ARBATEL FILOTHEANU

ZIUA

TUTUROR ANILOR
( eseuri)

Editura STEF
Iaşi, 2023

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
FILOTHEANU ARBATEL - Ziua tuturor anilor/
Iaşi: Editura STEF, 2023
ISBN 978-606-028-558-8

Arbatel Filotheanu: Ziua tuturor anilor

Copyright Arbatel Filotheanu

Pentru prezenta ediţie în limba română,

toate drepturile ediţiei aparţin autorului.
Reproducerea prin orice mijloace, chiar şi
parţială, a textului cuprins în acest volum,
fără acordul scris al autorului, constituie o
încălcare a legii dreptului de autor şi se
sancţionează potrivit prevederilor acesteia.

2
ARBATEL FILOTHEANU

ZIUA

TUTUROR ANILOR

( eseuri)

3
4
 Prefaţă

Două eseuri din această carte au ca temă Poezia

veritabilă, cu exemple concrete ale altor autori, cît şi
din creaţiile proprii. Ţin să subliniez răspicat încă de
la început că exemplele din propria creaţie n-au fost
date din orgoliu, aroganţă sau importanţă de sine, ci
din motive pur didactice !
Este treaba fiecăruia cum va percepe cele afirmate
de mine şi experienţa mi-a arătat că de cele mai
multe ori sîntem înţeleşi greşit, însă îmi fac datoria
să avertizez cititorii că acolo unde-i dragoste puţină,
lesne-i a găsi pricină de zîzanie !
Cum marea majoritate a omenirii actuale are
sufletul adormit şi prea puţină cunoaştere iniţiatică,
fie ea şi teoretică, găsesc că este stringent necesar să
fie dezvăluite anumite informaţii ezoterice, altele
decît cele popularizate întrucîtva pe filiera occiden-
tală a lui Rene Guenon, Gurdjief, Eliade şi alţii.
Şi am făcut aceste dezvăluiri direct, ci nu prin
intermediul unor studii semnate cu pseudonim, deoa-
rece nu sînt adeptul măştilor, oricare ar fi ele. Gene-
raţia mea, respectiv cei de peste 65 de ani, au trăit
mulţi ani sub dictatura comunistă, apoi sub cea
satanistă a globalismului occidental, numită machia-
velic demo(no)craţie, ca atare foarte puţini scriitori
au avut acces la invăţături spirituale dintr-o sursă
demnă de toată încrederea, şi mă refer la prezenţa în
viaţa lor a unui Ghid spiritual autentic !
5
 Aşadar, intenţia mea foarte onestă a fost şi este să
ofer unele informaţii ezoterice generaţiei vîrstnice,
care nu mai are timp să aştepte apariţia în spaţiul
literar a unui alt Vasile Lovinescu pentru a decripta
textele iniţiatice, dar în mod bizar, puţini reprezen-
tanţi ai aceastei generaţii vîrstnice mai citesc cărţile
nou apărute, şi rareori pe cele spirituale.
Pe de altă parte, autorul ştie mai bine de cele mai
multe ori ce a vrut să exprime în creaţiile sale, chiar
dacă nu a fost totdeauna conştient de toate subti-
lităţile implicate în momentul compunerii acelor tex-
te, ci ulterior…sau poate nici atunci !
În eseurile amintite - Arta poetică din perspectivă
spirituală şi Rătăcirea de sine - am oferit informaţii
într-un limbaj cît mai simplu, ci nu poliloghii
savante, (care cel mai adesea tehuiesc minţile oame-
nilor, în loc să le lumineze), care să ajute efectiv
cititorii de Poezie la receptarea lor cît mai profundă.
În ultimă instanţă, voi fi judecat de către Creatorul
Suprem după intenţiile mele, ci nu după percepţiile
eronate ale unora sau altora. Mai la urmă doream să
prezint cum simt eu că ar trebui să arate poeziile care
îşi merită acest nume, dat fiind că astfel de exemple
sînt foarte rare şi greu de găsit.
Aşadar, o minte şi o inimă deschisă vor fi strin-
gent necesare cititorilor întru receptarea corectă a
acestor eseuri, cu folos nu doar teoretic pentru cei ce
se vor încumeta să pună în practică sugestiile oferite.

6
 Între critică şi observaţie

Care este linia de demarcaţie între critică şi ob-

servaţie ? În cele ce urmează expun doar un punct de
vedere, fără nici o pretenţie de infailibilitate sau ex-
haustivism. Altfel spus, propun un subiect care me-
rită a fi dezbătut din perspectiva mai multor minţi,
experienţe şi înţelegeri.
Dacă vezi o căruţă pe drum, iar una dintre roţi a
început să joace, fiind gata-gata să iasă de pe osie,
şi-i atragi atenţia căruţaşului, înseamnă că îl critici
sau doar îi semnalezi o disfuncţie care mai tîrziu i-ar
putea crea necazuri ?
Dacă un om are o pată de funingine pe obraz şi-i
atragi atenţia, înseamnă că îl critici sau doar observi
o neregulă ? Dacă observi furia, gelozia, egoismul,
orgoliul, neiertarea, răutatea şi multe alte tare la varii
persoane şi le atragi atenţia asupra acestor hibe, în-
seamnă observaţie sau critică ?
Presupun că o primă demarcaţie între critică şi
observaţie rezidă în intenţia celui care se pronunţă.
A doua ar fi în intonaţia folosită. A treia ar fi con-
textul în care se face respectiva remarcă. A patra de-
marcaţie ar putea fi gradul de apropiere faţă de acea
fiinţă, dacă sîntem mai apropiaţi afectiv sau doar
simple cunoştinţe, cu foarte puţine interacţiuni ver-
bale între noi şi acea persoană. Pînă să-mi vină şi
alte demarcaţii în minte, să concretizez cîte ceva.

7
 Fiecare profesie are un limbaj specific, iar limbajul
de lemn este ceea ce s-ar putea numi „cărările prea
bătătorite,” atît de bătătorite, încît s-au desfundat
acele drumuri.
Neajunsul principal al limbajului de lemn este că
nu aparţine inimii, ci „burţii,” adică Egoului, iar cel
care îl foloseşte în exces, se vede bine că nu îl tră-
ieşte direct sau trăirea este palidă în raport cu vor-
bele mari folosite. Dar chiar şi aceste cărări prea bă-
tătorite, poate chiar desfundate ale limbajului de
lemn, încă mai au rostul lor, fiind ele un fel de ja-
loane pentru cei noi veniţi pe Cale. Şi aici îşi află
acest limbaj rostul: coagulează atenţia sau interesul
celor noi veniţi înspre o anume realitate, alta decît
cea pe care au întrezărit-o pînă atunci.
A repeta mai mereu expresia „Frumuseţea este în
ochii privitorului” fără a ţine cont de context sau mai
bine zis, fără a analiza mai adînc contextul în care
folosim acea expresie, poate denota o gîndire limi-
tativă. Şi mai concret: dacă noi observăm că aproa-
pele nostru are o hibă pe undeva şi-i atragem atenţia
în limitele bunului simţ, iar el ne spune replica mai
sus pomenită cu frumuseţea din ochii privitorului,
pentru mine este doar o dovadă de limitare în gîndire
sau o modalitate precară de apărare.
Expresia respectivă nu-şi are rostul atunci cînd
contextul este ortoepic, de îndreptare a unei nereguli
sau dizarmonii, la modul general vorbind, pentru că,
de bună seamă, nu pot acoperi toate situaţiile neo-
bişnuite ! Intenţia merge mai departe, anume suge-
rează cititorilor să caute ei înşişi noi modalităţi de
expresie, pe cît posibil personale, fiindcă a tot repeta
8
ce au spus alţii devine nu doar monoton, ci şi
plictisitor, pe lîngă faptul că se insultă fie inteligenţa
convivului, fie memoria lui, întrucît acea expresie
sau acele expresii au fost atît de des repetate, încît
doar surzii nu le-au auzit.
Critica presupune o opoziţie, un dezacord vizavi
de tema în discuţie sau aspectul analizat, pe cînd
observaţia nu implică nici opoziţie, nici dezacord
neapărat şi obligatoriu, ci este mai mult o aducere la
cunoştinţă celui în cauză despre ceva concret, rea-
lizată dintr-o poziţie sau perspectivă neutră. Deci
critica este cel mai adesea părtinitoare şi implicată,
sugerînd o disociere netă a observatorului faţă de
fiinţa sau aspectul observat, pe cînd observaţia este
nepărtinitoare şi detaşată.
Uneori critica implică resentimente față de obiec-
tul ori subiectul criticat, pe cînd observația nu. Sigur
că este destul de dificil pentru majoritatea omenirii
actuale aflată la nivel de creșă sub aspect spiritual,
(afirmaţie care Îi aparţine Lui Dumnezeu Tatăl din
Conversaţii cu Dumnezeu a lui Neale Donald
Walsch), să-și controleze emoțiile negative în situ-
ațiile stresante sau tensionate, din care pricină vor-
bele rostite în acele momente, oricît ar fi de corecte,
parcă nu mai sunt observații detașate, ci imputări
mai mult sau mai puțin agresive, nu doar critici.
Există critica distructivă şi constructivă, ceea ce nu
e valabil în cazul observaţiei; cea dintîi putînd fi
invazivă la nivel psihic, pe cînd cea din urmă este
detaşată. Critica implică o separaţie distinctă faţă de
cealaltă fiinţă şi în cele mai multe situaţii cel care
critică se poziţionează în mod evident pe o treaptă
9
superioară în raport cu cel criticat, pe cînd în cazul
observaţiei se poate vorbi doar de o anume distan-
ţare, de obiectivare, cu intenţia de a corija, dacă este
cazul.
O altă particularitate a criticii este judecarea fiinţei
sau aspectului în cauză cu intenţia de a condamna
acea fiinţă sau aspect, şi prin condamnare trebuie să
se înţeleagă expunerea la oprobriul public a fiinţei
sau aspectului criticat, oprobriu care înseamnă de
fapt dezaprobare, desconsiderare şi dispreţ. Privit
mai adînc, cel care critică în acest mod manifestă
mai mult sau mai puţin vizibil aroganţă, orgoliu,
adică o superioritate, fie ea mentală, socială sau de
altă natură, care este foarte păguboasă pentru emi-
tent din motive ce nu mai trebuie detaliate.
Pe cînd în cazul observaţiei, nimic din toate
acestea nu este valabil.
Există observaţii ştiinţifice, dar nu poate fi vorba
de critici ştiinţifice pentru că întotdeauna critica este
tributară unui punct de vedere, circumscrisă unui
ego prea puţin conştient de propriile limitări. Ob-
servaţia poate fi impersonală sau transpersonală, ca
în cazul studiilor ştiinţifice, pe cînd critica porneşte
dintr-un ego mai mult sau mai puţin rafinat.
O fiinţă umană care a atins desăvîrşirea spirituală,
care şi-a transcens Egoul face observaţii dacă şi cînd
este necesar, dar ea nu critică niciodată, pentru bunul
motiv că o asemenea fiinţă pe deplin îndumnezeită a
devenit o oglindă perfectă a Lumii exterioare şi aşa
cum oglinda reflectă, la fel şi fiinţa îndumnezeită
doar reflectă obiectul sau fiinţa din imediata apro-
piere. Ar fi de-a dreptul jenant să spargem oglinzile
10
pentru că ne arată mereu ceea ce nu ne place la
trupurile noastre !
Mai mult decît atît, Ghidul spiritual cunoaşte prin
identificare perfectă cu obiectul sau fiinţa de cu-
noscut, la modul deplin şi total acel subiect al
cunoaşterii, caz în care nu mai putem vorbi nici de
critică, nici de observaţie, ci de cunoaştere pură,
intimă, totală şi infailibilă pînă în cele mai infini-
tezimale aspecte !
Un Ghid spiritual autentic fiind una cu Dum-
nezeu, este cu totul aberant să se susţină de către
cineva, oricine ar fi acela, că Dumnezeu ne critică
vreodată ! Chiar şi la aşa numita Judecată de Apoi,
sufletului i se arată dintr-o perspectivă dumnezeiască
toate faptele, gîndurile şi cuvintele care au dus la
alegeri sau atitudini bune ori rele din perspectiva
lecţiilor pe care trebuia să le asimileze acel suflet
uman, iar cea care judecă acuzator nu este Conştiinţa
Dumnezeiască, ci conştiinţa proprie a sufletului res-
pectiv; care suflet, dacă nu a atins un nivel foarte
elevat, cel mai adesea este foarte critică faţă de
propriile greşeli.
Faptul că de cele mai multe ori Egoul critică exact
hibele cu care el însuşi se confruntă, deşi nu e con-
ştient de această reflectare, arată o dată în plus
subiectivitatea criticii şi a criticismului, limitarea
actului critic, precum şi necesitatea introspecţiei
pentru fiinţele ceva mai lucide, care în acest fel şi-ar
putea depăşi unele limitări, dacă ar fi suficient de
oneste şi sincere cu ele însele.
Sigur că este aproape inutil să amintim nenu-
măratele scuze pe care egoul sau mintea umană şi le
11
aduce sieşi pentru a-şi justifica unele slăbiciuni,
erori sau neatenţii, mai ales atunci cînd respectiva
minte face un asalt critic asupra altor minţi; slă-
biciuni sau erori de care mintea poate fi conştientă în
oarece măsură, dar fiind ea încă impură, e posibil să
ascundă gunoiul sub preş, adică să nu recunoască
nici faţă de sine acea slăbiciune sau eroare, aruncînd
vina pe terţe persoane, ceea ce constituie o culme a
orbirii proprii ! Cum se zice în popor: rîde ciob de
oală spartă !
Or în cazul observaţiei nimic din cele de mai sus
nu i se poate atribui. Pentru a fi observaţie, ea tre-
buie să respecte criteriul neutralităţii şi al impar-
ţialităţii, deci nu ar trebui să supere nici cel mai
gingaş Ego, dacă şi numai dacă acel ego ar fi eli-
berat de sub tirania extrem de opresivă a Orgoliului,
Mîndriei, Fuduliei, Aroganţei, Importanţei de sine,
care constituie excese sau plăgi ce necesită un
tratament spiritual urgentissim !
Există o graniţă delicată nu între critică şi ob-
servaţie, ci între observaţie şi tact, graniţă de care
unele fiinţe sînt conştiente, altele mai puţin. Pentru
mine observaţia este doar observaţie, fără nici o
intenţie de depreciere a aspectului observat, totuşi
pentru fiinţele cărora li se adresează respectivele
observaţii, situaţia se schimbă, mai ales dacă acele
fiinţe sînt femei, precum şi în situaţia în care relaţia
dintre noi nu se încadrează nici la rubrica prieteni
sau iubiţi, nici măcar la rubrica de amiciţie, ci
undeva în categoria aproapele nostru de departe.
Revenind la exemplul folosit mai sus, notez că mai
ales cînd Egoului împricinat i se fac observaţii, el
12
scoate scutul limbajului de lemn în apărare, enunţînd
colocvial frumuseţea existentă în ochii privitorului,
dar uită formula aceasta în situaţiile în care el însuşi
găseşte prilej de dizarmonie la alte fiinţe umane. De
ce majoritatea Egourilor sînt atît de sensibiloase, fie
şi la cele mai mici observaţii, oricît de neutre, este o
chestiune care ar merita analizată de fiecare în parte,
fiindcă aici se ascund vulnerabilităţi care necesită
tratament urgent de vindecare prin metode spirituale
ce implică mai întîi conştientizarea lor cît mai lucidă
şi onestă, apoi transmutarea şi sublimarea acelor
inconveniente în calităţi polar opuse.
Sufletul uman trezit este invulnerabil, de ce ar
trebui să ne cramponăm la nivel de Ego de aceleaşi
nevrednice vulnerabilităţi ?
În concluzie, oare diferenţa majoră între critică şi
observaţie să fie doar aceea că ne convine sau nu ne
convine ceea ce ni se spune la nivel de Ego ?
Aşa s-ar părea...
Numai că atunci unde este buba: la degetul care
arată sau în locul indicat ?
Şi apoi ce facem cu „bubele” noastre, le vindecăm
sau le acoperim cu pansamentele unor stereotipii
verbale, reacţii lamentabile de autoapărare ori ata-
curi virulente la adresa celorlalţi ?
Şi pînă cînd vom proceda în acest mod deloc
instructiv şi nici constructiv ?
Se ştie doar că trebuie să acţionăm cît mai con-
ştient la orice provocare exterioară, ci nu să reac-
ţionăm. Acest adevăr fiind cunoscut celor aflaţi pe
Căile spirituale autentice, chiar dacă nu şi asimilat în
comportament de toţi discipolii, însă oricîte rateuri
13
am da, va veni o vreme cînd vom putea să ne con-
trolăm impulsurile inferioare şi să nu mai răs-
pundem la rău cu rău, la mînie cu violenţă şi aşa mai
departe. Autocontrolul fiind absolut necesar nu doar
în Lumea Fizică în care ne aflăm acum, cît mai ales
în lumile subtile, unde orice dizarmonie, oricît de
mică, are efecte cu mult mai dezastruoase decît Aici
în lumea noastră.

14
 Semne şi insemne

Modificările aduse ortografiei limbii române

după 1993 au la bază motive obscure și insuficient
fundamentate gramatical. Am convingerea că aceste
noi reguli au fost create de niște indivizi pe care aici
îi numesc Dezbinătorii, pentru că acţionează mereu
după deviza malefică: Dezbină şi stăpîneşte !
Unul din argumentele solide împotriva actualelor
reguli ortografice, îl constituie bizareria situației
pentru cei care vor să învețe limba română. Ce cri-
terii îi explici unui străin că stau la baza scrierii unui
cuvînt care începe cu Î din I, are pe la mijloc un Î din
A, iar la sfîrșit din nou Î din I ?... Și cînd acești așa
zis străini sînt chiar frații noștri de peste Prut, de-
zorientarea se accentuează și mai mult !
Un alt argument prezentat de autorul acestor rîn-
duri în Antologia de Rîsoterapie, îl constituie con-
fuzia mai mult decît evidentă care se realizează pe
multe site-uri care folosesc ortografia US, fără dia-
critice, și în acest caz apar multe confuzii, ca de
exemplu: rau poate fi rîu sau rău, tată poate fi țață,
țîță, sfant se poate citi sfanț și sfînt... și multe altele.
La acest argument, probabil că unii vor spune ceva
de genul: Ei, și ce, obosesc neuronii creierului tău să
găsească varianta corectă ?
Masacrul limbii române este continuat de mulţi
vorbitori români care, fie nu-şi amintesc corect noile
reguli, fie din comoditate, scriu Î din A la începutul
15
cuvintelor şi astfel au apărut aberaţii de genul: an în
loc de în, ancercare în loc de încercare, şi aşa mai
departe...
Alte inovaţii inepte introduse de cine ştie ce min-
te tulbure şi stabilite ca reguli de Academie sînt
“nicio” şi “niciun” scrise legat, care la simpla rostire
se aude clar că sînt compuse din două cuvinte sepa-
rate, la fel ŞI-ul cu rolul de a evita cacofoniile. S-a
ajuns acum ca acest ŞI să devină obsesiv în limbajul
unor oameni cu studii superioare, fie ei jurnalişti ori
autori cu multe cărţi la activ, chiar şi atunci cînd nu
există riscul nici unei cacofonii ! Iar oamenii ne-
şcoliţi prea mult, auzind folosirea atît de des a
acestui ŞI intermediar chiar şi în locuri în care nu îşi
are locul, cred că aşa este corect, preiau papaga-
liceşte exprimarea şi uite aşa, încetul cu încetul, pe
nesimţite şi neştiute, se deterioarează tot mai mult şi
mai grav o limbă care iniţial, după cum se va vedea
mai jos, a fost cîndva, la origini, cel mai probabil, o
limbă sacră de ordinul întîi !
În momentul adoptării noii ortografii, la condu-
cerea Academiei Române se afla un informatician, ci
nu un lingvist, care s-ar fi putut opune acestor
schimbări, aducînd argumente lingvistice, dar acum
îmi dau seama că toți șefii institutelor importante din
țară și de peste hotare, aparțin Dezbinătorilor, ca
atare ei se supun ordinelor Ocultei mondiale sau
locale, în scopuri deloc benefice !
Cînd a apărut Eugen Simion la conducerea aces-
tui for, el a tranșat foarte clar situația oponenților,
spunîndu-le că dacă vor continua să scrie cu vechea
ortografie dinainte de 1993, cărțile lor nu vor fi luate
16
în seamă de Academie pentru premii ! Ei, ăsta da
argument logic și gramatical !! Numai atît şi este
suficient pentru mine pentru a ști sigur de la cine a
venit ordinul acestor schimbări în ortografia limbii
române ! Fiincă atunci cînd impui cu forța una sau
mai multe reguli, una sau mai multe legi, nu mai este
necesitate, ci obligație; nu mai este democrație, ci
dictatură mascată sub cuvintele ipocrite ale unei
pseudo-democrații.
Argumentul lingviştilor merită şi el amintit, anume
că o fonemă nu poate avea două forme diferite, ca Î
din A şi Î din I, cu excepţia cuvîntului român şi a
derivatelor sale. Excepţie care perpetuează minciuna
istorică a provenienţei poporului român din cel
roman, numai că romanii au cucerit doar 14% din
teritoriul Daciei (după unele surse) şi atunci se pune
întrebarea: cum a fost romanizat restul de 86% din
populaţia Daciei ? Prin polenizare ?
Cît despre semnul întrebării și al exclamării,
lipirea lor de cuvinte mie personal mi se pare ilogică
din următoarele motive:
1. Scrierea semnelor de întrebare/exclamare lîngă
cuvinte este ilogică pentru că aceste semne NU
aparțin cuvintelor, deci de ce trebuie lipite de
ele ?... Pe lîngă faptul că lipirea acelor semne de
cuvinte le fac mai puțin vizibile celor cu vederea
mai slabă, și chiar dacă acesta nu este un argu-
ment gramatical, este în schimb un argument de
grafie aerisită.
2. Toate cărțile tipărite înainte de 1993 aveau
spații vizibile între cuvinte și cele două semne
mai sus menționate. De ce oare s-a trecut la
17
 lipirea acelor semne de cuvinte ? Există vreun
argument LOGIC pentru această schimbare ?
3. În scrierea de mînă cu pix, stilou, creion, majo-
ritatea oamenilor care au teminat școala primară
înainte de 1993 lăsau un spațiu gol între cuvinte
și semnele de întrebare/exclamare, pentru că așa
au fost învățați la școală și pentru că așa era și în
cărțile tipărite.
Ci analizînd mai adînc cauzele care vor fi stat la
baza acestor schimbări în ortografia limbii române,
cred că am găsit motivul ascuns al acestor noi reguli,
pe care îl voi prezenta ca pe o ipoteză deocamdată,
deoarece nu am argumente palpabile în această di-
recție. De altfel, este greu să fie scoase la lumină în
actuala conjunctură politică aceste argumente pal-
pabile, chiar dacă unele adevăruri transpar pe ici, pe
colo, cum este următorul:
Loja a -13 - a recunoaşte oficial la Washington:
"Adevăratul popor ales al adevăratului Dumnezeu
este poporul din Carpaţii României, care astăzi vor-
beşte limba română !"
Această informaţie coroborată cu profeţiile lui
Sundar Singh şi Gupta Swami, confirmă din mai
multe surse rolul spiritual important al poporului
român în viitorul apropiat.
Înainte de a merge mai departe cu argumentaţia,
inserez un articol de pe internet, care arată unicitatea
limbii române:
“Emil Cioran zicea, mai în glumă, mai în serios:
Ca să treci de la limba română la limba franceză e
ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.
De ce e limba română unică ? Nu pentru că vrem noi
18
românii, ci pentru că o admiră de la înălțimea pro-
priilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora
nu li se poate reproșa subiectivitatea.
Așadar, să auzim 11 motive care urcă limba lui
Brîncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.
1. Româna e singura limbă romanică ce a supra-
viețuit în părțile acestea ale Europei. Rămîne un mis-
ter cum de s-a întîmplat așa, în condițiile în care pe
aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor
limbi slavice sau uralice . Altfel spus, popoare cuce-
ritoare cu graiuri „bolovănoase,” care au înge-
nuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin
la noi.
2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar
fi cine știe ce motiv de laudă, dar e veche în acel fel
în care, de-am călători în timp în Țara Românească
acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu să
înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrîn
ostașilor săi. Poate vă pare de la sine înțeles, dar
adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au
păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau
cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa conser-
vare.
3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul
hotărît „enclitic,” adică atașat la sfârșitul sub-
stantivului. Spunem „fata,” „băiatul,” „tabloul,” și
nu „la fille,” „le garçon,” „le tableau” cum ar fi în
franceză. Chestia asta ne conferă o melodicitate
intrinsecă în grai, plus concizie în exprimare. Prac-
tic, este de-ajuns un singur cuvînt ca să ne facem
înțeleși atunci cînd ne referim la un obiect sau la o

19
ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie
de două cuvinte pentru asta.
4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar
vine la pachet cu sute de particularități de pronunție
pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor,
natural, fără să le pritocim. N-avem nevoie de ma-
nualul de fonetică la capul patului pentru ca limba să
se miște într-un fel cînd rostim „ceapă” și în alt fel
cînd rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e
același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula
asta se învață cu creionul sub limbă.
5. Lingviștii spun că româna s-ar asemăna cu dal-
mata, din care istoria păstrează doar cîteva sute de
cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu
mai circulă. Sînt zero vorbitori de dalmată pe Terra
în acest moment. Dalmata a fost declarată limbă
moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ulti-
mului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o
stăpînea parțial. Înainte să moară, Udaina a
mărturisit că limba îi e familiară încă din copilărie,
că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui con-
versînd, uneori, în această limbă.
6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvînt
din Europa:
PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOL
CANICONIOZĂ”- 44 de litere. Definește o boală de
plămîni care se face prin inhalarea prafului de siliciu
vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci
nici cuvîntul nu se folosește.
7. Limba română a intrat în patrimoniul UNESCO,
aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid
Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în
20
patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E
vorba de „dor” și „doină,” două cuvinte intraduc-
tibile, concluzionează UNESCO. „Dor” și „doină”
se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decît
ca niște alăturări de sunete şi exprimă emoții într-atît
de specifice culturii noastre, încît traducerea lor în
alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie
să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate
substantive ca sens din limba română.
8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează”
cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul
este, vorba vine, „italienesc,” dar rînduielile grama-
ticale sînt de tip slav. Apar și coabitări între cele
două registre, latin și slav.Concret, genul dativ și
genitiv au aceeași formă ca în latină, timpul viitor și
perfect se formează după o regulă hibridă între latină
și slavă, dar infinitivul se evită ca în limbile slave.
9. Nici o altă limbă nu folosește atîtea zicători și
expresii. Româna e printre puținele limbi în care
„cîinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai
absurde imagini proverbiale, dar și limba în care
proverbele, deși tot un fel de metafore, sînt con-
siderate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul
tuturor.” Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă
cea mai intimă preocupare a poporului roman: sens
bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține
cuvinte (la care se referea și Alecsandri cînd a spus:
„Românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate,
cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect
înțelepciunea, aproximativ 25% din totalul frazelor-
proverb.

21
10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și în
ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele
Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de
înțeles că româna este între primele 8 limbi ale
lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii
Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta în con-
dițiile în care autorii au lăsat de o parte diminutivele,
și alea vreo 30.000.
11. La cît de veche este pe teritoriul european,
româna ar trebui să aibă dialecte; adică limba
locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult diferită
de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spa-
niolă-catalană-bască din Spania). Totuși, nu-i cazul
limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și
regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexan-
dru Philippide și Alf Lombard susțin că din punctul
acesta de vedere, româna e un fenomen fără
precedent în lume.”

Revin la subiectul prezentei dezbateri.

După cum unii cititori sau unele cititoare știu deja,
există pe planeta noastră cîteva limbi sacre, cum ar fi
sanscrita, greaca, ebraica şi araba. Se mai știe de la
fostul consilier al papei Ioan Paul al II-lea, Miceal
Ledwith, că limba latină se trage din limba română,
ci nu invers. Cît despre împortanța civilizației geto-
dacice de pe teritoriul României, se află informaţii
uimitoare tot mai des în ultima vreme.
Așadar, dacă limba română nu provine din limba
latină, atunci care este originea ei ?
Autorul acestor rînduri crede că limba română era
la origine o limbă sacră primară ori provenea dintr-o
22
limbă sacră, cel mai probabil sanscrita. Subiectul e
mult prea vast pentru a fi dezbătut aici, de aceea
cititorii interesați cu adevărat se pot documenta pe
internet despre similitudinile dintre cuvintele sans-
crite și cele românești.
Posibil că secta anti-divină care se află la Putere
în prezent să dețină informații precise sau con-
vingătoare în această direcție, dar din motive pe care
doar parțial le putem bănui, să nu facă publică o
asemenea informație. Or, fiecare sunet (ca de altfel
TOT ce există în Creație) înseamnă vibrație și nu-
măr. La fel, fiecare fonemă a unei limbi este vi-
brație și număr. Dacă admitem că limba română
provenea dintr-o limbă sacră primară, atunci repre-
zentații Întunericului au tot interesul să pervertească
armonia unei limbi, aducînd modificări aparent mi-
nore, care schimbă valoarea numerică și vibra-
țională a fonemelor și implicit a cuvintelor.
Aici s-ar putea obiecta că astfel de modificări au
tot fost aduse de-a lungul timpului la majoritatea
limbilor pămîntene. Aș putea aduce argumentul că
una este o modificare cumva naturală în virtutea
degradării inerente a unei limbi și altceva este o
modificare intenționată de către o instanță malefică,
așa cum s-a petrecut cu arhi-cunoscuta formulă
O.K., care a fost încărcată malefic prin ritualuri de
magie neagră. Însă obiecţia principală se referă la
modificarea vibraţiei fonemelor, nu a cuvintelor !
Ceva similar s-ar putea să se fi produs și la modi-
ficarea fonemei Î din A. I-ul semnifică evident ver-
ticalitatea ascensiunii, pe cînd  din A ne trimite la
un simbol masonic prea bine cunoscut, anume com-
23
pasul, alături de echer. Scris  din A, fonema sim-
bolizează limitarea pe care nu doar omul obișnuit o
are și o simte, ci și fratele Dezbinător din primele 33
de grade (și următoarele 13) le resimte mereu, pentru
că întotdeauna este cineva mai sus care îl apasă pe
cel inferior, parcă spunîndu-i: stai unde îți este locul
pînă ai să meriți să te ridici o treaptă mai sus !...
Căciulița de la  îndeamnă pe toți acești sectanți
la obediență și ascultare totală față de superiori ! Nu
este un: ăăă, ce bine că am scăpat ! ci un âââ !...cît
ne mai chinuiți în acest fel ?!... Dacă se folosește î
din I entitatea încă mai are coloană vertebrală, pe
cînd în cazul lui â din A se vede grafic cum entitatea
este oropsită, schimonosită, turtită, fără identitate
proprie ! Căciulița de la fonema ă, deși este tot limi-
tatoare, este o limită care poate fi ocolită pe laturi,
pe cînd în cazul căciuliței de la â, unghiul acela
ascuțit nu mai permite ascensiunea spre Înălțimi !
Iar la întrebarea de ce este autorul acestor rînduri
așa de sigur că schimbarea a fost adusă de respectiva
grupare malefică a Dezbinătorilor masoni, răspunsul
este simplu ca bună ziua: Pentru că ei conduc totul la
ora actuală…sau conduceau la vremea scrierii
acestor rînduri ! Mă refer nu doar la majoritatea
guvernelor acestei lumi, ci la toate posturile cheie
din orice instituție publică importantă, oricare ar fi
domeniul ei de activitate, cu foarte rare excepții !
Altfel spus, nici o decizie cît de cît importantă pe
această planetă sau în această țară, nu s-a luat fără
acordul Dezbinătorilor în prealabil ! Care este
argumentul ?

24
 E vizibil acest argument pentru toți, numai că cei
mai mulți oameni, fie ei intelectuali sau oameni cu
studii gimnaziale, sînt preocupați DOAR DE COL-
ȚUL LOR DE CUȘCĂ și nu văd pădurea din cauza
copacilor sau invers ! Acest argument vizibil pentru
toți este tocmai deteriorarea din ce în ce mai gravă a
calității vieții noastre de la o zi la alta, într-un proces
care inițial a fost ceva mai lent, dar în ultimii 30 de
ani s-a accelerat tot mai mult și mai mult. Ca în
anecdota cu broasca: dacă arunci o broască într-o
oală cu apă clocotită, ea va sări îndată afară, dar
dacă pui o broască într-un vas cu apă rece, așezat pe
aragaz la foc mic, atunci broasca va muri încetul cu
încetul, aproape fără să-și dea seama.
Timpurile viitoare vor confirma sau infirma vala-
bilitatea acestei ipoteze.
Niciodată, nicăieri, doar corectitudinea gramati-
cală n-a creat opere literare de excepţie; ba dim-
potrivă, textele scrise după toate regulile gramaticii
produse chiar de specialiștii în lingvistică suferă de
ariditate și platitudine strigătoare la cer ! Și asta din
pricină că REGULA aparține Minții, pe cînd EMO-
ȚIA care dă valoare autentică unui text, aparține
Inimii sau Sufletului Trezit ! De aici să nu se înțe-
leagă că pledez pentru anarhie lingvistică, în nici un
caz !
Așadar, revenind la Dezbinători, cine în lumea
noastră are interesul să semene zîzanie, dizarmonie,
neînțelegeri, confuzii şi războaie între oameni ?
Cine are interesul să ne tehuiască de cap pe noi
goimii şi să ne ucidă pe noi sclavii acestui veac prin
scăderea nivelului de vibrație la modul global,
25
începînd cu limba şi artele unei națiuni, îndeosebi
muzica și cinematografia, continuînd cu nenumă-
ratele otrăvuri în domeniul medical şi alimentar
dinainte şi din timpul falsei pandemii, și încheind cu
educația oferită în școli, pe lîngă brambureala din
mass-media, în totalitate aservită Elitei sataniste,
împreună cu toate agenţiile secrete, poliţie, armată şi
guvernele lumii ?
Pentru cei care au mintea deschisă, acestea sînt
alte semne ale celor care se recunosc între ei prin
semne și insemne !
Conform Principiului Reflexiei sau al Oglindirii,
care afirmă că exteriorul este reflexia interiorului
fiinţelor umane, această degradare a limbii române,
în mod vădit intenţionată de o instanţă malefică
directoare, este cu putinţă să fie reflexia exterioară a
unei degradări interioare a românilor, atît la nivel
comportamental, cît şi în limbajul vulgar cvasi-
generalizat, ceea ce exprimat într-o formulă doctă ar
suna astfel: ortografia influenţează ortogenia… şi
invers.

26
 ARTA POETICĂ
DIN PERSPECTIVĂ SPIRITUALĂ

Preliminarii

O parte din aspectele prezentate aici au fost deja

publicate anterior; aceasta fiind ultima variantă co-
rectată şi adăugită. În prezentele pagini se vor relua
unele idei, însă într-o prezentare mai riguroasă şi ex-
tinsă, chiar dacă nu neapărat exhaustivă, care sinte-
tizează experienţa estetică a autorului într-un mod cît
mai simplu şi coerent.
Eroarea sau neajunsul cel mai important al ar-
tiştilor la modul general, cu unele excepţii, este acela
de a nu fi legat sfera artistică de un scop spiritual au-
tentic, ci nu de dogme religioase. Actul creativ şi
toate preocupările estetice conexe ar putea fi asemă-
nate cu un balon, care, dacă nu este legat de un scop
spiritual mai înalt, el zboară te miri pe unde în bătaia
vîntului, fără ţel şi fără rost !
Întrucît scopul Creaţiei dumnezeieşti este ca fie-
care creatură ajunsă la stadiu de om să-L cunoască
pe Creator şi nelegînd preocupările creative de un
scop înalt spiritual, s-a ajuns la alienarea multor scri-
itori sau a altor creatori mai mult sau mai puţin
valoroşi, care s-au împotmolit în noroaiele alcoolis-
mului şi ale altor dependenţe vicioase. Ba chiar, la
27
extrem, cîţiva s-au sinucis ! Între aceste extreme,
unele fiinţe umane cu preocupări creative s-au rătăcit
în depresii, scepticisme, revolte şi cine mai ştie cîte
alte atitudini deloc benefice pentru ele !
Cînd marea majoritate a creatorilor de artă şi re-
ceptorii ei sinceri vor afla şi înţelege cu sufletul
trezit care este rostul artei autentice din perspectivă
spirituală, atunci derapajele nu vor mai fi posibile !
Şi categoric trebuie făcută o distincţie clară între
spiritualitatea autentică şi religie ! Toate religiile
lumii sînt doar faţete diferite ale spiritualităţii care s-
au sclerozat în dogme sau precepte restrictive, denu-
mite bisericisme ! Abia mai respiră de atîtea dogme
şi restricţii ! Pe cînd adevărurile spirituale veritabile
sînt valabile oriunde şi oricînd, fiind adevăruri eter-
ne ! Fiindcă în orice religie dogmele nu se discută,
în schimb pe căile spirituale autentice se îndeamnă
spre o atitudine exact contrarie celei de a crede şi nu
cerceta; acolo, pe acele căi spirituale autentice se
afirmă: nu mă crede pe cuvînt, ci practică atent,
corect şi perseverent metodologia pusă la dispoziţie
şi mai devreme sau mai tîrziu, în funcţie de efortul
depus, vei avea rezultatele scontate !
Iată cîteva din cele mai importante învăţături
spirituale autentice:
1. Ființa umană de oriunde ar fi ea, este alcătuită
din Spiritul Etern, numit Sine Dumnezeiesc, care
este esenţa nemuritoare, creată după chipul şi ase-
mănarea lui Dumnezeu Tatăl-Mama, exceptînd clo-
nele.
2. SINELE Dumnezeiesc este „îmbrăcat” în teaca
SUFLETULUI.
28
 3. EGOUL sau Ahamkara este personalitatea
pămînteană pe care o manifestă SUFLETUL în fie-
care viață și cuprinde statutul social cu toate parti-
cularitățile sale.
4. MINTEA este instrumentul EGOULUI în
lumea materială (care EGO este instrumentul SU-
FLETULUI, iar Sufletul este corpul SINELUI
DIVIN ATMAN în Creație).
MINTEA are cinci niveluri:
1. Mentalul obișnuit
2. Mentalul superior
3. Mentalul iluminat
4. Mentalul intuitiv
5. Supermentalul.
Ceea ce se află dincolo de minte se numește
SUPRAMENTAL ca parte esenţială a Sufletului.
Dacă se aseamănă mentalul cu obturatorul unui
aparat de fotografiat, atunci cu cît pătrunde mai
multă Lumină Dumnezeiască în acel mental, cu atît
este el mai elevat și mai pur. Ce înseamnă ca un
artist să fie inspirat ? Înseamnă că mintea artistului
are acces la nivelurile superioare ale mentalului enu-
merate mai sus, care sînt sfere macrocosmice reale,
ci nu fantasmagoriile vreunui teoretician materialist
oarecare ! Operele de artă geniale aparțin super-
mentalului, iar a fi inspirat, înseamnă că artistul a
avut acces la mentalul iluminat sau intuitiv pentru
perioade mai lungi sau mai scurte de timp; de obicei
aceste inspirații fiind fulgurații extrem de scurte,
numite uneori inspiraţii geniale.
Orice artă veritabilă conţine cel puţin aceste 5
elemente definitorii:
29
 I. Rezonanţa - „Esenţa poeziei este rezo-
nanţa.” Un joc de rezonanţe sau sugestii care apar
din alăturarea inedită a cuvintelor, din anumite
ritmuri interioare, din metafore măiastre.
II. Savoarea estetică – are 9 stări psiho-
mentale esenţiale de la care pleacă orice artă:
1. Starea de plăcere sau încîntare va genera
Savoarea (rasa în sanscrită) erotică;
2. Starea de veselie generează Savoarea
comică;
3. Starea de supărare sau tristeţe generează
Savoarea patetică sau tragică;
4. Starea de mînie va genera Savoarea
„furioasă”;
5. Starea de eroism va genera Savoarea
Eroică;
6. Starea de teamă, cînd este alchimizată,
generează Savoarea teribilă;
7. Starea de dezgust sau repulsie va genera
Savoarea „odioasă”;
8. Starea de surpriză sau mirare generează
Savoarea încîntării;
9. Ultima derivă din starea de egalitate,
seninătate, pace lăuntrică.
În orice tip de artă, una dintre Savori
trebuie să fie predominantă, celelalte secundare.
Aceste Savori estetice sînt mult mai vizibile în tea-
tru, roman sau film şi mai puţin evidente în arta
poetică. Se ştie totuşi că poezia produce sau ar trebui
să producă încîntare, iar dacă nu are nici un efect
plăcut, atunci nu este poezie, ci proto-zie !

30
 III. Transfigurarea – este un proces psiho-
mental care se realizează în urma Minunării şi a
Încîntării, dar nu numai. A trans-figura înseamnă a
trece dincolo de figură, a vedea şi a trăi prin rezo-
nanţă frumuseţea din Natură, din oameni sau din
orice alte fenomene exterioare nouă. A percepe cali-
tăţile, mai ales acolo unde sînt prea puţin vizibile.
Opusul Transfigurării este des-figurarea, care este
o rezonanţă cu planurile infernale ale Macrocos-
mosului, respectiv cu fiinţele demoniace şi satanice,
rezonanţă atît de des întîlnită în pseudo-arta occi-
dentală din ultima sută de ani, cu scopul de a înde-
părta fiinţa umană de esenţa sa dumnezeiască prin
scăderea vibraţiilor, inclusă în aşa numita estetică a
urîtului, care urît, dacă nu e transfigurat, rămîne des-
figurat ! În cazul Transfigurării, artistul nu striveşte
corola de minuni a lumii, pe cînd prin des-figurare,
nu mai trebuie scris ce se petrece !
IV. Purificarea sau catarsisul – dacă arta îşi
continuă direcţia benefică ascendentă, prin trans-
figurarea aspectelor mai puţin plăcute şi alchimi-
zarea lor, urmează purificarea, atît a artistului, cît şi
a receptorilor care rezonează cu acea artă concretă.
V. Expansiunea conştiinţei pe trepte supe-
rioare, pînă la cosmizare, în cazul în care arta este
realmente inspirată din planurile elevate şi redată cît
mai fidel de către artist. Fapt ce se petrece celor ce
au o sensibilitate artistică foarte elevată, respectiv
sufletul trezit şi înflorit, ba chiar şi Sinele Divin
Atman revelat, ceea ce este cu totul rarisim.
Cum se vede, există Raţiuni Superioare de care
orice creator ar trebui să ţină cont, şi aici îşi are loc
31
departajarea pe care iniţiaţii au făcut-o între Arta
Obiectivă şi Arta Subiectivă.
Arta Obiectivă este o artă sacră, o artă a arhe-
tipurilor, şi aşa se face că trăirile receptorilor sînt
înălţătoare şi se circumscriu sferei ideatice din care a
provenit acea inspiraţie sublimă. Ea reflectă cu deo-
sebire Călătoria Eroului spiritual întru descoperirea
propriei esenţe nemuritoare şi conţine descrierea
uneia sau mai multor caracteristici ale numeroaselor
arhetipuri, din care opt sînt cele mai cunoscute. Pa-
tru Masculine şi patru Feminine în principal, care
sînt în cazul femeii: arhetipul Mamei, Eroinei, Iniţi-
atoarei şi Fascinatoarei, iar arhetipurile Masculine
sînt: Arhetipul Regelui, al Magicianului, al Eroului
spiritual şi al Iubitului ideal. Exemplul cel mai
cunoscut de Artă Obiectivă este creaţia lui Brîncuşi.
Subiectul arhetipurilor şi al Artei Obiective este mult
mai complex decît s-a schiţat aici, putînd fi apro-
fundat doar într-un cadru iniţiatic adecvat.
Despre Arta Obiectivă s-a spus că “trezeşte ace-
leaşi rezonaţe pure, elevate, în toţi receptorii, indi-
ferent de nivelul lor de cultură sau de pregătirea
artistică” şi că “nu depinde de rezonanţele artistului,
căci accesează un limbaj universal.” Afirmaţii cu
care eu personal nu sînt de acord, întrucît nu cred că
orice receptor uman sau artist mediocru poate accesa
acele nivele elevate, dacă vibraţiile sale predo-
minante sînt inferioare ! Concret vorbind, e greu de
crezut că un manelist împătimit sau un rocker
satanist ar admira opera lui Brîncuşi, cu atît mai
puţin să creeze aşa ceva ! Dar subscriu la afirmaţia

32
lui Gurdjief care “îi conferea Artei Obiective dimen-
siunea necesară a Adevărului Dumnezeiesc.”
Pe cînd în Arta subiectivă specifică lui Kali Yuga
(Epoca Întunericului), fiecare creator, oricît de
talentat şi inspirat va fi fost, a introdus în creaţia sa
trăirile inferioare ale egoului, iar receptarea corectă a
unei asemenea arte parţiale se face numai în măsura
în care rezonăm cu acea operă, poezie, bucată muzi-
cală, film. Altfel spus, dacă ne place acea creaţie.
Din acest motiv sînt atît de multe păreri diferite
despre cum ar trebui să fie arta autentică, pentru că
majoritatea artiştilor, receptorilor, criticilor sau edi-
torilor nu au cunoştinţe iniţiatice autentice, nu se
bazează în demersul critic şi în aprecierile estetice
pe un filon spiritual autentic. Mai clar spus, fiecare
îşi va da cu părerea după criterii foarte subiective,
discutabile ori speculative, care criterii depind de
cunoştinţele dobîndite şi receptivitatea lor estetică
mai mult sau mai puţin elevată. Toate acestea fiind
tributare în ultimă instanţă unei anumite mentalităţi
specifice locului şi timpului istoric vizat, pe lîngă
anumite interese sectare.
Ca un exemplu ilustrativ, pe cea mai profundă
Cale spirituală care a existat pe Terra în istoria cu-
noscută, Şivaismul kaşmirian, aspiranţii care doreau
să devină „Fii” spirituali, trebuiau să treacă un test
ce consta în contemplarea unei creaţii artistice şi
dacă ei reuşeau să intre în samadhi, extazul divin, se
considera că sînt cu adevărat pregătiţi să acceseze
treptele superioare ale iniţierilor.

