CCD - 28 - Focul Si Apa

Cătălin Dan Cârnaru
Focul și apa
20.02.2023
moto : Când curentul electric, care se „produce” aproape

gratuit, are prețul de piață de peste o sută de ori mai mare decât
costurile de „producție”, cea mai la îndemână și ieftină, soluție
de încălzire, rămâne tot focul...
Tehnoredactarea, coperta și prelucrarea ilustrațiilor :

Cei interesați de restul cărților mele, mă pot contacta pe e-mail :

carnaruc@gmail.com
Cărțile, indiferent de formatul lor, sunt rezultatul muncii celui care le-a scris
și reprezintă valoarea muncii autorului... Dacă le-ar da la toată lumea pe
gratis ar muri de foame. Pe de altă parte, consider, profund imorală,
condiționarea descărcării unei cărți, de plata prealabilă, de vreme ce n-ai
cum să-i verifici calitatea... Ca atare cei care au descărcat această carte
gratuit de pe internet și au citit-o, sunt rugați să doneze suma de 50 lei, ca
sprijin financiar pentru cărțile viitoare, în contul CEC Bank deschis pe
numele meu : RO84CECEDB0408RON0620679.
Vă mulțumesc și vă doresc lectură plăcută !
Focul și apa Cătălin Dan Cârnaru
Moreni Dâmbovița – 2023

ISBN - 978-973-0-38312-6
2
Cuprins
Introducere................................................................................5
Focul.......................................................................................19
Istorie și mitologie..............................................................21
Ce este focul.......................................................................25
Aprindere și ardere.............................................................31
Combustibili.......................................................................35
Alte procese și reacții termice............................................45
Soba....................................................................................48
Eficiența sobelor.................................................................54
Sobe cu combustibil solid..................................................66
Soba rachetă...................................................................73
Soba rachetă cu masă termică........................................77
Soba Bullerjan...............................................................83
Soba cu cereale..............................................................87
Lumânări........................................................................89
Sobe cu combustibil lichid.................................................98
Opaiț și candelă...........................................................102
Spirtieră sau o lampă cu gaz lampant..........................111
Soba cu gazeificarea uleiului.......................................112
Soba cu motorină vaporizată.......................................115
Pe șosele.......................................................................119
Sobe cu combustibil gazos...............................................131
Aragaz cu biogaz.........................................................132
Aragaz cu pseudo gaz..................................................137
Aragazul cu acetilenă...................................................141
Originea țițeiului..............................................................146
3
Apa........................................................................................155
Mică introducere..............................................................157
Altă istorie și altă mitologie.............................................160
Câteva din proprietățile apei............................................163
Electroliza apei.................................................................169
Pionieri........................................................................174
Fără electricitate...............................................................181
Termoliza apei..................................................................196
Soba cu apă și lemne...................................................201
Soba cu apă și ulei.......................................................204
Arzătorul lui Arakelian................................................207
Prin electricitate...........................................................213
Misterul lămpilor eterne...................................................217
Creativitate.......................................................................223
Soarele..............................................................................230
Încheiere................................................................................246
4
Introducere
Această carte, deși destul de mică, este rodul a

peste cincisprezece ani de documentare. În ea, am
adunat multe secrete... Pentru păstrarea unora din
aceste secrete, au murit oameni... Vă doresc lectură
plăcută și să începem...
În toamna lui 2005, proaspăt mutat în comuna
Morteni, unde-mi cumpărasem o casă, căutam soluții
energetice alternative, la arderea lemnelor în sobă,
căci satul, ca majoritatea satelor din țara noastră, nu e
racordat la rețeaua națională de gaze...
Atunci, mânat de această preocupare a mea, mi-a
atras atenția, într-un chioșc de ziare, o revistă
interesantă : „Nexus magazin”... Din acea revistă am
aflat eu, prima oară, despre cine a fost cu adevărat
Nikola Tesla și despre visul său de a oferi omenirii,
electricitatea, gratuit. Acela a fost momentul în care
am luat contact cu domeniul tehnologiilor energiei
libere.
Înainte de asta însă, datorită lecturilor mele
anterioare, încă din copilărie, aveam cunoștință despre
posibilitatea de a încălzi apa cu ajutorul soarelui cu
panouri termo-solare, despre posibilitatea generării
electricității cu ajutorul mini turbinelor eoliene sau a
microhidrocentralelor și tot din acele lecturi, aveam
cunoștință despre generarea biogazului.
5
Pentru că aveam vacă și-mi mai cumpărasem și

zece purceluși, iar cantitatea de bălegar pe care o
aveam la dispoziție, de pe urma lor, era considerabilă,
alături de toate alte materiale biodegradabile care apar
în orice gospodărie, deja eram hotărât să construiesc
un generator de biogaz, pentru care, chiar m-am și
apucat să sap o groapă cu latura de 3 x 3 m.
Evoluția evenimentelor, începând din toamna
aceea și începutul anului următor, în care autoritățile
trădătoare, de la conducerea țării, au crescut foarte
mult prețul carburanților, apoi au declarat pestă
porcină și au închis oboarele, sacrificând apoi porcii,
și ulterior aveau să declare gripă aviară și să ucidă
toate păsările din satele comunei, m-a determinat să
înțeleg că românilor nu li se mai permite să trăiască
din propria muncă. Am pierdut atunci, toate veniturile
pe care le mai aveam disponibile, cumpărând furajele
la suprapreț, căci șmecherii mei vecini, mirosind că nu
pot cumpăra din obor, m-au jecmănit pur și simplu...
Mi-am dat seama că, în ciuda faptului că
gospodăria avea potențialul de a-mi asigura traiul, eu
nu voi putea să trăiesc acolo, căci mi se tăiaseră, în
felul acesta, sursele de a putea să-mi asigur fondurile
necesare investițiilor agricole anuale... Cu oboarele
închise, neavând de unde să cumpăr suplimentele de
furaje de care aveam nevoie, nu aveam nici unde să
mai vând porcii, odată crescuți mari... nu aș mai fi
avut apoi cu ce plăti lucrările agricole, pentru care
6
tractoriștii din zonă cereau banii în avans... Laptele

dat de vacă, în numai câteva luni după mutarea mea
acolo, ajunsese să aibă un preț de achiziție, de zece ori
mai mic, decât la venirea mea...
Una peste alta, acțiunea teroristă a autorităților
de la București, a destabilizat grav viața multora din
comună și pe a mea a distrus-o definitiv, pentru că
încă nu apucasem să mă pun pe picioare, fiind
proaspăt venit în sat...
Era un vecin, care avea o sută cincizeci de gâște
și pe care l-au închis în casă, împreună cu toată
familia, și în vreme ce un țestos
îmbrăcat în albastru stătea cu
pistolul mitralieră în ușa casei,
niște păcălici, îmbrăcați în
halate de plastic, i-au omorât
toate păsările, gazându-le în
containere de gunoi... Și nu a fost singurul... Dar a
fost cel mai apropiat exemplu. Mai erau și alții ca el,
în comună, cu păsări, mai erau și alții ca mine, în
comună, care aveau porci și vaci... Doar că ăia aveau
„cheag” bani adunați în anii de când trăiau acolo, și
poate și din strămoși... Eu m-am trezit proaspăt venit,
fără venit, într-o comună bogată în care țăranul român,
în buna lui tradiție de șmecher descurcăreț, a găsit pe
cine să jupoaie... Mai ales că, existau câțiva prin sat,
care râvneau la casa pe care o cumpărasem eu... Așa
7
că, văzând urgia care venea, am vândut și vaca și

porcii, aproape pe nimic...
În sfârșit !... Ce să vă spun ?... Unde luasem casa
aia cu 550 de milioane, după ce am mai investit în
modernizarea ei, amenajând baie și bucătărie și făcând
instalație de apă curentă... la numai doi ani mai târziu,
aveam s-o vând cu doar 500 de milione și să plec de
acolo, profund scârbit...
În ianuarie 2006 pe când satul a fost închis de
autorități, iar eu nu am mai putut să ajung acasă, am
fost obligat să locuiesc o perioadă într-un sat vecin...
Gazda, un om cu suflet mare, m-a ținut pe gratis
aproape o lună... Printre discuțiile pe care le-am avut
atunci, cu acesta, am aflat despre caloriferul cu radiu,
pe care l-a avut unul din străbunicii săi... Despre asta
am publicat articolul numit „Radiator”.
Și mi-amintesc că plecând de acolo, în ziua în
care s-a permis accesul în satul meu, mi-am imaginat
un arzător pentru hidrocarburi lichide, care să permită
simultan atât vaporizarea cât și arderea lichidului
combustibil... Atunci așa cum am spus, nu aveam
aproape nici un fel de cunoștințe referitoare la
tehnologiile energetice cunoscute drept „free energy”,
fiind la începutul căutărilor mele în acest domeniu...
Ajuns acasă, aveam să găsesc casa înghețată...
era o zi frumoasă de iarnă, spre sfârșitul lui ianuarie,
cu un soare strălucitor, zăpada începuse să se
topească, afară erau 10 grade, iar în casă, erau minus
8
trei... toată instalația sanitară era înghețată și

plesnită... Aveam să cheltui, o mare parte din puținii
bani care-mi mai rămăseseră, la acel moment, ca să
refac instalația de apă...
În vara celui an, a murit tatăl meu, iar în
primăvara lui 2007 am vândut acolo și am plecat,
profund scârbit, venind aici, unde locuiesc acum...
Aici, toate căutările mele referitoare la surse de
încălzire ieftine au încetat, căci Moreniul, este în
centrul celei mai mari schele petroliere din țară, și
până acum trei – patru ani, prețul gazului metan a fost
absolut acceptabil și suportabil...
În ultimii trei ani însă, situația s-a înrăutățit
dramatic... prețul, atât la gazul metan cât și la curentul
electric, crescând de vreo zece ori, față de data la care
am venit aici. E inadmisibil ce se petrece ! Și nu doar
la noi, ci pe tot globul...
Poate că oi fi eu vreun retrograd, dar consider că
e absolut rușinos și degradant, pentru o civilizație care
cunoaște și folosește electricitatea, să mențină un
monopol sălbatic și criminal, pe toate sursele de
energie, obligând omenirea să ardă hidrocarburi în
vreme ce electricitatea poate și trebuie să fie gratuită
și la îndemâna întregii populații... Asta nu spune decât
un singur lucru : că omenirea e condusă și controlată
de structuri de crimă organizată.
Știți ?... George Westinghouse și Nikola Tesla, au
pus în funcțiune prima centrală hidroelectrică din
9
lume, la data de 12 ianuarie 1897, având scopul de a

oferi omenirii o sursă de energie abundentă și aproape
gratuită. Progresul omenirii a fost blocat, la nivelul
anului 1900, de lăcomia nemăsurată a cartelurilor
industriale... De atunci și până acum, numai în SUA,
au fost emise aproape o sută de mii de brevete de
invenție, care nu au intrat în producție, rămânând la
stadiul de idee teoretică sau de secret de stat.
Populația SUA fiind de 350 milioane, dacă
extrapolăm asta la nivelul populației globale, vom
constata că în toată lumea, s-au emis în secolul scurs
de atunci, cu aproximație, cam două, poate trei
milioane de brevete de invenție. Circa un sfert, din
aceste brevete, sunt în domeniul energetic... Și cu
toate astea... noi continuăm să ardem lemn în sobă și
să ne deplasăm cu motoare care ard hidrocarburi, la
fel ca și acum o sută de ani... Iar electricitatea, deși
este prezentă pe tot globul, o plătim la un preț de cel
puțin o sută de ori mai mare decât costul ei de
producție...
În timpul acesta, cartelurile militare și industriale
globale se deplasează cu mijloace de transport
gravitaționale, pe care le declară a fi tehnologie
extraterestră, folosesc tehnologii energetice de tip
„free energy” și tehnologii medicale capabile să
regenereze orice parte a corpului, prin cuplarea
tehnologică cu aura energetică a bolnavului...
10
Tot progresul pe care ar fi trebuit să-l aibă

omenirea, ca urmare firească a creativității
milioanelor de inventatori, a căror brevete nu au fost
puse la dispoziția umanității, în secolul care a trecut,
este folosit în secret, de o clică de criminali, care
mențin omenirea în prostie, incultură, sărăcie,
războaie și inechități... doar din pură lăcomie de
putere și averi...
După cum bine spunea, Nassim Haramein, „dacă
toate invențiile lui Tesla ar fi fost puse-n practică,
acum am fi călătorit printre stele”... Și vin eu, și nu
pot să nu mă-ntreb : unde ar fi fost omenirea, dacă
s-ar fi pus în practică și invențiile tuturor
inventatorilor care i-au urmat ?...
În anii care au trecut de la plecarea mea din
Morteni, dincolo de pasiunea mea de a căuta răspuns
întrebărilor la care școala nu mi-a dat niciodată un
răspuns acceptabil, am învățat enorm despre
tehnologiile energetice de orice fel și mai ales am
înțeles că, paradigma energetică actuală e doar o parte
a unui ghețar imens care stă ascuns, departe de
cunoașterea maselor largi, sub apa adâncă și mâloasă
a obscurantismului și inculturii, încurajate de așa
zisele elite globale și de slugile lor obediente, care
constituie funcționarii și politrucii care formează toate
statele lumii... E un embargou imens, nu doar pe
cunoașterea alternativelor energetice, care pot exista
11
sistemului energetic actual, dar mai ales pe cunoaștere

în general...
Decăderea accelerată a învățământului național și
global, în ultimele decenii, nu e întâmplătoare, ci este
organizată și coordonată cu scopul precis al
îndobitocirii maselor, al generalizării omului modern
analfabet funcțional, care nu înțelege ce citește și cu
atât mai puțin, pe ce lume trăiește.... Cu cât gloata e
mai proastă, cu atât o poți manipula și o poți încânta
mai ușor cu tehnologii strălucitoare și inutile, cum
sunt telefoanele mobile, muzica, sportul de mase,
jocurile de noroc, etc...
Am sperat că, deschizând ochii conaționalilor
mei, prin cărțile pe care le-am publicat în acești ani, se
va mișca ceva, atât în conștiința semenilor cât și
printre cei capabili tehnic și financiar să construiască
practic asemenea alternative... Am fost un naiv, în
ciuda anilor pe care-i am... Și recunosc că, în
momentul în care am realizat că de fapt, indiferent cât
de mult aș încerca eu să deschid ochii și conștiințele
semenilor mei, nu se va schimba nimic, atât timp cât
populația e din ce mai sărăcită și îndobitocită în urma
distrugerii țării și a jefuirii ei de către toți șacalii
cartelurilor și corporațiilor industriale și de presă
globale, am avut un adevărat șoc... Ca să vă dau un
exemplu edificator... : imaginați-vă că în vreme ce la
noi s-au dat la fier vechi fabricile și uzinele și s-au
închis minele, kilogramul de sârmă de bobinaj
12
ajungând să coste peste 200 – 250 lei ( 50 - 60 de

dolari ) în Statele Unite ale Americii un mosor de
sârmă de bobinaj cu greutatea de opt kilograme costă
20 de dolari, deci are un preț de aproape 25 de ori mai
mic... În aceste condiții, un simplu transformator de
rețea, a ajuns, în prezent, să coste 1leu/watt sau chiar
mai mult, ceea ce este enorm...
Și e doar unul din multele exemple ale creșterii
nesimțite a prețurilor, creșteri care fac ca, numai
extrem de puțini dintre români, să-și mai poată
permite să construiască ceva în țara asta... Iar cu
privire la domeniul strict energetic, în acest context,
apare un paradox : cei care au bani să construiască
ceva, la prețurile astea, atât de mari, ale materialelor,
nu sunt interesați, pentru că lor, prețul energiei li se
pare în continuare accesibil, în vreme ce celor cărora
energia le este deja prea scumpă, chiar dacă ar avea
cunoștințele tehnice necesare, așa cum e cazul meu,
nu-și permit să construiască nimic, pentru că nu au
banii și dotările tehnice necesare... Iar puținii care ar
dori să construiască tehnologie energetică
neconvențională, în scopuri comerciale, dincolo de
piedicile puse de legislația internă și internațională și
de mafia politică și din sectorul energetic, se lovesc de
realitățile economice, în care, marea majoritate a celor
care ar avea nevoie de asemenea dispozitive, nu vor
avea niciodată posibilitățile financiare, pentru a le
achiziționa...
13
Edificator e cazul lui Costin Frâncu care a pus la

punct o tehnologie de ardere completă, prin piroliză a
deșeurilor menajere... Din calculele sale, ar fi rezultat
că România ar putea fi total independentă energetic
doar arzând gunoaie... Și pentru că arzătoarele sale
erau arzătoare cu temperatură de peste o mie de grade,
arderea fiind completă, nu rezultau gaze de ardere... Și
ca urmare instalațiile sale nu aveau nevoie de coșuri
de fum... Mai exact, ceea ce făcuse el, era o
termocentrală care nu scotea fum și care funcționa cu
gunoaie de orice fel... și care pe deasupra mai scotea
ca produse secundare ale arderii și hidrocarburi
lichide și gazoase rezultate din arderea maselor
plastice și cauciucurilor... Mafia politică și energetică
din țară, la interese proprii sau de ce nu, poate și din
exterior, a găsit tocmai în lipsa coșurilor, chichița cu
care să-l îngroape... Și l-au îngropat la propriu, pentru
că el își dezvoltase instalațiile prin împrumuturi din
bancă. Ori când funcționarii statului român i-au impus
să aibă coș de fum în incinta întreprinderii, căci
conform legislației „nu se poate ardere fără coș” și
după ce a construit un coș ultra modern așa cum i s-a
cerut, a fost amendat și i s-a închis afacerea, pentru că
pe coșul respectiv, nu ieșea nici un fel de fum... I s-au
confiscat utilajele și fabrica și a ajuns să moară sărac,
cu o pensie, din care jumătate, era poprire pentru
datoriile de la bancă... Auzind despre cazul lui, acum
câțiva ani, am avut un acut și dureros sentiment de
14
„deja-vu”, căci parcă, ce i se întâmplase omului

acestuia, pățisem și eu, la o scară mai mică, prin
2006... Și... nu pot să nu realizez, din acest exemplu,
cum cartelurile criminale ale sistemului energetic
global, sunt atât de ticăloase încât, nu doar că ne
refuză accesul la electricitate și ne impun arderea de
„combusibili fosili” dar o fac în cel mai barbar mod
posibil, de parcă ar avea scopul precis de a distruge
biosfera terestră, cât mai rapid posibil, printr-o
poluare și o distrugere cât mai puternică...
Contradicția ticăloasă este că nu ai voie să
poluezi, dar în același timp ești obligat să arzi
combustibili fosili, în cel mai neeconomic și barbar
mod posibil... Dacă cumva, instalația ta e mai
eficientă economic și mai ecologică ca ale altora, vei
fi imediat sancționat și ți se va închide afacerea...
Dacă asta nu e nebunie, atunci ce poate fi ?...
Și cu toate astea, am înțeles că de vreme ce
tehnologiile energetice moderne, bazate pe
electricitate, ne sunt interzise prin prețurile tot mai
mari ale energiei, în sine și aproape inaccesibile ale
materialelor și prin legislația internă și internațională,
dacă tot suntem obligați să ardem „combustibili
fosili”, măcar hai să învățăm să-i ardem cât mai
eficient posibil și cu cât mai puține daune pentru
mediul înconjurător...
Și e perfect posibil asta, pentru că construcția
unei sobe sau a unui arzător eficient, e chestie de
15
zidărie, de mecanică și de lăcătușerie... Se face cu

mistria, flexul și aparatul de sudură... Nu are nimic de
a face, nici cu cotația cuprului pe bursele de mărfuri
internaționale, nici cu prețurile materialelor care țin de
electrotehnică și electronică, prețuri umflate de
specula capitalistă, care profită de distrugerea țării...
În ultimii doi ani, se tot vehiculează ideea că nu
vom mai avea voie să avem sobe în case și vom fi
obligați să dărâmăm sobele și coșurile de pe case, că
nu ni se va mai permite să ardem lemne, tocmai
pentru că, speculanții ăștia ticăloși, simțind că
prețurile la electricitate și gaze devenind tot mai
insuportabile, fac ca lumea să se întoarcă spre sursele
străvechi de încălzire... adică spre arderea lemnelor,
bălegarului și resturilor vegetale din gospodării... Și
cum să-i obligi „pe proști” să accepte totuși
electricitatea și gazul, chiar dacă nu și le mai pot
permite financiar, decât interzicându-le să aibă sobe
cu ardere în case ?...
Nu-i nimic... o sobă eficientă poate fi construită
fără coș la fel cum a făcut domnul Costin Frâncu, iar
dacă una de tip industrial se vede de la o poștă, una cu
adevărat eficientă de putere mică care să încălzească o
cameră într-o casă poate fi suficient de mică încât să
nici nu știi că e sobă și dacă nu are nevoie de coș, nici
dracu nu va ști că o ai... Iar dacă nu putem arde lemne
în ea, vom arde alți combustibili, căci așa cum am
spus, la peste șase sute de grade celsius, orice arzi,
16
arzi complet și fără fum. Și vom vedea în continuare

care sunt soluțiile tehnice... Dar încă de la început,
trebuie să specific că, această carte nu e un manual
pas cu pas, despre cum trebuie să construim sobe... E
doar o prezentare de ordin general a celor mai
eficiente tipuri de sobe.
Dacă vreți să știți, în amănunt cum se construiesc
fiecare din ele, canalul de YouTube e plin de filmulețe
postate de constructori amatori de pe tot globul. De
acolo puteți învăța pas cu pas... Asta dacă nu sunteți
dintre cei care vă dați cu ciocanul peste degete... Și eu
vreau să cred, că nu. Trebuie doar să știți ce tip de
sobă căutați... Iar cartea de față, tocmai asta
reprezintă : un ghid de orinetare și informare generală,
despre sobele cele mai eficiente....
De asemenea trebuie să subliniez că nu
recomand nimănui să se apuce să meșterească vreo
sobă, dacă pe lângă deprinderile tehnice, legate de
meseria sau meseriile pe care trebuie să le stăpânești
ca să construiești o sobă, nu are și cunoștințe
aprofundate despre manipularea focului și protecția
la incendii... Ca urmare, îmi declin orice răspundere
în cazul în care vreun deștept, nevoie mare, după ce
va citi cartea asta, se va apuca să-și dea foc la casă
încercând să facă o sobă, pe care, de fapt, nu se
pricepe să o facă sau s-o folosească !...
Deci, mergând mai departe, să continuăm cu...
17
18
Focul
„Un bărbat, poate fi scund, prost și chel, dar dacă are

foc, femeile îl vor iubi.” – Mae West
19
20
Istorie și mitologie
Comunitatea științifică internațională și în

special istoricii și arheologii, declară că omul ar fi
descoperit focul, undeva în urmă cu vreo șapte sute de
mii de ani...
Dincolo de faptul că în realitate, omul, la fel ca
orice alt animal terestru, de pe planeta asta, a
descoperit focul, atunci când a văzut, prima oară, un
trăsnet, lovind un copac care s-a aprins... omul nu a
descoperit focul, ci doar a început să-l utilizeze...
Iar această idee de a-l utiliza, bazată pe
observația că în preajma focului e mai cald, nu a fost,
în sine, cine știe ce mare realizare tehnologică, pentru
că mai devreme sau mai târziu, orice animal căruia i-a
crescut creierul, și pe cale de consecință, inteligența,
suficient de mult, va ajunge să utilizeze focul...
E un dat al naturii, o consecință firească a
apariției și dezvoltării oricărei ființe inteligente din
universul în care trăim, să înceapă să folosească focul,
atunci când are capacitatea de a-l stăpâni și controla.
Interesant este că această teorie a „descoperirii
focului” în urmă cu peste jumătate de milion de ani,
este o axiomă de nezdruncinat în toate manualele și
cursurile universitare de istorie și arheologie, din
lume... Și pentru că e de nezdruncinat, deși s-a
descoperit de ceva vreme, faptul că, data primelor
21
utilizări ale focului este ceva mai veche, cam peste un

milion de ani, în urmă, nimic nu se va schimba în ceea
ce scrie în manuale și cursuri universitare. Cel puțin
nu atât timp, cât mai avem noi și copiii noștri, de
trăit... Focul a fost pe atunci un instrument de nădejde
în mâna omului „abia coborât din pom”, pentru că l-a
ajutat să se apere mai ușor de prădători și de frigul
meteorologic, neafectat de încălzirea globală, a găștii
lui Al Gore... Și a rămas același instrument de nădejde
și în prezent, căci întreaga civilizație tehnologică
globală, nu ar putea funcționa, fără existența focului.
Vedem deci, că focul, în calitatea sa de unealtă
supremă, a însoțit omenirea încă din zorii preistoriei
noastre, pe tot parcursul existenței omului, până în
prezent, și va rămâne, probabil, aceiași unealtă fidelă,
până dincolo de dispariția noastră.
Iar faptul că ne însoțește existența, încă de când
ne-am născut, nu putea să nu aibă urmări în memoria
ancestrală a omenirii, el fiind prezent în toate
mitologiile popoarelor lumii... Așa că hai să aruncăm
o privire fugară asupra ipostazelor sale mistice și
mitologice.
În general, sunt patru ipostaze în care găsim
focul în mitologiile lumii : ca element creator sau din
contră distructiv, ca zeu în panteonul zeităților
diferitelor popoare și ca instrument în civilizarea
strămoșilor...
22
În majoritatea mitologiilor, la facerea lumii a fost

implicat și focul... Focul, sacralizat prin analogie cu
focul fierarului care modelează metalul, a fost, în
toate mitologiile, parte a creației lumii în care trăim...
Nu există mit al creației, în care să nu fie în
vreun fel sau altul, implicat, focul creator...
De asemenea cealaltă ipostază creatoare a focului
este zeificarea sa.... Agni, zeul vedic al focului, poate
primul dintre toți zeii focului, urmat de Atar al
persanilor, de Zhu Rong al chinezilor, de Kagutsuchi
din mitologia japoneză de Hefaistos și Vulcan al
grecilor și romanilor, ori de Belenus și Loki al celților
și scandinavilor... Și a mai fost și Camaxtli al
mayașilor și câți alții... poate la fel de mulți, câte
popoare, poartă coaja pământului.
Și toți zeii ăștia domnind peste tot felul de
tărâmuri demonice, sau astrale, cum ar fi muspelheim-
ul mitologiei nordice care a dat naștere stelelor ori
subpământene cum ar fi infernul biblic, scăldate în
flăcări și magmă topită, sunt doar o idealizare a
meșterului creator care, cu ciocanul pe nicovală, în
lumina flăcărilor de mangal, întețite de foalele
mânuite de ucenici, în atelierul de fierărie, sau de
sticlărie, după ce a primit focul furat de Prometeu, la
fel ca și acesta... creează !... Creează minuni
meșteșugărești pe care numai cel care stăpânește focul
le poate crea...
23
Totodată, aceleași mitologii, pomenesc și latura

malefică și distructivă a focului, scăpat de sub control,
capabil să mistuie în câteva ore un oraș întreg, din
căsuțe din lemn...
Și fie că a fost și e preamărit pentru valențele
sale creatoare și purificatoare, fie că a fost și este
temut pentru capacitatea distructivă, focul a fost
mereu alături de om, atât ca instrument al progresului
sau al distrugerii sale, cât și ca factor de evoluție
spirituală... Mitologiile lumii, constituie, în sine, un
univers imens de frumusețe literară și de amintiri ale
unor vremi de mult apuse, în care, dacă știm să
căutăm, vom afla adevăruri pe care știința nu le
acceptă, nu le știe sau nu vrea să le știe, căci i-ar putea
știrbi și clătina poziția de a toate știutoare și a toate
făcătoare... Inclusiv, ce voi dezvălui în paginile ce
urmează, e un exemplu de știință, care minte prin
omisiune, sau dezinformează prin jumătăți de adevăr...
Dar până atunci hai să vedem...
24
Ce este focul
În esență, focul e o reacție chimică de oxidare

violentă, cu degajare de căldură și distrugere prin
descompunere sau recombinare chimică, a
materialului care arde, material pe care avem obiceiul
să-l numim combustibil sau carburant.
Termenul de foc e o referire generală la reacția
chimică de oxidare prin ardere de suprafață și volum
mare iar atunci când arderea se extinde necontrolat o
numim incendiu.
În urma arderii dacă combustibilul e solid, în
speță lemn și cărbune, rămân pulberi numite cenușă și
funingine, și monoxid și bioxid de carbon iar dacă e o
hidrocarbură solidă pe care o numim plastic sau
cauciuc, rezultă apă și hidrocarburi lichide sau gaze
toxice... la fel și din arderea combustibilului gazos..
În fond o hidrocarbură de orice fel ar fi ea,
conține hidrogen și carbon, iar prin ardere, carbonul
combinându-se cu oxigenul rezultă bioxid și monoxid
de carbon iar prin combinarea hidrogenului eliberat cu
oxigenul rezultă apă sub formă de vapori. Prin ardere
incompletă, rezultă, pe lângă apă și monoxid sau
bioxid de carbon, și hidrocarburi mai ușoare...
Arderea a cărei formă de manifestare locală, o
numim flacără, are loc numai în prezența oxigenului,
fără acesta, arderea nu poate avea loc. Deoarece aerul
25
atmosferic conține numai 21 % oxigen și 78 % azot,

care este un gaz inert, arderea în aer liber este o ardere
atenuată astfel că temperaturile atinse de flacăra
alimentată cu aer sunt mult mai mici decât
temperaturile atinse de flăcările alimentate cu oxigen
pur... Și dacă spuneam că materialele care ard se
numesc carburanți, oxigenul care întreține arderea,
oxidând violent carburantul, se numește oxidant.
Focul se mai poate manifesta și în absența
aerului atmosferic, în spații închise etanș, dacă din
reacția de ardere, carburantul folosit se descompune
cu eliberare de oxigen... Această ardere este
caracteristică tuturor explozibililor precum și
pulberilor de aluminiu, sau alte metale ușoare în
amestec cu oxizi metalici, folosite mai ales în
domeniul artificiilor, a semnalizării cu proiectile
luminoase și a combustibililor solizi, folosiți în
propulsia reactivă a rachetelor.
Aduse la temperaturi înalte, prin cantități mici de
combustibili sau explozibili, aceste amestecuri ard
metalul într-o reacție extrem de violentă și eliberează
oxigenul care întreține acea ardere... De obicei în
aceste reacții de ardere metalul joacă rol de catalizator
al reacției care face ca temperaturile atinse de arderea
respectivă să fie extrem de ridicate... Un exemplu
edificator este amestecul de trioxid de fier și pulbere
de aluminiu, amestec cunoscut sub numele de termit,
care se aprinde la circa o mie de grade și care, odată
26
aprins, degajă peste trei mii de grade, într-o ardere

extrem de violentă care topește cu ușurință oțelul...
Explozibilii folosiți la demolarea celor două
clădiri World Trade Center în 2001 au conținut
asemenea amestec, căci
profilele metalice care formau
grinzile și stâlpii acelor clădiri,
având grosimi de peste zece
centimetri, au fost retezate prin
topire, exact ca la tăierea cu
flacără oxiacetilenică, fapt ce
nu putea fi făcut decât de explozibil pe bază de termit.
În general focul, indiferent care ar fi
combustibilul care-l întreține, are temperaturi
variabile în funcție de zona flăcării care-l
formează...
Temperatura flăcării poate fi
apreciată și vizual căci cu cât temperatura
e mai ridicată cu atât flacăra e mai
luminoasă... Nicio flacără nu are aceiași
culoare pe toată înălțimea ei, baza fiind
mai închisă la culoare arată o ardere de
temperatură joasă iar vârful fiind luminos
arată o ardere completă cu temperatură
mai ridicată...
Cei care lucrează în oțelării, sticlării,
forje, tratamente termice, etc., pot
aproxima destul de exact cu o marjă de 50
27
– 100 de grade temperatura flăcării, topiturii sau

piesei forjate după culoarea acesteia știindu-se că la
roșu-grena temperatura e de aproximativ 600°C iar la
portocaliu strălucitor este de 1300°C...
Chiar și eu, în perioada când am lucrat în
sticlăria fabricii Romlux, am căpătat această
deprindere, numai după câteva săptămâni de lucru cu
sticla topită.
Astfel, luând ca exemplu flacăra unei lumânări,
din parafină sau ceară, care are cam patru zone
distincte de culoare, în vreme ce fitilul are o
temperatură în jur de 600°C, vârful,
unde flacăra e atât de luminoasă încât
nu se mai observă are 1400°C.
În același timp în imediata
apropiere a flăcării, temperatura scade rapid, astfel că
la numai câțiva centimetri de flacără, adică la o
distanță egală cu de vreo cinci ori diametrul flăcării,
temperatura este cea a mediului înconjurător.
Ca o curiozitate la care nimeni nu se gândește,
flacăra, fiind sursă de lumină, nu are umbră... Astfel,
lumânarea arzând, fiind luminată cu o lanternă
puternică, va proiecta pe un perete umbra sa, dar fără
flacără... Și pentru că am spus că temperatura atinsă
de flacără depinde în egală măsură de combustibilul
folosit dar și de cantitatea de oxigen care întreține
arderea, o flacără oxiacetilenică de aceiași dimensiune
28
ca cea a unei lumânări va avea la bază 400°C, în

vreme ce vârful va atinge 3200°C...
Și poate că a venit vremea să spunem că și
flacăra oxiacetilenică poate fi apreciată destul de
corect, vizual luând drept scală de comparație, scala
temperaturii de culoare a luminii,
unde, dacă la portocaliu strălucitor
e 1300°C la galben strălucitor este
3700°C sau 4000°K, la alb e
4700°C sau 5000°K iar la albastru
de culoarea cerului e 6200°C sau
6500°K.
Dar culoarea flăcării depinde și de natura
combustibilului folosit astfel că această apreciere pe
baza temperaturii de culoare poate să nu se
potrivească exact cu ce am spus eu aici. Astfel din ce
am spus mai sus temperatura maximă a flăcării
oxiacetilenice este de 3200°C dar culoare ei nu este
galbenă ci mai degrabă albă spre albastru, datorită
acetilenei... Culoarea flăcării nu depinde doar de
combustibilul folosit ci și de cantitatea de oxigen sau
de aer... Cel mai comun exemplu este flacăra
aragazului care este flacără de gaz metan. Metanul
dacă e amestecat cu mult aer, adică cu azot mult și
oxigen puțin va arde incomplet, cu culoare roșie și
temperatură scăzută în vreme ce dacă aportul de aer e
corect arderea virează spre albastru... În becul de
laborator Teclu sau Bunsen unde se poate regla fin
29
aerul care pătrunde în flacără, metanul poate arde

complet, cu o flacără albastră, mult mai intensă decât
la aragaz.
Și pentru că tot vorbim de culorile flăcărilor,
pentru cei pasionați de astronomie, probabil că au
observat că meteoriții nu au totdeauna aceiași
culoare... Astfel meteoriții de culoare roșie conțin
mult azot și oxigen, cei de culoare portocalie conțin
sodiu, cei verzi conțin magneziu sau cupru, cei
galbeni, conțin fier iar cei violeți calciu.
Și pentru că tot vorbim de astronomie, după
culoare putem aprecia și temperaturile stelelor... În
vreme ce steaua noastră pe care o numim soare are o
culoare albă și 5500°C, Sirius care e cea mai mare și
printre cele ai strălucitoare stele de pe boltă, cu
culoare ei albastră spre alb are temperatura a coroanei
solare de peste 9000°C.
În continuare, pentru că am spus că, temperatura
degajată de o flacără, este dependentă de cantitatea de
oxigen și de natura combustibilului, hai să vorbim
puțin despre...
30
Aprindere și ardere
Înainte de a trece rapid prin diferitele categorii de

combustibili, trebuie să subliniez un fapt prea puțin
cunoscut și anume că nici un combustibil solid sau
lichid, nu arde în starea sa, naturală, de agregare...
Oxidarea prin flacără, are loc, numai în starea
gazoasă, a combustibilului respectiv.
Niciun combustibil nu arde direct din starea lui
de solid sau lichid... de aceea combustibilii solizi în
momentul în care se aprind suferă ca urmare a
temperaturii degajate de flacără, două procese fizice
care se petrec în succesiune rapidă, aproape simultan,
și anume : lichefierea și vaporizarea. Flacăra este
alimentată prin vaporii combustibilului, creați de
însăși temperatura degajată... Dacă veți privi atent un
buștean arzând veți observa că în imediata apropiere a
flăcării, apare, pe suprafața sa, un lichid care se
vaporizează întreținând flacăra. Această lichefiere
urmată aproape simultan de vaporizarea care întreține
arderea se petrece la ardere oricărui combustibil solid,
de orice tip ar fi acesta... Situația e similară și în cazul
combustibililor lichizi unde, flacăra arde, de fapt,
vaporii de lichid, din imediata apropiere a suprafeței
lichidului respectiv.
Există în caracterizarea combustibililor o
caracteristică numită temperatura de autoaprindere,
31
care este pragul temperaturii la care vaporii acelui

combustibil, pot să se auto aprindă, fără a exista în
preajma lor vreo flacără. A nu se confunda cu
temperatura de aprindere, care este temperatura la
care cantitatea de vapori emanată de lichidul
combustibil, amestecată cu aer, poate să întrețină
arderea...
De asemenea mai există un prag termic numit
punctul de foc, care e temperatura la care vaporii
degajați sunt capabili să întrețină arderea după
depărtarea sursei de foc, care a inițiat aprinderea...
Dacă veți arunca o țigară aprinsă într-un rezervor
de motorină, pe timp de iarnă, cu ger puternic, țigara
se va stinge, pentru că motorina nu e un combustibili
prea volatil... dacă faceți același lucru cu un rezervor
de benzină, datorită faptului că benzina e foarte
volatilă, veți obține o frumusețe de explozie... Deci
atenție mare !...
Rezultă de aici, că temperatura pe care o au
diferitele surse de flacără care inițiază aprinderea unui
combustibil, trebuie să fie peste punctul de foc al
acelui combustibil... dacă pentru brichete, lumânări și
chibrituri spunem că aprinderea are loc prin transfer
de flacără ca la o ștafetă, interesant este ceea ce se
întâmplă la aprinderea unui combustibil, mai ales dacă
e solid, cu ajutorul unui amnar, adică a unei scântei...
Strămoșii noștri aprindeau focul cu amnar din
oțel care lovea o piatră de cremene, a cărei scânteie
32
era destul de mică și nu avea o temperatură prea

ridicată, necesitând ca materialul pe care era aruncată
scânteia să fie foarte inflamabil. De aceea străbunii
noștri, pregăteau anume printr-un proces de uscare și
ardere în lipsa aerului, ( vom vorbi mai detaliat despre
asta ) partea de dedesubt a unor specii de iască, a
căror tuburi sporifere, asigurau, după acest proces,
inițierea flăcării... dar chiar și așa îți trebuia multă
măiestrie să poți aprinde focul în acest fel...
Noi suntem mai norocoși... Dincolo de faptul că
avem la dispoziție chibrituri și brichete, există acum
amnare speciale, care numai amnare nu sunt, dar care
au păstrat acest nume, datorită utilității lor de a
aprinde focul cu ajutorul unei scântei..
E vorba de bare din aliaj de feroceriu, care se
comportă asemănător cu magneziul pur... În fapt
aliajul de bază, unul din aliajele piroforice, realizat
din 70 % ceriu și 30 % fier, a fost inventat în 1903, de
Carl Auer von Welsbach. Toate pietrele de brichetă
sunt făcute din aliaj piroforic, care între timp a devenit
mai complex având pe lângă ceriu și fier și alte metale
menite a crește temperatura scânteii degajate... Frecate
cu muchia ascuțită a cuțitului sau chiar cu o bucățică
de tablă, din corpul barei respective se desprinde un
șpan minuscul de material care se auto aprinde
generând o scânteie a cărei temperatură este extrem de
ridicată, mai exact peste 3000°C. Arderea acelui mic
fragment de feroceriu durează suficient de mult timp
33
ca să poată iniția în contact cu suprafața materialului

combustibil o vaporizare locală a acestuia și deci
aprinderea flăcării... Firește că nu orice combustibil
este propice a fi folosit astfel dar scânteia de feroceriu
poate aprinde hârtie igienică, bucăți de vată netratate
ignifug ( tampoane OB spre exemplu ) cu care, apoi,
se poate aprinde un foc mai mare...
Eu folosesc de ani de zile o bară de feroceriu ca
să aprind aragazul... Despre Carl Auer von Welsbach,
vom mai vorbi la capitolul dedicat iluminatului cu
flacără. Acum să trecem la...
34
Combustibili
Combustibil e orice material sau materie, care

