POVESTEA LUI HARAP-ALB, Ion Creangă

 “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga-tema si viziune

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui
principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului. Publicat in anul 1877, in
revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat
“cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman
fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care elementele realiste
se impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori simbolice, reprezentand binele si raul.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Povestea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului.
In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe
care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa
narativa devenind un moment esential in initierea acestuia atat in plan social, cat si uman. Din
acest punct de vedere, opera devine un bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin inlantuire.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient, dar exista si interventii subiective, din dorinta de a recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe cititor in lumea
fabuloasa.
Relatiile temporale si spatiale nu sunt determinate (“odata intr-o tara”), formula tipica
initiala accentuand incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care avea trei feciori, iar
fratele sau, Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul primeste o scriosoare de la fratele lui, in care
acesta ii cere sa-i trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i mosteni tronul. Acesta isi supune
feciorii la o proba a curajului pe care doar mezinul o trece.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a intalnirii in padure cu
omul span, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul
reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca
de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-
l sa intre in ea. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul
silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine
semnificativa deoarece fantana este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-
Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb este supus
mai multor probe la curtea Imparatului Rosu. Acesta se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe
care spanul dorea sa o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul,
crezand ca Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de
calul lui, care il ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l.
Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi
primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori si a-i urma la tron. Aceasta
scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al conditiei
POVESTEA LUI HARAP-ALB, Ion Creangă

umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit
pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In concluzie, basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele tipice basmului
popular, dar se deosebeste prin umanizarea si localizarea fantasticului, trasatura ce
accentueaza caracterul cult. Cele mai multe personaje sunt umanizate prin comportament si
limbaj, se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste. Limbajul imbina registrul popular cu
cel regional, iar stilul este marcat de oralitate si umor, trasatura specifica artei lui Ion Creanga.

 “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga - caracterizare personaj

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui
principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-
Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra
literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului.
In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i
facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa
devenind un moment esential in initierea acestuia atat in plan social, cat si uman. Din acest
punct de vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera
urmareste destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un
oximoron deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb”
evidentiaza statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca. Perspectiva
narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a IIIa, de un narator omniscient,
dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si de
celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte
personaje. Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai mic
fiu, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se schimba,
insa, pe parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura identitatea, aceasta
experienta avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate,
curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi
supranaturale. Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior,
din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de
ezitare specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul basmului,
din scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai
mari. Reactia lui este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in inima
POVESTEA LUI HARAP-ALB, Ion Creangă

sa” si se retrage in gradina palatului. Milostiv, da de pomana batranei cersetoare pe care o

intalneste, iar aceasta ii rasplateste bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele,
armele cu care a fost el mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul
careia este supus mai multor probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un pod
deghizat in urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta
pentru erou trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume cunoscuta, cea
a imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul vietii in care se rataceste, neinitiat
fiind. Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei vietii. De
aceea, se lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui.
Profitand de credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea
personajului este evidentiata si de narator prin caracterizare directa, precizand ca este “boboc
in felul sau la trebi aieste”.
Scena fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul
“botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de
aici incepand pentru el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul facut chiar
si in momentele dificile. Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere
deoarece el invata acum ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos.
Prin caracterizare indirecta, ce reiese din comportament, se evidentiaza, din nou,
bunatatea eroului deoarece ocoleste furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru
altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci personaje fabuloase, dovedeste capacitatea
de a vedea dincolo de aparente si de a-si face prieteni adevarati, care sa-i fie alaturi in
momentele dificile. Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a
eroului, caci ele duc la ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de foc),
ospatul, proba indemanarii si alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste
pentru casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul juramantului,
dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in
care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat. In opinia mea, destinul
personajului principal evidentiaza caracterul didactic al basmului, explicat lui Harap-Alb si
prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si tu odata mare si tare […] vei crede celor
asupriti si necajiti pentru ca stii ce e necazul”.
Constructia personajului reflecta viziunea despre lumea autorului deoarece este
umanizat prin comportament si limbaj, neavand trasaturi supranaturale.
Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni omenesti, momente de
tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului, toate conducand la desavarsirea sa ca
om