access Point la o reţea internet.
Eliberaţi portul RJ 45 al AP, apoi conectaţi Ap la reţeaua internet

Fiecare calculator din reţeaua wireless configurată, alocă un IP automat, proprii plăci
de reţea wireless.
Metode de depanare pentru echipamentele de calcul

portabile
Descrierea procesului de depanare a unui laptop
Procesul de depanare constă în analizarea problemelor hardware şi software în cazul

unui defect, determinarea cauzelor care au dus la apariţia defectului pentru a putea
localiza şi remedia defectul.
În cadrul procesului de depanare trebuie să parcurgeţi următoarele etape:
 Colectaţi informaţii de la client – în această etapă adresaţi clientului o serie de

întrebări cu scopul de a determina cauzele care au dus la apariţia defectului:
o Laptop-ul este conectat la priză sau foloseşte acumulatorul?
o Laptop-ul se iniţializează şi afişează sistemul de operare?
o Care este starea de încărcare a acumulatorului?
o A fost instalat un soft recent?
o Este instalat şi actualizat un program antivirus?
o Au fost făcute setări în BIOS şi/sau la sistemul de operare?
 Verificaţi problemele evidente:
o Verificaţi dacă laptop-ul este alimentat cu tensiune
o Verificaţi starea de încărcare a acumulatorului
o Verificaţi conexiunile la dispozitivele periferice
o Verificaţi starea leduri-lor de semnalizare
o Verificaţi tastele (în mod special tastele de funcţii)
 Încercaţi soluţiile rapide de depanare:
o Restartaţi laptop-ul
o La pornirea laptop-ului ţineţi apăsată tasta F8 iar din meniul care se
afişează selectaţi Last Known Good Configuration (Ultima
configuraţie funcţională)
o Verificaţi setările din BIOS
o Deconectaţi dispozitivele periferice
 Colectaţi informaţii de la laptop:
o Urmăriţi secvenţa de mesaje audio scurte (dacă există)
o Citiţi eventualele mesaje de eroare la rularea programului POST (Power
On Self Test)
o Citiţi eventualele mesaje de eroare la iniţializarea sistemului de operare
o Verificaţi în Device Manager (Manager Dispozitive) lista cu hardware-ul
instalat pe laptop
Click cu butonul drept al mouse-ului pe My Computer → Properties → Hardware →
Device Manager
 Evaluaţi problema şi implementaţi soluţia:

o Consultaţi manualul de utilizare a laptop-ului
o Căutaţi informaţii pe internet
o Consultaţi site-ul oficial al producătorului
o Utilizaţi Help and Support (Ajutor şi asistenţă)
DEFECTE FRECVENTE ŞI METODE DE SOLUŢIONARE A ACESTORA
1. LAPTOP-UL NU PORNEŞTE
1.1. SOLUŢIONARE RAPIDĂ
1.1.1. În primul rând verificaţi dacă laptop-ul nu este blocat în stand-by. Apăsaţi
scurt butonul de pornire. Dacă tot nu porneşte ţineţi apăsat butonul de
pornire câteva secunde pentru a oprii laptop-ul dacă este blocat, apoi
apăsaţi din nou butonul de pornire.
1.1.2. Dacă laptop-ul este conectat prin intermediul unui adaptor la o priză de
curent alternativ, verificaţi: tensiunea la priza de alimentare, conexiunile
dintre adaptor şi cablurile acestuia, tensiunea de ieşire a adaptorului. În
cazul în care indicatorul luminos de alimentare din partea frontală a laptop-
ului clipeşte rapid, adaptorul trebuie înlocuit.
1.1.3. Dacă valorile tensiunilor măsurate la punctul 1.1.1 sunt corecte şi laptop-ul
nu porneşte, scoateţi acumulatorul laptop-ului şi încercaţi din nou numai cu
alimentarea de la adaptor (înainte de a scoate acumulatorul, scoateţi mufa
de alimentare de la adaptorul de curent alternativ)
1.1.4. Dacă laptop-ul porneşte atunci acumulatorul trebuie înlocuit. Înainte de
înlocuirea acumulatorului, introduceţi acumulatorul în laptop, scoateţi cablul
de alimentare de la adaptor şi verificaţi indicatorul luminos din partea
frontală a laptop-ului. Dacă acesta clipeşte rapid însemnă că acumulatorul
este descărcat. Conectaţi laptop-ul prin intermediul adaptorului la o priză şi
lăsaţi acumulatorul să se încarce.
1.1.5. Deconectaţi dispozitivele periferice ale laptop-ului, resetaţi laptop-ul
inserând vârful unei agrafe în butonul Reset (dacă laptop-ul este prevăzut
cu buton Reset acesta este situat pe panoul inferior – sub laptop). După ce
aţi resetat apăsaţi din nou butonul de pornire.
1.1.6. Dacă adaptorul şi acumulatorul funcţionează în parametrii normali şi
laptop-ul nu porneşte, atunci urmaţi paşii soluţionării amănunţite.
1.2. SOLUŢIONAREA AMĂNUNŢITĂ
1.2.1. Verificaţi căile de ventilaţie. Dacă este cazul demontaţi laptop-ul şi curăţaţi
căile de ventilaţie şi cooler-ul laptop-ului.
1.2.2. Deconectaţi laptop-ul de la sursele de energie pentru câteva minute.
Conectaţi laptop-ul, apăsaţi butonul de pornire, iar dacă în momentul
repornirii se aud zgomote ciudate din zona hard disck-ului, atunci acesta
trebuie verificat sau înlocuit.
1.2.3. Verificaţi contactul butonului de pornire
1.2.4. Verificaţi modulele de memorie RAM. Dacă sunt 2 module, scoateţi pe
rând câte un modul şi verificaţi dacă laptop-ul porneşte cu modulul rămas.
Dacă porneşte cu un singur modul înseamnă că modulul scos este defect.
1.2.5. Verificaţi cooler-ul procesorului. Dacă este defect placa de bază nu
permite pornirea laptop-ului.
1.2.6. Verificaţi procesorul, dacă este cazul înlocuiţi procesorul cu alt procesor
de la acelaşi producător (dacă este permisă înlocuirea).
1.2.7. Dacă laptop-ul este prevăzut cu placă video dedicată, verificaţi placa
video. Scoateţi placa video şi verificaţi dacă laptop-ul porneşte.
2. ECRANUL LAPTOP-ULUI NU LUMINEAZĂ