poate să ardă și care, în urma reacției chimice de
oxidare numită ardere, eliberează căldură...
Combustibilii sunt de mai multe feluri, în funcție
de criteriul după care vrem să-i clasificăm. Dacă vom
lua drept criteriu proveniența lor, din natură sau din
prelucrările industriale, avem combustibili naturali și
combustibili artificiali... Dacă vom lua drept criteriu,
starea lor de agregare, avem combustibili solizi,
lichizi și gazoși.
Acum, hai să spunem câte ceva despre diferitele
categorii de combustibili.
Combustibilii solizi naturali sunt biomasa,
formată din frunze, paie și lemn, cărbunii naturali, și
șisturile bituminoase și ceara de albine. Cărbunii
naturali sunt cei extrași din depozitele terestre, de
suprafață sau subterane, care sunt : turba, lignitul,
huila, cărbunele brun și antracitul iar cărbunii
artificiali sunt cei obținuți prin procedee artizanale sau
industriale ca urmare a acțiunii omului. În această
categorie sunt mangalul, cocsul și brichetele obținute
prin presare a pulberilor și resturilor de cărbuni
naturali. În ultimul timp în afara brichetelor de
cărbuni naturali sau artificiali au mai apărut și
brichete realizate tot prin presare din diferite materiale
35
naturale din categoria generică a biomasei, cum ar fi

din paie, rumeguș sau talaș, și care poartă numele de
brichete dacă au dimensiuni mari de ordinul a mai
mulți centimetri sau peleți dacă au forme cilindrice cu
dimensiunile de 1-2 cm.
Atât brichetele cât și peleții, se pot face din orice
material vegetal, care poate fi presat, adică din frunze,
paie, rumeguș, talaș, etc. Brichetele se obțin prin
presare cu ajutorul unor prese manuale sau
automatizate care folosesc pârghii, iar peleții cu
ajutorul unor mașini industriale asemănătoare mașinii
de tocat carne. Există și mașini de realizat brichete, de
tip industrial, de mare putere care lucrează pe
principiul mașinii de tocat.
Discutând puțin despre puterea calorică a acestor
combustibili solizi... putem spune că e foarte variată,
și depinde în egală măsură de conținutul de
hidrocarbură și de apă al materialelor respective...
Lemnul, indiferent de ce fel de esență este, se
aprinde la circa 300°C, dar prin ardere lemnul de
esență moale de obicei degajă mai puțină căldură
decât cel de esență tare. Excepție fac însă, în acest
caz, rășinoasele, care, prin conținutul bogat de rășini,
ard cu temperaturi mai mari... De asemenea există un
lemn anume care se aprinde și arde la temperatură mai
ridicată și anume, e vorba de lemnul de Paulownia
care se prinde la peste 400°C iar flacăra sa degajă
36
temperaturi ridicate la fel ca și flăcările de

hidrocarburi lichide...
În privința cărbunilor naturali, există două grupe
mari de cărbuni : cărbuni tineri, moi, de culoare maro,
cum e turba, lignitul și cărbunele brun. Au un conținut
de carbon de circa 50 – 70 % și vreo 30 – 60% apă, și
care, datorită acestui fapt, au o temperatură de
aprindere apropiată de cea a lemnului iar temperatura
de ardere este undeva între 1600°C și 1900°C. Turba,
care e cel mai tânăr cărbune, a cărui proces de formare
se desfășoară și în prezent, datorită conținutului mare
de apă, trebuie uscată înainte de folosire.
A doua grupă de cărbuni naturali, e cea a
cărbunilor vechi, tari, de culoare neagră cum e huila și
antracitul, care au un conținut foarte scăzut de apă, iar
conținutul de carbon pur se situează în jurul valorii de
90 – 95 %... Huila conține și hidrocarburi volatile în
proporție de până la 25 – 30 %, se aprinde la o
temperatură de circa 400°C, iar antracitul care e un
cărbune foarte uscat și tare, nu conține deloc nici apă
nici hidrocarburi volatile și de aceea se aprinde la o
temperatură foarte ridicată, în jurul a 800°C. Atât
huila cât și antracitul ard cu temperatură de peste 2100
– 2200°C.
Cărbunii artificiali, sunt de două feluri : cărbuni
obținuți din lemn de esență tare numiți mangal care se
făceau și se mai fac artizanal prin ardere mocnită în
„bocșe de mangal” sau mai modern, în cuptoare
37
speciale, și cărbunii obținuți prin uscarea industrială a

cărbunelui natural, care poartă numele de cocs. Cocsul
se obține de obicei prin uscare la cald, din huilă și
până la apariția cuptoarelor electrice și cu gaze, a fost
principalul combustibil în industria siderurgică.
Mangalul arde degajând o temperatură de 1200 –
1300°C în vreme ce cocsul arde cam la aceiași
temperatură ca și antracitul și la fel ca și acesta, scoate
foarte puțin fum și lasă puțină cenușă.
O altă categorie de combustibil solid despre care
vreau să amintesc pe scurt sunt șisturile bituminoase,
care, datorită faptului că au un conținut ridicat de
hidrocarburi lichide, brute, cum e bitumul și păcura,
ard cu temperaturi caracteristice acestor hidrocarburi.
Ultima categorie de combustibili solizi de care
voi aminti, sunt smoala și parafina sau ceara
artificială.
Să trecem acum la combustibilii lichizi, care sunt
de două tipuri : uleiuri și alcooli. Aceste două tipuri de
combustibili lichizi la rândul lor se împart iar în câte
două categorii : uleiuri sintetice, provenite din
rafinarea țițeiului și uleiuri naturale care sunt vegetale
sau animale. Cele vegetale sunt uleiurile obținute prin
stoarcere care sunt folosite în alimentație și cele
animale care sunt fie grăsimi numite generic untură
care poate fi de la orice animal gras , inclusiv balene
și pești de talie mare, fie unt provenit din prelucrarea
38
laptelui... Tot în această categorie intră și uleiul de

cașalot cunoscut sub numele de spermanțet.
Alcoolurile, sunt de trei tipuri : saturate,
nesaturate și aromatice și pot fi, la fel ca și uleiurile,
alcooluri naturale care provin din distilarea cerealelor,
fructelor sau drojdiilor - alcoolul etilic, sau din
distilarea lemnului - alcoolul metilic, și alcooluri
sintetice, obținute din rafinarea țițeiului, care sunt
majoritatea celorlalte tipuri de alcool cum ar fi cel
izopropilic, butilic, etc.... De specificat că, pentru uz
industrial, e mai ieftin a se obține alcoolul etilic și
metilic din prelucrarea produselor petroliere, de aceea,
acolo unde acestea se găsesc în cantități mari la preț
mic, aproape sigur, nu sunt obținute prin distilare din
plante. Atât uleiurile cât și alcoolurile sunt
hidrocarburi, doar că la uleiuri carbonul e legat direct
și numai de hidrogen pe când la alcool, avem una sau
mai multe grupări carbon - hidrogen legate de o
grupare hidroxil. De aceea hidrocarburile uleioase nu
se diluează în apă, în vreme ce alcoolurile o fac, dar
atenție că nici acestea nu sunt, toate, solubile în apă.
Cu cât numărul de legături cu gruparea C-H e
mai mare, în molecula acelui alcool, cu atât el este
mai puțin solubil în apă. Astfel dacă alcoolul metilic
având formula CH3OH e perfect solubil în apă,
diluându-se ușor, terț-butanlolul a cărui formulă e
(CH3)3COH e aproape insolubil.
39
Înțelegem de aici un alt fapt interesant. Că, cu cât

hidrocarbura, sau alcoolul respectiv are mai multe
legături CH cu atât va arde mai bine, datorită arderii
hidrogenului la desfacerea legăturilor, dar va forma ca
produs al arderii pe lângă monoxid și bioxid de carbon
și mai mulți vapori de apă...
Toți combustibilii lichizi au avantajul unei puteri
calorice mari într-un volum redus, majoritatea având
în general punctul de aprindere între 170°C și 250°C
și degajând prin ardere temperaturi de circa 1000°C,
la arderea cu aer și de circa 2000°C și chiar peste, la
arderea cu oxigen pur.
Ca o curiozitate, căci sunt convins că sunt puțini
care știu asta... în timp ce temperatura degajată de
arderea benzinei este de 1026°C, alcoolul etilic degajă
o temperatură de 1920°C.
Trecând acum, la combustibilii gazoși, cel mai
cunoscut este gazul metan pentru că pe baza lui sunt
construite sistemele de energetice de distribuire a
gazului... La fel ca și combustibilii lichizi, și cei
gazoși pot avea două surse principale de proveniență :
naturală și sintetică...
Gazele naturale pot fi geologice, atunci când
provin din zăcăminte de gaze naturale care au în
general drept componentă principală gazul metan și
secundar, alte tipuri de gaze cum ar fi propanul,
butanul, etc... Tot sursă geologică au și așa numitele
40
gaze de sondă, care sunt amestecuri de gaze

inflamabile asociate zăcămintelor de țiței...
O altă categorie de gaze naturale, care nu sunt
pure, fiind de asemenea amestecuri de metan ( cam 80
% ) cu hidrogen, hidrogen sulfurat, azot, mercaptani,
etc, este biogazul, care se obține prin fermentarea și
descompunerea naturală, anaerobă a dejecțiilor și/sau
materiilor vegetale ca acțiune a unor bacterii și drojdii
specifice, din mai multe genuri. În general biogazul se
consideră a avea o putere calorifică ceva mai scăzută
decât gazul metan, cam cu 20 %.
Temperaturile maxime, degajate de combustibilii
gazoși, sunt, în general, temperaturi înalte, de peste
1900°C la arderea în aer. Astfel butanul, etanul și
propan-butanul degajă la ardere 1960 – 1970°C, iar
gazul natural, metanul, etanul și propilena între 2770
și 2870°C. Hidrogenul în aer arde cu 2045°C iar cu
aport de oxigen arde cu 2660°C, iar acetilena arde în
aer cu 2400°C și cu oxigen la 3100°C.
Nu vă speriați însă !... Metanul și gazul natural,
care arde în sobele și la aragazele dumneavoastră, nu
arde la aceste temperaturi extreme, pentru simplul
motiv că nimeni nu trimite pe rețea, gaze pure din
punct de vedere chimic... Temperatura de ardere a
unui arzător tipic de aragaz este, după multiple
măsurători, făcute de mine, de-a lungul timpului, între
800°C și 1000°C. S-ar putea, pentru cei care vor
41
încerca să producă biogaz, să constate că flacăra lor

de biogaz, are o temperatură mai ridicată...
Referitor la faptul că arderea hidrocarburilor
solide generează mai puțină apă decât cele lichide sau
gazoase, pot să vă povestesc o pățanie proprie care
mi-a confirmat vorba din popor că „gazul metan face
igrasie”... Acum vreo trei ani și ceva, în toamna lui
2019, mă încălzeam cu un convector pe gaze, pe care
îl cumpărasem la mâna a doua, când m-am mutat aici.
Între timp s-a stricat și l-am înlocuit cu o sobă.
Era cel mai mic model de convector pe gaze,
modelul cu ieșirea coșului deasupra, destinat a fi
montat pe perete. Îl aveam montat la o palmă de
podea iar coșul lui format din tubulatură de aluminiu
gofrat ieșea printr-un ochi de fereastră.
Constatând că prețul gazelor începe să cam
crească, m-am gândit să eficientizez cumva încălzirea,
prin prelungirea tubulaturii coșului cu încă vreo doi
metri, și în acest scop, am adus-o pe sub convector,
apoi pe sub o masă pe care o aveam lângă acel perete
și abia apoi am ridicat-o iar spre a o scoate afară.
Ideea era să fac ca gazele de ardere să cedeze cât
mai multă căldură înainte de a ieși afară din cameră...
A mers bine toată „afacerea” ! Chiar am simțit o
oarecare economie la gaze în acea iarnă, în ciuda
scumpirii. Dar în primăvară, când am vrut să adun
tubulatura, care nu-și mai avea rostul înșirată pe jos,
am constatat că, pe toată porțiunea orizontală de la
42
podea, e plină cu apă. Două găleți de apă am scos din

tubulatura aia... Cedarea de căldură a fost cu adevărat
eficientă, ducând la condensarea vaporilor de apă din
gazele de ardere... Probabil că dacă iarna ar mai fi
ținut vreo lună, tuburile s-ar fi înfundat de tot
umplându-se cu apă... De aici putem înțelege de ce
arderea hidrocarburilor gazoase e mai curată decât
arderea lemnului și cărbunelui, pentru că în vreme ce
lemnul și cărbunele generează, ca produși de ardere,
mai multe reziduuri solide, cum e cenușa, funinginea
și fumul, arderea hidrocarburilor lichide, uleioase, nu
scoate aproape deloc reziduuri solide, fumul generat
nefiind foarte gros, iar alcoolurile și hidrocarburile
gazoase nu scot deloc reziduuri solide ( fum ) ci doar
monoxid și bioxid de carbon, plus vapori de apă...
Din perspectiva asta, cea mai curată ardere dintre
toate hidrocarburile, este arderea alcoolurilor simple.
Vom vedea mai târziu, în partea a doua a cății, că
există o ardere care nu mai scoate nici măcar monoxid
și bioxid de carbon, ci numai vapori de apă...
Înainte de a trece mai departe, trebuie să mai
spun că, arderea completă a oricărui combustibil
necesită un aport de circa zece metri cubi de aer
pentru un metru cub de combustibil. Plecând de la
ideea că oxigenul din atmosferă reprezintă doar 21 de
procente, e greșit să credem că un metru cub de
combustibil ar avea nevoie de doi metri cubi de
oxigen deoarece azotul deși nu arde și nu întreține
43
arderea, îi scade mult eficiența. Deci același metru

cub de combustibil va arde mult mai eficient, cu
oxigen, consumând cel mult tot un metru cub de
oxigen...
Acum, mergând mai departe, hai să discutăm
puțin despre...
44
Alte procese și reacții termice
Până acum am vorbit despre arderea naturală în

aer, cu flacără... Există însă și alte procese asociate
reacțiilor chimice la temperaturi mari, care nu
constituie, propriu zis, ardere, dar care sunt
premergătoare arderii, pregătind terenul pentru
manifestarea ei.
Torefacția conform definiției oficiale „este o
formă ușoară de piroliză la temperaturi de obicei
între 200 și 320°C. Torefacția modifică proprietățile
biomasei pentru a oferi o calitate mai bună a
combustibilului pentru aplicațiile de ardere și
gazeificare. Torefacția elimină umiditatea și gazele
volatile din materia solidă și produce un produs
relativ uscat, care reduce sau elimină potențialul său
de descompunere organică.” Cu alte cuvinte,
torefacția, este denumirea dată de științificii lumii,
uscării forțate în cuptor etanș... Dar pentru ca noi să
nu știm asta, ei nu spun uscare fără aer, în cuptor, sau
la cald, ci torefacție...
Prin torefacție se elimină umiditatea din brichete
și peleți. Tot prin torefacție se usucă forțat cărbunii
inferiori, eliminând din ei apa și substanțele volatile.
Carbonizarea „este conversia materiilor
organice precum plantele și resturile de animale
moarte, în carbon, prin distilare distructivă.” Mai
45
simplu spus, este procesul care se petrece la

temperaturi imediat superioare celei la care are loc
torefacția... Este transformarea lemnului în mangal cu
ajutorul bocșelor de mangal sau în cuptoare speciale.
Și mai simplu spus, este transformarea lemnului,
sau a altor forme de materie organică solidă, în
cărbune. ( citatele sunt de pe enciclopedia Wikipedia )
Piroliza este procesul care are loc la temperaturi
superioare care pot trece de temperatura de aprindere,
dar care datorită faptului că se petrece în mediu lipsit
de oxigen, nu e o ardere ci o descompunere în lichide
sau gaze combustibile... Propriu zis, e procesul de
distilare superioară a materiilor solide, în produșii
secundari, din care sunt constituite...
Gazeificarea este un proces care transformă
biomasa și combustibilii fosili pe bază de carbon, în
gaze combustibile, care conțin carbon și hidrogen sau
necombustibile cum ar fi monoxidul de carbon,
azotul, etc. Se petrece la temperaturi de peste 700°C
în mediu controlat, fără oxigen sau cu foarte puțin
oxigen și uneori cu adaos de aburi. Gazul rezultat din
gazeificare, este un amestec de gaze care poartă
numele de „gaz de sinteză”.
Procesul Fischer-Tropsch „este o colecție de
reacții chimice care transformă un amestec de
monoxid de carbon și hidrogen sau apă gazoasă, în
hidrocarburi lichide . Aceste reacții apar în prezența
catalizatorilor metalici, de obicei la temperaturi de
46
150 – 300°C și presiuni de una până la câteva zeci de

atmosfere. Procesul a fost dezvoltat pentru prima dată
de Franz Fischer și Hans Tropsch, la Institutul Kaiser
Wilhelm, pentru Cercetarea Cărbunelui din Mülheim
an der Ruhr, Germania, în 1925.”
E un proces de lichefiere a cărbunelui și a
gazelor combustibile în combustibil lichid... Citatul
din Wikipedia, ne explica practic procesul prin care
are loc transformarea cărbunelui în hidrocarburi
lichide, marele mister al combustibilului din cărbune
al naziștilor...
Și acum, trecând mai departe, am să vă ofer un
articol pe care am început să-l scriu în 2019... dar pe
care am uitat să-l mai termin... Mi-am amintit de el,
anul trecut, în toamnă, și, firește că l-am terminat și l-
am publicat...
47
Soba
« moto :
Principalele piedici în calea progresului sunt
prostia și conservatorismul maselor și lăcomia și
egoismul elitelor...
Pentru că se apropie iarna și doresc de mult să
scriu un articol despre sobe, mi-am „luat inima-n
dinți” și laptopul pe
genunchi...
Din perspectiva
acestui moto pe care l-am
scris mai sus, masele
largi, adică noi, cei mulți,
„prostimea” sau
„sărăntocii lumii”, nu
evoluăm, pentru că suntem
prea proști ca să
înțelegem ce nu e corect în
moștenirea pe care o avem de la strămoși și prea
conservatori ca să acceptăm că ceea ce ne-au lăsat
aceștia nu e corect și deci nici eficient... Sobele pe
care le folosim sunt un exemplu de asemenea
atitudine... Din perspectiva elitelor, care sunt și mai
proaste ca masele largi, pentru că ele aleg să
trăiască prin ne muncă pentru că nu le duce capul și
nu le permite lenea să muncească, ele au tot interesul
48
să mențină totul neschimbat, căci orice schimbare le

poate amenința statutul de paraziți ai societății...
Dacă în ce ne privește, schimbarea stă la
îndemâna noastră, căci depinde totalmente de fiecare
din noi, schimbarea lăcomiei și egoismului elitelor nu
depinde de noi... deci elitele pot fi lăsate la o parte,
căci oricum, în aceste condiții, progresul nu depinde
de ele ci doar de noi...
Am postat aici fotografia unei sobe de teracotă
foarte frumoasă pentru că ea reprezintă o concretă
exemplificare a faptului că aparențele înșală... Cei
mai mulți dintre semenii noștri consideră că acest tip
de sobă este culmea evoluției tehnologice în domeniul
sobelor, considerând-o o sobă de mare randament.
Din păcate această sobă, în ciuda aspectului său
artistic, este una din cele mai proaste sobe care putea
fi imaginată...
Primul lucru pe care l-am făcut, atunci când am
pus mâna, întâia dată, pe un termometru cu rază, a
fost să măsor temperatura sobelor atât în focarul lor
cât și pe suprafețele pe unde acestea cedează căldura
precum și la ieșirea gazelor de ardere spre coș...
Trebuie să știți că temperatura de aprindere a
combustibililor folosiți în sobele tradiționale este de
230°C pentru esențele moi ( plop spre exemplu ) și
merge până spre 700°C în cazul gazului metan.
Dar atenție, gazul metan arde la această
temperatură, numai dacă nu este amestecat cu aer de
49
către distribuitor. În cazul amestecării cu aer,

amestecul de azot și oxigen va scădea temperatura de
ardere a gazului aducând-o aproape de temperatura
de ardere a lemnului de esență tare sau a cărbunelui (
300 – 400°C). Culoarea normală a flăcării de gaz
metan este albastră.
Dacă aceasta bate spre portocaliu, înseamnă că
gazul metan e amestecat cu azot, adică cu aer
atmosferic. În cazul lemnului, temperatura de ardere
cea mai ridicată o are lemnul de Paulownia care arde
la peste 400°C...
Măsurând eu, așa cum spuneam, temperatura în
sobe și pe lângă ele, am constatat că în vreme ce
temperatura medie în focarul unei sobe este de circa
300 – 400°C, pe suprafața sobei este între 20 la baza
acesteia și 200 – 250°C, pe plită, sau în cazul sobei
de teracotă cam 80 – 100°C, pe suprafața ei
superioară atunci când este încinsă puternic... Dar
atenție că, temperaturile apropiate sau de peste o
sută de grade înregistrate pe suprafața sobelor se
manifestă numai pe treimea superioară a acestora în
cazul celor cu plită sau pe jumătatea superioară în
cazul sobelor de teracotă... Ori interesul nostru e să
avem căldura pe podea și-n imediata ei apropiere, nu
pe tavan, deasupra capului nostru !... Surpriza vine
atunci când măsori temperatura gazelor de ardere
care părăsesc soba și implicit camera în care aceasta
50
se află, la intrarea pe coș, unde temperatura este de

peste 150°C uneori chiar peste 200°C...
Deci mai bine de jumătate din temperatura
produsă prin ardere, într-o sobă, se duce pe coș
părăsind clădirea și încălzind aerul de deasupra
coșului... Dacă mai ținem seama de faptul că
majoritatea clădirilor ( mai ales cele din beton și
cărămidă ) au pierderi foarte mari prin pereți,
încălzind aerul din jurul casei, rezultă că, de fapt,
peste trei sferturi din căldura pe care o producem în
sobe, în loc să ne încălzească casa, încălzește aerul
din jurul casei... Ca urmare casele noastre, sunt
calorifere pentru aerul din curte...
Concluzia care se trage de aici este că sobele pe
care le folosim, indiferent de ce tip ar fi ele, sunt
extrem de prost concepute și construite, având o
eficiență rizibilă, de numai 20 – 30 %... Se impune
deci, ca, pentru a crește eficiența sobelor, acestea
trebuie regândite și conceptul și structura lor trebuie
schimbate radical, pentru a le îmbunătăți
randamentul...
De obicei temperatura în casele noastre pe
timpul sezonului rece este cu cel puțin zece grade mai
ridicată decât atmosfera în jurul casei, în perioada
de toamnă și primăvară și cu cel puțin douăzeci,
treizeci de grade mai ridicată pe timpul iernilor
reci... Această diferență minimă de zece grade, este
arhisuficientă ca să creeze tirajul necesar, oricărei
51
sobe... Deci dacă aerul la ieșirea pe coș ar avea cu

zece – douăzeci de grade mai mult decât atmosfera
din jurul casei, tirajul sobei ar fi asigurat...
Ce ar însemna asta ? Păi făcând diferența cu
temperatura din focarul sobei realizăm că am aduce
soba la un randament apropiat de 90 %... Dar asta
luând în considerare doar eficiența sobei, raportată
la interiorul casei... Atât timp cât casa are pierderi
prin pereți, adevărul e mai sumbru... Dacă în paralel
cu eficientizarea sobei, am lua măsuri de izolare
termică corespunzătoare a pereților sau am construi
încă de la început pereții din materiale care conduc
greu căldura acumulând-o în același timp ușor ( lutul
este un asemenea material, urmat apoi de lemn ),
abia atunci am putea spune că randamentul real al
sobei este apropiat de 90 %...
Bun !... Care ar fi principiile de eficientizare
care se impun ? Pornind de la faptul că soba are
temperatură ridicată doar pe jumătatea sau treimea
ei superioară, primul lucru care trebuie modificat
este forma sobei.. În loc ca aceasta să fie înaltă, ar
trebui să fie cât mai joasă posibil și cu o suprafață
cât mai mare... Și ne apropiem astfel de încălzirea în
pardoseală practicată în Roma antică, sau de sobele
cu prichici, unde căldura circulă pe orizontală pe sub
canapeaua sau patul pe care se doarme...
Din perspectiva asta, soba rachetă cu
acumulare termică este cea mai apropiată de acest
52
ideal.. Această sobă, mai are un atu major față de

sobele clasice, acela că arde combustibilul prin
gazeificare, obținând o temperatură în focar de circa
500 – 600°C...
Ca urmare sobele ar trebui să aibă înălțimea de
maximum o jumătate de metru, dar o suprafață cât
mai mare, pentru a ceda căldura cât mai aproape de
podea, pe o suprafață cât mai mare... Ideal ar fi ca
soba să fie o platformă care să se întindă fie de jur în
împrejurul pereților, fie să constituie un prichici pe
care să fie amenajată zona de dormit...
Acum revenind la coș... Pentru ca temperatura
de ieșire a gazelor, din coșul sobei, spre coșul casei,
să fie cât mai redusă posibil, dacă s-ar putea doar cu
câteva grade mai ridicată decât temperatura din
casă, coșul sobei ar trebui prelungit mult, spre
exemplu, la baza pereților, ideal prin toată casa,
astfel ca să cedeze cât mai mult din temperatura
gazelor de ardere, în casă...
Dacă se va proceda după aceste principii,
încălzirea unei case ar ajunge să se facă cu numai 5 -
10 % din cantitatea de combustibil pe care o
consumăm acum în sobele normale moștenite de la
strămoșii noștri...
Cu stimă ! Cătălin Dan Cârnaru
4 noiembrie 2019 - 9 octombrie 2022 »
După acest articol vom continua cu
aprofundarea subiectului...
53
Eficiența sobelor
Cu circa un an înainte de moartea sa, am avut

cinstea să-i fac o vizită, distinsului inventator, Justin
Capră... Era o plăcere să-l ascuți vorbind, indiferent
dacă subiectul discuției era unul tehnic, sau mai puțin
tehnic. Dar când aborda subiecte tehnice, având în
vedere preocuparea sa principală de o viață, mașinile
economice, avea o expresie pe care o folosea
adeseori. Spunea că „mașinile sunt calorifere pe
roți”... pentru că orice motor cu ardere internă, nu
transformă, din energia combustibilului, în lucru
mecanic, decât circa 20%, restul fiind căldură pe care
o împrăștie în atmosferă...
Ei bine, să știți că, așa cum am spus și-n
articolul precedent, nici sobele clasice pe care le știm
toți, indiferent de modelul lor, nu sunt departe de asta,
în sensul că deși scopul lor e să facă căldură, nu lucru
mecanic, totuși sunt extrem de ineficiente pentru că
cea mai mare parte a căldurii pe care o generează, o
dau afară pe coș, încălzind aerul de deasupra casei...
Prima oară când am constatat că sobele pe care
le cunoaștem toți sunt, în general, foarte ineficiente a
fost în copilăria mea... Mergeam adeseori la bunica
din partea tatălui meu, o țărancă simplă care trăia în
capătul unei străzi pierdute printre dealuri, într-o
căsuță mică din zidărie de cărămidă zidită cu lut și
54
var, având o singură cămăruță... În fiecare iarnă, în

care am fost acolo, am sesizat același fenomen
curios... Deși casa era racordată la rețeaua de gaz
metan, ca majoritatea caselor din zona aceasta, în
cămăruța aceea, nu era niciodată cu adevărat cald...
Nu mă înțelegeți greșit...
Soba bătrânească cu plită și cuptor, construită
într-unul din colțurile camerei, duduia toată iarna...
dar deși camera era destul de mică, cred că avea vreo
șaisprezece metri pătrați, nu era cu adevărat cald
decât în preajma sobei... În colțul opus era frig... mai
ales că ușa era pe peretele lung, care forma exact acel
colț... Atunci, în acele vizite, am observat eu că, de
fapt, cald era numai în preajma sobei și numai
începând de la o înălțime aproximativ egală cu cea a
sobei, iar deasupra podelei, până mai sus de
genunchi, aerul era mereu, rece...
De asemenea am mai observat că oricât de
puternic s-ar fi dat drumul la gaze în acea sobă,
camera nu se încălzea cu mult mai bine, în schimb
atât plita cât și cuptorul începeau să se înroșească...
Copil fiind, am considerat mult timp, ca fiind
normal să iasă fum gros pe coșul sobelor cu lemne
dar să nu iasă nici un pic de fum pe coșul sobelor cu
gaze...
Însă tot în acele vizite am descoperit un alt
fenomen interesant... Vă spuneam că strada este pe
55
malul unui pârâu, care curge între două dealuri înalte,

foarte lungi... E vorba de Valea Mare din Răzvad...
Datorită înălțimii dealurilor de deasupra tuturor
caselor, acoperișurile și coșurile sobelor acelor case,
nu se profilau pe cer, decât dacă le priveai de la
nivelul solului, altfel toate casele aveau în spatele lor,
verdele dealului...
Într-una din acele vizite ale mele, ciudat e că, nu
pe timp de iarnă, ci cred că într-o primăvară sau
toamnă, oricum o perioadă în care dealul era încă
verde și era destul de cald afară, dar când deja omenii
foloseau sobele, am observat că, deasupra coșului
uneia din case, aerul forma valuri, care distorsionau
permanent imaginea dealului din spate.
Mi-am dat seama că asist la același fenomen
care se întâmplă pe șosele sau pe plajele ori câmpiile
însorite din toiul verii, când aerul încins,
distorsionează imaginea orizontului... Și atunci am
înțeles eu, pentru prima oară, că cea mai mare parte a
căldurii generată de o sobă, iese pe coș, încălzind
aerul de deasupra casei...
Iar când am observat, la o casă care avea sobă cu
lemne, că pe coș ies chiar și jerbe de scântei, am
realizat că acea căldură e multă... e... cam toată
căldura făcută de sobă !... Practic, în sobele clasice,
căldura doar circulă în drumul ei spre cer, fără să
cedeze decât cel mult zece procente către spațiul pe
56
care, se presupune că, ar trebui să-l încălzească acea

sobă...
Un alt fenomen care scade eficiența sobei,
observabil mai ales la sobele înalte, de teracotă, care
au fumuri, este determinat, tocmai de existența
fumurilor... Paradoxal ce spun aici, dar e real...
Fumurile, în sobele care le au, sunt canale de
fum verticale în care aerul cald împreună cu fumul
este forțat să circule pe verticală, rând pe rând când
ascendent când descendent pentru a forța încălzirea
sobei... Ei bine e doar o impresie că aceste fumuri
sunt eficiente. În realitate datorită faptului că aerul
cald nu circulă în mod natural descendent, pentru a-l
forța să aibă o asemenea deplasare, e necesar ca
diferența de temperatură, respectiv de presiune între
intrarea în sobă și ieșirea coșului să fie enormă...
Ori asta înseamnă că, cea mai mare parte a
aerului cald, de fapt, deși străbate fumurile sobei, nu
cedează prea multă căldură datorită vitezei mari cu
care e forțat să circule și părăsește clădirea pe coș,
având temperaturi foarte mari... Și asta înseamnă,
implicit, un consum enorm și inutil, de combustibil.
În plus, așa cum am spus și în articol, și am
specificat și în amintirea mea despre vizitele la bunica
mea, aerul cald începând să se ridice de la înălțimea
sobei, circuitul aerului în cameră se va face defectuos
numai în jumătatea superioară a camerei, iar căldura
se va acumula spre tavan, lăsând podeaua rece. Și
57
probabil că nu sunt singurul care știu că frigul te ia de

la picioare... Căci... noi, așa cum spuneam în articol,
trăim pe podea, nu pe tavan !...
Vedeți dumneavoastră, dragi cititori ?... Niciun
arheolog din lume nu a dezgropat vreodată o vatră de
foc realizată pe o platformă la juma de metru sau un
metru deasupra solului, indiferent dacă acea vatră era
într-o peșteră sau într-una
din primele case, din
lume...Toate vetrele de
foc, erau făcute direct pe
sol, pentru simplul motiv
că, aerul cald creat de foc,
în convecția sa naturală
spre tavanul încăperii,
forța aerul rece de la nivelul podelei să se apropie de
flacără și încălzindu-se să se ridice la rândul lui. În
același timp focul, făcut la nivelul podelei radia
căldura în jur încălzind volumul de spațiu din jur, tot
la nivelul podelei... În felul acesta avea loc o încălzire
eficientă a întregului spațiu de locuit, iar fumul se
ridica, inițial spre partea superioară a peșterii și scăpa
spre exterior, prin crăpăturile din tavan. Ulterior, pe
același principiu de funcționare termică, erau
construite și primele case. Nu aveau tavan. Nici pod...
Acoperișul era construit direct peste pereți, ba chiar la
primele case, a căror arhitectură mai există încă prin
unele zone din Africa, nu existau nici pereți. Casa era
58
o groapă rotundă de circa un metru adâncime, peste

care era un acoperiș conic, înalt, care se termina, în
partea superioară, cu o fereastră pentru evacuarea
fumului... Vatra de foc, era centrală, exact ca în
peșterile din urmă cu câteva zeci de milenii. Datorită
formei conice a acoperișului, aerul cald, care încălzea
spațiul locuibil, pierzând din temperatura sa, era
concentrat într-un volum din ce în ce mai îngust,
compensând astfel pierderea și, așa cum am spus eu
deja anterior, deși destul de rece, era suficient de cald
în comparație cu atmosfera exterioară casei, pentru a
putea ieși afară, forțând aducțiunea unui aer proaspăt
pe la nivelul podelei.. Casele cu tavan și pod,
respectiv cu etaj, au apărut relativ târziu, abia prin
mileniul trei înaintea erei noastre, exact pe teritoriul
țării noastre, în cultura Cucuteni... Dar nu erau
caracteristice majorității locuitorilor ci doar probabil
„elitelor”... Populația de rând, în toată Europa și
inclusiv la noi în țară, a continuat să trăiască până
acum vreo două, trei secole, în bordeie sau în case
fără tavan cu o singură sau cel mult două camere,
tocmai pentru că acestea prin structura lor favorizau
un bun circuit termic al aerului din cameră și o
încălzire eficientă...Nu mai spun că, strămoșii noștri,
înțelegând ceea ce spun eu aici, au conceput și
încălzirea prin podea, mai ales după ce au inventat
casele cu tavan sau pe cele cu etaj...
59
În acea situație au înlocuit vatra de foc centrală

cu una exterioară casei, sau camerei, aflată undeva
sub nivelul podelei, într-o
nișă separată sau în beci, de
unde fumul împreună cu
aerul cald era evacuat la
coș, abia după ce străbătea
spațiul de sub podeaua casei
care era acoperită cu plăci aflate la câțiva centimetri
de sol... Asemenea clădiri au fost aduse la dimensiuni
foarte mari de către romani care au făcut ca spațiul de
sub podea să aibă mai multe zeci e centimetri
înălțime astfel încât căldura încălzea foarte eficient
toată suprafața podelei parterului iar podeaua etajului
era la rândul ei încălzită de aerul cald care, ridicându-
se prin convecție, se acumula sub tavan... Un alt
factor, care contribuie negativ, la o eficiență slabă a
sobelor, este arderea incompletă a combustibilului din
sobe... Fie pentru că băgăm în sobă combustibil cu
grad mare de umiditate fie că din contră băgăm un
combustibil bine uscat, rezultatul e cam același... În
cazul combustibilului umed, acesta arde incomplet, la
temperatură scăzută și cu mult fum. În cazul celui
uscat, arderea este rapidă și la temperatură înaltă,
ceea ce creează diferență foarte mare de temperatură
între intrarea sobei și coș, astfel încât căldura fuge
efectiv din sobă pe coș, spre cer...
60
Chiar și atunci când închidem ușa sobei,

reducând tirajul... fenomenul e același, căci aerul
intră oricum în sobă dacă are o cât de mică portiță de
intrare, el având proprietatea ca, prin spațiile înguste,
să circule cu viteză crescută. Deci, indiferent care din
aceste două situații e implicată, e clar că mai mult se
va încălzi coșul din pod și aerul de deasupra casei,
decât camera în care avem soba... Ca urmare, pentru
o bună eficientizare a sobelor, acestea trebuiesc
regândite și reproiectate astfel ca să încălzească cât
mai aproape de podea, și căldura care părăsește
încăperea, respectiv casa, să fie cât mai puțină...
Pentru asta sobele trebuie să fie de înălțime cât
mai mică, iar fumurile, respectiv coșul, trebuie să
înconjoare camera sau camerele casei pe lângă pereți
și să nu iasă în afara casei decât acolo unde
temperatura gazelor de ardere este doar cu cel mult
douăzeci, treizeci de grade mai mare decât
temperatura de afară...Asta înseamnă că soba poate fi
redusă doar la camera de ardere, aflată direct pe
podea, în cazul sobelor cu combustibili lichid și
gazos și doar la cel mult zece centimetri deasupra
podelei cu un cenușar de înălțime minimă, pentru
sobele cu combustibil solid... Soba trebuie amplasată
pe o parte a ușii de la intrarea în camera respectivă, în
vreme ce coșul va fi amplasat pe cealaltă parte, astfel
ca canalul de fum să poată să înconjoare toată camera
pe lângă pereți. Aceste canal de fum trebuie să fie
61
doar ușor înclinat, pornind de la înălțimea camerei de

ardere a sobei, și ajungând pe cealaltă parte a ușii
doar cu cel mult un sfert de metru mai sus, după ce a
ocolit înclinat astfel toată camera... Dacă ne referim
la o casă întreagă, recomand același sistem, dar de
astă dată, canalul de fum să circule prin toate
camerele pe pereții exteriori ai casei și să ajungă la
coș, tot lângă sobă după ce a ocolit toată casa...
În felul acesta întreaga cameră sau casă, devine
corpul sobei, iar fumurile sunt înlocuite cu canalul
înclinat, care va ușura circulația aerului cald tocmai
prin tendința naturală de convecție a arului cald...
Canalul de circuit al gazelor de ardere trebuie
făcut la sobele cu combustibil solid, unde avem și
fum și funingine antrenată de aerul cald, cu tubulatură
de diametru mare să spunem zece centimetri, și cu
guri de vizitare pe fiecare latură a camerei sau dacă
nu, cu posibilitatea demontării ușoare pentru a putea
fi curățate anual... La sobele pe combustibil lichid sau
gazos, unde fumul nu mai e prezent, această
tubulatură poate fi formată chiar din pachete de două
sau trei copex-uri metalice de diametru mare ( există
copex metalic cu diametrul de 30 – 40 mm ) cu
ajutorul căpruia se poate face prin montare pe suporți
triunghiulari să punem a trei asemenea tuburi
paralele, un radiator, care să pornească de la camera
de ardere a sobei și să se termine în coșul de
evacuare... formând o încălzire prin plintă, pe lângă
62
toată camera, sau toată casa. Recomandarea acesta pe

care o fac acum e valabilă pentru casele vechi a căror
modificare structurală nu mai e posibilă...
La casele noi aș recomanda, din stadiul de
proiect, pardoseala întregii case formată din două
straturi de plăci suprapuse, la distanță de câțiva
centimetri, printre care să poată circula gazele de
ardere care pornesc de la soba aflată într-o nișă, să
spunem în bucătăria casei spre coșul aflat în capătul
opus al casei... Acum, asta e destul de ușor de
realizat, cu șapă auto nivelantă peste care, la câțiva
centimetri se pun plăci de gresie de grosime mare, din
cele destinate traficului greu.
În plus, o ardere completă în sobă, în condițiile
existenței unor fumuri sau canale de evacuare a
gazelor înșirate prin toată casa, duce la un consum
foarte mic de combustibil... căci cea mai mare parte a
căldurii generate rămâne în incinta casei...
Ținând cont de aceste principii soba poate avea
dimensiuni incredibil de mici, constituită fiind doar
din camera de ardere unde-și face treaba arzătorul, iar
restul va fi instalația de încălzire a casei, înșirată pe
sub podea sau la nivelul podelei, pe sub paturi și pe
lângă pereți, instalație prin care vor circula gazele de
ardere.
Abia atunci soba va fi cu adevărat eficientă... Și
pentru că am vorbit anterior, despre procesele care
preced arderea, trebuie să subliniez că, în această
63
carte nu voi vorbi deloc despre sobele clasice, ci

numai și numai despre sobe eficiente, chiar și în cazul
sobelor din comerț, descriind doar acea sobă pe care o
consider a fi singura sobă, cât de cât, superioară
sobelor clasice cunoscute de toți...
De asemenea nu voi discuta nici despre
centralele pe lemne, fie ele artizanale sau nu, pentru
că nu sunt adeptul sistemului de încălzire centralizat
cu apă și calorifere, deși am crescut la bloc, și, o mare
parte din viața mea m-am încălzit cu calorifer...
De ce nu-s adeptul caloriferelor ?... E destul de
simplu : pentru că e o porcărie care pleacă de la ideea
că apa este în același timp și un foarte bun acumulator
termic dar, fiind un fluid este în același timp și un bun
agent termic, care poate transporta căldura...
Din păcate pentru apă, nu accept decât ideea
încălzirii ei pentru uz gospodăresc, nu și pentru
încălzirea casei, deoarece încălzirea centralizată cu
agent termic drept apă și cu calorifere, este o
procedură care implică trei conversii termice, care au
loc, fiecare din ele, cu pierderi considerabile...
Noi, iarna, vrem să încălzim camera în care
locuim... E firesc... Dar camera este, de fapt, un
volum de aer... Și chiar dacă încălzim cu calorifere,
tot aerul e cel pe care-l încălzim, iar acesta la rândul
lui va ceda căldură pereților și mobilierului... Ca
urmare mie mi se pare o prostie mare cât casa, să ard
lemne, gaze, etc, o primă conversie termică, cu
64
pierderile de rigoare, ca să încălzesc apă, a doua

conversie termică, cu pierderile aferente, pe care după
aia să o plimb prin casă cu consumul de electricitate
al pompelor, prin țevi și calorifere, pentru ca în final
să încălzesc... aerul din cameră, a treia conversie
termică care și asta are ceva pierderi... Păi nu e mai
simplu să încălzesc direct aerul din cameră ?... Nu e
mai ușor și mai practic să înșir prin cameră în loc de
țevi și calorifere, o tubulatură prin care să circule
gazele de ardere în drumul lor spre coș ? Și atunci,
încălzirea aerului va fi mult mai rapidă decât de la
calorifere iar consumul de combustibil mai mic... Iar
dacă am nevoie de ceva acumulări termice, nu am
decât să construiesc zonele de dormit în formă de
platforme din lut sau orice alt material care
acumulează căldură, pe sub care să circule conductele
de fum în drumul lor spre coș...
Deci voi vorbi despre sobe cu gazeificare a
combustibilului solid și cu vaporizare și gazeificare a
combustibililor lichizi... Ca urmare... hai să discutăm
despre...
65
Sobe cu combustibil solid
La o sobă normală lemnul spre exemplu, arde de

sus în jos, prin așa cum am spus, lichefierea de
suprafață, iar lichidul rezultat, aproape simultan, se va
evapora întreținând arderea. Numai că în acest fel,
datorită circulației aerului în sobă, o parte din gazele
volatile rezultate, vor fi antrenate de curentul de de
aer cald generat de însăși flăcările de pe suprafața
lemnului, înainte de a apuca să ardă și se vor pierde...
În plus, datorită faptului că la majoritatea
sobelor, și mai ales la cele la care aerul intră pe sub
camera de ardere, spre exemplu, prin cenușar,
combustibilul fiind menținut rece, sub nivelul
flăcărilor, atât lichefierea acestuia cât și gazeificarea
lichidului apărut la suprafața combustibilului, sunt
incomplete, datorită temperaturii scăzute a lemnului.
Arderea într-o sobă normală devine eficientă
abia după ce, sub combustibilul care arde momentan,
s-a acumulat un pat de jăratic de la ceea ce a ars
anterior, jăratic care încălzește combustibilul de jos în
sus facilitând gazeificarea lui.
Sobele cu gazeificare, au camera de ardere în așa
fel construită încât arderea combustibilului are loc de
jos în sus astfel că combustibilul e preîncălzit de
flacăra aflată dedesubt, iar lichefierea și gazeificarea
66
lui, are randament maxim, ducând la o ardere

completă.
Deci, indiferent de tipul de combustibil folosit,
sobele, acestea au o structură asemănătoare, care
permite arderea de jos în sus, în două stadii diferite. O
ardere primară care va lichefia și gazeifica
combustibilul solid și o ardere secundară a gazelor
rezultate.
Iată ce scriam în 2011 în cartea intitulată
„Totuși, ce naiba-i energia liberă ?!” la articolul „Cea
mai eficientă sobă” :
« ...Dar să vedem cum are loc arderea unui
buștean de lemn. De obicei orice sobă din cele pe
care în general le cunoaștem toți, are începând de jos
în sus, următoarele părți componente:
- un cenușar care este camera unde se adună
prin cădere gravitațională resturile rămase în urma
arderii,
- camera de ardere, unde lemnele sau celelalte
materiale combustibile ard,
- canalele de aer cald sau fumurile, care au
diferite configurații mai simple sau mai complicate și
sunt constituite de traseul fumului prin sobă până la
ieșirea spre coșul de fum,
- coșul de fum destinat evacuării în afara
clădirii a fumului și a gazelor toxice rezultate în urma
arderii
67
Într-o sobă normală traseul aerului care