33
 Rostul Artei autentice

Mai întîi o definire a conceptelor de Rost şi Scop.

Aceşti termeni sînt sinonimi în dicţionarele expli-
cative, chiar identici, însă, dacă percepţia mea este
corectă, ei totuşi nu sînt identici, după cum voi ar-
gumenta mai departe, fără farafastîcurile filozofarde
atît de obişnuite printre intelectuali !
Se spune în limbajul obişnuit că se urmăresc
scopuri, fiind impropriu să spui că se urmăresc
rosturi. De aici derivă principala deosebire dintre
Rost şi Scop.
Rostul este structural, aparţine substratului unei
acţiuni, unei intenţii, unei experienţe, pe cînd Scopul
este finalizant. Nu doar pentru a ne juca se poate
spune despre Rostul unui Scop, nu şi invers, despre
Scopul unui Rost, deoarece scopul poate fi imoral
sau malefic, pe cînd Rostul este amoral, dincolo de
moralitate, adică, într-o formulare dragă filozofilor,
Rostul este ontologic, (existenţial). Este impropriu
să spui că există un Rost malefic, chiar dacă ase-
menea formulări vor fi existat pe undeva !
Sigur că şi Scopul poate fi existenţial, dacă e atins
şi se trăieşte ca atare, numai că el e posibil să nu fie
atins odată cu manifestarea unei anumite intenţii,
dorinţe, voinţe. Pe cînd Rostul, în accepţiunea sa
profundă este „călătoria” către Scop !
Rostul existenţei individuale în Creaţie este asi-
milarea lecţiilor necesare progresului spiritual, iar
Scopul, finalitatea, este Uniunea plenară şi perma-
nentă cu Creatorul Primordial sau Conştiinţa Divină
Absolută !
34
 Rostul ţine de demers, de substanţă, este imanent,
este subînţeles oarecum, pe cînd Scopul ţine de fina-
lizarea actului învăţării, a reuşitei. Scopul poate fi
ratat, pe cînd Rostul poate fi neînţeles, ignorat sau
uitat.
Putem să nu ne împlinim Scopurile, însă e im-
propriu să spui că ţi-ai ratat Rostul, pentru că din
toate erorile se învaţă ceva, chiar dacă acel Ceva
întîrzie multe vieţi la rînd să fie înţeles !
Scopurile pot fi atinse ori ratate, Rosturile în
schimb pot fi trăite conştient sau inconştient.
Ghidul meu spiritual a spus că Scopul artei este
„Răpirea în inefabil” care poate fi sau nu atins de
artist ori de receptorul artei, pe cînd Rostul artei, în
înţelegerea mea actuală, este în primul rînd trezirea
sufletului la artist şi la receptorul artei autentice,
divin inspirate ! Trebuie să fie clar că mă refer la
creatorii din Epoca Întunericului, nu din epocile
elevate spiritual. Iar dacă un artist are deja o anume
deschidere sufletească pregnantă, atunci scopul său
este aprofundarea acelei stări şi ajutarea receptorilor
întru deschidere sufletească, pentru ca, ulterior, după
ce îşi trezeşte sufletul pe deplin, să acceseze etapa
următoare, numită Iluminare !
Rostul Rostului, a trăirii este învăţarea, asimilarea
unor lecţii necesare sau obligatorii, pe cînd scopul
Scopului îşi află rostul doar în împlinirea sa ! Dacă
scopul nu e atins, el e doar un vis, o intenţie sau o
amăgire, ceea ce nu se poate spune şi despre Rost !
Poţi trăi în eroare şi prins de vălul iluziei, te-ai
împotmolit în patimi şi vicii, dar experienţa ratării
rămîne ca învăţătură folositoare, fiindcă deşi unele
35
suflete foarte imature repetă de multe ori acelaşi tip
de erori, cum ar fi egoismul, gelozia, violenţa, rău-
tatea sau alcoolismul, totuşi va veni un timp, mai
devreme sau mai tîrziu, cînd vor atinge scopurile
pentru care s-au încarnat în lumea fizică !
Pentru Scop trebuie să ajungi la o finalitate dorită
ori intenţionată de la bun început. Pentru Rost e
suficient să nu dai bir cu fugiţii, să trăieşti, să par-
ticipi. Sinucigaşii îşi ratează atît Scopul vieţii, cît şi
Rostul ei, pe cînd vicioşii, fie ei alcoolici sau de altă
factură, îşi pot rata Scopul vieţii, însă nu neapărat şi
rostul vieţii, fiindcă într-o încarnare viitoare e posi-
bil să nu mai facă acelaşi tip de erori, aşa încît viaţa
lor tot a avut un Rost, respectiv acela de a trăi pe
propria piele ce înseamnă existenţa fără nici un Rost
superior !
În sinteză, Rostul este „dansul în ploaie” pe cînd
Scopul este finitudinea sau fructul acelui dans, care
poate fi extatic, împlinitor, fericit sau doar mul-
ţumitor !
Scopurile se ating, Rosturile se trăiesc, chiar şi
atunci cînd, aparent (din perspectiva unei terţe per-
soane), ele nu au nici un rost ! Şi nu au rost fiindcă
cel care le percepe ca fără rost, a asimilat deja acel
tip de experienţă, de aceea pentru el şi numai pentru
el, experienţa altuia i se pare fără rost, pe cînd
pentru cel care trăieşte acea experienţă, ea are rost,
că altfel nu ar accepta să o repete continuu !
Pentru a înţelege mai bine cadrul şi intenţiile Artei
autentice din perspectivă spiritual-evolutivă, e nece-
sar să se ştie că există trei etape distincte pe orice

36
Cale spirituală, parcurse de fiecare fiinţă umană
neclonată:
- Trezirea sufletului;
- Revelarea Sinelui divin Atman;
- Eliberarea supremă sau Mîntuirea.
Una din sub-etapele intermediare este realizarea
în propria fiinţă a echilibrului Yin-Yang, respectiv
trezirea Femeii interioare la bărbaţi şi a Bărbatului
interior la femei; etapă definită ca Androginul glo-
rios, care apare odată cu Trezirea sufletului şi îna-
intea Revelării Sinelui divin Atman. La întrebarea
CUM se face evoluţia spirituală pe diferite Căi ?...
trebuie punctat că oricare ar fi modalitatea aleasă, fie
că e Rugăciune, Meditaţie yoghină sau Karma yoga,
respectiv acţiuni de binefacere consacrate lui Dum-
nezeu, care nu aşteaptă răsplătire lumească... Deci
oricare din aceste metode au ca scop liniştirea
Minţii şi a corpului emoţional, într-o primă etapă.
Cea dintîi, Mintea, trebuie golită de gînduri, iar
corpul emoţional trebuie purificat de dorinţe gro-
siere, inferioare.
Abia cînd se atinge şi se menţine Tăcerea Minţii,
care apoi se aprofundează printr-o focalizare con-
stantă şi perseverentă, este cu putinţă să se intre în
stări Supramentale, dacă şi numai dacă fiinţa res-
pectivă deţine deja un anumit grad de puritate
lăuntrică, fiindcă în caz contrar ea nu va percepe
mai nimic sau pur şi simplu va adormi !
Accesul conştient la nivelul Supramentalului mar-
chează Trezirea Sufletului, care la majoritatea oame-
nilor, peste 90% din omenire, este adormit sau
primitiv. Toţi oamenii se încarnează în trupuri mas-
37
culine sau feminine, pentru a învăţa lecţiile specifice
fiecărui gen în parte, iar Sufletul este trezit abia cînd
s-a reuşit armonizarea deplin conştientă a celor două
polarităţi opuse, Yin-Yang.
În Creaţia dumnezeiască totul este Vibraţie, care
defineşte un anume nivel de conştiinţă şi conştienţă
a fiinţei sau aspectului la care se face referire. Cu cît
vibraţia fiinţei este mai rapidă, cu atît ea este mai
evoluată... şi invers.
Fiinţele umane actuale din această Kali Yuga
(Epoca Întunericului) sînt în proporţie de peste 90%
inconştiente de Rolul şi Rostul lor în lume ! Ele nu
trăiesc, ci se lasă trăite de diverse emoţii, îndeosebi
cele negative ! Ele nu gîndesc, ci se lasă gîndite, ma-
nipulate şi controlate de diverse entităţi malefice
prezente în Planul Eteric sau în Astralul inferior !
Cum totul în Creaţia dumnezească evoluează sau
involuează, fiinţele sau entităţile care au ales evo-
luţia spirituală ating o anumită treaptă la care devin
întrucîtva conştiente de Rolul şi Rostul lor în lume,
în Creaţie, şi de la acel prag mai departe începe
evoluţia cvasi-conştientă.
Arta este acel prim prag de trecere de la incon-
ştienţa larvarităţii, a turmei, către Deschiderea su-
fletului, dar nu numai Arta, ci mai există şi alte
modalităţi, cum ar fi binefacerile în modul cel mai
dezinteresat cu putinţă, fără a aştepta recompense în
schimb ! Se spune că toţi oamenii trec prin aşa zisa
etapă artistică într-una sau mai multe încarnări,
numai că obstacolele cele mai mari în calea evoluţiei
spirituale, în primul rînd la artişti, sînt Orgoliul,
Fudulia, Aroganţa, Importanţa de sine !
38
 Din păcate, foarte puţini dintre cei pe care îi
numim artişti sau care se auto-definesc ca atare sînt
conştienţi că Rostul artei autentice are rolul în pri-
mul rînd de a trezi propriile suflete, şi numai în
măsura în care arta creată de ei este divin inspirată,
ajută şi la trezirea sufletelor receptorilor ! Dar cum
mare parte din aşa numita „artă” contemporană este
inspirată de entităţile malefice, mai ales în muzică,
evident că rostul acestei pseudo-arte este să-i pună
pe receptorii ei în rezonanţă cu planurile demoniace
ori satanice; pe scurt, cu tărîmurile infernale, pentru
a îngreuna sau chiar a stopa vremelnic orice evoluţie
spirituală !
Cei mai mulţi dintre creatorii de artă se menţin la
mijloc de codru des, respectiv nu sînt nici foarte
malefici, dar nici prea angelici ! Cum se recunoaşte
apartenenţa la o extremă sau alta ? Prin manifestarea
Orgoliului exacerbat într-o parte şi a smereniei/
modestiei, în partea opusă.
Aşa cum Sufletul pe deplin trezit este Umbra
Sinelui divin Atman, poetic exprimat, la fel şi Orgo-
liul este umbra bolnavă a Egoului, numit Ahamkara
în limba sanscrită.
Ahamkara, Egoul, este o structură tattva-ică, res-
pectiv o Esenţă, un Principiu dumnezeiesc sau o
„cărămidă” subtilă esenţială în alcătuirea Fiinţei
umane de pretutindeni. Este una din cele 36 de
Esenţe (tattva) care alcătuiesc Creaţia dumnezească,
pe cînd Orgoliul poate fi asemănat cu o boală, cu un
exces.
Aproape toţi oamenii actuali suferă de orgoliu în
grade diferite, dar la unii dintre ei acest orgoliu a
39
sărit nu doar calul, ci chiar cămila sau piramida, şi a
devenit Aroganţă, care ea însăşi are grade de mărime
foarte-foarte exacerbate ! Gradele mari de Orgoliu-
Aroganţă-Fudulie se întîlnesc la fiinţele demoniace,
iar la extrem, la cele satanice ! Cît îi priveşte pe
oameni, orgoliul şi aroganţa însoţesc la modul cel
mai frecvent şi intens pe reprezentanţii sectelor
satanice binecunoscute.
S-au făcut aceste precizări, întrucît majoritatea
creatorilor de artă: scriitori, muzicieni, pictori, etc.,
nu sînt mai deloc conştienţi de această otravă, de
faptul că ea trebuie sublimată în smerenie şi mo-
destie, şi mai ales că el, orgoliul, este cea mai mare
piedică în calea propriei evoluţii spirituale !
Ba mai mult, artiştii confundă sensibilitatea Ego-
ului cu sensibilitatea Sufletului, şi cred că au su-
fletele trezite, cînd sînt foarte departe de această
realizare !
Un alt aspect care trebuie punctat şi reţinut cît mai
bine este că Evoluţia spirituală se realizează ac-
cesînd diferite trepte ale aşa zisului Vid, care nu este
Neant, ci se referă la anumite grade din ce în ce mai
profunde de Tăcere lăuntrică, unde nu mai există
gînduri, ci doar revelaţii supramentale, şi care, evi-
dent, nu pot fi redate prin nici un limbaj articulat !
În concluzie, pe de o parte, Orgoliul, Aroganţa şi
Importanţa de sine sînt excese bolnave ale Egoului,
şi nicidecum condiţii sine qua non ale afirmării
artistice, aşa cum cred mulţi artişti la modul sub-
conştient !
Pe de altă parte, Arta autentică este doar o primă
treaptă necesară, dar nu suficientă întru Trezirea
40
Sufletului în Epoca Întunericului, care artă, dacă nu
este însoţită de smerenie şi modestie, nu-şi atinge
scopul !
Ce este şi cum arată un suflet treaz am detaliat în
prefeţele celor trei cărţi anterioare: Poezii modi-
ficate genetic, Ferestre spre infinire şi Dimineaţă de
alun, dar se vor oferi alte ilustrări mai detaliate în
urrmătoarele pagini ale acestei cărţi.
Între Arte, mai întîi Muzica divin inspirată, (ca
limbaj universal ce nu mai necesită traducere în alte
limbi articulate), şi pe locul doi Poezia divin in-
spirată, au cea mai mare putere întru Trezirea su-
fletului. În ce măsură reuşesc compozitorii sau poeţii
să trezească sufletele noastre este o întrebare la care
fiecare receptor poate răspunde, dacă deţine discer-
nămîntul, luciditatea şi onestitatea necesare !

Perspective vechi şi noi

Cu mingea de rugbi se poate juca doar rugbi, cu

mingea de tenis se poate juca doar tenis. Este doar o
comparaţie, care, dacă se ia ad literam, e puţin
inexactă, însă aici mingea serveşte drept metaforă
pentru ceea ce se va numi Sferă de cunoaştere. Ori-
ce profesie din lumea noastră este o Sferă de interes
şi cunoaştere. Dacă la metafora mingii se mai ada-
ugă elementul culoare, Sfera de cunoaştere se îmbo-
găţeşte cu noi sensuri. Simbolismul culorilor este
bine cunoscut. În general nuanţele mai închise şi
puţin murdare sau neclare, simbolizează frecvenţe
joase de vibraţie, prin comparaţie cu cele deschise la
41
culoare, clare şi luminoase, care reprezintă frecvenţe
de vibraţie mai înalte.
Revistele de cultură pot fi reprezentate simbolic
printr-o Sferă de cunoaştere şi interes care prezintă
o anumită coloratură. Orice alt domeniu al cunoaş-
terii se circumscrie unei Sfere de cunoaştere şi inte-
res, strict limitate acelui domeniu, dar pentru a nu ne
extinde prea mult în zone adiacente subiectului con-
cret dezbătut aici, se va vorbi doar despre Sfera de
cunoaştere şi interes a Culturii în general, şi a Re-
vistelor de cultură, în particular.
O primă observaţie este aceea că toate revistele de
cultură din România seamănă izbitor unele cu altele
în felul cum se prezintă minţilor receptoare. În felul
cum pun problema. Diferă doar titlul revistei şi
titlurile articolelor, plus numele autorilor şi grafica.
Dacă titlurile revistelor se schimbă între ele, Sfera
de cunoaştere, respectiv „mingea de rugbi” este
aceeaşi !
Mai concret, în revistele culturale nu se dezbat
subiecte de spiritualitate şi invers. Aici mi se va re-
proşa imediat că greşesc, deoarece unele reviste de
cultură publică uneori teme de religie ortodoxă, rare-
ori de alte religii. Cu acest prilej trebuie lămurită
odată pentru totdeauna, (dacă acest text ar fi citit de
toţi consumatorii de cultură), diferenţa enormă şi
ireductibilă dintre Religie şi Spiritualitate ! Religia
este dogmă şi instanţă statală afiliată unei biserici
sau templu central, care se adresează maselor mari
de oameni, Spiritualitatea este o Cale individuală
neafiliată unei religii, care deşi se poate adresa
multor mii, zeci sau milioane de oameni, cum este
42
yoga, nu suferă de dogmatism sau orice alte îngrădiri
ideatice, iar diferenţa esenţială între religie şi spiri-
tualitate fiind că dogmele religiei nu se pun la îndo-
ială, nu se discută, ci se execută, pe cînd învăţă-
turile spirituale sînt validate de fiecare practicant
atent şi perseverent. Aici se spune: „Nu mă crede pe
cuvînt, aplică practic teoria în mod corect şi per-
severent şi te vei convinge singur !” Chiar dacă
această validare poate să apară după foarte mulţi ani
de eforturi şi sacrificii, datorită karmei restrictive în
unele cazuri, la fiinţele care au făcut mult rău altora.
Pînă la un punct, este de înţeles de ce revistele de
cultură nu includ subiecte de ezoterism şi spiri-
tualitate (nu religie !), întrucît este ca şi cum s-ar
amesteca supa cu felul doi ! Dar aceasta este o
comparaţie valabilă doar pînă la un anumit punct,
pentru că există oameni care amestecă felul întîi cu
felul doi, din cauza lipsei dinţilor ! Dincolo de
limitele comparaţiei, trebuie înţeles cît mai clar felul
cum se pune problema, respectiv Metodologia prin
care se prezintă o Sferă de cunoaştere şi interes.
Această Metodologie este identică la fiecare revistă
de cultură, de oriunde ar fi ea !
S-ar zice că este normal să fie aşa şi pînă la un
punct este normal să fie normal ! Adică, cei inte-
resaţi de ezoterism pot citi reviste de profil, cei
interesaţi de cultură vor să citească numai subiecte
de cultură. Dacă sînt suficienţi amatori pentru a citi
cultură şi ezoterism, n-au decît să înfiinţeze o astfel
de revistă !... ar putea spune cineva exasperat de
inutilitatea subiectului sau care nu-i vede rostul.

43
 Ei bine, problema apare acolo că „mingea de
rugbi,” respectiv Sfera de cunoaştere circumscrisă
culturii nu poate fi folosită decît pentru jocul de
rugbi ! „Bine, bine, şi ce-i cu asta ?... NU e normal
să fie aşa ?” ar putea întreba mai departe imaginarul
interlocutor.
Aici tocmai această aparentă normalitate se pune
în discuţie. Normalitatea este normală doar pînă la
un anumit punct, dincolo de care devine colivie,
închisoare, sferă restrictivă !
Mai înainte de a intra în De Ce-ul problemei,
trebuie precizat ceva foarte important, anume că în
lumea noastră există un Dirijor ascuns care dă tonul
- un anume ton dezbinător - tuturor Sferelor de
cunoaştere şi interes şi acest Dirijor este cunoscut
sub numele de Cabala malefică !
O mulţime de cunoştinţe revoluţionare ne sînt
ascunse de către Oculta malefică în toate domeniile
cunoaşterii, respectiv în ştiinţă, medicină, religie,
istorie, etc. Şi nu doar ne sînt ascunse informaţii
foarte valoroase; mai grav este că am fost şi sîntem
manipulaţi într-un anume mod la nivel de men-
talitate planetară înspre un anume fel de a vedea, a
percepe aşa numita Realitate macrocosmică ! Tema
e prea vastă pentru a fi dezbătută aici. Cu privire
strict la subiectul Cultură şi reviste culturale, Diri-
jorul, respectiv Oculta malefică dă tonul şi direcţia,
în sensul că se dezbat doar anumite subiecte, nu
altele, şi doar într-un anumit mod, nu în alte moduri,
nu din alte perspective !
În Sfera Culturii şi a revistelor de cultură meto-
dologia este aceeaşi la toate revistele, ceea ce, după
44
cum spuneam, e normal pînă la o anumită limită. Ca
să se înţeleagă intuitiv unde bat, aş folosi analogia
cu celulele corpului omenesc. Este normal ca fiecare
celulă să aibă o funcţie precisă. Aşa este, numai că
Sufletul Viu deţine controlul întregului trup !
La nivelul Conştiinţei plenar trezite, numită Super-
conştiinţă sau Supramental, toate sînt cu putinţă !
Acolo Jocul Dumnezeiesc este magnific, vizibil într-
o anumită măsură, chiar dacă extrem de misterios în
multe aspecte !
Ceea ce realizează fiecare Sferă de cunoaştere şi
interes în parte, comparată cu fiecare celulă spe-
cializată din corpul unei fiinţe vii... la nivel Supra-
mental, adică la nivelul Sufletului trezit şi înflorit
plenar, se realizează la o magnitudine uluitor de
mare !
Însă nu aş vrea să pierd cititorii sau cititoarele în
tărîmurile metafizice ale unei perspective trans-
cendente, nu doar pentru că, deocamdată, nu trăiesc
efectiv la acest nivel, ci mai ales întrucît depăşeşte
cu mult puterea de înţelegere a minţilor noastre
obişnuite, iar pe de altă parte, doresc să ofer totuşi
idei realiste şi practice, precum şi soluţii realiste
pentru ieşirea din perspectivele prea înguste ale
Sferelor de interes şi cunoaştere uzuale în prezent şi
impuse din exterior de o Instanţă restrictivă !
Cea de a doua observaţie importantă despre Sfera
Culturii şi a revistelor culturale este că se adresează
unui public foarte restrîns, ceea ce iar se va spune că
este normal. Vorba cuiva: „Medicina a evoluat într-
atît, încît rar mai găseşti un om sănătos !” La fel şi
în Sfera culturii ! Cultura s-a extins, divizat şi com-
45
partimentat într-atît, încît rar mai găseşti un om cult
cu adevărat, care să deţină un rafinament estetic
foarte elevat în toate domeniile culturii, nu doar într-
o secţiune a ei !
„Bine, bine, dar e normal să fie aşa !” va spune
interlocutorul imaginar.
Dacă fiinţa în cauză are sufletul trezit într-o
măsură suficientă, este capabilă să aprecieze orice
act de cultură, orice manifestare a Frumosului, indi-
ferent de domeniu, cu mult bun simţ ! Dar această
afirmaţie nu este totuşi sută la sută exactă, întrucît
mai sînt necesare şi alte însuşiri, cum ar fi un rafi-
nament estetic pregnant, cultură artistică, elevare
spirituală, discernămînt şi experienţă în domeniul
respectiv.
La fel, însă într-un cadru mult extins, Inteligenţa
este o funcţie a intelectului, pe cînd Înţelepciunea
este calitatea inerentă fiinţei îndumnezeite ! Înţe-
lepciunea va îngloba întotdeauna inteligenţa, nu şi
invers, pentru că există în Era Întunericului foarte
multe fiinţe aşa zis inteligente, malefic orientate !
Revenind la revistele literare, felul cum se pune
problema, modul cum se dezbat temele şi per-
spectiva din care se dezbat acele subiecte este
identic în toate revistele, indiferent că vorbim de
somităţi critice sau literare, ori abia debutanţi ! Mi-
cile diferenţe ţin de concreteţuri foarte concrete, însă
aici se face referire la abordarea subiectelor şi per-
spectiva, care abordare şi perspectivă este şi a fost
mereu şi mereu din interiorul sferei ! În analogia
celulelor specializate, celulele unui organ vor lucra
în sensul îndeplinirii funcţiilor acelui organ, şi este
46
normal pînă la un punct, numai că Sufletul cel Viu
este instanţa superioară a tuturor celulelor, iar Sinele
divin Atman este instanţa supremă și aceasta face ca
toate „subansamblele și subsistemele” organismului
să fie integrate armonios într-un ansamblu și un
sistem vast, în același fel în care - dacă extindem
analogia - o instanță superioară, benefic orientată, ar
putea să ofere o viziune coerentă, unitară și înalt in-
tegratoare tuturor acestor perspective particulare și
viziuni limitate.
Dat fiind nivelul de conştiinţă şi conştienţă foarte
scăzut din Epoca Întunericului, e firesc ca mintea
umană să facă analize şi să perceapă lumea exte-
rioară doar de la nivelul minţii obinuite, adică sepa-
rat şi pe fragmente limitate, rareori şi pentru scurt
timp apar perspective mai înalte care au fost repri-
mate rapid de Oculta malefică, atunci cînd erau
atacate interesele ei restrictive, înrobitoare asupra
conştiinţei umane !
Un cîine care a fost ţinut foarte mulţi ani în cuşcă,
oricît de mare sau mică, este atît de obişnuit cu acea
cuşcă, încît dacă i se dă drumul afară, el tot în cuşcă
se va întoarce ! La fel cu perspectiva şi temele dez-
bătute în revistele culturale ! Oamenii de cultură,
scriitori şi artişti, oricît ar fi ei de talentaţi, cîtă
vreme nu au trezite sufletele la modul de a fi con-
ştienţi de acea trezire, atunci ei se închid singuri în
nişte sui generis cuşti metaforice, din care nu pot
evada decît dacă purced pe o cale spirituală autentică
şi practică atent, corect şi perseverent învăţăturile
acelei Căi suficient timp cît să ajungă la rezultate
notabile !
47
 Această afirmaţie pentru majoritatea scriitorilor
contemparani nu înseamnă nimic ! Este ca în cazul
acelui trib care a văzut pentru prima dată omul alb
venind pe insula lor direct de pe apă. Oamenii acelui
trib nu cunoşteau decît micile lor ambarcaţiuni, ca
atare ei realmente nu vedeau corăbiile aflate la
oarece distanţă de mal, deoarece în cultura lor acele
corăbii nu fuseseră concepute sub nici o formă !
Cam aşa se petrece şi cu scriitorii sau artiştii con-
temporani care nu practică o învăţătură spirituală
autentică: ei percep doar bărcuţele lor individuale,
respectiv perspectivele limitate ale egoului, tributare
subconştientului colectiv, ignorînd complet imensa
„corabie” a spiritualităţii autentice, cu care ar putea
traversa într-o mult mai mare siguranţă Oceanul
Iluziei Macrocosmice, numit Maya.
Ceea ce omite fiinţa umană obişnuită, precum şi
toţi scriitorii, artiştii, oamenii de cultură, care nu au
iniţieri pe oricare din Căile spirituale autentice, este
interdependenţa domeniilor, oricare ar fi ele. Ce-
lulele din corpul oricărei fiinţe vii sănătoase fun-
cţionează armonios pentru că sînt interdependente,
fiecare posedînd o inteligenţă proprie, care se sub-
ordonează Sufletului Viu (Jivatma), care Suflet are
ca instanţă superioară Sinele dumnezeiesc Atman !
„Bine, bine, şi care-i problema aici” ? ar putea
continua cu nedumerirea, nedumeritul interlocutor
imaginar.
Problema este că datorită adormirii generale a con-
ştiinţelor umane la momentul Erei Întunericului, nu
doar Egoismul uman este exacerbat, ci toate sferele
de cunoaştere particulare s-au separat atît de mult
48
unele de altele, încît s-a uitat complet scopul general
al Cunoaşterii, care, pentru orice fiinţă lucidă şi înţe-
leaptă nu este cunoaşterea obiectelor, ci Cunoaşterea
Cunoscătorului !
Nu ne foloseşte mai la nimic să tot cunoaştem mii
de detalii despre nu ştiu ce obiecte ale cunoaşterii,
dacă noi ca Subiecte Cunoscătoare nu ne cunoaştem
pe noi înşine în profunzime ca esenţe divine !
Toate subiectele dezbătute în cărţi şi reviste cul-
turale au o foarte restrînsă arie de interes, poate pen-
tru cîteva mii de oameni din toată lumea, pe cînd
Cunoaşterea Subiectului Cunoscător, cunoaşterea
propriilor fiinţe este esenţială şi de interes general
pentru fiinţele umane în Epocile elevate spiritual,
epoci numite Satya Yugas, respectiv Epocile Ade-
vărului (subînţeles divin), prin contrapondere cu
epocile întunecate, în care doar un număr foarte mic
de oameni este preocupat de Cunoaşterea Cunos-
cătorului !
Sigur că în conformitate cu Legea Ciclicităţii,
această alternare dintre Adevăr şi Ignoranţă este
naturală, însă aici este ceva natural din perspectivă
dumnezeiască. Care ar fi soluţia sau soluţiile prac-
tice de evadare din colivia îngustă a oricărei Sfere de
Cunoaştere ? În primul rînd conştientizarea cît mai
profundă a acestei situaţii în care ne-am rătăcit la
nivelul Subconştientului colectiv, rătăcire în exterior
foarte restrictivă şi păguboasă ! Este ca şi cum ne-
am duce să ne îmbăiem în bălţile de apă rămase pe o
plajă după retragerea valurilor, în loc să intrăm
direct în apa oceanului ! Fiindcă a cîta oară trebuie
să se repete celebra axiomă: „Omule, cunoaşte-te pe
49
tine însuţi (la modul esenţial) şi toate tainele uni-
versului îţi vor fi cunoscute !”
Analizaţi cu multă seriozitate şi onestitate la ce ne
foloseşte să citim sau să scriem multe articole, multe
cărţi de exegeză literară, cîtă vreme trăim ca sclavi
într-o lume malefică, fără a face nici cel mai mic
efort de a evada din aceste cuşti extrem de restrictive
şi asta pe durata a nenumărate existenţe ?! Sper să
nu-mi vină interlocutorul imaginar cu afirmaţia că
aşa e normal în Epocile Întunecate, adică e normală
anormalitatea ! Fiindcă aş putea răspunde că e nor-
mală ignoranţa un anume timp, dar nu şi prostia
perpetuată indefinit !
Ignoranţa înseamnă neştiinţă, că se ignoră ceva de
care nu ai auzit nimic niciodată şi nici nu vrei să
cunoşti, pe cînd prostia înseamnă că ştii, că ai luat
cunoştinţă despre ceva anume, dar nu aplici în
practică acea informaţie. Toţi oamenii cît de cît in-
formaţi şi inteligenţi sînt într-o anumită măsură
conştienţi de viaţa foarte grea pe care o duce cea mai
mare parte a omenirii acestei planete, dar din ego-
ism, comoditate, indiferenţă şi frică, nu fac mai
nimic sau prea puţin pentru a uşura suferinţele pro-
prii şi ale altora; majoritatea oamenilor preferînd să-
şi îngroape capul în nisipul comod al intereselor
personale limitate, cum ar fi revistele culturale, că
de, asta-i interesează pe unii, şi ce... te pui cu
gusturile sau liberul lor arbitru ??
Există o axiomă celebră: Lumea este exact aşa
cum trebuie să fie sau cum o vezi tu !... nu pentru că
aşa ar trebui să fie, ci pentru că aşa o vezi tu, datorită
anumitor cauze formatoare create la nivelul subcon-
50
ştientului colectiv şi individual ! Revistele literare
sînt aşa cum trebuie să fie în urma influenţei Diri-
jorilor malefici şi a necunoaşterii sau ignoranţei
generalizate a fiinţelor care participă la alcătuirea
acelor reviste, NU pentru că aşa ar trebui să fie, ci
întrucît atît îi duce mintea pe acei oameni să rea-
lizeze la momentul prezent, în această Eră Întu-
necată ! După anihiliarea definitivă a hidrei male-
fice, Sferele de Cunoaştere vor arăta altfel, vor avea
alt conţinut, inclusiv arta !
Apoi, după conştientizarea situaţiei limitative sau a
cuştii noastre intelectuale, ar fi de dorit ca un număr
din ce în ce mai mare de oameni să urmărească la
modul practic să-şi trezească sufletele prin mijloace
specifice, zilnic, cît mai atent, corect şi perseverent !
Atunci cînd se va ajunge la trezirea sufletelor unui
număr critic minim necesar, exemplul va fi urmat
destul de repede şi de marea majoritate a celorlalţi
oameni, vibraţia planetară se elevează, precum şi
aura ei, iar umanitatea va face un salt real într-o
dimensiune superioară şi astfel translatăm în Satya
Yuga (Epoca Luminii şi Adevărului Divin) !
În acele vremuri nu se va mai bate apa în piuă cu
exegeze literare care nu folosesc mai la nimic şi n-o
să mai fim preocupaţi de subiecte ne-esenţiale, ci
chiar de cunoaşterea Cunoscătorului, singura în
măsură să ne conducă spre ţelul final pentru care am
coborît în Valea Plîngerii, respectiv în Dualitate ! Şi
situaţia este cu atît mai bizară cu cît tocmai elita
intelectualităţii de pretutindeni, în loc să fie un far
călăuzitor pentru omenire în ansamblu prin oferirea
unor informaţii stringent necesare ieşirii din labi-
51
rintul Iluziei şi a sclaviei, această elită s-a împot-
molit ea însăşi în nisipurile amăgitoare ale sferelor
de interes limitative, desigur cu unele excepţii !
Revistele, cărţile de cultură şi filozofie occidentală
fac aceeaşi greşeală în domeniul Cunoaşterii ca şi
religiile de stat, anume se preocupă excesiv să peti-
cească individul, în dauna unei viziuni de ansamblu!
Dar omenirea nu trebuie peticită, ci îmbrăcată într-
un costum nou, un nou corp al cunoaşterii, pe alte
baze, mult superioare, mult mai înţelepte şi această
Nouă îmbrăcăminte se va realiza odată cu apariţia
Noului Pămînt şi a Noului Cer !
Este dificil să se descrie în termenii vechii lumi
cum va arăta Noua Lume, pentru că e ca şi cum s-ar
pune hrană proaspătă peste alta veche ! Gustul şi
mirosul ar fi tot vechi ! Înţelegerea lumii noi prin
intermediul vechilor mentalităţi va fi parţială, chiar
handicapată ! Pentru a înţelege o lume nouă, trebuie
să avem sufletele trezite, fiindcă nu poţi juca ping-
pong cu mingea de rugbi !
În Noua Lume exegezele literare vor fi complet
inutile, deoarece toţi cei care vor avea sufletele tre-
zite, vor face ceea ce se numeşte samyama, respectiv
identificarea perfectă prin trăire directă a Subiectului
Cunoscător cu Obiectul Cunoaşterii şi astfel vor şti
prin revelaţie tot ce este necesar să ştie, nu ca în
prezent, cînd cunoaşterea se face prin intermediul
unui lent şi greoi proces intelectual, parţial şi steril
în mare măsură, pentru că-i lipseşte componenta
afectiv-intuitivă !
Sigur că mai este mult pînă atunci, însă unele
suflete mai receptive la nou este cu putinţă să în-
52
ceapă chiar de pe acum procesul gradat al Trezirii
interioare, ci nu să amîne pe mîine şi nici să lase în
seama altora această sarcină, din motivul mai mult
decît evident că nimeni nu poate face în locul nostru
ceea ce trebuie să facem noi înşine !
Starea de adormire poate fi comparată cu stadiul
de omidă sau larvă, pe cînd starea de trezire sufle-
tească e comparabilă cu stadiul de fluture. Trezirea
sufletului nu este capătul drumului, ci doar o treaptă
intermediară a conştienţei, urmată de nivelul îndum-
nezeirii plenare, despre care nu se poate vorbi în
limbajul minţii obişnuite, nici măcar în mod meta-
foric ! Avem un destin glorios şi doar de noi depinde
împlinirea lui !

Despre Poezia veritabilă

După cum se ştie, există cele două moduri de a

scrie poezie lirică din perspectiva formei: cu rimă
sau fără rimă.
Poezia cu rimă are unele avantaje, în sensul că
dacă se respectă metrica şi dacă autorii evită meta-
forele clişeistice, mesajele demoniace sau aiuristice,
atunci, prin faptul că sună bine, acea sau acele poezii
plac sau au şanse să placă mai mult receptorilor.
Avantajele sînt muzicalitatea şi ritmul, însă aici
există o capcană de care nu mulţi versificatori sînt
conştienţi. Capcana este numită Iscusinţa, al cărei
cel mai cunoscut reprezentant a fost Ion Barbu !
În poeziile cu rimă există mulţi, destul de mulţi
poeţi care excelează în iscusinţa compunerii sau teh-
53
nica scrierii poeziilor cu iscusinţă, astfel că graniţa
dintre iscusinţă şi talent este nebuloasă. Ca receptor
e destul de dificil să separi iscusinţa poetică de ta-
lentul poetic. Ele pot merge împreună, pot fi şi se-
parate, dar şi amestecate într-atît, încît nu e clar cît
este iscusinţă şi cît talent autentic. Criteriul care de-
partajează iscusinţa de talent este gradul de emoţie
pe care îl transmite poezia respectivă. Cu cît este
mai emoţionantă şi inefabilă prin imprevizibilul ei,
cu atît este mai valoroasă acea poezie !
Aici se poate face o comparaţie cu Arta culinară.
Există o mulţime de fiinţe umane capabile să prepare
hrana după o reţetă anume, însă savoarea delicioasă
transcende simpla amalgamare a tuturor ingredi-
entelor materiale care compun acea mîncare, fiind de
natură subtilă. Mai precis, este vorba de energia sub-
tilă care încarcă acea mîncare, în speţă armonia pe
Centrul sexual şi pe Centrul Iubirii necondiţionate.
Iar în cazul poeziilor care îşi merită acest nume,
valoarea este dată de dinamizarea Centrului Purităţii,
vishudha şi Centrul Iubirii Necondiţionate – anahata.
La poezia fără rimă, poeţii nu mai pot uza de
iscusinţă tehnică ! Nu mai pot uza de nici un truc
tehnic ! La poezia fără rimă se vede cel mai clar cît
talent există la poeţi/poete, cîtă inspiraţie sau cît
geniu ! În cazul poeziei cu „rimă albă” conţinutul
este esenţial, prioritar, nu ambalajul ! Evident, acel
conţinut pentru a fi realmente valoros, trebuie să fie
divin inspirat, (exemplul cel mai cunoscut fiind: Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian
Blaga), ci nu pe dos, ca în pseudo-poeziile con-
temporane, care sînt mai degrabă nerozii, nu poezii !
54
 Poeziile fără rimă suferă de un beteşug imens. Cu
rare excepţii, ele nu au o amprentă stilistică indi-
vidualizată recognoscibilă, în sensul că pot fi atri-
buite oricui. Prin comparaţie, poeziile clasice sînt
distincte sub aspect stilistic. Cele eminesciene, cele
eseniene, cele argheziene şi aşa mai departe. La cla-
sici amprenta este unică şi orice epigon poate fi
descoperit imediat, pe cînd în aşa zisa poezie albă nu
mai există o individualizare clară, exceptînd textele
foarte cunoscute, despre care se ştie cui aparţin. O
altă hibă este lipsa... poeziei ! Textele sînt înşiruiri
prozaice ale unor trăiri banale, anti-poetice, de cele
mai multe ori jenant de goale, adică lipsite de orice
substanţă emoţională. Cauza este ştiută de cei care
au sufletul trezit în proporţie suficientă, anume decă-
derea omenirii în ansamblu şi a tuturor artelor la
modul concret. Este însă semnificativ că aşa zişii
poeţi din ultima sută de ani nu sînt deloc conştienţi
de propria mediocritate, de lipsa talentului şi a
inteligenţei creatoare.
Din perspectiva mea este destul de uşor să scrii
poezii cu rimă, mai cu seamă „rimă împerecheată” şi
dificil, foarte dificil să scrii poezii valoroase fără
rimă ! Pentru cele dintîi e necesară iscusinţa tehnică,
chiar dacă nu şi suficientă. Pentru cele din urmă -
poeziile fără rimă - e necesar şi suficient să fii
inspirat divin, dar pentru aşa ceva poeţii ar trebui să
aibă sufletul trezit într-o proporţie suficient de mare,
pentru a avea acces la tărîmuri cît mai elevate. Cum
ştie receptorul de poezie că poetul este sau nu este
inspirat divin ? Simplu: elevîndu-şi el însuşi nivelul
de vibraţie, adică trezindu-şi el însuşi sufletul !
55
 Cum să-şi trezească oamenii sufletul ?... este
partea cea mai dificilă, dar şi imperios necesară !
Numai că a vorbi despre trezirea sufletului majo-
rităţii scriitorilor contemporani, care nu urmează o
Cale spirituală autentică şi nu practică zilnic învăţă-
turile acelei căi, este ca şi cum ai vorbi despre pro-
pulsia ozeneurilor unor eschimoşi !
Posibil ca unii sau unele dintre cele care scriu
poezii în prezent să fi auzit de trezirea sufletului, dar
o confundă cu deschiderea sufletească. Dacă judec
calitatea ”poeziei” scrisă în ultimii o sută de ani, nu
se vede mai deloc sufletul trezit la majoritatea co-
vîrşitoare a scriitorilor !
Şi argumentul imbatabil pentru mine este poezia
fără rimă. Poezia cu rimă mai poate fi salvată prin
iscusinţă tehnică, ritm şi muzicalitate, pe cînd poezia
fără rimă contemporană este un fiasco impardonabil
în cea mai mare parte, cu rare excepţii ! Lipseşte
mesajul emoţionant, percutant, lipsesc metaforele
măiastre, inedite, uimitoare, imprevizibile, origi-
nale ! Poezia fără rimă este doar o înşiruire de cu-
vinte, cel mai adesea fără un mesaj clar, percutant,
poetic, înălţător, însă aranjate grafic într-un fel spe-
cific. Dacă n-ar fi aranjate în acel fel, ci într-o cur-
gere continuă, ca la proză, ai zice că acele „poezii”
sînt doar nişte Dări de seamă despre niscai chichiţe
biografice, care au oarece importanţă pentru autorii
lor şi nici o importanţă pentru cititori !
Cum am scris şi în Precuvîntarea cărţii Poezii
modificate genetic, s-a uitat ce este şi cum ar trebui
să fie poezia pentru a-şi merita numele de POEZIE !
Trebuie să ne reamintim că Poezia este un limbaj
56
frumos, înălţător, sublim, inefabil, că trebuie sau
este de dorit să fie o curgere luminoasă, dinspre
Sferele Înalte, prin releele care sînt poeţii autentici,
către sufletele receptorilor, pe care apoi le va înălţa
spre acele sfere înalte de unde a purces iniţial acea
curgere luminoasă ! Scopul imediat al artei este
răpirea în inefabil, însă dacă citeşti poeziile „albe”
contemporane, cel mult vei fi răpit în lamentabil,
într-atît sînt lipsite de toate calităţile minim nece-
sare, adică nici Originalitate, nici Simplitate, nici
Profunzime !
Altă împărţire a poeziilor se poate face din per-
spectiva conţinutului, între poezia cu Mesaj direct
sau De idee, în care categorie intră poezia populară
şi poezia clasică, într-o anumită măsură. În poezia
populară există cîteva reuşite notorii, însă reversul
acestora aparţine poeţilor începători fără talent, care
bat la Porţile Poeziei, crezînd pesemne că Arta veri-
tabilă este un bordel în care plăteşti cîteva parale şi
te culci cu cea mai rîvnită Glorie ! În acest tip de
poezie cu mesaj direct se cuprind cele mai multe
pseudo-poezii, numite versificări, în care metaforele
şi comparaţiile sînt hiper tocite de atîta folosire,
adică insuportabil de clişeistice ! Cît despre Poezia
cu mesaj direct, aşa zis „cultă” au fost şi probabil
vor fi multe poezii foarte reuşite sau excepţionale.
Un exemplu superb la Radu Gyr, care a redat de o
manieră foarte expresivă ideea reîncarnării: „Ne vom
întoarce ca un fum,/ Uşori, ţinîndu-ne de mîini,/ Toţi
cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fîntînile-n
fîntîni.” Sau: „Piramidele-nvechite / Urcă-n cer
vîrful lor mare –/ Nu căta în depărtare / Fericirea
57
ta, iubite !” (Eminescu). Şi aceste două poezii ale lui
Adrian Păunescu, însă din prima redau doar trei
strofe, cele mai reuşite:
Se află litere și farduri
Și niște munți sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Și nici n-o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Săruta-mi tîmpla albă, hai
Și apoi scufundă-te și du-te
În orizontul altui grai.
Cînd te-am văzut ultima oară
Știai și tu, plîngeai și tu
Și ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.