2.1.1. În primul rând verificaţi dacă laptop-ul nu este în stand-by. Procedaţi ca la
punctul 1.1.1
2.1.2. Verificaţi dacă laptop-ul nu este comutat pe monitor extern. Apăsaţi o
tastă sau apăsaţi de câteva ori tasta Fn şi tasta funcţională care se
foloseşte pentru comutare pe monitor extern.
2.1.3. Dacă la apăsarea tastei Caps Lock (tasta cu simbolul ), indicatorul
luminos corespunzător tastei se aprinde, conectaţi un monitor extern la
laptop. Apăsaţi tasta Fn şi tasta funcţională utilizată pentru comutarea pe
monitor extern şi observaţi dacă pe monitor apare imagine.
2.1.4. Dacă pe monitorul extern este imagine, atunci defectul este la display-ul
laptop-ului situaţie în care urmaţi paşii 2.2.2 – 2.2.7 de la soluţionarea
amănunţită
2.1.5. Dacă pe monitorul extern nu este imagine, urmaţi paşii 2.2.8 – 2.2.9 de la
soluţionarea amănunţită.
2.2. SOLUŢIONAREA AMĂNUNŢITĂ

2.2.1. Demontaţi capacul laptop-ului şi verificaţi conexiunile dintre display şi
placa de bază, eventual cablurile panglică care merg spre display.
2.2.2. Demontaţi display-ul şi verificaţi conexiunile la invertor (care se află în
partea de jos a disply-ului între balamale). Invertorul este un dispozitiv care
asigură tensiunea de alimentare a lămpii de fundal (CCFL, cold cathode
fluorescent lamp- lampa fluorescenta cu catod rece).
2.2.3. Verificaţi siguranţa fuzibilă SMD a invertorului
2.2.4. Verificaţi tensiunea de alimentare a invertorului.
2.2.5. Verificaţi conexiunile dintre invertor şi lampa de fundal CCFL.
2.2.6. Verificaţi funcţionarea lămpii de fundal care se află în partea superioară a
display-ului, pe toată lungimea acestuia. Observaţi dacă lampa are defecte,
eventual schimbaţi lampa.
2.2.7. Dacă display-ul este de tip x-blank (are iluminarea cu led-uri), atunci
depanarea lui este mai dificilă .
2.2.8. Dacă pe monitorul extern nu este imagine, verificaţi, în primul rând, placa
video a laptop-ului.
2.2.9. Dacă placa video este integrată pe placa de bază trebuie verificată placa
de bază.
2.2.10. Dacă nici una din metodele prezentate nu a dus la soluţionarea
defectului, trebuie înlocuit display-ul.
3. LAPTOP-UL PORNEŞTE DAR SISTEMUL DE OPERARE NU SE INIŢIALIZEAZĂ