întreține arderea are un drum vertical, de jos în sus,
și e următorul: aerul pătrunde spre camera de ardere
prin ușa cenușarului, prevăzută de obicei cu fante, și
de acolo urcă spre camera de ardere pentru a
întreține arderea. Dar datorită faptului că acest aer
este rece până la a ajunge la flacără pentru a o
întreține, el răcește combustibilul solid respectiv.
Căci, într-o sobă normală arderea are loc la
partea superioară a combustibilului. Astfel un
buștean aflat într-o sobă normală deși arde de sus în
jos, flacăra este totdeauna deasupra
zonei de ardere iar bușteanul se află
în zona rece a sobei. Asta face ca
totdeauna flacăra să atace o porțiune
de buștean rece. Iată cu săgeți traseul
aerului printr-o sobă normală.Acest
traseu face ca niciodată flacăra să nu
atingă 500 de grade indiferent de tipul de combustibil
solid folosit. Această temperatură este o temperatură
mică de ardere care duce la o ardere incompletă a
combustibilului solid, fapt ce are ca rezultat o mare
cantitate de reziduuri ne arse. Aceste reziduuri sunt:
cenușa, funinginea ( funinginea este componenta
solidă principală a fumului ) monoxid și dioxid de
carbon precum și alte gaze toxice. Toate aceste
reziduuri ne arse sunt de fapt carbon rezidual, carbon
care după cum știm poate arde. Deci o concluzie
68
firească este că ar trebui să existe o modalitate de a

arde și aceste reziduuri. Această modalitate chiar
există și este cunoscută de foarte mult timp, încă
dinaintea inventării primului autoturism. Ce are
primul autoturism cu sobele ? – ați putea întreba.
Ei bine are căci atât prima locomotivă cât şi
primul autoturism funcționau cu combustibil solid,
adică cu lemne și mai târziu cu cărbuni. Pentru ca
arderea să fie o ardere completă, de mare randament,
primul lucru care se impune este pe lângă o bună
uscare a combustibilului, o preîncălzire a acestuia.
Acest lucru se poate face prin inversarea
sensului de circulație a aerului, astfel încât el să
pătrundă în sobă pe sus, pe deasupra flăcării, unde s-
ar încălzi, și fierbinte fiind ar coborî încălzind
combustibilul. Acest lucru firește pare mai ușor de
spus decât de făcut. De aceea nici nu au existat până
de curând sobe de acest tip. Este o luptă atât
împotriva mișcării normale a aerului cald care are
tendința de a urca cât și a gravitației. Totuși sobele
eficiente sunt construite în așa fel încât mișcarea
aceasta „nefirească” a aerului chiar să se petreacă.
Prin acest procedeu de alimentare a flăcării cu
aer are loc un proces crucial care duce la arderea
completă a combustibilului solid. Este un proces
complex ce are loc în două faze. Una este o
preîncălzire a combustibilului, o uscare a lui forțată.
69
Dar întru-cât această uscare are loc în spațiul

închis din sobă, vaporii rezultați, care sunt la rândul
lor puternic inflamabili, se auto-aprind, și odată cu
această autoaprindere fac să
ardă și restul de reziduuri
solide rezultate în urma arderii
primare, adică cenușa și
funinginea sunt din nou arse.
Acest proces poartă
numele de gazeificare, iar
sobele care funcționează pe
acest principiu sunt sobe cu
ardere inversă sau sobe cu gazeificare. Cu alte
cuvinte reziduurile rezultate în urma arderii primare
împreună cu vaporii rezultați din aceasta se
transformă în gaze puternic inflamabile.
Procesul are ca rezultat o ardere de înaltă
temperatură – care poate chiar depăși uneori 1000°C
– de aproximativ patru ori mai eficientă decât
arderea dintr-o sobă normală, și se petrece la nivelul
inferior celui în care se află buștenii sau cărbunii.
De aceea sobele gândite special pentru acest tip
de ardere au o a treia cameră interpusă între cenușar
și camera de ardere , care poartă numele de cameră
de gazeificare.
Arderea în aceste sobe, după aprindere, are
doar o foarte scurtă durată ca ardere normală cu
flacără deasupra lemnului, după care flacăra își
70
schimbă direcția arzând în jos spre dedesubtul

lemnelor acolo unde atmosfera încărcată cu aer cald
și cu gaze este mult mai inflamabilă…
Astfel prin acest procedeu de ardere, o sobă de
teracotă de doi metri cubi poate fi lejer înlocuită de o
sobiță cu ardere inversă ( sau cu gazeificare ) de
doar jumătate de metru cub.
În urma acestui tip de ardere nu mai rezultă fum,
nu mai rezultă gaze toxice, temperatura de ardere
este de două – trei ori mai mare, și timpul cât are loc
aceasta este de patru ori mai mare – deci economie
de combustibil, și eficiență crescută. Și oricât ar
părea de ciudat o asemenea sobă este destul de ușor
de construit. Iată:
După cum se vede, se folosește un cilindru care

are fund – poate fi o găleată metalică dreaptă, căreia
71
i se dau în partea de jos aproape de fund găuri de jur

împrejur.
Deasupra acestor găuri se va monta un grătar
pus pe mai multe tije transversale. Peste acest grătar
vine așezat un al doilea cilindru cu diametru mai mic
care însă nu mai are capace, căruia i s-au dat de jur
împrejur găuri, însă la partea superioară.
Peste acești doi cilindri se va așeza un inel care
să acopere spațiul dintre ei. Restul e simplu de
înțeles din desenul din partea dreaptă a imaginii.
Pornindu-se de la acest principiu, această sobiță
poate fi integrată într-o construcție din teracotă care
să aibă rol de acumulator de căldură. Se poate folosi
și asemenea candelei din articolul precedent,
așezându-se deasupra ei mai multe ghivece de
teracotă, sau o carcasă mare din fontă, sau orice tip
de acumulator de căldură ne putem imagina.
Această sobiță atinge temperaturi foarte mari de
ardere și nu scoate decât foarte puțin fum în primele
două trei minute de ardere ( fum care poate fi reținut
cu succes în acumulatorul de căldură folosit).
Arderea este completă, dintr-un kg de lemn care
arde timp de câteva ore, rezultă câteva zeci de grame
de cenușă… Succes celor interesați !
Articol scris azi 29 septembrie 2011 la ora 16
de către Cârnaru Cătălin Dan. »
Acum să trecem la descrierea unor sobe,
începând cu...
72
Soba rachetă
Din câte știu eu, a fost inventată de arhitectul

american Ianto Evans, care în tinerețea sa, a participat
la misiuni umanitare în țări din America Centrală și
din Africa, ori prin India. Acolo a făcut cunoștință cu
arhitectura tradițională străveche, a popoarelor locale,
care continuă să construiască cu materiale naturale,
puse la dispoziție de mediul înconjurător. În aceste
misiuni, a avut ocazia să studieze viața băștinașilor și
printre descoperirile pe care le-a făcut, a fost și
constatarea că aceștia gătesc, nu pe vatră de foc
formată din pietre, pe sol, ci pe vatră de foc săpată în
pământ și alimentată cu lemne, pe sub cratiță, printr-
un tunel lateral, care comunică cu vatra propriu zisă.
Astfel precursoarele sobei rachetă sunt soba
groapă bengaleză și soba guatemaleză... Inventarea
sobei rachetă s-a petrecut dintr-o greșeală... Aflându-
se împreună cu un coleg la o fermă din California
într-o perioadă rece, au dorit, într-o seară în care erau
obosiți, uzi și rebegiți de frig, după o zi de muncă sub
cerul liber, să facă o sobă dintr-un butoi metalic de
două sute de litri și două burlane... Numai că, din
neatenție și poate și datorită faptului că era noapte și
ei lucrau pe întuneric au făcut greșeala ca în loc să
facă o gaură de alimentare într-un cap al butoiului iar
cealaltă pentru burlanul ce ar fi constituit coșul, în
73
celălalt capăt, au făcut două găuri în același cap al

butoiului.
Astfel că s-au văzut nevoiți să monteze un
burlan în interiorul butoiului ca să ducă lemnele spre
fundul butoiului iar celălalt burlan doar în partea de
sus ca să constituie coșul. După
ce au băgat lemne în interiorul
burlanului din butoi, și le-au
aprins, au avut surpriza ca focul
iscat să fie unul foarte violent și
fierbinte... Tocmai construiseră
prima „sobă rachetă de buzunar”,
după cum au numit-o ei,
ulterior... Soba rachetă, în esență, se deosebește de
celelalte sobe prin faptul că gura de alimentare fiind
în interiorul vetrei de foc, va alimenta focul cu lemne
și aer preîncălzite.
Dacă vom căuta pe net, cu „nea Goagăl”, după
termenul „rocket stove”, la secțiunea „imagini”, ne
vom trezi în fața a sumedenie de imagini
reprezentând niște burlane mici de maximum juma de
metru înălțime, din fier, de culoare neagră, cel mai
adesea, cu secțiunea pătrată, având forma generală a
unei litere V cu o latură mai lungă care e poziționată
vertical și care în partea de dedesubt au niște picioare
metalice... sau nu le au deloc, iar deasupra au un
grătar pentru pus oala... Sunt sobe mici destinate
folosirii în excursie.
74
Constituie cea mai simplă formă de sobă

metalică, realizată, în esență, dintr-un coș care are
atașat la capătul de jos un tunel pentru alimentare,
atât cu lemne cât și cu aerul
necesar arderii. E destinată a
funcționa cu lemn : crengi
uscate, resturi de scânduri, lemn
despicat de dimensiuni mici,
rămas de la spargerea buștenilor,
etc. Arderea are loc la baza
coșului, la unul din capetele lemnelor care o
alimentează, lemne care, pe măsură ce ard cad de la
sine spre flacără, datorită înclinării tunelului de
alimentare. Nu există cenușar.
Deci sobița e destinată unei utilizări de scurtă
durată, iar după răcire, este golită de cenușa adunată
la baza ei, prin simpla întoarcere, cu una din guri, în
jos. La prima vedere această sobiță mică, destinată,
exclusiv, folosirii în exterior, care, prin faptul că e
integral metalică, asigură un grad mare de siguranță
la incendii, pare o sobă absolut normală, redusă la cel
mai minimalist stadiu.
Dar, însăși faptul că e integral metalică, face ca
în timpul funcționării, întregul corp al ei să se încingă
puternic.
Asta are un avantaj important, căci atât lemnul
care umple aproape toată secțiunea tunelului de
aprovizionare cât și aerul, care pătrunde tot pe aici, se
75
vor încălzi astfel asigurându-se preîncălzirea

combustibilului și facilitarea lichefierii și gazeificării
lui, în focar, asigurând o ardere de mare randament.
Temperatura atinsă de flacără la ieșire de pe
micul coș este foarte mare, astfel că gătitul la această
sobiță se face rapid... Acum să trecem la o dezvoltare
superioară a acestei sobe și anume la...
76
Soba rachetă cu masă termică
Spuneam despre Ianto Evans, că a avut drept

preocupare profesională, arhitectura tradițională a
popoarelor străvechi, în special cea bazată pe
construcția din lut. Cum lutul reprezintă principalul
constituent, al masei termice, a acestei sobe, să
povestim puțin despre lut.... Lutul are o îngemănare
de proprietăți termice care nu pot fi egalate de nici un
fel de material de construcție modern, având atât un
indice de conductivitate termică extrem de mic, dar
totodată și unul de acumulare termică foarte ridicat.
Cu ale cuvinte, un perete din lut, se va încălzi
extrem de greu pentru că nu conduce căldura, deci
nici nu va permite pierderile termice, dar odată
încălzit, tot pentru că nu conduce căldura, se va răci
foarte greu, cedând căldura treptat, puțin câte puțin,
mediului înconjurător, adică interiorului casei...
Casele din lut sunt cele mai călduroase case, pe
timp de iarnă și răcoroase pe timp de vară,
reprezentând, după părerea mea, și nu numai a mea,
cea mai mare realizare a omului, în materie de confort
termic, al clădirilor...
Așa cum există căsuțe din lut de numai 10 – 20
2
m , există, în orientul apropiat, adevărate cartiere și
chiar orașe întregi de blocuri, construite integral din
lut... Cel mai vestit este orașul Shiban din Yemen. De
77
altfel, în zonele secetoase, semideșertice, unde

umiditatea nu e foarte mare și nu există riscul de
inundație, există clădiri din lut care au peste patru
sute de ani vechime...
Făcând o paranteză, un alt avantaj inegalabil al
lutului, atât ca material de construcție cât și ca
tehnologie arhitecturală, comparativ cu arhitectura
modernă, este rezistența sa extraordinară la
cutremure... Dacă proiectarea construcțiilor din beton,
cărămidă și mă rog, ce alte materiale moderne mai
există, necesită calcule riguroase de dimensionare
pentru a se asigura rezistența la cutremure, o clădire
de lut nu necesită nimic din toate astea... Standardul
maxim de rezistență la cutremure este undeva în jurul
a 8 sau 8,5 grade pe scara Richter...
Dar o clădire realizată ca să reziste la un
asemenea cutremur este extrem de costisitor de
construit, necesitând atât materiale cât și tehnologii
deosebite de construcție...
Scara Richter, a fost inventată în 1935 de
Charles Richter și Beno Gutenberg, având zece grade,
și pentru cei care nu știu, este una logaritmică în baza
zece pentru amplitudinea mișcării și în baza treizeci
pentru energia eliberată de cutremur... Deci un
cutremur de opt grade va fi de zece ori mai puternic
în privința mișcării și de treizeci de ori mai puternic
în privința energiei degajate, față de un cutremur de
șapte grade... Cutremurele maxime înregistrate de
78
când s-a inventat această scară au fost de un pic peste

nouă grade, cutremurele de această amplitudine fiind
devastatoare, făcând distrugeri pe mii de km în jurul
epicentrului... Cutremur de zece grade nu s-a
înregistrat nicăieri încă, și nici nu e de dorit, căci se
presupune că ar provoca distrugeri la scară planetară.
Ei bine, aflați că s-au făcut studii de rezistență la
cutremure, care au demonstrat că, în vreme ce nici o
clădire modernă nu poate rămâne în picioare la
cutremure de peste opt grade și jumătate, o căsuță din
lut cu pereții groși de jumătate de metru, va rezista
fără să se prăbușească chiar și la un cutremur de
nouă grade, cu condiția ca acoperișul ei să nu fie prea
greu, căci acesta va măcina pereții în timpul
cutremurului...
Încheind paranteza să revenim la soba cu care
Ianto Evans se încălzește în casa lui din lut... Și nu e
o figură de stil, ceea ce spun aici, ci este o realitate.
Acest om, în momentul în care, studiind
arhitectura tradițională, a popoarelor care încă mai
construiesc clădiri din lut, a înțeles avantajele
fantastice ale acestui material care există, sub
picioarele noastre, pe toată planeta, a renunțat
definitiv la proiectarea de clădiri moderne dedicându-
se total, popularizării arhitecturii din lut...
În acest scop a înființat o firmă proprie, cu
numele „Cob Cottage Company”. Cele două cărți ale
lui, „Casa la îndemână” și „Încălzitoare cu masă
79
termică”, au fost traduse, probabil, în toate limbile

pământului...
În privința subiectului cărții de față, pe noi ne
interesează „Rocket Mass Heater Superefficient
Woodstoves You Can Build” scrisă de Ianto Evans,
împreună cu Leslie Jackson și care la noi a fost
tradusă, așa cum am spus mai sus, cu titlul
„Încălzitoare cu masă termică”.
Spre deosebire e „soba rachetă de buzunar”,

soba rachetă cu masă termică, e ceva mai complicată
și mai mare, deși are drept cameră de ardere tot un
butoi metalic de două sute de litri...
În esență există două coșuri din cărămizi, de
înălțimi diferite, unite la bază cu un tunel scurt,
construit, tot din cărămizi. Coșul scurt constituie gura
de alimentare cu lemne, iar coșul mare constituie
vatra de foc... Peste coșul mare vine montat cu gura
în jos, ca un clopot, la câțiva centimetri, un butoi
metalic, care se sprijină pe un inel de zidărie sau de
80
lut, din care pleacă tubulatura de evacuare a gazelor

de ardere, care tubulatură, nu merge direct spre coșul
casei, care este lângă sobă, ci se înșiră pe podeaua
casei, pe lângă unul sau doi pereți după care, abia
apoi se întoarce la coș. Tot acest traseu este acoperit
apoi cu zidărie din piatră și lut, formând o platformă
ca un pat sau ca o canapea, unde se poate dormi,
platformă care va acumula căldură. Astfel gazele de
ardere, în drumul lor prin tubulatura metalică vor
ceda cea mai mare parte a căldurii către masa de
acumulare termică cu care sunt acoperite, astfel că la
ieșirea din casă, temperatura lor va fi sub 100°C.
Tubulatura metalică, va avea la fiecare capăt, al
fiecărei laturi a ei, câte o gură de vizitare pentru a
putea fi curățată. Canalul de alimentare cu lemne e și
acesta prevăzut cu un capac, dintr-un butoi, care
permite acoperirea sa completă.
Lemnele sunt deci introduse în canalul de
alimentare în poziție verticală și vor arde la capătul
de jos. Flacăra și gazele de ardere vor urca pe latura
înaltă a coșului din cărămizi și apoi vor coborî pe
lângă încălzind butoiul și apoi plecând pe tubulatura
metalică... În felul acesta soba va fi caldă, aerul care
pătrunde în sobă, la fel ca și lemnele, va fi preîncălzit
iar arderea va fi completă datorită gazeificării
lemnelor.
Temperatura atinsă de flăcări în interiorul
butoiului la ieșirea de pe coloana de ardere, e foarte
81
ridicată ( între 600 și 900°C ) de aceea pe plita

constituită din fundul butoiului se poate găti foarte
bine. Din datele pe care le dă Ianto Evans, în cartea
lui, o sobă rachetă cu masă termică, arde cam de șapte
sau opt ori mai puține lemne decât orice sobă
normală. Acum să trecem la...
82
Soba Bullerjan
Soba e cunoscută și drept sobă canadiană, deși

nu a fot inventată, nici în Canada, nici de canadieni,
ci de niște tineri din statul american, vecin cu Canada,
Vermont... E o bijuterie de sobiță metalică, extrem de
puternică, inventată de un tânăr, numit Eric Darnell,
și construită împreună cu prietenii săi, Bob și Sherm
Wilson. Bine, nu mai sunt ei, de mult, tineri... sunt
chiar mult mai bătrâni, ca mine, pentru că toată treaba
se-ntâmpla prin 1975 - 1977. Brevetul de invenție cu
numărul US4230090, este eliberat în 1980 pe numele
lui Eric. Prin 1975, Eric Darnell, lucra ca sudor
autogen la un atelier unde îndoia țevi metalice, și
unde observase capacitatea tuburilor de a forma tiraj
forțat prin interiorul lor când sunt încălzite, exact cum
face o aerotermă... Și tocmai se mutase într-o casă
nouă, și-l prinsese iarna în frig, așa că și-a cumpărat o
sobă nouă nouță, care și-a bătut joc de investiția lui,
refuzând să alunge frigul din casă...
Amintindu-și de proprietatea țevilor, de a crea
tiraj forțat când sunt încălzite și studiind defectele
noii sale sobe, i-a venit ideea conceperii unei sobe
eficiente... După o săptămână, soba era gata, și avea
să constate că e incredibil de puternică, cu toate
dimensiunile sale mici. Soba pe care a numit-o „Free
Flow” încape într-un cub cu latura de 65 – 70 cm și e
83
realizată din țevi îndoite așezate alternativ, în teanc,

una peste alta și sudate astfel.
Spațiul dintre țevi e acoperit cu fășii de tablă
formând astfel un cilindru culcat, care are la un cap
un capac cu gaură în partea de sus, pentru coș iar la
capătul opus are o ușă metalică. Inițial soba Free
Flow, așa cum reiese atât din brevet cât și din
fotografiile sobelor originale care mai există, nu avea
cenușar distinct iar lemnele erau arse pe un grătar
detașabil.
În partea superioară a camerei de ardere are o

platformă orizontală sub nivelul de ieșire la coș, care
separă spațiul de ardere în două compartimente
distincte care forțează circuitul aerului invers astfel că
arderea are loc complet ca la orice sobă cu
gazeificare...
Arderea lemnului încinge puternic țevile care
formează corpul sobei, astfel că acestea eliminau pe
sus aerul fierbinte absorbind aerul rece de la nivelul
podelei... Lucrând ca o veritabilă aerotermă, soba
84
aceasta, încălzește rapid, incinta în care se află,

dovedindu-se superioară oricărui alt tip de sobă pe
lemne.
În 1980 omul de afaceri german Erhard Knöfler
descoperă o sobă Free Flow într-un bar din Canada...
și astfel aflăm și de unde vine supranumele de „sobă
canadiană” al acestei sobe... probabil că, Vermont
fiind la granița cu Canada, iar în Canada iernile fiind
mai aspre ca-n SUA, soba s-a răspândit mult mai
puternic în nord, peste graniță... Oricum... Neamțul
intuiește potențialul acelei sobe, îl caută și-l
contactează pe Eric, și cumpără de la el atât drepturile
de distribuție cât și dreptul de a produce soba în
Europa, după care, revenit acasă, înființează firma
„Bullerjan-GmbH”, care produce, până în prezent,
soba cu numele „Free Flow Bullerjan”.
Fabrica din Germania nu s-a mulțumit doar cu
două modele, așa cum făcuseră tinerii americani, ci a
diversificat producția, realizând sobe de dimensiuni și
puteri variate. Astfel, dacă soba lui Eric avea două
modele, unul din șapte tuburi și altul de nouă, sobele
germane sunt mult mai diversificate, cea mai mică
având 60 cm lungime și fiind construită tot cu șapte
țevi, are putere de 6,8 kW, iar cea mai mare dintre ele,
fiind un adevărat monstru de șaisprezece tuburi, are
putere de 30 kW și lungimea de un metru și jumătate.
85
Soba s-a răspândit enorm, în ciuda prețului ei

cam piperat, datorită calităților imbatabile : putere
mare, viteză mare de încălzire și dimensiune redusă.
În prezent există și alte firme care produc sobe
asemănătoare, cum există și o sumedenie de meșteri
artizani care construiesc sobe mai mult sau mai puțin
asemănătoare, dar care, toate, respectă același
principiu de funcționare... Practic, soba aceasta, deși e
protejată încă prin brevet, a devenit un bun global.
O altă sobă interesantă prin puterea calorică pe
care o dezvoltă e...
86
Soba cu cereale
Cerealele indiferent despre care din ele vorbim,

au un conținut ridicat de uleiuri și alcooluri și de
asemenea densitate foarte mare a materiei biologice
din care sunt constituite, multe din ele fiind mai dure
decât lemnul de esență tare.
Deși unii ar putea considera un mare păcat, să
arunci în sobă un știulete de porumb, în loc să-l
consumi, trebuie să știți că puterea calorică extrem de
ridicată face ca boabele de cereale să fie o alternativă
fiabilă pentru încălzire, în zonele în care cerealele se
pot cultiva cu ușurință și dau producții ridicate. În
plus cerealele fiind compacte, pot forma ușor stocuri
de combustibil pentru iarnă, în spații restrânse.
O sobă cu gazeificarea cerealelor e destul de

simplu de construit... Imaginați-vă că avem un tub
87
metalic, să spunem o țeavă de câțiva țoli de jumătate

de metru înălțime căreia la unul din capete ăi sudăm
un fund din plasă de tablă sau din tablă găurită des cu
găuri mici. De asemenea pe toată înălțimea tubului
practicăm alternativ crestături subțiri să spunem câte
trei sau câte șase cu lungimea de zece centimetri care
să alterneze pe înălțime până sus. La un centimetru de
buză dăm găuri de jur împrejur la fel cca cele de pe
fundul tubului. Mai rămâne să sudăm trei sau patru
picioare tubului care să-i asigure o stabilitate mari și
poziționare cu câțiva centimetri deasupra solului.
După ce va fi umplut cu cerealele respective, va
fi așezat pe o tavă și se va da foc cerealelor la gura
tubului. Acestea vor începe să ardă, inițial cu o
flacără roșie și cu fum, pentru ca în scurt timp odată
cu creșterea temperaturii și apariția tirajului în tub,
flacăra să devină albastră și fără fum...
Acest tip de sobă ar funcționa la fel de bine și cu
peleți. Ideea, firește, că nu-mi aparține integral. A
pornit de la un film pe care l-am văzut pe net, film în
care însă se ardeau resturi de la decorticarea orezului
iar tubul nu avea fante iar fundul său era plin, în
schimb tirajul era asigurat forțat cu ajutorul unui
ventilator care sufla aer, printr-o țeavă sudată la baza
tubului. Se vede în grupajul de fotografii pe care le-
am luat din acel film.
Acum, cred că a venit timpul să discut puțin
despre...
88
Lumânări
Voi vorbi puțin mai mult despre lumânare,

pentru că ceara de albine, în general și lumânarea în
particular, au niște proprietăți deosebite, care nici
până în prezent nu au încetat să-i fascineze pe
oamenii de știință. Sunt unii care au cunoștință că la
un moment dat, în istoria științei, în 1860, Michael
Faraday a susținut o serie de prelegeri despre istoria
și arderea lumânării.
Lumânarea, știm toți, e un cilindru din ceară,
care are pe centru un fitil din bumbac.
Ceara, fie ea naturală sau nu, e tot o
hidrocarbură solidă și deci, nu puteam să trec mai
departe fără să vorbesc despre ea.
Când pronunțăm cuvântul „ceară”, cei mai mulți
dintre noi nu facem distincție între ceara naturală și
cea obținută prin sinteză chimică sau rafinare din ulei
mineral cum e petrolul, sau din diferite uleiuri
vegetale. În general, sunt mai multe forme de ceară
naturală, cum sunt de asemenea mai multe forme de
ceară de sinteză. Vom numi ceară orice formă de
ceară naturală și parafină orice formă de ceară de
sinteză.
Ceara a fost întrebuințată de om, în principal,
pentru iluminat, încă din urmă cu circa, patru sau
cinci milenii, utilizarea ei fiind la fel de veche ca și
89
iluminatul cu ulei. Originea utilizării cerii e chiar mai

veche decât apicultura organizată, pentru simplul
motiv că încă înainte ca omul să aibă primul stup, el
procura ceara, jefuind fagurii albinelor sălbatice.
Inițial, omul făcea lumânări prin impregnarea
unui material combustibil, fibre vegetale, hârtie etc.,
în seu animal și acolo unde ceara sau rășinile erau
disponibile, în ceară sau în rășini.
Deși, toate popoarele lumii, încă de la începutul
existenței omului, au folosit în paralel cu opaițul
candela și făclia, și lumânarea, cei care sunt creditați
ca fiind inventatorii lumânărilor cilindrice cu fitil, așa
cum le cunoaștem noi, azi, sunt romanii... De ce
oare ?... Oare nu cumva pentru că Biserica Catolică
este urmașa directă a imperiului roman de apus ?...
Încă de pe la începutul evului mediu, apăruseră
deja breslele profesionale ale lumânărarilor în toată
Europa, bresle a căror profesie a pătruns adeseori în
numele proprii ale familiilor respective, cum e cazul
numelui englezesc „Chandler”.
Ulterior, înaintea apariției curentului electric,
mai ales a celui alternativ sinusoidal, inventat de
Nikola Tesla, chimiștii omenirii reușiseră să
sintetizeze o serie de ceruri artificiale... Astfel că prin
1820 se pune la punct tehnica extragerii acidului
stearic din grăsimea animală, iar prin 1850, se extrage
parafina din petrol...
90
Mulți se-ntreabă : cum se încălzeau străbunii

noștri doar cu foc, mai ales în zone în care nu existau
păduri... Ca să înțelegem corect care ar putea fi
răspunsul la această întrebare, trebuie să ne reamintim
că flacăra unei lumânări degajă între 1000°C și
1400°C, în funcție de tipul de ceară din care e făcută.
Adevărul e că în tot trecutul nostru, înainte de
apariția electricității, focul asigura, atât încălzirea, de-
a lungul întregii zile, cât și lumina, pe timpul nopții.
Ori dacă pe lângă focul din vatră, într-o cameră,
mai ardeau și vreo câteva făclii și vreun candelabru
cu vreo douăzeci de lumânări, se ajungea la situația în
care, confortul termic, era asigurat doar în parte, de
focul din sobă...
Și mai trebuie să mai subliniem aici, un aspect
foarte important... Dacă palatele, cu încăperile lor
vaste, consumau cantități mari de lemn și grăsimi
animale și vegetale pentru căldură și iluminat, omul
de rând se putea descurca doar cu o făclie sau cu
câteva lumânări, pentru că el locuia în camere mici și
adeseori construite fie sub pământ cum e cazul
bordeielor de la noi, fie construite cu zidurile groase
din pământ. Și să ne amintim că lutul este un izolator
termic mai bun decât sunt materialele izolatoare
moderne. Pentru cine nu știe, o singură lumânare e
suficientă să ridice temperatura într-un cort, spre
exemplu, cort care nu are mai mult de doi metri cubi,
91
la temperatura de confort termic... adică undeva între

17°C și 22°C.
Vedeți dumnevoastră ? În timp ce focul din sobă,
scoate o sumedenie de fum, necesitând pentru asta,
obligatoriu, a avea un coș de evacuare a acestuia, va
evacua pe el și circa 80 % din căldura pe care o face...
Lumânarea din ceară sau făclia din grăsime de
balenă ori, mai aproape de noi, candela și lampa cu
gaz lampant, care nu scot fum aproape deloc nici nu
necesită vreo evacuare pe coș, astfel că întreaga
cantitate de căldură pe care o produc, rămâne captivă,
în camera respectivă...
Omul modern nu mai e conștient de lucrul
acesta... dar dacă trăiești într-o casă din lut cu pereții
groși, sau într-un bordei, căldura degajată de vatra de
foc, pe care gătești, împreună cu cea degajată de
mijloacele de iluminat cu flacără, va fi suficientă.
În privința lumânărilor, iarăși, există un avantaj
imens pe care acestea îl au, și pe care extrem de
puțini îl mai cunosc, azi... Pentru a înțelege bine asta,
hai să vedem cum arde o lumânare...
În primul moment când apropiem flacăra
chibritului de fitilul lumânării, ceara din fitil se
vaporizează datorită temperaturii ridicate, și
descompunându-se în hidrogen și carbon se aprinde...
După ce s-a aprins, arderea e întreținută prin
același proces... astfel că flacăra coboară ușor pe fitil
în jos. Ce se-ntâmplă în zona de contact dintre corpul
92
lumânării și flacără e interesant, căci acolo,

lumânarea se topește, devenind lichidă, iar lichidul
urcă, prin capilaritate, pe fitil și se vaporizează
descompunându-se și continuând să întrețină
arderea... Prin descompunere, hidrogenul și carbonul
ard și se ridică odată cu aerul cald, generat de flacără,
care formează un curent de convecție. Deci aerul cald
urcă spre tavan, într-o coloană fierbinte deasupra
flăcării, iar de jur împrejur, aerul rece din cameră,
vine și îl înlocuiește aducând și oxigenul pe care-l
poartă și care întreține arderea... Astfel, în zona de jos
a flăcării, acolo unde culoarea e albastră maronie,
temperatura e scăzută, circa 600°C, după care crește
din două sute-n două sute cu fiecare zonă distinctă a
flăcării astfel că la vârful flăcării, acolo unde deja
flacăra nu mai e vizibilă, decât cu greutate,
temperatura e de 1200 – 1400°C. Temperatura
aceasta, în continuă creștere, odată cu înălțimea
flăcării, face ca atomii de carbon și celelalte
impurități din ceară să ardă odată cu hidrogenul și de
aceea flacăra lumânării nu are fum decât atunci când
aportul de oxigen este restricționat datorită vreunui
curent de aer, moment în care arderea e incompletă,
și flacăra pâlpâie. De asemenea lumânarea mai scoate
fum când este stinsă, tot datorită arderii incomplete
din acel moment.
Dacă vom studia cu atenție o lumânare, mai ales
una mai groasă, vom descoperi că, de fapt, numai o
93
parte din ceară se descompune întreținând arderea...