Şi Muntele care îşi merită numele de poezie:

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte

Am fost la tîrg, dar nu l-am luat pe bani
Are păduri și rîuri și o punte
În vîrstă de un milion de ani...
Ți l-am adus în brațe pîn' la poartă
E minunat și piatra lui e grea,
Comerțul ambulant cu munți se poartă ...
Dar unde-ai să-l așezi, iubita mea ?
Ce munte colosal, un munte straniu
Cu porci mistreți ce cîntă-n coruri: jir !!
Iar în adînc sînt straturi de uraniu
Și-am dat puțin pe el... un chilipir...
Iubita mea, găsește marea vale
În care să-l aduc și să-l răstorn
58
Și-apoi la nunta regăsirii sale
Să cînt ca vînător al lui din corn...
Iubita mea ți-am cumpărat un munte
Să faci cu el ce-i ști și ce vei vrea,
Eu mă retrag în peșteri muribunde
Ca am uitat să-ți mai șoptesc ceva:
Am dat pe acest munte VIAȚA MEA.
Din marele bazar cu amănunte
Plătind cu viața tot ce scump era,
Iubita mea, ți-am cumpărat un munte...
Păcat că n-o să-ncapă-n lumea ta.
Impresia sau simţirea mea vizavi de poeziile cu
mesaj direct este că la compunerea lor a fost mai
puţină inspiraţie din sferele Înalte şi mai multă
contribuţie din partea minţii superioare, chiar dacă
nu în toate cazurile. Una din greşelile pe care le
facem mulţi dintre noi în poeziile directe, cu anumite
excepţii, este să folosim poezia pe post de catedră
sau amvon pentru ţinerea predicilor cu varii subi-
ecte, pe care le credem necesare de răspîndit. Şi e o
greşeală evidentă, pentru că poezia nu este şi nu
trebuie să fie predică şi nici teză militantă pentru
obiective sociale. Versificările da, Poezia veritabilă
nu ! Dat fiind însă nivelul redus de conştienţă în
vremurile actuale, poezia cu mesaj direct este
necesară şi utilă deocamdată, nu doar pentru vari-
aţia registrului poetic, ci din motivul foarte simplu
că poezia de stare, cu mesaj indirect, aluziv, este
mai puţin înţeleasă de marea majoritate a cititorilor,
drept pentru care cărţile valoroase de poezie sînt
foarte rare şi mai deloc vîndute !

59
 Pe de altă parte, poezia cu rimă şi mesaj direct a
devenit atît de banală şi şcolărească, încît a mai scrie
în acest mod denotă amatorism, dacă poeziile în sine
nu sînt salvate de expresivitate poetică de bună cali-
tate ori de mesaje spirituale cît mai inedite.
Cea care se apropie cel mai mult de ceea ce
subînţeleg prin Poezie veritabilă este Poezia aluzivă
sub aspectul mesajului sau De Stare, în care se
transmite ceva subtil, încîntător, înălţător, inefabil,
divin ! De altfel, la nivelul Subconştientului colectiv,
Poezia veritabilă tocmai aceste calităţi le implică !
Aluziile sînt mai mult sau mai puţin străvezii, parcă
e clar sau parcă tremură puţin înţelesul poeziei;
rimele ori versurile au nimburi colorate în varii
nuanţe metaforice, care ne uimesc prin ineditul lor,
alăturările de cuvinte sînt neaşteptate, indicînd un
limbaj ce aparţine mai degrabă universului astral,
unde congruenţa elementelor nu se supune logicii
diurne (care este ca un corset prea strîns legat de
corpul ideaţiei), ci curge uşor din forme aparent fixe,
în alte forme oarecum eterate… desigur în poeziile
cele mai reuşite ! Pentru scrierea unor poezii de
acest gen care să fie cît mai frumoase, e necesar un
echilibru dinamic foarte fin între Sens şi „Nebunie
poetică.” Dacă e prea mult sens logic, intră în cate-
goria mesajelor directe, iar dacă este prea multă
„nebunie poetică” intră în categoria opusă, a celor
fără nici un sens, însă dacă se insistă pe acea di-
recţie, se merge pe arătură şi chiar prin gropile
incoerenţei sau ale delirului !
O altă observaţie care merită punctată este sobri-
etatea limbajului poetic ca indiciu al unui rafinament
60
poetic evident, în contrapondere cu limbajul pompos
de exaltat, dar gol în fond, cu multe metafore,
comparaţii sau alăturări de cuvinte arhi-uzitate ale
versificatorilor mediocri, fie ei la început de drum
sau la sfîrşitul lui !
Iată două exemple foarte reuşite:
„Și-ți sunt vis într-o genune/ la o margine de
lume,/ zile-ascunse-n nopți prea lungi/ cînd tăcerea
nu-mi ajungi;/ spre apus o să-ți rodesc,/ ca o apă
care pleacă/ crucea cerului s-o treacă,/ dor de tine,
dor lumesc,/ îți sunt zbor, îți sunt cădere/ bucurie și
durere,/ toamnă rece, amăruie/ răsucită-ntr-o
gutuie/ galbenă, foșnind lumină;/ dimineața ce-o să-
ți vină...” Andrada Ionescu.
„La graniță: Între noi mereu vor sta/ munți de nu
și munți de da,/ drumuri multe, lungi, la poale,/ și-
aripa Măriei Sale,/ Poezia, ce se scaldă/ în parfumul
de lavandă,/ geamantanul pregătit/ la un drum fără
sfîrșit,/ porți ce dau spre alte porți/ și morminte fără
morți,/ între noi mereu va sta/ față-n față vara mea/
împotriva iernii tale,/ pe-aici anul nu are/ decît două
anotimpuri,/ timpu-i dezbrăcat de timpuri,/ munții
cresc direct din mare/ ceasul n-are minutare,/ dar
te-aștept la graniță/ cu soarele-n raniță/ și cu luna
la picioare,/ fiecare cu ce are,/ să-mpărțim cerul în
două/ jumătăți de lume nouă.” Dori Lederer.
Şi alt exemplu este poezia mea din volumul Poe-
zii modificate genetic:
„Într-o gnoză lină/ La adînc nivel/ Adîncimea fină/ A
lui arbatel/ Intră şi suspină/ Ca un brebenel/ Într-o zi
de toamnă/ Cu violoncel.// Intră dinspre seară/

61
Noaptea în pătuc/ Ochii întrebară:/ Unde să mă duc /
Molipsit de taină/ Şi puţin uituc ?”
Poeticul Dumnezeiesc a fost foarte puţin redat de
la nivelurile superioare ale mentalului de către poeţii
acestei planete pînă în prezent, în istoria cunoscută
de noi; aş zice doar cîteva firmituri de poezie veri-
tabilă, şi aceasta din cauza nivelului de adormire
spirituală a poeţilor şi poetelor. Pentru a vă face o
idee fie şi aproximativă a ceea ce vreau să se în-
ţeleagă, îndemn cititorii acestor rînduri să vizioneze
filmuleţul Mediatoarei interstelare, partea a 9-a, (pe
internet) sau să lectureze mărturiile celor care au
atins iluminarea, mai precis starea de conştiinţă cos-
mică, în care conştiinţa individuală se expansionează
gradat pînă la dimensiuni incomensurabile, astfel
încît acea conştiinţă trăieşte efectiv condiţia oricărei
creaturi sau obiect neanimat (cum ar fi o pernă, de
exemplu), din oricare regn, la modul cel mai intim,
total şi... poetic uneori ! Există multe, destul de
multe mărturii ale celor care au trăit starea de con-
ştiinţă cosmică şi dacă vor fi citite de cît mai mulţi
dintre poeţii contemporani, nu doar că ar deveni mai
umili (ceea ce nu se poate realiza de azi pe mîine),
dar măcar ar scrie mai puţine nerozii !
Mai limpede spus, îndemnul meu pentru trezirea
sufletului se adresează creatorilor de artă originală la
modul general şi poeţilor/poetelor în particular, care
nu au drept obiectiv prioritar Mîntuirea sau Elibe-
rarea spirituală. Ei/ele vor să scrie poezii, aceasta
este aspiraţia lor, dar pentru a crea ceva foarte valo-
ros, chiar genial, e necesar să acceseze sferele cele
mai înalte ale mentalului, de la mentalul superior,
62
prin cel iluminat şi intuitiv, pînă la supermental.
„Mentalul Iluminat oferă o lumină translucidă, în
Mentalul Intuitiv lumina devine transparentă, pentru
ca la nivel Supermental să fie un ocean de lumină
divină ! ”
Poezia veritabilă este ca o mireasmă mai mult sau
mai puţin surprinzătoare ori îmbătătoare, aflată între
ariditatea banalităţii, a rutinei sau mediocrităţii opa-
cizante, de o parte, şi Oceanul realizării spirituale
Supramentale, de cealaltă parte. Scopul creaţiei di-
vin inspirate, oricare ar fi forma ei, este „răpirea în
inefabil,” însă mintea obişnuită s-ar putea să nu fie
deloc impresionată de această formulare, de aceea
pare a fi necesar să precizez că acea răpire în ine-
fabil constituie antecamera magică a frumuseţii
dumnezeieşti. Însă dacă fiinţa umană depăşeşte nive-
lul supermental şi trăieşte conştient în supramental,
atunci apare paradoxul că poeziile la acel nivel nu
mai sînt poezii în sensul cel mai pur al conceptului,
ci mai degrabă nişte descrieri prozaice ale unor stări
excepţionale.
Fiinţele pe deplin îndumnezeite au trecut de an-
treul unui tărîm mistic abia sugerat şi au pătruns din
plin în ceea ce s-ar putea numi splendorile magni-
fice ale supramentalului, dincolo de cuvinte şi con-
ceptualizări ideatice. La acel nivel nimic de acolo
nu mai poate fi redat în cuvinte ! Pentru a transpune
în cuvinte splendoarea supramentală, trebuie să
cobori cîteva trepte mai jos în mental, dar conştiinţa
supramentală fie nu are interesul să caute conţinuturi
poetice foarte expresive, fie nu este menirea ei să se
exprime în acest mod pur poetic. Aici se poate face o
63
comparaţie cu imaginea dematerializării văzută în
unele filme. Limita dintre materia vizibilă şi energia
invizibilă ochiului arată ca un nor albicios, care
poate fi asemănat, simbolic vorbind, cu starea ine-
fabilă a poeziei veritabile.
Aşadar, arta autentică provine de la cele trei nive-
luri ale mentalului, cel iluminat, intuitiv şi super-
mental, fiindcă dacă se transcende planul super-
mental şi se pătrunde conştient în supramental, se
trece dincolo de limbajul articulat, întrucît la nivel
Supramental comunicarea nu se mai realizează prin
intermediul cuvintelor, ci a simbolurilor, intuiţiilor şi
revelaţiilor. Arta divin inspirată sau genială este doar
o etapă, o treaptă a conştiinţei limitate înspre neli-
mitarea Absolutului Dumnezeiesc.
Un exemplu de versuri cu nuanţe iluminatorii la
Rimbaud: „O, anotimpuri, o, castele/ ce suflet nu
are defecte.” Şi comentariul lui Aurobindo este
foarte instructiv, ba chiar revelator: „La prima
vedere vibraţia este abia perceptibilă, dar dacă
urmărim să intrăm în rezonanţă cu înregistrarea în
Akasha tattva a stării de atunci a poetului, dincolo
de cuvinte (...) remarcăm că totuşi starea ilu-
minatorie este prezentă (...) aici se simte că nu este
vorba de o energie şi de o vibraţie plenar iluminată,
deoarece ea nu vine de deasupra capului (Sa-
hasrara), ci din centrul inimii (Anahata chakra), şi
cu această ocazie totodată remarcăm că ea nu are
nimic de a face cu sensul cuvintelor, cuvintele doar
înveşmîntează acel ceva inefabil care vibrează. Din
contră, următorul vers a lui Mallarmé provine chiar

64
din planul Iluminat: «Gheţarul transparent al zbo-
rurilor/ stolurilor care încă nu s-au înălţat !»”
Cu siguranţă acest vers sună mai bine în original,
decît în limba română, unde cele două cuvinte cu
terminaţia în „lor” strică puţin eufonia versului, dar
dincolo de acest inconvenient, trebuie să recunosc că
imaginea transmisă ne lasă zen pe unii dintre noi.
Dacă percepţia mea este corectă, Poetul pare a sur-
prinde în acest vers un imbold al sufletului spre
înălţare, încremenit în tentativa de a reda imagistic
ceea ce este nepătruns de cuvinte. Sufletul are o pri-
mă revelaţie a grandorii sau splendorii cu neputinţă
de cuprins în cuvinte, grandoare care copleşeşte prin
măreţie, subtilitate şi profunzime, iar dacă el nu este
suficient de pur, elanul se frînge ori încremeneşte
într-o unduire stupefiată ! Acest vers poate fi luat ca
etalon sau model de expresie poetică paradoxală pro-
venit din planurile superioare ale mentalului, ceea ce
nu înseamnă neapărat că toate versurile aparţinînd
acestor planuri se prezintă în aceaşi formă para-
doxală şi greu descifrabilă pentru mentalul obişnuit,
însă formularea paradoxală este expresia cea mai
adecvată în a sugera indicibilul şi inefabilul acelor
planuri superioare.
Trebuie să recunosc cu deplină onestitate că dacă
nu aş fi aflat de la două fiinţe pe deplin înţelepte,
Aurobindo şi Ghidul meu spiritual, despre pro-
venienţa acestui vers din planul Iluminat, eu unul nu
aş fi fost mai deloc impresionat de el, citindu-l în alt
context, însă văzînd cum se pune problema, percep
altfel poeziile, adică am un etalon cu care pot mă-
sura valoarea celorlalte creaţii artistice.
65
 Cea mai mare parte a receptorilor de poezie din
Epoca Întunericului spiritual nu au rafinamentul
necesar să guste poeziile provenite realmente din
planurile Înalte ale mentalului, adică planul Ilu-
minat, Intuitiv sau Supermental, de aceea atribuie
eticheta de genial la ceva cît mai aproape de nivelul
lor, confirmînd ceea ce spun înţelepţii că: „Avem
parte doar de fericirea pe care o putem înţelege !”
La prima vedere pare contradictoriu ca un sentiment
- fericirea - să depindă de înţelegere, însă dacă
analizăm ceva mai profund, vom fi de acord că este
întrutotul adevărat, fiindcă tot ce este neînţeles, nu
poate fi asimilat nicicum de noi, dacă ne depăşeşte
nivelul de conştienţă ! Dacă nu trăim conştient la
nivel super sau supramental, nu putem decela sigur
planul din care provine inspiraţia artistică şi din
acest motiv există pericolul să facem aprecieri ero-
nate vizavi de valoarea reală a unor creaţii artistice.
Cu excepţia poeţilor mistici şi a poeziilor spi-
rituale, în prezent inspiraţia şi temele cele mai frec-
vente se circumscriu ariei Centrului sexual în cea
mai mare parte. Deşi se foloseşte adesea cuvîntul
iubire, ar trebui să se ştie că sentimentul uman de-
numit astfel este doar o reflexie palidă în Centrul
sexual, a iubirii divine care se află la nivelul lui
Anahata chakra, Centrul Iubirii necondiţionate. Cum
fiecare Centru de Forţă se reflectă specific în toţi
ceilalţi Centri de Forţă principali, avem o reflexie a
Centrilor superiori în Centrii inferiori, şi aşa se face
că iubirea, fericirea, bucuria omenească sînt doar
reflexii foarte palide ale unor sentimente divine de
sute de ori mai intense decît cele trăite de noi la
66
actualul nivel de conştienţă. Şi această afirmaţie este
făcută în urma unei trăiri directe, ci nu a fost pre-
luată de la altcineva !
Poezia veritabilă viitoare implică accesul con-
ştient la sferele sau tărîmurile cele mai înalte ale
mentalului, iar receptarea ei corectă se va face
numai după ce minţile receptoare vor accesa ele
însele acele înălţimi la modul conştient. Din acest
motiv îndemn confraţii să-şi trezească realmente su-
fletele, pentru a trăi Poeticul Dumnezeiesc la modul
cel mai direct, profund şi revelator cu puţinţă !
Inspiraţia, în cazul artei veritabile, provine din
sferele înalte ale mentalului, dar trebuie spus că şi
Egoul „creează” prin intermediul minţii obişnuite. În
limba română există o expresie specifică în acest
sens: „scos sau scoasă din burtă,” care nu este o
aiureală, cum ar părea la o primă vedere, dacă se ţine
cont că imediat sub ombilic se află Manipura cha-
kra, Centrul volitiv, unde se proiectează Egoul într-
un mod specific, cu „umbrele” sale (deşi ar fi mai
corect numite „prăpăstiile” sale), de care suferă
imensa majoritate a omenirii actuale, respectiv or-
goliul, fudulia, vanitatea, mîndria, aroganţa, impor-
tanţa de sine... de unde provine şi altă expresie: a se
burica sau Buricul Pămîntului. Din această zonă,
care implică şi Centrul sexual dizarmonios aspectat,
sînt „emanate” extrem de multe cîntece şi jelanii
versificate sau poezele ce definesc Împărăţia Pros-
tului Gust - sediul multor emoţii negative, ca frica,
mînia, posesivitatea, gelozia, invidia, răzbunarea, lă-
comia, ura; atît de mult cîntate de popor în manele şi

67
alte genuri demoniaco-sataniste, care-i oripilează pe
cei mai sensibili la inimioară !
Vreau să evidenţiez aici şi un alt aspect despre
procesul creaţiei sau aşa numita inspiraţie. Există
două situaţii oarecum distincte. În prima dintre ele,
expusă anterior, inspiraţia provine din sferele sau
nivelurile înalte ale Mentalului, ca un fel de ful-
gerări, în care ideile sau poeziile apar mai mult sau
mai puţin clar, parţial sau, mai rar, integral.
În cea de a doua situaţie, inspiraţia apare pe fon-
dul unei stări speciale, ca un fel de transă benefică
obţinută pe căi naturale (cum este îndrăgostirea sau
iluminarea), care exclude consumul de cafea, alcool,
droguri sau orice alte chimicale. Acele stări sufle-
teşti de transă benefică impregnează în mod subtil
compoziţia, fie ea muzicală, poetică, picturală, foto-
grafică; impregnare ce rămîne fixată un timp inde-
finit, astfel că multe generaţii se vor bucura de acea
creaţie artistică, dacă nu e distrusă ori deteriorată
grav.
În acest mod se explică valoarea creaţiilor artis-
tice, prin impregnările subtile excepţionale. Întrucît
există grade diferite, de la un minim către un excep-
ţional de frumos, fiinţele suficient de elevate spiri-
tual, ale căror suflete sînt trezite într-o proporţie
foarte mare, simt imediat şi destul de exact gradul
de intensitate a acelor impregnări subtile.
În această direcţie exemplul cel mai cunoscut
românilor este cel al poetului iluminat Mihai Emi-
nescu. El a fost şi este temelia poeziei româneşti, dar
şi vîrful ei pentru o anumită perioadă de timp, din
motivul că nici un alt poet român n-a atins încă
68
nivelul spiritual pe care l-a avut Eminescu... pînă va
fi egalat şi chiar depăşit sub aspect valoric de poeţii
viitorului, care vor avea Sinele Divin revelat sau
chiar să fie Eliberaţi spiritual !
Mi-a trebuit mult timp pînă să înţeleg de ce este
socotit Eminescu geniu şi abia cînd mi s-a limpezit
mie însumi rolul transei benefice în creaţia artistică,
am simţit că aparenta simplitate a unora din poeziile
eminesciene provine de la nivelul unui Mental Ilu-
minat care a încărcat acele versuri cu starea res-
pectivă, în plus faţă de intuiţiile sale uimitoare din
cîteva poezii pe care nu le mai numesc (de unde se
străvede că a accesat şi Mentalul Intuitiv). Din acest
motiv creaţiile lui sînt unice pentru epoca în care au
fost scrise, rezistînd în timp mai mult de o sută de
ani, fără a-şi pierde valoarea, fapt foarte vizibil mai
ales dacă se compară poeziile lui cu ale oricui
altcuiva din epoca sa ! (Interesant de remarcat că
abia după ce am fost convins cu adevărat de geniul
lui, l-am visat pe Eminescu pentru prima dată în
această viaţă, dar nu-mi amintesc discuţia avută cu el
nici măcar vag !).
În lumina acestei realizării spirituale rarisime, este
cu atît mai penibilă pretenţia unui anume poet
ieşean, cel mult onorabil, care se credea cel mai
mare poet român; mai mare chiar decît Eminescu, şi
a cărui megalomanie paranoidă nu era întrecută decît
de orgoliul său demoniac foarte vizibil în fotografiile
sale, care a şi decedat în urma unui îndelung abuz
alcoolic, voind să imite modelul stănescian nu doar
în poezie, ci şi în beţie ! Iar prietenul său de o viaţă
îi aduce un omagiu în aceste versuri: „Zeii coborau
69
pe pămînt să ne vadă,/ Să-și măsoare cu noi
bărbăția…/ Fiecare din ei ar fi vrut să ne fie ase-
meni”… comiţînd o eroare cam la fel de mare ca
megalomania celuilalt. Dacă ar fi ştiut sau s-ar şti
măcar de acum înainte de toţi cei care scriu ase-
menea gogomănii că Zeii trăiesc la nivel super-
mental şi supra-mental în Lumea Cauzală, care este
tărîmul cel mai elevat al Creaţiei dumnezeieşti, că
deţin puteri paranormale inimaginabile pentru oame-
nii obişnuiţi; atunci a dori ca un zeu să coboare la
nivelul unui ins demoniac din Kali Yuga, este echi-
valent cu a spune că un om ar vrea să trăiască expe-
rienţa unui vierme, fie el şi de mătase ! Aici se
străvede limpede marea ignoranţă a majorităţii scri-
itorilor sau artiştilor din Epoca Întunericului ! Iar
unii dintre ei se cred Buricul Pămîntului dacă au
scris trei-patru poezii bune sau foarte bune şi au
impresia că L-au prins pe Dumnezeu de un deget !
Mai există o situaţie oarecum intermediară, care nu
se încadrează nici în prima categorie a versurilor
clare primite din plan subtil, nici în a doua categorie
a transei benefice. Cum s-ar spune, nu e nici rece,
nici fierbinte, ci călduţă. Inspiraţia irumpe de la o
stare plăcută, vag poetică, în care nici nouă nu ne
este clar ce anume simţim, dar totuşi simţim ceva, şi
atunci ne străduim cîteva ore să transpunem în
cuvinte acea stare, iar rezultatul este de cele mai
multe ori bun, bunişor sau acceptabil. De exemplu
Aripile infinitului:
Undeva pe înserat
Şi cumva lîngă o pernă,
Te aştept pe opt culcat
70
Frumuseţea mea eternă !
Iar cîndva la răsărit,
Nu departe de lucernă,
Să mă chemi în infinit
Bucuria mea eternă !
Şi mereu nestînjenit
Cînd egoul se prosternă,
Să trăim la nesfîrşit
Beatitudinea eternă !

Sau aceasta - Fascinaţia mării:

Marea extinsă cît zarea întinsă,

Sub vînturi şi valuri fără de chei,
Ne cheamă spre sine tainic surprinsă
De toată savoarea viselor ei...
Marea cea prinsă şi necuprinsă
De slovele negre dintr-un condei,
Cînd fioroasă, cînd mai destinsă,
Se confesează ochilor mei.
Marea imensă cu viaţă fecundă,
În pace deplină şi puritate,
De grijile zilei va să se-ascundă,
Misterioasă-n eternitate...
Marea ce trece vag înspre verde,
Cînd nu-i tulburată de albăstrel,
Să ne dezmierde pînă se pierde
Valul ca val în tot ce-i ACEL !
Pregnanţa stării de transă benefică în sensul inten-
sităţii şi profunzimii trăirii, împreună cu limpezimea
cristalizării lăuntrice determină valoarea creaţiei ar-
tistice.
71
 Şi mai apare ceva în procesul creaţiei. Fie o insu-
ficientă purificare a mentalului, care edulcorează
starea şi implicit mesajul, fie o ordonare clarifi-
catoare pe care mentalul obişnuit se simte îndreptăţit
să o facă.
În anti-poezia contemporană se simte destul de
clar lipsa acelor impregnări subtile cu stări spirituale
frumoase sau excepţionale, ori minim necesare pen-
tru a putea fi numite poezii ! Acesta este motivul
mai adînc pentru care am afirmat că majoritatea sînt
nerozii sau protozii ! Vorba lui Bukowski:
Cum zice Dumenzeu,
stînd picior peste picior:
“Observ că am făcut mulți poeți
dar prea puțină poezie."
Numai că aici este puţin neclară exprimarea. În
loc de “dar” trebuia scris “cu prea puţină poezie.”
Altminteri se înţelege că Dumnezeu a creat mulţi
poeţi, nu şi poezie, or El este Poetul Magnific prin
excelenţă, în eternitate !
Acele impregnări subtile ale unor stări remar-
cabile transpar în versurile multor poeţi. Mirarea şi
oarecum frustrarea vine de acolo că acea frumuseţe
apare doar fragmentar, pe porţiuni destul de mici,
adică nu cuprinde întreaga poezie decît în cazuri
foarte rare ! Cauza, cum am scris anterior, este min-
tea care vrea să clarifice ori să ordoneze ceva anume
sau traduce inexpresiv stările percepute de suflet.
Din altă perspectivă, filtrele mentale ale receptorilor
sînt în cele mai multe cazuri insuficient de curate, ca
atare nu percep corect şi integral starea sufletească
mai mult sau mai puţin elevată a transmiţătorului. În
72
cele mai multe cazuri creaţiile se realizează în urma
unor stări de oarece încîntare sau bucurie, nu foarte
intense; în urma unor petreceri bahice, dar oricît s-ar
expansiona aura după consumul alcoolului, recep-
tivitatea în asemenea situaţii arareori atinge nive-
lurile superioare ale mentalului.
Şi mai există un element. Dacă se repetă mult timp
că un artist este valoros, subconştientul colectiv
preia această informaţie ca fiind adevărată, fără ca
cei mai mulţi dintre oameni să verifice adevărul
acelor afirmaţii sau pur şi simplu nu au rafinamentul
estetic necesar pentru a realiza o asemenea veri-
ficare. Criteriile care au stat la baza acelei publicităţi
masive au fost de cele mai multe ori non-estetice,
fiindcă în cele mai multe cazuri respectivii creatori
aparţineau sectei satanice de tristă faimă, iar acea
sectă sinistră avea nevoie imperioasă să-şi ascundă
ţelurile malefice în spatele multor văluri mincinoase,
astfel că toţi artiştii care au aparţinut sectei masonice
erau doar exponate de vitrină şi nimic mai mult
pentru ea !
Nu trebuie omis nici rolul unei anumite evoluţii
spirituale în ansamblu, oricît de lentă este ea de-a
lungul timpului. Aşa se face că de la un secol la altul
sau de la o generaţie la alta, vibrăm mai mult la
unele aspecte şi mai puţin la altele, faţă de prede-
cesorii noştri. Sigur că arta a decăzut în urma inter-
venţiei perverse a Elitei malefice în toate domeniile
cunoaşterii, mai ales prin manipularea gîndirii spre
un anumit fel de a percepe realitatea exterioară,
complet lipsită de magie şi intuiţie ! Altel spus,
decăderea artelor este atît de mare, încît apare în
73
mod natural o reacţie contrară, spre evoluţie ! Şi
aceasta nu pentru că nu s-ar putea decade mai jos de
atît, ci întrucît există anumite legităţi cosmice pe
planeta noastră care împiedică demonizarea totală !
Pe de altă parte, n-aş vrea să se creadă că neg
valoarea marilor poeţi de ieri şi de azi, ci să
subliniez faptul că măiestria sau geniul poetic a fost
consecinţa unor iniţieri mai mult sau mai puţin
cunoscute la unii dintre ei, ceea ce le-a permis să
acceseze planuri mai înalte, de unde au primit acele
poezii excepţionale, cu precizarea că toţi au scris şi
poezii foarte slabe, cele excepţional de frumoase
fiind mult mai rare ! Iar în cazul în care nu a fost
vorba de iniţieri explicite, unii poeţi sau unele poete
au avut desigur intuiţii remarcabile, însă în atare
situaţie se pune întrebarea dacă se face primăvară cu
o floare-două sau nouă ?
Altfel spus, faptul de a fi scris 7 sau 9 poezii care
conţin inspiraţii remarcabile, alături de sute de alte
poezii mediocre, ne îndreptăţeşte să le atribuim
acelor poeţi calitatea de geniali ? Eu unul aş fi de
părere că nu, susţinînd că nu se poate pune semnul
egalităţii între 1. Inspiraţiile geniale din cîteva
poezii sau două-trei proze şi 2. Genialitatea - care
cuprinde ansamblul operei unui creator. Geni-
alitatea înseamnă crearea unei viziuni noi, cu totul şi
cu totul originală şi profundă în aproape întreaga
operă a artiştilor respectivi, nu doar în cîteva poezii !
Exemplele cele mai evidente în muzică sînt Bee-
thoven şi Mozart, în proză sînt Kafka şi Marquez,
(dar numai în cartea Un veac de singurătate), în
poezie Eminescu, în teatru Shakespeare, în pictură
74
sînt Leonardo da Vinci şi Dali, în sculptură Michel-
angelo şi Brîncuşi, iar în tehnică este Tesla. Unii
dintre ei vor fi avut şi creaţii mai slabe, însă operele
lor sînt geniale în ansamblu !
Şi am punctat intenţionat nereuşitele, deoarece,
deşi în anumite contexte se recomandă să vezi numai
partea plină a paharului; în materie de creaţie
artistică trebuie arătate ambele faţete, pentru că altfel
se oferă o imagine falsă a creatorilor, adică lipsită de
obiectivitate, iar cînd această imagine ciuntită este
realizată pentru un autor oarecare în timpul vieţii
acestuia, atunci şi acolo fie se face cultul perso-
nalităţii din motive de linguşeală, fie există alte
motive necurate la mijloc pe care nu le mai detaliez;
cazul cel mai cunoscut fiind Nichita Stănescu, dar
există şi alte exemple încă în viaţă, ale căror nume
nu le rostesc deocamdată, pentru a nu mă pomeni cu
nu ştiu ce urmări neplăcute din partea sectei Dez-
binătorilor, care se auto-definesc: Cei care nu uită şi
nu iartă nimic !

Argumente concrete

Încep argumentarea a ceea ce numesc Artă poetică

veritabilă, prezentînd mai întîi poemul Samadhi a
unuia dintre cei mai cunoscuţi yoghini ai secolului
trecut, Yogananda:
Risipite sunt voalurile de lumină şi umbră
Spulberat e orice abur al suferinţei,
Disparute în zare sunt toate răsăriturile bucuriilor
efemere,
Topit e mirajul obscur al simţurilor.
75
Iubire, ură, sănătate, boală, viaţă şi moarte,
Duse sunt aceste false umbre de pe ecranul
dualităţii.
Valuri de rîsete, capete hidoase de sarcasm, vîrtejuri
de melancolie,
Topite sunt în marea cea vastă a Beatitudinii.
Furtuna Mayei s-a liniştit
Datorită baghetei magice a intuiţiei profunde.
Universul, un vis uitat, pîndeşte din subconştient,
Gata să invadeze amintirea mea divină de curînd
trezită.
Trăiesc fără Umbra Cosmică,
Însă ea nu ar putea exista în absenţa Mea;
Aşa cum marea poate să existe fără valuri,
Însă ele nu pot respira fără mare.
Vise, veghe, stări adînci de Turiya,
Prezent, trecut, viitor – nu mai există pentru mine,
Ci doar Eu, Eul veşnic prezent, veşnic curgator,
pretutindeni.
Planete, stele, praf stelar, pamînt,
Izbucniri vulcanice ale cataclismelor apocaliptice,
Furnalul formator al Creaţiei,
Gheţari de raze X tăcute, şuvoaie de electroni
arzînd,
Gîndurile tuturor oamenilor, din trecut, prezent, din
viitor,
Fiecare fir de iarbă, eu însumi, omenirea,
Fiecare particulă de praf a creaţiei,
Mînie, lăcomie, bine, rău, eliberare, pofte,
Le-am înghiţit, le-am transmutat pe toate
Într-un vast ocean de sînge al propriei mele unice
Fiinţe!
76
Bucurie înăbuşită, adesea înteţită de meditaţie
continuă,
Orbindu-mi ochii înlăcrimaţi,
Explodează în flăcările nemuritoare ale Beatitudinii,
Mi-a mistuit lacrimile, structura, totul.
Tu eşti Eu, Eu sunt Tu,
Cunoaşterea, Cunoscătorul, Cunoscutul – Una sunt!
Extaz neîntrerupt, senin, etern, pace veşnică !
Beatitudinea din Samadhi, extatică dincolo de orice
imaginaţie şi aşteptare !
Nu o stare inconştientă,
Nici cloroform mental fără întoarcere la voinţă,
Samadhi nu face decît să expansioneze tărîmul
conştiinţei mele,
Dincolo de limitele trupului muritor,
Pînă la cea mai îndepărtată frontieră a Eternităţii –
Acolo unde Eu, Marea Cosmică,
Privesc micul ego plutind în Mine.
Fiecare vrabie, fiecare grăunte de nisip, nu cad fără
ca Eu să le văd.
Întregul spaţiu pluteşte ca un aisberg înlăuntrul
mării mele mentale.
Sunt Uriaşul Recipient al tuturor lucrurilor care
fiinţează!
Prin meditaţie tot mai profundă, mai îndelungă,
continuă, însetată, dăruită de guru,
Acest Samadhi celest este dobîndit.
Freamăte mişcătoare de atomi se aud;
Şi iată ! pămîntul întunecat, munţii şi mările sunt
lichid topit !
Mările curgătoare se transformă în vapori de
nebuloase!
77
AUM suflă asupra vaporilor, îndepărtînd ca prin
miracol voalurile lor,
Revelînd o mare de electroni strălucitori,
Pînă ce, la ultimul sunet al Tobei Cosmice,
Lumina densă dispare în Razele Eterne
Ale Beatitudinii Omniprezente !
Din fericire am venit, pentru fericire trăiesc, în
fericire sacră mă topesc.
Eu, ocean al minţii, beau toate valurile Creaţiei.
Cele patru voaluri: solid, lichid, vapori, lumină,
Se evaporă de-ndată.
Sinele meu, întru totul, intră în Marele Sine.
Apuse pentru totdeauna sunt umbrele tremuratoare,
agitate ale memoriei muritoare.
Imaculat este cerul minţii mele, dedesubt, înainte şi
mult deasupra.
Eternitatea şi Eu, o singură rază unită.
Un infim balon de veselie, Eu
Am devenit Însăşi Marea Bucurie.
După cum se vede cu ochiul liber, acest poem este
doar o descriere a unei stări spirituale excepţionale.
Nu există nici o expresie poetică alcătuită din meta-
fore în primul rînd sau din alăturarea unor cuvinte
neaşteptate, ci numai cîteva comparaţii uzuale, iar
impresia generală este a unei relatări descriptive des-
pre starea de Samadhi (extaz divin).
Marii sfinţi sau marii yoghini ca Milarepa, Utpa-
ladeva, Kabir, Tukaram, care au scris ocazional poe-
zii, nu doar că aveau sufletul trezit şi acces con-
ştient oricînd la SUPERMENTAL, ci trăiau efectiv
permanent la nivel SUPRAMENTAL. Or, aşa cum
am precizat anterior, la acel nivel se depăşeşte cu
78
mult orice limbaj articulat, din care pricină tradu-
cerea acelor stări sublime în cuvinte nu poate fi decît
descriptivă şi aproximativă. Iar poemele lor sînt în
cea mai mare parte imne de slavă, incantaţii, rugi
fierbinţi adresate Conştiinţei Supreme Absolute sau
îndemnuri spirituale, nu poezii în sensul cel mai pur
al conceptului şi nu conţin ceea ce numesc expre-
sivităţi poetice veritabile, decît rar, cum este acea
formulare excepţională a lui Rumi: „Tu nu eşti o
picătură în ocean, tu eşti tot oceanul într-o pică-
tură” !
Anterior am afirmat că Rostul Artei autentice este
Trezirea Sufletului, Scopul ei este răpirea în inefabil,
deci nu poţi răpi în inefabil prin descrieri prozaice,
fiind ele prea discursive, prea mentale, ci numai prin
aşa numite expresii poetice veritabile, cum voi ex-
emplifica mai jos.
Un argument în plus este versul lui Mallarmé
despre care Aurobindo susţine că este genial: „Ghe-
ţarul transparent al zborurilor/ stolurilor care încă
nu s-au înălţat.” Versul provine din mentalul Ilu-
minat, nu din Supramental, nefiind nimic didactic
sau explicit aici, ca în poeziile scrise de fiinţele care
aveau acces la Supramental, ceea ce confirmă jus-
teţea observaţiei mele că „poeziile” scrise de la nivel
Supramental sînt mai degrabă descrieri prozaice, nu
poetice !
Analiza cîtorva poezii va face mai uşor de înţeles,
prin comparaţie, ceea ce subînţeleg prin ARTĂ
POETICĂ VERITABILĂ:
Nimeni nu este al său,
şi nici nimeni
79
nu este al tău.
Păsări iubindu-se-n aer.
Păsări iubindu-se-n crengi.
Poţi tu, singuratecule,
văzîndu-le,
să le-nţelegi ?
Pentru a înţelege corect această remarcabil de
inspirată poezie, dintre sutele de protozii lipsite de
valoare ale lui Nichita Stănescu, trebuie să se ştie
cîteva elemente ezoterice. Într-adevăr nimeni şi
nimic exterior fiinţei nu este al tău sau al nostru !
Aceste prime trei versuri situează poetul şi poezia
din perspectiva sufletului, pentru că doar sufletul,
împreună cu Esenţa sa ultimă, numită Sinele Divin
Atman, este al nostru, în sensul că nu ne părăseşte
niciodată, aşa cum o face corpul fizic şi cel eteric la
aşa zisa moarte, sau oricare altă fiinţă umană.
Sufletul, aici în Manifestare și Sinele Divin în Tran-
scendenţă, sîntem noi înșine în Eternitate. Din
această perspectivă noi aparținem Sufletului, im-
plicit Sinelui Divin, şi prin noi se subînţeleg per-
sonalităţile noastre efemere din Planul Fizic. Urmă-
toarele două versuri prezintă chiar simbolul sufle-
tului, Păsările, care se diferenţiază de Ego, numit
aici „singuratecule,” fiindcă doar EGOUL simte
singurătatea, niciodată sufletul trezit ! Întrebarea
finală a poeziei este mai mult decît retorică, scopul
ei fiind exact acea basculare în inefabil a Egoului, a
minţii, a conştienţei şi simţirii umane care trăieşte
predominant la nivelul Egoului ! Şi toate aceste
înţelesuri ezoterice au fost redate de o manieră foarte

80
expresivă şi poetică, ci nu didactic, cum se petrece
adesea în poeziile spirituale.
Alte cîteva exemple de-ale lui Nichita Stănescu ce
îşi merită numele de POEZII - Dezîmblînzirea:
De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
De visare mă aflasem
Vino, tu, cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino, tu, fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O, răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămîi, rămîi, rămîi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Cînd lumea adoarme.
Versurile 7 şi 8 conţin altă inspiraţie remarcabilă !
Vino tu fără de tine, adică fără Ego, ca să fiu cu
mine, mine, adică fără Ego...deci uniunea unor
Esenţe divine ! Starea de a fi:
Ah, n-o să ştie nimeni
Gingaşa pricină a leandrului
Profunda pricină a stejarului
Cauza ochilor mei.
Ah, n-o să ştie nimeni
Zburata pricină a păsărilor
Împietrita pricină a pietrelor
Cauza inimii mele.
Ah, n-o să ştie nimeni
Neagra pricină a pămîntului
81
Curgătoarea pricină a rîurilor
Cauza sufletului meu.

Eminescu ultim

Peşteră absorbitoare
cerc absorbitor de punct,
corn de melc care nu doare
suntul resorbit în sunt.
Tu lumină alergîndă
reîntorcîndu-te acasă
bruscă devenind flămîndă
rechemîndu-şi iar mireasa.
Ah, suavă recădere
a cuvîntului în sine,
cercuri cercuri de tăcere
absorbind în ea divine
sensuri, sensuri, înţelesuri,
îngustîndu-se în unghi,
smulgere spre înapoi,
frig al ninsorii rechemat în nori,
urlet şi rechemare,
tu !
Din păcate aceste ultime cinci versuri ratează
finalul ! În următoarea poezie se simte presen-
timentul morţii, redat foarte expresiv:
Simt cum se răceşte în mine inima
Simt cum creierul îmi îngheaţă,
Adio, maximă viaţă,
Adio, viaţa mea minimă !
Simt cum se face fuior
De abur mîna mea scriitoare,
82
Adio, ninsoare
Adio, tu, nor !
Simt cum se dizolvă cuvintele
Cum se dizolvă înţelesul lor
Adio, vă zic tuturor
Crucilor de pe mormintele
Secundei acesteia, ultimă,
Cînd încă te rog,
Încă te rog,
Uită-te, uită-mă !
*

Vulturii sunt arbori care zboară,

Ghearele lor sunt rădăcini,
Doamne, cît de toamnă iară
Se va face-n înălţimi.
*
Fulgii de zăpadă ce lumină îngheţată
Şi revederea iernii ce frig al cuvintelor...

Exceptînd alte cîteva versuri disparate foarte

frumoase, cam astea sînt toate poeziile dintr-un vo-
lum antologic publicat în 1988 care merită numele
de poezii; restul fiind complet inexpresive: inodore,
incolore şi insipide, din perspectiva mea, desigur !
Un alt exemplu este această poezie excepţională a
lui Arghezi, în care aspiraţia spirituală a fost redată
de o manieră foarte expresivă. Între două nopţi:
Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vîntul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe sub pămînt.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.
83
Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră.
Pămîntul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pămîntul pînă sus.
Cît lumea-i era piscul, şi-n pisc plîngea Iisus.
Săpînd s-a rupt lopata.Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urît.
Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.
Poezia aceasta este o metaforă a căutării spirituale
ardente a propriei Esenţe Nemuritoare, care în opinia
mea înseamnă Poezie pură, cum este această su-
perbă bijuterie poetică din creaţia lui Nicolae Ionel,
unde trandafirul face trimitere la Anahata chakra,
Centrul iubirii necondiţionate, locaşul sufletului şi
zona de proiecţie a Sinelui Divin Atman:
Trandafir.
Privesc nu corola
cunoscîndelor lui
suavităţi
ci prezenţa lui
în el însuşi
care mă-ncape.
Şi unul din rarele exemple expresive ale lui
Lucian Blaga, în poezia Încheiere:
Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pămînt.
E în apă. E în vînt.
Sau mai departe.
Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile.
Sînt undeva jos sau undeva sus.
84
Tu stinge-ţi lumînarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus ?
Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvînt ?
De la basmul sîngelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.
Unul din puţinele exemple de expresivitate remar-
cabilă cunoscută de mine, care depăşeşte incon-
venientul traducerii din altă limbă, la Baudelaire, în
Moartea îndrăgostiţilor:

Paturile noastre fi-vor parfumate,

Şi-adînci divane sugerînd morminte,
Flori pe etajere murmurînd, ciudate,
Despre alte ceruri tainice cuvinte.
Ultimă căldură risipind, curate
Inimile noastre, două făclii sfinte,
Împărţi-vor dubla lor paliditate
Sufletelor noastre năzuind fierbinte.
Fi-va roş amurgul în misterele-albastre,
Nalta fulgerare, unică spre astre
Răsuflarea noastră plină de-amintiri;
Mai apoi un înger va deschide uşa,
Vrînd să reînvie fostele iubiri,
Din oglinzi tăcerea şi din noi cenuşa.

Cîteva exemple din poeziile lui Basho:

Macului alb
aripi smulse îi lasă
amintire fluturele
*
85
Ah, liniştea
şi cîntecul greierilor
sfredelind stînca.
*
De-a curmezişul
cîmpiei calul meu duce
o privighetoare.