3.1.1. Porniţi calculatorul şi apăsaţi tasta F8 de mai multe ori consecutiv
3.1.2. În meniul Windows Advanced Options care se deschide, utilizaţi
comanda Last Known Good Configuration (Ultima configuraţie
funcţională).
3.1.3. Dacă sistemul de operare nu se iniţializează porniţi din nou calculatorul şi
apăsaţi iarăşi tasta F8 iar din meniul care se deschide selectaţi Safe Mode
3.1.4. Dacă sistemul de operare se iniţializează (în Safe Mode) dezinstalaţi
ultima aplicaţie adăugată utilizând Add/Remove program din Control
Panel
3.1.5. Verificaţi aplicaţia Device Manager în vederea depistării conflictelor între
dispozitive
3.1.6. Faceţi o scanare de viruşi şi spyware.
3.1.7. Reveniţi la setările anterioare ale sistemului utilizând System Restore
Start→ Programs→ Accessories→ System Tools→System Restore
3.1.8. Dacă nu aţi reuşit să soluţionaţi problema din Safe Mode porniţi laptop-ul
şi intraţi în BIOS (Basic Input Output System), (la pornire apăsaţi tasta F2
sau tasta Del)
3.1.9. Utilizaţi funcţia Load BIOS Defaults pentru a reveni la valorile iniţiale ale
BIOS-ului
3.1.10. Utilizaţi funcţia Auto detect pentru a detecta automat hard disk-ul
NU FACEŢI SETĂRI ÎN BIOS DACĂ NU CUNOAŞTEŢI BINE FUNCŢIILE

ACESTUIA.
3.1.11. Dacă nici una din metodele prezentate nu a dus la soluţionarea

defectului, urmaţi paşii de la soluţionarea amănunţită.
3.2. SOLUŢIONARE AMĂNUNŢITĂ

3.2.1. Stabiliţi dacă natura cauzei defectului are la bază o componentă
hardware. În acest scop verificaţi:
3.2.1.1. Modulele de memorie RAM – acest defect se manifestă deseori
prin apariţia unui ecran albastru şi a unui mesaj de eroare. Pentru a
remedia acest defect opriţi calculatorul, scoateţi cablul de alimentare şi
acumulatorul, apoi scoateţi modulele de memorie curăţaţi contactele
sau eventual încercaţi să le înlocuiţi.
3.2.1.2. Hard disk-ul – pe HDD există fişiere de sistem deteriorate, pot fi
defecţiuni fizice sau nu porneşte. Pentru a remedia defectul în primul
rând verificaţi alimentarea hard disk-ului şi cablul de date al acestuia.
Încercaţi scanarea şi recuperarea sectoarelor defecte cu un program
specializat în aceste operaţii (HDD Regenerator, SpinRite, TestDisk).
Dacă defectul nu poate fi remediat, partiţia pe care este instalat
sistemul trebuie formatată iar sistemul trebuie instalat din nou.
Consideraţi formatarea ca o ultimă soluţie în rezolvarea problemei.
3.2.1.3. Dispozitive şi drivere instalate recent. Această situaţie apare atunci
când driver-ul care s-a utilizat pentru instalarea unui dispozitiv nu este
compatibil cu sistemul de operare utilizat. Pentru remedierea
problemei, dezinstalaţi driver-ul, înlăturaţi dispozitivul şi reporniţi
laptop-ul.
3.2.1.4. Placa de bază – în cele mai multe cazuri, un condensator defect de
pe placa de bază, poate provoca acet tip de defect.
3.2.2. Stabiliţi dacă defectul este de natură software. Cauzele cele mai frecvente
care duc la acest defect sunt:
3.2.2.1. Coruperea fişierelor NTLDR şi/sau ntdetect.com – în această
situaţie, după pornirea calculatorului apare mesajul NTLDR is missing
Pentru rezolvarea acestei probleme procedaţi astfel:
 Introduceţi în CD-ROM, CD-ul cu kit-ul de instalare a WIN XP