restul se topește creând baltă în jurul fitilului și în
final stingând flacăra, sau... la lumânările subțiri, se
scurge pe marginea lumânării, resolidificându-se...
Acestea sunt cele două mari secrete ale
lumânării : faptul că partea din ea care arde, arde
complet, fără fum și cu temperatură mare și faptul că
numai o parte din ceara topită se consumă, restul se
scurge și se resolidifică. De aici rezultă că, ceara de
lumânare, scursă în urma arderii, poate fi refolosită...
Cu acea ceară se poate turna o altă lumânare... Și
pentru că am ajuns aici, hai să vedem cum se fac
lumânările : sunt două căi... Pentru lumânările mari și
foarte groase, se toarnă ceara într-o formă cilindrică
pe centrul căruia este atârnat până la fund un fir de
bumbac, sau în cazul lumânărilor bisericești, se
topește ceara și firul de bumbac care are atașat de el o
mică greutate se va scufunda în lichid și se va scoate
repetat lăsând timp stratului de ceară depus să se
solidifice... Prin scufundări repetate, la intervale de
timp, grosimea lumânării, crește treptat, datorită
depunerilor succesive, de straturi subțiri, de ceară, pe
fitil.
Prin 1834, un nene numit Joseph Morgan, a
inventat o mașină care face lucrul acesta automat...
Dar noi... dacă n-avem mașină, facem manual,
așa cum au făcut strămoșii noștri, de când s-a făcut
prima lumânare din lume...
94
Acum, poate vă mirați de ce insist pe descrierea

lumânării... Pentru că temperatura ei de ardere
ridicată, și faptul că ceara poate fi refolosită deschide
ușa utilizării acesteia la încălzire... Circulă pe net un
sistem simplu de încălzire locală cu ajutorul unui
teanc de ghivece cu miez metalic care sunt așezate
deasupra unei lumânări sau a unei candele...
Am scris despre asta în trecut și voi readuce în
atenție acel articol, căci e important...
Mulți au tendința să ia în râs metoda, dar în fapt,
e cât se poate de fiabilă, pentru că temperatura de
circa 1200 – 1400°C dezvoltată de orice lumânare e
suficientă ca să facă să se încingă la o sută de grade o
suprafață metalică considerabilă... Sau, în cazul
ghivecelor, suprafața acestora...
Cine a fost vreodată curios, să măsoare un
calorifer, știe că acesta, nu are o temperatură mai
mare de 80°C. Deci o suprafață metalică egală cu a
unui calorifer încălzită la 100°C ar fi cam tot pe
acolo...
Eu am verificat practic, în două ocazii diferite,
eficacitatea încălzirii cu flacără mică, care arde
continuu... În prima ocazie a fost, când am făcut
cunoștință cu această metodă ciudată de încălzire...
Atunci, neavând ghivece, am folosit un lighean
metalic, de bucătărie, mare și adânc, și două
lumânări, obținute prin tăierea pe din două a unei
lumânări de biserică care are 20 cm lungime.
95
Așezând ligheanul, a cărui suprafață e cam de

un sfert de metru pătrat, cu gura în jos, acesta, s-a
încins pe toată suprafața sa, cu o
temperatură medie de 100°C, și
menținându-se fierbinte timp de o oră
și un sfert, până când cele două
lumânări „s-au consumat” lăsând în
urma lor și o mică grămăjoară de
ceară topită și resolidificată... Atât arde o lumânare de
biserică : două ore și jumătate.. Pe proprietatea
lumânărilor de a arde constant se bazează și cele mai
simple mijloace de măsurare a timpului, primele
cronometre, inventate de omul simplu care, înfigea
cuie în lumânări, astfel că pe măsură ce lumânarea
ardea, cuiele cădeau pe rând pe o tavă metalică pe
care era așezată lumânarea, marcând sonor, trecerea
intervalelor de timp.
96
Tot ingeniozitatea omului simplu, al evului

mediu, a inventat și stingerea automată a lumânării,
cu ajutorul unui tub metalic, prevăzut cu două
clapete, care se închideau peste fitil, în momentul în
care lumânarea arzând, ajungeau sub nivelu
clapetelor. La refacerea experimentului, pentru a face
fotografia alăturată, am folosit un alt lighean, căruia
am uitat să-i scot eticheta de pe fund și care, rămasă,
acolo, a ars... Se vede pata maro de pe fundul
ligheanului, confirmând că acolo sunt peste 200°C.
A doua ocazie în care mi-am dat seama de
eficiența unei flăcări mici, care arde permanent, a fost
atunci când, anul trecut, în toamnă, mi-am izolat,
termic, camera. Fiind toamnă, diferența de
temperatură dintre exterior 9 – 10°C și pragul de
confort termic ( 21°C) fiind de 11 grade, soba a
funcționat aproape o lună, până ce temperaturile
nocturne s-au îndreptat spre zero, numai cu flacăra de
veghe, care nu e mai mare decât cea a unei lumânări,
sau a unei candele, plita și sfertul superior al sobei
menținându-se la 50°C, în tot acest timp.
Deci dacă o lumânare poate face asta...
imaginați-vă ce poate face o spirtieră, spre exemplu, a
cărei flacără e ceva mai mare ca a unei lumânări de
biserică, având și o temperatură de ardere de aproape
2000°C... Vom continua discuția asta când voi discuta
despre spirtiere și candele... Cu asta, ne apropiem de
ele, începând discuția despre...
97
Sobe cu combustibil lichid
Așa cum am văzut din paginile anterioare,

combustibilul lichid, spre deosebire de cel solid, are
avantajul unei puteri calorice crescute în volum mai
redus și a unei arderi mai curate. În plus, sobele cu
combustibil lichid, funcție de cum sunt construite, au
avantajul că pot funcționa cu mai multe tipuri de
combustibil... Spre exemplu o sobă care consumă
motorină, poate funcționa, la fel de bine, și cu ulei
vegetal sau cu alcool.
În plus, consumul de combustibil poate fi, mult
mai bine gestionat, la o sobă cu combustibil lichid
decât la una cu lemne sau cu cărbuni.
Și se naște întrebarea ? Cum știu cât poate să
consume o sobă cu lichid. Cea mai simplă modalitate
de a determina consumul minim posibil la unei sobe
cu combustibil lichid e de a efectua un test privind
timpul de ardere al unei anumite cantități din
combustibilul respectiv... pentru ulei spre exemplu se
va turna într-un vas metalic, să spunem 10 ml de ulei,
peste care se adaugă puțin spirt sau benzină care să
ușureze aprinderea și apoi i se dă foc cronometrând
timpul de ardere până la oprirea arderii la consumarea
combustibilului... Pentru alcooluri e suficient a se
picura pe o placă metalică, sau pe o scrumieră o
picătură din combustibilul vizat, după care, dându-i
98
foc se va cronometra timpul în care acea picătură

arde...
Știind că o picătură de lichid este în medie cam a
douăzecea parte dintr-un mililitru, se poate concepe
soba avându-se în vedere încă din faza de proiect un
consum aproximativ al ei.
Ar trebui să mai spunem că deși combustibilii
uleioși, atât alimentari cât și cei proveniți din
rafinarea petrolului, în ultimul timp, s-au tot scumpit,
ei sunt foarte scumpi în special la noi în țară. Sunt
zone pe glob unde situația nu e aceiași ca la noi... Dar
chiar și în condițiile în care un litru de ulei alimentar,
costă zece sau chiar peste zece lei, există opțiunea de
a colecta uleiul uzat de la restaurante, fast-food-uri,
etc. La fel stă treaba și cu uleiul tehnic provenit din
rafinarea petrolului. Uleiul uzat, de motor, se vinde de
regulă cam de zece ori mai ieftin decât uleiul nou...
În privința alcoolurilor, deși situația pare și mai
descurajantă, un litru de alcool etilic pur de peste
nouăzeci de grade costând în magazinele cu de
amănuntul, dar din păcate nu numai, între șaptezeci și
o sută de lei, alcoolul tehnic, care e un amestec de
alcool etilic, metilic și izopropilic, e mult mai ieftin.
În plus alcoolul, de obicei etilic, dar cam orice
alcool, are avantajul enorm că poate fi produs
artizanal : țuica și pălinca, votca și whisky-ul, etc.
sunt alcooluri de primă distilare...
99
Numai cine nu a prea călcat pe la orele de

chimie din școala generală nu știe cum se produce
alcoolul... Amintiți-vă de coloana de distilare...
Cei care știu să facă țuică, din orice fel de fructe,
nu vor avea nevoie de ce voi spune aici... Pentru
ceilalți, pe repede-nainte...
Borhotul, sau orice alt amestec de fructe și alte
materii vegetale care conțin zahăr și amidon, se
macină dacă nu e măcinat, în cazul cerealelor, sau se
fierbe făcându-se piure, în cazul cartofilor, se
amestecă cu apă și cu drojdie de bere sau drojdie
alimentară, și se lasă la fermentat. Fermentația
durează de obicei, vreo trei zile. După care, lichidul
adunat deasupra pastei, se pune la fiert într-un vas cu
capac greu sau etanș, care e racordat la o țeavă, prin
care vaporii, rezultați din fierbere, vor ieși afară...
Acea țeavă trebuie să formeze o serpentină care

se introduce într-un vas cu apă rece. Ideal e ca prin
acel vas cu apă rece apa să circule sau măcar să fie
schimbată regulat... Iar țeava va ieși prin partea de jos
100
a vasului de răcire... Astfel vaporii trecând prin

serpentină, în apa rece, vor condensa și ce iese pe
țeavă, e alcool... În primele minute, după ce începe să
curgă din țeavă, alcoolul e un amestec de alcool toxic
care conține în special alcool metilic și izopropilic,
iar abia apoi începe să curgă doar alcool etilic...
Având în vedere scopul propus aici, de a utiliza
alcoolul drept combustibil, se poate colecta tot ce se
distilează, căci focul nu sughite, dacă alcoolul e
toxic... Poate fi distilată și pasta rămasă, după ce se
amestecă cu o cantitate de apă ca să nu se lipească. Pe
tot timpul operației de distilare, focul trebuie să fie
moderat, ca să se evite lipirea și arderea conținutului
pus la fiert.
Cel mai tare, și mai de calitate, alcool se obține
din cereale, în special din porumb, și din cartofi... Dar
în regim artizanal se poate adăuga inclusiv resturi de
fructe, coji de banane, de portocale, de mere, etc., și
în general orice rest de fruct care conține zahăr și
amidon și, ideal ar fi, să fie, dacă nu făcut pastă,
măcar tocat mărunt.
Acum trecând mai departe, să vorbim despre...
101
Opaiț și candelă
Le voi trata împreună, pentru că au același

combustibil, și anume uleiul și același principiu de
funcționare. Deși înaintea opaițului e posibil să fi fost
făclia, care ar fi fost o bucată de lemn înmuiată în
ulei, gudron etc., probabil că opaițul, este cel mai
vechi instrument de iluminat al omului, realizat în
mod special pentru iluminat, datând de acum multe
mii de ani în urmă când primii oameni au descoperit
că uleiul arde și au turnat niște ulei peste o sfoară de
cânepă așezată pe o piatră scobită... asta se petrecea
după cum ne spun arheologii, cam în urmă cu vreo
doisprezece milenii. Ulterior, omul, învățând să
olărească, la vreo două, trei mii de ani, mai târziu, a
început să facă primele opaițe adevărate.
Cultura Cucuteni de pe teritoriul actual al
Moldovei, care se întinde pe o perioadă de trei
milenii, în urmă, între opt și cinci
milenii, are mai multe vase a căror
destinație s-a stabilit că ar putea fi
opaițe. Am să vă arăt însă, un opaiț
mai modern, și anume unul metalic
din evul mediu... În privința
candelei, este tot un vas destinat iluminatului, care
însă este mai adânc, și poate fi alimentat atât cu ulei
cât și cu untură, și care la fel ca și opaițul are un fitil
102
în care grăsimea topită de temperatura flăcării arde la

fel ca și la o lumânare... Doar că uleiul și untura, spre
deosebire de ceara de albine, scoate puțin fum...
Referitor la utilizarea opaițului pentru încălzire, am
scris, în urmă cu unsprezece ani și jumătate,
următorul articol :
« Caloriferul cu candelă
Zilele trecute am fost chemat la un prieten să
sudez patru dopuri pe țevile de încălzire centrală
rămase orfane de calorifer după ce prietenul meu s-a
hotărât să se debranșeze de la sistemul centralizat de
încălzire… Pe drumul de întoarcere spre casă nu m-
am putut abține să nu mă gândesc la ticăloșia
conducerii acestei țări care a reușit să distrugă
economia și să sărăcească populația în așa hal încât
au ajuns oamenii să renunțe de bună voie la căldura
din case… Și atunci, firește mintea mea a început să
caute soluții fiabile la această situație. După ce am
trecut rapid prin soluțiile clasice, radiatoare
electrice, centrale termice de apartament,
convectoare pe gaze sau pe curent, sobe cu
combustibil solid, etc. … am tras concluzia logică că
pentru oameni ca prietenul meu, adică pentru cei
aruncați în stradă fără nici o sursă de venit toate
aceste soluții sunt prea costisitoare.
Și sunt costisitoare nu numai datorită faptului că
combustibilii lor sunt prea scumpi raportat la un
venit din ce în ce mai mic, cât mai ales datorită
103
faptului că toate aceste dispozitive de încălzire au

randament foarte scăzut.
Puțină lume știe că pentru arderea unui metru
cub de gaz se consumă aproximativ 9 metri cubi de
aer. Situația este identică şi pentru arderea
combustibilului solid. Asta face ca orice sobă să aibă
nevoie de o sursă permanentă de aer proaspăt. Acest
lucru însă în cele mai multe cazuri nu se rezolvă prin
alimentarea expresă a focarului sobei printr-o țeavă
de aducțiune a aerului din exteriorul clădirii ci soba
își trage aerul din însăși camera pe care o încălzește.
Astfel apar mai multe inconveniente majore.
1. un consum al oxigenului din cameră în
defavoarea ființelor ce trăiesc acolo
2. riscul crescut de intoxicații cu monoxid de
carbon în situația în care există scăpări ale acestui
gaz în încăpere. O cantitate scăzută de oxigen în
combinație cu creșterea concentrației de monoxid de
carbon înseamnă moarte curată…
3. o scădere a presiunii atmosferice în camera
respectivă. Această scădere face ca din exteriorul
camerei (respectiv clădirii ) să năvălească permanent
o cantitate de aer rece care pătrunde prin toate
orificiile existente în cameră – cum ar fi, crăpăturile
de la tocurile ușilor și ferestrelor, coșul hotei de la
bucătărie, ghenele instalației de apă și sanitare de la
baie și bucătărie, etc. Acest lucru face ca în camera
sobei respective să existe un permanent curent de aer,
104
care ridică praful de pe podea, și este răspunzător

pentru tot felul de boli respiratorii, migrene și
reumatisme
4. dacă cumva camera ( clădirea respectivă ) va
fi închisă ermetic – cazul celor care-și montează
ferestre și uși tip termopan, funcționarea acestor
dispozitive de încălzire devine defectuoasă, căci
neavând de unde să se alimenteze cu aerul necesar
arderii în bune condițiuni, tirajul sobei va scădea
drastic, arderea va intra în regim de ardere mocnită,
cantitatea de monoxid de carbon din focar va crește
exponențial și de aici toate accidentele cu centrale de
apartament pe care le vedem la știri în sezonul rece.
Rezolvarea este firește simplă, anume odată cu
etanșarea clădirii prin geamuri termopan, trebuie
creat un circuit de alimentare cu aer a focarului sobei
sau centralei termice respective, circuit care constă
într-o țeavă care să aducă aerul din exteriorul
clădirii direct în focarul sobei…
5. soba care-ți trage aerul din camera pe care o
încălzește va trimite, firește, acest aer pe cos… Astfel
deși aparent, o sobă este un încălzitor eficient, în
realitatea randamentul ei este foarte mic. Căci până
la jumătate din căldura dintr-o sobă se pierde pe coș
pentru asigurarea tirajului necesar absorbției aerului
oxigenat din exteriorul clădirii, iar o parte din
căldura cedată camerei ( clădirii) este și ea antrenată
odată cu aerul care asigură arderea. Așa se face deci
105
că de fapt orice sobă cu combustibili clasici, fie ei

gazoși, lichizi sau solizi, are un randament mai mic
de 50 %.
Cu alte cuvinte din acele multe sute de lei pe
care le plătim lunar pe timpul iernii pentru încălzirea
unei case, cea mai mare parte se pierd sub formă de
aer cald ieșit pe coșul sobei… Paradoxal de aici, este
faptul că strămoșii noștri, care trăiau în peșteri sau
în corturi și se încălzeau cu focuri făcute pe sol,
aveau o încălzire mult mai eficientă ca a noastră care
ne încălzim cu sobe… ba chiar cu unele foarte
moderne cum ar fi centralele de apartament… Și
astfel mi-am amintit că de mai multe ori am citit în
diferite surse referitoare la excursioniști sau în
general la traiul ocazional în corturile turistice,
faptul că o lumânare sau o spirtieră aprinsă într-un
cort este suficientă pentru a crește temperatura din
acesta până la limita unui confort termic adecvat.
Și imediat mi-am amintit și de o imagine pe care
am găsit-o mai de mult pe internet. Iat-o în imaginea
de mai jos... S-ar putea ca unora
să le vină să râdă dar vă spun că
două – trei asemenea dispozitive
instalate într-o cameră vor
încălzi camera la fel de bine,
dacă nu chiar mai bine decât
caloriferul pe care tocmai l-ați
eliminat datorită faptului că nu
106
vă mai permiteți să plătiți…De ce ? Este foarte

simplu. O candelă de obicei nu încălzește camera. Și
toți veți spune că datorită faptului că flacăra ei este
prea mică. Este numai parțial adevărat. De fapt orice
candelă încălzește camera în care se află, numai că
ea de obicei este plasată pe perete sub o iconiță,
arzând la înălțimea de peste 1,5 m. Căldura degajată
de flacăra ei va urca rapid spre tavan, și în cel mai
bun caz se va acumula acolo. Dar nu va rămâne
acolo ci va fi dispersată de către curenții de aer din
cameră. Atmosfera din camera unde se află o candelă
se încălzește însă este insesizabil pentru simțurile
noastre… creșterea fiind doar de maximum 1 – 2
grade. Dacă însă dimensiunea candelei va crește
considerabil până la cea a unui borcan ca cel din
imagine, borcan care să fie plasat strategic la nivelul
solului în zonele pe unde pătrunde aerul rece în
cameră, iar deasupra flăcării se va construi un
acumulator de căldură din teracotă – ( ceramică,
porțelan ) randamentul candelei va crește nesperat de
mult. Tocmai asta reprezintă imaginea de mai sus, o
candelă de dimensiuni mari care are deasupra un
acumulator de căldură format din trei ghivece de
ceramică fixate între ele cu un șurub și mai multe
șaibe și piulițe. Flacăra candelei bate direct în tija
metalică reprezentată de șurub. Acesta se încinge
extrem de tare și transmite căldura prin intermediul
șaibelor și piulițelor către cele trei ghivece care o vor
107
acumula. Deci, întreaga cantitate de căldură a

flăcării candelei este cedată mai întâi acumulatorului
de căldură, care o va ceda și el la rândul lui treptat,
către atmosfera din cameră. Trebuie să nu scăpăm
din vedere că această candelă va arde permanent. Ne
existând coș de fum, nimic din căldura flăcării nu
părăsește camera, iar fumul nu afumă pereții ci se
acumulează în interiorul ghivecelor, care pot fi din
când în când demontate și spălate. Cheltuiala pentru
încălzirea lunară va fi, firește mult mai mică, căci o
asemenea candelă consumă cam jumătate de litru de
ulei pe lună. ( Aici m-am gândit la candela de la
icoană... o candelă mare poate să consume 5 – 10
litri/lună ) Și prin extrapolare s-ar putea chiar
imagina cum am putea folosi ca acumulator de
căldură însăși caloriferul de fontă proaspăt
demontat. Nu trebuie decât ca acesta să fie așezat în
poziție orizontală iar sub cele două găuri rămase
după scoaterea dopurilor sale să se plaseze câte o
pâlnie formată dintr-un ghiveci căruia i se lărgește
gaura din fund până la dimensiunea celei din
calorifer, iar sub această pâlnie va fi așezată o
candelă. Fiecare din cele două candele va trebui să
aibă un fitil mai lat sau mai multe astfel încât flacăra
să fie mai mare.
Caloriferul de asemenea va avea cele două
dopuri superioare astupate de câte o tijă filetată care
va coborî până deasupra flăcării candelei unde va
108
prelua căldura direct de la flacără ( cu roșu

punctat ). Astfel căldura flăcării va fi predată către
calorifer pe de o parte prin contact direct prin
intermediul tijelor filetate şi prin convecție de la
aerul cald dirijat de către pâlnia reprezentată de
ghivecele de deasupra candelei.
Astfel întreaga căldură a flăcărilor celor două
candele va fi dirijată către interiorul caloriferului
unde se va acumula:
Deși poate părea o idee bizară, hilară și poate

de-a dreptul nebunească… ia încercați !....
Articol scris azi 4 septembrie 2011 la ora 11
de către Cârnaru Cătălin Dan. »
Dincolo de cele spuse aici trebuie să amintesc
iar, ce am spus la capitolul despre lumânare : dacă
reușești să încălzești o suprafață metalică de circa
109
unul sau doi metri pătrați la temperatura de 100 de

grade, care să se mențină în permanență sigur vei
avea căldură în cameră..
În plus aș mai reaminti și ce spuneam la
capitolul despre eficiența sobei, anume, că o sobă
care arde permanent cu flacără mică, la nivelul
podelei poate fi foarte mică... să ne imaginăm o cutie
alimentară de 20 – 30 de litri, din cele
paralelipipedice... Să ne imaginăm că am avea o cutie
din tablă de oțel de 1 sau doi milimetri grosime cam
la fel cum sunt cele alimentare, cu următoarele
dimensiuni : 25 x 50 x 50 cm... deci un volum de 25
de litri și o suprafață expusă mediului de 0,5 x 0,5 +
( 2 x 0,25 ) = 0,25+0,5 = 0,75 m 2. Deci cam trei
sferturi de metru pătrat.
Dacă pe laturile ei vom suda din zece în zece
centimetri fâșii de tablă late de 15 cm de aceiași
înălțime cu cutia, vom avea 20 de fâșii din tablă care
vor totaliza o suprafață de disipare de 1,5 m 2... deci
cutia noastră va disipa căldură pe o suprafață totală de
2,25 m2. Cam cât un calorifer mare... Mai rămâne să o
așezăm pe o tavă metalică, cu gura în jos, la doi
centimetri de suprafața tăvii, iar sub ea să plasăm o
candelă, o...
110
Spirtieră sau o lampă cu gaz lampant
Așa cum candela se asemănă cu opaițul, spirtiera

se aseamănă cu lampa cu gaz lampant... Ambele
funcționează cu fitil dar la una acesta e imersat în
alcool iar la cealaltă în gaz lampant sau în parafină
lichidă ori cherosen... Merge și motorină...
De fapt indiferent care ar fi combustibilul, toate
sunt bune... Pentru cei care nu știu... mai modern, au
apărut pe piață lămpi cu cherosen sau cu parafină
lichidă, destinate să încălzească local, terasele, și
care, de principiu, sunt construite și funcționează,
exact ca o lampă de iluminat, cu gaz lampant...
Aici, în cazul sobiței noastre cu aripioare
radiante, cred că cea mai indicată pentru a fi folosită
este spirtiera, cu atât mai mult
cu cât au apărut spirtiere care
nu mai au fitil, cum e cea din
imaginea alăturată, dar oricare
din ele ar fi, să nu uităm că
alcoolul arde cu temperatură
mai mare decât gazul lampant...
Amintindu-ne că oricum, de ars, lichidul arde tot
după vaporizare, adică după trecerea sa într-o stare
apropiată de gaz, să trecem la...
111
Soba cu gazeificarea uleiului
Sunt sobe în care, într-o incintă ca o oală, uleiul

arde direct, după ce e gazeificat prin temperatura
ridicată, crescută artificial, cu ajutorul unei turbine,
care injectează aer sub presiune, în flacără.
Au evoluat din soba cu ulei, cu tiraj natural, care
e exact ca o oală prevăzute pe circumferință la câțiva
centimetri de fund, cu găuri pentru admisia aerului, în
care uleiul prelins pe fundul lor arde, iar arderea e
întreținută de tirajul generat de coșul conectat la
capacul oalei. Cea mai simplă modalitate de a
construi o sobă cu ulei cu tiraj natural este folosind un
burlan de coș, lung de câțiva metri, căruia la bază îi
faci o ușă și câteva găuri pentru admisia aerului și în
care bagi o conservă plină cu ulei, ulei căruia îi dai
foc... Din păcate, acest sistem, are un mare defect :
temperatura de ardere e scăzută, arderea e
incompletă, cu flacără roșie și cu mult fum. Pentru
îmbunătățirea arderii, s-a recurs la eliminarea găurilor
de pe circumferință. Acestea au fost înlocuite cu una
singură, prin care intră o țeavă de alimentare cu ulei.
Din țeava aceea curge uleiul tot pe fundul oalei...
dar, fie prin peretele lateral, fie prin fundul oalei, se
mai introduce o țeavă mai groasă, care, la capătul
situat în centrul oalei, are multe găuri mici de 1 – 2
mm diametru, prin care, o turbosuflantă, bagă aer, sub
112
presiune. Turbosuflanta respectivă, de obicei este un

simplu uscător de păr, căruia i s-a scos rezistența din
circuit... Deci sistemul pentru a funcționa, are
neapărat, nevoie de curent electric.
Se poate folosi și un uscător de păr portabil care
merge la o baterie de 12 V.
Se deschide robinetul de la conducta de ulei,

până ce se umple fundul oalei cu ulei, după care se
reduce curgerea până ce uleiul curge în picături. Se dă
foc uleiului, fie cu ceva hârtie arzând, fie turnându-se
deasupra un pic de benzină sau alcool. În momentul
în care uleiul ia foc, arde cu o flacără roșie, cu mult
fum. Se pornește suflanta și atunci are loc o
schimbare radială a arderii : flacăra se transformă
113
brusc într-o adevărată furtună de foc, de culoare

albastră, la fel ca flacăra unui aragaz, și dispare
fumul, iar temperatura degajată urcă la peste 500°C.
Deși cei care au construit și utilizează acest tip
de sobă, folosesc drept combustibil ulei auto uzat, ea
merge la fel de bine și cu ulei alimentar, motorină,
untură sau alcool... Pentru cei interesați de mai multe
amănunte privind construcția unor asemenea sobițe,
pot căuta pe YouTube cu termenul „superefficient
vaste oil stove” și vor găsi destule filmulețe
îndrumător. Acum să mergem la un alt tip de sobă a
cărui arzător e foarte interesant și foarte eficient...
114
Soba cu motorină vaporizată
Modelul, care e folosit în prezent, mai ales prin

Brazilia, a evoluat din
aragazul portabil cu două
ochiuri, Coleman, inventat
și construit de William
Coffin Coleman, cel care
a pus bazele firmei care-i
poartă numele, „The
Coleman Company, Inc”.
Firma e vestită pentru echipamentul de camping
pe care-l face... Coleman e cel care a inventat o
sumedenie de sobe, aragaze și lămpi portabile pentru
excursie.
Numărul de brevete pe care l-am găsit acordate
pe numele lui între 1907 și 1940 este de 33.
Ca o curiozitate, trebuie să știți că primusurile și
petromaxurile pe care noi le știm ca fiind rusești, au
fost inventate de fapt de Coleman.
La originea a ce fac acum brazilienii stă
vaporizatorul Coleman ( US2193270, US1678057 )
care echipează aragazul portabil cu două ochiuri,
Coleman, pentru care sunt eliberate mai multe brevete
: US1480373, US1480598, US1504743, US1504743,
US1678058. Cea mai sugestivă imagine care arată
115
despre ce e vorba este figura numărul doi din brevetul

US1678057.
E vorba de aducerea combustibilului care poate
fi benzină, motorină, ulei, etc, pe o conductă care
trece pe deasupra arzătorului și se termină cu un ștuț
prin care vaporii creați de arzător în conductă țâșnesc
cu presiune astfel că
sunt capabili să facă
drumul întors pe
dedesubt, spre arzător
pentru a întreține
arderea. Deci, conducta,
care am spus că la un cap se termină cu un ștuț, la
capătul opus are un robinet de reglare a debitului
combustibilului iar în interior are o tijă metalică pe
toată lungimea, tijă având diametrul doar puțin mai
mic decât diametrul interior al conductei astfel ca să
forțeze combustibilul să se scurgă, luând contact
permanent cu pereții țevii, fapt care favorizează și
grăbește vaporizarea combustibilului.
Tija, spre capătul dinspre ștuț are pe
circumferință, câteva crestături care facilitează
curgerea vaporilor spre ștuț. Aragazul brazilienilor e
făcut din țeavă rectangulară care are sudate picioare și
care are la un capăt o decupare peste care vine o altă
bucată de țeavă care are rolul să conducă vaporii
înapoi.
116
În fața acesteia, țeava are latura de deasupra

crestată de mai multe ori formând fantele arzătorului,
iar spre capătul opus are o decupare în care se
formează un mic vas în care se toarnă alcool, sau
benzină cu scopul de a iniția vaporizarea...
Țeava pe care vine combustibilul e așezată pe

doi suporți cu gaură prin care poate culisa, exact
deasupra arzătorului... Se deschide robinetul de
admisie a combustibilului, se trage țeava înspre
înapoi astfel ca porțiunea de deasupra arzătorului să
ajungă deasupra vasului cu alcool ( L.S.- locaș
spirtieră ), se dă foc alcoolului, iar când vaporii încep
să iasă pe ștuț, se împinge țeava la locul ei, astfel ca
117
vaporii să fie suflați prin țeava rectangulară spre

arzător...
Dacă pentru sobele cu ulei nu am găsit date
privitoare la consumul lor, la asta am găsit că pentru
un arzător de dimensiuni mari, consumul este de 1
litru de motorină la opt ore...
Dacă e să fie construită de dimensiuni mai mici
ca să poată funcționa permanent dar cu o flacără
mică, poate fi adusă la un consum de un litru pe zi și
de ce nu, chiar mai mic. Pentru cei interesați de mai
multe amănunte privind construcția unor asemenea
sobițe pe lângă brevetele lui Coleman, pot căuta pe
YouTube cu termenul „superefficient diesel stove” și
vor găsi destule filmulețe îndrumător postate de cei
care construiesc asemenea sobițe.
Un alt loc în care se folosește vaporizarea
combustibilului lichid, este...
118
Pe șosele
Vaporizarea combustibilului lichid stă la baza

consumului fantastic de mic al unor mașini care au
făcut vâlvă cândva, dar care nu au ajuns niciodată pe
șosele, fie pentru că legislația nu permite, fie pentru
că inventatorii sistemelor de carburație, respective,
erau prea săraci pentru a putea susține cheltuielile
necesare certificării în vederea înscrierii în circulație
a mașinilor modificate... ceea ce e același lucru cu
legislația nu permite... Fie, pentru că unii din ei au
fost uciși... Însuși marele nostru inventator, Justin
Capră, a mers pe calea asta, în realizarea mașinuțelor
lui, extrem de eficiente... Din păcate, urmașul său,
tânărul Rareș Zotescu, confirmă ceea ce am spus eu
mai sus. Legislația tehnică rutieră, e de așa natură
întocmită, încât nu permite înscrierea în circulație a
unor vehicule, care nu se încadrează în standardul
acceptat de industria de profil, iar taxele de certificare
și înscriere, sunt, astfel stabilite, încât numai o fabrică
auto le poate achita... Ori o mașină care consumă un
litru la suta de kilometri, oricât de dorită ar fi, de
populația lumii, e nedorită de cei care hotărăsc
destinele omenirii și controlează petrochimia lumii.
În fapt s-a dovedit deja de foarte mulți și e
recunoscut de către știință că, orice combustibil lichid
poate întreține arderea și implicit și explozia din
119
cilindrul motorului, în stare de vapori. Deci

pulverizarea de combustibili lichid în cilindrul
motorului e o risipă, o prostie mare cât casa. Vă
reamintesc că vorbeam de temperatura minimă, la
care, un lichid combustibil, poate vaporiza pentru a
întreține arderea... Acestei temperaturi îi este asociată
și o concentrație minimă de vapori de combustibil, în
aer, care vor întreține arderea.
Ca urmare este perfect posibil să se alimenteze,
motorul cu ardere internă, doar cu vapori de
combustibil. Și asta au făcut de-a lungul secolului
trecut destul de mulți... și unii dintre ei au plătit cu
viața acest fapt... pentru că e împotriva intereselor
industriei petroliere și auto, ca mașina să meargă cu
sub un litru de combustibil la suta de km... Deci orice
carburator care nu lucrează prin pulverizare, ci prin
vaporizare, va fi împiedicat să fie folosit, să se
răspândească, iar dacă presa va face vâlvă, va fi
denigrat ca fiind o fraudă... De obicei, cei care au
inventat și au construit asemenea carburatoare, au fost
fie cumpărați, dacă au acceptat asta, fie au fost
eliminați fizic.
Am avut ocazia să văd la un moment dat o listă
de brevete de invenție, aproximativ o mie, eliberate
între 1900 și 2000, doar în SUA, toate referitoare la
eficientizarea funcționării motoarelor cu ardere
internă și la scăderea consumului de carburant. Nici
unul din aceste brevete, nu a fost luat, vreodată, în
120
producție, de către fabricanții de motoare cu ardere

internă.
A existat chiar, o situație foarte interesantă, care
s-a petrecut tot prin SUA, în perioada 1947 – 1959.
În acea perioadă, în Daytona Beach Florida, a
funcționat o fabrică de carburatoare, „Fish Carburetor
Company” a căror carburatoare, erau cu circa 25 –
30 % mai eficiente, decât carburatoarele cu care erau
echipate motoarele, pe vremea aceea. Carburatoarele
respective, au fost inventate de John Robert Fish.
Poșta americană a returnat în acei ani, cea mai
mare parte a scrisorilor de comandă, către firma
respectivă, cu ștampila „fraudă” împiedicând clienții
să cumpere acele carburatoare...
Deși, așa cum am spus, au fost circa o mie de
brevete de invenție acordate, doar foarte puțini dintre
inventatorii respectiv au ajuns să fie cunoscuți de
opinia publică... Iată pe scurt, povestea a patu dintre
cei care au activat în domeniul eficientizării
consumului motoarelor cu ardere internă :
Charles Nelson Pogue, ( 1897 – 1985), mecanic
canadian, ajuns peste noapte director de fabrică... prin
1928 a brevetat un carburator,
care permitea unei mașini să
parcurgă 200 de mile ( 320
Km ) cu un galon de carburant
( 4,55 litri ) adică un consum
de 1,4 l/100 Km.
121
Asta a rămas prin articolele de presă ale vremii,

dar se pare că realitatea e mai prozaică...
Pogue, care în tinerețe locuise la o fermă,
probabil cea părintească, împreună cu fratele său, la
un moment dat s-a mutat în Winnipeg Manitoba după
ce casa sa, de la fermă, a fost distrusă de un incendiu.
Abia din acel moment avea el să se preocupe de
studiul carburatoarelor, primele carburatoare
construindu-le prin 1919. Primul brevet l-a obținut în
1928 și la scurt timp a devenit vestit după ce și-a
cumpărat un Crisler Imperial pe care l-a modificat,
inclusiv punându-i unul din carburatoarele sale...
Presa l-a descoperit și a început să-l hărțuiască,
încă de la primele zvonuri, care legau carburatoarele
sale, de un consum extrem de mic... S-a mutat în
Montreal, și a revenit în Winnipeg de două ori, și a
continuat să lucreze la carburatoarele sale toată
viața... Înainte de se implica în construcția de filtre de
ulei, a înființat o firmă proprie prin care a construit
carburatoarele sub numele de „carburatoare
Winnipeg”. Se știe că la un moment dat atelierul său a
fost spart de hoți, care au furat toate carburatoarele
existente acolo în acel moment...
Există informații că ar fi primit peste trei sute de
brevete de invenție... Se știe de asemenea, că la un
moment dat, ar fi existat niște carburatoare, cu număr
de fabricație, apropiat de patru sute...
122
Deși el a susținut, până la moarte, că nu a fost

cumpărat de industria auto, îmbogățirea sa rapidă, a
dat de bănuit, ducând spre această idee... Eu cred că
adevărul e că datorită ingeniozității sale, a reușit,
probabil, să vândă carburatoare, la prețuri
avantajoase, tuturor bogătașilor locali...
Deși presa oficială afirmă că, dintre
carburatoarele sale, nu mai există fizic nici unul, nu e
adevărat. Vedeți câteva în imaginea următoare...
La fel se-ntâmplă și cu brevetele de invenție care

din trei sute au devenit doar... vreo patru...
Conform bazei de date, Google Patents, între
1928 și 1936 a primit șase brevete de invenție
canadiene, pentru diferite carburatoare. Deși toate
sunt expirate, sunt totuși inaccesibile apărând doar ca
listate și însoțite de un scurt text rezumativ.... Din
123
fericire pentru cei care vor să-și facă o idee, mai

există în aceiași bază de date, un număr de patru
brevete americane, eliberate între 1930 și 1936,
brevete care pot fi descărcate și studiate. Pentru cei
interesați acestea sunt : US1750354, US1938497,
US1997497 și US2026798.
Se poate verifica din ele, informația care a
circulat mereu, cum că carburatoarele sale, funcționau
toate, pe principiul vaporizării benzinei... fie cu
ajutorul gazelor de eșapament, fie cu ajutorul apei
calde din sistemul de încălzire al mașinii, dar, firește,
nici unul nu a ajuns să echipeze vreo mașină de serie,
iar acele puține dintre ele, care s-au folosit, s-au
folosit doar pe mașinile de curse sau local, pe mașini
din zona localității Winnipeg...
Oricum... din ce informații există pe net, se pare
că după ce a atras atenția presei și unor companii auto
mari, carburatoarele sale au fost supuse unor probe
riguroase de către guvernul canadian, în timpul celui
de-al doilea război... Și... oare de ce nu mă miră, s-a
ajuns la concluzia că nu sunt cu nimic deosebite de
orice carburator normal. O fi ?... n-o fi ?... Dar el a
fost plecat de acasă, pentru acele verificări, o
jumătate de an... cam lung timpul, pentru a se ajunge
la concluzia că carburatoarele sale nu erau atât de
eficiente cât li se dusese vestea.
Deși nu există vreo declarație oficială, se pare că
el e, cel datorită căruia, industria petrochimică a
124
început să introducă aditivi și plumb în benzină. Căci

după ce s-a petrecut asta, au existat informații
conform cărora, carburatoarele sale, nu au mai
funcționat la fel ca înainte, după ce a apărut benzina
cu aditivi. Aici pot să confirm că am verificat faptul
că benzina actuală, nu suportă să fie vaporizată,
pierzându-și capacitatea de a arde... Voi spune mai
multe despre asta, mai târziu, într-un capitol special,
dedicat acestui subiect.
După moartea soției, s-a mutat iar la Montreal,
unde a murit, într-un azil de bătrâni, ferindu-se să ia
contact cu presa. Alții nu au fost așa norocoși ca el...
spre exemplu...
Thomas Ogle ( 1953 – 1981 ), a fost un mecanic
american din El Paso – New Mexico, care a inventat
un sistem deosebit de
alimentare a motorului, fără
carburator. În 1979 i s-a
acordat brevetul cu numărul
US4177779A.
Sistemul său, care avea
cam aceiași performanță de
200 mile/galon, era relativ
simplu : combustibilul era
adus de la rezervor către
motor, direct în stare de vapori, după ce trecea prin
niște „filtre” speciale care-l vaporizau.
125
A modificat un număr de mașini, în localitatea

unde trăia, inclusiv mașina proprie... Presa a aflat, a
început să-i facă publicitate, au venit tot felul de
indivizi bogați, reprezentați ai unor firme auto, pentru
a-i promite colaborări, cu intenția de a cumpăra
drepturile de autor și de fabricație, a sistemului său...
Semnase chiar un precontract, cu una din aceste
firme, și înființase și un atelier, unde ar fi urmat să se
ocupe cu dezvoltarea sistemului... Dar, imediat după
aceea a decăzut, nevasta l-a părăsit, a început să fie
văzut beat și drogat prin oraș... Au existat mărturii că,
de fapt, la barul unde avea obiceiul să intre, i se
puneau droguri în băutură. Într-una din aceste ocazii,
când a ieșit, în stare de ebrietate, din bar, a fost
împușcat... La autopsie s-a descoperit supradoză de
droguri și alcool... Cel care l-a împușcat, nu a fost,
niciodată, prins. Există, cineva care a reușit chiar, să
ruleze 400 mile cu un galon de benzină...
John Weston este un mecanic din Port
Charlotte, Florida, care prin 1990, a pus la punct un
sistem, care funcționează prin absorbția vaporilor,
formați în orice vas ,conținând carburant.
Primul test l-a făcut trăgând vaporii din rezervor,
într-un bidon, iar din bidon, a mers la motor. Ulterior,
a construit ceea ce el numește „Air Vapor Flow
System” care, în esență, e tot un bidon de plastic, în
care se aduce carburantul din rezervor, dar fără a
umple bidonul.
126
Tot aici se aduce și admisia de aer, printr-o țeavă

prevăzută cu robinet. Robinetul permite reglarea fină
a raportului dintre aer și vaporii
de carburant, care au făcut ca,
atât mașina cât și motocicleta sa,
să parcurgă peste 400 de mile cu
un galon de carburant. A reușit de
asemenea să facă mașinile să
funcționeze chiar și cu spirt,
acetonă, gaz lampant, etc...
Sistemul acesta, funcționează la
fel de bine, atât pe motoare cu carburator, cât și pe ele
cu injecție. Prin 1997, drepturile asupra invenției sale,
au fost cumpărate de o firmă „Reg Tech Inc”, care pe
lângă suma oferită inițial, s-a obligat că dacă nu va
scoate în producție, invenția îi va plăti anual o sumă
de bani considerabilă, tip de 20 de ani. Firma a
renunțat la drepturi, pentru că invenția e
nebrevetabilă, există deja brevet de invenție pe
funcționarea motoarelor cu vapori... Dacă cei trei au
eficientizat motorul Otto, există cineva care a
eficientizat tot prin vaporizare motorul Diesel...
Paul Pantone despre care am mai scris,
locuiește actualmente în Oklahoma, dacă o mai fi
trăind. În urmă cu vreo douăzeci și cinci de ani, pe
când locuia în Utah, a inventat un sistem de
vaporizare a motorinei, care, venind de la rezervor,
trecea printr-o țeavă care străbătea galeria de
127
evacuare a motorului și ulterior printr-un barbotor cu

apă. A denumit sistemul GEET ( Global Environment
Energy Technology ) și chiar a fondat o firmă numită
„GEET.inc” din care voia să comercializeze
realizarea sa... Brevetul invenției, acordată în 1998,
poartă numărul US5794601.
Datorită legăturilor cu dreapta radicală, a fost
ușor să fie acuzat de fraudă și deși nu a fost
condamnat la închisoare, a ajuns într-un azil de
nebuni, unde a petrecut trei
ani... Aici a fost bătut crunt și
după afirmațiile sale, torturat...
După ce a ieșit de la azil,
s-a mutat în Oklahoma, unde a
renunțat la pretenția de a
comercializa sistemul GEET, în
schimb, l-a răspândit predând
despre el și învățându-i pe doritori să-l construiască...
Din câte știu eu, sistemul a devenit un fel de bun
internațional și e folosit cu succes, mai ales de
tractoriști și camionagii de prin întreaga lume...
Pentru cei interesați de mai multe amănunte
privind motorizarea cu vapori există pe net un sait
numit „Fuel-efficient-vehicles.org” unde găsesc toate
îndrumările... Am să închei printr-o discuție purtată
de curând, care arată că, însăși mentalitatea formată
de felul cum am fost educați, nu ne permite să
128
înțelegem că suntem manipulați să fim consumatori

distructivi și că există alternative :
« A - Stau și mă uit la mașinile care trec pe
stradă... În 80% din mașini se află un singur om...
Unul singur... O mașina de circa 1000 de kg folosită
să transporte un om de 80 kg... Randament de
rahat !... Mașina aia consuma 90% din combustibil
ca să se transporte pe sine. Cred că în curând o să
vină vremea să îmbunătățim acest randament. De
bună voie, de nevoie sau siliți .
CCD - Tristul adevăr este că două sunt motivele
pentru care e greu cu „să îmbunătățim” ăsta. La
presiunile politice și mediatice ale corporațiilor de
profil întreaga planetă a fost educată că e o dovadă
de bună stare să conduci o mașină ca cele care sunt
pe șosele acum și e o rușine să ai o mașină mică de
numai un loc sau două, cu motor mic sau chiar fără
motor ( cu pedale și amplificatoare de forță ) așa că
opoziția la schimbare e mare, deși o trecere la
mijloace de transport individuale ar fi destul de ușor
de realizat din punct de vedere tehnologic. Al doilea
motiv este opoziția fățișă și agresivă a industriei auto
care nu vrea să renunțe la monopolurile ei actuale și
nu acceptă să se reprofileze. Și pentru că problema a
pornit de la această industrie, tot la ea este
rezolvarea... Pentru că chestia aia cu cererea și
oferta e o minciună sfruntată... Oricât aș dori eu,
presupunând că sunt educat în acest sens, o mașină
129
individuală, nu o voi avea niciodată dacă nu se

produce sau dacă se produce în număr prea mic și la
prețuri prea mari, așa cum e cazul acum.... Deci
așteptăm o schimbare radicală de paradigmă a
gândirii din partea corporațiilor de profil... Probabil
că o să ne crească barbă și-un copac deasupra până
vom ajunge să se-ntâmple asta...
A2 - Recomand motocicleta !
A3 - Doar pentru volum, că pentru consum, nu îi
mai eficient. Adică am avut și eu un R6, consuma
10% benzină. pe când acuma mașina mea consuma 6
litri diesel... Deci sunt mai eficient cu mașina.
CCD - Există și motociclete care consumă 2 - 3
litri la suta de kilometri... Dar și aici ne lovim de
aceiași mentalitate : „e rușinos să ai una de-aia !”
Altfel, chiar și o mașină care consumă 10 litri poate fi
făcută să consume numai un litru...
A - Nu-i chiar așa simplă Fizica. Pe principiul
acesta, poți face un vehicul să funcționeze zeci de ani
doar cu un simplu atom de uraniu...
CCD - Eu nu mă referam la radioactivitate. Mă
refeream la benzină sau motorină. Pulverizarea prin
carburator sau injector e o prostie mare cât casa... :
90 % din combustibilul acela arde incomplet și se
risipește în atmosferă. »
Acum a venit timpul să trecem la...
130
Sobe cu combustibil gazos