*
Melancolie
întăreşte-mi singurătatea
pasăre din tăceri.
*

Cînd suflu în lampă

Cumătra umbră
Mi se-ntoarce în trup.
Este oare necesar să repet ?... Acestea sînt poezii
veritabile care realmente ne răpesc în inefabil, ci NU
protoziile în vers alb contemporane, despre care se
poate spune că sînt doar nişte stropitori de cuvinte,
adică aiureli ! Trebuie ştiut totuşi că poeziile pure,
asemenea metalelor pure, sînt extreme de rare… cel
mai adesea poeziile pure, asemenea metalelor pre-
ţioase, conţin diferite impurităţi, în proporţii varia-
bile. După înţelegerea mea actuală, este destul de, ca
să nu spun foarte dificil pentru nivelul actual de
conştiinţă şi conştienţă, să se atingă nivelurile supe-
rioare ale Mentalului de către artiştii acestor Vre-
muri de Apoi, pentru a reuşi să fie inspiraţi la modul
cel mai înălţător posibil sau chiar genial ! Protoziile
lamentabil de mediocre oglindesc în fapt exact inte-
86
riorul, respectiv pe Frumoasa din pădurea adormită
(iar cei 7 pitici sînt cei 7 Centri principali de Forţă
din anatomia subtilă a omului), care este metafora
cea mai cunoscută a sufletului uman adormit ! Şi
dat fiind că aproape toţi criticii actuali, (fie că
aparţin sau nu sectei Dezbinătorilor), au sufletele
adormite şi prea puţină cunoaştere iniţiatică auten-
tică, nu e de mirare că atît clasamentele întocmite de
ei, cît şi în articolele lor se perpetuează medio-
critatea şi falsele valori ! Această mediocritate va
continua atîta vreme cît demonismul şi satanismul
vor fi impuse forţat de Clica malefică aflată la cîrma
lumii noastre !
Bascularea spre inefabil ori saltul în inefabil se
străvede în cîteva poezii ale autorului acestui text,
precum urmează:
Niciodată să nu vinzi
Aparenţa din oglinzi
Niciodată să nu plîngi
După fluturii nătîngi,
Care urcă din stomac
Ca un fel de basamac,
De te clatină divers
În suspinul unui vers...
Niciodată să nu frîngi
Ceea ce nu poţi să strîngi,
Niciodată să nu cerţi
Ceea ce nu poţi să ierţi,
Mai degrabă să desfoi
Aripă de cintezoi,
Care zboară după leac
Pe o ramură de veac !
87
 Primele 12 versuri sînt un fel de axiome poetice
inedite şi doar ultimele patru versuri fac saltul în
inefabil, prin intermediul a ceea ce numesc expresie
sau expresivitate poetică veritabilă ! Şi în cadrul
acestei text mă refer numai şi numai la genul liric;
nu epopei ca Ramayana, (care rareori se mai com-
pun), nu fabule, satire, epigrame, pamflete; acestea
din urmă sînt poezii doar cu numele, adică în sensul
cel mai larg al termenului, fiindcă oricum nu răpesc
pe nimeni în inefabil, nefiind acesta scopul lor !
Următoarea poezie din Ferestre spre infinire este
un alt exemplu al expresivităţii poetice veritabile,
mai cu seamă a doua parte:
Fluturi albi îşi flutură,
Aripi care scutură,
Dinspre vîntul mai zglobiu
În versuri care se scriu.
Lent de tine mă apropiu
Şi în taină şi la propriu
Cu mai multe zeci de rime,
Care vor să te anime.

Ci să mă auzi vioară
Cînd te ţin la subţioară,
Şi te cînt nemîngîiat
Într-o noapte de bărbat,
Dorului ce i-am lăsat
Lîngă suflet de fecioară,
Visul meu neterminat
Într-un vers, odinioară !
Ajunşi aici aş adăuga că mi-au trebuit foarte mulţi
ani de limpeziri şi cristalizări lăuntrice pentru a fi
88
capabil să scriu ceea ce numesc o poezie veritabilă
foarte bună a cărei valoare a rezistat timpului cu
brio, fiindcă îmi place chiar şi după şase ani de la
scrierea ei, prin comparaţie cu altele, care deşi mi-au
plăcut iniţial, le voi elimina odată cu reeditarea ace-
lor volume ! Alt exemplu în Dimineaţă de alun:

Mi-e foame de Sete, mi-e foame de Vînt,

Mi-e foame de Focul acestui Pămînt...
De Vîntul din Apă şi Focul din Cer,
Mi-e foame de crapă pofta-n cuier !

Mi-e foame de aripi, mi-e foame de zbor,

Mi-e foame de pace pînă să mor,
Mi-e foame de taina oricărui Cuvînt,
Mi-e foame de Dorul Eternului Sfînt !
Mi-e foame de Aer, subtil cum e prana,
Mi-e foame de Vidul ştiut ca Nirvana,
Mi-e foame de setea de-a şti ce nu ştiu,
Mi-e foame de foamea de-a fi veşnic Viu !
Aşadar, comparînd acum descrierea stării de sa-
madhi a Eliberaţilor spirituali sau a oricărei alte sim-
ţiri supramentale, cu expresivitatea poetică verita-
bilă, cred că se vede diferenţa şi sper că se înţelege
mai bine ce vreau să spun.
Dacă vreun cititor sau o cititoare deţine un nivel de
conştiinţă foarte înalt, adică are deja Sinele Divin
Atman pe deplin revelat, este cu putinţă ca atunci
cînd citeşte acel poem a lui Yogananda să trăiască şi
el/ea, prin rezonanţă, starea de samadhi… dar asta
numai DACĂ are acel nivel, respectiv Sinele Atman
revelat !
89
 Cineva ar putea obiecta că acest argument poate fi
adus parţial şi în cazul poeziei sau a artei poetice
veritabile, anume că numai unii receptori rafinaţi vor
fi răpiţi în inefabil de poeziile divin inspirate, pe
cînd cei mulţi, ale căror suflete sînt mult prea ador-
mite, nu vor vibra nicidecum la astfel de poezii. Aşa
este, numai că aici se subliniază diferenţa dintre
două exprimări, una descriptivă, alta poetică, în
sensul cel mai pur al termenului, ci nu în sensul larg,
aşa cum se face grosso modo, în care toate versi-
ficările sînt numite poezii pentru că rimează - în
cazul celor clasice sau pentru că sînt aranjate spe-
cific, în cazul celor în vers alb, indiferent de calitate.
Poezia veritabilă sau Arta poetică veritabilă, in-
spirată ori genială, presupune redarea într-un limbaj
pur poetic a stării de poezie, prin metafore, compa-
raţii, alăturări inedite de cuvinte, ci nu descrierea
prozaică a stărilor sublime ori sfaturi şi îndemnuri
spirituale. Nu se răpeşte în inefabil folosind cuvinte
uzuale în alăturări banale, aşa cum a făcut Yoga-
nanda în textul mai sus citat. Doresc să fiu cît mai
bine înţeles că aici nu minimalizez nicidecum starea
de samadhi pe care ne îndeamnă Yogananda să o
trăim cît mai mulţi dintre noi sau orice alte trăiri
spirituale excepţionale, ci să diferenţiez cît mai pre-
cis limbajul poetic foarte expresiv de descrierea pro-
zaică, didactică sau prea directă !
S-ar putea obiecta că fiecare receptor uman per-
cepe diferit poeziile, fie ele de cea mai înaltă valoare
estetică, şi aşa este, dar asta nu înseamnă că nu
există o ierarhie valorică a poeziilor, dacă nu este
percepută de majoritatea fiinţelor nerafinate ! Altfel
90
spus, dacă o poezie excepţională are foarte puţini
admiratori prin comparaţie cu versificările păunes-
ciene, să zicem, nu este vina poeziei desigur, şi ea nu
e mai puţin valoroasă din acest motiv !
Exemple de expresivitate poetică superbă există la
mulţi alţi poeţi, pe ici-pe colo, însă nu am la înde-
mînă cărţile lor, iar căutarea pe internet implică
foarte mult timp, mai ales cînd nu ştii exact ce cauţi
şi nici nu sînt incluse toate cărţile pe net, de aceea
mai prezint două exemple din cartea mea Ferestre
spre infinire:

Verde la dreapta lîngă bursuc,

Pasăre dalbă pe umbră de nuc,
Verde la stînga, în dreapta un miel,
Blîndă făptură înspre Acel...

Drumul cîrmeşte aşa sau defel,

Departe pădurea şi sus e altfel,
Mai ′nalt decît norii lui menestrel,
Gîndul străbate înspre Acel...

Drumul coboară cînd urcă molîu,

Galben la stînga prin lanul de grîu,
Facem din versuri un pod peste rîu,
Verde la dreapta pînă la brîu...

Drumul coteşte cumva, nu cum sper,

Pasăre dalbă cu alb ca reper,
Străbate o umbră strîmbă pe cer-
Verde pe Calea înspre mister !

Iubitei mele – Poezia:

91
Să îţi mîngîi cerul ud
Cu o rană de agud,
Să-ţi dezmierd partea gustoasă
Cu o floare prea sfioasă
Să mi te cuprind în scris
Cu mireasma unui vis,
Să te dănţuiesc în vers
Cu arome de neşters,
Şi pe arii necuprinse
Să te-nrourez cînd plouă
Cu metafore surprinse
Dintr-o nerostire nouă...
Să-mi fii nimb,
Să-mi fii prescură
Inefabilă şi pură,
Să mă vizitezi în limb
Pe o plajă de mirare,
Fiindcă nu te dau la schimb
Nici dacă mă dor fecioare...

Setea ta de duioşie
În vers alb să mă tresalte
Şi din sferele înalte
Să mă-mbăt cu armonie,
Iubind tot ce va să fie !

Şi aceasta din Aripa dreaptă a eternităţii:

Ca toate cele care se-ntîmplă

Şi liniştea morţii are o tîmplă,
Pe care obrazul fin al plăcerii
Îşi află odihna în pragul tăcerii.
92
Ca toate cele care se schimbă
Şi liniştea morţii are o limbă,
În care gustul plin de misterii
Se tălmăceşte cu graiul tăcerii.

Ca toate cele care aşteaptă

Şi liniştea morţii este o treaptă
Către adîncul deplin al Puterii
Care sporeşte taina Învierii.

Un alt exemplu din volumul Dimineaţă de alun în

poezia Tăinuiri:
Din murmurări rotunde
Cu prelungit balans,
Ne înfloreau fecunde
Cuvinte în devans.
Nu pot să spun de unde
Şi cum este un dans,
Cînd sensuri mai profunde
Mă zguduie-n avans.
Dar intuiesc că-s runde
De mistic contradans,
În care se ascunde
Misterul în suspans !
Prezentarea acestei poezii are şi un alt scop, în
afara expesivităţii poetice. Comparaţia la îndemînă
în „bucătăria” creativă este cea a nisipului aurifer pe
care căutătorul sau poetul trebuie să-l cearnă de
multe ori, pentru a separa aurul de mîl, nisip şi multe
alte impurităţi.
Totuşi, această comparaţie este insuficientă pen-
tru că prezintă o perspectivă tridimensională, în plan
93
orizontal, lumesc. Perspectiva mai potrivită este cea
pe verticala conştiinţei. Inspiraţia cea mai valoroasă
provine din înălţimile adînci ale supermentalului,
urmate de treptele mentalului intuitiv şi cel iluminat,
în ordine descrescătoare. Sigur că poetul nu ştie de
la ce nivel îi vine inspiraţia. El are o stare sau un
vers de la care porneşte construcţia poetică. În cazul
de mai sus, starea s-a materializat în ceva nein-
teligibil la început, de genul: la curcules pe unde,
din brumburit berunde, şi au fost necesare 12
decantări succesive pentru a ajunge la varianta fi-
nală. Întrucît, aşa cum am spus deja, calităţile prin-
cipale în Arta Poetică sînt Originalitatea, Simpli-
tatea şi Profunzimea. Fără metafore absconse, insi-
pide, incolore, inodore !
Dar intervenţia mea aici vizează un aspect cu mult
mai profund ! Totul este vibraţie (spanda) în gran-
dioasa Creaţie Divină. La cele mai înalte niveluri, în
supramental, comuniunea este atît de profundă, de
vastă şi cuprinzătoare, încît nici un limbaj articulat
nu o poate cuprinde ! Odată ce se coboară diferite
trepte de vibraţie, se pierde treptat din profunzime,
din complexitate, din mister, pentru ca la nivelul
egoului, a minţii obişnuite, unde avem limbajul
vorbit sau scris, să ajungă ceva extrem de contractat,
simplist, chiar superficial prin comparaţie cu nive-
lurile foarte înalte. Iar poezia aceasta a urmărit să
sugereze poetic chiar acest proces al coborîrii vibra-
ţionale de la ceva intraductibil, la altceva cît de cît
inteligibil. Din acest motiv am repetat şi accentuat
atît de mult necesitatea expresivităţii poetice de cea
mai înaltă valoare, fiindcă doar ea ne apropie oare-
94
cum de grandoarea supramentalului, prin saltul în
inefabil, fără de care nu numai că ne menţinem în
banal, ci coborîm cu mult mai jos, în lamentabil ori
penibil, cum sînt marea majoritate a protoziilor în
vers alb contemporane, ba chiar în demonism la unii
anti-poeţi !
Înainte de-a oferi alte exemple, sînt necesare cîteva
clarificări. Umanitatea în ansamblu se scaldă nu doar
în ape tulburi, ci de-a dreptul într-o mocirlă otrăvită
de prejudecăţi limitatoare, pasiuni vulgare, tendinţe
grobiene, plus multe alte josnicii pe care nu le mai
enumăr, că se ştiu ! Majoritatea omenirii s-a obişnuit
cu acest mediu toxic şi aşa cum peştele trăieşte în
apă, la fel şi omenirea actuală în ansamblu, neavînd
acces la învăţături spirituale autentice, nu poate face
diferenţa dintre mediul otrăvit în care vieţuieşte
zilnic şi puritatea sau înţelepciunea oferită de acele
învăţături autentic spirituale, din ignoranţă şi alte
motive !
„Toţi o apă şi-un pămînt,” este o zicală ro-
mânească, încifrînd aici o informaţie ezoterică des-
pre primele două Esenţe subtile (tattva-e), Pămîntul
şi Apa, existente pe primii doi Centri de Forţă infe-
riori (chakra), pe care se află predominant marea
majoritate a omenirii ca nivel de conştienţă. Acest
amănunt are importanţa sa dacă înţelegem că din
cauza acestui nivel de conştienţă scăzut, creaţiile ar-
tistice în marea lor majoritate reflectă acest fapt şi
aşa se face că ele nu transmit mai nimic înălţător ori
sublim, ci sînt doar apă de ploaie ! Sau apă de baltă
stătută în care se scaldă inconştient cei mai mulţi
„artişti” ai vremurilor noastre. Lipsindu-le un scop
95
înalt spiritual în viaţă, şi neavînd nici cunoştinţe
spirituale autentice, nu dogme creştine sau din alte
religii, aceşti aşa zişi „artişti” împreună cu umbrele
lor, criticii, nu sînt capabili să ofere o viziune co-
rectă asupra lumii - autorii, şi a creaţiilor în an-
samblu - criticii. Dacă te scalzi în aceeaşi apă stătută
ca majoritatea omenirii este aproape imposibil să
simţi şi să înţelegi corect starea ta inferioară, fiindcă
aşa cum spunea Einstein, nu poţi rezolva o problemă
de la acelaşi nivel care a creat-o ! Şi această ne-
putinţă de auto-obiectivare cauzată în principal de
sufletul adormit a majorităţii oamenilor are ca efect
acea nesfîrşită aiureală „poetică” sau „artistică” în
literatură, muzică, pictură, cinematografie, etc. Nu-
mai fiinţele umane care şi-au trezit sufletul într-o
proporţie suficientă sînt capabile să perceapă corect
tulburimea sau proasta calitate a făcăturilor numite
„artă.” Ce înseamnă această „proporţie suficientă a
sufletului trezit” este ceva ce nu se poate aproxima
în cuvinte, ci doar trăi !
Din onestitate, autorul acestor poezii îşi judecă
propriile creaţii ca pe ale altcuiva, cu maximă sin-
ceritate şi suficientă detaşare, fără orgolii tembele,
ştiind prea bine că toate poeziile cît de cît valoroase
s-au scris prin el, nu le-a creat el ! Este exact senti-
mentul trăit pregnant după publicarea primelor două
cărţi de poezie ! Tot din onestitate şi maximă sin-
ceritate, autorul nu pretinde că ar avea sufletul pe
deplin trezit la momentul scrierii acestor rînduri, din
care pricină este posibil să mai greşească uneori în
judecăţile sale de valoare, fiindcă orice desăvîrşire
presupune un proces gradat şi îndelung de puri-
96
ficare, clarificare şi cristalizare interioară. Şi pentru
că sîntem la capitolul Onestitate, autorul recunoaşte
că a scris cîteva poezii cam didactice, nu foarte ex-
presive sub aspect estetic, fiind mai degrabă nişte
îndemnuri spirituale necesare şi instructive, întrucît
astfel de mesaje au fost prea puţin redate cît de cît
poetic de către autorii români, dar şi pentru variaţia
registrului poetic, cum am spus în altă parte. Se
observă totuşi că poeziile cu mesaj direct, De idee,
sînt apreciate mai mult decît poeziile De stare, din
motive prea evidente pentru a mai fi explicate.
Exceptînd primul volum pe care m-am grăbit să-l
termin înaintea vacanţei de vară, pentru a-l oferi şi
altor oameni în tabăra spirituală unde mergeam de
obicei, la celelalte cărţi am fost mai răbdător, astfel
că mi-am citit de mai multe ori poeziile, atent să nu
scap texte nesincere, fără efecte poetice ieftine,
numai de dragul de-a impresiona, fiindcă îmi re-
pugnă profund ideea de-a poza în ceva ce nu sînt !
Poeziile trebuie să conţină ceea ce simţim la mo-
mentul scrierii lor, nu exaltări adolescentine sau fa-
bulaţii insipide !
Oferind exemple din propria creaţie, nu o fac spre
laudă ori ca să mă dau măreţ, cum cred minţile
impure, ci pentru a argumenta tema în discuţie. Că
nu se face aşa ceva este o presupusă la care nu
subscriu, fiindcă toate cele făcute au fost nefăcute
pînă să le facă cineva, care nu ştia sau nu voia să
ştie că nu se face aşa ceva ! Îmi obiectivez cu
discernămînt valoarea, nici prea mică, nici foarte
mare; mi-am văzut slăbiciunile, dar şi reuşitele, ca
atare nu există riscul să mă împăunez peste măsură !
97
Fapt este că ştiu cum arată o poezie bună, foarte
bună sau excepţional de bună şi mă bucur realmente
atunci cînd le citesc de la alţii sau cînd primesc
astfel de inspiraţii (deşi e posibil ca altora să nu le
placă la fel de mult ca mie), chiar dacă nu pot decela
deocamdată nivelul de la care a venit inspiraţia. La
fel de posibil mai poate fi să nu apreciez cum se
cuvine un vers sau o poezie inspirată de la cel mai
înalt nivel, fiindcă, am spus deja, rafinamentul es-
tetic necesită multă cristalizare interioară, precum şi
accesul efectiv la intuiţii spirituale profunde şi re-
petate. Altfel spus, este cu putinţă să nu rezonez cu
anumite aspecte spirituale foarte înalte încă, din care
pricină să nu simt ceea ce este transmis. Dar chiar
dacă nu simt aspectele mai înalte în unele poezii
mistice, vreau să precizez că nu rezonez cu anumite
modalităţi poetice prea descriptive şi prozaice, cum
ar fi cele ale lui Kabir, Rumi sau Tagore, şi ale mul-
tor altora, care mie personal îmi apar ca fiind insu-
ficient de expresive, adică prea directe, prea teziste,
prea explicite în marea lor majoritate. Repet, mă
refer la modul cum sînt redate acele trăiri, nu la
conţinutul efectiv al poeziilor mistice !
Întrucît am fost tras discret de urechiuşe fiindcă
am îndrăznit să scriu despre poeţii mistici că sînt
prea didactici şi prozaici sau că le lipseşte expre-
sivitatea poetică de bună calitate, precizez că mi-am
permis această libertate în urma visului avut, în care
mi s-au transmis acele poezii absolut geniale, care
există cu adevărat undeva în supermental !
Ca să alung orice îndoială, deşi nu am reţinut nici
măcar un vers din cele ce mi s-au transmis în acel
98
vis, mi-a rămas în schimb starea de uluire totală, şi
categoric nu aş fi trăit o asemenea surpriză uluitoare
şi entuziasm colosal în urma unor versuri prozaice
sau didactice, întrucît în 33 de ani am tot acumulat
cunoştinţe spirituale, fiindu-mi mai mult decît clară
diferenţa dintre teoria metafizică şi ineditul poeziilor
primite ! Aşadar, prin comparaţia celor două stări şi
modalităţi am tras concluzia că se pot accesa pro-
funzimi poetice absolut geniale, nemaiîntîlnite în
literatura scrisă de oriunde ! Mă refer la comparaţia
dintre versurile didactice, pe de o parte, şi cele
foarte expresive, pe de altă parte.
Recent, într-o meditaţie am primit un sfert de
vers: „ce-ţi pasăre” care aparent n-are nici un sens,
însă intuitiv am înţeles care-i rostul său. Cum am
mai scris deja, pe de o parte n-am reţinut nici un vers
din acea poezie uluitoare visată în urmă cu şase ani,
iar pe de altă parte limbajul la nivel super-mental
este cu totul diferit de cel de la nivelul minţii obiş-
nuite. Ceea ce urmează să afirm mai departe sînt mai
mult presupuneri intuitive, decît convingeri indu-
bitabile, deci este posibil să nu fie sută la sută
exacte. Intuiesc/bănuiesc că limbajul super-mental
este asemănător celui din astralul superior, în care
cuvintele au mai multe sensuri, cu varii nuanţe,
unele de o profunzime insondabilă, adică un fel de
polifonie consensuală, în care toţi receptorii artei
sînt în rezonanţă cu emiţătorul, deci percep cu mare
acurateţe mesajul transmis multi-stratificat.
Pornind de la exemplul de mai sus, „ce-ţi pasăre,”
se descompune în „ce-ţi pasă” şi mai poate fi înţeles
„ce pasăre.” Este aproape imposibil să reconstitui un
99
limbaj cu multiplele sale valenţe de la nivel super-
mental, prin intermediul mentalului obişnuit, însă
demersul meu urmăreşte să ofere cititorilor doar un
exemplu intuitiv. Aşadar, creatorii din viitor vor
avea acces conştient la supermental, existînd tot-
odată şi receptori care vor înţelege şi gusta fiecare
nuanţă particulară ale oricăror alăturări de cuvinte,
care nouă celor de astăzi ni s-ar părea pur şi simplu
bazaconii sau deliruri ! Numai că în supermental nu
se delirează ! Doar minţile noastre superficiale obiş-
nuite din Epoca Întunericului sînt incapabile să
cuprindă revelaţiile iluminatoare de la acel nivel
supermental, ca să nu mai vorbesc de supra-mental,
unde limbajul discursiv este depăşit cu totul. Îmi
place să cred, nu doar să sper, că dacă voi reuşi cu
ajutorul Ghidului spiritual să-mi controlez mintea
mai mult de jumătate de oră fără întrerupere, voi
avea acces la supermental, poate şi mai sus, şi voi
reuşi să captez de acolo măcar O POEZIE, dacă nu
mai multe, asemenea celor care m-au uluit şi entu-
ziasmat atît de tare în timpul acelui vis formidabil !
Dacă voi reuşi această performanţă în actuala
încarnare, sigur că o voi explica, deoarece este nece-
sar să apară şi un public receptor pe măsura reve-
laţiilor primite, altfel se cîntă în pustie.
Teoria metafizică nu e poezie, iar poezia expre-
sivă nu e teorie ! Teoria se adresează raţiunii umane,
şi are drept scop Cunoaşterea, pe cînd poezia auten-
tică, expresivă, se adresează sufletului deschis spre
frumos care deţine acea sensibilitate aparte, din ce în
ce mai rafinată, capabilă să guste arta veritabilă, iar
scopul ei este răpirea în inefabil ! Discuţia aceasta
100
implică multe nuanţe ce pot fi expuse mai degrabă în
exemple concrete, nu prin generalizări, şi un astfel
de exemplu concret este următorul:
Cu mine în mine pe Noapte călcînd
Să-mi aflu Adîncul, Înaltul, negînd,
Că nu sînt acesta, nici cel ce am fost,
Nici trupul, nici mintea, nici traiul anost,
Nici grija, nici stresul, nici spaima de gol,
Nici visul acesta sau orice alt rol,
Nu sînt veşmîntul sărac ori bogat,
Nici valul de mare oricum înspumat,
Nu sînt amăgirea sau teama de fiare,
Nici bolovanul prea greu la testare,
Nu sînt durerea, orbirea, nici cîrjele mele,
Nici frămîntările multe, mărunte sau grele !
Cu mine în mine pre moarte călcînd
Să-mi caut Adîncul, Înaltul oricînd,
Că sînt ce nu sînt, nicicum ce am fost,
Atît de eratic în tainicul rost,
Încît nici frica, nici rana, nici firea
Nu-mi curmă în veci infinirea !
Acest text este la limita dintre poezia cu mesaj
direct şi cea de Stare, pentru că le conţine pe amîn-
două, fiind şi poezie în sensul stării de poezie, dar
avînd şi un mesaj spiritual ne-didactic.
Poezia indirectă, aluzivă, de Stare, are două
moduri principale de expresie şi una secundară:
În prima categorie, întreaga poezie este o meta-
foră. Exemplu: Între două nopţi a lui Arghezi. Aici
nu mai sînt expresii poetice sclipitoare la nivel de
vers individual sau apar mai rar, fiindcă întreaga
poezie este deja o metaforă. Exemplu:
101
Poate n-am să ştiu niciodată
Cît de rotundă şi îndepărtată
E aripa stîngă a Infinităţii mele
În raport cu aripa dreaptă a Eternităţii tale...
Poate n-am să ştiu niciodată
Cît de fecundă e rădăcina pătrată
A Infinităţii înamorată
De aripa dreaptă a Eternităţii mele...
Dar poate cîndva, la marginea unei clipe,
Vom fi simţit cele două aripe
Ca pe un zbor între Apele de Jos
Şi Apele de Sus
La modul cel mai glorios,
Iar atunci şi acolo n-o să ne mai doară
Cîte infinităţi de timp
Şi cîte eternităţi de spaţiu
Vor fi trecut pînă s-au unit
Într-o joi de sîmbătă seară
Pentru a deveni Una
Cu Acela de Pretutindeni !
În cea de a doua modalitate de expresie există
metafore, comparaţii sau alăturări de cuvinte foarte
poetice, încîntătoare, cum sînt aceste versuri fer-
mecătoare: „de mult viu mă mult murisem” sau „cerc
absorbitor de punct” sau „Vino, tu, fără de tine/ Ca
să fiu cu mine, mine” sau „tremurătură de stea” sau
„din oglinzi tăcerea” sau „mai degrabă să desfoi/
aripă de cintezoi/ care zboară după leac/ pe o
ramură de veac.” În cadrul acestei categorii este
necesară expresivitatea poetică originală, percu-
tantă, inedită şi cît mai profundă cu putinţă.

102
 Tot aici se întîlnesc cele două moduri distincte ale
aşa numitei „bucătării” creative. Putem fi inspiraţi
de Sus cu metafore, comparaţii, alăturări de cuvinte
foarte frumoase, caz în care se spune că am fost
inspiraţi, dar uneori forţăm noi înşine acele in-
spiraţii, parcă le „stoarcem,” le căutăm de la nivelul
minţii obişnuite, fiindcă inspiraţia din planurile înal-
te lipseşte. Această situaţie apare atunci cînd se
pleacă de la un vers inspirat de Sus care nouă ne
place foarte mult şi apoi vrem să întregim acea
poezie cu versuri „căutate.” Exemplu este poezia
Eminescu ultim, al cărei final a fost „căutat” din cine
ştie ce motiv obscur, de aceea poetul a şi ratat finalul
respectiv ! Autorul acestui text recunoaşte că şi în
poeziile sale se află cîteva metafore căutate... cu
lumînarea, mai ales în Poezii modificate genetic şi
care vor fi eliminate ulterior la reeditare !
Cum se poate deosebi inspiraţia veritabilă de cea
„scoasă din burtă” ? Prin faptul că inspiraţiile din
Planurile Înalte ne plac şi peste o lună, un an, zece
ani sau pentru toată viaţa, pe cînd expresiile căutate,
stoarse, după cîteva săptămîni nu ne mai plac; le
percepem clar goliciunea şi în această situaţie jalnică
se află metaforele obscure, lipsite de miez ale celor
mai multe protozii în vers alb din ultima sută de ani !
Există şi poezii care îmbină prima categorie a
celor integral metaforice, cu a doua categorie, a ex-
presivităţii poetice în unul sau mai multe versuri,
deşi mai rare, iar exemplul este Eu nu strivesc co-
rola de minuni a lumii de Lucian Blaga, care poate fi
luată ca model excelent a ceea ce înseamnă trans-
figurarea lumii:
103
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele ce le-ntîlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adîncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfînt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei,
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
La nivelul actual de conştienţă este destul de
greu să se creeze poezii cu metafore sclipitoare la
fiecare vers în parte, atunci cînd întreaga poezie
este deja o metaforă profundă sub aspect spiritual.
Pe cînd în cazul poeziilor mistice, acolo încăr-
cătura spirituală este foarte puternică la poeţii care
realmente aveau Sinele Divin revelat, chiar dacă
redarea lor nu a fost suficient de expresivă, cel mai
adesea. Pentru a simţi acea încărcătură spirituală
foarte înaltă, receptorul însuşi trebuie să deţină un
nivel suficient de elevat. Unele fiinţe umane sensi-
bile, chiar dacă nu au Sinele Divin revelat, pot fi
104
impactate la modul real, nu teatral, cum se petrece
adesea, de poeziile mistice, însă aceste fiinţe sînt
destul de rare; poeziile mistice fiind prea puţin
apreciate deocamdată.
Intenţia mea ca autor este să îmbin într-un tot
unitar aspectele spirituale, fie că este vorba de in-
formaţii ezoterice, adevăruri spirituale, îndemnuri,
intuiţii, revelaţii, cu expresivitatea poetică de o
calitate cît mai bună; ceea ce s-a reuşit extrem de rar
pînă în prezent pe planeta noastră în istoria cunos-
cută, astfel încît să nu prevaleze mai mult una în
dauna celeilalte, respectiv formulările prea directe
ale revelaţiilor spirituale sau a informaţiilor ezo-
terice, de o parte, şi expresiile poetice surprinză-
toare, inedite, fermecătoare, de cealaltă parte !
Acest stil descriptiv, caracteristic majorităţii poe-
ţilor mistici a fost amprenta unor epoci şi mentalităţi
culturale specifice; adevărurile spirituale trebuind să
fie cunoscute de aspiranţii sinceri ai Căilor spirituale
autentice sub acea formă explicită. Există tratate
ezoterice extrem de ocultate, care pot fi înţelese doar
de Ghizii pe deplin eliberaţi sau măcar cu Sinele
Divin revelat. Dacă s-ar fi procedat la fel şi în poe-
ziile adresate neiniţiaţilor, aceştia n-ar fi înţeles
nimic şi nu exclud să existe astfel de texte poetice.
În prezent, datorită accesului mult mai mare la cărţi
spirituale sau internet, se cunosc mai multe infor-
maţii de natură ezoterică de către tot mai mulţi oa-
meni, astfel încît după un prim val explicit, urmează
un al doilea val ceva mai poetic, pentru ca mai tîrziu
unii poeţi foarte elevaţi spiritual să reuşească o sim-

105
bioză deplină între expresivitatea poetică şi pro-
funzimile spirituale.
Poeziile mele se încadrează, cred, în acest al doilea
val, urmărind să fie ceva mai subtile, chiar dacă n-
am putut evita întrutotul mesajul prea explicit une-
ori, sau alteori ceva mai greu de înţeles de către
neiniţiaţi, însă astfel de versuri conţin taine spirituale
general valabile care vor fi înţelese de tot mai mulţi
cititori după ce vor fi asimilat abc-ul spiritual, ci nu
metafore absconse, ale căror semnificaţii sînt ştiute
doar de autorii lor !
Pe la 19 de ani am cunoscut un poet obscur cu
pseudonimul Cartojan (David Kelmer), despre care
nu cred că îşi aminteşte nimeni, al cărui vers: „Totul
e posibil în afară de moarte” m-a impactat foarte
tare la acea vreme în contextul unui ateism agresiv,
pentru că majoritatea oamenilor au fost convinşi că
după moarte nu mai există nimic, însă urmarea
acelui vers era: „De unde pietrele se întorc cenuşii
ca o tîmplă.” Acest al doilea vers este exemplul cel
mai clar de metaforă obscură, nu doar pentru că
alături de primul vers sună ca nuca în perete, ci mai
ales întrucît doar autorul lui şi Bunul Dumnezeu ştiu
ce va fi vrut să spună prin el. (Dacă în loc de
„pietre” ar fi scris „cuvintele,” ar fi avut mai mult
sens şi expresivitate poetică). Şi acesta e numai un
exemplu din miile de exemple ale unor metafore
goale de sens, care nu doar că nu spun nimic, ci sînt
scrise cel mai adesea dintr-o dorinţă mai mult sau
mai puţin conştientă de epatare „poetică” ! Iar din
perspectivă metafizică primul vers se dovedeşte a fi
inexact, fiindcă moartea reală este posibilă odată cu
106
sfîrşitul Zilei lui Brahma, cînd întreaga Creaţie dum-
nezeiască este resorbită în Transcendenţă. Atunci se
produce aneantizarea tuturor spiritelor care n-au
obţinut Eliberarea Ultimă pînă la acel moment, în
speţă a celor satanice, dar pînă la acea dată vor trece
multe miliarde de ani !
În viitorul îndepărtat toţi oamenii vor avea cuno-
ştinţă de abc-ul căilor spirituale şi atunci acest stil
descriptiv, didactic, nu va mai fi necesar, poeţii
creînd poezii expresive cît mai pure ! Cel mai pro-
babil în acele timpuri glorioase poeziile şi artele în
general vor avea cu totul alte forme, ele fiind trans-
mise fie telepatic, (întrucît atunci conştiinţa umani-
tăţii va fi globală, ci nu separată, egotică, indivi-
duală, ca în Kali yuga), fie prin intermediul unor
dispozitive foarte sofisticate, controlate direct de
conştiinţă, care vor reuni toate cele cinci simţuri si-
multan, odată cu translaţia umanităţii pe nivele vi-
braţionale superioare !
Cît priveşte auto-obiectivarea, tendinţa a fost mai
degrabă opusă împăunării smintite şi n-o spun dintr-
o falsă modestie, ci întrucît în cea mai mare parte a
acţiunilor mele trecute, imboldul a fost mai mult
spre auto-depreciere, decît întru preamărire, din
motive de neîncredere, pînă să capăt oarece în-
credere în mine ! (De altfel, am renunţat să mai scriu
poezii cam între 20 şi 50 de ani aproximativ, fiindcă
m-am comparat cu alţi poeţi mai talentaţi ca mine !).
Cît de greu se obţine această încredere în sine o ştiu
cel mai bine cei sau cele care s-au devalorizat mai
mereu prin comparaţii păgubitoare cu alţii mai buni,
dar acum reuşesc să mă obiectivez cu detaşare,
107
pentru că deţin criteriile spirituale necesare, nu ce
spune gura lumii ori mai ştiu eu ce interdicţii ne-
scrise şi nici nu mă raliez la părerile mai Marilor
Zilei din critica actuală, care păreri sînt în cea mai
mare parte la fel de tulburi precum apele acestei
lumi, din simplul motiv că nu au la bază învăţături
spirituale autentice, pe care de altfel le ignoră
aproape total ! Iar pe de altă parte, faptul de a posta
aici cîteva din poeziile proprii pe care le consider
bune şi foarte bune, n-aş vrea să fie considerat un act
de bravadă orgolioasă, ci doresc să se ştie că sînt
conştient de valoarea lor prin comparaţie cu non-
valoarea miilor de insipidităţi care se publică în pre-
zent. A nu se confunda conştiinţa propriei valori cu
orgoliul sau aroganţa, întrucît, de cele mai multe ori,
acolo unde este mult orgoliu, este puţină valoare !
În paranteză fie spus, ar fi de dorit să se ştie cît
mai clar în urma căror criterii poeţi ca Arghezi,
Blaga, Bacovia, Stănescu, sau vestitul versificator
Păunescu şi mulţi alţii sînt socotiţi poeţi mari ?...
deşi au scris mai puţin de cîteva (zece !) poezii
realmente foarte bune care ne răpesc în inefabil;
unele fiind bune, altele bunişoare, dar cele mai multe
sînt slabe şi foarte slabe sub aspectul expresivităţii
poetice aşa cum a fost ea exemplificată în aceste
rînduri, la toţi cei mai sus pomeniţi.
Mulţi critici au devenit „maeştri” ai retoricii
sterpe, reuşind să spună mai nimic în foarte multe
cuvinte – vezi Ciopraga în prefaţa cărţii la poeziile
lui Ion Barbu. Cel din urmă pare a fi dorit să tran-
spună ecuaţiile de gradul trei cu 14 necunoscute în
versuri cît mai absconse, din care nu poate fi aleasă
108
(aproape) nici o poezie veritabilă ! Altfel exprimat,
cînd scrii protozii la care e necesar să decriptezi
fiecare vers în parte şi apoi să le asamblezi într-un
înţeles global, atunci nu mai este răpire în inefabil,
nici încîntare, ci exerciţiu intelectual, ori scopul
poeziei nu este dezlegarea unor enigme rebusistice şi
nici de dinamizare a inteligenţei mentale !
Mai apoi genul acesta de poezii complicate şi
stufoase, numite ermetice, aparţin în mod vădit Men-
talului Superior, ci nu planurilor mai înalte, respectiv
planul Iluminat, Intuitiv sau Supermental, iar argu-
mentul este că mentalul superior, în principal, cre-
ează asemenea construcţii foarte elaborate sau alam-
bicate, făcînd tapaj de tot felul de cunoştinţe cu mul-
tiple trimiteri filozofice, mitologice ori de altă na-
tură, pe cînd la nivelurile superioare ale mentalului
versurile sînt fie foarte simple, dar pline de miez, ca
în cazul celor eminesciene, fie apar sub o formă
paradoxală, ca nişte străfulgerări în noapte, pentru că
acolo cunoaşterea se prezintă ca intuiţii sau revelaţii
foarte greu de redat în cuvinte, cum am tot spus de
atîtea ori înainte ! Mai mult de doi ani după ce am
scris aceste rînduri, necesitatea a făcut să citesc o
poezie de-a lui Ion Barbu care îşi merită numele,
îndulcind puţintel impresia nefavorabilă expusă mai
sus faţă de acest autor. Elan:
Sunt numai o verigă din marea îndoire
Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar
Un roi de existenţe din moartea mea răsar,
Şi-adevăratul nume ce-l port: e unduire.
Deci, arcuit sub timpuri, desfăşur lung ţesut
De la plăpînda iarbă la fruntea gînditoare,
109
Şi blondul şir de forme, urcînd din soare-n soare,
În largurile vieţii revarsă un trecut.
Din călătoarea undă, din apele eterne,
Îmi însuşesc veşmîntul acelor care mor,
Şi înnoit şi ager alerg – subtil fior-
Prin săli orgolioase ori umede caverne…
Şi astfel, în Pămînturi croindu-mi vaste porţi
Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,
Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată
De-atîtea existenţe şi tot atîtea morţi.
După cum se ştie, tonul îl dau mai Marii Zilei
deocamdată, ci nu fiinţele realmente sensibile la fru-
mos ! Iar dacă mi se cere să numesc acele învăţături
spirituale autentice care fac posibile argumentaţii
estetice pe deplin îndreptăţite, cît mai obiective, voi
spune ceea ce se ştie deja, anume că simpla lectură a
nici unui tratat de estetică, precum Natya Shastra, nu
face pe nimeni infailibil, ci numai rafinamentul este-
tic obţinut în urma trezirii sufletului, atît la criticii de
artă, cît şi la receptorii ei. Iniţierea în acele învăţături
spirituale autentice conferă o bază teoretică solidă,
dar esenţiale sînt sensibilitatea foarte rafinată a
sufletului trezit şi intuiţia, pe cît posibil supramen-
tală, la care ar trebui să se adauge onestitatea, sin-
ceritatea demersului critic, fără ipocrizie sau lingu-
șeli numai de dragul de a menaja egourile sensibi-
loase ale autorilor !
Revenind la subiectul principal al expresivităţii
poetice, iată exemplul în Pseudo-gramaticală:
Substantive, substantive !
Leagă-ţi Verbul de un ţel
Şi Adverbul de motive
110
Care te vor înălţa niţel
În trăiri superlative !
Substantive, substantive !
Caută un Epitet
Cît mai foarte emotiv,
Care să fie verset
Pînă la infinitiv !
Substantive, substantive !
Ia un Verb şi îl conjugă,
Nici a lene, nici a fugă,
În poeme expresive
Să devii un rug în rugă !
Un alt exemplu dintr-o poezie cu tematică strict
spirituală. Dat fiind însă că termenul de Aham,
respectiv Inima Supremă sau Eul Suprem a lui Dum-
nezeu, conform Şivaismului kaşmirian, este foarte
puţin cunoscut în occident, poezia nu va avea acelaşi
impact asupra cititorilor occidentali precum exem-
plul anterior citat al lui Arghezi, însă există expre-
sivitate poetică de foarte bună calitate:
Murmurînd cum murmuram
Și eram și nu eram
Gîndul murmur rourat
Al unui poem mirat
Și privindu-mă pe geam,
Chiar eu însumi mă miram
Dacă sînt cine credeam:
Aspirant la sfîntul hram
A extaticei Aham !
Să mă vezi cum mă visam
Încă murmur rourat
Într-un vers abia schițat,
111
Scris de rouă pe un ram
Într-o toamnă de bărbat,
Despre care nu știam
Dacă plînge tresăltat
Sau rostește murmurat
Mantra tainicei Aham !