 Porniţi laptop-ul
 Când apare mesajul Welcome to Setup apăsaţi tasta R, pentru a
porni Consola de Recuperare
 Apăsaţi tasta 1, apoi apăsaţi tasta ENTER
 Introduceţi parola de Administrator
 După ce apare promptul Consolei de recuperare scrieţi comenzile:
 copy e:\i386\ntldr c:\ <press enter>
 copy e:\i386\ntdetect.com c:\ <press enter>
(aici unitatea e: este considerată unitatea optică)
Prin aceste comenzi se copiază fişierele ntldr şi ntdetect.com de pe

CD (în cazul nostru unitatea e:) pe partiţia c:
 După ce fişierele au fost copiate cu succes, scoateţi CD-ul şi

restartaţi laptop-ul.
3.2.2.2. Coruperea fişierului boot.ini – în acestă situaţie după pornirea

laptop-ului poate apare mesajul:
invalid boot.ini file Booting from C:/Windows
Pentru rezolvarea problemei porniţi Consola de Recuperare, ca la

punctul 3.2.2.1 apoi scrieţi comenzile:
c: <press enter>
cd\ <press enter>
attrib -r -a -s -h boot.ini <press enter>
edit boot.ini <press enter>
Restartaţi laptop-ul.
Depanare unor echipamente de calcul portabile

Înlocuirea acumulatorului şi hard disk-ului unui laptop
A. ÎNLOCUIREA ACUMULATORULUI
Scoaterea acumulatorului (figura 4.1.1)
 Întoarceţi laptop-ul cu compartimentul acumulatorului în sus

 Acţionaţi dispozitivul de blocare (1) spre dreapta
 Acţionaţi dispozitivul dispozitivul (2) de prindere al acumulatorului spre
dreapta
 Scoateţi acumulatorul (3) din laptop
Figura 4.1.1 Scoaterea acumulatorului din laptop
Introducerea acumulatorului (figura 4.1.2)
 Întoarceţi laptop-ul cu compartimentul acumulatorului în sus

 Introduceţi acumulatorul laptop-ului (1) în compartimentul său până la fixare
 Dispozitivul (2) fixează acumulatorul în compartiment
Figura 4.1.2 Introducerea acumulatorului în laptop
B. ÎNLOCUIREA HARD DISK-ULUI
Scoaterea hard disk-ului ( figura 4.1.3)
 Închideţi laptop-ul şi scoateţi cablul de alimentare de la reţeaua electrică

 Scoateţi acumulatorul laptop-ului
 Întoarceţi laptop-ul cu ecranul în jos
 Scoateţi cele două şuruburi (1) – fig. 4.1.3 a
 Ridicaţi capacul compartimentului hard disk-ului (2) – fig. 4.1.3 a şi îndepărtaţil
 Desfaceţi şurubul hard disk-ului (1) – fig. 4.1.3 b
 Deconectaţi hard disk-ul prin tragerea spre dreapta a foliei (2) – fig. 4.1.3 b
 Scoateţi hard disk-ul din laptop (3) – fig. 4.1.3 b
a b
Figura 4.1.3 Scoaterea unui hard disk din laptop

Introducerea hard disk-ului ( figura 4.1.4)
 Introduceţi hard disk-ul în compartimentul său aflat în partea din spate a laptop-
ului (1) – fig. 4.1.4 a
 Conectaţi hard disk-ul prin tragerea spre stânga a foliei (2) – fig. 4.1.4 a
 Montaţi şurubul hard disk-ului (3) – fig. 4.1.4 a
 Montaţi capacul compartimentului hard disk-ului (1) – fig. 4.1.4 b
 Închideţi capacul compartimentului hard disk-ului (2) – fig. 4.1.4 b
 Montaţi şuruburile capacului (3) – fig. 4.1.4 b
a b
Figura 4.1.4 Introducerea unui hard disk în laptop

Înlocuirea tastaturii unui laptop
În funcţie de modelul laptop-ului, în majoritatea cazurilor, demontarea tastaturii se face

în două moduri
Demontarea tastaturii la care şuruburile de prindere sunt situate în partea frontală

a laptop-ului, se face parcurgând următorii paşi:
 Închideţi laptop-ul şi scoateţi cablul de alimentare de la reţeaua electrică