Pentru că prezenta carte a fost prilejuită și de
creșterea nejustificată și nerușinată a prețului la gazul
metan, și spun nerușinată, pentru că rezervele de gaze
naturale ale țării noastre, sunt suficiente ca să asigure
alimentarea populației vreme de vreo două sute de
ierni, de-acu-nainte... nu voi discuta decât în treacăt
despre acesta, axându-mă pe înlocuitorii săi.
Voi spune doar că, dacă acum e larg folosit
pentru încălzire, că doar vedem ce tevatură e cu
conductele care merg din Rusia spre Germania, a fot o
vreme când acesta a fost folosit inclusiv la iluminatul
public... Atunci, mai exact prin 1880 domnul de care
am pomenit anterior, Carl Auer von Welsbach, a mai
inventat ceva interesant și anume sita incandescentă
care-i poartă numele...
Sita Auer este o țesătură impregnată cu oxizi sau
pulberi din pământuri rare, care sub influența căldurii
date de flacără, emite radiație luminoasă foarte
intensă... Cu această sită sunt echipate atât
petromaxurile pe care noi le știm rusești
dar care au fost inventate de Coleman, dar
și lămpile actual de camping care folosesc
drept combustibil, gaz butan la butelie de
190 g. Dar acum hai să vedem cam care ar
putea fi înlocuitorii gazului metan, și vom
începe cu un...
131
Aragaz cu biogaz
Biogazul e un gaz natural mai precis un amestec

de gaze combustibile, care rezultă din descompunerea
materiilor vegetale în mediu anaerob. Aproape orice
material biologic poate fi folosit pentru obținerea de
biogaz : de la gunoi menajer, nămolul de la stațiile de
epurare, paie de cereale, frunze de arbori, fructe și
legume, întregi, sau resturi, dejecții animale sau
umane... Biogazul, așa cum am spus, e un compus în
care între 50 și 70 % este gaz metan iar restul e
reprezentat de bioxid de carbon, vapori de apă,
hidrogen și hidrogen sulfurat.
Puterea calorică a biogazului e, în medie, cu
circa 30% mai mică decât a gazului metan pur. Dar nu
vă speriați, căci, datorită faptului că gazul metan
furnizat pe coloanele rețelei de alimentare cu gaz, este
binișor diluat cu mult aer, s-ar putea ca, înlocuind
gazul metan cu biogaz, să nu constatați nici o
pierdere... Ba poate, chiar un mic câștig...
Cât biogaz se obține din materialul biologic
fermentat ? În medie se poate obține cam 50 m 3 dintr-
o tonă de material descompus... Ca urmare un
generator de biogaz realizat cu ajutorul unui butoi de
200 de litri, plasat chiar în bucătărie sau într-o debara,
va asigura cu prisosință necesarul de gaz al aragazului
unei familii... Ba chiar, apare necesitatea ca, atunci
132
când aragazul nu e folosit, mai multe zile la rând, să

fie necesară stocarea biogazului, într-un rezervor
special dedicat. De aceea eu recomand folosirea unui
generator de biogaz cu clopot, care are avantajul că,
clopotul respectiv fiind destul de greu, va juca dublul
rol de capac și rezervor al generatorului de biogaz,
greutatea clopotului asigurând și o anumită presiune a
gazului stocat.
Conform cu afirmațiile, inițial ale domnului
Costin Frâncu iar ulterior ale domnului Iulian Horneț,
biomasa, existentă în țara noastră, care totalizează
gunoiul menajer, cel de la fermele animale și de la
stațiile de epurare, plus paiele și resturile culturilor
agricole, și ce alte materiale vegetale mai rezultă din
activitatea omului, poate asigura independența
energetică a țării... Adică indiferent dacă această
biomasă e arsă ca atare, sau e transformată în biogaz
sau în bio combustibili lichizi, întreaga țară ar putea
avea curent electric, produs în termocentrale, care
merg cu biomasă... Practic tot sistemul energetic
actual ar deveni inutil...
Vedeți dumneavoastră dragi cititori ?... De aici
rezultă că întreaga omenire ar putea avea tot confortul
energetic necesar, numai din gunoaiele pe care le
producem din activitatea de zi cu zi... Gunoaie care,
fiind astfel valorificate, nu ar mai sufoca planeta cu
întreaga lor poluare... Și concomitent ne mai existând
industria petrolieră sau a celorlalte exploatări
133
energetice forestiere și miniere, nu ar mai exista nici

deșertificările care s-au făcut în ultima sută de ani,
cam pe toată planeta... Planeta noastră albastră ar fi
un adevărat rai... Numai că... În momentul în care,
revoluția industrială și descoperirea zăcămintelor de
petrol, a născut o specie de indivizi lacomi și egoiști,
numiți capitaliști, aceștia au interzis prin trafic de
influență și cumpărare a clasei politice globale, orice
altă soluție energetică, în afara celor controlate de ei,
și astfel planeta s-a transformat din raiul care era prin
evul mediu, în iadul care e acum...
Pentru cei interesați de construcția unui
generator de biogaz, există două tipuri principale de
generatoare de biogaz, cele cu alimentare și flux
continuu și cele care funcționează intermitent, în
fluxuri separate. Acestea din urmă sunt alimentate și
nu se mai umblă la ele până ce producția de gaz
scade, moment în care sunt golite și se reumplute...
Cele cu flux continuu sunt folosite foarte mult în
Asia, fiind în funcțiune acolo, poate zeci dacă nu sute
de milioane, de mici generatoare familiale.
Cel mai ingenios dintre ele mi se pare cel de tip
indian care este un vas subteran cu clopot la nivelul
solului și cu două guri diametrale, una de alimentare
care comunică aproape de suprafața vasului de
fermentare și una de evacuare plasată aproape de
fund. Pe una din guri se bagă, zilnic materialul
fermentabil rezultat din activitatea gospodărească, iar
134
pe cealaltă se scoate o cantitate egală de material,

menținând același nivel în fermentator... Gazul se
adună în clopotul de deasupra la care nu se umblă
decât foarte rar când se constată o colmatare a vasului
cu prea multe reziduuri solide, care trebuiesc
îndepărtate...
După aceiași schemă, se poate construi un mic
generator, dintr-un butoi de plastic de 200 litri, un
butoi de bere din inox tăiat, pe post de clopot, un tub
de PVC de canalizare și un cot astfel ca tubul să fie
paralel cu butoiul și care va fi
conectat sub nivelul cel mai de
jos la care coboară clopotul.
Pentru evacuare se va prevede
un alt tub aproape de fundul
butoiului, prevăzut cu robinet cu
bilă ( sau cana ). Acolo în
interior, pe peretele butoiului
trebuie să fie o sită care să împiedice ieșirea resturilor
grosiere care ar putea împiedica închiderea
robinetului. După umplerea butoiului cu materialele
fermentabile, și conectarea clopotului la aragaz, nu se
va mai umbla la clopot, alimentarea făcându-ce prin
țeava de PVC de sus, iar pe la țeava de jos cu robinet
se va evacua o cantitate egală de material ca să se
asigure un nivel constant în fermentator...
Fermentatorul cu flux continuu astfel relizat, va
putea funcționa luni de zile, dacă nu cumva chiar
135
peste un an, iar la un moment dat, în timpul verii se

va mai da clopotul la o parte și se va mai scoate din
materialul grosier adunat la fundul lui atunci când se
va observa că scurgerea pe la robinet va fi tot mai
înceată, ceea ce arată că s-a adunat material grosier pe
fund și a astupat gura de evacuare...
Cele ce le-am spus eu aici, nu sunt suficiente
pentru exploatare corectă și continuă a unui generator
de biogaz... bacteriile metanogene care generează
gazul prin descompunerea materialului biologic au
nevoie de un Ph care se asigură prin adăugarea
regulată a unei mici cantități de var stins în soluție..
De asemenea felul cum e pregătit materialul de
fermentat e important, acesta trebuind să fie o pastă
disipată în apă... Pentru cei interesați există atât cărți
tipărite cât și cărți electronice pe net... E suficient să
căutați cu termenul „biogaz.pdf”... Acum mergem
mai departe la...
136
Aragaz cu pseudo gaz
Pseudo gaz !?... Ce-o fi asta ? Simplu : nu e

vorba de gaz adevărat ci de vapori de combustibil
lichid amestecați cu aer, obținuți printr-un proces fizic
și anume prin barbotarea aerului într-un vas
conținând o hidrocarbură lichidă... Exact cum făcea
Paul Pantone cu motorina în GEET-ul său... numai că
el barbota motorină vaporizată într-un borcan cu apă,
pe când noi vom barbota aer într-un borcan cu
hidrocarburi.
Pentru că nu toate hidrocarburile sunt la fel de
volatile, nu se poate face asta, la temperatura
mediului ambiant, cu orice hidrocarbură... Se
desprinde deci ideea că pentru hidrocarburi volatile
cum ar fi benzina, alcoolul, acetona, etc., se poate
lucra cu aer rece dar în cazul hidrocarburilor mai
puțin volatile cum e gazul lampant, motorina, etc., se
va lucra cu aer cald.
Procedeul e extrem de simplu. Imaginați-vă că
aveți un borcan normal cu capac metalic. Acelui
capac i se dau două găuri prin care se trec două
tuburi, unul până la fundul borcanului iar celălalt doar
la juma de centimetru în interior... Se lipesc bine cele
două tuburi pentru o corectă etanșare iar apoi, se
toarnă hidrocarbura în borcan... Să spunem că vom
lucra cu alcool rafinat de 96°. Apoi, se conectează
137
tubul care merge în fundul borcanului, adică sub

nivelul alcoolului, la un vibrator de acvariu, sau orice
alt tip de compresor de aer de mică putere și consum
redus. Celălalt tub se va conecta la un alt barbotor dar
cu apă, de unde apoi, mergem la arzătorul nostru...
poate fi și la aragaz dacă lucrăm cu un tub care poate
fi conectat cu aragazul...
Pornind vibratorul, aerul suflat de acesta va
barbota în alcool și va crea deasupra acestuia un
volum presurizat de aer saturat cu vapori de alcool,
care va fi împins pe furtun spre arzător...
Practic e același procedeu pe care l-a aplicat

John Weston la motoarele sale. Doar că acolo, în
vasul cu hidrocarbură aerul intra prin absorbția creată
138
de admisia motorului, pe când aici aerul intră fiind

împins de vibrator. Consumul va fi unul foarte redus
deoarece practic arzătorul nu va arde hidrocarbură
lichidă ci numai vapori disipați în aer.
Spuneam anterior, că odată cu introducerea
aditivilor în benzină, au apărut unele declarații
conform cărora aceasta a afectat buna funcționare a
carburatoarelor Pogue. Eu am încercat de câteva ori
să barbotez aer prin benzină și am constat că gazul
rezultat arde normal numai dacă benzina folosită e
proaspătă.... Dacă e lăsată peste noapte în borcan și
mai ales dacă are contact au atmosfera, aerul barbotat
prin ea, nu mai arde. Situația nu e identică dacă se
folosește alcool rafinat. Studiind mai multe despre
benzină am înțeles că de fapt e un amestec de
hidrocarburi mai volatile și mai puțin volatile, iar prin
barbotarea aerului prin ea, ard hidrocarburile volatile,
și rămân în borcan cele nevolatile.
Pentru hidrocarburile mai puțin volatile, e un pic
mai complicat, de făcut sistemul să funcționeze,
pentru că aerul ar trebui să treacă mai întâi printr-o
țeavă metalică situată în imediata apropiere a flăcării,
astfel ca acolo să se înfierbânte și abia apoi să ajungă
în borcanul cu... să spunem.. motorină...
Practic între vibrator și barbotor trebuie interpus
un inel din țeavă metalică plasat la același nivel cu
arzătorul... Aerul înfierbântat de flacără va intra în
borcan și va volatiliza motorina... Ca urmare tot
139
circuitul de la arzător până la borcan va trebui să fie

din țeavă sau furtun metalic... Pentru pornire se va
proceda la pornirea vibratorului, iar sub conducta din
preajma arzătorului se va plasa o spirtieră până ce în
borcan va ajunge aer fierbinte și abia apoi se va porni
aragazul și se va stinge spirtiera...
Dacă acest gaz a fost obținut printr-un procedeu
fizic, anume barbotarea aerului, există și posibilitatea
obținerii chimice a unui gaz adevărat așa că trecem
la...
140
Aragazul cu acetilenă
Acetilena (C2H2) este o hidrocarbură gazoasă,

extrem de inflamabilă care rezultă din reacția chimică
dintre apă și carbura de calciu (CaC2)... cunoscută și
drept carbid. Reacția dintre apă și carbid are ca
rezultat varul stins și acetilena :
CaC2 + H2O → Ca(OH)2 + C2H2
Carbura de calciu nu e un produs natural, ci se
produce industrial, prin amestecul într-un cuptor cu
arc electric, dintre cocs și var. Principala, de fapt
aproape singura sa utilizare, este producerea
acetilenei. Mai e folosit pentru combaterea cârtițelor
și altor dăunători agricoli subterani, căci introdus în
galerii, în prezența umidității, emană acetilenă, care
alungă animalul. Se comercializează în cutii și
bidoane din tablă închise etanș.
Acetilena se mai produce și industrial, prin
cracarea gazului metan. Acetilena, care are molecula
formată din două grupe C-H a căror atomi de carbon
sunt legați printr-o legătură triplă, este un gaz foarte
instabil, reactiv și care se aprinde ușor. De aceea este
foarte sensibil la presiune ridicată, când tinde să
detoneze...
Urmare a acestui fapt se transportă ca atare în
rezervoare umplute cu un material poros în care gazul
se dizolvă... Altfel se produce pe loc prin reacția
141
dintre carbid și apă... Obținută pe această cale și cu

măsuri minime de siguranță, la fel ca la manipularea
altor gaze inflamabile și combustibile, prezintă
același pericol... În trecut, la scurtă vreme după
descoperire și după ce a început producția de carbid,
acesta a fost intens utilizat la iluminat mai ales în
sectorul minier, pentru că flacăra de acetilenă e foarte
luminoasă.
De asemenea pe șantiere, pentru sudura cu
flacără, căci, așa cum spuneam anterior, temperatura
de ardere a acetilenei în aer este de 2400°C iar cu
oxigen de 3100°C.
Au fost sudori autogeni, care au lucrat o viață
întreagă cu acetilenă și nu au avut nici un accident, la
fel cum au fost mineri, care au lucrat o viață întreagă
purtând lampa cu acetilenă la brâu sau pe cap și nu au
avut nici un accident.
Eu am copilărit în orașul Târgoviște, în perioada
sa de creștere și dezvoltare, când au fost ridicate sute
de blocuri și am crescut jucând alergata, pitita, sărind
de la primul etaj al clădirilor în construcție, pe
grămezile de nisip sau făcând echilibristică pe chele,
prin șantierele acestor blocuri, și, nu de puține ori,
mi-am băgat nasul și mâinile de copil, prin
generatoarele de acetilenă, lăsate de muncitori pe
șantiere... În acea perioadă, era destul de comun ca
românii să aibă în casă o lampă cu carbid, pe care o
foloseau pentru iluminat, în timpul penelor de curent.
142
Cei de vârsta mea sau mai înaintați în vârstă își

amintesc acest lucru. Construcția unei lămpi cu
carbid, e de așa natură făcută, încât este aproape
imposibil ca acetilena generată să poată exploda...
Lampa, cu acetilenă sau cu carbid, e constituită
din două compartimente suprapuse.
În compartimentul superior se toarnă apă, iar în
cel inferior se introduc pietricele de carbid mărunțit la
dimensiunea de 1 – 2 cm. Fundul compartimentului
superior are o gaură, în care intră un șurub conic, prin
care se reglează cantitatea de apă care curge în
compartimentul inferior. Acesta are atașată pe
peretele lateral țeava arzătorului care se termină
printr-un ștuț și care la lampa de miner se află în fața
unei oglinzi care reflectă lumina...
Generatorul de acetilenă pentru sudura
oxiacetilenică, prin care-mi băgam eu nasul și mâinile
în copilărie, e construit și funcționează puțin diferit.
Principial, e ca un butoi de o sută de litri,

metalic, care are interior un vas pentru colectarea
varului rezultat din reacție, și deasupra acestuia un
clopot de care e atârnat coșul în care se pune carbidul.
143
Se pune apă până peste nivelul vasului de

colectare a varului, și apoi se umple coșul cu carbid și
se introduce clopotul cu coșul atașat în butoi...
Datorită greutății, coșul coboară până se sprijină
pe vasul de colectare al varului, moment în care
carbidul fiind în contact cu apa generează o cantitate
mare de acetilenă, care se adună în clopot ridicându-l.
Producția de acetilenă începe să încetinească pe
măsura ridicării clopotului până ce acesta ajunge să
scoată coșul din apă. Greutate carbidului și a coșului
e astfel calculată ca presiunea acumulată sub clopot
să fie mult sub cea de auto detonare a acetilenei. Și
oricum aceasta nu poate să crească foarte mult, pentru
că, ridicând clopotul deasupra nivelului apei,
surplusul de gaz va evada afară pe lângă clopot.
La clopot, este racordat furtunul care duce
acetilena la torța cu care lucrează sudorul... Acetilena
consumându-se, clopotul coboară odată cu coșul cu
carbid și pornește iar reacția... În tot acest timp praful
de var care se desprinde de suprafața carbidului cade
în vasul de pe fundul butoiului. Mai sunt, pe lângă
butoi, niște accesorii, menite eliminării apei, și a
creșterii siguranței în exploatare, dar în mare, despre
asta e vorba... Vedem că structura și funcționarea unui
generator de acetilenă e perfect sigură. Un astfel de
generator de acetilenă, este o sursă de combustibil
gazos, care ar putea oricând înlocui gazul metan, într-
o instalație de gaze combustibile.
144
Din păcate deși carbidul este relativ ieftin, după

ce industria noastră a fost distrusă și dată la fier
vechi, acesta a început să se găsească tot mai greu...
Am amintit acetilena ca o soluție fiabilă, mai
ales pentru încălzire, dar și pentru aragaze, căci
flacăra sa foarte mică are temperatură ridicată și ar
constitui o soluție economică de încălzire...
Probabil că tocmai de aceea carbidul a devenit
semi-legal și aproape prohibit... Dacă întrebi la vreun
depozit de materiale de construcție despre carbid,
imediat ești privit cu suspiciune și luat la întrebări cu
privire la scopul pentru care-l cauți...
Ca să vă faceți o idee, trebuie să știți că cincizeci
de grame de carbid, asigura lumina unui miner, pe tot
schimbul de lucru în subteran. Și acea flacără extrem
de luminoasă nu era mai mare decât una de lumânare,
în schimb avea, așa cum am spus, temperatură de
2400°C...
Pentru că, până aici, am vorbit practic de
combustibil derivați din petrol sau asociați cu
zăcămintele de petrol, cum e cazul gazelor naturale, a
venit vremea să discutăm puțin despre...
145
Originea țițeiului
Pentru tinerii de azi, o precizare : petrolul, în

limba română, nu înseamnă motorină, ci este sinonim
cu țițeiul care este lichidul vâscos de culoare maro,
extras de pompele numite popular sonde, din
măruntaiele pământului. Înainte de a vorbi efectiv
despre originea țițeiului, ar rebui să specific câteva
premiere mondiale care aparțin României : România
a avut primele trei sonde petroliere din lume, forate
cam la fel ca și fântânile de apă, până pe la 150 m
adâncime, în 1840, în Lucăcești județul Bacău,
următoarele au fost forate aici unde locuiesc în schela
petrolieră Moreni la un deceniu și ceva, mai târziu, în
1856... Patru ani mai târziu a fost forată prima sondă
prin sistem percutant mecanic, la Târgu Ocna în
1861. Tot la Lucăcești Bacău odată cu primele sonde,
au fost puse-n funcțiune primele instalații de rafinare
și anume găzăriile de la Lucăcești. Tot în 1856 s-a
construit prima rafinărie adevărată „Fabrica de gaz”,
a fraților Mehedințeanu, la marginea Ploieștiului.
Producția de gaz lampant de calitate superioară,
fără miros și fără fum, a acesteia, fiind cea care a
asigurat iluminatul public al Bucureștiului, primul
oraș iluminat cu gaz lampant, din lume... Ultima
mare prioritate este brevetarea în 1934 simultan în
România, ( RO22789/1934 ) respectiv în SUA
146
( US2103137A ) a metodei de forare de mare

adâncime, de către inginerul român Ion Basgan.
Metoda sa a fost folosită abuziv atât în Statele
Unite cât și în Uniunea Sovietică, imediat după
brevetarea din SUA. Nu știu cât e prejudiciul adus
familiei dar numai SUA datorează familiei Basgan
peste 1,5 miliarde de dolari ca urmare a utilizării
brevetului său... Cât o mai fi din fosta URSS, nu se
știe... Familia se judecă de mai bine de jumătate de
secol cu autoritățile americane pentru recuperarea
prejudiciului... Poporul român habar nu are despre
aceste lucruri, iar petrolul și gazele țării, sunt, în
prezent, date de pomană, de către vecinii mei, care
lucrează la OMV-Petrom, către austriecii de la OMV
care, la înființare, înainte de a pune laba pe activele
petroliere ale României, era o firmă obscură, de
apartament, cu doar câțiva angajați...
Și acum... despre originea țițeiului...
Da. Știu, la fel ca toată lumea, că e format din
putrefacția materialelor organice în urmă cu zeci de
milioane de ani... sub pământ și are o structură
complexă în care sunt peste 1700 de hidrocarburi
elementare... Numai că eu... pe lângă că am făcut
prima treaptă de liceu la un liceu cu profil „mine,
petrol, geologie” am mai avut și prostul obicei,
căpătat încă din ciclul primar, să verific personal, atât
cât mi-a stat în putere, spusele profesorilor... Așa că
elev de liceu fiind și viitor petrolist în același timp,
147
atunci când profesorii mi-au spus că petrolul este

format prin descompunerea organismelor moarte cu
zeci de milioane de ani în urmă... am vrut să aflu mai
multe decât știa profesorul și decât spunea manualul
de geologie și de chimie organică, pentru că nu prea
pricepeam, cum au ajuns acele creaturi preistorice la
peste zece kilometri adâncime în scoarță, când eu
citisem prin cărțile de biologie și paleontologie, de
studiul căreia eram pasionat, și mi-o confirmau și cele
de geologie, că cele mai adânci mine de cărbune din
lume nu trec de doi kilometri adâncime... și că, tot
cam pe acolo au fost găsite și cele mai adânci fosile
animale... Puteam înțelege că petrolul ar putea fi
format prin descompunerea unor animale și plante
care au trăit cândva și care acum se găsesc la doi, trei
kilometri adâncime... Dar nu mai puteam accepta
asta, când era vorba de foraje petroliere, care mergeau
până la 10 – 11 km adâncime. Și am scotocit prin
bibliotecile orașului după cărți despre petrol și
exploatarea lui... iar într-una din acele cărți, am citit
că teoria biotică a originii petrolului nu e singura. Am
aflat atunci că există două teorii ale originii țițeiului,
diametral opuse. Una fiind cea a originii biologice
acreditată savantului Mihail Lomonosov care a
explicat originea biologică a chihlimbarului,
cărbunelui și petrolului, odată cu publicarea în 1745 a
catalogului de minerale.
148
Cealaltă teorie a originii petrolului, aparține

chimistului Dmitri Mendeleev, care spune că petrolul
este un mineral și are origini geologice... În ultimele
decenii, experiența practică a tuturor petroliștilor
lumii, înclină balanța spre teoria abiotică a originii
petrolului, în ciuda faptului că aceasta este, în
continuare, puternic contestată și nerecunoscută, de
comunitatea științifică internațională. Dar ca să
înțelegem care-i realitatea, trebuie să vedem cum a
ajuns comunitatea științifică, să acorde țițeiului
origini biologice, și de ce. La data când pe plan
mondial petrolul a început să fie exploatat, adică la o
sută de ani după moartea lui Lomonosov, în vreme ce,
americanii foloseau țițeiul drept lubrifiant la
locomotivele cu aburi, românii îl rafinau și iluminau
Bucureștiul și Ploieștiul cu gaz lampant...
Totul s-a hotărât în ultimele decenii ale secolului
nouăsprezece, când în SUA, a apărut primul miliardar
al lumii, anume un individ numit John D. Rockefeller,
care s-a îmbogățit din transportul și vânzarea
petrolului, prin firma sa numită „Standard Oil Co.”...
Odată cu apariția și răspândirea electricității,
rolul hidrocarburilor, în iluminat, a fost rapid luat de
curentul electric dar între timp industria auto
impulsionată prin sforăriile lui Rockefeller, care prin
trafic de influență, șantaj și mită, a determinat
interzicerea utilizării alcoolului sau a uleiului natural
în motoarele cu ardere internă și utilizarea în schimb
149
a produselor petroliere ale rafinăriilor, valoarea

petrolului a crescut brusc la cote nesperate. În aceste
condiții proaspăt îmbogățiții de pe urma petrolului, în
frunte cu Rockefeller au ajuns la concluzia că dacă ar
induce în mentalul public, ideea că petrolul e finit, ar
putea să jongleze și să speculeze cu stocurile și
prețurile de piață ale produselor petroliere, după
bunul lor plac. În acest sens a venit ca un nesperat
ajutor, Congresul de la Geneva din 1892, a oamenilor
de știință, cu tema stabilirii nomenclaturii organice,
adică a determinării a ce sunt substanțele organice.
Marii industriași ai petrolului au prins „vrabia
din zbor” și au trimis la acest congres, ceva „omeni
de știință” care au clamat că de vreme ce țițeiul e
compus din carbon, hidrogen și oxigen, de bună
seamă, că are origini organice... Și astfel acea
conferință s-a încheiat cu concluzia că petrolul e de
natură organică și așa s-a impus teoria biotică a
țițeiului, care a pătruns, astfel, în toate manualele și
cursurile universitare din lume... Numai că, ce nu au
spus petroliștii lui Rockefeller, atunci, este că petrolul
nu e format doar din carbon, hidrogen și oxigen ci are
cantități importante de sulf, azot și oxizi metalici ai
unui număr foarte mare de metale. Dar odată adoptată
de către comunitatea științifică internațională, teoria
originii biologice a țițeiului, susține implicit că
rezervele de țiței globale sunt finite, și prin asta
sprijină interesele industriei petroliere, permițându-i
150
astfel să manipuleze piața globală a produselor

petroliere, după bunul plac și după cum le dictau
interesele de moment. Dar în același timp petroliștii
au realizat curând, că în realitate, teoria originii
biogene a țițeiului e falsă, existând chiar mai multe
argumente și dovezi, furnizate de practica de pe teren.
În acest context se înscrie și relansarea teoriei
abiotice în deceniul șapte al secolului trecut, în
special de către petroliștii din Uniunea Sovietică, care
încercând să înțeleagă cum a fost posibil ca zăcăminte
care fuseseră închise, drept epuizate, între cele două
războaie, ori în timpul sau imediat după al doilea
război, tocmai ce începeau să erupă din nou... Și
aplecându-se serios asupra studiului acestei situații,
au ajuns la concluzia că în fapt, petrolul nu are origini
biologice, ci e de natură minerală, fiind generat
permanent în scoarța terestră, sub imperiul proceselor
fizico-chimice de mare adâncime, țițeiul rezultat
migrând apoi spre suprafață, datorită densității sale,
ajunge să fi atacat de diferite bacterii anaerobe, care
creau falsa impresie că țițeiul ar avea origine, în
descompunerea materiei organice.... În același timp
teoria abiotică e susținută nu doar de faptul că
zăcămintele considerate epuizate cu câteva decenii în
urmă se reumpluseră, dar s-a constatat existența
hidrocarburilor în toate activitățile vulcanice și de
asemenea în structura altor planete din sistemul solar.
151
Ori acolo nu a existat niciodată viață, deci, în

virtutea teoriei biogene a țițeiului, hidrocarburile
detectate pe celelalte planete din sistemul solar, nu ar
fi trebuit să existe... În conformitate cu noua
înțelegere a originii țițeiului, rușii au reușit să
descopere zăcăminte imense de petrol, acolo unde
acesta, în conformitate cu teoria biogenă, nu ar fi avut
cum să se formeze, devenind al doilea mare
producător de petrol de pe glob după arabi. Tot în
baza teoriei minerale a originii petrolului, au fost
descoperite zăcămintele de foarte mare adâncime,
aflate deasupra unor straturi de granit, în largul
coastelor vietnameze... Un alt argument imbatabil, în
favoarea teoriei abiotice, este volumul imens de
petrol extras în ultimii 150 de ani la nivel global, care
depășește, cu mult, până și cele mai optimiste calcule
privind volumul masei vii preistorice care ar fi
putrezit... Și iar, un argument zdrobitor, este faptul că
în petrolul de mare adâncime, nu există izotopul C12
specific lumii vii ci numai izotopul C13, specific
mineralelor.
Întrucât România, chiar dacă acum nu mai are
industrie de nici un fel, iar cea petrolieră a ajuns sub
controlul străinilor, a avut mari specialiști în
domeniu, de vreme ce am fost prima țară care a forat,
extras și rafinat petrol... Printre aceștia, pentru cei
care vor să știe mai multe, un mare adept al teoriei
abiotice a petrolului a fost doctorul inginer petrolist
152
Constatin Beca de la universitatea din Ploiești, care a

scris două tratate de geologie a hidrocarburilor.
Primul, intitulat „Geologia petrolului și gazelor
naturale scrisă împreună cu rusul Visotki, apărută în
1968 la Editura Tehnică și al doilea, „Geologia
zăcămintelor de hidrocarburi” scrisă împreună cu Dan
Prodan și apărută în 1983, la Editura Didactică și
Pedagogică”. Înainte de a trage vreo concluzie trebuie
să subliniez faptul că așa cum, în perioada când
studiam geologia, la liceul nr 2 Târgoviște, nu-mi
puteam explica prin teoria biotică, existența petrolului
la mari adâncimi, tot la fel nici regenerarea
zăcămintelor considerate epuizate, nu poate fi
explicată de această teorie...
Ori, chiar dacă eu nu am ajuns să lucrez ca

petrolist, trăind aici, în Moreni, înconjurat de mii de
sonde, și având ocazional și ceva discuții cu unii
petroliști, am constatat cu proprii mei ochi, că unele
sonde, pe care eu le știam închise încă din copilăria
mea, au fost redeschise, în anii de când locuiesc iar
153
aici, iar altele au fost închise între timp, pentru că

producția le-a scăzut prea mult, devenind
nerentabile... Totodată, în ultimii cincisprezece ani de
când stau aici, în ciuda vechimii acestui zăcământ,
vechime care ar sugera că deja se apropie de epuizare,
s-au făcut foraje noi și au pornit în funcțiune alte zeci
de pompe pe dealurile din jurul Moreniului, sau din
Filipești, Ocnița, Răzvad, Băicoi și celelalte localități
pe raza cărora se întind zăcămintele de petrol și gaze
din zona Prahova – Dâmbovița. Ca atare, indiferent
ce spun manualele și propaganda, de vreme ce
zăcămintele se refac ciclic, originea petrolului, nu
este una de natură biologică, ci este de natură
geologică, petrolul, fiind un mineral, generat
continuu, în scoarța terestră. În poză, aceiași vale din
Moreni atunci și acum... Deși pare că nu mai sunt
sonde... Acestea nu mai sunt, pe acea vale, dar sunt
mii, pe dealurile din jur.
Cu asta încheiem prima parte a cărții și trecem
mai departe la partea a doua, intitulată...
154
Apa
„Cred că atunci când zăcămintele de cărbuni vor fi

istovite, vom încălzi și ne vom încălzi, cu apă. Apa
este cărbunele viitorului.” – Jules Verne
155
156
Mică introducere
În tinerețea mea, am avut în gazdă, pentru o

scurtă perioadă, un coleg de serviciu, cam
neîndemânatic. Și datorită acestei calități deosebite, a
lui, la un moment dat, mi-a afumat, un sfert din
bucătărie... Trăiam într-un apartament cam mic, a
cărui bucătărie era de circa 3 m2, iar el a reușit să
afume doi pereți și tavanul, de deasupra și din jurul
aragazului... I-a luat foc uleiul din tigaie și, așa
inteligent cum era, a aruncat peste tigaie, o cană de
apă... Eu care citisem încă din copilărie că nu e voie
să arunci apă peste foc într-o asemenea situație, și
care mai și participasem de-a lungul vieții mele, atât
ca elev cât și ca matur, la o sumedenie de instructaje
de protecție a muncii și contra incendiilor, știam că
două sunt situațiile în care nu se aruncă apă peste
foc : incendiu provocat prin scurt circuit electric și
incendiul cu hidrocarburi lichide.
Știam și practic ce se întâmplă și de aceea
consideram ca pe ceva normal și de la sine înțeles, că
e o prostie ce a făcut colegul meu de muncă...
Ce m-a mirat dar m-a și revoltat, a fost, faptul
că, el habar nu avea despre lucrurile astea... Pe ce
lume o fi trăit până atunci ?!...
Ani de zile am încercat să înțeleg ce fenomen se
petrece, atunci când, aruncând apă peste un incendiu,
157
de natura celor pomenite, acesta, în loc să se stingă,

se va intensifica violent. Și nu a trebuit mult, ca să-mi
dau seama,că apa disociază și arde... Ce nu am reușit,
însă, de-a lungul anilor, a fost să găsesc o soluție prin
care fenomenul acela de ardere violentă, să poată fi
controlat.... Între timp am aflat...
Și faptul că am aflat, m-a făcut să postez, acum
ceva timp, un link, la un film, în care era prezentat, cu
încetinitorul, ce se petrece când arunci apă, peste o
tigaie arzând pe foc, și următorul text :„Dacă înțelegi
despre ce e vorba și știi să controlezi ce se petrece
aici, te vei încălzi cu un leu pe zi. Și nu mă refer la
încălzirea unei camere ci la
încălzirea întregii case”...
Ei... poate că nu chiar cu
un leu pe zi, dar pe undeva,
pe-aproape, e posibil.
Ce se vede în captura de
imagine, făcută de mine din
acel film, e o flacără de vreo
trei metri diametru, care,
pentru o secundă sau două,
s-a ridicat până la trei metri
înălțime, deci o flacără cu un
volum de aproape douăzeci de metri cubi... Și asta
numai dintr-o cană de apă, turnată peste o crăticioară
de vreo cincisprezece centimetri diametru, pe fundul
căreia ardea niște ulei. Vom vedea ulterior, când voi
158
vorbi de diagrama „temperatură – presiune – volum”

a aburului, că într-adevăr, prin vaporizare, un litru de
apă, va ocupa o sută de metri cubi de spațiu.
Deci, această secțiune a cărții, nu e despre apă ca
solvent, ca mediu de trai al animalelor acvatice sau ca
mediu de trai al legumelor din ciorbă...
În această secțiune a cărții, apa este combustibil,
pentru sobe. Dar, mergând mai departe, să continuăm
ca și în cazul focului, cu o privire fugară, în trecut,
către...
159
Altă istorie și altă mitologie
Aceiași omenire !... Vom începe această secțiune

la fel ca și prima prin a spune câteva cuvinte despre
locul istoric și mitologic al apei în raport cu
civilizația actuală. Spre deosebire de foc, apa, fiind
indispensabilă vieții și făcând parte integrantă din
orice ființă vie, este mult mai bogat reprezentată, atât
în istoria cât și în tradițiile și mitologia popoarelor
lumii. Prezentă în viața omului, ca de altfel a oricărei
ființe prin însăși existența ei fizică, era imposibil să
nu nască basme, superstiții, povești și tradiții. Cum
putea să se simtă acel om primordial ajuns pe malul
oceanului în fața imensității nesfârșite a apei din fața
lui ? Cum putea să se simtă navigatorul primitiv,
supus forțelor copleșitoare ale apelor din jurul lui și
misterului adâncurilor de sub el ?
Ca atare, din perspectivă mitologică, apa, era
firesc să nască, mult mai multe povești, și personaje
mitologice decât a făcut-o focul. În primul rând
adâncurile pe cât de misterioase, pe atât de
periculoase, nu puteau adăposti decât ființe la fel de
periculoase și misterioase... Nereidele, Naiadele,
Sirenele, Triton, Hidra, Gorgonele, sunt doar o mică
parte din fantasticele ființe trăitoare sub luciul
nesfârșit al apelor... Și astea doar aici în zona
„leagănului civilizației” din jurul Mediteranei... Nici
160
nu se merită să încercăm să înșirăm câte sunt ființele

fantastice imaginate de toate mitologiile popoarelor
trăitoare pe țărmurile oceanelor sau ale insulelor
acestor oceane, că ne-ar trebui o carte cu multe
volume, numai ca să le pomenim, pe scurt...
Ca urmare, a copleșitoarei ei importanțe în viața
noastră, a tuturor, spre deosebire de foc, apei îi sunt
atribuite în mitologiile lumii, mult mai multe zeități
de ambele sexe... Au existat zei ai apelor cum ar fi
Varuna în mitologia vedică, Poseidon și Neptun al
grecilor și romanilor, Aegir, Atho și Manannan la
nordici, finlandezi și celți... Cum au existat și zeițe,
ca Apa în mitologia vedică... Oare de ce nu mă miră
numele acestei zeițe ?!... Apo la persani... Iar ciudată
asemănare cu pronunția din limba română !... Sau,
poate, nu !... Amphirita, la greci, Nephthys la
egipteni, și câte or mai fi fost !... Și atenție că-i, de
asemenea, doar o scurtă înșiruire regională !...
În afara personajelor mitice, legendare, apa a
rămas în conștiința omenirii mai ales datorită
ipostazelor sale pe care omul le-a înțeles fie și intuitiv
dacă nu cu obiectivitate științifică... Ca element al
genezei, find prezentă în miturile creației la toate
popoarele lumii lutul, ca îngemănare a apei cu
pământul, fiind în egală măsură element al nașterii
omului ca și al nașterii lumii... Apa din el și din jurul
lui reprezentând vitalitatea, nașterea, învierea... :
caracteristicile care definesc viața, viul, biosfera,
161
nașterea și perpetuarea vieții prin apă și pământ de la