Şi un ultim exemplu de expresivitate poetică într-

o altă poezie cu tematică spirituală:
El îmbrăcat în harurile sfinte
Pe drumul dinspre Cer la o răscruce,
Eu dezbrăcat de patimi în cuvinte,
L-am fost văzut cum merge cînd se duce !
Nu ştiu să spun ce grijă mă cuprinde,
Fiind mai multă noapte înspre zi
Şi cum mă caut pe oriunde
În sentimentul mistic de-a trăi !
Ci tăinuindu-şi Domnul darurile sfinte,
Cum mă privea de-acolo din răscruce,
El mă-ndemna, dar fără de cuvinte,
Că-i rîndul meu să urc acum pe cruce !
Ideea finală a acestei poezii a stîrnit deja o anume
controversă cu un dogmatic habotnic, care pretinde
că numai Iisus s-a urcat pe cruce pentru arderea pă-
catelor noastre... În viziunea acestor dogmatici în-
guşti la minte, pentru că Iisus a luat deja păcatele
lumii asupra Sa, noi oamenii actuali nu avem mai
nimic de făcut, în afara spovedaniei şi ascultării
slujbelor, a căror ineficienţă se străvede la majo-
ritatea aşa numiţilor creştini occidentali prin com-
portamentul foarte egoist, plin de închistare, demo-
nism şi resentimente în cazul celor mai mulţi dintre
112
bătrîni, şi aplecat către distracţii bahice, desfrînare,
plus multe alte vicii, în cazul celor mai mulţi tineri,
care de altfel ajung rareori la biserică !
În primul rînd că Iisus a ars karma negativă pla-
netară de pînă la crucificarea Sa, NU a oamenilor
păcătoşi care au trăit după El, ceea ce ar fi fost ab-
surd şi imposibil ! În al doilea rînd că am avut un vis
extrem de frumos în care eu, împreună cu alte en-
tităţi, am urcat de mai multe ori pe cruce. Mai precis,
am urcat de cinci ori pe cruce pentru fiecare dintre
rănile Mîntuitorului şi de fiecare dată ni s-a cerut să
îmbrăcăm altă costumaţie. Înainte de a urca a cincea
oară pe cruce eram îmbrăcat în negru (culoarea lui
Akasha tattva), iar o voce care venea dintr-o sursă de
lumină aflată în faţa noastră, ne-a spus aproximativ
aceste cuvinte:
„Veţi primi această rană dacă şi numai dacă Îl veţi
iubi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima,
din tot sufletul şi cu toată puterea minţii voastre !”
Odată cu aceste cuvinte ne-a transmis şi starea de
iubire corespunzătoare !... Cînd m-am trezit din
somn am luat cu mine în Planul Fizic o mică parte
din acea iubire, probabil zece sau douăzeci de pro-
cente, dar chiar şi aşa era atît de uluitor de frumoasă
şi dumnezeiască acea iubire, încît mi-am spus mie
însumi că dacă mi-ar fi dat să o trăiesc în această
lume fără întrerupere, n-aş mai avea nevoie de nimic
altceva: nici casă, nici iubită, nici bani, ci aş putea
trăi oriunde fără griji, chiar şi sub un pod (pentru a fi
ferit de intemperii) !
De bună seamă că în cărţile de poezie ale celor mai
inspiraţi poeţi de pe această planetă din Era Întu-
113
nericului sînt destul de puţine reuşite ale expre-
sivităţii poetice, din motive care au fost amintite
aici. Nici chiar poeţii mistici, în opinia mea, nu au
reuşit să redea într-un limbaj pur poetic stările lor
excepţionale, decît rareori, şi această afirmaţie se
bazează doar pe textele traduse în limba română la
care am avut acces, nefiind exclus ca poeziile scrise
în limba maternă ale autorilor respectivi să deţină
mai multă expresivitate poetică decît apare în tra-
duceri !
Posibil să existe un motiv cu mult mai profund în
afara celor prezentate deja, pentru care trăitorii la
nivel supramental să nu fi reuşit această performanţă
a expresivităţii pur poetice, care ţine eventual de
menirea lor în această lume sau de cine ştie ce
altceva… Fapt este că atunci cînd mi s-au arătat în
vis acele poezii uluitoare, ele chiar erau POEZII în
sensul cel mai înalt şi pur al conceptului, nu ver-
sificări, nu îndemnuri perene, nu descrieri ale unor
stări sublime, nu invocaţii sau rugi şi nici imnuri de
laudă adresate Conştiinţei Divine Supreme, care toa-
te la un loc sînt poezii în sens larg, ci nu în sensul
cel mai profund al conceptului de Poezie ! Fiindcă,
repet iar şi iar, Poezia sau Arta poetică veritabilă
este doar cea care ne răpeşte în inefabil prin inter-
mediul expresivităţii poetice excepţionale, nu predi-
cile versificate, nu protoziile în vers alb, care sînt
doar nişte dări de seamă specioase, fără să-şi dea
seama că sînt departe de a-şi da seama cît de departe
se află de poezia veritabilă, cel mai adesea !
Se va obiecta că fiecare receptor este răpit în ine-
fabil de poezii care pe altcineva nu-l impresionează
114
mai deloc. Aici ne întoarcem la discuţia despre Pros-
tul gust al vulgului care mănîncă manele cu salam şi
bea versuri poporane ! În mod evident acolo nu e
vorba de răpire în inefabil, ci de exaltarea unor teme
arhicunoscute din subconştientul colectiv: banii mei,
copiii mei, femeia mea, averea mea… ori gelozia,
invidia, răzbunarea şi altele ! Că doar se ştie zicala:
Spune-mi ce îţi place, pentru a-ţi spune cine eşti !
Sau într-o exprimare mai elaborată: pentru unele rare
fiinţe umane Supraconştientul a devenit conştient, pe
cînd pentru cei mulţi şi orbi spiritual, pînă şi trăirea
unor sentimente altruiste este un stadiu încă foarte
îndepărtat !
La acest argument este posibilă o altă obiecţie,
anume că aici s-a dat un exemplu extrem, cel al vul-
gului, al nepricepuţilor, dar că există mulţi alţi re-
ceptori de poezie sau creatori de poezie care nu sînt
nici la extrema de jos, nici la cea mai înaltă şi care,
probabil, sînt încîntaţi sau entuziasmaţi de alte
poezii decît cele oferite aici ca exemple. Varietatea
lumii scriitoriceşti fiind suficient de mare, şi în
aceste cazuri zicala mai sus enunţată este valabilă.
Ea ascunde încifrat arhicunoscuta (pentru unii) Lege
a Rezonanţei oculte: sîntem atraşi de fiinţe, feno-
mene, aspecte cu care rezonăm mai mult şi este su-
ficient să ne facem o idee fie şi aproximativă despre
gusturile unui om aflînd ce anume îi place şi ce nu.
În atare situaţie nu doar gusturile sînt superioare
unele altora (şi argumentul este existenţa Bunului
gust şi a opusului său !), ci şi rafinamentul estetic
este superior unul altuia, care rafinament poate avea
cel puţin două cauze:
115
 1.Trezirea sufletului şi 2.Preocupările estetice sau
creative din una sau mai multe vieţi anterioare.
Exemplul cel mai cunoscut fiind Mozart, dar există
multe alte exemple de copii la vîrste mici foarte
talentaţi sau geniali care au avut mai multe încarnări
de creatori ai artei în care au excelat, fiindcă altfel
nu se poate explica genialitatea. Şi pentru că sîntem
aici cu vorbirea, mai multe studii serioase au scos la
iveală un fapt cu totul remarcabil, că 98% din copiii
între 4 şi 6 ani sînt geniali, dar studiul nu mai spune
care e proporţia după terminarea şcolii, însă bănu-
iesc că situaţia este exact opusă, anume că 98% sînt
pe deplin imbecilizaţi !
Iar în materie de rafinament estetic, există grade
calitative ca la orice altceva. După înţelegerea mea,
fiinţele umane care au acces conştient la super şi
supramental deţin cel mai înalt grad de rafinament
estetic, mai ales dacă au avut preocupări de acest
gen în viaţa respectivă sau în vieţile anterioare. Aşa-
dar, rafinamentul estetic se poate amplifica indefinit
de mult şi prin mai multe căi, nu doar cele strict
creatoare, cum ar fi Arta ceaiului.
Prin urmare, chiar dacă se dau cu totul alte
exemple de expresivitate poetică excepţională decît
cele din acest text, ideea susţinută aici rămîne vala-
bilă, anume diferenţierea dintre ceea ce este poezia
pură şi cea care nu se poate numi poezie, ci doar
protozie. Că este posibil să nu fie prea mulţi cititori
de acord cu ideile expuse, nici cu exemplele oferite,
aceasta ţine de neînţelegere, pe de o parte, şi de
adormire sufletească, pe de altă parte, dar aici s-a
urmărit pe cît posibil prezentarea unor criterii de
116
judecare a creaţiilor artistice din perspectivă spiri-
tuală.
Nu se poate elimina întrutotul aşa numita „su-
biectivitate” şi nici nu se doreşte aşa ceva în actul
critic, ci subordonarea ei unor iniţieri spirituale
autentice. Altfel spus, una este percepţia actului
creator de la nivelul unui neiniţiat şi cu totul alta
pentru un iniţiat deschis sufleteşte ! Afirmaţia
aceasta nu este corectă chiar sută la sută; situaţia
„pe teren” fiind mult mai complexă, întrucît am
cunoscut cel puţin un poet neiniţiat care mi-a fost
mentor în tinereţe într-ale literaturii, cu un gust
estetic apreciabil şi o anumită deschidere sufle-
tească la acea vreme. După cum am cunoscut şi
fiinţe iniţiate deschise sufleteşte pe calea spirituală
unde mă aflu, ale căror creaţii nu depăşeau stadiul
şcolăresc, iar aici trebuie că există explicaţii con-
crete pe care nu le cunosc deocamdată, însă îmi dau
cu presupusul că implică anumite înzestrări specifice
din vieţile anterioare în cazul unora dintre ei sau
lipsa acelor înzestrări native, în cazul altora !
În ce priveşte versurile scrise de unii discipoli spi-
rituali actuali, ele suferă de imaturitate, fie ea este-
tică sau de altă natură, fiind transpuneri prea directe
ale învăţăturilor primite, ori exaltări excesive, care
îşi vor fi avut izvorul în anumite trăiri autentice în
cazul unora, însă în lipsa talentului, se foloseşte un
limbaj bombastic cu totul neadecvat, specific Cen-
trului Sexual, cu hiperbole din cele mai ţipătoare, în
care abundă clişeele ca “sublim,” “zguduitor,” “co-
pleşitor,” “minunat” şi multe altele. Atît începătorii
într-ale versificării, cît şi majoritatea receptorilor cu
117
nivelul de conştiinţă predominant pe Centrul sexual,
nu ştiu că răpirea în inefabil nu poate fi realizată prin
descrieri prozaice ale stărilor elevate, prin afirmaţii
directe, prin formulări prozaice de genul “plutesc în
Dumnezeu” sau “Dumnezeu creşte în mine.” Chiar
dacă s-a plecat de la o trăire autentică, redarea ei
trebuie să-l înalţe şi pe receptor în inefabil; altfel
spus să transmită efectiv măcar o parte din trăirea
respectivă, ci nu să fie o relatare în versuri albe.
Infinitul şi eternitatea nu au grade de comparaţie,
dar culmea este că tocmai aceste preţiozităţi emfa-
tice sînt cele mai lăudate de unele fiinţe iniţiate, la
care te-ai fi aşteptat să deţină mai mult discernămînt
şi bun gust după atîtea zeci de iniţieri spirituale,
urmate de trăiri elevate în cazul unora !
Cît priveşte creaţiile celor neiniţiaţi, cele mai
multe „poezii” ale acestora din ultima sută de ani
sînt inodore, incolore şi insipide pentru că le lipseşte
miezul profund şi din acest motiv le-am trecut în
categoria protoziilor sau neroziilor ! Ele nu au nici
un mesaj cît de cît impactant pentru un iniţiat. Or
tocmai aceste cunoştinţe iniţiatice, plus gradul de
rafinament obţinut în urma unei reale treziri a sufle-
tului elimină în mare parte inconsistenţa subiecti-
vismelor, superficialitatea sau speculaţiile pe care
unii şi alţii le fac adeseori, fie pe marginea actului
critic vizavi de anumite creaţii, fie în creaţia propriu-
zisă, parcă vrînd să suplinească lipsa unor iniţieri
autentice cu informaţii culese de ici-colo şi ames-
tecîndu-le într-un talmeş-balmeş, care se vrea a fi
profund şi original. În lipsa unui orizont mai larg,
alcătuit din cunoştinţe şi iniţieri spirituale profunde,
118
oamenii în general şi scriitorii în particular se mul-
ţumesc cu firmituri care oglindesc prea bine nivelul
lor svadistanic, de turmă; nivel în care genialitatea şi
extraordinarul au fost reduse la poante isteţe sau gă-
selniţe drăgălaşe, ca în cazul lui Nichita Stănescu !
De aici sper să nu se înţeleagă că doar poeziile de
factură spirituală care implică expresivitate poetică
inspirată sînt valoroase, fiindcă nu am afirmat aşa
ceva nicăieri !
Pledez pentru expresivitate poetică originală, ine-
dită şi cît mai impactantă, fie că sînt sau nu poezii
spirituale, fără metafore obscure sau prea uzate, care
să aibă sens şi miez profund, cum sînt aceste superbe
versuri ale lui Rilke, care cică ar fi epitaful lui:
„Trandafir, oh, contradicție pură de a nu fi, sub
atîtea pleoape, somnul nimănui.”
Şi mi-a luat ceva timp pînă să înţeleg că se referă
la contradicţia nu doar metaforică dintre spinii
trandafirului şi simbolul arhi-cunoscut al acestei
flori !
Sau: „Lucerna proaspăt cosită/ miroase puternic/
a verde.”
În paranteză fie spus, există cîteva exemple con-
crete ale unor poeţi/poete care au avut un debut
promiţător, cu unele poezii inspirate, cărora li s-a
urcat la cap succesul într-atît, încît, datorită orgo-
liului, au pierdut rezonanţa cu partea mai curată a
sufletului lor, devenind ulterior doar poze de poeţi;
inspiraţiile remarcabile din primul volum fiind înlo-
cuite de speculaţii pseudo-spirituale, iar termenul
care se potriveşte cel mai bine fiind acela de buta-
forii ! Partea jenantă a celor care au beneficiat de
119
succes la debut a fost că au trăit mulţi ani după aceea
convinşi că aproape orice scriu este valoros şi aceas-
tă lipsă de auto-obiectivare a avut drept efect ema-
narea multor nerozii aşa zis „poetice” care nu doar
le-a amplificat orgoliul, ci şi orbirea prin lipsa dis-
cernămîntului, plus egocentrismul, astfel încît aceşti
oameni nu mai sînt deschişi la nici o observaţie
contrară !
Mai neplăcut de atît este faptul că toţi aşa zişii
„poeţi” mediocri aşteaptă să fie lăudaţi, nimeni
nemaisuportînd nici cea mai mică observaţie, mai cu
seamă dacă lucrează la reviste literare şi edituri sau
deţin funcţii importante, din care pricină ipocrizia şi
linguşeala actului critic a devenit un fel de lege
nescrisă, o cutumă ! Importanţa de sine la majori-
tatea creatorilor este atît de imensă, încît rareori sînt
deschişi la observaţii constructive, iar atenţionările
foarte directe din acest text e foarte probabil să nu
fie pe placul multora !
Cei atenţi vor fi observat deja că marea majoritate
a oamenilor sînt receptivi la idei şi comportamente
benefice în tinereţe, pînă pe la 40 de ani, rareori mai
sus de această vîrstă. Şi lipsa receptivităţii elevate,
mai ales faţă de cunoştinţele autentic spirituale,
generează acele închistări şi rigidităţi extrem de
păgubitoare pentru fiecare în parte; acei creatori cre-
zînd despre sine că ştiu ei mai bine cu ce se „mă-
nîncă” una şi alta, deci n-au nevoie de lecţii de la un
oarecine ! Or în clipa în care nu mai poţi fi per-
meabil la idei noi valoroase, devii un „cadavru”
ambulant, tu avînd impresia că eşti în continuare viu,
dar de acest fapt e posibil să nu-ţi dai seama pînă la
120
sfîrşitul vieţii pămîntene ! Situaţia devine cu atît mai
neplăcută, chiar deplorabilă din perspectivă spi-
rituală, fiindcă în prezenţa unora dintre aceşti aşa
zişi artişti ai impresia că vorbeşti la pereţi, într-atît
sînt de opaci, şi culmea culmilor este că tot ei te
categorisesc pe tine care vrei să le deschizi ochii cu
eticheta de „arogant” care, precum se ştie din psi-
hologie, este doar o proiecţie a propriilor defecte
răsfrînte asupra altora !
Sigur că totul este Karma, respectiv permisiunea
de a avea sau a nu avea acces la anumite învăţături
spirituale autentice în urma unor merite anterioare.
Deci, celor mai mulţi dintre artişti karma nu le
permite să primească acele învăţături spirituale au-
tentice, din care motiv sînt asemenea unor ziduri pe
unde nu poate pătrunde nimic valoros (vezi poezia
Imago mortis, redată mai jos, scrisă special pentru
astfel de specimene !) şi în această situaţie atitudinea
cea mai înţeleaptă este să-i laşi în „dunga” lor,
acceptîndu-i exact aşa cum sînt, fără ură şi fără
mînie, cu compasiune sau, eventual, iubire necon-
diţionată, dacă ai atins acel nivel de realizare inte-
rioară !
Am bătut la poartă. Poarta e închisă.
Dintr-o săritură am ajuns la uşă.
Este încuiată şi în prag cenuşă.
Numai o fereastră mică e deschisă
Şi aceea strîmbă, chiar puţin opacă,
Iar dintr-un perete se aude o voce,
Care îţi vorbeşte de parcă-i un zid,
Cu un ton amorf, părînd să evoce
Frigul ce atîrnă ca o promoroacă
121
Peste tencuiala spaţiului arid !
În casă bate vîntul şi colbul în odaie.
Pe jos e întuneric şi peste el sînt paie.
Sus, atîrnînd în cuiul dintr-o grindă
O lampă care-i stinsă, însă în oglindă,
Palid se reflectă ce am vrea să vină,
De n-ar fi departe la un an lumină.
Nu-i nimenea prin preajmă, doar o păsăruică
Vrînd să o zbughească printr-o ferestruică...
Afară încă-i noapte, în casă o zăbrea,
Mai sus se vede luna, în Cer absenţa ta !
Cum am prezentat la începutul acestui text, există
acele 5 etape definitorii şi obligatorii în orice act
creator, pe care majoritatea poeţilor profani în vers
alb le ignoră cvasi-complet, din care motiv expre-
sivitatea poetică foarte inspirată le lipseşte în cea
mai mare parte ! Poezia spirituală, prin tematica pro-
pusă salvează calitatea ei, chiar dacă e descriptivă,
ca în cazul poemului lui Yogananda şi a altor poeţi
mistici, pe cînd majoritatea covîrşitoare a poeziilor
albe din ultima sută de ani sînt doar o înşiruire de
cuvinte insipide şi la finalul lecturării lor apare între-
barea firească: unde este POEZIA în aceste texte ?
Oare a mai observat cineva în afara mea
similitudinea de stare dintre sufletul trezit şi POE-
ZIE în sensul ei cel mai pur ?
Mi s-ar putea reproşa că nu simt protozia sau că n-
am „organ” pentru ea, dar am spus deja că totul este
un joc al rezonanţelor mai mult sau mai puţin ele-
vate, datorate gradului mai mult sau mai puţin ac-
centuat a trezirii sufletului, iar faptul că cei mai
mulţi dintre creatorii actuali apreciază prea puţin
122
poeziile spirituale autentice, nu siropelele creştine,
mie îmi spune că sînt încă departe de a avea sufletul
trezit ! Or sufletul trezit şi expresivitatea poetică
foarte inspirată, plină de miez, merg mînă în mînă…
sau ar trebui să meargă şi aceasta să se vadă nu doar
în cîteva poezii, ci în majoritatea poeziilor unui
autor ! Mai apoi ce „organ” îţi trebuie pentru a gusta
creaţiile insipide ?
Artele în general şi cea poetică în special au
decăzut într-atît şi de atît de multă vreme, încît
creatorii şi receptorii ei aproape că nu mai sînt în
stare să observe cu luciditate şi discernămînt situaţia
actuală mai mult decît jalnică, cu unele excepţii ! În
lumea noastră se face cu osîrdie apologia falselor
valori, a falselor necesităţi, a falselor adevăruri, a
falselor idealuri, iar atunci cînd apare cîte un om
lucid care atrage atenţia asupra strîmbătăţilor, lumea
fie îl ignoră pe el şi mesajul lui, fie îl calomniază,
etichetîndu-l în fel şi chip sau îl pune la stîlpul
infamiei ! Ar trebui să mă întind pe zeci şi sute de
pagini, dacă mi s-ar cere exemple concrete de pro-
tozii sau nerozii cu pretenţii „poetice” care sînt atît
de numeroase, încît ar umple de fapt sute de volume,
dacă nu cumva mii, şi tocmai calitatea lamentabilă a
majorităţii volumelor de poezii a dus la un dez-
interes cvasi-total al receptorilor de frumos pentru
cărţile de poezie, care sînt foarte greu vandabile în
cazul celor mai valoroase dintre ele !
În ultimă instanţă, demersul meu propune adop-
tarea unei viziuni cu totul inedită asupra actului
creator, care trebuie văzut ca o manifestare a sufle-
tului trezit, dacă s-a reuşit acea trezire într-o măsură
123
apreciabilă şi această trezire se străvede prin expre-
sivitatea poetică foarte inspirată, în primul rînd şi
secundar prin tematica propriu-zisă. Fiindcă aşa cum
este necesară o pregătire laborioasă pentru a excela
în chirurgie, astronautică sau în oricare altă profesie
dificilă, la fel este necesară, chiar obligatorie tre-
zirea sufletului pentru a deveni un foarte bun muzi-
cian, poet, prozator, dramaturg, pictor sau sculptor,
iar acest adevăr foarte simplu a fost ignorat de cei
mai mulţi creatori sau receptori ai artelor, pornindu-
se de la premiza că toţi creatorii au deja sufletele
trezite, ceea ce este o mare eroare, întrucît aproape
nimeni dintre neiniţiaţi nu ştie cum arată sufletul
trezit ! Unii oameni mai curaţi la suflet pot simţi prin
rezonanţă sufletul trezit a celor puţini, însă cei mai
mulţi dintre ei, fie vor ignora calitatea sufletului tre-
zit, fie cel mai adesea îi vor judeca pe cei puţini care
şi-au trezit sufletul conform perversităţii lor, mani-
pulaţi de mass-media demonizată sau de reprezen-
tanţii sectelor malefice !
Cît priveşte sufletul trezit, am scris în prefaţa cărţii
mele Poezii modificate genetic, citez: „Se pot enu-
mera cîteva semne ale trezirii sufletului: Bucuria,
Afectivitatea, Toleranţa, Iertarea, Compasiunea,
Centrarea în Sine, Altruismul, Bunătatea, Armonia
interioară, Empatia, toate acestea manifestate mai
mereu, nu doar de sărbători şi numai faţă de cei
dragi ! Trezirea sufletului este incompatibilă cu ego-
ismul, orgoliul, gelozia, posesivitatea, răutatea, in-
vidia, ura şi toate celelalte emoţii negative. Prezenţa
acestora arată că încă sîntem departe de-a avea su-
fletul trezit.” Cum aproape toţi artiştii, cu foarte rare
124
excepţii, sînt extrem de orgolioşi, vanitoşi, ego-
centrici, pe lîngă multe alte neajunsuri, categoric că
nici nu poate fi vorba de trezire a sufletului la ei !
Argumentaţia mea pare să conţină cel puţin o
contradicţie. Am vorbit de necesitatea trezirii sufle-
tului ca o condiţie a accesării nivelelor mentale su-
perioare, definind sufletul trezit prin lipsa egois-
mului, a orgoliului, fuduliei, importanţei de sine şi
prin prezenţa cvasi-permanentă a multor calităţi
nobile pe care nu le mai înşir acum. Se poate obiecta
că mulţi dintre oamenii geniali ai acestei planete, dar
nu toţi, au fost orgolioşi, egocentrici, avînd cine mai
ştie cîte alte defecte, de unde se trage concluzia că
nu aveau sufletele trezite, în conformitate cu învă-
ţăturile spirituale autentice prezentate aici parţial. Şi
atunci cum de au creat acele opere geniale ? Un răs-
puns pe deplin competent poate fi oferit doar de
Ghidul meu spiritual.
Deducţia mea este că datorită anumitor condiţii
karma-ice sau în urma unor merite din alte vieţi:
cum ar fi atracţia/pasiunea extrem de puternică
pentru o anumită modalitate artistică, plus exerci-
tarea acelei pasiuni mai multe vieţi la rînd; acelui om
sau acelor oameni li s-a înlesnit accesul la sferele
superioare ale mentalului, chiar dacă nu aveau su-
fletele pe deplin trezite, ci doar o anumită deschi-
dere sufletească. Cum am spus deja în altă parte,
rostul artei autentice fiind acela de a trezi în primul
rînd sufletele creatorilor în Epoca Întunericului şi
abia apoi ale receptorilor care rezonează cu acea
artă. Deci fiinţele respective au devenit genii în urma
unui act de Graţie Divină, ca răspuns la aspiraţia
125
intensă a sufletelor spre frumuseţea dumnezeiască !
Puţini oameni sînt pregătiţi lăuntric pentru accesarea
unei Căi spirituale autentice şi atunci li se oferă o
altă cale pentru evoluţie spirituală prin intermediul
artei divin inspirate.
Trebuie să subliniez că nu toţi despre care se spune
că erau geniali, chiar au fost genii cu adevărat ! Din
perspectiva mea genialitatea implică, aşa cum am
mai spus, crearea unei noi viziuni, plus o expre-
sivitate artistică excepţională. Or ţinînd cont de aces-
te criterii numărul geniilor se reduce semnificativ,
întrucît una este o sclipire genială, a cărei dimen-
siune este dată chiar de cuvîntul în sine - sclipire - şi
cu totul altceva este genialitatea în ansamblul între-
gii opere, ca la Beethoven sau Eminescu. Şi asta în
afara faptului că termenul în sine s-a banalizat prin
folosire abuzivă în situaţii improprii !
În concluzie, deşi situaţiile pentru fiecare geniu
autentic în parte sînt cu totul particulare, în sensul că
nu pot fi generalizate cauzele pentru care s-a oferit
acea Graţie Divină, trebuie să existe nişte merite
anterioare, fiindcă niciodată şi nicăieri, în orice lume
sau tărîm subtil, nu primim nimic pe gratis, ci doar
în urma unor aspiraţii şi eforturi mai mici sau mai
mari din partea noastră.
Şi mai este un amănunt. Defectele de caracter ale
geniilor, oricare vor fi fost ele, erau ceea ce în lim-
baj yoghin se numesc dizarmonii pe Centrii de Forţă
şi aparţineau personalităţilor umane respective, pe
cînd accesul în planurile superioare este făcut de
către mentalul acelor fiinţe, pe fondul unei anumite

126
deschideri sufleteşti, şi implică obligatoriu o recep-
tivitate cît mai elevată.
Cam aşa stă treaba cu geniile autentice care au
excelat într-o direcţie, însă erau cu totul mărginite în
alte domenii ! Fiindcă nu trebuie uitat cadrul tem-
poral, anume Epoca Întunericului în care majoritatea
fiinţelor umane sînt departe de a fi desăvîrşite sau
măcar armonioase comportamental !
Ceea ce nu se poate transpune în cuvinte, ci doar
trăi, este starea în sine de trezire a sufletului, nu de-
numirea elementelor constitutive, pentru că ea im-
plică pe lîngă cele de mai sus, o anume gingăşie şi
blîndeţe greu de surprins în cuvinte, (alături de fer-
mitate, discernămînt, inteligență și înțelepciune),
dînd senzaţia trăitorului că fiinţa sa lăuntrică este ca
o floare suav parfumată, care umple totul într-un
mod atît de delicat şi inefabil, încît ai vrea să te
cuprinzi în braţe şi să dansezi cu tine însuţi de bu-
curie şi fericire, plus multe alte nuanţe pentru fiecare
trăitor în parte ! Cînd mi s-a exemplificat această
stare prin Graţia Ghidului spiritual în urmă cu vreo
20 de ani, am simţit fericirea dumnezeiască pentru
aproximativ un minut, senzaţia de levitaţie pentru
mai mult de jumătate de oră şi o extraordinar de ma-
re îngăduinţă, toleranţă, înţelegere, empatie faţă de
toate fiinţele umane care nu-mi plăceau anterior !
Un amănunt foarte instructiv fiind acela că de două
ori în cursul acelei experienţe m-am îngrijorat din
anumite motive concrete şi în acele momente aura s-
a contractat, senzaţia de levitaţie aproape a dispărut,
dar după ce am eliminat acele griji printr-un efort

127
ferm de voinţă, a revenit senzaţia de levitaţie, de
parcă pluteam, nu mergeam !
Mai apoi trebuie făcută o distincţie foarte clară
între Deschiderea sufletului şi Trezirea plenară a
sufletului, chiar dacă cea dintîi este treapta incipientă
a celei din urmă şi are ea însăşi grade diferite de
profunzime. Trezirea plenară a sufletului cuprinde
Planul Cauzal, fiind, cum am spus altundeva, o
realizare atît de grandioasă, încît nu doar că este
foarte rară pe planeta noastră, dar şi foarte greu de
perceput de către fiinţele obişnuite !
Cu siguranţă există destul de multe fiinţe umane,
îndeosebi femei cu sufletul deschis spre frumos,
numai că atunci cînd vor să transpună această stare
în poezii care să-şi merite numele, nu reuşesc din
varii motive, cum ar fi lipsa expresivităţii poetice
veritabile; care lipsă are cauze mult prea variate şi
subtile, ce pot fi decelate mai bine doar pe exemple
concrete. Unele din aceste motive sînt lipsa origin-
nalităţii din cauza lipsei de claritate şi cristalizare
interioară, lipsa maturizării afective şi poetice, insu-
ficienţa culturii poetice, care toate duc la exprimări
şcolăreşti (vezi frecvenţa supra-abundentă a soa-
relui, lunii şi stelelor, şi a multor altora !), plus ba-
nalitatea crasă în urma miilor de repetiţii ale ace-
loraşi lait-motive siropoase din poeziile de dragoste !
Altfel spus, chiar dacă se pleacă de la o stare
pasageră de transă benefică, mai trebuie multe altele
pentru a scrie poezii bune, foarte bune sau ex-
cepţionale ! Cîteva din acele „multe altele” au fost
indicate în acest text, iar dacă ar fi să dau sfaturi, aş
recomanda neapărat fuga de banal, care banalitate
128
este specifică mai ales începătorilor şi evitarea in-
consistenţei mesajului poetic, care este defectul cel
mai mare al poeţilor consacraţi ! Însă aici se pune
răzbit întrebarea: cum să fugă de banal sau de
inconsistenţă creatorii care nu sînt conştienţi de
aceste metehne, neavînd sufletul trezit, ci doar o
oarecare deschidere sufletească ?
Mai apoi una este simţirea frumosului şi cu totul
alta este redarea lui într-o formă artistică, prin
intermediul unei expresivităţi cît mai reuşite, chiar
excepţionale ! Între trăire şi exprimarea ei poetică
este un prag pe care foarte puţini creatori l-au
trecut la modul remarcabil ! Şi aici intervine înzes-
trarea nativă, talentul sau în unele cazuri rarisime,
geniul. Poeţii mistici care au fost yoghini pe deplin
Eliberaţi spiritual aveau sufletele plenar trezite, dar
nu ştiu ca vreunul dintre ei să fi excelat în expre-
sivitate poetică aşa cum a fost ea exemplificată aici,
luînd în considerare doar traducerile în limba ro-
mână, cum am spus deja; cel mai probabil fiindcă nu
aceasta era menirea lor principală.
Expresivitatea poetică excepţională există undeva
la cel mai înalt nivel al Conştiinţei Dumnezeieşti, fie
că numim acel nivel SUPERMENTAL ori Atributul
Poeticului Dumnezeiesc sau oricum altfel, şi trebuie
ca unii dintre noi să accesăm acel tărîm cît mai
conştienţi posibil, fiindcă în caz contrar rămînem
doar cu nostalgia unui paradis prea repede pierdut
datorită receptării sale fulgurante.
Chiar şi aşa, rămîne de văzut dacă pot fi redate în
limbajul obişnuit şi la nivelul actual de conştienţă
acele expresii poetice uluitoare de la cel mai înalt
129
nivel al mentalului ! În vis mi s-a părut că DA, dacă
mi le-aş fi amintit corect şi în întregime, dar în
realitatea lumii noastre este aproape imposibil din
cauza sensurilor subtile multiple ale cuvintelor folo-
site. Iar transmiterea acelor poezii în urmă cu şase
ani n-aş zice să fi fost doar un vis oarecare, ci cred
că am fost „uns,” cum ar spune creştinii sau „in-
vestit” de către Marea Putere Cosmică Matangi, una
din cele zece faţete ale Absolutului Dumnezeiesc,
argumentul fiind acela că în urma acelei investituri
calitatea poeziilor care s-au scris prin mine a crescut
brusc şi tinde să devină tot mai bună de la un volum
la altul (fapt observat şi de cîţiva cititori cu un nivel
spiritual foarte elevat în care am încredere), mai ales
după ce voi reuşi, dacă voi reuşi să accesez stări
superioare de conştiinţă !
Principala particularitate a acelor poezii care mi s-
au transmis în vis fiind uimitoarea lor stranietate,
fără nici o conotaţie dezagreabilă, dar totodată ele
erau uluitor de frumoase şi profunde, încît nu
exagerez cu nimic afirmînd că ar fi făcut din mine
cel mai mare poet al lumii din istoria cunoscută, şi
spun aceasta nu pentru că aş fi interesat să ocup
acest loc, ci pentru a scoate în evidenţă valoarea lor
cu totul şi cu totul excepţională !
Spre final, doresc să punctez cîteva repere mai
importante ale poeziei spirituale. Orice Cale spi-
rituală şi implicit multe dintre poeziile spirituale au
cîteva „noduri” sau teme mai frecvente, care dacă
sînt cunoscute la modul corect de către receptori,
atunci acele poezii vor fi înţelese în mod adecvat.

130
 Mai întîi, o idee care apare destul de des în
poeziile spirituale este Trăirea Clipei Prezente, pen-
tru simplul motiv că la modul perceptiv doar Pre-
zentul există. Trecutul e amintire, iar Viitorul e pro-
iecţie mentală. Fără trăirea conştientă a momentului
Prezent, nu există progres spiritual, la care se adaugă
Tăcerea Minţii, controlul ei pe durate din ce în ce
mai lungi de timp şi transmutarea, plus sublimarea
dorinţelor inferioare, pe lîngă purificarea obligatorie
a Corpului Fizic şi a celor subtile. Vezi poezia lui
Eminescu Patria vieţii e numai prezentul:
Patria vieţii e numai prezentul,
Clipa de faţă, numa-n ea suntem.
Suntem în adevăr.- Iară trecutul
Şi viitorul numai o oglindire-s.
În van împingeţi ce vi-i dinainte,
În van doriţi acelea ce-or veni.
Întoarceţi-vă-n voi şi veţi cunoaşte
Că toate-n lume, toate-s în prezent.
Tot ce a fost şi tot ce va fi vreodată,
Au fost, vor fi numai pentru că sunt.
Nu ştii că atingînd pe un singur om,
I-atingi pe toţi ? Mulţimea e părere.
Spune la mii de inşi aceeaşi vorbă
Şi-n mii ea atunci va trezi
Aceeaşi icoană şi acelaşi simţ,
Un semn că toţi sunt unul, unu-n toţi.
Desigur că sînt multe trimiteri la diverse taine
spirituale pe care doar cei iniţiaţi le vor observa şi
înţelege, dacă îşi vor da interesul. Nu e cazul să fie
decriptate aici, fiind prea multe, însă ele există mai
mult sau mai puţin vizibil măcar în unele poezii
131
spirituale ale poeţilor mistici, precum şi în cele ale
autorului acestor rînduri, deşi am observat că nu sînt
percepute conform intenţiei mele nici de iniţiaţii
căilor spirituale, ca în exmplul de mai jos:
Orişicît ar fi fiind
Sîmbure de soi rodind
Şi oricît ar fi să fie
Fluture în colivie,
Mă încearcă limitare
Că nu-s viu în orişicare,
Că nu simt şi nu trăiesc
Într-un mod dumnezeiesc.
Orişicum ar fi fiind
Rodul inimii plinind
Şi oricum ar fi să fie
Zbor înalt peste pustie,
M-ar cuprinde minunare
Să iubesc în fiecare,
Cu deplină umilinţă,
Nefiinţa din fiinţă !
Nefiinţa este explicată în dicţionar ca neant, însă
în Şivaismul kaşmirian Supremul Absolut poate fi
descris doar prin atribute complementare: este şi
Fiinţă şi Nefiinţă, Imanent şi Transcendent şi din-
colo de ele ! „Nefiinţa se referă la Transcendenţă,
dincolo de orice limitări,” a spus Nicolae Catrina, la
unison cu experienţa Floricăi Steva din cartea ei
Drumul spre lumină.
Faptul că mare parte din oamenii actuali nu sînt
interesaţi de astfel de informaţii ezoterice, nu arată
decît marea degringoladă în care se bălăceşte lumea
noastră la sfîrşitul acestor vremuri întunecate. Obse-
132
sia banilor şi a plăcerilor inferioare, întreţinute per-
vers de către Oculta malefică prin mass-media, a
infestat mai mult de 90% din populaţia lumii, iar
pentru puţinele fiinţe umane realmente iubitoare de
frumos, faptul în sine de a lectura cărţi de poezie sau
de a le scrie, este un prim pas spre trezirea sufletului.
Voi mai oferi încă un exemplu:
Ştie o lume-ntreagă
Cît îmi eşti de dragă;
Nimenea nu ştie
Cum îţi sînt eu ţie:
Apă de fîntînă
Plînsă în ţărînă,
Floare inimoasă
Tăinuită-n casă,
Rază orfelină
Dintr-o Prea Lumină
Prinsă într-un vers
Înflorit invers.
Ştiu că nu se decriptează poeziile mai ales de către
autorii lor, dar receptorii neiniţiaţi trebuie să înveţe
ce se caută, cum se caută şi unde se caută. Fîntîna
este o trimitere la Centrul sexual, svadistana, ca
sediu al dorinţelor erotice. Floarea inimoasă este o
aluzie la Centrul Iubirii necondiţionate, anahata.
Raza orfelină fiind o metaforă a personalităţii ego-
tice ignorante, desprinsă dintr-o Prea Lumină, care
se ştie Cine Este, iar ultimul vers se referă la
înflorirea interioară. De altfel, chiar şi fără decriptare
iniţiatică, acest text îşi merită numele de Poezie prin
expresivitatea încîntătoare.

133
 Despre necesitatea realizării echilibrului Yin-
Yang, prin trezirea Femeii interioare la bărbaţi şi a
Bărbatului interior la femei, care se numeşte Andro-
ginul glorios, am vorbit deja, spunînd că acela este
semnul unei Treziri depline a Sufletului.
De asemenea, trăirea Eternităţii este un prim
indiciu a Revelării Sinelui Divin Atman. Uneori sînt
trimiteri la cele cinci Esenţe (tattva-e) grosiere:
Pămînt, Apă, Foc, Aer, Eter, şi localizarea lor pe
primii cinci Centri subtili de Forţă (Chakras); infor-
maţii necesar a fi ştiute de toţi căutătorii spirituali,
dar şi de poeţii sau receptorii poeziilor spirituale,
fiindcă dezvăluie multe taine folositoare întru cu-
noaşterea anatomiei subtile a fiinţelor noastre.Una
dintre aceste taine va fi prezentată aici succint dato-
rită importanţei sale.
Mă refer la cel de-al doilea Centru de Forţă, numit
Centrul sexual - svadhisthana - avînd drept Element
subtil Apas tattva, Apa subtilă, iar unul din sim-
boluri este semiluna. Nivelul de conştiinţă a majo-
rităţii oamenilor în lumea noastră se află pe acest
Centru de Forţă (nu este deloc întîmplător faptul că
apa prevalează pe această planetă în proporţie de
70%, exact aceeaşi proporţie ca în corpurile noastre
fizice !) care, după cum îi sugerează şi denumirea,
răspunde de relaţiile sexuale, integrarea familială şi
socială, pe lîngă alte funcţii. Apa ca element subtil
este impresionabilă şi pe acest Centru de Forţă apare
imaginaţia creatoare în forma ei jucăuşă, lipsită de
profunzime. Exemplul tipic al unei poezioare dră-
guţe a lui Nichita Stănescu de la nivel svadistanic,
mai precis anahata din svadistana, fiind aceasta:
134
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
Şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
Nu-i aşa că ai şchiopăta puţuin, după aceea,
De teamă să nu-mi striveşti sărutul ?
Este uşor de observat cum mulţi dintre poeţii
contemporani români au fost influenţaţi de modul
ludic stănescian, care îşi are izvorul în Cîntec de
adormit Mitzura a lui Arghezi; remarcabil ca expre-
sivitate poetică, al cărui final lasă de dorit, din
păcate, pentru că se trece de la cosmizarea Actului
Creator, la o banală reuniune familială:
Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decît o floare
Şi îngust cît o ureche.
Şi-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cît chibritul,
Ca-n crîmpeiul lui să-ncapă
Cerul tău şi nesfîrşitul.
Dă-i un fluture blajin
Şi o broască de zmarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.
Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hîrtie chinezească,
Pentru ca, mînjind cu ele,
Slava ta s-o zmîngălească.
Şi cînd totul va fi gata
S-o muta la ea şi tata.
Dat fiind faptul că aproape toţi poeţii actuali au
nivelul predominant de conştienţă pe Centrul sexual,
ei seamănă unii cu alţii în multe aspecte, tocmai
135
pentru că se scaldă în aceeaşi apă, mai mult sau mai
puţin curată ! Repet, este vorba de o predominanţă a
conştiinţei pe acest Centru sexual, ceea ce nu ex-
clude salturi pe Centrii de Forţă superiori în unele
poezii inspirate, prezentate anterior.
O altă trăsătură a acestui Centru subtil de Forţă
este mimetismul, respectiv tendinţa de a imita tot
felul de modele în artă, în modă, în comportament.
A devenit o stereotipie în ultimele sute de ani, mai
ales în literatură, să fii melancolic, trist, disperat,
nefericit sau să scrii poezii care includ aceste stări,
astfel că Bacovia este socotit poet „mare,” deşi din
perspectiva expresivităţii poetice are o singură poe-
zie care îşi merită numele - Umbra:
Mă prăfuise timpul dormind peste hîrtii…
Se întindea noianul de unde nu mai vii;
O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa-
Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.
-Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntîziată,
Vei scrie, altădată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acuma şi pot să te ridic,
Lăsînd odaia goală, şi lampa afumată…
Modelul poetului alcoolic, trist, melancolic, nefe-
ricit, şi a poeziilor cu aceste încărcături emoţionale
negative denotă cu totul altceva decît trezire sufle-
tească şi arată niscai dizarmonii pe unii Centri subtili
de Forţă, nefiind în nici un caz calităţi „estetice”
demne de imitat ! Iar alcoolismul categoric nu este
un semn de elevare spirituală, ba dimpotrivă, este
semnul distinctiv al inadaptaţilor şi a fiinţelor demo-
niace, fapt specific îndeosebi Epocilor Întunecate !

136
 Ca stare interioară fiinţele umane demoniace sînt
cele care fac şi fapte bune uneori, dar mai mult rău -
cel mai adesea inconştient - manifestînd orgoliu şi
egoism exacerbat, prin comparaţie cu cele satanice
în care răul predomină în proporţie de 99% ! Însă
abia după ce majoritatea gîndurilor, cuvintelor şi
faptelor noastre sînt orientate benefic spre într-
ajutorarea semenilor la modul dezinteresat, fără să se
aştepte recompense, se poate vorbi de începutul unei
reale treziri interioare ! Odată cu saltul pe o treaptă
superioară de conştienţă a umanităţii în ansamblu,
genul acesta de poezii melancolice, triste, morbide,
va dispărea... pînă într-o altă Epocă a Întunericului !
Aceste emoţii negative sînt amprenta distinctă a
epocilor întunecate, nefericite sub varii aspecte. Ele
pot fi alchimizate în creaţii expresive, cum se suge-
rează în poezia Testament a lui Arghezi, dar cîte
reuşite există, prin comparaţie cu nereuşitele ?
De bună seamă că au existat artişti/artiste care n-au
suferit de meteahna alcoolismului sau viciul drogu-
rilor, totuşi e prea evident că marea lor majoritate a
fost consumatoare de alcool, tutun, cafea sau dro-
guri, la cele mai multe din slăbiciune, la cele puţine
din mimetism svadistanic. Cît de dezastruos este
alcoolismul o ştiu mai ales cei sau cele care au trecut
printr-un asemenea iad şi s-au vindecat ulterior
pentru a putea face comparaţia dintre cele două stări,
însă trebuie ştiut că oricît de mici ar fi cantităţile de
alcool îngurgitate: fie zilnic, săptămînal sau lunar, el
tot are efecte negative, în sensul că menţin fiinţele
respective în rezonanţă cu anumite planuri inferioare
ale Creaţiei Divine, implicit cu entităţile demoniace
137
din acele planuri care le parazitează aurele, indu-
cîndu-le stări mizerabile de iritare, nervozitate, in-
toleranţă, importanţă de sine, fudulie, orgoliu exa-
cerbat, agresivitate şi altele, în afara suferinţelor
fizice propriu zise.
Cei mai mulţi dintre autorii acestor creaţii triste,
uneori sumbre, oricare ar fi genul artistic implicat,
nu sînt conştienţi de rezonanţele negative pe care le
trezesc în receptori; implicit habar n-au ce karma
negativă îşi fac, pe care ulterior o vor plăti într-un fel
sau altul, suportînd consecinţe nu prea plăcute !
Vezi în acest sens mărturia zguduitoare a An-
gelicăi Zambrano existentă într-un film pe internet
despre suferinţele infernale ale cîntăreţilor rock după
ce au părăsit această lume; suferinţe cauzate de
rezonanţele demoniace ale compoziţiilor care crează
pertubări aurice, impulsuri suicidare, îndemnuri
pentru a te droga ori spre violenţă şi multe alte sub-
liminale malefice. Şi de fiecare dată cînd muzica lor
era audiată, se întorceau ca un ecou către cîntăreţ sau
compozitor acele rezonanţe malefice, creînd sufe-
rinţe mult amplificate, prin aşa numitul „şoc în
retur” ! Sigur că în poeziile lirice situaţia nu este
chiar atît de neagră, însă cu referire la moda cre-
aţiilor triste, autorii lor nu vor fi scutiţi de plata pe
măsură, iar laudele în urma cărora au fost urcaţi pe
postamentul celebrităţilor nu vor fi un scut pentru
consecinţele pe care le vor suporta !
Pe cînd poeziile spirituale se situează pe un Centru
de Forţă superior prin aspiraţia implicată, (cu efecte
karma-ice benefice), precum aceasta:

138
Se dă o căciulă de pace
La tremur subţire de zebră
Şi liniştea cea mai încoace
Dintr-o sonată celebră,
Se umple adînc un pocal
Cu picuri de trudă sufită,
Se toarnă apoi ritual
Peste penumbra smerită
Un fin atribut zenital,
Pînă absoarbe uimită
Tot ce-o separă ca val.
Sau poezia Insinuări, în care trimiterea la Sinele
Divin Atman ar trebui să fie evidentă celor cu mi-
nime cunoştinţe ezoterice:
Substratul unui manuscris
E forma mea de nedescris,
Care visează imprecis
Cărarea înspre paradis,
Iar undeva pe vertical
E Neştiutul Principal
Insinuat arhetipal
Într-un surîs atemporal.
O altă taină vizează polaritatea Yin-Yang a
fiinţelor umane, în care partea stîngă este receptivă,
lunară, în raport cu partea dreaptă, care este emisivă,
solară, şi astfel se înţelege finalul următoarei poezii:
Din taina Focului
S-au creat ochii tăi, femeie;
Din savoarea fructelor
S-au născut coapsele tale, femeie;
După forma şi chemarea aripilor
S-au decupat veşmintele tale,
139
Din gingăşia căprioarelor
S-au creat sînii tăi, femeie;
După chipul şi asemănarea florilor
S-a format sufletul tău,
Iar din splendoarea frumuseţii tale
S-a născut aripa stîngă a infinitului !
Un ultim amănunt trebuie punctat, anume că
unele poezii spirituale prezintă perspectiva sufle-
tului, iar altele perspectiva Egoului, ca în poezia mea
Cine sînt eu ?... În caz contrar nu se înţelege de ce şi
pe cine scoate din sărite Aripa stîngă a infinitului.