 Scoateţi acumulatorul laptop-ului
 Desfaceţi apărătorile de la balamalele display-ului (1) – fig. 4.2.1 a
 Rabataţi ecranul laptop-ului la 180°, apoi scoateţi apărătoarea care este situată
deasupra tastelor F (1) – fig. 4.2.1 b
 Dacă tastatura este prinsă cu două şuruburi, desfaceţi aceste şuruburi, apoi
rabataţi tastatura la 45° dinspre monitor – fig. 4.2.2 a
 Dacă tastatura nu este prinsă cu şuruburi, atunci rabataţi tastatura la 45° dinspre
monitor (1) – fig. 4.2.2 b
 Scoateţi cablul panglică al tastaturii din conectorul fixat pe placa de bază ( 2) –
fig. 4.2.2 b
A
Figura 4.2.1 Demontarea tastaturii unui laptop
Şuruburi
tastatură
Tastatur
ă
Lamelă
tastatură
a
Demontarea tastaturii la care şuruburile de prindere sunt situate în partea din

spate a laptop-ului, se face parcurgând următorii paşi:
 Închideţi laptop-ul
 Deconectaţi dispozitivele externe conectate la laptop
 Scoateţi cablul de alimentare şi acumulatorul
 Întoarceţi laptop-ul cu ecranul în jos
 Desfaceţi şurubul capacului (1) – fig. 4.2.3 a
 Ridicaţi capacul (2) – fig. 4.2.3 a
 Scoateţi cele două şuruburi ale tastaturii – fig. 4.2.3 b
 Întroarceţi laptop-ul invers şi deschideţi-l
 Deblocaţi suporţii de prindere a tastaturii (1) – fig. 4.2.4 a
 Ridicaţi partea superioară a tastaturii cu grijă – fig. 4.2.4 b


Pentru montarea tastaturii se urmează paşii explicaţi la demontarea tastaturii, dar în
ordine inversă
Înlocuirea sloturilor de memorie ale unui laptop
Pentru înlocuirea modulului de memorie RAM din slotul de extensie parcurgeţi

următorii paşi:
 Închideţi laptop-ul şi scoateţi cablul de alimentare cu tensiune

 Întroarceţi laptop-ul cu ecranul în jos
 Scoateţi acumulatorul
 Desfaceţi şuruburile capacului (1) – fig. 4.3.1 a
 Ridicaţi şi înlăturaţi capacul (2) – fig. 4.3.1 a
 Depărtaţi suporţii de prindere de pe părţile laterale ale modulului, pentru a
elibera modulul (1) – fig. 4.3.1 b
 Prindeţi modulul de părţile laterale şi trăgeţi-l încet din slot (2) – fig. 4.3.1 b
 Înainte de introduce în slot modulul nou, aliniaţi cheia modulului cu tab-ul
slotului (1) – fig. 4.3.1 c
 Introduceţi modulul în slot sub un unghi de 45° şi apăsaţi până la fixare (2) –
fig. 4.3.1 c
 Apăsaţi modulul până când suporţii se fixează (fig. 4.3.1 d)
 Montaţi capacul modulului (1) – fig. 4.3.1 e
 Prindeţi şurubul capacului (2) – fig. 4.3.1 e
 Montaţi acumulatorul
 Reconectaţi cablul de alimentare şi dispozitivele externe
 Porniţi laptop-ul şi verificaţi dacă acesta funcţionează corect
 Verificaţi capacitatea memorie RAM astfel:
Click cu butonul drept al mouse-ului pe iconul My Computer→ Properties→ se

deschide ferestra din figura 4.3.1:
Figura 4.3.1
a b
Figura 4.3.1 Înlocuirea modulului de memorie RAM din slotul de extensie

Pentru înlocuirea modulului de memorie RAM din slotul primar parcurgeţi

următorii paşi:
 Demontaţi tastatura (vezi Fişa suport 4.2)

 Depărtaţi suporţii de prindere de pe părţile laterale ale modulului (1) – fig. 4.3.2 a
 Prindeţi modulul de părţile laterale şi trăgeţi-l uşor din slot (2) – fig. 4.3.2 b
 Înainte de a introduce modulul nou în slot aliniaţi cheia modulului cu tab-ul slot-
ului (1) fig. 4.3.2 b
 Introduceţi modulul în slot sub un unghi de 45° şi apăsaţi până la fixare (2) –
fig.4.3.2 b
 Apăsaţi modulul până când suporţii se fixează ( fig. 4.3.2 c)
 Montaţi tastatura (vezi Fişa suport 4.2)
 Montaţi acumulatorul
 Reconectaţi cablul de alimentare şi dispozitivele externe
 Verificaţi funcţionarea laptop-ului.
a b
Figura 4.3.2 Înlocuirea modulului de memorie RAM din slotul primar

XII Comunicaţii Wireless Pentru Echipamente de Calcul - Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