o generație la alta... Dar totodată apa a reprezentat și
nemurirea, tinerețea și invincibilitatea... prin însăși
metamorfoza vieții sugerată prin ciclul său natural în
al cărui schimbări anuale omul a văzut ca-ntr-o
oglindă, ciclul etern al vieții... Și nu putea să nu scape
memoriei ancestrale, prinsă-n mituri, la fel ca și-n
cazul focului, ipostaza distructivă a apei, care prin
puterea ei fantastică, mătură munți, prin alunecări de
teren, mătură case prin inundații, mătură localități
întregi prin imensele sale valuri tsunami...
Și prin această forță a puterii sale enorme, apa a
intrat în istoria omenirii ca partener egal al
inteligenței omului contribuind la antrenarea primelor
mecanisme născocite de mintea omenească, a
primelor baraje, copiate poate după munca castorilor,
cine poate ști ?... Apoi, morile... motoarele cu aburi...
Important e că, proprietățile ei deosebite, au
făcut-o să intre alături de foc, pământ și aer, nu doar
în mitologie ci și în structura primelor concepții
filozofice despre lume, la cele mai vechi popoare ale
lumii... Deci, care-s...
162
Câteva din proprietățile apei
Apa, binecunoscută tuturor,

este lichidul incolor inodor și
insipid, doamne ce lozincă
școlară !... al vieții noastre de zi
cu zi. Și tocmai pentru că ne
înconjoară încă dinaintea nașterii,
cei mai mulți dintre noi, habar nu
avem ce proprietăți fantastice și
deosebite are această substanță „banală”.
Având formula chimică cunoscută de toți H2O,
apa este monoxidul de dihidrogen sau cea mai simplă
hidrură a unui calcogen, calcogenii fiind denumirea
generică a elementelor chimice din grupa a
șaisprezecea din care face parte și oxigenul.
Este solventul universal, extrem de puține fiind
substanțele pe care să nu reușească să le dizolve,
pentru că marea majoritatea a substanțelor chimice au
afinitate fie cu hidrogenul, fie cu oxigenul din
compoziția ei... Acesta e și motivul pentru care stă la
baza apariției și evoluției vieții și fără de care viața nu
ar putea exista...
Un alt motiv, de astă dată de natură fizică e dat
de proprietățile fizice neobișnuite ale apei. Astfel apa
este singura substanță de pe planetă și probabil din
univers, care poate fi găsită natural, la presiunea
163
atmosferică normală, în toate cele trei stări de

agregare principale. Spun trei stări de agregare
principale, pentru că de fapt apa are patru stări de
agregare. Stările de agregare ale apei sunt determinate
de temperatura la care se află și sunt : sub 0°C apa e
solidă, între 0°C și 98 - 100°C de grade apa este în
stare lichidă, iar peste această temperatură se
vaporizează. Interesant este că, de circa un secol, se
știe, în urma observațiilor făcute de fizicianul și
chimistul Sir William Hardy, dar nu se spune prin
manuale, că există și o a patra stare de agregare a
apei, coloidal-structurată, în care aceasta are o
consistență, oscilând între lichid și solid, când apa
este în zona termică situată în intervalul 40°C – 60°C.
În această stare de agregare, molecula apei se
schimbă devenind H3O2. Interesant este faptul că
această structură aparte a apei, este situată exact în
intervalul de temperatură al ființelor cu sânge cald.
Nu e o simplă coincidență ci este tocmai una din
proprietățile apei, care susține și favorizează viața.
De asemenea interesant este și faptul că pe lângă
că e singura substanță întâlnită în toate stările de
agregare, este tot singura care nu are punctul de
maximă densitate în stare solidă... Densitatea maximă
a apei este la temperatura de 4°C, fapt pentru care se
va scufunda dacă apa din jur e fie mai caldă fie mai
rece. Asta asigură înghețarea apei numai la suprafață
și menținerea unei temperaturi ridicat în adânc, fapt
164
care favorizează existența vieții... densitatea mai mică

a gheții față de apa lichidă, se manifestă, cum e și
normal, și printr-o variație de volum ocupat Astfel că
gheața fiind mai ușoară decât apa lichidă, va avea un
volum mai mare cu 1/10 față de volumul apei
lichide...
Pentru o mai bună exemplificare voi pune iar, și
aici, niște cifre, pe care le-am mai publicat în cărțile
mele :
1000 kg/m3 sau 1g/cm3 – densitatea apei la 4°C
917 kg/m3 sau 0,917g/cm3 – densitatea gheții
1400 mil. Km³ – volumul total de apă de pe
planetă
37,8 mil. Km³ – apă dulce ( 2,7 % din total )
De aceea, orice ghețar ( bucată de gheață ) are
deasupra apei o parte din volum, iar sub apă, nouă
părți: prin dezghețare, adică prin revenirea ghieții la
starea lichidă aceasta va ocupa același volum pe care-
l ocupă partea sa submersă, astfel că niciodată... sub
absolut nici o formă, un ghețar, topindu-se, oricât ar fi
el de mare, nu poate duce la creșterea nivelului apei
în care plutește. Asta se poate verifica foarte simplu,
punându-se într-un pahar, ceva cuburi de gheață,
peste care turnăm apă, până la buza paharului. Lăsând
paharul la cald, gheața se va topi dar paharul nu va da
pe dinafară... De aceea, toate scenariile rostogolite de
presa internă și internațională, care ne spune că
topirea calotelor glaciare și a ghețarilor continentali,
165
ca urmare a încălzirii globale, ar putea duce la

creșterea nivelului oceanelor și inundații catastrofale,
sunt scornite și propagate, de oameni total lipsiți de
minima cultură elementară. Vor fi unii care vor spune
că ghețarii aceia ajunși în apă provenind de pe
continent ( Antarctica, zonele reci ale celorlalte
continente )...
Iar e imposibil, ca topirea acestor ghețari, să aibă
vreun impact asupra nivelului oceanelor, datorită
raportului imens între cantitatea de apă de mare,
distribuită în volum și suprafață pe trei sferturi din
suprafața sferei terestre, și cantitatea de apă dulce
care este de numai 2,7 % din totalul apei de pe pe
planeta noastră. Dar acest total se împarte în patru
grupe : apa dulce lichidă, din lacuri și ape curgătoare,
apa dulce lichidă, din pânza freatică, apa dulce
vaporizată din sistemul nouros planetar și apa dulce
prinsă în ghețari... Deci numai 0,67 % din toată apa
este gheață și chiar dacă ar ajunge toată în oceanul
planetar, nu ar avea absolut nici un impact asupra
nivelului acestuia.
O altă proprietate fizică interesantă a apei, este
faptul că prin vaporizare, aceasta își crește volumul
ocupat de o sută de mii de ori, concomitent cu o
creștere imensă a presiunii. Pe această proprietate a
sa, stă funcționarea motoarelor cu aburi și
superioritatea lor categorică față de motoarele cu
ardere internă cu hidrocarburi. Există niște diagrame
166
ale aburului, făcute de ingineri, în urma măsurătorilor

tehnice, pe care le găsiți pe pagina de Wikipedia, cu
titlul „Abur”, care arată că la presiunea de numai 0,1
bari, aproape aceiași presiune cu cea atmosferică
normală, un litru, sau un kilogram de apă, ocupă 100
m3 de volum... având în vedere că litrul de apă lichidă
înseamnă un volum de 1 dm3, rezultă o creștere de
volum de o sută de mii de ori.
Ce e important, din perspectiva cărții de față,
este faptul că, apa e formată din hidrogen, care este
un carburant, adică care întreține arderea, și oxidantul
elementar, oxigen, care provoacă arderea...
Și de asemenea tot din perspectiva cărții de față
este creșterea imensă de volum prin vaporizare.
Proprietățile apei sunt multe și fascinante și a le
înșira aici, pe toate, ar însemna scrierea unei cărți
întregi despre ele... Înainte de a trece mai departe,
mai putem spune că mai are o proprietate fizico-
chimică, aceea de memorare a unor stări fizice,
chimice și energetice și de asemenea, aceea de simți
și reacționa la emoțiile ființelor vii cu care
interacționează... Proprietățile energetice și ale
legăturii psihice a apei cu lumea vie, le-a studiat
foarte amănunțit japonezul Masaru Emoto...
Din păcate el nefiind om de știință, știința nu s-a
grăbit să-i aprobe sau să-i infirme cercetările ci doar
îl ignoră sau îl denigrează, și se referă la el cu
jignitorul termen de „pretinde că”, pe care-l folosesc
167
oamenii de știință față de oricine nu face parte din

gașca lor de mafioți ai științei... Trecând mai
departe...
Important este că, în calitate de combustibil, apa
ar fi singurul combustibil prin arderea căruia ar
rezulta... el însuși... adică... tot apă în stare de
vapori... Dar treaba stă așa doar la o privire
simplistă... Apa nu va arde niciodată, ca atare, în
starea ei lichidă, fie și pentru faptul pe care l-am spus
anterior, că nici un combustibil nu arde în stare solidă
sau lichidă ci numai de vapori... sau pentru motivul
că... pompierii sting focul cu ea !...
Pentru ca hidrogenul din apă să ardă, e necesar
ca acesta să se deprindă cumva de oxigen, iar apoi
prin ardere să se recombine... Există două căi de
disociere a apei și le vom lua pe rând începând cu...
168
Electroliza apei
Electroliză înseamnă descompunerea sau

disocierea cu ajutorul electricității. Strict legat de
electroliza apei, este una din marile, și aș putea
spune, și multele, minciuni, prin care știința oficială
ne minte prin omisiune...
Chimia și geologia, ne spune că nu există
legături mai puternice în toată natura, decât legăturile
dintre atomi, în cadrul moleculelor, pentru desfacerea
acestora, fiind necesare, cantități enorme de energie...
Poate că, din perspectiva noastră, legăturile
dintre atomii unei molecule, nu sunt asigurate de forțe
foarte mari, având în vedere dimensiunile acelor
atomi... Dar orice substanță nu e formată doar dintr-o
moleculă sau dintr-un cristal elementar ci dintr-un
număr de molecule și cristale elementare, imposibil
de mare, a fi exprimat chiar și de cei mai buni
matematicieni... Și acea forță de legătură dintre
atomii unei molecule, sau a unui cristal, se multiplică
cu numărul cristalelor elementare sau a moleculelor
din volumul dat al materiei respective. Ca urmare a
faptului că, în esență, legăturile dintre atomi în cadrul
cristalelor și moleculelor sunt legături de natură
electrică, ele pot fi desfăcute prin electricitate, care să
se opună, prin forță brută acelor legături anulându-le.
169
Încă din anul 1833 marele fizician englez

Michael Faraday va stabili în urma unor studii
amănunțite, legile electrochimiei și ale electrolizei
apei în curent continuu, care sunt simple. El stabilește
astfel că eficiența electrolizei apei, e direct
dependentă de intensitatea curentului electric
continuu și că tensiunea optimă, care trebuie să existe
între cei doi electrozi ai unei celule elementare de
electroliză, trebuie să fie de 1,24 V. Maximum
tensiunii e la 2 V.
Orice tensiune mai mare de 2 volți, nu contribuie
cu nimic la eficientizarea electrolizei; diferența de
tensiune se transformă în căldură, fiind practic
pierdere energetică în mediul înconjurător. Ca urmare
cu cât intensitatea curentului continuu e mai mare, cu
atât cantitatea de gaz obținută, va fi mai mare...
Deși mai târziu după Faraday s-a descoperit
faptul că singurul factor care contribuie major la
eficientizarea, și mai mare, a electrolizei, peste ce a
stabilit el, este curent pulsatoriu, având frecvența,
egală sau apropiată de frecvența de rezonanță a
moleculei de apă sau a uneia din armonicele acesteia.
Asta nu a fost trecut în nici un manual de fizică
elementară și în general nici în cursurile universitare
de fizică, ale majorității facultăților lumii... De aceea
toți inginerii lumii sunt ferm convinși că energia
necesară descompunerii apei prin electricitate, este
mult prea mare, comparativ cu cea generată ulterior
170
din arderea hidrogenului rezultat. Cu alte cuvinte

asta, statutează definitiv, în mintea majorității, ne
rentabilitatea absolută, a obținerii hidrogenului din
apă, prin electroliză...
În plus, insistența cu care se subliniază în toate
școlile lumii, că hidrogenul sau amestecul de
hidrogen și oxigen rezultat din electroliza apei, este
periculos, fiind exploziv, este un alt motiv care face
ca nimeni să nu-și dorească măcar, să se orienteze
spre ideea folosirii apei, drept combustibil.
Este o ticăloșie incredibilă, căci prin omisiunea
intenționată a faptului că există căi de electroliză mult
mai eficiente decât a stabilit Michael Faraday, se
aduce un grav prejudiciu evoluției tehnologice a
umanității și se restricționează accesul omenirii la o
sursă energetică ieftină curată și la îndemâna tuturor,
anume apa.
Și pentru că am specificat mai sus de frecvența
fundamentală de rezonanță a apei, aceasta este de
42712,2 Hz, adică 42,8 kHz. Dar procesul de
electroliză poate fi ușurat la fel de mult și dacă
frecvența curentului pulsatoriu aplicat asupra
electrozilor și implicit a apei dintre ei este o
subarmonică : 610, 620, 630 sau 12 000 Hz.
Acum hai să vedem ? Cât de eficientă e metoda
de descompunere a apei prin electroliză cu curent
pulsatoriu, la frecvența de rezonanță ?
171
Păi... dacă spre exemplu, o celulă de electroliză

clasică ca să asigure cantitatea de amestec de
hidrogen și oxigen necesară funcționării unui motor
auto, are nevoie de 12 V x 30 A ( 360 W ) aplicați pe
zece celule elementare înseriate, ca să obțină o
anumită cantitate de gaz oxi-hidrogen, prin curent
pulsatoriu de 42,8 kHz, e necesară aceiași tensiune
dar la un curent de numai 5 – 10 mA, adică o putere
de 60 – 120 mW. Cum e posibil un consum atât de
mic ? Simplu. Curentul fiind pulsatoriu, va induce în
masa apei vibrații sincrone. Dacă acea vibrație a apei,
sincronă cu curentul aplicat, se întâmplă să fie în
preajma frecvenței de rezonanță a apei, sau a unei
armonici a acesteia, molecula de apă va începe să
vibreze din ce în ce mai amplu, până ce legăturile
dintre atomi se vor desface aproape de la sine...
Pentru că, vedem că tensiunile și intensitățile
necesare, nu sunt foarte mari, e clar că nu ar fi
extraordinar de greu de făcut
niște celule de electroliză pe
care să să aplice asemenea
curenți. Și chiar nu e. Mai ales
că acum, spre deosebire de
copilăria mea, există deja în
comerț, generatoare de curent în
impulsuri gata făcute, reglabile, e vorba de Module
Generatoare de Semnal ( PWM) între 1 și 150 kHz a
căror impulsuri de ieșire sunte între 5 și 30 mA, și
172
care se alimentează între 3 și 30 V. Și sunt chiar

ieftine : circa 25 – 50 lei bucata.
În afară de asta poate fi folosit chiar și un
invertor de sudură de dimensiuni mici ( 80 – 120 A )
căci curentul scos de acesta la mersul în gol este un
curent pulsatori situat în jurul frecvenței de 40 kHz,
rezultat din redresarea nefiltrată a ieșirii sale... Eu am
asistat la experiențe în care cu un consum al acestuia
de numai 100 - 150 W cu o celulă de electroliză
minimală, apa dintr-o găleată, pur și simplu fierbea
datorită cantității mari de gaz care ieșea din furtunul
care barbota în ea...
În privința pericolului, acesta este controlabil,
vom vedea în paginile următoare cum, și nu e mai
mare decât cel al instalației de gaze naturale ale
sistemului energetic. În realitate, pericolul este mare
pentru cei care stăpânesc acest sistem, pentru că apa e
un combustibil la îndemână și e foarte ieftină...
Acum să vorbim despre câțiva
173
Pionieri
Au fost, în istoria apropiată, câțiva oameni care

au arătat omenirii că electroliza apei se poate face
extrem de eficient și ieftin și că gazul rezultat este o
alternativă ecologică și fiabilă de energie pentru
omenire... Din păcate, unul a fost aproape ignorat,
celălalt a fost omorât iar al treilea a fost ridiculizat...
Și s-a întâmplat asta pentru că trăim într-o lume
în care ni s-a impus să distrugem ecosistemul
planetar, și neștiind că există alternative, asta facem...
Și mai ales pentru că nu ne plac indivizii care ies
din turmă nesupuși, percepându-i pe ei drept o
amenințare la bunăstarea noastră, nu pe cei care ne
controlează viața...Voi începe cu...
Yull Brown ( 1922 – 1998 ), cetățean australian
de origine bulgară. Numele său de botez a fost Ilia
Valkov iar povestea vieții lui a
fost, ca a multor valori ale
omenirii, care au ajuns dușmanii
nou instalatelor puteri bolșevice
din țările din estul Europei,
imediat după război... Încă de mic
l-a atras tehnologia... și după
terminarea războiului, unde a
activat ca marinar, s-a înscris la facultatea de
electrotehnică din Sofia.
174
Nu a apucat, însă, să și termine acea facultate

pentru că proaspăta putere bolșevică, l-a declarat
dușman al poporului, acuzându-l că ascultă Europa
Liberă și trimițându-l într-un lagăr de reeducare... A
fost eliberat de acolo în 1950, dar continuând să fie
hărțuit de serviciile secrete, în 1952, a fugit din țară,
traversând granița spre Turcia, prin munți.
Turcia, trecea și ea prin mari prefaceri la acea
dată... așa că a nimerit din lac în puț. Fiind prins de
turci a fost acuzat de spionaj și băgat la închisoare. A
fost eliberat după cinci ani, la intervenția unui ofițer
numit Brown.
După eliberare s-a stabilit în Australia ca
refugiat politic, luând numele de familie Brown și
prenumele după scriitorul francez Jules Verne.
S-a înscris la Facultatea de Inginerie Electrică a
Universității din Sydney, iar după terminarea
facultății, prin anii 60, ajunge să lucreze la mai multe
companii de profil. Deasupra biroului din locuința sa
din Australia, a stat atârnat, pe parcursul întregii sale
vieți, un tablou cu următorul citat din romanul „Insula
misterioasă” de Jules Verne :
„Dar apa, descompusă în elementele sale
componente... ...cu ajutorul electricității, care va
deveni o forță puternică și ușor de mânuit.... Da,
dragii mei, cred că apa va fi întrebuințată, într-o
bună zi, drept combustibil; hidrogenul și oxigenul,
care intră în compoziția ei, vor fi folosite împreună
175
sau separat și vor da un izvor nesecat de căldură și

lumină, mult superioare cărbunelui... Cred că atunci
când zăcămintele de cărbuni vor fi istovite, vom
încălzi și ne vom încălzi, cu apă. Apa este cărbunele
viitorului.”
În 1977 și 1978 obține două brevete americane,
US4014777 și US4081656 privitoare la sudura cu
oxi-hidrogen obținut prin electroliza apei.
Celule sale de electroliză, sunt celule de curent
continuu, care nu fac separarea celor două gaze
componente ale apei, astfel că rezultatul e un amestec
de hidrogen și oxigen, care, cu timpul, a căpătat
denumirea generică de „gaz Brown”. Gazul Brown,
nu e un simplu amestec de hidrogen și oxigen rezultat
din electroliză. Datorită faptului că aceste două gaze
sunt barbotate în apă, alături de hidrogen și oxigen, se
mai adaugă, vapori de apă, azot, bioxid de carbon și
orice alt gaz există în atmosfera din borcan.
Cu toate că nu există o separare a celor două
gaze, nu-i nici un pericol în exploatarea gazului
Brown, deoarece acesta, după ieșirea din celula de
electroliză, este barbotat în două vase cu apă. De
asemenea, înainte de torța de sudură, parte integrantă
a ei, de fapt, este un filtru din burete metalic care
împiedică flacăra să pornească pe furtun, lucru care
oricum nu se poate întâmpla datorită presiunii cu care
gazul vine dinspre electrolizor, la fel ca și la flacăra
oxiacetilenică.
176
Toată viața sa, s-a ocupat de studiul

proprietăților amestecului de hidrogen și oxigen, fiind
convins că Jules Verne, a avut dreptate. Între 1976 și
1991, împreună cu prietenul său Peter Griffths au
făcut mai multe călătorii internaționale, dovedind
lumii, superioritatea utilizării gazului Brown, în
sudură, față de acetilenă... Cea mai bună primire pare
să o fi avut din partea oficialităților chineze care au și
demarat utilizarea metodei sale în industria chineză...
După ce a decedat, munca lui a fot continuată de
prietenul său, care a înființat firma HHO Company, a
cărui sait poate fi găsit pe net.
Stanley Allen Meyer (1940 – 1998) cetățean
american, un adevărat inventator de profesie, căci pe
numele său există multe
brevete și se pare că, de-a
lungul vieții, s-a ocupat de
multe domenii tehnice.
Încercarea de a rezolva
criza petrolului din 1975,
prin alimentarea motorului,
cu apă, i-a adus moartea.
A murit în condiții
suspecte în timpul unei cine
de afaceri, la care era prezent și fratele său, cină în
care ar fi trebuit să se petreacă o înțelegere cu niște
investitori... Făcuse un sistem de electroliză a apei,
care alimenta motorul unui cart de teren, cu amestec
177
de hidrogen și oxigen. Respectiva mașinuță

parcursese 180 de kilometri cu patru litri de apă și
atât...
De-a lungul anilor, s-au făcut numeroase
presiuni asupra lui, de asemenea și amenințări din
partea unor companii petroliere. A afirmat că la un
mont dat, una din ele i-a oferit chiar și un milion de
dolari să distrugă orice dovadă a invenției sale, ofertă
pe care a refuzat-o. Oricum, timpul și stresul sub care
trecea, l-au făcut să devină paranoic, așa că nu primea
pe nimeni să-i studieze mașina...
La respectivul restaurant în care și-a pierdut
viața, s-a ridicat de la masă exclamând că a fot
otrăvit, după ce abia luase o primă înghițitură dintr-un
suc de merișoare, apoi a fugit afară și s-a prăbușit în
parcare...
Ancheta poliției, făcută de mântuială, nu a
analizat sucul, care a dispărut, iar raportul medicului
legist specifică că nu s-a găsit nici o substanță străină
în corpul defunctului...
La scurt timp, mașina cu apă, a fost furată din
garajul lui Stanley, împreună cu toate documentele și
sculele aflate acolo. Ulterior mașina ar fi fost regăsită
și recuperată de fratele său, care a păstrat-o până în
2014, când, se pare că ar fi vândut-o, unui canadian.
În ultimele sale filme documentare, doctorul
Steven Greer afirmă că de fapt, Stanley nu a fost ucis,
pentru faptul că a alimentat acea mașină cu apă,
178
dovedind că se poate asta, ci pentru că acel

electrolizor era alimentat electric, nu la alternatorul
normal al mașinii ci de un generator electric de tip
„free energy” independent, care, acum, poate fi găsit
pe net, doar într-o fotografie de dimensiune mică, în
care Stanley îl prezintă montat pe o placă.
Mai mult, în ultimul să film, cel de anul trecut,
intitulat „Above Top Secret - The Technology Behind
Disclosure” Greer, spune că dumnealui, împreună cu
niște asociați, au încercat, în urmă cu câțiva ani, să
cumpere de la familie, documentația privind acel
generator, dar nu le-au permis finanțele. Ulterior
aceasta ar fi fost vândută unui grup de ingineri, care
doreau să o pună-n practică, și să o scoată pe piață...
Aceștia au fost asasinați... Unul singur dintre ei a
scăpat cu viață și s-ar fi potolit, chiar dacă, Steven
Greer i-ar fi dezvăluit metoda folosită de el prin care
și-a asigurat protecția în fața complexului industrial
militar global, care l-a amenințat și pe el, cu moartea
și căruia, i-au ucis o parte din prieteni...
Amintiți-vă, cei care i-ați văzut filmele, că la un
moment dat, apare nu doar la conferințe dar și într-
unul din filme, purtând pistol...
Brevetele lui Stanley Mayer, sunt expirate și
publice, putând fi descărcate de pe „Google Patents”,
așa că studiindu-le devine clar că Stanley a aplicat în
electrolizorul brevetat și folosit pe acea mașină,
179
disocierea apei prin curent pulsatoriu, rezonant,

despre care am vorbit eu în paginile anterioare.
Nu există însă brevetul generatorului static de
formă inelară, de care am vorbit și pe care-l prezintă
și Steven Greer în filmele sale, dar există unul rotativ
intitulat „Electrical pulse generator” de la care,
probabil că a evoluat, cel din acea fotografie. Pentru
cei interesați iată lista brevetelor sale, care se pot găsi
pe net : US3970070, US4265224, US4275950,
US4389981, US4421474, US4465455, US4613304,
US4613779, US4798661, US4826581, US5149407,
US5293857.
Trecând la următorul pionier al utilizării apei
drept combustibil, trebuie să știți că descompunerea
apei se poate face și...
180
Fără electricitate
În afară de electroliză mai există și alte căi de

descompunere a apei, una din ele fiind cea chimică...
Așa că, vom vorbi în continuare de alți pionieri,
și vom continua cu cel căruia presa locală i-a făcut
cea mai mare vâlvă...
Arturo Rufino Estévez Varela, născut în 1914,
data decesului nu am găsit-o... Un alt inventator
preocupat de utilizarea apei drept combustibil, de astă
dată de pe meleagurile spaniole.
A studiat „tehnologie industrială” la Colegiul
Areneros al Societății lui Iisus din Madrid. Deși
articolele de presă pomenesc că pe numele său ar fi
fost eliberate un număr de
douăzeci și două de brevete
de invenție, de către Oficiul
de Brevete Spaniol, o
căutare a numelui său pe
saitul acestui oficiu, nu dă
nici un rezultat. În schimb,
baza de date „Google
Patents”, listează un număr de zece brevete, nici unul
dintre ele public, cu toate că statutul lor este de
brevete expirate. A intrat în atenția publicului din
Spania în 1970 când ar fi cerut retragerea unuia din
brevetele sale pentru a-l vinde către NASA, unde în
181
acel an a făcut și o călătorie de afaceri. E vorba de

brevetul ES-0371764 A1, care prezintă o modalitate
tehnică, prin care ampenajul rachetelor, poate
contribui la frânarea coborârii acestora, în atmosferă,
la reîntoarcerea pe pământ. Soluția sa tehnică fiind
aplicată cu succes de agenția spațială americană, în
toate programele sale cu rachete. Fiind începutul
deceniului șapte al secolului trecut când se manifesta
prima criză a petrolului, a ieșit pe piață cu o soluție
tehnică de alimentare a motoarelor cu apă, soluție pe
care a promovat-o el însuși, făcând un tur al Spaniei
cu scuterul său cu motor în patru timpi, căruia i-a
înlocuit rezervorul de benzină cu unul de apă. Soluția
minune propusă de el nu era electroliza apei ci o
descompunere chimică a apei cu ajutorul unei
substanțe secrete pe care nu a vrut să o dezvăluie
presei. Firește că acțiunile sale și vâlva făcută de
presă în jurul lui, au ajuns la urechile lui Franco care
a ordonat oamenilor de știință ai vremii să facă o
expertiză... Probabil că Arturo, aflând despre asta, a
oferit, invenția, gratuit, statului cu condiția ca acesta
să o pună în aplicare în beneficiul întregului popor
spaniol. S-a pus batista pe țambal în momentul în
care ancheta științifică a stabilit că substanța secretă
ar fi borul. Ori amestecarea apei cu bor, deși duce la
descompunerea sa, este absolut ineficientă economic,
prețul borului fiind mult prea mare comparativ cu
cantitatea de hidrogen obținut, cheltuielile rezultate
182
fiind mult mai mari decât prețul de atunci al

carburantului la pompă... Arturo, independent de ce
au concluzionat științificii vremii, declarase, deja,
presei, că substanța folosită nu e borul ci este o pastă
amorfă realizate de el dintr-o pulbere obținută printr-
un proces termic pe care-l cunoaște doar el... Timpul
a trecut și văzând că autoritățile nu au de gând să
pună-n aplicare invenția sa, a găsit soluția să vândă
jumătate din drepturile de producție pe zece milioane
de pesetas, unui om de afaceri, José Carrera Rey,
care a înființat compania „Aguacar S.A.” cu scopul
producerii comerciale a generatorului său de
hidrogen... De produs însă nu a produs nimic, în
schimb, la scurt timp mai târziu, l-a dat în judecată pe
Arturo pentru înșelăciune... Procesul s-a sfârșit printr-
o hotărâre ambiguă în sensul că judecătorul, deși nu-l
scotea vinovat pe Arturo, nu elimina nici
înșelăciunea, punând-o însă. pe seama așteptărilor
prea mari. pe care le-a avut partenerul său de afaceri.
în tehnologia acestuia... Din acel moment Arturo a
dispărut din atenția publicului, ajungând să moară în
singurătate, uitat de toți... După părerea mea. Arturo
nu a fost un escroc. așa cum a încercat să dea de
înțeles presa și atitudinea autorităților față de el. Eu
sunt convins că a fost un om de bună credință, care
chiar a găsit o soluție alternativă avantajoasă la
combustibilii petrolieri. Dar firește că. reușita sa a
deranjat interesele imense ale celor care controlează
183
paradigma energetică și tehnico științifică actuală. și

ca de obicei. a ajuns victima acestora... Deși spuneam
că brevetele sale sunt secretizate, am reușit să le
găsesc pe cele zece listate de Google, dar pe alte
saituri... Dintre ele, două sunt dedicate unor soluții de
descompunere prin electroliză... și nici unul din ele
nu pomenește de vreo descompunere chimică... Eu,
între timp am reușit să înțeleg care a fost soluția sa
secretă. O să vă spun imediat care a fost soluția sa,
căci acum e bine cunoscută dar, în continuare
interzisă a fi folosită ca alternativă la combustibilii
petrolieri. Să trecem la alt pionier al descompunerii
chimice a apei, care l-a precedat pe Arturo și anume
la Samuel Freedman. Nu știu nimic de el... Și
aparent nici a tot știutorul „Goagăl” nu a auzit de el...
Deci e un om care nu s-a născut, nu a murit, nu a
studiat nu a lucrat... nu a existat... Un ilustru
necunoscut ! Și totuși, în urma lui au rămas două
brevete de invenție, vreo două articole în niște reviste
de popularizare a științei de prin anii 50 ai secolului
trecut... și o mare amenințare pentru industria
carburanților petrolieri.
Să-ncepem cu brevetele... US2796345 din data
de 18 iunie 1857 intitulat „Proces de producere a
aliajului plumb-zinc”. Cel de-a doilea brevet a fost
acordat trei ani mai târziu, în data de 8 martie 1960 cu
numărul US2927856 și titlul „Aliaje polivalente cu
omogenitate controlată”. Ambele brevete se referă la
184
crearea aliajelor, destinate lipirii cu flacără, a aliajelor

neferoase.. aliaje asemănătoare fludorului folosit în
electronică. Deci nimic deosebit... Și așa și e. La
prima vedere nimic deosebit. Doar că, cel mai
probabil, cam în aceiași perioadă cu acordarea acestor
brevete, un articol semnat de autorul brevetelor, și
apărut în revista de popularizare a științei „Știință și
Mecanică”, nu se știe în care număr, ne deschide
ochii... Iată-l, fără lista de legume înșirată în cuprinsul
său :
„CHEMALLOY - Un nou aliaj pentru studenții
la științe
Concepută inițial ca un aliaj de lipit, această
substanță patentată are proprietăți anti-fricțiune, va
aerisi solul, îmbunătățește germinarea semințelor,
stimulează creșterea plantelor, va genera electricitate
și ???? De Samuel Freedman
Ce relație poate exista între
lipirea aluminiului și promovarea
creșterii fructelor de pădure este
greu de văzut, totuși, în
perspectiva cea mai largă, spun
oamenii de știință, toate lucrurile
sunt într-un fel interconectate.
Chemalloy, cu proprietățile sale ciudat de diverse,
pare să susțină acest punct de vedere. Puneți o tijă
Chemalloy în apă plată (Fig. 1) și aveți o baterie cu
potențial de 0,55 volți care va dura atâta timp cât tija
185
este ținută umedă, generând suficientă putere pentru

a funcționa un voltmetru, miliampermetru sau
osciloscop. În diferite lichide, tensiunea variază de la
aproape zero pentru petrol la 1,1 pentru anumite
tipuri de sos chili. Ca material pentru rulmenți,
Chemalloy în stare solidă uscată rezistă la frecare
fără lichid de răcire sau lubrifiant. Chemalloy
pulverizat la aproximativ 1.000.000 de particule pe
kilogram prezintă aceleași proprietăți electrice (Fig.
2) ca tija solidă. Aici generează puțin mai mult de 0,5
V și, în plus, descompune apa, eliberând hidrogen.
Acest proces este examinat în continuare în Fig. 3.
Mai întâi umpleți trei cilindri gradați cu apă, unul
rece, al doilea cald și al treilea fierbinte. Adăugați
cantități egale de Chemalloy la fiecare cilindru
gradat. Instantaneu, cilindrul gradat care conține
apă fierbinte eliberează hidrogen (Fig. 3A). Căldura
este generată de reacție astfel încât, cu trecerea a
câteva minute (Fig. 3B și C), cei trei cilindri gradați
sunt la fel de calzi și producția de hidrogen în toți trei
este aceeași. Una dintre cele mai importante utilizări
ale chemalloy-ului sub formă de pulbere poate fi
încălzirea și afânarea solurilor care sunt prea reci
sau compacte pentru generarea optimă a semințelor
și creșterea plantelor. Încălzirea și aerisirea solului
pe bază de laborator sunt prezentate în Fig. 4. O
probă de sol uscat este plasată deasupra Chemalloy
sub formă de pulbere într-o cutie de sticlă. Rețineți că
186
temperatura crește de la 94 de grade F. la 126 de

grade F. Tensiunea rămâne aproximativ la 0,6 V. Din
acest moment, tensiunea va rămâne constantă, dar
temperatura solului va scădea și în cele din urmă se
va stabiliza într-un punct cu câteva grade peste
temperatura mediului. Acțiunea electrică va continua
și va genera căldură la această magnitudine redusă.
Până în prezent, capacitatea Chemalloy de a genera
energie electrică în apă a fost observată timp de
șapte ani continui și nu se cunoaște nicio limită.
Lichidul, mai degrabă decât metalul, este substanța
care se consumă și trebuie înlocuită. O stație de
horticultură provincială din Alberta, Canada, rezumă
un experiment de germinare a semințelor după cum
urmează:... Superintendentul asistent care
supraveghează acest experiment a declarat că
adăugarea de pulbere Chemalloy a dus la germinarea
mai rapidă a semințelor, precum și la un procent mai
mare de germinare. Creșterea inițială a plantelor
după răsărire a fost, de asemenea, mai rapidă în
cazul semințelor tratate. Pentru culturile de câmp,
Chemalloy se aplică la o rată de una până la cinci
lire pe acru, în rândul sau dealul cu semințe. Nu este
difuzat pe toată suprafața câmpului, deoarece ar
risipi material. Trebuie îngropat acolo unde va intra
în contact cu umiditatea solului, deoarece este inert
atunci când este uscat. Arborii de piersici și
nectarine din fig. 5 au fost plantați pe un sol argilos
187
compact și sărac în El Cajon, California, și se află în

contrast puternic cu orice altceva din zonă, care a
crescut în 1 1/2 an până la înălțimea arătată de la 1
inch.”
Iată deci că prin conținutul celor două brevete și
al articolului de mai sus, avem soluția secretă a lui
Arturo Estevez Varela... Pulberea amorfă, de care
vorbea el, este pulberea acestui aliaj, care fusese
brevetat cu zece ani înainte de tot tămbălăul, făcut de
el, în Spania... Practic orice chimist care se respectă
știe că pulberile din anumite metale vor descompune
apa datorită afinității mari a celor doi constituenți ai
apei la reacția cu metalele... Dacă vom căuta pe
enciclopedia digitală Wikipedia cu termenul „Aliaje
nanogalvanice pe bază de aluminiu” vom descoperi
un articol foarte interesant din care voi reproduce aici
doar primul paragraf : „se referă la o clasă de
pulberi metalice nanostructurate, care produc
spontan și rapid hidrogen gazos la contactul cu apa
sau orice lichid care conține apă, ca urmare a
microstructurii lor galvanice metalice. Servește ca
metodă de producere a hidrogenului care poate avea
loc într-un ritm rapid la temperatura camerei, fără
asistență de substanțe chimice, catalizatori sau
energie furnizată extern.”
Știm toți de la orele de fizică principiul de
funcționare al bateriilor galvanice... Două metale
aflate la distanță cât mai mare pe scala
188
electrochimică, scufundate într-un electrolit vor

genera electricitate... Același fenomen se petrece și
aici. Pulberile find formate din aliaje a două metale
diferite, datorită dimensiunilor lor nanometrice,
tensiunea generată, raportată la numărul de molecule
de apă din preajma fiecărei particule metalice, face ca
legăturile atomice să se rupă, favorizate și de
afinitatea mare a hidrogenului și oxigenului față de
metale.
Chiar și în 2019 a fost emis un brevet de
invenție, cu numărul US20190024216A1 către un
întreg colectiv de inventatori, ai unui Laborator de
Cercetări al Armatei Americane din Maryland, cu
titlul : „Compoziții nanogalvanice pe bază de
aluminiu, utilizate pentru generarea hidrogenului
gazos și prelucrarea acestuia la temperaturi scăzute”
Mergând mai departe vom putea descoperi că
descompunerea apei poate fi provocată și de...
Câmpul magnetic... Prima oară când am aflat
asta, a fost în 2016, când priveam nedumerit,
împreună cu un prieten, la un filmuleț descărcat de pe
YouTube, unde, într-un pahar Berzelius, plin cu apă
se afla o piesă metalică, iar la apropierea de peretele
paharului, a unui magnet puternic, din pământuri rare,
de pe suprafața acelei piese metalice, începeau să se
desprindă bule de gaz...
Ulterior aveam să găsesc un articol apărut în
1944... Oho... cât de demult !... în numărul din iunie a
189
acelui an, (222) al revistei „Popular Science” articol

intitulat „Magie cu magnetism” de Alden Armagnac.
Articolul, fiind mai lung, nu voi reproduce aici,

decât o mică parte din el și anume cea care face
referire strictă la interesul nostru de moment :
„Magie cu magnetism de Alden Armagnac
Popular Science ( iunie 1944 ), p.130-134, 222 )
190
Dacă acest experimentator are dreptate,

descoperirea lui va bulversa toate ideile acceptate
despre această forță familiară. Poate un magnet să
ducă apa în bucăți ? Nu, spun manualele de fizică.
Da, spune prof. Felix Ehrenhaft, fost director al
Institutului de Fizică de la Universitatea din Viena,
care, acum își continuă cercetările la New York.
Dacă s-ar dovedi a avea dreptate, descoperirile
sale în domeniul magnetismului promit aplicații
practice la fel de largi ca... ( cele ) care au rezultat
din cercetările lui Faraday în electricitate. Pentru
experimentul său „imposibil”, doctorul Ehrenhaft
folosește cel mai simplu aparat. Două tije
strălucitoare de fier suedez pur, sigilate în găuri prin
părțile opuse ale unui tub în formă de U, seamănă cu
o configurație familiară elevilor de liceu pentru a
descompune apa în hidrogen și oxigen gazos prin
trecerea electricității prin ea. Și exact asta s-ar
întâmpla dacă doctorul Ehrenhaft ar atașa firele
electrice de la o baterie la tije. Dar, el nu face așa
ceva. În schimb, el folosește tijele de fier ca piese
polare sau capete de nord și de sud ale unui magnet -
fie un electromagnet, fie un magnet permanent.
Bulele de gaz se ridică prin coloanele gemene de apă
acidulată, pentru a fi colectate și analizate. După
cum ar fi de așteptat, aproape tot gazul este hidrogen,
eliberat de o interacțiune chimică obișnuită între
tijele de fier și acidul sulfuric, un procent din volum,
191
din apă. Dar partea fenomenală a experimentului