Mă scoate din sărite aripa stîngă a Infinitului !

Mă scoate din răbdări aripa dreaptă a Nedreptăţii !
Şi nu mai mirui cuvintele,
Nu mai sar peste nelimitare;
Stau cuminte şi rumeg diferite posibilităţi,
Diferite imbolduri, diferite diferenţe
Sau mîngîi capra vecinei fără nici un chef,
Ori cîntăresc paiul din ochii trecătorilor,
A trecutului şi a viitorului...
Şi pînă la urmă Cine sînt eu ?
Un atom de importanţă ?
Un fluture burzuluit ?
Sau o turmă rătăcită de gînduri ?
Deci, cine sînt eu pentru tine, Rătăcitorule ?
Dar pentru voi, Rătăcitelor ?
Pesemne nici vă pasă că...
Mă scoate din sărite aripa stîngă a Infinitului,
Iar de răbdări mă stoarce aripa dreaptă a
Eternităţii !

140
 În acest eseu, precum şi în Rătăcirea de sine, am
pus accentul îndeosebi pe expresivitatea poetică şi
mai puţin pe cel al simbolurilor dintr-un motiv sim-
plu, anume că expresivitatea poate fi gustată şi în-
ţeleasă de mult mai mulţi receptori umani, pe cînd
pentru decriptarea corectă a simbolisticii poetice este
necesar un nivel mult mai înalt de conştiinţă, aşa
cum se poate vedea din excelentul comentariu făcut
de Nicolae Catrina la filmul Cenuşă şi zăpadă:
„Poemul spune:
Din pană - foc, din foc - sînge,
Din sînge - os, din os - măduvă,
Din măduvă – cenuşă,
Din cenuşă – zăpadă.
Titlul filmului surprinde ultimele două etape ale
acestei esențializări perfecte, trăite plenar în trupul-
templu al spiritului; trupul care este perfect asimi-
lat cu un templu al spiritului. Fulgul sau pana este
simbolul păsării, a zborului; de asemeni e și sim-
bolul îngerului. Îngerii sînt reprezentați simbolic
avînd aripi de păsări, tocmai pentru a sublinia carac-
terul lor de mesageri dintre Cer și Pămînt. Pana sau
fulgul este elementul de început, elementul care re-
prezintă punctul alfa a acestui circuit complet. Fil-
mul vrea să sugereze faptul că în esență noi pornim
de la această stare de libertate divină, de libertate
spirituală primordială, care este uitată din cauza ma-
teriei ce înconjoară sufletul încarnat și care gradat
este reamintită pe măsura revenirii noastre către
Dumnezeu.
Din pană în foc și din foc în sînge, aceasta arată
o trecere de la imaterial către material, către aspecte
141
tot mai dense din această perspectivă a zborului.
Dintr-o altă perspectivă, aceea a trupului, atîta vreme
cît noi sîntem integrați pe Calea Păsării, sîntem o
pasăre. Sufletul nostru este ca o pasăre ce poate să
zboare oricînd, să-și găsească oricînd libertatea
primordială, iar drumul de la pană sau fulg (ele-
mentul exterior păsării), prin foc, apoi către sînge,
apoi către oase, către măduvă, reprezintă un proces
foarte clar de interiorizare, de centrare în esența
prezentă a ființei noastre. Se vede că simbolismul
acestui scurt poem este foarte complex, fiind, pe de
o parte, ilustrată ideea de materializare a ceva ima-
terial, a zborului. Zborul se întrupează practic, zbo-
rul este întrupat și adus în esență, chiar ca esență a
trupului. Esența trupului nostru este zborul, se spune
în film. De asemeni, dintr-o altă perspectivă, dar
fără să contrazică, ci doar să completeze acest fapt,
noi înșine sîntem simbolic o pasăre a cerului și ceea
ce este important pentru noi, pentru a ne reaminti
cine sîntem cu adevărat, trebuie să mergem de la
exterior, către interior, de la periferie către centru.
În cazul unei păsări, penele sînt la periferie și
măduva este la interior, înconjurată de oase; oasele
sînt înconjurate de mușchi, care de fapt sînt tra-
versați de canale de sînge, iar mușchii sînt înveș-
mîntați de pene.
Focul care apare aici ca element intermediar între
pană și sînge, reprezintă esența vitală, energia vieții,
care apare ca dăruind viața în trup, iar apoi după ce
am traversat aceste etape: pană, foc, sînge, oase,
măduvă... urmează cenușa. Cenușa nu rezultă direct
din măduvă, ci apare prin acțiunea focului. Acum
142
focul are un caracter exact opus, acela de a extrage
acea viață și acea formă a zborului, adică a libertății
lui Dumnezeu care a fost proiectată în materie, în
trup, pentru a-i reda libertatea.
Focul acum transformă în cenușă, adică tot în
ceva extrem de ușor, poate chiar mai ușor decît ful-
gul, decît pana, iar cenușa se transformă în zăpadă,
care este simbolul purității aceluiași zbor trans-
format într-o Grație. Zăpada este și simbolul Grației
Divine care cade din cer pe pămînt, înveşmîntîndu-l
cu albul purității. Astfel întregul ciclu este de la
esența zborului, care ne face să avem o conștiință și
o natură individuală (prin faptul că e îmbogățită de o
viață individuală), la întrupare, la îngrădirea în cap-
cana materiei și apoi la extragerea sau la des-
prinderea; mai exact la dez-identificarea față de limi-
tările inerente viețuirii în trup, din nou în libertatea
divină și unificată acum cu Grația Divină: zăpada.
Deci titlul filmului este imaginea ultimelor două
etape ale acestui ciclu complet: cenușa și ză-pada.
Adică ceea ce a rămas după ce ne-am mistuit în-
treaga făptură în focul aspirației către Dumnezeu, în
focul eliberator a Revelării Sinelui și apoi ceea ce
rămîne în final este doar Grația lui Dumnezeu, sim-
bolizată aici de zăpadă. Astfel întreaga noastră viață
este transformată și toate potențialitățile ei sînt reve-
late și împlinite în această esență, adică în Sinele
Divin; esența care este cenușa și zăpada, simbolic
vorbind, în acest film. Ciclul acum e complet, ceea
ce ne conduce simbolic către ideea eternului început,
a eternului prezent sau a eternității.”

143
 O altă taină face vorbire despre cele trei morţi.
Prima moarte este a trupului, a doua moarte este a
Egoului, la care se referă poetul iluminat Mihai
Eminescu în celebra sa Odă în metru antic:„Nu
credeam să învăţ a muri vreodată/Pururi tînăr”…
(Sinele Divin Atman sau Esenţa noastră nepieritoare
este neafectat de timp în veşnicie) „Înfăşurat în
mantia-mi” (mantia sau „teaca” Sinelui Divin este
Sufletul trezit !)
Despre A Treia Moarte nu am auzit vorbindu-se la
nimeni altul în afara Ghidului meu spiritual. Întrucît,
pe de o parte, nu e necesar să ofer chiar totul mură în
gură, pentru că şi cititorii trebuie să facă anumite
eforturi spirituale, nu doar să citească aceste rînduri,
iar pe de altă parte, şi dacă aş oferi această infor-
maţie, ea ar fi uitată destul de repede, fiindcă prio-
rităţile oamenilor sînt mult prea banale şi materia-
liste faţă de aceste aspecte metafizice !
În context, enunţ doar în treacăt o idee cu totul şi
cu totul surprinzătoare, respectiv existenţa Esteticii
Transcedentale despre care ne-a vorbit Ghidul spi-
ritual, spre a vedea şi înţelege, fie şi parţial deo-
camdată, unde se află sursa Atributului Frumuseţii
Dumnezeieşti, în general, şi a Poeticului Dumne-
zeiesc, în particular, dacă există pînă şi o Estetică
Transcendentală, precizînd că transcendenţa există
dincolo şi deasupra Creaţiei, în non-manifestare !
Dacă privim arta ultimului secol prin prisma Es-
teticii Transcedentale (orice va fi însemnînd această
privire pentru fiecare la modul concret, în afara îngă-
duinţei excesive), se străvede foarte limpede cum
cele mai multe creaţii artistice sînt foarte departe de
144
frumuseţea dumnezeiască ! Atît de departe încît nici
nu-şi merită numele de artă, ceea ce e vizibil mai
ales în mîzgîlitura contemporană picturală sau proto-
poetică a versului alb !
Reiau aici o explicaţie ce a fost dată în Prefaţa
volumului de versuri Ferestre spre infinire, întrucît
termenul apare în mai multe din poeziile mele.
Infinitul există deja ca atribut intrinsec al Con-
ştiinţei Dumnezeieşti Absolute, după cum susţin În-
ţelepţii care au realizat uniunea deplină cu acea
Conştiinţă Absolută prin trăire directă ! Infinitul este
un dat, o realitate transcendentă, în sensul că nu este
creat de nimeni, fiind deasupra sau dincolo de Crea-
ţie. Este oarecum diferenţa dintre fiinţă şi fiinţare.
Fiinţa este un substantiv, fiinţarea este un verb, un
proces în devenire.
Infinitul-Etern este o Realitate Transcendentă şi
nu i se poate atribui decît Conştiinţei Dumnezeieşti
Absolute ! Orice altceva este Creaţie, deci limitată în
timp şi spaţiu, după cum susţin Înţelepţii jivanmukta
(Eliberaţi spiritual).
Infinirea este un proces în derulare a conştiinţei
umane limitate deocamdată. De ce a conştiinţei
umane limitate ? Pentru că totul în macrocosmos se
raportează la o conştiinţă care percepe acel ceva
exterior ei şi nu poate fi vorba de Conştiinţa Dum-
neazeiască Absolută, de vreme ce ea este deja infi-
nită. Ar fi tautologic sau fără sens să afirmi că In-
finitul se infineşte ! E ca şi cum ai spune că Eternul
se eternizează ! Eternul este infinit şi Infinitul este
etern. Unde mai adaugi o clipă Eternităţii sau un pas
infinitului ?... Cel mult în poezie !
145
 Noi oamenii ne definim unul în raport cu altul şi ne
infinim ca expasiune sufletului, a conştiinţei în ne-
mărginirea fără de margini a infinitului !
Infinitul este Totalitatea plenitudinii perfecte a
Conştiinţei dumnezeieşti, Infinirea este direcţia tutu-
ror sufletelor individuale spre Infinitate, ca proces în
derulare, din simplul motiv că Totalitatea, Absolutul,
fiind deja infinite, nu au nevoie de infinire, pe cînd
conştiinţa umană limitată tinde mereu spre acea
Totalitate de care a fost separată la Începutul Tutu-
ror Începuturilor !
Arta poate fi în anumite cazuri sau de la un
anumit nivel, o Fereastră spre Infinire, asemănătoare
întrucîtva cu lansetele pescarilor, în care creatorul
artei originale veritabile, pe de o parte, sau minţile
receptoare, pe de altă parte, se avîntă ori se scufundă
în Oceanul plin de Mistere dumnezeieşti, pentru a
reveni de acolo îmbogăţite cu sensuri noi sau cu
revelaţii mai mult ori mai puţin emoţionante, pro-
funde, inefabile !
Trebuie totuşi subliniat un fapt pozitiv. Este bine
că se scrie poezie, chiar dacă acele „poezii” sînt
protozii sau doar nerozii ! Şi este bine pentru mo-
tivul evident că acele creaţii, deşi în marea lor
majoritate denotă o lipsă vădită de cristalizare inte-
rioară, ele totuşi arată o aspiraţie spre ceva superior,
diferită de rutina şi sclavia imbecilizantă a vieţii
obişnuite ! Mai devreme sau mai tîrziu, în această
viaţă sau în alta viitoare, acele fiinţe care în prezent
sînt mediocre sub aspectul creaţiei poetice îşi vor
rafina sensibilitatea odată cu trezirea sufletului,
putînd accesa niveluri tot mai înalte ale Mentalului,
146
şi reuşind să devină chiar geniale, dacă aspiraţia lor
va fi suficient de puternică în acea direcţie ! Altfel
formulat, aproape nimic nu este total inutil sau
infructuos în vieţile noastre, fiindcă toate constituie
experienţe necesare întru desăvîrşire !
În cuvintele unei fiinţe pe deplin îndumnezeită,
Aurobindo: „Erori, minciuni, ezitări, suspiciuni, paşi
greşiţi. Cît sînt totuşi de frumoase şi luminoase
erorile tale, o, Stăpîne ! Minciunile Tale păstrează
viu Adevărul; prin paşii Tăi greşiţi, lumea gradat se
perfecţionează.”
Toate adevărurile lumii, fie ele estetice, filozofice,
matematice sau spirituale, sînt doar fragmente, du-
plicări mentale ale unui Tot Supramental, numit
Adevărul Ultim Dumnezeiesc, care nu poate fi
cuprins în nici o limbă omenească şi în nici o carte,
fie ea şi revelată, ci numai trăită direct la nivel
Supramental !
Dacă se va înţelege cu adevărat şi în profunzime
acest aspect, artiştii şi intelectualii vor putea deveni
conştienţi de cercul vicios în care se învîrt cei sau
cele care nu leagă preocupările lor de un ţel profund
spiritual, a unei spiritualităţi autentice, ci nu dog-
matice, chiar dacă aceasta din urmă poate fi doar o
treaptă provizorie spre Înalturi.
De altfel, poezia finală din volumul Dimineaţă de
alun face trimitere la un episod celebru din Noul
Testament, în care Ponţiu Pilat îl întreabă pe Iisus:
Ce este Adevărul ?...
Răspunsul a fost TĂCEREA ! Dacă discipolul
este pregătit lăuntric, Învăţătorul Divin are puterea
să-i transfere în mod paranormal cunoaşterea Ade-
147
vărului Ultim Divin, care pentru un om obişnuit sau
pentru o terţă persoană, eventual martoră, este doar
tăcere, nu însă şi pentru discipolul pregătit !
Înţeleptul a „văzut” Adevărul şi a tăcut.
Ignoranţii au răscolit Iluziile de tot felul şi au
gîndit/vorbit continuu, pînă n-au mai înţeles aproape
nimic ! Pilat (sau Pilanţiu din Pohonţiu, cum îmi
vine să-l „alint”), ca simbol al majorităţii oamenilor
orbi şi surzi, i-a întors spatele lui Iisus, fără să mai
aştepte răspunsul, aşa cum omenirea în ansamblu a
întors spatele tuturor Învăţătorilor Divini !
Tăcînd... conştient în supramental, este cu putinţă
să accesăm Adevărul... dacă sîntem îndeajuns de
puri lăuntric. Gîndind, vorbind sau scriind, ne aflăm
în Ego, în Iluzie (Maya), noi cei care n-am atins încă
Eliberarea supremă ! Iată Ultima întrebare:
Atunci am întrebat:
Ce este Adevărul ?
Iar El a răspuns...
Tăcîndu-mă !
Dată fiind starea mai mult decît jalnică a „poe-
ziilor” în vers alb contemporane, cu rare excepţii, ar
fi mult mai indicat să se revină la poeziile clasice cu
ritm şi rimă, plus expresivitatea poetică a unor
metafore, comparaţii şi alăturări de cuvinte cît mai
inedite şi pline de miez, întrucît, din motive de
adormire spirituală cvasi-generalizată, tocmai aceste
calităţi lipsesc protoziilor „albe.”
Dacă presupunerea mea este corectă, poeziile bune
care s-au scris prin mine pînă acum fac trecerea de la
protoziile versului alb, la poeziile divin inspirate ale
Supermentalului din viitor, fiind doar o treaptă inter-
148
mediară necesară, întrucît, cum se spune „natura nu
face salturi” disproporţionat de mari, fiindcă oamenii
nu le-ar putea înţelege şi asimila. Spiritul Suprem,
prin intermediul anumitor relee umane, transmite
fiecărei epoci, Atunci şi Acolo, ceea ce este necesar
evoluţiei spirituale, artistice, tehnice sau ştiinţifice.
Prin informaţiile din acest text s-a intenţionat
oferirea acelui fir călăuzitor spre Înalt sau trans-
formarea cercului într-o spirală ascendentă, dacă şi
numai dacă eventualii cititori sînt deschişi la minte
şi suflet... Deşi la nivel individual ne cam grăbim
spre Cerul Nou şi Noul Pămînt, trebuie să avem
multă răbdare cu noi înşine şi cu celelalte fiinţe
umane, fiindcă asimilarea şi punerea în practică a
acestor informaţii necesită cu mult mai mult timp în
comparaţie cu răbdarea pe care o deţinem deo-
camdată unii dintre noi.
La final, repet ce-am scris anterior, fiind im-
portant: intenţia mea ca autor de poezii a fost şi este
să îmbin într-un tot unitar aspectele spirituale, fie că
este vorba de informaţii ezoterice, adevăruri spiri-
tuale, îndemnuri, intuiţii, revelaţii sau trăiri mistice,
cu expresivitatea poetică de o cît mai bună calitate;
ceea ce s-a reuşit extrem de rar pînă în prezent pe
planeta noastră în istoria cunoscută, astfel încît să nu
prevaleze mai mult una în dauna celeilalte; respectiv
formulările prea directe ale îndemnurilor spirituale
sau a informaţiilor ezoterice, de o parte, şi expresiile
poetice surprinzătoare, inedite, fermecătoare, de cea-
laltă parte ! În ce măsură voi atinge acest ţel, voi
vedea în viitor, atît prin conştientizare proprie, cît şi

149
prin reacţiile cititorilor ori ale criticilor, eventual,
dacă se vor încumeta să le comenteze.
Abia cei sau cele care vor reuşi să îmbine armo-
nios aceste două trăsături distincte, vor deveni ade-
văraţi Kavi, poeţi vizionari geniali ! Întrucît ceva de
acest gen mi s-a transmis în vis în urmă cu vreo şase
ani, este clar că astfel de POEZII există cu adevărat
undeva Sus, ca manifestări ale Atributului dumne-
zeiesc al Poeticului dumnezeiesc, după cum ne-a
revelat Ghidul spiritual, şi e necesar să accesăm acel
nivel Supermental toţi cei dintre noi care aspiră să
devină Poeţi veritabili !
Reuşita în această direcţie este condiţionată
desigur de saltul spiritual real pe care îl vom face
fiecare dintre noi !

150
 Marionetele

Pentru mințile mai curioase și care nu se mul-

țumesc doar cu aparențele, așa numita Realitate
obiectivă, exterioară nouă, are mai multe niveluri.
De pildă, cea mai mare parte a oamenilor din zilele
noastre, mai cu seamă cei de peste 50 de ani, fără
prea multă carte (cum se spune în popor), se mul-
țumesc să subziste făcînd naveta între servici, casă,
piață și vizita ciclică la rude. Sursele lor de infor-
mare sînt televiziunile, radioul și, mai rar, ziarele. Ei
nu știu că informațiile primite prin acele surse de
informare sînt în cea mai mare parte trunchiate, hao-
tice, false, pentru a fi manipulați de o Clică malefică
aflată la Putere.
Cel de-al doilea nivel al așa numitei Realități
obiective din lumea Fizică este cunoscut în proporții
diferite de mințile curioase, care nu se mai mul-
țumesc doar cu aparențele. În această categorie intră
majoritatea tinerilor care au o instruire ceva mai
temeinică, adică au terminat liceul și/sau facultatea,
și care dețin un calculator conectat la internet, de pe
care citesc articolele presei alternative sau cele nu-
mite ”conspiraționiste”.
Dacă prima categorie de oameni, pe care i-am
putea numi Tamasici, adică inerți pentru că se lasă
conduși din exterior, asemenea frunzelor bătute de
vînt, sînt cei mai numeroși, atunci cea de a doua
categorie de oameni, pe care i-am putea numi
Rajasici, respectiv curioși, alerți, sînt mai puțini la
151
număr. Pentru o prezentare mai clară, aproximez
numărul Tamasicilor din lumea noastră pămînteană
cam la 80%, numărul Rajasicilor cam la 19%, iar cei
foarte puțini la număr, probabil 1% sau chiar mai
puțini, sînt ființele umane așa numite Satvice, anume
cele care au purces deja pe o Cale spirituală auten-
tică, sub îndrumarea unui Ghid spiritual pe deplin
realizat, în sensul că acel ghid este permanent unit
cu Dumnezeu.
Pentru Tamasici, politicienii aflați la vedere în
funcțiile de vîrf ale Statului, de la Președinte, la
parlamentari, pînă la primari, prefecți sau directori
de instituții (că fabrici aproape nu mai există !)...
deci pentru așa numiții Tamasici, acești politicieni
aflați la vedere sînt vinovați de tot Răul existent în
lume și pe ei își descarcă norodul năduful ori de cîte
ori are prilejul, adică mai mereu.
Mai cu seamă bătrînii, care, repet, nu accesează de
o manieră temeinică internetul, mai ales cei de peste
60 de ani, trăncănesc vrute și nevrute la un pahar
triplu de cafea, ceai sau alcool, găsind țapi ispășitori
care de care mai bazaconistici, cu aerul că au desco-
perit Roata cu o zi în urmă ! Pentru ei, vina Răului în
Lume o poartă cel mai adesea Președintele aflat la
Putere, apoi parlamentarii, bancherii, urmează pri-
marii, popii, doctorii, armata, miliția și țiganii !
Abia cei din a doua categorie, Rajasicii, înțeleg
parțial că politicienii aflați la Putere sînt doar niște
MARIONETE ale unor Forțe mai mult sau mai puțin
cunoscute, cum ar fi Agențiile secrete, ca o primă
treaptă, apoi multiplele loji masonice, ca treaptă in-
termediară.
152
 Ei bine, abia cea de a treia categorie, numită aici
Satvicii (de la sattva – armonie, puritate, bunătate),
care se află pe o Cale spirituală autentică și mai ales
dacă și numai dacă au trăiri spirituale autentice, pe
lîngă informațiile teoretice primite anterior... abia
aceștia din urmă, în măsura în care dețin și o viziune
corectă și profundă, de ordin metafizic asupra
Creației Divine, înțeleg (fiecare în grade diferite de
profunzime) nu doar că politicienii sînt Marionetele
treptei intermediare ale sectei satanice masonice,
care masoni sînt aghiotanții așa numitei Nobilimi
Negre, care la rîndul ei ar putea fi denumită Loco-
tenenții Reptilienilor, iar aceştia din urmă sînt
Generalii Forțelor Satanice din planurile subtile ale
Universului Astral inferior, conduse de Satana şi
Lucifer ! (Despre rasa Reptiliană sînt prea multe de
scris şi nu fac obiectul acestui articol. Este suficient
să-l citez pe Preşedintele Putin care a spus că “Ome-
nirea este condusă de o rasă hibridă între reptilieni şi
oameni !”).
Conform Principiului Corespondenței Oculte sau
Principiul Oglindirii, Lumea exterioară reflectă
Lumea interioară. ”Ceea ce este Sus, este precum
ceea ce este Jos.” În conformitate cu acest Principiu
al Oglindirii, Marionetele exterioare enumerate mai
sus, de la politicienii aflați la vedere, la agențiile se-
crete, la secta satanică a masoneriei, prin Nobilimea
Neagră, iezuiți, Reptilieni, Extratereștri malefici,
pînă la Satana şi Lucifer, care sînt entităţi separate,
nu una şi aceeaşi, cum cred creştinii... deci toți aces-
tia reprezintă de fapt grade diferite de alienare a
ființelor umane de pretutindeni !
153
 Alienare înseamnă înstrăinare și se referă desigur
la înstrăinarea față de Esența noastră Divină, Sinele
Divin Atman sau Scînteia din Dumnezeu pe care
fiecare om real (nu clonat) o deține în cele mai
ascunse tainițe ale universului lăuntric !
Deci în Conformitate cu Principiul Oglindirii,
partea cea mai numeroasă a omenirii actuale din
Epoca Întunericului, constituită din ființe tamasice și
rajasice, sînt MARIONETELE propriilor vicii, cum
ar fi: alcoolismul, tabagismul, drogurile, consumul
de carne, masturbarea, vulgaritatea, desfrînarea, pre-
cum și a trăirilor inferioare, numite otrăvuri: ego-
ismul, orgoliul exacerbat, gelozia, atașamentul, po-
sesivitatea, ura, invidia, lăcomia, ingratitudinea, ne-
iertarea, mînia, răutatea, perversitatea și multe altele.
Se știe doar că majoritatea covîrșitoare a omenirii
actuale NU gîndește, ci se lasă gîndită, dar și mai
grav, NU trăiește, ci se lasă trăită de emoţiile infe-
rioare și instinctele brutale moștenite, se spune, de la
Rasa Reptiliană, care conducea această planetă de
multe mii de ani din baze subterane aflate la mare
adîncime !
Odată ajunși aici cu expunerea, s-ar părea că Cer-
cul s-a închis pentru cei care au înțeles cu adevărat
că întotdeauna Exteriorul reflectă Interiorul, și mă
refer atît la reflexia pe orizontală, reprezentată de
Lumea Fizică în raport cu viciile noastre, precum și
la reflexia pe verticală, reprezentată de Paradisurile
astrale superioare, în raport cu aspirațiile noastre, ale
celor puțini întru desăvîrșire spirituală, care pun
efectiv în practică învățătura primită, nu doar o
trîmbițează din vîrful limbii față de cunoștințe, prie-
154
teni, amici, scriind articole pe internet, în cărți sau
exhibîndu-și conștiințele la cine știe ce întruniri
publice !
Numai că unele idei s-ar putea să fie repede uitate,
dacă nu sînt ”îmbrăcate” în ”costume” adecvate,
mult mai expresive sau, altfel spus, dacă nu se folo-
sește Principiul Corespondenței oculte de o manieră
mult mai expresivă și întrucîtva jucăușă.
De pildă, Marionetele exterioare nouă pot fi repre-
zentate astfel: Politicienii corupți sînt asimilați sim-
bolic cu Lăcomia noastră, a celor mai mulți dintre
noi... Emoţiile inferioare ca orgoliul exacerbat, cu
aripile sale numite aroganță, fudulie, mîndrie, alături
de închistare, gelozie, răutate, mînie, perversitate,
viclenie, pot fi asimilate cu secta satanică a maso-
neriei, iar barbaria și bestialitatea cu rasa Reptiliană.
Pentru că n-am vrut să dau chiar mură în gură, am
omis să fac corelația exactă între Agențiile secrete,
iezuiți, Nobilimea Neagră și emoţiile inferioare co-
respondente din ființele tamasice și rajasice, care
corelații le poate face oricine, aproape, dacă dorește.
Ceea ce musai trebuie să ne intre cît mai bine nu
doar în mințile noastre (mai mult sau mai puțin
lucide, mai mult sau mai puțin îmbîcsite de pre-
judecăți ori de multe alte impurități cauzate chiar de
viciile noastre mai sus enumerate, și care aburesc
”ochelarii” prin intermediul cărora vedem, perce-
pem, înțelegem atît lumea exterioară, cît și pe cea
interioară), ci și în Inimile noastre prin trăirea directă
a acestor idei, ar fi adevărul că ÎNTREAGA CRE-
AȚIE DIVINĂ ESTE PERFECTĂ ÎN TOATE
ASPECTELE EI, DE LA CEL MAI ÎNALT NIVEL
155
SUBTIL, PÎNĂ LA CEL MAI GROSIER NIVEL
VIZIBIL !
Cui i se pare că există prea multă suferință în
lume, prea multă durere, prea multă lăcomie, prea
multă nedreptate, răutate, lipsă de iubire și iertare,
prea multă ură sau indiferență, și multe alte ne-
ajunsuri, trebuie să știe clar că doar I SE PARE !...
Fiindcă dacă acel sau acei orbi spirituali ar face
efortul de a se informa corect, ar afla și apoi ar
înțelege că încălcarea repetată a Legilor Divine are
consecințele mai sus menționate, ce fac posibile
trăirea emoţiilor inferioare, pe de o parte, și a unei
karma foarte restrictivă, pe de altă parte.
Celor cărora li se pare că Dumnezeu tace, fiind
surd și orb la suferința, durerea și opresiunea îndu-
rată de oameni, trebuie să știe că doar surzenia și
orbirea proprie îi împiedică să afle Adevărul ! Unul
din aceste adevăruri a fost expus aici prin explicarea
Principiului Ocult al Corespondenței dintre ceea ce
se află în exterior, raportat la interiorul ființei
umane...
Dumnezeu ne vorbește mai mereu nouă prin
nenumărate reflexii exterioare, spre a lua aminte,
spre a ne îndrepta, așa cum se petrece mai ales în
cazul relațiilor de cuplu polar opus, în care iubitul
sau iubita, soțul sau soția, ne oglindește într-o
anumită măsură chiar defectele noastre, ci nu pe ale
vecinilor sau dușmanilor noștri, cum eronat își în-
chipuie ființele larvare !
Dar uneori față de cei răi, orgolioși, aroganți,
fuduli, semeți, proști, perverși, vicleni... față de toți
aceștia și față de alții bolnavi sufletește, Dumnezeu
156
TACE ! Mai exact, chiar și lor Dumnezeu le-a vorbit
cîndva, poate de mai multe ori, numai că văzînd
orbirea, încăpățînarea, orgoliul sau prostia lor, mai
apoi Dumnezeu TACE... că doar de cîte ori trebuie
să bată clopotele pentru niște babe surde ?!
Dumnezeu tace pentru cei surzi, orbi și mai ales
pentru cei răi și perverși, dar culmea ironiei este că
unii dintre acești surzi și orbi, fie ei filozofi, scriitori
sau regizori, scriu cărți sau fac filme în care în-
criminează ceea ce lor li SE PARE a fi tăcerea sau
orbirea Divină, fără să observe, și evident fără să
înțeleagă că proiectează în exterior propria surzenie,
orbire și vină !!
Această prezentare a fost mai degrabă mentală,
pentru că mai presus de cei care conceptualizează la
modul intelectual sau filozofic Realitatea, sînt cei
care o percep prin clarviziune directă la nivel de
Suflet Iluminat, unde așa zisa noastră Realitate arată
cu totul altfel decît o vede și o percepe mintea
umană limitată actuală, iar mai presus de Sufletele
iluminate se află Spiritele pe deplin îndumnezeite, a
căror viziune este cu totul de nepătruns și de
necuprins în limbajul articulat !
Dar pînă să ajungem la acel nivel ultim, iată că
este necesar să trecem pentru început cît mai mulți
dintre noi prin nivelul înțelegerii mentale cît mai
concrete și corecte, pentru ca apoi, în măsura în care
reușim să ne purificăm îndeajuns de bine structurile
subtile ale ființei noastre, să avem acces la pro-
funzimi din ce în ce mai vaste și fascinante, res-
pectiv la Universul Cauzal, ba chiar și mai Sus, în
așa numita Transcendență Divină !
157
 Marquez sau imanenţa singurătăţii

1.Ursula Iguaran şi Jose Arcadio Buendia sînt

legaţi printr-un sentiment mai puternic decît iubi-
rea: remuşcarea de-a fi contribuit la moartea unui
semen de-al lor, născută din culpa femeii de-a nu se
înfrupta din mărul interzis. Deci invers ca în mitul
lui Adam şi Eva. Şi iată-i izgoniţi din raiul mis-
tificator, fugind de obsesia morţii în căutarea mării,
în căutarea unei ieşiri din labirintul pre-concepţiilor.
Negăsind-o, se pierd în jungla continentală, refăcînd
parcă drumul spre Origini.Oricum, s-au îndepărtat
destul de umbrele trecutului şi obosiţi de atîta cău-
tare, au întemeiat satul Macondo. Ca şi cum distanţa
n-ar fi fost suficientă, sînt loviţi de o ciumă a
insomniei, cu pierderea treptată a memoriei, ca să ne
convingă nu numai că amintirile devin inutile, ci
constituie o piedică în calea reconstrucţiei.
„Lumea era atît de recentă, încît multe lucruri nu
aveau încă nume, iar pentru a le deosebi, trebuia să
le arăţi cu degetul !” Excelent ! exclami. Excelentă
introducere în inconştienţa acestei lumi, în atmosfera
acestui mirific Început. Apoi răsare un gînd insidios
şi te întrebi: cum, lumea era atît de recentă ?
Oamenii aceştia n-avea trecut ? Şi avîndu-l, lucrurile
nu erau încă definite ? Dar nu mai ai timp să
răspunzi la aceste întrebări, copleşit de avalanşa
întîmplărilor ce urmează. S-ar putea să o faci mai
tîrziu cînd vei închide cartea, dacă va mai fi nevoie,
158
dacă nu vei fi înţeles că lumea nu este tiranizată de
acelaşi principiu coordonator care te stăpîneşte pe
tine: raţiunea. Căci de-ar fi aşa, în loc de artă s-ar
crea numai probleme matematice.
2. În satul acesta nimeni nu pare să aibă bătaie de
cap cu existenţa zilnică. Împărţindu-şi pămîntul în
mod democratic, nimeni nu are o distanţă mai mare
de la uşa casei la rîu ca a vecinului şi toţi primesc
aceeaşi cantitate de lumină şi cărdură solară. Singura
grijă este de a-şi spori numărul urmaşilor.
Dacă această poveste ar fi fost relatată aşa cum se
face de obicei, ne-ar fi plăcut mai puţin, dar Mar-
quez ne face martorii unei simfonii a destinului
dispusă circular, justificîndu-se în final prin Mel-
chiade: nu înşirase faptele după timpul convenţional
al oamenilor, ci în aşa fel încît toate să coexiste în
aceeaşi clipă. Datorită ei putem înţelege de ce ni se
rezumă pe o pagină întreaga viaţă a Ursulei, ca apoi
s-o reia de acolo de unde o lăsase. În acest timp
circular cronologia nu pare să aibă mare importanţă.
Nu mai mult decît e necesar pentru a-şi păstra coe-
renţa. În felul acesta timpul este împins în subsidiar.
Şi nu ne mai mirăm atunci că Ursula, depăşind un
secol de existenţă, a uitat numărul anilor, nici că
Pilar Ternera traversează toate generaţiile familiei,
murind după apariţia ultimului vlăstar.
Pe aceste personaje, ca şi pe altele, printre care
colonelul Aureliano Buendia, moartea pare să le fi
uitat. Cu excepţia unui singur personaj, Jose Arcadio
Segundo, care a asistat la asasinarea în masă a trei
mii de oameni (cu ocazia asta aş vrea să relev că la
Marquez violenţa e scrisă cu majuscule, este vio-
159
lenţa supradilatată, ridicată la gradul de genocid,
ceea ce-i dă aparenţa aceea ireală de paroxism şi
barbarie), personaj traumatizat de spectrul morţii -
unica lui amintire fiind surîsul unui condamnat la
moarte - pentru restul familiei ea pare o trecere
firească dintr-o lume în alta, pe care o aşteaptă cu
seninătate, uneori îngrijoraţi de întîrzierea ei; con-
versînd cu ea atunci cînd se iveşte sub o formă sau
alta, de parcă ar fi un prieten vechi pe care l-au uitat;
moartea avînd cîteodată amabilitatea să aştepte în-
cheierea afacerilor pe această lume, ca în cazul
Amarantei.
Tendinţa aceasta morbidă spre escatologic nu por-
neşte dintr-o educaţie religioasă, în Macondo lipsind
mult timp manifestarea unei confrerii bise-riceşti, ci
mai mult dintr-o nevoie de compensaţie ontică.
Moartea, ca şi naşterea, este un dat inevitabil, nu
trebuie să vă sperie. Aveţi grijă însă de intervalul
dintre cele două paranteze, ne avertizează autorul,
dar cine se opreşte să-l asculte ?
3. Ţiganul Melchiade reprezintă spiritul me-
fistofelic, contrabalansînd fericirea domestică a sa-
tului. Au crezut că nu vor fi găsiţi de nimeni, dar s-
au înşelat. Nu este posibil să rămîi în acelaşi stadiu
primitiv de inconştienţă, altfel am stagna sau in-
volua. Uimirea şi groaza în faţa drugilor magnetici, a
lupei şi a gheţii sînt tributul plătit inviolabilităţii.
Melchiade a înţeles că o cuşcă de canari în fiecare
casă nu ascunde dezolare.
Şi va veni în fiecare an în luna martie, ca o
primăvară a spiritului, chiar dacă va semăna panică

160
şi îngrijorare sau tulburătoare meditaţii donquijoteşti
în mintea lui Buendia.
Odată cu ştiinţa, apare îndoiala. Proclamînd mira-
culoasa forţă a materiei, Buendia declară într-o
primă fază: „Dacă nu ţi-e frică de Dumnezeu, teme-
te de metale !” Şi merge pînă acolo cu îndoiala,
încît, căutînd imaginea lui Dumnezeu cu daghe-
rotipul, îi neagă total existenţa, chiar dacă prin asta
nu divulgă decît starea de măgari în care se află; şi
sfîrşesc prin ultimul descendent, Aureliano Buendia,
la socraticul a şti că nu ştii nimic, căruia toată ştiinţa
sa despre limbi, ţări şi oameni, nu-i ajută la nimic,
atîta timp cît nu se poate sustrage pierii generale.
Blestem sau fatalitate, stîrpea Buendia este condam-
nată irevocabil la singurătate pentru că uită de Sine,
adică îşi ignoră sorgintea divină !
Colonelul Aureliano Buendia organizează treizeci
şi două de răscoale armate, scapă din şaizeci şi trei
de ambuscade pentru a ajunge relicva propriei iluzii
beligerante. Nici măcar dezluzii. Încetase de mult să
mai creadă în ceva. Cere în toiul unei lupte o pătură
să-şi acopere goliciunea şi frigul care-i îngheaţă mă-
runtaiele. Şi dacă este adevărat că Puterea naşte
orgoliul, atunci trebuie să ne evaluăm puterile cu
luciditate înainte de-a ne supra-evalua capacităţile,
altfel cădem victimă erorii megalomane de-a fi dorit
mai mult decît putem controla, stăpîni sau înţelege !
4. Moartea nu este nici pe departe cea mai teribilă
pedeapsă ! Căci ar fi fost de dorit ca Aureliano să
sfîrşească în faţa plutonului de execuţie, ca acel
general Moncado, cu care era bun prieten şi în-
trerupeau ostilităţile pentru a juca o partidă de şah
161
sau pentru a se consfătui; general de la care ne-a
rămas o imagine plină de nobleţe şi gratitudine, dar
Marquez a vrut să ne arate faţa cealaltă a Gloriei, iar
gloria fără conştiinţa sacrificiului de sine este o
monedă stearpă, în schimbul căreia nu obţii decît
propria-ţi nimicnicie şi deriziune.
M-am întrebat de ce trei sferturi din carte este
dominată de figura colonelului ? Chiar de la început
ni se spune: ”Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului
de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi
amintească...” Şi pe parcursul cărţii sîntem con-
fruntaţi de mai multe ori cu acest flash-back. De ce
nevoia acestei raportări la o clipă care nici măcar nu
se consumă într-un vacuum definitiv ? Poate fi un
simplu artificiu tehnic, dar mai poate fi prototipul
eternului şi neliniştitului spirit care vrea să-şi do-
mine destinul. Şi raportarea la un astfel de om şi a
clipei conştientizărilor sale din faţa plutonului de
execuţie este plină de învăţăminte. Născut cu acea
teribilă forţă clar-văzătoare, Aureliano este vizi-
onarul şi oracolul familiei. Prevesteşte toate eve-
nimentele majore, dar nu-şi poate presimiţi propriul
sfîrşit. Un eveniment de o asemenea importanţă nu
putea să nu-şi anunţe apariţia, însă moartea refuză
să-şi trimită solia !
În acest microcosmos în care fiecare are dreptul să
facă ceea ce vrea, unde căsătoria se face între veri,
dragostea se împarte între nepoţi şi mătuşi, unde poţi
semăna teroare printre rudele şi semenii tăi, şi mai
poţi respinge un om după ce l-ai amăgit ani de zile
cu o promisiune de mariaj, nu ţi se permite în
schimb să te distrugi pe tine însuţi, cînd cea mai
162
elementară pornire este să lupţi pentru propria-ţi
fericire. Şi cînd o faci, aşa cum par să o facă
majoritatea personajelor acestei cărţi, eşti condamnat
iremediabil singurătăţii, adică muncii sisifice de a
face pentru a desface, precum Aureliano Buendia cu
peştişorii de aur, Jose Arcadio Segundo cu perga-
mentele şi Ursula cu amintirile. Dacă moartea pă-
trunde în acest cerc vicios, ea pare a ne spune că n-a
venit să salveze suflete, ci să împiedice putrefacţia
trupurilor de vii.
5. Din această junglă a neliniştii, din această
mlaştină a singurătăţii, un singur personaj este sal-
vat: Remedios. Oamenii aceştia, pare a ne spune
Marquez prin intermediul ei, nu pot spera, nu pot
atinge atîta frumuseţe, atîta puritate şi inocenţă !
Ea nu aparţine acestei lumi. Orice încercare de
apropiere este sancţionată. Socotită de unii înapoiată
mental, de alţii o inteligenţă remarcabilă, Remedios
este enigma criptică a femeii care nu apare decît o
dată la o sută de ani !
Trebuie să o înţelegi, dar mai ales trebuie să o
iubeşti. Cu o singură excepţie, toţi ceilalţi nu i se
adresează direct. Este cazul acelui prinţ care-i trimite
flori şi muzică în fiecare seară la fereastră şi ajunge
cerşetor fără a-i fi trecut vreodată prin minte să-i
vorbească personal sau celălalt care o urmăreşte în
timp ce face baie, spunîndu-i cît e de frumoasă, doar
că ea nu pare a înţelege acel limbaj. Aşa cum nu
înţelege de ce să poarte rochii cînd e mult mai
comod să umble dezbrăcată ! Remedios este eterna
năzuinţă a oamenilor spre frumuseţe şi puritate, tre-
cînd peste convenienţe şi prejudecăţile de turmă. Şi
163
dacă nu ne putem ridica la nivelul năzuinţelor
noastre, să nu ne mirăm că le pierdem !
Neputînd trăi în această lume, ea nici nu poate
muri aici, căci asta înseamnă renunţarea la un ideal,
ceea ce este echivalent cu renunţarea la sufletul tău,
refuzînd expansiunea pe un nivel superior de
conştienţă. Aşa încît Remedios dispare într-o splen-
didă înălţare le Cer, spre un alt tărîm, acolo unde,
poate, prezenţa ei nu va fi percepută doar ca ispită
carnală !