XII Comunicaţii Wireless Pentru Echipamente de Calcul - Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect cofinaţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Capital Uman 2014-2020

Axa prioritară 6: „Educaţie şi competenţe”

Calificarea: Tehnician echipamente de calcul

Aceste materiale de predare reprezintă o resursă materială orientativă pentru cadrele

Acest material a fost elaborat pentru modulul Comunicaţii wireless pentru

Conform Standardelor de Pregătire Profesională și a Curriculumului, acest modul are

 Activităţi de predare: 24 ore

Absolvenţii nivelului 5, din cadrul Colegiului de Studii Terțiare Nonuniversitare - UTCB,

II. Comunicaţii wireless pentru echipamente de calcul

Deși datează de aproape un secol, transmisia wireless a cunoscut o importanță

Retelele wireless sunt acelea in care transmisia de voce si de date se realizeaza

Modul Ad-hoc asigură conexiunea wireless directă între două calculatoare

1.2. Evoluția rețelelor wireless

Transmisia wireless datează încă de la începuturile omenirii. Chiar și în timpurile

1.2.1. Telefonia mobilă timpurie

În 1946, primul sistem public de telefonie mobilă, cunoscut ca Mobile Telephone

1.1.3. Telefonul celular – tehnologie digitală

Tehnologia transmisiunilor digitale a fost pentru prima oară implementată în

1.1.3. Cordless Phones (Telefoane fără fir)

1.1.5 Sisteme de date wireless

Familia de telefonie celulară este, în primul rând orientată spre transmiterea

1.1.5.1 Wide Area Data Systems – Sisteme de date de mare acoperire

Aceste sisteme permiteau oferirea de servicii, precum mesagerie, e-mail și

1.1.6. Legaturile wireless fixe – fixed wireless links

1.1.7. Sisteme de comunicații prin satelit

Era satelitului a început în anul 1957, odată cu lansarea satelitului Sputnik de

1.1.8. A treia generație a sistemelor celulare

Deși sistemele 2G au cunoscut un real success și s-au bucurat de acceptabilitate

2. Wireless Personal Area Network (WPAN)

O rețea body este puternic corelată cu computerele portabile. Astfel,

Prima rețea personală a fost BodyLAN, aceasta fiind rezultatul proiectului

2.2. Standarde de conectivitate

Grupul 802.15 WPAN se concentrează pe dezvoltarea standardelor de rețele

Standardele IEEE 802.15, in ordinea apariției lor, sunt prezentate comparativ in

Standardul Volumul de Banda de Aria de Aplicații

HomeRF (pentru Home Radio Frequency), lansat în 1998 de către HomeRF

2.3. Arhitectura retelei

Scatternet. Standardul Bluetooth

Astfel, putem spune că, in cazul standardului Bluetooth, intâlnim o topologie de

Topologie în formă de stea. Standardul WiMedia

Conexiunea intre dispozitive și laptop se realizează folosind USB wireless.

3. Wireless Local Area Network (WLAN)

3.2. Arhitectura rețelei

4. Wireless Wide Area Network (WWAN)

Standardul Global System for Mobile Communications (GSM ), lansat de

4.2. Arhitectura rețelei

O topologie de retea specifica WWAN este cea care se bazeaza pe reutilizarea

Model al retelei ce se bazeaza pe reutilizarea frecventei

Retelele de tip celular sunt proiectate sa reutilizeze frecventa, astfel incat sa

4.2.1 Arhitectura sistemului GSM

MS preia informatia de la utilizator si o prelucreaza, conform protocoalelor de

4.2.2 Arhitectura sistemelor nord americane

Arhitectura sistemelor nord americane este similara cu arhitectura standardului

Modelul propus de Comitetul TR-45

Standardul IS-41 permite o arhitectura deschisa, similara GSM, astfel incat sa

Modelul propus de grupul 3GPP

Componentele de baza ale unei retele de satelit

Metode de comunicaţie wireless pentru echipamentele de calcul

Descrierea tehnologiei bluetooth

BLUETOOTH este o tehnologie de comunicaţii wireless „fără fir”, bazată pe

Următoarea versiunea 1.1 lansată în februarie 2001, rezolvă o serie din

 Bluetooth 1.2 Versiune lansată în noiembrie 2003, este compatibilă cu

 Bluetooth 2.0 Versiune lansată în noiembrie 2004, este compatibilă cu

 Bluetooth 2.1 Versiune lansată în august 2007, este compatibilă cu