este că apare și oxigenul, a spus recent doctorul
Ehrenhaft Societății Americane de Fizică. Mai exact,
se găsește în proporții clar măsurabile, variind de la
2 la 12% din volumul total de gaze.
Când gazele obținute cu un magnet permanent
sunt separate, proporția mai mare de oxigen se
găsește deasupra polului nord al magnetului. După
măsuri de precauție riguroase care par să excludă
toate celelalte explicații - inclusiv scurtcircuitarea
polilor magnetului cu fir, astfel încât polii să fie la
același potențial electric - Dr Ehrenhaft
concluzionează că există doar un singur loc din care
poate proveni oxigenul. Și asta din apa descompusă
cu un magnet ! Fără magnet, hidrogenul pur este
dezvoltat. Există o lumină secundară interesantă în
acest experiment. Un magnet permanent puternic de
tip Alnico suferă o pierdere marcată de putere – să
zicem, 10% în 24 de ore – după ce a fost folosit
pentru a descompune apa, observă Dr. Ehrenhaft. De
fapt, producătorii acestor magneți, care ar trebui să
reziste ani de zile fără schimbări materiale, au privit
ceea ce li se întâmplă cu uimire și consternare. Dar
nicio vină nu este cu produsele lor. Energia dintr-o
baterie electrică este consumată în apa în
descompunere și ar fi rezonabil să ne așteptăm ca
energia stocată într-un magnet permanent să fie
drenată la fel....”
192
În continuare, articolul, concluzionează că,

dincolo de faptul uimitor că acțiunea câmpului
magnetic duce la descompunerea apei, scăderea
puterii magneților în această acțiune, confirmă că
aceștia ar pierde energie întocmai ca o baterie, ceea
ce ar sugera existența unui curent magnetic...
Să ne amintim că și Edward Leedskanin afirma
despre existența curentului magnetic. Ulterior
experiențelor efectuate de profesorul german, au fost
și alte experimente, până în prezent, care au confirmat
atât disocierea magnetică a apei cât și existența
acestui curent magnetic, aplicațiile fiind multiple și
ajungând chiar și în domeniul controlului gravitației,
experimentele acestea, ne ajungând decât parțial și
prea rar, în atenția publicului larg și cu atât mai puțin
în manualele și cursurile de fizică ale școlilor și
universităților lumii...
Dincolo de asta trebuie să știți că eu, în perioada
de când mă ocup de studiul tehnologiilor „free
energy”, am găsit și un brevet de invenție care se
referă strict la descompunerea apei cu ajutorul unor
magneți permanenți. E vorba de brevetul american cu
numărul US3969214, cu titlul „Celulă cu magneți
permanenți pentru generarea hidrogenului și
oxigenului”, acordat în 1976, lui Mack Harris din
Arkansas.
Înainte de a trece mai departe, trebuie să
subliniez că, dacă în interiorul unei celule normale de
193
electroliză, sau pe pereții acesteia, se plasează

magneți permanenți, atunci, randamentul electrolizei
crește exponențial.
Imaginați-vă acum, că ați folosi o celulă de
electroliză căreia i-ați aplica un curent pulsatoriu
rezonant pe frecvența de 42,8 kHz concomitent cu un
câmp magnetic, de asemenea pulsând la aceiași
frecvență. Descompunerea apei s-ar face aproape fără
nici un fel de consum de energie...
Din tot ce am spus până acum vedem că soluțiile
tehnice de a obține fie hidrogenul, fie amestecul de
hidrogen și oxigen prin descompunerea apei, cu
consumuri infime de energie, există și sunt foarte
bine cunoscute de știința oficială.
Cu toate acestea, aceasta, printr-o ipocrizie și o
ticăloșie extreme, se țin aceste informații departe de
manualele școlare și cursurile universitare, asigurând
monopolul criminal și poluant al industriei
hidrocarburilor și confiscând omenirii dreptul la
progres printr-o soluție energetică, ieftină,
inepuizabilă, curată și nepoluantă.
Și când spun inepuizabilă și curată, să nu uităm
nici o clipă că arderea fiind o oxidare, arderea
hidrogenului provenit din descompunerea apei, se
desfășoară prin aportul de oxigen provenit din aceiași
apă și are ca rezultat recombinarea apei... deci arderea
apei are ca rezultat vapori de apă și nimic altceva.
194
Nimic nu poate fi mai curat și mai ecologic

decât asta ! Amintindu-ne că trăim pe o planetă
acoperită trei sferturi cu apă, și înțelegând asta, poate
că înțelegem și gravitatea extremă, a ticăloșiei celor
care împiedică accesul omenirii, la această soluție
energetică, prin eliminarea acestor informații din
programele școlare...
Și încă nu am terminat, căci, descompunerea
apei poate avea loc și direct în flacără, prin...
195
Termoliza apei
Termoliză înseamnă descompunerea cu ajutorul

căldurii. E un fenomen pur fizic, de creștere a
agitației termice a atomilor din moleculele de apă,
până la ruperea legăturilor dintre ei. Asta se întâmplă,
când facem prostia, să aruncăm apă, peste o tigaie
care a luat foc pe aragaz. Apa, în contact cu uleiul
încins din tigaie vaporizează, iar vaporii, datorită
temperaturii ridicate din flacără, se disociază
instantaneu și gazul rezultat, arde violent, cu o flacără
intensă. Flacăra imensă care se iscă chiar și la
aruncarea unei căni de apă este urmare a faptului că
un litru de apă, prin vaporizare, se transformă într-o
sută de metri cubi de vapori... Știind că raportul
volumetric dintre apă și gazul HHO, din ea este de
1/3, rezultă... cam vreo trei sute de metri cubi de gaz
hidroxid...
Asta o puteți constata practic, și singuri,
verificând ce apare în fotografia de la introducerea
capitolului, dar nu în bucătărie, ci preferabil undeva
sub cerul liber, dar și studiind pagina dedicată
aburului de pe enciclopedia Wikipedia...
Vom găsi acolo, în afara diagramelor care ne
arată corespondența presiune, volum, temperatură și
un paragraf cu titlul „Termoliza aburului” pe care-l
redau integral aici :
196
„Aburul este disociat direct prin termoliză în

oxigen și hidrogen începând de la temperatura de
1700 °C. La temperatura de 2300 °C disociază circa
3 % din masa aburului, iar la 3000 °C disociază
circa 50 %. Aceste temperaturi sunt prea mari pentru
aplicațiile practice. Chiar dacă cu ajutorul unor
reacții chimice auxiliare temperatura de disociere
poate fi coborâtă, pentru a realiza disocierea nu este
suficientă doar temperatura. Disocierea este o reacție
endotermă, absorbind teoretic o energie de 121
MJ/kg de hidrogen obținut, exact atât cât se degajă
prin arderea acestui hidrogen. Ca urmare, disocierea
aburului nu este o promisiune pentru folosirea apei
drept combustibil. În plus, în aplicațiile practice
intervin și randamentele energetice tehnice ale
transformărilor abur → hidrogen + oxigen → abur
(apă), fiecare de circa 60 %, care duc la pierderea a
circa 2/3 din energia introdusă în proces, reducând și
mai mult perspectiva utilizării hidrogenului din apă
drept combustibil. Prin conținutul său masic de 11,1
% de hidrogen aburul (apa) poate fi o sursă de
hidrogen, dar în industrie hidrogenul obținut din gaz
natural este de 3 – 4 ori mai ieftin decât cel obținut
din abur (apă).”
N-am să spun, că tot ce scrie în acest citat, e
minciună. Am să spun doar că, în ticăloasa tradiție a
științificilor lumii, se amestecă adevărul cu jumătate
de adevăr, sau de minciună, funcție de perspectiva
197
morală, și se expune, un adevăr științific, în mod

tendențios, cu scopul clar, de a descuraja pe cei care
s-ar putea gândi să folosească apa drept combustibil.
Și hai să vă spun și unde consider eu că e
minciună și dezinformare... Se spune că temperatura
minimă, la care începe termoliza aburului este
1700°C și că la 2300°C, abia de se disociază cam 3%
din volumul aburului...
Dincolo de cele spuse în paginile precedente,
temperatura unei flăcări o putem aprecia toți din ochi,
luând drept criteriu culoarea flăcării. Ori culoarea
portocaliu strălucitor spre galben, exprimă o
temperatură situată cam pe la 1100 – 1200°C. Exact
asta este culoarea flăcării, cu care arde uleiul din
tigaia de pe aragaz, atunci când acesta a luat foc...
Păi... până la 1700°C mai avem 500, iar până la
2300, încă 1100 !... Deci... cine minte ? Realitatea
practică din bucătăria noastră sau declarația scrisă a
științificilor care au stabilit aceste valori ?...
Mergând mai departe, apare propoziția : „Ca
urmare, disocierea aburului nu este o promisiune
pentru folosirea apei drept combustibil.”...
O să vedeți în paginile ce urmează că e, de
vreme ce se pot construi sobe care funcționează cu
aburi și au o putere de ardere atât de mare încât
produc și un anumit grad de împingere reactivă, la fel
ca rachetele... De fapt, fie vorba-ntre noi, împingerea
e creată de aburul ieșind sub presiune, nu de flacără.
198
Dacă vom studia diagramele temperatură –

presiune – volum de la aceiași pagină, dedicată
aburului, vom vedea că sub 0,1 bar, aburul rezultat
dintr-un kg de apă, ocupă
un volum de o sută de
metri cubi.... Acum, dacă
vom merge mai în
profunzimea fenomenelor,
să explicăm puțin ce se-
ntâmplă la nivel micro,
atunci când aruncăm o
cană de apă peste o tigaie
cu ulei arzând, sau peste orice incendiu de
hidrocarbură vom constata că... Temperatura de fum a
hidrocarburii, în jur de 200 – 300°C ( îi spunem
popular ulei încins ) e suficientă ca să facă ca apa
care intră în contact cu suprafața acelei hidrocarburi
să se vaporizeze. Vaporizându-se, micro sferele de
apă din vaporii de apă, iau cu ele și o parte din
hidrocarbura cu care au intrat în contact, datorită
adeziunii dintre uleiul încins și apă... Adică, cel puțin
o parte din micro sferele de apă se învelesc în ulei.
Spun, se învelesc, pentru că apa având densitate
mai mare, formează o micro sferă plină, în interiorul
celei de ulei. Când, această micro sferă, ajunge în
contact cu flacăra, chiar dacă aceasta nu are o
temperatură prea mare, va lua foc și focul de pe
suprafața ei, va grăbi agitația termică, care va duce la
199
termoliză. Iar odată ce termoliza s-a petrecut, moment

în care micro sfera este încă în flacără, hidrogenul
eliberat va lau foc și va arde violent cu flacără
întreținută de oxigenul eliberat odată cu hidrogenul...
Asta, odată cu creșterea bruscă a intensității
flăcării, duce și la o creștere a temperaturii acesteia,
creștere care amplifică și mai mult fenomenul și se
intră astfel, într-o reacție în lanț care grăbește
termoliza și arderea tot mai violentă a unei cantități în
continuă creștere de hidrogen, până la consumarea
totală a vaporilor, care intră în contact cu flacăra...
Asta e flacăra uriașă și violentă care apare.
Gazul care apare și întreține arderea în această
situație, e tot un gaz Brown pentru că totul
petrecându-se în atmosfera de deasupra tigăii, sau mă
rog, a incendiului, e, ca și la gazul Brown, un gaz
care conține pe lângă hidrogen și oxigen și un procent
oarecare din gazele atmosferice plus ceva bioxid și
monoxid de carbon.
Acum, pentru a vorbi despre sobele care
funcționează cu amestec de gaz Brown, obținut prin
termoliză, trebuie să specificăm că acestea, au nevoie
de un combustibil care să asigure flacăra care inițiază
și menține tot procesul...
Deci aceste sobe sunt sobe cu apă și un alt
combustibil în calitate de aditiv, adică într-un procent
net inferior cantității de apă consumate.
Mergem mai departe la...
200
Soba cu apă și lemne
În exemplul pe care-l dau în continuare, e vorba

de o sobă realizată dintr-o butelie de aragaz, de unul
din meșterii din lumea largă, care și-a împărtășit
meștereala cu noi, pe YouTube. Filmul, poartă numele
„Secretly- use water H2O to burn- wood stove”.
Dacă el a făcut sobița dintr-o butelie de aragaz

căsăpită cu flexul, noi putem să-i luăm exemplul sau
putem meșteri o sobă asemănătoare, din orice altă
butelie largă sau din orice tub metalic cu pereții
suficient de groși. În esență o asemenea sobă constă
din doi cilindri închiși, având același diametru și fiind
suprapuși. Cilindrul inferior, având înălțimea mai
mică decât diametrul, va fi prevăzut doar cu fund,
care are grătar pentru colectarea cenușii și va avea
decupată în perete o ușă de acces pe unde să se poată
introduce lemnele care vor arde. Deasupra acestui
201
cilindru vine un al doilea care e închis etanș și care pe

centru are un tub cu pereții groși, care-l străbate
complet, ieșind la capătul de jos câțiva milimetri iar
la cel superior câțiva centimetri.
În compartimentul etanș din jurul acestui tub
este o conductă care ajunge la circa un centimetru de
partea sa superioară, imediat sub „tavanul”
compartimentului. Țeava aceasta, care străbate
„podeaua” compartimentului, face imediat sub
aceasta, în compartimentul inferior, un cot în unghi
drept și continuă până sub tubul central. Capătul
acesta al tubului va fi astupat cu un capac sudat, dar
va avea în peretele lateral, situat pe centrul tubului
central o gaură de 1 – 2 mm prin care vor putea ieși
aburii spre tubul central în sus.
Iar pe peretele lateral se practică două orificii,
unul în care se montează o conductă de vreo zece
centimetri terminată cu o supapă de siguranță pentru
presiune iar al doilea în care se montează o altă
conductă terminată cu un cot și un dop, și eventual,
cu pâlnie, prin care să se poată turna apă. Acestea nu
se montează direct pe peretele sobei, deoarece, în
timpul funcționării sobei, aceasta se va încinge.
Tot acest cilindru, se va suda peste cel inferior
constituind capacul acestuia... În partea superioară a
acestui cilindru, aproape de legătura cu cel superior,
se vor face, de jur împrejur, găuri de aerisire.
202
Soba funcționează în felul următor. Se toarnă

unul sau doi litri de apă în compartimentul superior și
se închide bine dopul. Apoi se face focul în
compartimentul inferior, folosind lemne sau orice alt
combustibil solid, porționat corespunzător... După ce
focul a pornit bine, acolo, se închide ușa.... Inițial prin
tubul central care constituie astfel un coș, va ieși o
flacără roșie cu fum. Dar după cel mult două, trei
minute, apa din compartimentul superior va începe să
fiarbă, suflând aburul care va ieși pe conductă prin
gaura din centrul compartimentului inferior, chiar în
flacăra din tubul central. Acolo se va disocia prin
termoliză și va lua foc inițiind o ardere violentă cu
flacără foarte intensă și fără fum.
Soba, dacă e prevăzută cu supapă de siguranță
va fi la fel de sigură ca orice altă sobă godin. E
necesar a se asigura un loc anume unde aceasta să
funcționeze, un mic platou pietruit, iar sub ea se va
monta o tavă metalică pentru adunat cenușa, în vreme
ce, în jurul ei, la distanță de unul, doi metri nu trebuie
să existe nimic combustibil. Poate funcționa ca atare,
independent, constituind prin ea însăși o sobă, sau
poate fi elementul de încălzire introdus în focarul
unei sobe mai mari, sau al unui boiler de tipul celui
cu lemne...
Acum vom trece la o sobă asemănătoare, și
anume la...
203
Soba cu apă și ulei
Din punct de vedere al structurii constructive

este foarte asemănătoare cu cea anterioară, dar pentru
că lucrează cu hidrocarburi lichide, este mult mai
mică. Poate funcționa cu orice tip de lichid
combustibil, nu doar cu ulei... Deci putem turna în ea
ulei uzat, ulei alimentar, untură, păcură, motorină,
alcool, etc.
Și în cazul acestui exemplu, voi face trimitere la
unul din cele câteva filme, despre acest tip de sobă,
găsit pe canalul video YouTube, și anume filmulețul
intitulat „Friends - illegal stove uses water to burn”.
Deosebirea față de soba precedentă constă în

compartimentul inferior care are fundul din tablă
plină, și nu are ușă de acces. În locul ușii de acces
este fie un jgheab fie o conductă scurtă prin care se va
turna uleiul. După cum vedeți, soba prezentată, are pe
204
lângă supapa de siguranță și două aparate de măsură :

un manometru și un termometru, montate, ambele pe
compartimentul superior. Nu sunt necesare. Doar
supapa de siguranță e obligatorie. Termometrul și
manometrul, au fost adăugate de constructor, pentru
că, soba prezentată, fiind prima construită de el, a fost
curios să știe ce presiune și ce temperatură ating
aburii din compartimentul superior...
Mai există o deosebire majoră la această sobă,
față de cea cu lemne, și anume că poate fi alimentată
continuu cu un debit bine determinat de ulei, care
poate fi adus de la un rezervor pe o conductă sau
furtun care vine la jgheabul de alimentare.
Funcționarea e similară : sus se toarnă apă, după
care se închide dopul conductei de alimentare cu apă.
Apoi se toarnă pe fundul compartimentului
inferior un strat subțire de hidrocarbură. Dacă e ulei
se va adăuga deasupra lui și puțină benzină, alcool
sau motorină care să faciliteze aprinderea uleiului.
După ce s-a aprins combustibilul, robinetul de la
furtunul de alimentare se va regla de așa natură ca pe
jgheab să curgă cel mult zece picături pe minut,
acesta fiind timpul mediu de ardere a unui mililitru
din orice combustibil lichid. Ca urmare va fi un
consum de 720 ml pe zi, și de 22 litri pe lună...
Dacă vom considera drept combustibili
motorina, cu un preț mediu de 7 lei/litru atunci
funcționarea continuă a acestei sobe timp de o lună ar
205
costa cam 150 de lei... Dar... dacă această sobă ar

merge continuu, ar putea asigura căldura unei întregi
case, nu doar a unei camere. Din păcate, felul cum e
construită, nu permite o funcționare continuă, căci
apa din rezervorul superior nu poate fi completată
continuu, așa cum se poate face cu hidrocarbura.
Atenție, eu am dat aici o cifră medie... dar cu
reglaje fine și cu încercări și probe, de alimentare cu
diferite tipuri de hidrocarburi, se poate găsi un
consum chiar mai mic de 20 de litri pe lună...
Acum mergem la...
206
Arzătorul lui Arakelian
Acum vreo șapte sau opt ani, am găsit, pe net, un

filmuleț rusesc, prezentând o știre de presă. Știrea
prezenta un inventator, care realizase un fel de tunuri
cu flacără, ceva ca aerotermele de mare putere, de tip
industrial, dar care în loc de aer cald suflau direct o
flacără imensă. Dispozitivul, părea, partea din spate a
unei rachete, pusă pe un cadru cu roți, sub două
rezervoare roșii, unul cu apă și unul cu ulei uzat.
Ce vedeam, mi-amintea de imensele arzătoare

de la cuptoarele de sticlă, din sticlăria în care am
lucrat, cândva. Am fost extraordinar de entuziasmat
pentru că deși filmul era de la o televiziune rusească,
și nu înțelegem o boabă din ce se vorbește, mi-am dat
seama, că se prezintă o soluție de ardere directă, a
apei. M-a impresionat atunci, nu doar faptul că cineva
a găsit soluția de a controla ce se petrece când arunci
207
cu apă peste uleiul arzând, dar mai ales, m-a

impresionat, puterea fantastică a arzătorului respectiv.
După ce am vizionat de câteva ori cele patru
minute de filmare, încercând să înțeleg despre ce e
vorba, am salvat acel film, dar nu mi-a trecut prin cap
să încerc să traduc măcar titlul lui, așa că la scurt
timp, când, încercând să trec pe alt sistem de operare,
am pierdut toate datele de pe hard disc, am fost în
imposibilitatea de a mai găsi acel film...
Au trecut anii, am fost ocupat cu altele, dar nu
am putut uita știrea de patru minute de la televiziunea
aceea rusească. Așa că pus în imposibilitatea de a mai
găsi filmul, neștiind cum se numește și despre cine e
vorba acolo, nu mi-a rămas decât să rumeg amintirea
aceea. Într-un târziu am crezut chiar că am înțeles
cum e construit acel arzător și mi-am închipuit că cel
mai probabil, apa și uleiul sunt cumva preîncălzite
împreună în arzător pentru a putea să ardă...
Acum vreo jumătate de an documentându-mă
despre o posibilitate de încălzire mai convenabilă
decât gazul metan, printre multele filme cu sobe,
sobițe, aragaze și arzătoare, am regăsit și filmul
acela... De astă dată, mai precaut, nu doar că am
salvat filmul, dar am tradus titlul lui și remarcând în
prima secundă a filmului, un număr de brevet am
încercat să găsesc și acel brevet... Am întâmpinat
greutăți pentru că numele inventatorului a fost tradus
greșit din rusă în engleză... Numele real Gamlet
208
Arakelian, nume tradus în engleză, Hamlet

Arakelyan... Deci, până la urmă am reușit să aflu
despre cine era vorba și chiar am găsit mai multe
informații și filme. Inventatorul, Gamlet Arakelian,
din regiunea rusească Stavropol, partener la o firmă
de construcții și amenajări industriale, avea, nu un
brevet pentru invenția prezentată în știrea din 2013, ci
nu mai puțin de cinci brevete, în diferite limbi, pentru
una și aceiași invenție, și anume arzătorul din film.
Studiind brevetele, nu mică mi-a fost surpriza și
satisfacția, să relizez că, în încercarea mea de a-mi
imagina care fusese soluția tehnică găsită de cel din
amintirile mele, fusesem remarcabil de aproape de
adevăr. Pentru cei interesați iată numerele brevetelor
respective. Cel rusesc este RU2478688C2, cele
americane sunt US9249019, US20140157665A1, cel
canadian e CA2859958C, iar cel internațional este
WO2013095190A1.
Spre deosebire de sobița prezentată în paginile
precedente, arzătorul lui Arakelian, permite
alimentarea continuă și independentă atât cu apă cât
și cu ulei uzat, și ce e mai important, permite reglarea
fină a raportului dintre apă și hidrocarbura folosită.
Principiul de funcționare a arzătorului are la
bază, tot ceea ce se petrece în tigaia care a luat foc pe
aragaz, doar că el, a avut ideea să aducă apa și uleiul,
pe căi separate, prin două conducte cu robinet de
reglaj, într-un arzător, unde, se petrece vaporizarea
209
simultană a celor două lichide iar amestecul acesta de

vapori, e suflat, tot prin presiunea creată de aburii
apei, pe duza care va alimenta flacăra.
Deși desenul din brevet pare foarte complicat,

trebuie să ținem seama că el prezintă varianta
industrială a arzătorului, care poate fi automatizat. De
aici și multele conducte care se văd acolo...
Arzătorul, în esență, ca orice idee strălucită, e de
o simplitate dezarmantă. Imaginați-vă că aveți două
țevi cu diametru diferit, legate-ntre ele prin două inele
plasate la capete. Sudura etanșă dintre inele și țevi
face să se obțină un tub cu pereți dubli, și cu spațiu
interior între acești pereți. Atât alimentarea cât și
ieșirea se face pe tubul exterior astfel că la un capăt al
tubului, se sudează țevile care aduc apa, respectiv
uleiul, iar la capătul opus, se plasează țeava de ieșire,
care, ca și la sobița din paginile precedente, este
întoarsă în centrul tubului interior, cu gaura duzei
orientată astfel, ca să azvârle vaporii, prin interiorul
210
tubului. Tot aici, de pe conducta de alimentare cu

hidrocarbură, e prevăzută o derivație a alimentării,
care aduce o cantitate mică de hidrocarbură foarte
inflamabilă care poate fi aprinsă printr-o scânteie și
care va întreține arderea până ce tubul metalic al
arzătorului se încinge suficient ca să poată permite
vaporizarea uleiului uzat... Când arzătorul s-a încins,
se deschide alimentarea cu ulei, care pentru scurtă
perioadă va arde concomitent cu benzina, după care
se oprește alimentarea cu benzină și se lasă doar cea
cu ulei iar apoi se dă drumul și la apă...
Din acel moment apa și uleiul se vor combina și
vaporiza simultan în interiorul arzătorului și vor
întreține arderea. Ulterior arzătorul fiind deja foarte
bine încins de flacăra puternică care iese prin el, se va
putea regla independent cantitatea de ulei și de apă
care vine spre arzător. Deși brevetele se referă la
arzătorul din film, care, așa cum am spus, e unul de
tip industrial, de dimensiuni foarte mari ( cam 30 cm
diametru ), dacă-i înțelegi structura și principiul de
funcționare, poți să-l construiești la orice scară.
Spre exemplu sunt convins că s-ar putea construi
cu cupoane de țeavă de un țol și de jumătate de țol și
cu țevile de alimentare și de ieșire făcute din țeavă de
trei optimi sau chiar de diametru mai mic...
Spre deosebire de multe alte brevete pe care
le-am citit, de-a lungul ultimilor cincisprezece ani,
acesta prezintă și un consum specific, ba mai mult
211
făcând referire expresă la consumul pentru primele

prototipuri ca și pentru ultimele... Rezultă o
optimizare a arzătorului de la un raport între apă și
hidrocarbură de 7/1 până la un raport de 11/1. Nu
există absolut nici un motiv ca acest raport să nu se
mențină și în cazul unor arzătoare de dimensiuni mai
mici. Dacă până aici vorbirăm de termoliza realizată
cu ajutorul unei hidrocarburi, trebuie să știți că mai
există o cale de realizare a ei, cu adevărat curată, și
anume...
212
Prin electricitate
Dacă pompierii interzic categoric să aruncăm

apă peste un incendiu iscat prin scurt circuit electric
este pentru că temperatura oricărei scântei electrice se
situează în jurul a 3000°C. Temperatura aceea precum
și electricitatea, e perfect capabilă să întrețină atât
vaporizarea instantanee a apei cât și termoliza ei și
ulterior aprinderea gazelor rezultate.
Deși nu știu să existe o sobă pe acest principiu,
asta nu înseamnă că nu se poate face... De fapt, într-o
oarecare măsură, sunt convins că s-a făcut, dar nu
chiar o sobă, ci un reactor. Înainte de explica asta am
să spun că scânteia electrică se obține foarte ușor cu
ajutorul unor tensiuni înalte cu intensități extrem de
mici și cu consumuri de putere electrică de cel mult 5
– 10 W. Sunt patru căi de obținere a scânteii electrice,
toate, la fel de economice. Prima ar fi cu ajutorul
mașinilor electrostatice rotative de genul mașinii
Wimshurst, Bonetti, Van de Graaf, etc. Următoarea
cale este cu ajutorul transformatoarelor ridicătoare de
tensiune sau al bobinei de inducție Ruhmkorff. A treia
modalitate este prin mijloace electronice, cu ajutorul
multiplicatoarelor de tensiune condensator-diodă, și
ultima ar fi tot prin mijlocirea electronicii, cu ajutorul
circuitului Slayer Exciter, adică a transformatorului
rezonant armonic Tesla, cunoscut publicului drept
213
„generatorul de fulgere”. Am scris deja destul de mult

prin celelalte cărți ale mele despre oricare din aceste
metode, deci nu insist aici, și în plus, e plin YouTube-
ul de filme îndrumător.
Lămurită fiind problema generării scânteii
electrice, există două căi prin care poate să se
petreacă fenomenul de termoliză, cu ajutorul scânteii
și două soluții constructive ale sobei-reactorului
respectiv. Prima ar consta în doi electrozi a cărui
spațiu dintre ei să acopere o arie de vreo doi
centimetri pătrați, în care se produce o scânteie
continuă, printr-una din metodele înșirate anterior, iar
prin acel spațiu se suflă abur. Aburul acesta, în
scânteie, se va disocia și va lua foc, astfel că dacă
imediat deasupra electrozilor este țeava prin care e
adus aburul, avem rezolvată și vaporizarea apei...
Așa cum spuneam, nu cunosc să fi făcut careva
o asemenea sobă... Dar eu nu sunt a toate știutor, deci
pot să mă înșel...
A doua modalitate tehnică a fi ca electrozii între
care are loc scânteia să fie imersați complet într-un
vas cu apă... Scânteia va disocia apa dintre electrozi
care va arde acolo în lichid, deoarece oxigenul
rezultat din disociere e suficient, iar acolo în borcan,
apa va fierbe violent dar totodată va și întreține
procesul de termoliză-ardere ( recombinare) și iar
termoliză-ardere. Excesul de căldură ar fi enorm
comparativ cu puterea electrică consumată...
214
Ei bine, tocmai asta au făcut, prin 1989,

profesorii universitari Martin Fleischman și Stanley
Pons, denumind întreaga făcătură „fuziune la rece”.
Deși lor l-ea rezultat pe lângă hidrogen și oxigen
și heliu, motiv pentru care au afirmat că au de-a face
cu o fuziune, eu cred că s-a petrecut asta, datorită
electrodului din paladiu, care are mare afinitate
pentru gaze... Ca urmare, din ce am studiat eu despre
asta, mi-a fost ușor să realizez. că nu știu cât și ce or
fi „fuzionat ei la rece”, în borcanul acela al lor, dar
acolo sigur a fost o reacție în lanț de termoliză-
ardere-termoliză.
Și dacă ei au fost puternic contestați de

comunitatea științifică internațională, măcar au rămas
în viață. Dar cel care a făcut publicitate realizării lor,
ținând conferințe și publicând o carte, Eugene
Mallove, a plătit cu viața, îndrăzneala de a răspândi
informația că, din apă se poate scoate energie infinită,
cu consumuri infime... La scurt timp după ce a
215
publicat cartea intitulată „Foc din gheață” a fost

omorât... Firește, asasinatul a fost frumos disimulat
într-o încercare de jaf nereușită, iar făptașii deși au
fost prinși și pedepsiți... au susținut mereu că a fot
vorba doar de un simplu jaf, care s-a sfârșit rău.
Doar că noi, cei care ne ocupăm de studiul
tehnologiilor „free energy” am întâlnit prea multe
asemenea coincidențe nefericite ca să mai credem în
ele... Acum a venit timpul să vorbim puțin despre...
216
Misterul lămpilor eterne

Istoria a înregistrat două tipuri de lămpi eterne :
cele cu flacără, asemănătoare felinarelor și cele fără
flacără, în forma unor sfere din material alb,
strălucitor, care, la contactul cu apa sau lovite,
explodau. Dacă despre acestea din urmă există unele
înregistrări scrise, sau legende, care afirmă că ar fi
fost oferite omeniri de către o civilizație extraterestră
sau de către zei, ceea ce, măcar, ne indică proveniența
și caracterul lor tehnologic, cele cu flacără, au rămas
un mister. Au fost pomenite de-a lungul evului mediu,
prin toată Europa și Asia și unele resturi ale lor, se
aude că, s-ar afla prin depozitele unor muzee. Din
păcate, oamenii de știință nu se arată doritori să le
studieze. Din perspectiva cărții de față, ne interesează
numai aceste felinare a căror flacără arde mii de ani.
Cei curioși să aprofundeze subiectul, pot căuta
informații pe net. Eu voi spicui pe scurt.
Cel mai vestit caz, dar și controversat, pe
deasupra, pentru că nu au rămas
dovezi materiale, ci doar scrisori
ale unor personalități ale vremii,
este cazul descoperirii în 1485 a
mormântului fiicei lui Cicero,
Tullia. Tullia a trăit între 79 sau
78 și 45 înaintea erei noastre și a
murit la scurt timp după divorțul
217
de cel de-al treilea soț, ca urmare a complicațiilor pe

care le-ar fi avut la nașterea celui de-al doilea fiu al
cuplului. Interesant este faptul că mormântul
descoperit, conținea un sarcofag, în care Tullia, în
stare de conservare perfectă, era cufundată într-o
soluție, care atrăgea albinele... Probabil că era vorba
de miere amestecată cu ceva alte substanțe
conservante, cum e smirna, etc..... știut fiind, de mii
de ani, că mierea e un foarte bun conservant. Din
aceleași înscrisuri, rezultă faptul că sarcofagul, cu
conținutul lui, ar fi fost expus public, și că în
momentul intrării în mormânt, la căpătâiul defunctei,
era un felinar care ardea și care s-a stins, la scurt
timp, după deschiderea criptei... Având în vedere anul
morții defunctei și cel al descoperirii mormântului,
felinarul respectiv ardea de 1530 de ani. Nu a fost
singurul caz. În 1604, a fot descoperit, în Germania,
mormântul lui Christian Rosenkreutz, fondatorul
ordinului cruciaților, care a decedat în 1484.
Mormântul acestuia, era luminat de flăcările mai
multor felinare eterne care, de asemenea, s-au stins, la
scurt timp după deschiderea criptei... La un secol mai
târziu, în 1717 a fost descoperit mormântul unui alt
cruciat, de asemenea, luminat de flacăra unui felinar
etern... Sunt multe alte mărturii scrise, în întreaga
lume, despre asemenea lămpi, care ardeau de sute de
ani, în interiorul unor morminte, de cele mai multe
ori, închise etanș. Mi-amintesc că în copilărie, am
218
citit că și prin India și China ar fi fost descoperite

asemenea morminte... Întrebarea logică este : cum
putea arde sute și chiar mii de ani o flacără într-o
încăpere închisă etanș ?... Oricât ar fi fost flacăra
respectivă de mică sau, mă rog, specială, fiind o
flacără, ar fi epuizat în scurt timp tot oxigenul din
încăpere... În plus orice combustibil clasic, se
consumă... și chiar și o flacără de mărimea unei
lumânări, ar avea nevoie de o cantitate enormă de
combustibil ca să poată să ardă sute de ani...
Ori, în toate aceste cazuri, e vorba de simple
felinare închise... Deci admițând că nu avem de-a
face cu o modă literară a evului mediu, de vreme ce
asemenea mărturii vin din mai multe puncte de pe
glob, la distanță de secole unele de altele, rezultă clar,
că aceste felinare chiar au existat... De asemenea eu
am găsit la un moment dat și niște desene extrase din
ceva anale de arheologie, care reprezentau ceea ce a
mai rămas din câteva asemenea felinare. Singurul
combustibil, care ar putea asigura o ardere continuă,
într-un spațiu închis etanș, este fie o substanță
chimică a cărei oxidare prin ardere degajă oxigenul,
necesar arderii, așa cum am vorbit la începutul cărții,
despre termit, fie... apa... Termoliza apei, așa cum am
văzut duce la scindarea ei în hidrogenul în calitate de
carburant și oxigen în calitate de oxidant, care prin
ardere se recombină asigurând posibilitatea unei
arderi perpetue... Dar dacă termoliza ar fi combinată
219
cumva cu electroliza... Mai rămâne de rezolvat din

punct de vedere tehnic acest fapt... O asemenea
lampă, ar trebui să funcționeze, fără ajutorul vreunei
hidrocarburi, căci aceasta se consumă iremediabil, și
să poată asigura o reacție perpetuă de electroliză-
termoliză și recombinare prin ardere, care să se
petreacă ciclic la infinit.. Dacă ne amintim despre ce
spuneam cu referire la aliajele nanogalvanice pe bază
de aluminiu, am putea imagina o asemenea soluție
tehnică... doar că.. în antichitate nu exista aluminiu...
Dacă vom analiza felul cum are loc scindare
apei, în cazul acelor aliaje, vom vedea că e vorba de
două metale diferite, cu potențial electrochimic
apropiat de acel 1,2 V stabilit de Faraday, care, la
scară microscopică ar putea declanșa scindarea apei...
Ei bine, omenirea ar fi putut pune la punct o
asemenea soluție tehnică, având în vedere că avem
vechime mult mai mare în prelucrarea neferoaselor,
decât a oțelurilor moderne... Și dacă vom analiza
toate metalele neferoase, vom descoperi că unele
dintre ele, chiar ar putea asigura această diferență de
potențial. În plus dacă vom lua în calcul faptul că
bijutierii lumii, au aceiași vechime în prelucrarea
metalelor neferoase, fiind capabili să tragă fire de
cupru, de aur și de argint sau să bată foițe cu grosimi
de sutimi de milimetru, nu ar fi greu de imaginat, un
fitil făcut din fire de grosime foarte mică, din două
metale diferite... Spre exemplu... un fitil relizat din
220
fire de 0,1 mm din argint și zinc sau cupru și aur ori,

argint și cupru, etc., ar putea asigura o electroliză
spontană a apei, care urcă prin capilaritate în spațiul
dintre firele acestui fitil... hidrogenul și oxigenul
rezultat poate arde în incinta uni felinar etanș fără a
avea nevoie de aportul aerului. Trebuie doar ca
felinarul să fie astfel construit, încât vaporii rezultați
în arderea respectivă, să condenseze și să se scurgă
înapoi sub fitil...
Mai există posibilitatea ca fitilul să fi fost
realizat din două plăci metalice din cupru, sau poate
cupru și argint, foarte apropiate, ( o zecime sau două
de milimetru ) între care apa urca prin capilaritate și
care, inițial, erau încălzite la flacără ducând la
vaporizarea apei dintre ele, vapori care se
descompuneau prin termoliză, datorită flăcării care
încălzea plăcile, întreținând arderea și pornind
procesul care, apoi se menținea datorită temperaturii
ridicate dată de arderea hidrogenului... Odată
deschisă o asemenea lampă, azotul din aer ducea la
stingerea ei...
Post scriptum :
După ce am terminat cartea de scris, am postat,
cu caracter promoțional, pe contul meu de Facebook,
fragmente din ea. Ieri, am postat un fragment din
acest capitol. Printre comentariile primite la postare a
fost și o trimitere pe care a făcut-o careva la un articol
de pe blogul „Pepiniera de idei”, trimitere care mi-a
221
reamintit de faptul că hidrogenul se poate auto

aprinde la o temperatură de 560°C în prezența
oxigenului în concentrație minimă de 4 %. Reacția
fiind, firește, exotermă are tendința să ridice
temperatura, dar dacă oxigenul e insuficient iar
hidrogenul nu are cu cine reacționa, după
combinarea oxigenului disponibil cu hidrogenul,
rezultând apă, hidrogenul trece în stare de plasmă
după care revine în cea de gaz... Numai că dacă
temperatura e suficient de ridicată, vaporii de apă ar
putea să sufere o termoliză iar ciclul să se reia... Tot
acest șir de procese poate să se petreacă simultan.
într-un ciclu perpetuu, într-o incintă închisă etanș...
care dacă este făcută din sticlă groasă ar putea fi... o
sferă... Dacă acea sferă, se sparge... ghici ce se
petrece ?... Are loc o explozie !... Exact aceiași
comportare ca lămpile eterne „primite cadou de la
zei”... 7 aprilie 2023
Ingeniozitatea omului e infinită, chiar dacă
majoritatea nostră, suntem inculți și puturoși... Avem
totuși, un creier foarte mare, predispus la tot felul de
idei... deci să vorbim în continuare despre...
222
Creativitate
„Prietenul meu cel mai admirat”, domnul

Mehran Tavakoli Keshe, are o vorbă : „maimuța
vede, maimuța face”.
Implicațiile expresiei sale sunt adânci, căci ceea
ce exprimă el, este un adevăr străvechi. Vedeți
dumneavoastră ?... Încă din zorii
preistoriei, atunci când
supraviețuirea omului depindea
covârșitor de ingeniozitatea și
rapiditatea cu care acesta găsea
soluții, spiritul de observație și
creativitatea au fost vitale. Chiar
dacă de supraviețuit poate să
supraviețuiască, cineva care nu își pune întrebări și nu
caută soluții, de progresat, nu va progresa... De aceea
maimuța continuă să fie maimuță.... Știți că în secolul
trecut, etologii au învățat diferite exemplare de
cimpanzei și de gorile un minim de limbaj care să le
ajute să comunice cu omul ?...
Toate aceste primate, au dat răspunsuri corecte și
logice întrebărilor puse de om, dar nici una din ele, în
absolut nici o ocazie, nu s-a slujit de limbajul învățat,
pentru a pune măcar o singură întrebare, omului...
Deci dacă vrei să progresezi trebuie să-ți pui
întrebări... Să încerci să înțelegi : de ce și cum ?...
223
Cine nu-și pune măcar de zece, douăzeci de ori

pe zi, oricare din aceste două întrebări, nu e decât
maimuță. Numai cei care au fost curioși să înțeleagă,
de ce și cum se petrec fenomenele din jurul lor, au
găsit căi de optimizare și au progresat.
A fi creator, inventator, în limbajul colocvial
curent, nu înseamnă doar a inventa lucruri ci
înseamnă, mai ales, a le optimiza pe cele pe care le
ai... Astfel a fost capabil omul să treacă de la creanga
arzând, pe care a smuls-o din arborele doborât de
fulger, la focul făcut cu propria sa mână. Asta
înseamnă creativitate : să te-ntrebi de ce și cum și să
găsești soluții pentru mai bine... E vital progresului și
a asigurat progresul omenirii, timp de cel puțin un
milion de ani... Ei bine... acum, s-a ajuns în situația în
care a te-ntreba de ce și cum, a devenit de nedorit...
Este inamicul public numărul unu, cel care se-
ntreabă : de ce și cum ? Pentru că, cei care conduc
omenirea, nu au interes să ne punem întrebări, nu au
nici un interes să găsim soluții... Un sclav care se-
ntrebă de ce și cum, găsește soluții și poate evada din
starea de sclav... De nedorit ! E mare câh să înțelegi
realitatea adâncă a lumii de azi, în care nu mai ești
liber ca pasărea cerului așa cum erai acum un milion
de ani, ci ești sclavul celor care trăiesc parazitar pe
spinarea ta.
Arthur Schopenhauer spunea despre asta : „ceea
ce turma detestă cel mai mult, este cineva care
224
gândește diferit. Nu opinia în sine îi deranjează, ci