6.Fernanda del Carpio este reversul medaliei, fiind

unicul personaj asimilat din afara mediului Buendia,
din afara satului; Fernanda este intrusa familiei.
Posedă frumuseţea aceea vulgară a aparenţei care se
destramă la prima atingere. Predestinată de mică
tronului de regină, va sta toată viaţa pe o oliţă de
noapte care nici măcar nu-i din aur, cum crezuse şi
cum îi făcuse pe toţi să creadă. Educată în anemica
şi parcimonioasa rigiditate a convenţiilor anoste,
palid reflex al etichetei spaniole din Evul Mediu, cu
fastul ei steril şi cultul adoraţiei antropomorfe, Fer-
nanda substituie o realitate alteia. Şi măcar dacă ar
face-o aşa cum trebuie, dar ea „confundă dosul cu
săptămîna sfîntă,” după exprimarea plastică a Ama-
rantei
Meschină şi bigotă, ea reprezintă fanatismul
puritan al aristrocraţiei decadente. A fost învăţată de
copilă să se mintă pe sine, răsfrînge asupra celorlalţi
falsitate şi primeşte înapoi tot sentimente false.
Primul ei copil, Jose Arcadio, cel destinat unei vieţi
papale, este propria-i reflectare răsturnată. Răstur-
164
nată pentru că acesta măcar este conştient de insig-
nifianţa sa. Fernanda a trecut din pustietatea oraşului
cu treizeci şi două de clopote unde împletea cununi
funerare (oraş lugubru în spectralitatea lui de dincolo
de timp), în zgomotoasa apologie a euforiei dio-
nisiace, punct culminant al descendenţei familiei
Buendia, sub eroziunea timpului, confundîndu-se cu
statornicia monotonă a cotidianului sau cu cenuşiul
vîscos din perioada ploilor. Contrar aşteptării, ea se
adaptează mediului, de fapt unui compromis. Nu ştiu
dacă la Fernanda se poate vorbi de înlocuirea unei
singurătăţi cu alta. În familia Buendia singurătatea
este o condamnare, la Fernanda un modus vivendi.
Ea nici nu pierde, nici nu cîştigă în tragism, ci
evoluează de-a lungul singurătăţii ca echilibristul pe
sîrmă. Lipsindu-i conştiinţa solidarităţii (încearcă de
mai multe ori să închidă uşa oaspeţilor nepoftiţi şi
reuşeşte pînă la urmă), n-o are nici pe cea a soli-
tudinii. Şi în afară de ea însăşi, nimeni n-o plînge
pentru această propensiune mistificatoare spre ab-
senţă. Seamănă cu o iguană care se tîrăşte în pus-
tietatea pietroasă de la poalele stîncii, a colosului
Buendia. Deasupra ei, deasupra tuturor, în înaltul
cerului se aude fîlfîitul de aripi al „păsării cu clonţ
de fier, al păsării cu clonţ de plumb” ce-şi urmă-
reşte victimele în mod insidios. Fernanda are
avantajul că se poate ascunde în crăpăturile grani-
tului, dar nu poate scăpa de sub strivirea lui !
7.Aşchia nu sare departe de lemn. Meme se con-
formează proverbului şi familiei Buendia. Fernanda
s-a stins în Jose Arcadio, de aici înainte nu mai este
nici un pericol de contaminare. Meme se supune
165
Fernandei numai pentru că astfel scapă mai uşor de
sub tutela ei. Lecţia de clavecin ţinută în fiecare zi
cu conştiinciozitate este obolul plătit meschinăriei.
Aşa cum fiii colonelului Aureliano Buendia purtau
o cruce de cenuşă pe frunte ca semn distinctiv al
destinului lor tragic, Mauricio poartă cu sine un roi
de fluturi ce-l însoţesc peste tot. Fluturii îmbină
sagacitatea şi insolenţa omului cu fragilitatea şi gin-
găşia insectei. Şi sînt, la azteci, simbolul sufletului
care nu acceptă nici o constrîngere. „Ce-mi place la
tine este că spui întotdeauna tocmai ce n-ar trebui!”
îi mărturiseşte odată Meme bărbatului. Este poate
cea mai curată dragoste, atît moral, cît şi, mai ales,
biologic. Toate celelalte sînt arderi mistuitoare cu un
mare consum nervos. Aici, în schimb, există o sim-
bioză perfectă între cele două planuri: fizic şi psihic.
Rebeca, în crizele ei de erotism, mănîncă pămînt şi
var de pe pereţi, Amaranta subţiază idila dintr-o prea
mare nevoie de epurare. Prima, abuzînd de fizic, îşi
ucide bărbatul pentru că acesta nu-i putea oferi mai
mult, a doua, uzînd psihicul pretendentului, îl îm-
pinge la sinucidere.
Meme şi Mauricio prezintă un echilibru perfect
care-i fereşte de alienare, dar asta nu-i o garanţie
suficientă. Se pare că aici nimeni nu are dreptul la
fericire. Destinul veghează deasupra lor şi tocmai
cînd te aşteptai mai puţin, un foc de armă para-
lizează dorinţa şi tinereţea şi avîntul lor. Din acest
moment viaţa nu mai este viaţă cu visurile, spe-
ranţele şi neajunsurile ei, ci o anticameră a infernului
sau nici măcar atît. Căci asta ar presupune un sen-
timent de frică, de groază sau de nemulţumire, dar ei
166
au pierdut sensibilitatea. Mauricio nu se plînge şi nu
regretă nimic. Timpul s-a oprit în loc; de acum în-
colo începe neantul singurătăţii.
Aureliano topind şi retopind aurul din care îşi
fabrică peştişorii, Amaranta ţesînd şi deşirînd lin-
ţoliul, fac acelaşi lucru pe care îl vor fi făcut Sisif şi
Penelopa: amăgesc timpul, Meme îl ignoră. Ceilalţi
mai plîng, mai strigă, mai suportă, ea s-a mumificat
în durere. Zeii antici cînd pedepsesc, metamor-
fozează în plantă, constelaţie sau în orice altceva,
modernii, cînd nu distrug, obliterează în afazie. Este
ultima expresie a traumei şi tragismului uman, iar
naşterea lui Aureliano Babilonia a fost semnul de
adio care desparte cele două tărîmuri.
8. Aureliano Babilonia şi Amaranta-Ursula, ultimul
cuplu, închid fatal cercul cu o sfîşietoare şi diabolică
pasiune. Ei par a cumula patima dezlănţuită şi exa-
cerbarea lucidă a tuturor celorlalte pasiuni într-o
împletire de paroxism şi extaz adamic, amestecînd
de-a valma oroare şi năzuinţă, puritate şi viciu,
adoraţie şi exorcizare, care-i extenuează, alterîndu-i
complet.
De altfel, pasiunea în familia Buendia e forţa
centripetă ce-i proiectează pe elipsa singurătăţii.
Ceea ce ar fi trebuit să-i unească, îi dispersează.
Descifrînd manuscrisele lui Melchiade, Aureliano
află că Francis Drake nu atacase Riohaca decît
pentru ca ei să se caute prin labirinturile cele mai
întortocheate ale sîngelui. De ceea ce s-a temut
primul cuplu, nu scapă ultimul: zămislirea mon-
strului care pune capăt spiţei. Un coşmar pe care
uraganul îl spulberă, nelăsînd nici măcar amintirea.
167
9. Destinul acestei familii este, evident, destinul
întregii omeniri actuale, în finalul prevăzut al
oricărui ciclu cosmic. Atîta timp cît omul se ignoră
pe sine, ignorînd în fapt Legile Armoniei Divine,
atîta timp cît nu e conştient de valoarea şi măreţia sa,
de frumuseţea şi, mai ales, de originea sa trans-
cendentă, omul este sortit pieirii sau entropiei, în
aspectele sale efemere, cunoscute ca personalităţi
pămîntene.
Există o idee simplă, totuşi puţin cunoscută şi
înţeleasă de cei mulţi; anume că rolul Răului, indi-
ferent sub ce nume, trebuie numaidecît să fie puri-
ficator ! Altfel, cum am învăţa ce este Binele dacă
lipseşte termenul de comparaţie ? De aceea pentru
cel înţelept, nu există Bine şi Rău, ci doar conşti-
entizarea propriei naturi esenţiale, după cum nu
există Prieten sau Duşman, ci doar Învăţător, fiindcă
de la toţi şi de la toate învăţăm, fiecare pentru sine,
Lecţiile pentru care am acceptat cîndva să pogorîm
în acest Tărîm al Plîngerii şi Scrîşnirii dinţilor, numit
Planul Fizic sau Dualitate.
Dar cine oare stă să ne asculte, în afara celor care
s-au săturat de atîtea amăgiri, frustrări și suferinţe ?

168
 Rătăcirea de Sine

Pentru a înţelege corect perspectiva din care vor

fi analizate creaţiile literare în acest eseu trebuie
lecturată neapărat Arta poetică din perspectivă spiri-
tuală, la care se mai adaugă cîteva elemente. Majo-
ritatea creaţiilor literare şi artistice din ultima sută de
ani în occident aparţin unor neiniţiaţi în tainele spi-
rituale veritabile, dar pentru a nu mă hazarda în do-
menii pe care nu le stăpînesc foarte bine, mă voi re-
feri doar la aşa numita poezie lirică, exceptînd poe-
zia mistică, ea fiind scrisă de iniţiaţi, unii chiar eli-
beraţi spiritual ! În extraordinar de vasta Creaţie
dumnezeiască una din legile fundamentale este cea
numită Legea Rezonanţei oculte, care se manifestă la
toate nivelurile şi prin intermediul căreia se pot în-
ţelege multe fenomene sau aspecte.
Într-o explicaţie cît mai simplă, Legea Rezo-
nanţei oculte înseamnă că tot ceea ce se aseamănă,
se adună, că sîntem atraşi de fiinţe, aspecte, feno-
mene sau tărîmuri pentru care avem afinităţi şi res-
pingem aspecte, fenomene, tărîmuri pe care nu le
agreăm deloc. Nu există şi nu poate exista excepţie
de la această lege nicăieri.
Cum totul este vibraţie şi rezonanţă în Creaţie,
fiecare gînd, cuvînt sau faptă dă naştere unor rezo-
nanţe bune, rele sau neutre şi are drept efect o karma
bună, rea sau neutră, în funcţie de intenţia fiecărei
fiinţe umane. Aşadar, exceptînd poeţii mistici şi
169
poeziile spirituale, creaţiile neiniţiaţilor au ignorat
aproape total Legea Rezonanţei şi consecinţele ei.
Există mărturia unui practicant spiritual care a
translatat într-un tărîm elevat, unde a fost martorul
multor minunăţii şi care, la un moment dat, a folosit
un cuvînt complet neadecvat, respectiv cuvîntul
„nasol” ! În următoarea clipă a căzut şi a tot căzut
într-un fel de groapă din ce în ce mai întunecată,
pînă cînd s-a trezit în camera lui pe Pămînt ! Am
scurtat foarte mult relatarea, pentru că aici contează
ideea neconcordanţei dintre tărîmurile elevate şi im-
pregnările noastre negative subconştiente. Subcon-
ştientul este de fapt memoria eterică şi aşa se face că
după translaţia în Lumea de Dincolo, subconştientul
devine conştient, adică avem acces la memoria ete-
rică şi astrală, şi mai puţin acces la memoria con-
ştientă a Planului Fizic, la modul general vorbind,
fiindcă există excepţii de tot felul, datorate celor care
au făcut paşi importanţi pe calea evoluţiei spirituale
sau din alte motive.
Dacă privim creaţiile literare, îndeosebi cele aşa
zis poetice din ultimele două-trei sute de ani, con-
statăm că ele ar putea fi împărţite în două categorii
principale: creaţii luminoase şi cele prea puţin lumi-
noase, cu vădite rezonanţe demoniace. Sintagma Re-
zonanţe demoniace nu trebuie confundată cu com-
portamentul demoniac sau demonic, care se mani-
festă mai mereu prin vulgaritate, batjocură, agresi-
vitate şi răutate. Ca trepte crescătoare ale malefi-
cienţei sînt Rezonanţele demoniace, comportamen-
tul demoniac şi posesiunea demoniacă. Aceasta din
urmă implică pierderea controlului asupra trupului
170
şi a minţii de către cel posedat, total sau parţial,
pentru o anumită perioadă de timp sau pentru toată
viaţa. Însă nu trebuie confundaţi termenii demoniac
şi diavolesc (satanic). Aceşti termeni nu sînt iden-
tici, fiindcă există expresiile: demonul orgoliului,
mîniei, lenei, pe lîngă mulţi alţii, ci nu diavolul
mîniei, orgoliului, etcaetera !
De pildă, egoismul, orgoliul, gelozia, mînia, sînt
evidente rezonanţe demoniace, pe cînd răutatea, per-
versitatea, ura, violenţa, sînt comportamente demo-
niace sau demonice, iar bestialitatea este satanică. La
fiinţele demoniace există un amestec de bine şi rău,
prevalînd cel mai adesea răul inconştient, pe cînd la
fiinţele satanice răul este făcut cu bună ştiinţă, în
proporţie de 99% ! Rezonanţele demoniace implică
un stadiu întrucîtva incipient, comportamentul de-
moniac sau demonic este stadiul median nărăvit în
rău specific interlopilor, iar satanismul este stadiul
ultim al răutăţii, bestialităţi şi întunericului, carac-
teristic rasei reptiliene şi hibrizilor acestora, care
conduc lumea noastră din bazele subterane.
Aşadar, cînd va fi vorba mai încolo de rezonanţe
demoniace, trebuie ca cititorii sau cititoarele acestui
text să aibă clar în minte distincţia dintre rezonanţe
demoniace şi comportamentul demoniac sau demo-
nic. Am insistat pe diferenţa dintre cele două stări,
pentru ca unii să nu sară în sus revoltaţi mai tîrziu,
cînd voi spune că anumite stridenţe aşa zis „poetice”
prezintă rezonanţe demoniace !
Într-o exprimare şi mai clară, aproape tot ce NU
este angelic, luminos, pur, armonios, încîntător, be-
nefic, frumos, cade sub incidenţa demoniacului sau
171
demonicului, în funcţie de gradul de maleficienţă
implicat. Ghidul meu spiritual are o explicaţie şi mai
simplă: „Binele este absenţa răului, iar răul este
absenţa binelui.” Doar că pentru a fi înţeleasă în
mod adecvat această aserţiune, fiinţa umană trebuie
să deţină oarece puritate sufletească, fiindcă în caz
contrar, la fiinţele demoniace „binele” lor este rău
pentru alţii, cum e cazul mafioţilor şi a tuturor sec-
telor satanice, de la Nobilimea neagră, iezuiţi, ma-
sonerie, pînă la gradele superioare ale Elitei ma-
lefice, pe care nu le mai înşir aici.
Privite producţiile artistice din această perspectivă
ale creaţiilor luminoase sau întunecate: angelice, de-
moniace şi satanice, este prea evident că filmele sau
cărţile horror sînt satanice, cele violente intră în
categoria intermediară a demonicului, iar cele unde
răul este doar sugerat, cum este cazul creaţiilor nu-
mite „poetice” unde abundă stridenţe nelalocul lor,
intră în categoria rezonanţelor demoniace, în grade
diferite de manifestare.
Oricare ar fi cunoştinţele sau experienţele dobîn-
dite deja de marea masă a receptorilor de artă, a
intelectualilor sau a artiştilor, fiecare individ în parte
trebuie să înţeleagă un element esenţial, anume că
aproape toţi oamenii acestei planete, cu excepţia
fiinţelor pe deplin îndumnezeite, deţin într-o pro-
porţie mai mică sau mai mare rezonanţe demoniace
care trebuie obligatoriu conştientizate şi sublimate,
dacă dorim să evoluăm spiritual. Vezi egoismul
uman, care este boala cea mai grea a omenirii şi
despre care, vorba Ghidului meu spiritual, preoţii nu
pomenesc nici un cuvinţel ! Situaţia este destul de
172
gravă şi numai orbirea şi surzenia spirituală ne fac să
credem contrariul !
Termenii egoism/egocentrism sînt atît de des
folosiţi, încît nu mai este percepută corect starea de
fapt, care implică separarea noastră de toţi ceilalţi
oameni. Ne percepem nu doar diferiţi, ci chiar stră-
ini unii de alţii, cu rarele excepţii cînd se manifestă
iubirea polar opusă sau iubirea pentru copii şi pă-
rinţi. Oamenii sînt şocaţi să afle la început că ego-
ismul, invidia, gelozia, răutatea, indiferenţa, ataşa-
mentul, ura, intoleranţa, violenţa, mînia, şi multe alte
emoţii inferioare sînt rezonanţe demoniace sau chiar
comportamente demonice, de aceea voi oferi cîteva
citate revelatoare din Bhagavad Gita - Cîntarea lui
Dumnezeu - una din cărţile de căpătîi ale spi-
ritualităţii indiene, deşi mare parte dintre creştinii
habotnici refuză din ignoranţă tot ceea ce ei con-
sideră că nu aparţine „dreptei credinţe,” confirmînd
afirmaţia foarte inspirată a lui Wayne Dyer: „Cea
mai mare formă de ignoranţă este să respingi ceva
despre care nu ştii nimic !”
Iată citatele din Bhagavad Gita:
„Preocupaţi de nenumărate gînduri şi idei egoiste,
căutînd satisfacerea poftelor lor josnice (acţionînd
doar pentru ei înşişi, mereu prin forţa dorinţelor ego-
iste exacerbate şi nu prin dăruirea plină de abne-
gaţie faţă de Dumnezeu), oamenii demoniaci cad în
infernul întunecat al viciilor proprii.”
„Simţurile rătăcitoare, faţă de care mentalul însuşi
este ataşat (fiind astfel lipsit de viziunea sa in-
tuitivă), duc cu ele înţelegerea, precum vînturile duc
cu ele o corabie pe ocean.”
173
 „Înlănţuiţi de sute de lanţuri înrobitoare, stăpîniţi
de dorinţe fantasmagorice, preocupaţi în permanenţă
să acumuleze pe căi necinstite cît mai multe bogăţii
de dragul plăcerilor josnice, astfel sînt oamenii
demoniaci.”
„Bazîndu-se doar pe un mod practic de a vedea
viaţa, ruinîndu-şi sufletul şi mintea, oamenii pre-
dominant demoniaci devin sursa sau instrumentul
unor acţiuni violente, feroce, distructive în această
lume sau în altele, şi permanent ei sînt izvorul vio-
lenţei şi a răului.”
„Mînia duce repede la tulburarea minţii, din
tulburarea minţii rezultă pierderea memoriei şi dato-
rită acestora intelectul este distrus; prin distrugerea
lui, se distruge şi omul.”
Ghidul meu spiritual a răspuns astfel la
întrebarea: Care este diferenţa dintre entităţile
demoniace şi cele satanice ?
„În cazul entităţilor satanice orientarea lor spre rău
este totală. Aceasta face ca ele să fie identificate cu
uşurinţă. În cazul entităţilor demoniace se poate
vorbi de un amestec ciudat de bine şi rău, care este
provocat în ultimă instanţă de exacerbarea voinţei
individuale a acelor entităţi.
Ceea ce caracterizează un spirit demoniac este
voinţa lui de a face ce vrea el. Un exemplu tipic în
această direcţie a fost Aleisteir Crowley. Una din
ideile lui principale sună chiar astfel: „Fă ceea ce
vrei; aceasta este întreaga lege !” Ea ilustrează foarte
clar modul demoniac. Dacă ar fi fost vorba de o
învăţătură satanică, aceasta ar fi trebuit să fie

174
modulată în felul următor: „Fă numai rău; aceasta-i
întreaga lege !”
În cazul lui Castaneda, este evident că el a fost
preluat de anumite experienţe la care el a asistat şi
apoi fără să-şi dea seama, a fost modelat să devină
un veritabil instrument de atragere a unor fiinţe
umane care sînt debusolate şi inconştiente de exis-
tenţa acestor trei aspecte: cel divin, cel demoniac şi
cel satanic. Trebuie să recunosc că el a făcut o
treabă extraordinar de potrivită pentru acest domeniu
al demoniacului, rămînînd inconştient pînă la înche-
ierea vieţii sale pe planeta Pămînt. Cei care aţi stu-
diat opera lui (care este o operă sinceră, pentru că el
a fost sincer de la un capăt la altul), aţi remarcat în
primul rînd absenţa completă a lui Dumnezeu şi a
iubirii în învăţăturile lui. Iar fundamentală pentru
această trezire pe care el o propagă este mai mereu
frica, ce atinge uneori cote cumplite. Aţi putut
observa că una din discipolele acelui iniţiat Don
Juan Matus, i se adresează într-un mod foarte direct
lui Castaneda: „ Diavole, iar ai venit ?!” Aspect care
pentru cineva inteligent şi înzestrat cu intuiţie, îl
face să se gîndească: de ce această manieră de a-l
numi pe Castaneda ?
La fel şi una din discuţiile fundamentale între
Castaneda şi don Juan Matus; maestru demoniac fără
îndoială, în care acesta îi spune că nu există Dumne-
zeu şi nici să urmărească să-L caute, pentru că nu
există ! Ceea ce pe mine m-a făcut să zîmbesc pentru
că întreaga structură a realităţii pe care Castaneda o
descrie, arată totuşi o anumită ordine şi inteligenţă.
Inclusiv existenţa acelor entităţi cumplite care pot să
175
genereze dematerializări, despre care Castaneda
vorbeşte în extenso în cartea lui Arta visării... aşa
zişii anorganici; entităţi cumplite ce totuşi există, cu
care iau legătura mai ales cei ce au această orientare
satanică sau demoniacă. Însăşi folosirea drogurilor
halucinogene sau a substanţelor cu efecte psihotice
negative, lasă de dorit în lucrările lui. De asemeni
modul de racolare a discipolilor de către acel iniţiat
Don Juan lasă de dorit, pentru că este aproape o
racolare forţată, nu o atragere, în anumite situaţii.
Fără să ştie, Castaneda s-a făcut mesagerul unei
tradiţii cumplite de magie neagră de sorginte toltecă.
Don Juan chiar recunoştea că unii dintre discipoli
sfîrşeau într-un mod cumplit. Dar chiar şi cei care
reuşeau în viziunea lui, erau fiinţe care nu ajungeau
la Dumnezeu, sau la o stare spirituală care să fie cît
de cît omologabilă cu ceea ce trăieşte o fiinţă pe o
cale spirituală autentică.
M-am gîndit uneori (ce-ar fi fost) dacă ar fi existat
un scriitor înzestrat cu talent cum a fost Castaneda,
care să facă o prezentare poetică la fel de reuşită a
sistemului yoga. Aşa ceva nu există la ora actuală...
Un scriitor care să fi exprimat în zece romane sau în
zece asemenea eseuri realităţile fascinante ale siste-
mului yoga (nu există). Există o singură excepţie:
Autobiografia unui yoghin a lui Yogananda, dar
acolo nu se poate vorbi de literatură. Merită să vă
gîndiţi cum s-a combinat talentul lui Castaneda cu
anumite influenţe demoniace din lumea de dincolo,
care l-au preluat, l-au orbit şi apoi l-au făcut să
devină mesagerul unor aşa zise adevăruri, care în
realitate sînt nişte idei demoniace foarte periculoase.
176
 Din nefericire, mulţi oameni de ştiinţă care co-
chetează cu paranormalul au fost foarte încîntaţi de
ideile lui Castaneda şi ale lui Don Juan, însă aici este
vorba de o deschidere către misterul lumilor demo-
niace. El este propagat de orice tratat de magie, unde
sînt expuse diferite semne şi simboluri magice, ală-
turi de anumite metode, care dacă sînt puse în acţi-
une, fac ca respectivele entităţi să vină şi să-l preia
pe cel care angrenează acea metodologie şi sub amă-
girea că fiinţa care va folosi acele procedee, va putea
să subjuge entităţile respective şi să facă ce vrea ea,
se ascunde o cumplită păcăleală, care mai devreme
sau mai tîrziu îl va face pe cel în cauză să îşi piardă
sufletul şi să ajungă să se scufunde în acele lumi
demoniace, care există în mod real în lumea de
Dincolo, şi astfel acea fiinţă va fi racolată de partea
răului. Apoi, prin amplificare, se poate trece din
starea demoniacă, în cea satanică.
Am avut ocazia să întîlnesc fiinţe care au fost
distruse din punct de vedere spiritual de angrenarea
practică a învăţăturilor lui Castaneda. Ceea ce fas-
cinează în cadrul operelor lui este că ajungi la puteri
formidabile, care privite din perspectivă spirituală
autentică, sînt jalnice. Chiar dacă pare de dorit să
ajungi să cunoşti gîndurile vreunui om - ceea ce
entităţile demoniace pot să genereze - cunoaşterea
gîndurilor lui Shiva sau ale unei Mari Puteri Cos-
mice este cu adevărat o realizare spirituală, pe care
însă unii nici măcar n-o bănuiesc şi atunci ei se lasă
fascinaţi de această posibilitate de a provoca anumite
fenomene care-i ajută să cunoască gîndurile altcuiva;
ceea ce poate să fie banal. Faptul ar fi interesant
177
dacă ar fi vorba de un mare geniu al acestei planete,
dar dacă este un om obişnuit, este chiar plicticos !
Ignoranţa a făcut ca foarte mulţi intelectuali curi-
oşi să îmbrăţişeze învăţăturile lui Castaneda, ce sînt
în fond învăţături ale unui ucenic magician negru,
fiind luate drept învăţături spirituale ce conduc fiinţa
la realizări divine. Şi la ora actuală numărul admi-
ratorilor lui Castaneda este imens, pentru că există
foarte multă prostie pe această planetă. Trebuie să ai
o mare putere de pătrundere, să deţii cît de cît
noţiuni spirituale, ca să-ţi dai seama dacă o cale este
cu adevărat spirituală sau nu. Or în cazul operelor lui
Castaneda această confuzie este evidentă.
M-am întrebat: „Ce-ar fi fost dacă un scriitor de
geniu ar fi prezentat despre învăţătura yoga ase-
menea mărturii ?” Ceva asemănător a făcut Paul
Brunton în cartea lui India secretă, dar el a scris o
singură carte (de acest gen). De asemeni Alexandra
David Neel, totuşi sînt puţine aceste lucrări ale lor,
în comparaţie cu fluviul manifestat de Castaneda,
generînd o veritabilă emulaţie cu privire la aşa zisele
Inele de putere descrise de el, care în realitate sînt
nişte sfere de forţă demoniace. Dacă el ar fi fost cu
adevărat un cunoscător al Căii spirituale, în loc de
Al doilea inel de putere, ar fi scris Al Doilea inel de
putere demoniacă, aceasta i-ar fi făcut pe foarte
mulţi oameni să devină atenţi şi să se întrebe: „stai,
ce-i aici ?” Aşa însă, pentru că a omis anumite
noţiuni, şi a prezentat maleficul ca fiind formidabil,
aceasta a făcut ca foarte mulţi oameni să fie curioşi
şi a atras către aceste practici descrise de el extrem
de mulţi oameni. Anumite procedee descrise în
178
cărţile lui sînt banale, cum ar fi acea aşa zisă visare
lucidă ce este prezentă şi în tradiţia tibetană, dar cu
conotaţii pur spirituale. Ceea ce prezintă el acolo
este o modalitate de a intra în contact cu anumite
entităţi care nu sînt nici angelice, nici divine. Cel
mai surprinzător este absenţa iubirii în întreaga
operă a lui Castaneda. Unii, chiar dacă s-au lăsat
păcăliţi, ar fi trebuit să se întrebe:
„Chiar nu există deloc iubire, armonie, fericire pe
această Cale ? Totul e numai groază, groază, frică,
spaimă ?” Întrebîndu-se în felul acesta, poate că
atunci şi-ar fi dat seama de adevăr.”

Dat fiind că însuşi autorul acestor rînduri a fost un

admirator înfocat a lui Castaneda, însă după asimi-
larea multor învăţături autentic spirituale, limpezirea
şi cristalizarea anumitor aspecte, trebuie să recunosc
că văd cu alţi ochi opera acestuia. Cît priveşte rea-
lizarea spirituală a maeştrilor acelei căi toltece, ei n-
au depăşit Planul Eteric în care au translatat cu tru-
purile fizice, ceea ce este foarte puţin comparativ cu
Eliberarea spirituală ultimă a înţelepţilor yoghini.
O altă clarificare absolut necesară trebuie făcută
în ce priveşte conceptul de Poezie. La modul general
vorbind s-a înclus în acest concept tot ceea ce
rimează sau este aşezat în forma specifică a versului
alb, la care se adaugă pamfletul, epigramele şi alte
categorii. Aceasta este însă doar o primă aproximare
cu totul insuficientă. Ghidul meu spiritual a spus că
„Scopul artei este răpirea în inefabil !” Deci Poezia
veritabilă, cu referire la poezia lirică, este numai
aceea care ne răpeşte în inefabil. Conceptul de
179
Poezie veritabilă implică frumuseţe, armonie, în-
cîntare, graţie, minunare, transfigurare şi tot ce în-
seamnă sentimente înălţătoare, sublime ! Or aşa cum
voi arăta mai încolo, cea mai mare parte a „poe-
ziilor” din ultima sută de ani, probabil peste 90%
dintre ele sînt doar protozii sau nerozii !
Cum am scris în Arta veritabilă din perspectivă
spirituală, Poezia este un limbaj frumos, înălţător,
minunat, transfigurator, sublim, inefabil, indiferent
că se manifestă prin intermediul versurilor, prin ima-
gini picturale, sau prin unde sonore. Se vorbeşte
despre poezia unui peisaj încîntător, a unui fragment
muzical, despre poezia unei declaraţii de dragoste şi
în multe alte situaţii de viaţă. Parafrazînd, am putea
spune că Poezia este absenţa dizarmoniilor, a stri-
denţelor de orice fel, absenţa emoţiilor negative, ab-
senţa vulgarităţii, a banalului, a tot ce nu este
frumos, armonios, înălţător, inefabil, divin !
În sensul ei cel mai profund şi pur, Poezia este o
faţetă a sufletului pe deplin trezit şi înflorit, alături
de Înţelepciune şi Iubirea dumnezeiască. Nu există şi
nu poate exista Frumuseţe, Armonie, Splendoare
fără Poezie, iar acolo unde apar varii stridenţe demo-
niace nu mai încape Poezia în sensul ei profund !
În cuvintele Ghidului meu spiritual: "Nu există
filozofie veritabilă, nici religie şi nici spiritualitate
veritabilă fără poezie, fără transfigurare, fără magie
şi nici fără Eros conştient. Eternul Feminin (care în
Orient este prefigurat de starea de SHAKTI) este
ceea ce conferă spiritualităţii o anumită poezie,
magie, transfigurare şi mister.”

180
 Aceste aspecte sînt foarte clare tuturor poeţilor
mistici, la care nu veţi întîlni nicicînd comparaţii
dubioase, stridenţe demoniace sau satanice, cum voi
exemplifica mai încolo. Însă datorită decăderii spi-
rituale destul de lente, receptorii artelor în marea lor
majoritate, cu rare excepţii, nu mai sînt în stare să
observe derapajul grav al artei de la frumos, către
insipid şi demoniac spre satanic ! Oamenii s-au
obişnuit cu rezonanţele demoniace într-atît, încît nu
le mai percep maleficienţa, cu excepţia celor mai
curaţi la suflet !
Cum am precizat şi în eseul mai sus amintit,
nivelul de conştiinţă şi conştienţă a majorităţii oame-
nilor actuali, inclusiv al artiştilor, este pe Centrul
sexual, svadhisthana chakra. Pe acel Centru de Forţă
se manifestă imaginaţia creatoare cel mai adesea
lipsită de profunzime, în mare parte necontrolată şi
mimetismul. Exemplul cel mai cunoscut fiind Ur-
muz în literatura română şi mulţi alţii în cea fran-
ceză, grupaţi în curentul dadaist.
Imaginaţia creatoare profundă se realizează de la
nivelul unui Centru de Forţă superior, numit Centrul
Purităţii, vishudha chakra, în măsura în care este
activat. De bună seamă că doar un Ghid spiritual pe
deplin îndumnezeit ar putea revela amănunte con-
crete foarte precise despre înzestrările fiecărui artist
în parte, cît e svadistăneală în creaţia aceluia sau
acelora şi cît provine de la nivelul Centrilor de Forţă
superiori, numai că Ghizii spirituali autentici nu se
ocupă cu aşa ceva, decît cel mult tangenţial, în
schimb îi pot inspira pe cîţiva dintre discipolii lor,

181
oferindu-le informaţii de acest gen în mod telepatic,
dar unii dintre ei cred eronat că sînt propriile idei.
Exegeza şi critica literară actuală, ca şi medicina
alopată, privite din perspectivă autentic spirituală, se
află cam în aceaşi situaţie, cu diferenţe ce ţin de
specificul fiecăreia. Aşa cum în medicina alopată
există o mulţime de simptome care descriu efectele
somatice, fără să atingă niciodată cauza spirituală a
bolilor, la fel şi exegeza literară descrie, cu un limbaj
cel mai adesea pompos anume simptome, ignorînd
complet criteriile spirituale ale demersului critic.
Datorită degradării spirituale şi morale a omenirii,
mai cu seamă din ultima sută de ani, valoarea crea-
ţiilor artistice, în general, şi literare în special, a
scăzut dramatic pînă la a deveni jalnice sau penibile.
Motivul pentru care s-a petrecut acest fapt a fost
deseori repetat în eseurile mele anterioare, anume in-
vazia demonismului şi satanismului la toate nive-
lurile societăţii umane, începînd cu mass-media,
continuînd cu educaţia şi învăţămîntul şi terminînd
cu actul cultural, că de politică nici nu merită să
pomenesc, ea fiind malefică de cel puţin şase mii de
ani, de cînd a început consemnarea războaielor în
istorie.
Iată cum se prezintă mişcarea dadaistă:
“Mișcarea Dada a înflorit la Paris, după prima con-
flagrație mondială, la începutul anilor 1920.
Apărută ca o reacție a artiștilor față de Primul Răz-
boi Mondial; generație confruntată pentru prima dată
cu ororile unui război care nu dădea semne că s-ar
apropia de sfîrșit, mișcarea artistică Dada a constat
dintr-un grup de artiști plastici, scriitori și teore-
182
ticieni, care refuzaseră logica, raţiunea şi estetica
societăţii capitaliste, instaurînd expresivitatea dată
de non-sens, hazard, iraţionalitate şi protestul făţiş
împotriva valorilor burgheziei.
Intelectualii, dezertorii, refugiații politici, toți
revoltații împotriva absurdității acestui conflict, se
reunesc în mod regulat în jurul scriitorului ro-
mân Tristan Tzara. Vrînd să răspundă absurdului
prin absurd, ei își manifestă revolta mai curînd prin
provocare, decît prin idei estetice. Marcel Iancu,
pictor român, va scrie: „Ne-am pierdut încrederea în
cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul ac-
tual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reincepem
actul creaței pornind de la o tabula rasa. La Cabaret
Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică,
educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum
este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea
ce ține de vechea ordine.”

Să se observe că această mişcare anti-divină a

apărut după un război mondial, cînd nivelul de con-
ştienţă a umanităţii, implicit vibraţiile sale au scăzut
dramatic datorită intruziunii satanice şi demoniace în
lume ! Mai clar exprimat, această maleficienţă de-
moniaco-satanistă este cauza principală a acelei re-
volte dadaiste, ci nu aşa zisa neîncredere în cultura
acelui timp ! Şi mai limpede spus, aşa zişii “artişti”
din acea grupare erau de fapt doar nişte relee aflate
în rezonanţă cu energiile demoniaco-sataniste care
invadaseră lumea occidentală ! Vezi deviza sata-
niştilor expusă mai sus: “Tot ceea ce este la mo-
mentul actual, trebuie distrus, demolat !”
183
 Aici se poate face o paralelă instructivă cu civi-
lizaţia atlantidei, aflată în dimensiunea a cincea în
perioada ei de glorie; argumentul fiind că doar de la
acel nivel se puteau utiliza energiile colosale ale
cristalelor, pentru ca ulterior, cînd invazia spiritelor
malefice a trecut la controlul întregii civilizaţii,
aceasta să decadă destul de repede, pentru a se auto-
distruge în final, avînd drept efect o scădere şi mai
drastică a nivelului vibraţional general al planetei şi
a umanităţii, cu excepţia unor grupuri umane pro-
venite chiar dintre urmaşii mai elevaţi ai atlantizilor
ce vor fi emigrat pe alte meleaguri înaintea scu-
fundării acelui continent, astfel că umanitatea con-
temporană se află în a treia dimensiune, una foarte
grosieră şi gregară.
Actualii conducători malefici din umbră repetă
anumite experienţe oribile din Atlantida (sau inven-
tează altele noi) tocmai în ideea menţinerii întregii
umanităţi pe nivele inferioare de vibraţie, pentru ca
oamenii să rămînă sclavi indefinit, ceea ce evident
că nu le va reuşi, întrucît aceşti satanişti ignoră com-
plet ciclicitatea temporală a tuturor fenomenelor sau
aspectelor din Creaţia Macrocosmică !
Reîntorcîndu-mă la artă, intenţia mea în aceste
rînduri este să demonstrez cu argumente spirituale că
există puţine creaţii literare remarcabile, însă extrem
de multe nereuşite şi prin analiza unor poezii să arăt
unde se greşeşte. Mai înainte de a intra în subiectul
propriu-zis, voi cita sintetic anumite caracteristici
revelatoare despre nivelurile mentalului, pentru a fi
clar tuturor că demersul meu eseistic are baze spi-

184
rituale solide, fiindcă cele de mai jos aparţin unor
Ghizi spirituali pe deplin îndumnezeiţi:
„Ascensiunea gradată a conştiinţei nu este numai
istoria unei cuceriri a timpului, ci este de asemenea
cucerirea bucuriei oceanice, a iubirii pline de înţe-
lepciune, a dilatării în nemărginire a fiinţei noastre.
Treptele evolutive inferioare nu se mulţumesc să
decupeze doar bucăţele de timp şi spaţiu, ci ele
decupează tot. O lege a fragmentării crescînde con-
duce coborîrea conştiinţei de la spirit la atom: frag-
mentarea bucuriei, fragmentarea iubirii şi a puterii;
din toate acestea decurge fragmentarea conştiinţei, a
viziunii. Totul se descompune într-o viermuială de
mici tropisme (afinităţi), astfel apare o pulbere de
conştiinţă somnambulă, care este o inconştientă
căutare a Luminii sau o palidă amintire a Fericirii.
Semnul general al acestei coborîri este o diminuare
din ce în ce mai accentuată a puterii intensităţii:
intensitatea existenţei, intensitatea conştiinţei, inten-
sitatea forţei, intensitatea fericirii şi intensitatea bu-
curiei de a exista. Atunci cînd ascensionăm către ni-
veluri superioare, aceste intensităţi cresc gradat şi ne
permit să trăim extazuri de o intensitate copleşitoare!
Ceea ce ne permite să facem diferenţa între un
plan de conştiinţă şi un altul este în mod esenţial
calitatea luminii sau calitatea vibraţiilor. Plecînd de
la propriul nostru nivel şi privind conştiinţa sub
aspectul său de lumină, din care derivă toate cele-
lalte, Mentalul obişnuit apare pentru ochiul care
vede (clar-văzător) ca o mulţime de mici puncte sau
noduri vibratorii aproape întunecate pe un fond
cenuşiu. Seamănă cu un nor de musculiţe care se
185
învîrt în jurul capului oamenilor şi reprezintă cele
1001 gînduri ale lor; ele pleacă şi vin, generînd în
noi şi în afara noastră anumite rezonanţe, se învîrt,
trec de la unul la altul, şi datorită afinităţilor exis-
tente, generează prin rezonanţă anumite efecte. Din
timp în timp, o mică strălucire de lumină coboară de
sus, o mică bucurie, o mică flacără de iubire, care
dansează în acest cenuşiu. Acest fond neutru este atît
de greoi şi atît de lipicios, încît absoarbe totul, deco-
lorează totul, trage totul în jos conform gravitaţiei lui
obscure. La acest nivel sîntem incapabili să supor-
tăm mai mult timp bucuria şi suferinţa sau prea
multă lumină; totul este mic, spasmodic, se stinge
repede, şi totul este supus la mii de condiţionări.
Mentalul superior apare frecvent la filozofi sau
gînditori. E mai puţin opac şi mai liber. Fondul său
auric predominant nu este chiar atît de gri sau, în
cazul său, griul are o tentă albăstruie, iar micile sale
străfulgerări de lumină nu sînt înghiţite atît de
repede, ele fiind mai mari, mai intense, mai frec-
vente. Fericirea în cazul său tinde să dureze mai
mult, iubirea ajunge să fie mai cuprinzătoare, ele sînt
mai puţin condiţionate de nenumăratele dependenţe
ale nivelelor inferioare; aici deja începem să ştim ce
sînt fericirea şi iubirea în sine, fără nici o cauză. Dar
aici lumina este rece, un pic dură. Încă este vorba de
o substanţă şi energie oarecum grea, care apucă
lumina de sus şi o dizolvă în propria substanţă, cel
mai adesea acoperind-o cu un strat apăsător fără să-
şi dea seama şi în general nu înţelege cu adevărat
lumina primită decît la sfîrşit, cînd a fost diluată,
logicizată şi fragmentată în pagini scrise, cuvinte sau
186
idei. „Paginile” sau paragrafele mentalului superior
sînt cel mai adesea bazate pe un singur punct de
lumină sau pe un număr mic de asemenea puncte
cuprinse, acestea fiind concluzia sa, apoi se străduie
să elimine tot ceea ce ar putea să împiedice acea
concluzie. Substanţa sa este făcută parcă pentru a
descompune lumina. El începe să înţeleagă atunci
cînd a explicat sau şi-a explicat totul !
Mentalul iluminat are o altă natură. Pe măsură ce
mentatlul superior acceptă să tacă, el urcă gradat
înspre acest domeniu, iar substanţa şi energia sa îşi
măresc gradat frecvenţa de vibraţie şi se limpezesc.
Ceea ce primea mai înainte picătură cu picătură,
acum vine în flux continuu. Fondul nu mai este
neutru, deoarece apare o intensă mulţumire inte-
rioară, o bucurie spirituală uriaşă, din care se deta-
şează tonurile particulare ale conştiinţei. Aceasta
este prima schimbare fundamentală care evidenţiază
începutul unei reale evoluţii spirituale. Unii dintre
noi ne grăbim să-l punem în forme, în loc să-l lăsăm
să ne impregneze din plin şi în linişte fiinţa. Pentru
unii acest flux se va manifesta ca o bruscă des-
chidere spre poezie sau descoperiri ştiinţifice, iar cei
puţini îl vor iubi mai mult pe Dumnezeu. Accesul la
această nouă stare de conştiinţă este însoţit de o
înflorire spontană a capacităţilor creatoare în poe-
zie sau artă. Este o problemă de tăcere justă şi de
deschidere corectă faţă de Cuvîntul care, spontan şi
armonios, începe să se exprime. Poezia divin inspi-
rată GRAŢIE ASPIRAŢEI INTENSE DE A CU-
NOAŞTE ADEVĂRUL este pentru multe fiinţe uma-
ne mijlocul cel mai comod de a înţelege ce sînt
187
aceste planuri superioare de conştiinţă. Substanţa
Mentalului iluminat nu este transparentă, ci trans-
lucidă; lumina sa e difuză, din care motiv apar frec-
vent incoerenţe şi fluctuaţii. Totuşi el este începutul
unei naşteri spirituale, deoarece înainte de-a urca
mai sus, este nevoie de încă o purificare şi mai ales
de pace, echilibru şi linişte. Cu cît urcăm mai sus, cu
atît mai mult avem nevoie de forţă mentală şi un
echilibru de granit !
Mentalul intuitiv se deosebeşte de cel iluminat prin
transparenţa sa clară. El vede prin străfulgerări,
punct cu punct, nu în ansamblu. Spaţiul dezvăluit de
mentalul intuitiv este comprehensibil, irefutabil, dar
nu este „decît un spaţiu de adevăr”. De altfel, în cele
mai multe cazuri, mentalul pune stăpînire pe intuiţie
şi trage de ea totodată prea mult şi prea puţin. Prea
mult fiindcă îşi generalizează nejustificat intuiţia şi
ar vrea să cuprindă totul în spaţiul descoperii sale, şi
prea puţin pentru că în loc să lase acea străfulgerare
să-şi realizeze în linişte activitatea de iluminare şi
purificare a substanţei noastre, el o apucă imediat şi
o acoperă cu un strat gros (imagistic, matematic,
poetic, religios,) şi nu mai înţelege acea străfulgerare
decît prin forma intelectuală, ştiinţifică, artistică sau
religioasă cu care a acoperit-o.
Mentalului îi este greu să înţeleagă că o revelaţie
poate fi foarte puternică, chiar formidabilă, fără să
fie nimic de înţeles şi mai ales că ea este foarte
puternică doar atît timp cît nu o facem să coboare
cîteva trepte, diluînd-o şi fragmentînd-o pentru o aşa
zisă „înţelegere.” Dacă am putea rămîne cît mai
liniştiţi în prezenţa acestei străfulgerări care vi-
188
brează, ca şi cum am fi suspendaţi în lumina sa, fără
să ne aruncăm după aceea asupra ei pentru a o
decupa în bucăţele intelectuale, ne-am da seama
după un timp că întreaga noastră fiinţă şi-a schimbat
atitudinea şi că apoi beneficiem de o nouă viziune în
locul unei mici formule moarte. Cînd explicăm în
mod speculativ intuiţiile, trei sferturi din puterea lor
transformatoare se pierde.
Dacă în loc să se precipite pripit asupra stiloului
ca să se reverse apoi într-un torent de cuvinte pentru
a expulza prea multă lumină primită, căutătorul ar
avea grijă să-şi păstreze tăcerea şi transparenţa, dacă
el va avea astfel răbdare, va vedea cum gradat stră-
fulgerările se multiplică puţin cîte puţin, devenind
oarecum mai puţin strîmte şi cum în el se formează o
altă conştiinţă, care este totodată împlinirea şi sursa
mentalului iluminat, a mentalului intuitiv şi a tuturor
formelor mentalului uman, adică supermentalul.
Supermentalul este culmea rareori atinsă a con-
ştiinţei umane, fiind o stare amplă de conştiinţă
cosmică trăită fără pierderea individualităţii. Este
lumea privilegiată a zeilor şi sursa inepuizabilă de
inspiraţie a marilor fondatori de religie şi curente
spirituale autentice. La acest nivel, graţie rezonanţei
cu supermentalul macrocosmic, au luat naştere toate
religiile pe care le cunoaştem. Este planul de origine
a celor mai înalte creaţii artistice ! Cînd conştiinţa
fiinţei umane se ridică în acest plan, ea nu mai vede
punct cu punct, ci calm, pe suprafeţe mari. Aici
lumina este un ocean de străfulgerări stabile ! Într-un
mental iluminat foarte receptiv am putea vedea un
fond albăstrui cu ţîşniri bruşte de străfulgerări in-
189
tuitive, lumini călătoare sau uneori cascade super-
mentale, dar acolo jocul luminos este intermitent,
nefiind stabil - aceasta este condiţia generală a celor
mai mari poeţi pe care îi cunoaştem. Ei au atins un
anume nivel sau un anumit ritm, o luminozitate
poetică generală, şi apoi din timp în timp ei reuşesc
să pătrundă în regiuni şi mai înalte, arhetipale,
aducînd de acolo acele versuri orbitoare sau acele
mirifice exprimări muzicale, care vor fi reluate din
generaţie în generaţie. Mentalul iluminat este în
general o bază, una deja foarte înaltă, dar super-
mentalul este o paradiziacă împărăţie divină la care
avem acces în momentele de graţie !
Rezultă o viziune divină continuă, universală. Cu-
noaştem bucuria universală, frumuseţea universală,
iubirea universală, căci toate contradicţiile planurilor
inferioare vin din insuficienţa luminii sau din faptul
că lumina nu pătrunde decît într-un cîmp restrîns, în
timp ce, în această lumină egală a supermentalului,
contradicţiile care sînt ca şi spaţiile de umbră între
două străfulgerări sau ca frontierele întunecate de la
capătul luminii noastre, se topesc într-o masă vizuală
unificată. Şi din momentul în care lumina divină este
pretutindeni, frumuseţea, armonia şi fericirea sînt
pretutindeni, pentru că atunci toate contrariile nu
mai sînt percepute ca negări sau ca spaţii de
întuneric între două declicuri ale conştiinţei, ci ca
elemente de o intensitate variabilă într-o Armonie
cosmică permanentă.Fiinţa care trăieşte starea super-
mentală vede peste tot aceeaşi lumină, în fiecare
fiinţă sau lucru, ca şi cum ar vedea în ea însăşi. Ea
cunoaşte cu adevărat dragostea universală, înţele-
190
gerea universală, compasiunea universală faţă de
toate celelalte fiinţe.
Viziunea Supramentală este o viziune divină glo-
bală. Mentalul obişnuit decupează bucăţi mici pe
care le opune unele altora. Mentalul superior re-
uneşte totul într-un singur fascicol, dar cel mai
adesea se concentrează într-un singur punct. El este
unitar şi în acelaşi timp universal, însă totdeauna
aceasta se realizează prin excluderea celorlalte un-
ghiuri de vedere sau prin anexarea lor la un alt
concept. Supramentalul nu numai că vede întrega
lume a lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor într-o vi-
ziune divină, care simultan leagă toate fascicolele,
fără a-i opune nimic, dar el vede totodată şi punctul
de vedere al fiecărei fiinţe sau forţe în parte. El
constituie o rotunjire deplină a viziunii care nu este
convergentă într-un punct central, ci există con-
comitent în miliarde de puncte.
Tocmai de aceea Supramentalul poate fi definit
drept o unică şi divină privire simultan nenumărată.
Adevărul nu este doar o problemă de gîndire pozi-
tivă sau de bună purtare, chiar dacă totuşi acestea
sînt necesare pe calea spirituală. Adevărul este îna-
inte de toate o problemă de progres spiritual veritabil
şi el implică o dezvoltare divină şi obiectivă a fiinţei,
iar noi trebuie să fim conştienţi că adeseori creşterea
noastră reală este lentă şi dificilă. “