îndrăzneala de a gândi singur, lucru pe care turma nu
știe să-l facă.”
Tragic este, deci, faptul că, cel care pune
nevinovata întrebare : „de ce ?” și care contestă sau
cere argumente, nu e doar inamicul public numărul
unu, al celor care conduc și controlează masele, ci
mai ales, este inamicul celor din jurul lui... A însăși
semenilor săi, cărora alături de interesele sale, le
reprezintă interesele, prin atitudinea sa.... Va fi
catalogat reacționar, nesupus ordinii publice și va fi
ocolit de ei. Îi va fi foarte greu spre imposibil să-și
găsească prieteni și poate cu atât mai puțin parteneri
de viață și va fi condamnat, de societatea de sclavi în
mijlocul căreia e nevoit să trăiască, la un trai solitar.
În schimb, în tradiția ticăloșiei lumii în care
trăim, societatea va căuta, pe orice cale, să profite de
inteligența și creativitatea sa, plagiindu-i ideile,
furându-i creațiile și ulterior denigrându-l și
încercând să-l catalogheze pentru posteritate drept
nebun... Vi se pare cunoscut ?
Nikola Tesla, Antoine Bechamp, Royal Reimond
Rife... cred că se potrivesc... Și sunt mulți alții...
La nivel global, întregul învățământ, din toate
țările lumii, duce o luptă colosală, să găsească și să
aplice, soluțiile pedagogice, prin care să ne învețe
doar atât cât să fim sclavi obedienți, dar să nu avem
225
impulsul de a ne îndoi de ceea ce ni se predă, de la

catedră, sau ni se comunică, prin mijloacele de presă.
Pentru cei care mi-au citit restul cărților, poate
că știu că eu tocmai asta am făcut. Citind mult încă de
mic, am căpătat capacitatea de analiză critică a lumii
înconjurătoare și punându-mi întrebări, am realizat,
încă din școala primară, că profesorii mint de-ngheață
apele și se contrazic între ei, de la o disciplină la
alta...
Și totodată, mi-am dat seama, că nici măcar nu
sunt conștienți de asta, ei repetând papagalicește, ce
au învățat la rândul lor de la profesorii lor, sau din
manualele și cursurile studiate... Și cum să nu fii tu,
adultul prin de morgă, jignit și chiar umilit, de țâncul
care abia-ți ajunge la brâu și care insistă să te-ntrebe :
de ce ?... Trist e că, sistemul de învățământ, a reuști
perfect, să anihileze, creativitatea umană.
Tot găsesc pe net repetate obsesiv întrebări de
genul : De ce șapte miliarde de oameni se lasă
batjocoriți de o mână de criminali super bogați ?... De
ce oare permite gloata, să fie batjocorită de cei care
conduc ? De ce nu ieșim în stradă să ne opunem ? De
ce nu reacționăm împotriva faptului că ni se fură și ni
se restrâng drepturile ? Chiar azi spunea cineva :
„Cineva își bate joc crunt de omenire și omenirea
încă nu pricepe.”... Oamenii ăștia care își pun aceste
întrebări sunt sinceri în nedumerirea lor, pentru că nu
au relizat încă, că omul actual, nu reacționează atunci
226
când răul devine insuportabil, pentru că prin școala pe

care a urmat-o și prin toată educația lui, în cea mai
mare parte a vieții, a fost dresat să stea jos și să tacă
din gură... Și dacă asta făcea în sala de clasă și de
curs, tot așa face și-n viața reală. Primul lucru, pe
care-l face școala, este să ne ucidă creativitatea și
spiritul de inițiativă, și prin asta, să creeze din noi,
sclavii perfecți. Și reușește atât de bine asta, încât ne-
am întors la stadiul de maimuță.
Maimuța vede, maimuța face. Dar nu știe nici de
ce, și nici, cu ce rost, face. În întreaga lume vie,
educația primară, cea pe care o capeți de la părinți se
face instinctiv prin copiere. Nu sfaturile părinților,
sunt cele care ne formează ca oameni, ci atitudinea și
purtarea părinților noștri. Învățăm de la ei urmându-le
exemplul prin copiere... Abia mai târziu, unii dintre
noi își pun și întrebări.. Dar cei mai mulți nu o fac
niciodată.
Dacă veți căuta pe YouTube alte sobițe cu apă și
ulei ca cea pe care o comentez eu în paginile
anterioare, veți constata, că, cel puțin încă una sau
două din filmele găsite prezintă sobițe care deși
construite de oameni de pe alte meridiane, sunt dotate
cu același manometru și același termometru ca și cea
prezentată de mine ? De ce ? Pentru că maimuța vede,
maimuța face. Așa cum am spus, acele instrumente de
măsură sunt pur informative, ele nefiind necesare
funcționării acelei sobe... dar cel sau cei care, au
227
realizat celelalte sobe, l-au copiat pe primul fără să

înțeleagă rostul și utilitatea sau inutilitatea acelor
două instrumente... Mulți fac așa în ziua de azi,
neștiind, sau crezând că știu, care e rostul a tot ceea
ce copie... Dar simpla copiere a celui de lângă tine nu
aduce progresul ci doar, în cel mai bun caz, poate
asigura răspândirea a ceea ce ai copiat.
Creativitatea vine din înțelegerea corectă a
fenomenelor și optimizarea lor... Din păcate într-o
lume în care învățământul tehnic e din ce în ce mai
slab, iar cel general produce dobitoci cu diplomă, care
nu sunt capabili să povestească ceea ce tocmai au citit
cu zece minute în urmă, progresul omenirii e blocat
total, sau dacă se petrece, o face cu o viteză extrem de
mică, pentru că creatorii sunt din ce în ce mai puțini.
Referitor la conținutul acestei cărți, în raport cu
ceea ce am spus aici... Spuneam că, ani de zile am
încercat să înțeleg ce se petrece la nivel microscopic,
în tigaia care a luat foc pe aragaz, atunci când
aruncăm cu apă, pe acel foc... Asta, dincolo de
interdicția pusă de pompieri de a se arunca cu apă pe
incendiile de hidrocarburi, și care ne spune în sens
general că apa se disociază și întețește incendiul. Am
înțeles asta... Ce voiam să știu, era cum se petrece
lucrul acesta... dacă înțelegi corect, cum are loc un
fenomen, atunci vei fi capabil să-l duplici sau să-l
controlezi... Acesta e progresul prin creativitate...
228
Asta înseamnă să te-ntebi : de ce și cum ? Aceste

întrebări te ajută să găsești soluții, iar soluțiile
însemnă progres... Referindu-ne strict, la ce am scris
în ultimele pagini, dacă înțelegi principiul de
funcționare al arzătorului lui Arakelian, spre exemplu,
atunci, vei putea face altul nu doar de altă dimensiune
ci chiar, de cu totul altă formă, care să fie mai bine
adaptabil unei sobe de dimensiuni mici... Asta e
creativitate și progres...
Și pentru că tot am vorbit despre contestarea a
ceea ce ni se spune în general prin presă și prin
celelalte mijloace de informare, dar și a ceea ce ni se
predă în școli și facultăți, a venit rândul să vorbim
despre cel mai mare foc, dintre toate pe care le
cunoaștem, și anume...
229
Soarele
Numele stelei, care asigură planetei noastre,

energia vitală și de care planeta noastră e legată încă
de la nașterea lor... Ei... și aici deja vine suspiciunea...
oare, nașterea lor s-o fi petrecut chiar așa cum ni se
spune ? Și de ce există convingerea asta ?...
230
Dar înainte de a lămuri asta, să lămurim altceva

mult mai important. Vedeți dumneavoastră, dragi
cititori, până acum, nici un pământean nu a mers, să
pună un termometru pe soare, ca să verifice concret,
ce temperatură are acesta... Ar fi și imposibil ! - ar
exclama unii... Da, ar fi imposibil, dar asta din cauza
nivelului tehnologic pe care-l avem, nu pentru că
soarele nu ar permite asta... Oricum...
Tot ce se știe la acest moment despre soare, este
rezultatul observațiilor vizuale și al calculelor
matematice... Avem vreo câteva observatoare
astronomice care „stau cu ochii pe soare” douăzeci și
patru de ore din douăzeci și patru. Unele din ele oferă
și informații publice, pe internet... Doar că alea-s
puțin ( mai mult ) „tunse și coafate”.
Deci prin observație directă, pe același principiu
pe care determinam eu, empiric, temperatura sticlei
când eram în sticlărie, adică prin comparație cu
temperatura de culoare a luminii, s-a și determinat
temperatura suprafeței soarelui... Iar în timpul
eclipselor, tot prin aceiași procedură, s-a determinat
temperatura coroanei solare, adică a atmosferei
soarelui, dacă o putem numi așa...
Doar că... determinarea temperaturii prin acest
procedeu, dacă nu e verificată practic cu ajutorul unui
termometru, poate să ne înșele groaznic... Dacă e să
ne luăm după această metodă, un bec cu
incandescență, a cărui temperatură de culoare e de
231
vreo 3000°K, ar avea 2700°C... adică am putea

încălzi toată casa cu un bec de 50 W... Dar el,
sărăcuțul glob de sticlă, abia de are vreo 80°C.
La fel și un bec LED de culoare albă care are o
temperatură de culoare de 5000°K... care în realitate
e... rece, rece, ca aerul din jurul lui... Și tot pe
principiul acesta, cerul albastru, dintr-o zi senină, cu a
lui temperatură de culoare de 6000°K ar trebui să ne
livreze păsările fie ele din metal sau din carne,
direct... nu grătar, ci fum !... E clar, ce vreau să spun ?
Acum... venind la partea a doua, aceea cu
calculele matematice, științificii lumii, au pornit pe
cale logică, de la ideea că dacă suprafața are o
temperatură, o să vedem care spun ei că ar fi, atunci
datorită volumului imens al soarelui, de 99,8 din
masa întregului sistem solar, atunci datorită
presiunilor imense din interior, temperaturile trebuie
să fie enorme... Și au aplicat ei, un algoritm de
corespondență între temperatură și presiune, care i-a
dus la rezultatul, că miezul soarelui ar avea vreun
milion și jumătate de grade... Dar nici un pământean
nu a verificat încă, validitatea acestor date !...
În plus, faptul că învățământul global nu prea a
auzit de disciplina Astronomie, le dă motiv acestor
științifici, să emită orice teorie vor ei, că oricum
lumea habar nu are despre ce e vorba... Cel puțin în
România, știu sigur că nu există nici un manual de
ciclu primar sau de liceu, care să poarte acest titlu, și
232
pare-mi-se că singura facultate unde se studiază un

pic de astronomie, dar numai în treacăt, este cea de
geografie..
Deci revenind la fraza de la început, dacă vrei să
știi ceva despre soare, și despre planetele din sistemul
solar, trebuie să te informezi singur... Școala tace
mâlc ! Și eram eu cam prin clasa a cincia sau a șasea,
când am vrut să aflu mai multe, și logica m-a pus să
întreb pe profesorul de geografie, care, onest fiind,
mi-a spus că nu știe pra multe, recomandându-mi să
caut vreo carte prin bibliotecile din oraș...
Zis și făcut... și vă imaginați cu câtă emoție am
început să citesc acea carte... regret că nu-mi mai
amintesc cum se numea... dar... era o broșurică... ceva
de cel mult câteva zeci de pagini.
Și atunci, a venit prima informație, pe care
logica mea, de copil, nu a putut-o accepta... Spunea
acolo, ceea ce spun și acum toate enciclopediile
lumii, inclusiv Wikipedia, dacă vă interesează... că
sistemul solar s-a format dintr-un imens nor de
materie care s-a concentrat formând soarele și ulterior
planetele...
Numai că, aici a apărut, ceea ce eu nu pot
accepta, nici acum... Vedeți dumnevoastră ?... Soarele
cu toată a lui imensă masă și volum, e format, așa
cum ne spun științificii lumii, din hidrogen... Păi
hidrogenul e un gaz ușor... Cum să se concentreze el
primul în centrul norului când logica, bunul simț și
233
toate legile naturii, spun și ne arată că, spre centru sau

dedesubt se concentrează materia mai densă iar
deasupra ei, în straturi determinate de diferența de
densitate, materia din ce în ce mai ușoară, sau mai
puțin densă...
Păi dacă e să ne luăm după logica formării
sistemului solar, avansată de științificii care ne spun
că soarele e format din hidrogen, el rezultând prin
concentrarea hidrogenului în centrul norului de
materia care a fost cândva și care este azi sistemul
solar, atunci pământul ar trebui să aibă următoarea
structură : în centru o sferă din gaze, adică toată
atmosfera, deasupra centrului ar trebui să fie toată
apa, iar abia la urmă, de jur împrejurul apei, ar trebui
să fie o coajă de lut... acoperită cu o coajă și mai
subțire din nichel... Nu vi se pare că asta contrazice
toate legile naturii și ale bunului simț ?...
Păi și atunci de ce am crede că sfera aia imensă
de hidrogen din centrul sistemului solar care face
atâta lumină, e din hidrogen ?... Clar că teoria
formării sistemului solar scârțâie rău ! Și asta mai
ales că din tot ce am citit de-a lungul vieții mele...
Știți ? Nu știu dacă ați remarcat, dar astronomii
ne spun cu regularitate, că au mai descoperit, la nu-ș
câte mii sau sute de ani lumină, în jurul nostru, ba o
planetă, ba un soare, ba un nor de materie, ba o
nebuloasă... chestii de-astea, care au obiceiul să
populeze galaxia... Din perspectiva a ceea ce spun
234
aici, important este că, din când în când, de-a lungul

celor vreo cincizeci de ani de când citesc, s-au
descoperit mai mulți nori de materie, care ar fi
sisteme solare în formare... Despre nici unul din ele,
nu s-a afirmat, că ar fi format în proporție de peste 95
%, din gaze... în mod particular din hidrogen... Chiar
dacă la temperatura de aproape zero absolut cât e-n
negura-aia din spațiul cosmos, acesta ar trebui să fie
în stare solidă, sub -223°C ... În schimb... despre toți
acești nori s-a afirmat că ar conține cantități foarte
mari de apă...
În norii de materie și în nebuloase, nu există
gaze în stare gazoasă... Acestea apar doar în prezența
căldurii, altfel ele sunt pulberi, disipate în volume
imense de spațiu, și în nici un caz nu au obiceiul să se
adune ca să formeze stele... Dar, în sfârșit, ce spun
acum e rezultatul logicii mele din ultimii ani...
Important e că, până de curând, adică până acum
vreo cincisprezece ani, am crezut și eu în ce spun
enciclopediile, despre soare... Și de fapt ce spun ?
Pe repede-nainte și pe scurt, ce e important din
perspectiva celor ce le discut aici, se spune cam așa...
Că sorele e format din hidrogen care prin
fuziune termonucleară, formează heliu și căldură,
respectiv foc, mult foc... Cică fuzionează vreo 600
milioane de tone de hidrogen în heliu în fiecare
scundă... În prezent ar fi cam 73 % hidrogen și 23%
heliu... Și pentru că masa lui e imensă, în centrul său,
235
temperatura are 1,5 milioane grade Celsius iar

exteriorul, adică fotosfera care cică are vreo 400 km
grosime are o temperatură medie de vreo 5700°K
adică 5500°C. De la centru până la fotosferă ni se
spune că sunt mai multe straturi a căror temperatură
scade progresiv... În privința coroanei solare, adică a
atmosferei sale, ni se spune că are cinci regiuni de
temperatură care crește progresiv, până în jur de 100
000°K.
Rețineți stratificarea asta, cu creșterea
progresivă a temperaturii, pe cele cinci zone distincte,
căci e important, pentru ce voi spune în continuare...
Altfel, cam asta e tot ce e mai important... Și
asta am crezut și eu, așa cum spuneam, până acum
vreo cincisprezece ani... dar... Atunci s-a întâmplat să
aflu un lucru care m-a „lăsat mască”...
Am citit atunci o știre, conform căreia, un
astronom amator ar fi fotografiat un obiect imens,
cam de mărimea pământului, care ar fi intrat și ar fi
ieșit apoi din soare... Nu-mi venea a crede, așa că am
citit de vreo două ori, textul respectiv. Era prea
incredibil și ca urmare, am considerat asta ca o
imposibilitate și am crezut că am de-a face cu o
glumă. Dar nu la mult timp, după aceea, probabil că
la câteva luni, am avut ocazia să urmăresc una din
conferințele lui Nassim Haramein în care acesta
pomenea despre același lucru : nave imense care ies
și intră în soare, folosindu-l ca pe un portal... În acel
236
moment gluma nu a mai fost glumă și am început să

caut informații... Incredibil, a fost faptul că am găsit
mai multe referiri la asemenea știri, inclusiv la
fotografii făcute de observatorul solar SOHO...
Observatorul acela face fotografii ale soarelui la
intervale fixe de timp, pe care la sfârșitul lunii le
compilează într-un filmuleț și le pune la dispoziție
spre descărcare... Căutând filmulețele din lunile la
care făceau referire știrile respective, aveam să
constat că acelea au între unul și câteva cadre mai
puțin, față de cât ar fi trebuit, exact la orele și datele
la care se pomenea de observarea „navelor” care intră
în soare... Dacă marile observatoare oficiale
cenzurează această informație, avem noroc că există
astronomi amatori...
Și astfel am găsit nu una ci mai multe fotografii
cu imensele sfere care intră sau ies din soare și de
asemenea, informație care a pus capac, a fost că unele
staționau în interiorul astrului, nu câteva ore ci câteva
zile... De fapt acest interval mare, dintre intrare și
ieșire, a dus la concluzia pe care au tras-o unii, printre
care și Haramein, că soarele e doar un portal... regret
că nu mai am acele fotografii, iar acum nu se mai
găsesc, oricât „ai săpa pe net”...
Întrebarea care s-a născut firesc în mintea mea,
concomitent cu aceste căutări, a fost, logic și firesc :
din ce fel de material ar trebui să fie acele nave, fie
ele și de dimensiunea unei planete, ca să poată să
237
staționeze în interiorul unui rector termonuclear cum

e soarele ?...
Răspunsul a venit firesc : ori în galaxie există
vreun material care să reziste ore-n șir la temperaturi
de peste cinci mii de grade, ori acolo nu sunt acele
temperaturi... Și cum logica briciului lui Ocam, îmi
spunea că e puțin probabil să existe un material care
să reziste la asemenea temperaturi, am ajuns la
concluzia că, de fapt, în soare nu există acele
temperaturi... Mai ales că, dacă chiar ar exista, atunci
navele respective ar trebui, măcar în cazul în care
soarele e doar un portal, să intre și să iasă, cu viteză
cât mai mare, astfel încât contactul cu temperaturile
acelea, extreme, să fie cât mai scurt. Ori printre știrile
despre aceste nave, care intră-n soare, existau și
informații și chiar, fotografii ale unora, care staționau
ore în șir în interiorul coroanei sau a fotosferei
solare... Am introdus și eu două asemenea fotografii
în articolul „Destiny” din cartea „Fizica mea”.
Așa că, în acel moment, s-a prăbușit toată
credința mea în modelul, pe care ni-l oferă științificii,
despre soare. Și atunci, logica și analiza mea critică,
care deja, de ceva timp ronțăiau întrebări și
răspunsuri, formulând idei și teorii, a realizat mai
multe lucruri, simultan.
Primul ar fi că, în spațiul cosmic, temperaturile
fiind de zero absolut, ar face ca hidrogenul dacă
există, să fie în stare de gheață, ceea ce l-ar fi făcut să
238
aibă densitate mare, asemănătoare cu alte substanțe

care însă sunt solide în starea lor naturală..
Ca urmare dacă acest hidrogen s-ar fi acumulat
totuși, așa cum spune teoria oficială a formării
sistemului solar, în centrul sistemului, atunci nu s-ar
fi acumulat doar hidrogen pur, ci împreună cu praf
cosmic de altă natură... Deci soarele rezultat, ar fi
trebuit să fie format, nu doar din hidrogen ci și din
cantități apreciabile de material solid...
Deci, deja mi se părea puțin probabilă,
posibilitatea ca soarele să fie format doar din
hidrogen. În al doilea rând, nu mă împăcam cu ideea
fuziunii hidrogenului în heliu, ca reacție principală de
funcționare a unei stele... Știu că știința spune că,
fuziunea s-ar declanșa ca urmare a presiunilor
imense, care ar obliga atomii de hidrogen să se
alipească unii de alții, până la posibilitatea
transformării lor în heliu, numai că mai probabil mi
se părea că la asemenea presiuni, hidrogenul nu ar
fuziona ci mai degrabă s-ar lichefia sau chiar s-ar
solidifica... Dar chiar și admițând că ar avea loc
reacția aceea de fuziune termonucleară, din care
rezultă heliul, focul și lumina, mi se părea improbabil
să se întâmple asta, în vidul cosmic...
Nu spun că nu s-ar putea transforma hidrogenul
în heliu ci că, dacă asta s-ar întâmpla, datorită
temperaturii extreme și mai ales a lipsei totale de
oxigen, din cosmos, această reacție ar trebui să aibă
239
loc fără flăcările și lumina pe care le vedem uitându-

ne la soare...
În plus nu puteam înțelege : ce logică ar avea ca
o navă, fie ea uriașă cât o planetă, și fie ea
extraterestră, condusă de o minte de extraterestru, să
intre într-o sferă de hidrogen și heliu la temperatura
de peste cinci mii de grade ?... Cu mult peste, având
în vedere declarațiile științificilor cum că spre centrul
soarelui, temperatura crește rapid la sute de mii de
grade... Nu găseam absolut nici un motiv, care să
justifice o asemenea acțiune.
Și atunci mi-am amintit de norii de materie,
despre care astronomii spuneau că sunt sisteme solare
în formare, și mai exact, că cel mai mare conținut al
lor era de apă, nu de hidrogen... Și m-am gândit
atunci... „dar dacă soarele nu e făcut din hidrogen ci e
făcut din apă ?!” Da... atunci ai putea înțelege, nu
unul ci probabil, zeci de motive, pentru care o navă
de dimensiunile unei planete, ar vrea să intre în acea
sferă arzând...
Ei și aici apare întrebarea : oare o sferă din apă,
ar putea să ardă asemenea unui soare ?... Și mergând
mai departe : oare nu cumva stelele nu sunt sfere de
gaz în fuziune ci sunt sfere de apă arzând ?
Ia să ne gândim puțin. Dincolo de procesul care
ar iniția arderea unei sfere de apă, cum ar putea
aceasta să ardă în cosmosul lipsit de oxigen ?... Păi...
240
Prin termoliză ! Termoliza furnizează atât

carburantul, adică hidrogenul, cât și oxidantul, adică
oxigenul... Deci o sferă din apă ar putea să ardă fără
probleme în vidul cosmic... Mai ales că termoliza
însemnând descompunerea apei în hidrogen și
oxigen, iar arderea recombinarea lor, adică tot apă, ar
rezulta o reacție perpetuă... care ar justifica și viața
neobișnuit de lungă a stelelor ca și faptul că ele deși
sunt extrem de luminoase, dacă ar fi formate din apă
lichidă, atunci temperatura lor maximă nu ar fi mai
mare de 2600°, și numai la suprafață, în schimb
cantitatea de lumină generată ar fi imensă.... Și în
sprijinul acestei idei, a venit și stratificarea termică a
suprafeței soarelui, care este întocmai ca la orice
flacără, dispusă pe cinci straturi. Iar dacă la o
lumânare cele cinci straturi sunt între 600°C și
1200°C, la o flacără oxiacetilenică același cinci
straturi sunt între 400°C și 3200°C... Dar ia să ne
imaginăm : oare cum ar arăta o sferă de apă, arzând ?
Nu cumva exact ca un soare ?... Nu cumva,
temperatura sa de culoare, datorită flăcării imense și a
volumului mare de gaz care se disociază prin
termoliză și se recombină prin ardere, într-un ciclu
perpetuu... ar putea fi mult mai mare de 2500°C ?...
Flacăra aia, nu cumva, am vedea-o noi, foarte
albă ?... și am spune că e cu mult mai fierbinte decât e
în realitate, pe exact același principiu pe care becul
LED are 5000°K ?...
241
Mi se pare forte probabil asta... Iar dacă am

admite că, de fapt, stelele sunt sfere de apă, atunci am
avea atât motivul pentru care niște nave cât o planetă
ar intra în ele, cât și faptul că e perfect posibil ca
acele nave să intre în ele, căci temperatura ridicată ar
fi doar la suprafața lor. În plus spectroscopia
astronomică nu ne-ar spune nimic despre oxigenul
care întreține acea ardere continuă, pentru că el ar fi
permanent într-o reacție de oxidare, niciodată liber și
detectabil ca atare. Și atunci științificii de pe pământ,
privind spre soare, ar spune că e făcut din hidrogen
care fuzionează heliu... Ei... și a venit vremea să ne
întrebăm : care ar fi locul și rolul heliului în modelul
unei stele din apă ?...
Presupun că fie acesta a fost de la început în
concentrația detectată, alături de hidrogen, fiind el un
gaz inert, dizolvat în apa din care s-a format steaua,
fie pe lângă reacția fizică de termoliză și chimică de
ardere, s-ar putea să fie și o reacție fizică, secundară
de fuziune a unei părți din hidrogenul rezultat din
termoliză, în heliu. Probabil !... Nu sunt chiar atât de
bine pregătit în domeniul chimiei încât să spun cum și
dacă e posibil asta. Doar presupun că ar fi posibil...
Acum, mai rămâne de lămurit : cum s-a format
și cum a luat foc steaua ?... Păi probabil că, exact așa
cum presupun științificii, adică din pulbere de gheață
densificată de temperatura de zero absolut a
cosmosului, care s-a acumulat cumva în norul de
242
materie, de la începutul nașterii sistemului solar

respectiv, iar declanșarea aprinderii, cred că a fost
generată de electricitatea statică, care a apărut între
particulele de gheață care se frecau între ele, atunci
când densitatea spațială a lor, crescând odată cu
concentrarea spre centrul norului, a generat fulgere...
De asemenea, cu privire la geneza unei stele în
acest fel, am convingerea că deși ar fi o sferă uriașă
de apă, ar avea un miez din material solid, care s-ar fi
adunat odată cu pulberea de gheață, în momentul
genezei sale...
Nu mi-a fost greu să-mi imaginez cam ce rațiuni
ar avea o civilizație cu vreun mileniu sau două mai
avansată ca noi, să construiască nave a căror
dimensiuni sunt comparabile cu ale unei planete...
De bună seamă că, dacă ai la dispoziție o navă
cât o planetă, nu mai ai nevoie să locuiești pe o
planetă... Vei călători cu propria ta navă-planetă,
oriunde vei dori în întreaga galaxie...
Și cred că la acel nivel de dezvoltare
tehnologică, ar fi de așteptat și foarte probabil, că nu
vei avea dușmani dar nici nu vei fi vreo specie
agresivă ci din contră... Ba chiar îmi închipui că ai fi
chiar o specie timidă și discretă, care-și vede de
treburile ei și care nu ar avea prea multe motive să
intre-n contact direct cu alte civilizații...
Și atunci... dacă nu ți-ai dori să atragi prea mult
atenția altora și nici să nu fii zgândărit de niște
243
înapoiați agresivi care tocmai ce au descoperit

călătoria spațială și sunt avizi să cucerească și să-și
arate măreția, unde ai prefera să-ți ascunzi nava-
planetă, decât în oceanul nesfârșit al unei stele ?
Acolo ai avea apă la dispoziție cât să-ți asigure
toate nevoile energetice și vitale... Și cine știe, dacă
nu cumva... în acea apă nu ar exista și vreo faună sau
floră oarecare... Căci... dacă la suprafața unei sfere de
apă cu diametrul de peste un milion de kilometri,
sunt flăcări de patru sute de de kilometri înălțime, nu
înseamnă că în adâncime, la câțiva kilometri
adâncime, apa aia fierbe... Să nu uităm că aici pe
pământ când la suprafața oceanului e un uragan de
gradul nouă, la numai o sută e metri sub agitația
valurilor, viața-și urmează cursul, indiferentă la toată
agitația, de deasupra...
Și iar să nu uităm că apa îngheață la suprafață
dar în adânc nu scade sub 4 grade... ci din contră... Și
dacă apa noastră de aici de pe pământ poate adăposti
o minunăție de viață sub calote de gheață groase de
zeci de metri, și sub agitația furioasă a uraganelor, de
ce nu ar putea face același lucru și sub flăcări de sute
de kilometri înălțime ?...
Deci, concluzia la care am ajuns, după ce am
analizat implicațiile posibilității intrării unor nave în
soare, este, că acesta, nu este o sferă din hidrogen
care fuzionează termonuclear în heliu, ci, cel mai
probabil, este o sferă din apă, care arde la suprafață
244
printr-un ciclu etern de descompunere prin termoliză

și recombinare prin ardere, întreținut atât de
temperatura acestei arderi, cât și de electricitatea
statică, generată de furtuna gazelor și fierberii
implicate în această reacție...
Și din ce informații am mai cules pe ici pe colo,

privitor la uriașa planetă Jupiter, se pare că și aceasta,
urmând un proces de încălzire, se află pe drumul care
o va duce spre autoaprindere, astfel că într-un viitor
oarecare, sistemul solar s-ar putea să aibă doi sori...
Cu asta am ajuns și la...
245
Încheiere
Am început cartea cu spusa actriței americane
Mae West, pentru că aceasta, în vremuri
asemănătoare cu cele de azi, ale unei crize induse
artificial de criminalii de la butoanele lumii, a fost un
caracter demn și vertical, o individă iute de gură, care
nu se sfia să spună adevărul în față, și care nu a
înghițit sistemul și nu pregeta să-l critice și să-l
ridiculizeze, ori de câte ori a avut ocazia...: „Un
bărbat, poate fi scund, prost și chel, dar dacă are foc,
femeile, îl vor iubi.” E situația care se aplică de vreun
milion de ani, de când omul a făcut primul foc... Din
păcate, acolo am rămas, până-n ziua de azi...
Acum un milion de ani, în peșteră, focul
însemna, strict, confort termic pentru copii, și deci,
cel mai bun motiv, să faci copii, cu ăla care știa să
facă foc... Acum focul ăsta însemnă același lucru dar
într-un palat și cu mașină la scară... Adică... dacă
atunci peștera ți-o punea la dispoziție natura, tu doar
trebuia să știi să faci focul, acum... trebuie să ai și
peștera... sau... bani, s-o cumperi !... S-au schimbat
doar aparențele... Motivul a rămas același.
Cel de-al doilea citat, cu care am început partea
a doua a cărții, și care aparține marelui scriitor Jules
Verne : „Cred că atunci când zăcămintele de cărbuni
vor fi istovite, vom încălzi și ne vom încălzi, cu apă.
Apa este cărbunele viitorului.” nu s-a împlinit și sunt
246
încă slabe speranțe să ajungă să se împlinească, la

felul cum acționează cei care controlează destinele
omenirii... Toți știm că trăim pe o planetă acoperită pe
trei sferturi cu apă... dar nimeni nu știe că, disocierea
apei se poate face electric cu consumuri insignifiante
sau se poate face chiar direct în flacără, la
temperatură... Iar dacă disociezi apa în hidrogen și
oxigen, vei putea arde hidrogenul, cu ajutorul
oxigenului obținut din aceiași apă, iar arderea
hidrogenului, înseamnă de fapt recombinarea lui cu
oxigenul, deci în final... arzi apă și obții tot apă... Nu
mai spun că randamentul termic e imens, datorită
temperaturii de 2600°C a acelei flăcări !... Ce poate fi
mai curat și mai ecologic de atât ?...
Doar electricitatea !... Dar electricitatea ca și
gazele de altfel, e din ce în ce mai scumpă în ciuda
faptului că poate fi „produsă” gratuit. Și de aceea,
noi trebuie să ardem lemne și hidrocarburi și să
obținem electricitate prin fuziune nucelară... Pentru
că așa vor niște criminali care au pus monopol pe
sectorul energetic global...
De când eram copil se tot vorbește de centrale
nuclear-electrice... De când eram copil se vorbește în
același timp, de surse energetice de mică putere, care
pot satisface necesitățile locale... Cu toate astea, nici
o țară din lume nu a investit vreodată într-un program
serios, de dezvoltare a unei soluții energetice bazată
de surse locale de mică putere... Toate țările lumii
247
continuă să construiască hidrocentrale, termocentrale

sau centrale nucleare, imense, de tip industrial... în
ciuda faptului că toate sunt calmități pentru mediul
înconjurător... hidrocentralele bazate pe lacuri de
acumulare imense, distrug ecosistemul, atât în
amonte cât și în aval de baraj. Termocentralele distrug
mediul prin exploatarea și transportul cărbunelui și
poluează prin fumul gros pe care-l scot... Centralele
nuclear electrice, deși, conform mărturiei unui mare
specialist în acest domeniu, Galen Winsor, nu sunt
atât de periculoase, pe cât se lasă să se înțeleagă către
marele public, totuși prin radiațiile emise, prin
accidentele ocazionale și prin deșeurile rămase în
urma lor, sunt, de asemenea, o calamitate pentru
natură...
De curând, citeam despre o firmă turcească care
construiește vapoare imense dotate cu termocentrale
electrice pe hidrocarburi lichide, pe care le închiriază
diferitelor state ale lumii, conectându-le la rețeaua
națională, a acestora...
Și mai de curând, citeam o știre despre un nou
aliaj, super conductor, pus la punct de nu-ș ce colectiv
de științifici de la nu importă care universitate din
lume, și care, ce să vezi, era speranța lor pentru
finalizarea și punerea în funcțiune a reactoarelor
Tokamak... Comentariul meu la acea știre, a fost : „tot
la fuziune le e gândul, fir-ar mama lor de criminali !
N-ar renunța la ea pentru nimic în lume !”...
248
Cam tot de când eram copil, se tot vorbește, în

presa de popularizare a științei, de reactoarele de
fuziune Tokamak. Mereu apar știri, despre
promisiunile extraordinare ale acestei tehnologii,
niciodată definitivată... Singura concluzie pe care am
putut să o trag, din șirul nesfârșit de știri despre ele,
este că, pentru o anumită categorie de escroci, ele
constituie o modalitate de a sifona masiv, banul
public...
În tot acest timp, cercetători și constructori
solitari care s-au dedicat găsirii alternativelor, cum ar
fi Leo J. Baranski, Stefan Marinov, John Mullen,
Dimitry Petronov, Zachary Warfield, Eugene
Mallove, Stanley Meyer, Thomas Ogle, Arie de Geus,
Rory Johnson, Mark Tomion, Lester Hendershot,
Alexander Cernețkii, Mark Comings, Andrii
Slobodian, etc., au fost uciși, au murit în condiții
suspecte, sau pur și simplu au dispărut fără urmă...
După cum ați putut vedea, numai din cartea de
față, deși alternative energetice ieftine, ecologice și
sigure, există, omenirea continuă să dezvolte fabrici
electrice imense, de tip industrial, în fruntea cărora
sunt cele nuclear electrice. Știți de ce se continuă
programul nuclear energetic global, în ciuda
pericolului său extrem de mare ? Pentru că la frâiele
planetei, există niște criminali scrântiți, care vor să
aibă soarele lor personal, pe care să-l vândă cu
kilowattul... Și până ce nu vom găsi cumva, ac de
249
cojocul lor, cuvintele profetice ale lui Jules Verne, nu

se vor, putea, îndeplini...
Cartea de față este o modestă contribuție la
asta... căci acel „ac de cojocul lor” constă, inclusiv în
căutarea și mai ales, găsirea și utilizarea, de către
fiecare din noi, a unor soluții, care să ne permită să ne
desprindem, de monopolul acestor criminali...
De aceea, dacă, acei dintre dumneavoastră care
încă vă mai pricepeți să meșteriți, vă apucați să
meșteriți sobe cu apă... profeția marelui scriitor, va
avea șanse reale, de împlinire...
Cu stimă ! Cătălin Dan Cârnaru
13.03.2023
250

CCD - 28 - Focul Si Apa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CCD - 28 - Focul Si Apa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cătălin Dan Cârnaru

moto : Când curentul electric, care se „produce” aproape

Tehnoredactarea, coperta și prelucrarea ilustrațiilor :

Cei interesați de restul cărților mele, mă pot contacta pe e-mail :

Moreni Dâmbovița – 2023

Această carte, deși destul de mică, este rodul a

Pentru că aveam vacă și-mi mai cumpărasem și

tractoriștii din zonă cereau banii în avans... Laptele

că, văzând urgia care venea, am vândut și vaca și

trei... toată instalația sanitară era înghețată și

lume, la data de 12 ianuarie 1897, având scopul de a

Tot progresul pe care ar fi trebuit să-l aibă

sistemului energetic actual, dar mai ales pe cunoaștere

ajungând să coste peste 200 – 250 lei ( 50 - 60 de

Edificator e cazul lui Costin Frâncu care a pus la

„deja-vu”, căci parcă, ce i se întâmplase omului

zidărie, de mecanică și de lăcătușerie... Se face cu

arzi complet și fără fum. Și vom vedea în continuare

„Un bărbat, poate fi scund, prost și chel, dar dacă are

Comunitatea științifică internațională și în

utilizări ale focului este ceva mai veche, cam peste un

În majoritatea mitologiilor, la facerea lumii a fost

Totodată, aceleași mitologii, pomenesc și latura

În esență, focul e o reacție chimică de oxidare

atmosferic conține numai 21 % oxigen și 78 % azot,

aprins, degajă peste trei mii de grade, într-o ardere

– 100 de grade temperatura flăcării, topiturii sau

ca cea a unei lumânări va avea la bază 400°C, în

aerul care pătrunde în flacără, metanul poate arde

Înainte de a trece rapid prin diferitele categorii de

care este pragul temperaturii la care vaporii acelui

era destul de mică și nu avea o temperatură prea

ca să poată iniția în contact cu suprafața materialului

Combustibil e orice material sau materie, care

naturale din categoria generică a biomasei, cum ar fi

temperaturi ridicate la fel ca și flăcările de

speciale, și cărbunii obținuți prin uscarea industrială a

laptelui... Tot în această categorie intră și uleiul de

Înțelegem de aici un alt fapt interesant. Că, cu cât

gaze de sondă, care sunt amestecuri de gaze

încerca să producă biogaz, să constate că flacăra lor

podea, e plină cu apă. Două găleți de apă am scos din

arderea, îi scade mult eficiența. Deci același metru

Alte procese și reacții termice

Până acum am vorbit despre arderea naturală în

simplu spus, este procesul care se petrece la

150 – 300°C și presiuni de una până la câteva zeci de

să mențină totul neschimbat, căci orice schimbare le

către distribuitor. În cazul amestecării cu aer,

se află, la intrarea pe coș, unde temperatura este de

sobe... Deci dacă aerul la ieșirea pe coș ar avea cu

ideal.. Această sobă, mai are un atu major față de

Cu circa un an înainte de moartea sa, am avut

var, având o singură cămăruță... În fiecare iarnă, în

malul unui pârâu, care curge între două dealuri înalte,

care, se presupune că, ar trebui să-l încălzească acea

probabil că nu sunt singurul care știu că frigul te ia de

o groapă rotundă de circa un metru adâncime, peste

În acea situație au înlocuit vatra de foc centrală

Chiar și atunci când închidem ușa sobei,

doar ușor înclinat, pornind de la înălțimea camerei de

toată camera, sau toată casa. Recomandarea acesta pe

carte nu voi vorbi deloc despre sobele clasice, ci