Trebuie să se înţeleagă că aceasta este o pre-

zentare teoretică spre a ne face o idee aproximativă
despre treptele mentalului, fiindcă realitatea este
mult mai fluidă şi complexă. Doar trăirea directă, ba
191
mai mult, măiestria obţinută în urma multor apro-
fundări ale acestor domenii spirituale, clarifică pen-
tru fiecare în parte ce sînt şi cum sînt aceste niveluri
mentale, în măsura acurateţii percepţiei elevate a
receptorilor umani care reuşesc să-şi dinamizeze aşa
numitul înveliş supra-mental.
În cele ce urmează voi face nu doar o “radio-
grafie” literară, ci şi o analiză comparativă psiho-
mentală şi comportamentală dintre două viziuni dife-
rite: una sumbră şi alta luminoasă, prin compararea a
două căi, a două atitudini diferite. Ca exemplu a
viziunii sumbre este dat în principal unul dintre cei
mai cunoscuţi scriitori contemporani, Nichita Dani-
lov, din motive ce vor fi dezvăluite gradat, şi se-
cundar alţi cîţiva. Contraponderea va fi oferită chiar
de experienţa autorului acestor rînduri, care va posta
şi cîteva poezii proprii, nu pentru a se lăuda, ci
pentru a evidenţia cum simte el că ar trebui să arate
poezia veritabilă.
N. Danilov a debutat în 1980 cu volumul Fîntîni
carteziene, care cuprinde trei categorii de texte: 1.
Poezii veritabile; 2. Butaforii şi 3. Protozii sau texte
de umplutură. Iată cîteva poezii remarcabile: Odată
cu timpul şi apa…
Odată cu timpul şi apa
Toate se vor scurge într-una:
Mîna mea şi mîna ta
Şi toate mîinile noastre
Se vor scurge într-una singură:
Atotputernică.
Glasul meu şi glasul tău
Şi toate glasurile noastre
192
Se vor scurge într-un singur glas:
Atoateştiutor.
Inima mea şi inima ta
Şi toate inimile noastre
Se vor scurge într-o singură inimă:
Atoateiubitoare.
Ochiul meu şi ochiul tău
Şi toţi ochii noştri
Se vor scurge într-un singur ochi,
Atoatevăzător.
…Şi atunci nu va mai fi decît
O singură mînă, un singur glas şi o singură inimă
Un singur ochi şi un singur creier
Care-şi va întinde toate braţele sale
Toate privirile şi toate gîndurile
Ca un paianjen uriaş, pretutindeni.
Şi în afara lui nu va fi decît pacea.
Exceptînd comparaţia neinspirată cu paianjenul
(neadecvată în acest context înălţător), această
poezie, pe lîngă mesajul explicit că toţi sîntem
UNUL, este o metaforă a fiinţelor umane care vor fi
resorbite în Realitatea Supremă atunci cînd vor atin-
ge desăvîrşirea spirituală.
O altă poezie care îşi merită numele de poezie, cu
mici stîngăcii de începător atît la rimă, cît şi la
metrică (trebuia “sînge” în loc de “sîngele” şi “şarpe
nerod” în loc de “netot”) este Medalion (x):
Mireasă de aur şi mire de-argint
Răzbat plini de fum şi fără veşmînt.
Păsări de gheaţă în ramuri de foc
Peste creştetul lor ning nenoroc
Aripi şi pene, fulgi de zăpadă,
193
Păsări tăcute ciripesc prin livadă.
Sîngele albastru, aburul trist, neaua pătată
Pas spre luceafăr mormînt se arată
Urme rănite, urnele pline, măr fără rod
Printre crengi fumegînde: un şarpe netot
Apune-n prelungul ecou depărtatul copac
Scuturînd păsări de gheaţă peste inimă, lacrimă, lac
Astfel se reîntorc mireasă de aur şi mire de-argint
Străini unul de altul şi fără veşmînt…
„Piesa de rezistenţă” sau cea mai reprezentativă
poezie a sa este Aurul înălţimilor, care m-a cucerit
pe mine şi (probabil) pe alte sute de cititori/cititoare
şi care a arătat lumii un registru poetic original şi
profund, cu ample rezonanţe imnice, ce ar fi putut fi
o bijuterie poetică, dacă ar fi fost eliminate anumite
stridenţe cu totul nelalocul lor ! Înainte de-a reda
acea poezie, trebuie ştiut că întreaga Creaţia dum-
nezeiască este structurată de sus în jos, astfel: Uni-
versul Cauzal, Universul Astral şi Universul Fizic.
Universul Astral cuprinde în partea inferioară cele 7
infernuri, în partea mediană Purgatoriul, iar în partea
superioară cele 7 Paradisuri. Creatura umană, după
aşa numita moarte, care este doar o lepădare a cor-
pului fizic de către corpurile subtile, va fi atrasă in-
stantaneu către unul din planurile sau lumile subtile
cu care rezonează cel mai bine. Dacă a fost o fiinţă
foarte rea, sufletul ei va translata într-unul din infer-
nuri, dacă a fost nici prea rea, nici prea bună, va
translata în Purgatoriu, iar dacă a fost un sfînt/o
sfîntă, sau foarte curată la suflet, va translata într-
unul din paradisuri. Trebuie totuşi precizat că aces-
tea sînt aproximări mult prea generale şi că si-
194
tuaţiile sînt mai complexe decît au fost schiţate aici,
însă Legea Rezonanţei oculte este suverană oriunde
şi peste tot. Iată poezia:
Atîta atîta beţie de sunete reci şi sublime
Se înalţă din trîmbiţa ta, serafime, o serafime
Aripile tale mai albastre decît eternele zboruri
Risipesc pretutindeni prin spaţii uitatele spaime şi
doruri
În oraşe străine se prăbuşesc catedrale din înaltele
înalturi
Se nasc eterice sfere de gheaţă peste eterice stînci şi
bazalturi
Şi totuşi ce bucurie şi cîtă, o cîtă uitare de sine
Risipesc prin apusuri seninele, calmele gheţuri
alpine
O mare, un gol este totul, o prăbuşire de spaimă în
glasuri
Un fulger rotund, un tunet prelung răsună prin
veşnic feerice ceasuri
Şi ce sunet divin, cîtă linişte oarbă îngheaţă-n
văzduhuri
În timp ce se naşte umbra fiinţei înconjurată de foc
şi de duhuri
Se roteşte tăcută, îşi caută inima, ochii, îşi pipăie
faţa
Şi trîmbiţa ta risipeşte pretutindeni prin lume uitare
şi ceaţă
Se aude bătaie de aripi dinspre întuneric, un vuiet
de sfere
Fierb mii de oceane şi mări însetate de foc şi-nviere
Îşi varsă apele roşii peste pustiuri de piatră,
banchize-n apusuri
195
Se topesc, se ridică în slavă veşnic haotice, veşnic
splendide havuzuri.
Atîta, atîta beţie de sunete reci şi sublime
Se înalţă din trîmbiţa ta serafime, o serafime
Păsări albastre şi cai fumurii se desprind din
calotele sfinte
Şi oameni înalţi intră şi ies din morminte
Pretutindeni e sărbătoare, beţie, dragoste, pace
Pretutindeni se zbat în lumină mii de chipuri
buimace
Bărbaţi şi femei renăscuţi, atît de goi, atît de albi şi
puri de iubire
Din trup transparent, cristalin li se desprinde o pîclă
subţire
Aproape nu merg, ci plutesc peste înaltele, calmele
creste
Cu sufletul orb îmbătat de aripi rotitoare, celeste
Îmbrăţişaţi şi totuşi mai puri decît eternele sfere în
spaţii
Scăldaţi în iubire, plutesc şi se pierd peste munţi
doar lumină şi graţii.
Atîta, atîta beţie de sunete reci şi sublime
Se înalţă din trîmbiţa ta serafime, o serafime !
Poezia de mai sus a fost scrisă în urma unei
viziuni paradiziace, cu anumite intruziuni demoniace
ale minţii inferioare, respectiv anumite erori pe care
le semnalez nu dintr-o chiţibuşăreală, ci pentru a
corecta neajunsurile. Sunetele serafimilor nu pot fi
“reci şi sublime,” ci mai corect ar fi fost “noi şi
sublime”.
Serafimii nu sînt trîmbiţaşii Ierarhiilor angelice, ci
îngerii au această funcţie, iar tunetele şi fulgerele nu
196
există în planurile astrale superioare. Exceptînd stri-
denţele şi inadvertenţele, ca “uitatele spaime,” “o
prăbuşire de spaimă în glasuri,” “linişte oarbă,”
“veşnic haotice,” “chipuri buimace” şi altele, care
nicicum nu pot face parte dintr-un tărîm paradiziac,
poezia este foarte frumoasă şi ar putea fi excep-
ţională dacă s-ar face corecţiile necesare.
Iată cum arată poezia corectată:
Atîta atîta beţie de sunete noi şi sublime
Se înalţă din Inima ta, serafime, o serafime !
Aripile tale mai albastre decît eternele zboruri
Dăruiesc pretutindeni prin spaţii adîncile doruri,
În oraşe vecine se zămislesc catedrale din înalte
înalturi,
Se nasc eterice sfere de gheaţă peste eterice stînci şi
bazalturi
Şi totuşi ce bucurie şi cîtă, o cîtă uitare de sine
Risipesc prin apusuri seninele, calmele gheţuri
alpine,
O mare, un plin este totul, o înălţare tandră în
glasuri,
Din spaţiul profund, un strigăt prelung răsună prin
veşnic feerice ceasuri
Şi ce sunet divin, cîtă linişte blîndă se cuprinde-n
văzduhuri
În timp ce se naşte umbra fiinţei înconjurată de foc
şi de duhuri,
Se roteşte tăcută, îşi caută inima, ochii, îşi pipăie
faţa
Şi muzica ta răspîndeşte pretutindeni prin lume
uimirea şi viaţa,

197
Se aude bătaie de aripi dinspre eteric, un vuiet de
sfere,
Fierb mii de oceane şi mări însetate de foc şi-nviere,
Îşi varsă apele vii peste adîncuri de piatră,
banchize-n apusuri,
Se topesc, se ridică în slavă veşnic poetice, veşnic
splendide havuzuri !
Atîta, atîta beţie de sunete noi şi sublime
Se înalţă din Inima ta serafime, o serafime !
Păsări celeste şi cai alburii se desprind din calotele
sfinte
Şi oameni înalţi intră şi ies din morminte,
Pretutindeni e sărbătoare, beţie, dragoste, pace,
Pretutindeni se strîng în lumină mii de chipuri
vivace,
Bărbaţi şi femei renăscuţi, atît de goi, atît de albi şi
puri de iubire,
Din trup transparent, cristalin li se desprinde o aură
subţire,
Aproape nu merg, ci plutesc peste înaltele, calmele
creste
Cu sufletul plin îmbătat de aripi rotitoare, celeste,
Îmbrăţişaţi şi totuşi mai puri decît eternele sfere în
spaţii,
Scăldaţi în iubire, plutesc şi se pierd peste munţi
doar lumină şi graţii !
Atîta, atîta beţie de sunete noi şi sublime
Se înalţă din Inima ta serafime, o serafime !
Partea ciudată este că această (cea mai bună în
varianta corectată) poezie nici n-a fost inclusă în
volumul antologic Ferapont !

198
 Dacă autorul ar fi păstrat acest stil în marea majo-
ritate a poeziilor sale, fără acele intruziuni sumbre,
ar fi rămas în istorie drept cel mai bun poet după
Eminescu ! Dacă ar fost scrisă poezia în forma co-
rectată de mai sus, ar fi indicat deja un suflet într-o
anumită măsură trezit, cu acces evident la Planurile
sau Lumile superioare ale Astralului, şi acest fapt l-
ar fi scutit, eventual, de derapajele ulterioare în ma-
leficienţă. Spun “eventual,” pentru că pînă la Eli-
berarea Supremă omul poate să decadă spiritual
chiar şi atunci cînd a avut stări de revelare a Sinelui
Divin Atman !
Din perspectivă strict estetică Aurul înălţimilor şi
Medalion (x), în principal, îşi merită numele de
poezii veritabile pentru ceea ce s-ar putea numi o
„tehnică” a îmbinării sau alăturării unor cuvinte care
luate împreună nu transmit un mesaj clar, în sensul
unei prezentări ideatice circumscrise unui scop cog-
nitiv, ca în exemplul de mai jos:
Sîngele albastru, aburul trist, neaua pătată
Pas spre luceafăr mormînt se arată
Urme rănite, urnele pline, măr fără rod
Printre crengi fumegînde: un şarpe netot
Apune-n prelungul ecou depărtatul copac
Scuturînd păsări de gheaţă peste inimă, lacrimă, lac
În schimb sugerează policromia sensibilului, a
inefabilului. Este aevea apelor de munte care la iz-
voare nu au delimitări precise, nu au maluri clar
definite. Apele zburdă peste pietre mai mici ori mai
mari, peste colţuri de stînci, rădăcini de copaci, for-
mînd meandre, bulboane, cascade jucăuşe; unele
unde se pierd de fluxul principal, absorbite de pă-
199
mînt, altele rămîn prinse în mici băltoace să as-
tîmpăre setea unor vietăţi oarecare, dar fluxul prin-
cipal îşi continuă drumul spre poalele munţilor, în
cîmpia raţiunii care delimitează sensurile şi mesajul
textului sau al fanteziei. Nu ştiu dacă Nichita Stă-
nescu este iniţiatorul acestui stil, însă el e cel mai
cunoscut. Stil sau tehnică folosită şi de Nichita Dani-
lov cu succes în cele trei poezii foarte bune şi alte
cîteva bune. Ambii poeţi au intuit şi au redat în
aceste poezii foarte bune un strop din Atributul Poe-
ticului dumnezeiesc. Altfel spus, au atins inefabilul.
Doar că ulterior au căzut la testul succesului, în cap-
cana auto-suficienţei, căci aşa cum vom vedea mai
tîrziu, cu o floare, două sau nouă nu se face pri-
măvară, ci doar un buchet de culori ! Ceea ce iniţial
a fost inspiraţie pură, măcar pe anumite porţiuni,
ulterior s-a preschimbat în manierism. Este capcana
în care au căzut mulţi poeţi ! Cînd un creator sur-
prinde cu mult talent o cuantă de poezie divin inspi-
rată, el tinde ulterior să repete procedeul care i-a
produs încîntare, fără să simtă, cel mai adesea, că
fantezia se edulcorează, se disipă în mici stropi care
nu mai au puterea iniţială de fascinaţie, pentru că s-
au rupt de fluxul inspirator divin.
Adevărul, indiferent de sfera lui de aplicare (căci
mă refer la Adevărul uman, ci nu la Adevărul Ultim
Divin), nu este doar o chestiune de percepţie corectă
a realităţii, ci mai mult de profunzime a simţirii
arhetipale. Sigur că există Adevăruri Generale şi al-
tele particulare, că primele sînt arhetipale, iar cele-
lalte conjuncturale, însă cu referire la Adevărul Es-
tetic, a definirii Poeziei veritabile faţă de protozia
200
insipidă a majorităţii versurilor albe contemporane,
trebuie punctat că Poezia divin inspirată conţine
toate cele trei elemente definitorii, fără de care nu
poate fi numită Poezie: Adevărul, Binele şi Frumu-
seţea. Poeziile divin inspirate conţin aceste elemente
esenţiale în proporţii mai mici sau mai mari şi sînt
redate de o manieră mai expresivă ori mai puţin
expresivă. N-aş spune că este o regulă general vala-
bilă, însă majoritatea poeţilor sau poetelor au realizat
creaţii valoroase în cărţile de debut, cu rare excepţii,
şi aceasta din motive de curăţenie lăuntrică îndeo-
sebi. Mai tîrziu, anumite rezonanţe demoniace au
deviat acei poeţi sau poete în rătăciri care de care
mai inexpresive sau aiuristice.
Dacă citeşti elogiile aduse poeţilor care au părăsit
definitiv această lume prin aşa zisa moarte, afli că
toţi au fost remarcabili, cînd în realitate abia dacă au
reuşit să bîiguie puţin a poezie şi exemple sînt
enorm de multe. Vezi aşa numita “listă canonică a
celor 100 de poeţi în 100 de ani.” Din care cel mult
20, cu îngăduinţă, vor fi scris cîteva poezii veritabile
foarte bune, cîţiva sînt onorabili, iar cei mai mulţi
sînt neaveniţi şi parveniţi literari, care apar şi în lista
celor ce primesc Îndemnizaţia de Merit, însă nu
pentru merite valorice deosebite, ci din cauza apar-
tenenţei celor mai mulţi dintre ei la masonerie ori la
anexe ale acesteia. Numele cel mai potrivit pentru ei
ar fi cel de “prozaeţi,” adică prozatori care se doresc
a fi poeţi.
Îmi argumentez cele de mai sus astfel. Neajunsul
cel mai mare al poeziilor spirituale este că sînt des-
criptive şi didactice, iar defectul cel mai mare al
201
condeierilor profani este inconsistenţa mesajului,
lipsa de expresivitate estetică valoroasă şi palidele
trăiri aşa zis poetice. Altfel spus, sînt apă de ploaie,
cu rare excepţii. Ceea ce conferă valoare indubi-
tabilă unui poet este nivelul cît mai elevat de con-
ştiinţă şi conştienţă şi tocmai lipsa acestui nivel
elevat de conştienţă are ca efect crearea acelor pro-
tozii ori nerozii. Acest argument va fi luat în serios
abia după anihilarea definitivă a reptilo-masoneriei
de pe această planetă, cînd nu va mai exista cultul
mediocrităţii în artă şi al imbecilităţii în politică. Mai
clar exprimat, atunci cînd poeţii vor avea sufletul
trezit într-o proporţie suficientă, pentru a crea poezii
de la foarte bine în sus. De ce majoritatea recep-
torilor sau criticilor nu percep corect aceste nea-
junsuri ? Din cauza sufletului adormit, desigur.
Revin la Nichita Danilov.
În primul volum mai există cîteva texte în acelaşi
registru, deşi nu la fel de reuşite: Se tulbură iarăşi,
se amestecă lutul, Tulburări, Amurg (4), Prin amurg
liniştit, Contemplaţie, Amurg (6), Arpegii (1), Înă-
untrul bisericii negre. Acest registru întrucîtva imnic
mi-a plăcut şi aş fi vrut să-l continue şi în volumele
ulterioare. E adevărat însă că în lipsa unor inspiraţii
din mentalul iluminat sau intuitiv, continuarea acelui
registru imnic nu ar fi dat rezultate demne de reţinut,
cum s-a şi văzut în poeziile enumerate mai sus. Ar
ocupa prea mult spaţiu să redau integral aceste texte,
de aceea reproduc doar unele versuri care merită:
Numai pe tine te am şi numai pe tine te simt,
Singuraticul meu suflet…
Nu ştiu cine eşti şi care ţi-e înfăţişarea,
202
 Şi nu ştiu dacă semeni cu chipul meu
Aşa cum seamănă omul
Cu chipul divin,
Dar te simt pînă-n străfundul străfundurilor
Cînd seara mă dori nesfîrşit
În timp ce prin fereastră contemplu apusul…
(Contemplaţie).

Amurg (1)

Întreabă zăpada, cornul albastru şi umbra

Unde ţi-e pasul şi unde ţi-e urma
Întreabă sîngele, cumpăna oarbă şi fumul
Care ţi-e pasul şi care ţi-e drumul
Întreabă adîncul adînc din fîntînă
Care ţi-e chipul şi care ţi-e vina
Întreabă văzduhul, apa şi lutul
Unde sfîrşeşte sfîrşitul şi unde începe începutul
Întreabă clarul cel rece şi ceaţa
Cine o să-ţi poarte trupul şi faţa
Întreabă căderea înaltă, înaltul, zenitul
Unde apune apusul
Şi unde răsare din nou răsăritul
Întreabă cupa golită, golul şi urna
Care ţi-e trupul şi care ţi-e umbra…
După atîtea întrebări n-ar fi fost firesc să se pună
un semn de întrebare la sfîrşitul acestui text ? Dar
măcar poate fi numită poezie !
Alte poezii inspirate - În deşert şi pe ape:
Veniră şi-i făcură
Cruce de nisip pe tălpi.
Îi ziseră apoi:
203
Acum du-te-n deşert
şi umblă pe ape…

Bobul de grîu
Pentru care a fost pregătit
Întreg cîmpul
Rodi-va ?

În volumul Poezii (1987), există a doua şi ultima

care merită numele de poezie, cu titlul Iarbă:
Iarbă sînt privirile noastre
Prin care alergi
Cu picioarele goale şi tălpile reci
Şi fiecare pas al tău
E o picătură de rouă !
Un text din primul volum redat mai jos, parcă a
fost scris cu intenţia subconştientă de a face trecerea
de la poeziile inspirate, la cele sumbre, cu rezonanţe
demoniace. Arpegii (1)

Şi iară şi iarăşi mă înalţ şi cobor din azururi

Copleşit de înălţime, pururea pururi, o pururea
pururi
Ca fumul tăcut din albele, îngheţatele hornuri
Însoţit pretutindeni de sunet de flaut şi cornuri
Mă risipesc peste seară, peste ape întinse, peste
albastre ţinuturi,
Fumegînd prin livezi, prin pridvoare, printre porţi,
printre ciuturi

204
O, şi ce bucurie şi cîtă uitare de sine şi lume-n
amurguri
În timp ce coboară stoluri de corbi peste vechile,
tristele burguri
Peste cai despicaţi, peste hoituri de cîini şi cadavre
Întinse pe lespezi de piatră, pline de viermi şi de
larve
Şi cîinii mă latră şi cerşetorii mi-arată rănile lor în
pieţele apuse
Tămăduieşte, Doamne, rănile noastre, Iisuse, Iisuse
Cîtă silă simt pentru mine şi cîtă milă, o, tîrîtură
Sîngele-mi năvăleşte în ochi, saliva mi se scurge din
gură, din gură
Atît de slab, vinovat şi mişel, şi murder sub icoanele
sfinte
Mă zvîrcolesc lîngă altar fără veşminte, o fără
veşminte
Gîrbovit şi puhav, scofîlcit, plin de riduri
Gonesc pe străzi sub veşnic hohot de rîs, mă strecor
pe sub ziduri
Caut un colţ, o scorbură neagră, o gură de canal în
azururi
Să mă ascund ca un şobolan îngrozit, o pururea
pururi, o pururea pururi.
Am redat întreaga poezie pentru a arăta cum
amestecă autorul o inspiraţie remarcabilă în primele
opt versuri, cu imagini horror în restul textului ! De
ce a compromis el un mesaj care ar fi putut fi fru-
mos, minunat, înălţător, cu acele imagini de coşmar?
Este adevărat că a 7-a Savoare estetică se numeşte
“Odioasă,” fiind generată de repuslie sau dezgust.
Numai că aici este poezie, nu roman sau piesă de
205
teatru să cuprinzi ambele Savori estetice în doar 19
versuri. Dacă a vrut să descrie pendularea între rai şi
iad, între sublim şi odios, era suficient ca partea
dezgustătoare să fi fost doar sugerată în cîteva
versuri, cum se vede în varianta corectată.
Teoria Savorilor estetice spune că una din Savori
trebuie să fie principală, iar a doua secundară.
Autorul nu avea cum să ştie aceste amănunte; Sa-
vorile estetice nefiind cunoscute în limba română
nici acum cînd există internet, (decît în alte limbi:
franceză şi engleză, cel puţin), darămite în urmă cu
40 de ani. Totuşi este o chestiune de simţ interior sau
bun simţ estetic. Poezia este poezie, nu documentar
despre ororile abatoarelor sau din cimitirele anima-
lelor ! În cele din urmă redarea acelor imagini ma-
cabre nu are nici un rol catarctic pentru receptori, nu
se produce alchimizarea de care vorbea Arghezi în
poezia Testament. Atenţie la primele două versuri:
Şi iară şi iarăşi mă înalţ şi cobor din azururi
Copleşit de înălţime, pururea pururi, o pururea
pururi
Şi apoi la ultimele două versuri:
Caut un colţ, o scorbură neagră, o gură de canal în
azururi
Să mă ascund ca un şobolan îngrozit, o pururea
pururi, o pururea pururi.
Deci în ambele stări, atît în cea sublimă, cît şi în
cea odioasă, apare invocaţia: pururea pururi, o pu-
rurea pururi ! Adică poetul-narator vrea să fie în
ambele stări de-a pururi ! Iar cererea de ajutor către
Iisus se face în 12-lea vers, cînd ar fi fost mult mai
firesc spre final, în ante-penultimul vers ! Tradus
206
prozaic, “tămăduieşte Doamne rănile noastre, dar
lasă-mă să mă ascund într-o gură de canal, pururea
pururi” ! Atunci de ce mai ceri ajutorul divin dacă
vrei să trăieşti în continuare ca un şobolan în-
grozit…şi încă de-a pururi ?!
Aşadar, la ce bun aceste două ipostaze ? Qui
prodest ? Şi de ce a insistat mai mult pe partea odi-
oasă, cînd începutul poeziei sugera altceva ?
Cred că ştiu răspunsul la aceste întrebări, dat fiind
că am fost amici, ca să nu spun prieteni, deoarece
am aflat ulterior că atitudinea şi părerea lui despre
mine nu se încadrau la această rubrică, însă nu intru
în amănunte de acest gen, mai ales întrucît eu am
greşit mai mult faţă de semenii mei în această viaţă
şi mai cu seamă în cele anterioare, decît au greşit ei
faţă de mine !
Există cel puţin două explicaţii. Prima ţine de
influenţele livreşti ale autorului, iar cea de a doua se
referă la o anumită “modă.” Atunci era de bon ton
sau la “modă” să scrii în acest fel, fiind un soi de
“fală” să scoţi în evidenţă aspectele oribile ale vieţii,
influenţat de Dostoevski, Baconski şi de alţi scriitori
sau pictori. Pe vremea aceea, în urmă cu 40 de ani,
nici pomeneală să circule prin mediile scriitoriceşti
ideea evoluţiei spirituale, care nici la nivelul anului
2023 nu cred că este suficient de pregnantă printre
ei, decît cel mult la nivel teoretic.
Cît despre latura luminoasă a vieţii, ea nu intra în
viziunea scriitorilor, fiind la periferia preocupărilor,
deoarece eşecurile lui Gogol din al doilea volum al
Sufletelor moarte şi a lui Marin Preda din al doilea
volum al Moromeţilor, deveniseră un fel de barieră
207
conceptuală în mare parte subconştientă pentru scri-
itorii care se “respectau.” Asta vrea să spună că a
scrie despre aspectele luminoase presupunea riscul
inadecvării, pe de o parte, şi a nereuşitei, pe de altă
parte. Ai fi fost privit ca un ciudat, eventual !
Iată cum ar arăta textul acesta corectat în viziunea
mea, dacă autorul lui ar accepta această variantă; caz
în care s-ar elimina excesele imunde:
Şi iară şi iarăşi mă înalţ şi cobor din azururi
Copleşit de înălţime, pururea pururi, o pururea
pururi,
Ca fumul tăcut din albele, îngheţatele hornuri
Însoţit pretutindeni de sunet de flaut şi cornuri
Mă risipesc peste seară, peste ape întinse, peste
albastre ţinuturi,
Fumegînd prin livezi, prin pridvoare, printre porţi,
printre ciuturi,
O, şi ce bucurie şi cîtă uitare de sine în amurguri
În timp ce coboară stoluri de corbi peste vechile,
tristele burguri,
Atît de slab, vinovat şi mişel, şi murder sub icoanele
sfinte
Mă zvîrcolesc lîngă altar fără veşminte, o, fără
veşminte,
Gîrbovit şi palid, scofîlcit, plin de riduri
Gonesc pe străzi, mă strecor pe sub ziduri
Şi cîinii mă latră şi cerşetorii mi-arată rănile
lor în pieţe apuse,
Tămăduieşte, Doamne, rănile noastre, Iisuse, Iisuse,
Caut o oază, un colţ de cer în azururi
Să m-avînt spre Înalt, o pururea pururi, o pururea
pururi !
208
 Cum se spune adesea: aşa erau vremurile pe
atunci ca efect al educaţiei ateiste în principal şi
secundar din lipsa informaţiilor spirituale autentice.
Pe scurt, datorită imensei ignoranţe generalizate, ca
să nu spun de-a dreptul a orbirii spirituale de care
sufeream cu toţii, chiar dacă unii dintre scriitori
aveau oarece credinţă şi practicau întrucîtva rugă-
ciunea mai mult sau mai puţin consecvent ori robo-
tic, iar Marile spirite ale lumii au fost mai degrabă
personaje livreşti, împreună cu îngerii, decît modele
spirituale demne de urmat.Vezi Îngerul negru:
Vorbeşte-mi despre profunzimea
Şi tristeţea nefastă a lucrurilor (…)
Se va coborî îngerul.
Îngerul negru (…)
Să vină îngerul negru !
Prăbuşească-se toate în sine
Şi să bată clopotul veşnic.
Vorbeşte-mi despre frumuseţea nefastă !
Presupun că e inutil să spun cine este îngerul
negru şi mai presupun că nu trebuie să precizez care
este frumuseţea nefastă ! Se vede clar pe cine şi ce
invoca încă din volumul de debut acest scriitor, evi-
dent din cauza orbirii spirituale, care orbire n-ar fi
trebuit să se mai justifice după 1990, cînd s-a permis
accesul la informaţii ezoterice; cu toate acestea cre-
area poeziilor sumbre a continuat la N.D.
Primul volum de poezii i-a deschis Uşa succesului
de care s-a bucurat ulterior, fiind vîrful şi totodată
cauza prăbuşirii sale în mocirla orgoliului, a auto-
suficienţei, a egocentrismului, lipsa discernmîntului
şi a orbirii spirituale !
209
 În volumul Arlechini la marginea cîmpului există
doar trei poezii care-şi merită numele, dintre care
două sînt reluări din primul volum, iar cea de a patra
nu pot să spun că e reuşită, dar nici neapărat ratată,
ci cumva la graniţă:
Pe un zid complet alb îşi desenă
Imaginea propriei absenţe.
Astfel, în loc de ochi:
O gaură neagră în zid.
În loc de cap: o gaură neagră
În mijlocul zidului.
În loc de mîini:o gaură neagră în zid.
În loc de trunchi, de picioare:
O gaură neagră în zid.
Apoi se prăbuşi, hohotind, înăuntru.
Imaginea propriei absenţe aparţine unor nivele de
conştienţă inferioare şi duce la titlul acestui eseu,
respectiv la Rătăcirea de Sine. Aici Sinele nu de-
semnează Egoul, ci Sinele Divin Atman, Scînteia
dumnezeiască din fiecare fiinţă umană neclonată.
Absenţa este de fapt lipsa prizei de conştiinţă asupra
sufletului propriu, adormirea spirituală sau starea de
larvaritate în care se scaldă mai mult de 90% din
umanitatea actuală ! Absenţa este opusul stării de
Prezenţă despre care vorbesc poeţii mistici în cazul
fiinţelor iluminate, unde revelarea Sinelui Divin At-
man conferă trăirea cvasi-permanentă a Prezenţei
dumnezeieşti în fiinţa devotului.
Bogdan Creţu în cronica “Pedeapsa“ lui Nichita
Danilov, oferă o imagine asupra autorului care este
doar un punct de vedere dintr-o perspectivă lu-
mească, atingînd prea puţin esenţa subiectului
210
dezbătut, în afară de "butaforie" şi alte cîteva ob-
servaţii corecte !
Derapajele de la poezia autentică încep chiar din
primul volum, după cum am exemplificat, şi se
accentuează tot mai tare în următoarele volume de
versuri, în care abundă imagini a là Dali şi Pieter
Bruegel cel Bătrîn:
Stau trei îngeri decapitaţi
La capătul unui peisaj galbe
*
Fiinţa ta nu va fi decît
Închisoarea în care pentru
Păcatul de-a fi vei zace
De-acum pîn’ la moarte !
*
Afară era noapte, o vecinică noapte,
O noapte fără de sfîrşit…
*
Trist intră omul
pe o poartă şi umbra lui
pe altă poartă: în urma lor
ambele porţi se închid.
Sau aceasta, al cărei titlu Din timp în timp a fost
schimbat în volumul antologic Ferapont în Arlechini
la marginea cîmpului:
Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu.
Mă priveşte în ochi şi-şi clatină încetişor capul.
Tot sîngele i s-a scurs din faţă,
e palid într-adevăr ca un mort
şi abia-şi mai ţine pleoapele întredeschise.
Din timp în timp îşi clatină capul.
Stă în spatele meu cel a cărui umbră sînt eu
211
şi-mi sprijină spatele. Umbra i s-a scurs
de pe trup şi trupul i s-a înnegrit tot. Dacă ar bate
un pic de vînt s-ar prăbuşi în cenuşă.
Stă în spatele meu şi-şi clatină încetişor capul.
Eu stau pe un scaun înalt,
la o masă neagră de joc. Amestec cărţile
şi fumez o ţigară. În jurul meu e un cîmp gol.
Bate un pic de vînt şi-mi clatină capul.
Textul de mai sus este unul din exemplele cele
mai grăitoare ale unei inspiraţii care în primul vers
ar fi putut fi remarcabilă, dacă n-ar fi fost tăvălită
prin noroiul sau impurităţile “livreşti” ale autorului.
Mai concret, primul vers este paradoxal fiindcă
enunţă o negaţie a negaţiei: în umbra mea stă cel a
cărui umbră sînt eu ! Adică ceva care parcă se ex-
clude reciproc. Cîteva versuri mai jos, se reform-
lează imaginea: stă în spatele meu cel a cărui umbră
sînt eu. Dacă autorul ar fi avut cunoştinţe spirituale
autentice, ar fi înţeles instantaneu că eul oricărui om
sau Egoul este Umbra Sufletului trezit, care este în-
velişul Sinelui Divin Atman sau Scînteia dumne-
zească dinlăuntrul fiecăruia dintre noi ! În stilul lui
caracteristic el complică imaginile poetice, uneori
pentru că aşa i-a venit inspiraţia, dar cel mai adesea
pentru a epata.
Egourile tuturor muritorilor sau personalităţile
noastre din fiecare încarnare sînt doar Umbre ale
fiinţei de lumină care sîntem noi în planurile supe-
rioare ale Creaţiei divine; Fiinţă de lumină ce repre-
zintă Supra-sufletul nostru după unii autori sau
Sufletul trezit.

212
 “Poezia” aceasta s-ar putea să fie rodul unei viziuni
cam neclare, a unei inspiraţii cu miez în primul vers,
însă în urma experienţei directe cu autorul, opinia
mea este că acea “poezie” chiar dacă a plecat de la o
inspiraţie remarcabilă, ulterior a intervenit acea ima-
ginaţie necontrolată de pe svadistana şi a “feştelit-
o,” cum voi argumenta mai departe.
Dacă inspiraţia ar fi venit de la un nivel superior
al mentalului, versurile ar fi descris o fiinţă de
lumină, care are ca umbră Egoul sau personalitatea
lui muritoare, însă după descrierea celui care îi
sprijină spatele: “Umbra i s-a scurs/ de pe trup şi
trupul i s-a înnegrit tot. Dacă ar bate/ un pic de vînt
s-ar prăbuşi în cenuşă”…Trupul înnegrit nu poate fi
al unei entităţi de lumină, ci a uneia la polul opus; al
unui demon şi în acest fel se arată cine l-a inspirat...
Dacă se face legătura între text şi titlu, rezultă că
acela în a cărui umbră stătea naratorul era un arle-
chin, iar de aici mai este un singur pas pînă la de-
ducţia evidentă că el este umbra unui măscă-
rici…deci naratorul este el însuşi un măscărici !
Faptul că alter ego-ul lui clătina din cap în prima
parte a poeziei, iar în final naratorul, respectiv
umbra clatină din cap, este o tehnică daniloviană
întîlnită în multe texte de a complica mesajul, care
doar mimează profunzimea de cele mai multe ori,
respectiv ne duce cu mintea la acele butaforii, cum
bine a observat Bogdan Creţu.
Se va obiecta că nu se poate pune semnul egalităţii
între artist şi ipostazele pe care le-a creat, fapt va-
labil doar într-o mică măsură, mai cu seamă la aşa
zişii artişti fotografi sau cei care fac filme docu-
213
mentare, dacă şi aceia se numesc artişti, ori în cazul
romancierilor. Pe cînd în cazul poeţilor situaţia este
mai simplă, fiindcă apare întrebarea: dacă ei nu sînt
totuna cu personajele/ipostazele create, atunci de ce
le crează ? De ce nu crează, de pildă, ipostaze an-
gelice, înălţătoare, armonioase, excepţional de fru-
moase ? Răspunsul e simplu: Pentru că acestea sînt
rezonanţele lor predominante ! Noi oamenii avem
înglobate înlăuntrul nostru datorită Sinelui Divin
Atman, la modul potenţial, toate stările spirituale,
toate sentimentele frumoase, toată cunoaşterea uni-
versală, însă în funcţie de anumite rezonanţe pre-
dominante ale personalităţilor noastre actuale, mani-
festăm mai mult unele aspecte şi mai puţin altele.
Deci faptul de a manifesta mai mult aspectele deri-
zorii ale unor arlechini, jucători de cărţi, fumători de
pipă, nu reprezintă doar un moft sau doar o buta-
forie, ci exact acele rezonanţe predominante demo-
niace de care vorbeam.
Aşadar, orbirea spirituală a acestui autor şi a
multor altora dintre cei sumbri ca Ion Caraion, Trakl
sau Baconski se străvede tocmai din aceste zbateri
sau zvîrcoliri, asemenea fluturilor care se zbat în
proximitatea unei lumini puternice ! Minţile impure
ca instrumente ale Egourilor sînt ca fluturii atraşi de
lumină, iar zbaterea aceea îndelungă reprezintă, sim-
bolic vorbind, căutarea Adevărului Suprem pe care
nu-l putem asimila decît odată cu transcenderea Ego-
ului, simbolizat de moartea fluturelui care a atins
lumina.
Pe de altă parte, acea zbatere îndelungă este simp-
tomul incoerenţei, incongruenţei ideatice la toţi
214
oamenii, fie ei artişti sau ne-artişti, care zbatere im-
plică multe erori, minciuni, paşi greşiţi, alunecări,
derapaje de la calea cea dreaptă, pînă cînd după
multe suferinţe şi înţelegeri parţiale, se ajunge la o
minimă cristalizare interioară, la o minimă lim-
pezire, ce permite minţii, egoului sau fiinţei res-
pective să găsească prima treaptă spre lumina veri-
tabilă, de la care începe o călătorie a Eroului spiri-
tual mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de anumite
acumulări karma-ice anterioare.
Aici şi în alte texte se vede motivul pentru care
am ales să analizez acest scriitor, anume Pretenţiile.
El este unul dintre puţinii creatori români care prin
textele lui ambigui vrea să lase impresia unei pro-
funzimi oarecare, însă lipsindu-i cunoştinţele auten-
tic spirituale, nu face altceva decît să se împot-
molească în apele mîloase ale speculaţiilor de tot
felul, cu vădite rezonanţe demoniace, cum am exem-
plificat şi vor urma şi alte exemple.
Exceptînd cele nouă poezii bune, dacă ar fi să
numărăm ce a mai rămas, se vede clar că marea lor
majoritate indică doar o poză de poet, ci nu un poet
veritabil. Este O Poză de Poet cu Pretenţii variate:
pretenţia de profunzime, de originalitate, de mister,
dar care nu reuşeşte să fie cel mai adesea decît o
Umbră, un arlechin cum se auto-defineşte, aflat în
umbra poeziei !
Alte exemple de versuri care mimează profun-
zimea:” Cum se sprijină nourii negri de cer,/ aşa se
sprijină/ sufletul meu /de umbra ta, Doamne !”
Dumnezeu NU are umbre ! El este un ocean infinit
de Lumină eternă necreată ! El este Lumina Lumii,
215
Perfecţiunea Supremă ! Umbrele pe care le pro-
iectează asupra Lui Dumnezeu sînt propriile umbre
ale autorului ! Cum ar putea avea umbre în ea însăşi
Lumina Necreată ?... Asta ar însemna că deasupra
lui Dumnezeu să fie un alt Dumnezeu care revarsă
lumina în jos, din care motiv se crede în mod eronat
că pot apărea umbre, ori teoria dumnezeilor primor-
diali infiniţi este aberantă, fiindcă există un singur
Creator Primordial Absolut, iar pe de altă parte lu-
mina în sine nu are umbre ! Dacă proiectezi lumină
asupra flăcării unei lumînări, vei observa că lumina
flăcării nu crează umbre, ci doar lumînarea !
Toate celelalte aspecte pe deplin îndumnezeite
cum ar fi Marile Puteri Cosmice în număr de zece
sau cei cunoscuţi sub numele de Brahma, Vişnu,
Shiva, respectiv aspectul de Creator ca Brahma, de
Menţinător al Creaţiei ca Vişnu şi Distrugător al
Creaţiei (sau cel care resoarbe Creaţia în Trans-
cendenţă) ca Shiva, numiţi uneori Mari Zei (Maha-
deva), sînt de fapt faţete ale Unicului, emanaţii ale
Lui care îndeplinesc anumite funcţii precise în ca-
drul Creaţiei Macrocosmice ! Mintea umană limi-
tată a oamenilor actuali din Kali yuga se raportează
mai uşor la o imagine personificată, precum cele trei
faţete mai sus enumerate, decît la Supremul Absolut,
care este ceva mult prea abstract, dincolo de orice
definire, deci neputînd fi prins şi cuprins de gîndul
uman, în afara imaginii ridicole a unui Bătrîn băr-
bos, specifică minţilor infantile !
Am avut în timpul unei meditaţii cu Adevărul
Ultim Dumnezeiesc trăirea intuitivă că Dumnezeu
NU este numele Lui, dar cînd am încercat să tran-
216
spun în cuvinte respectiva intuiţie, ea s-a volatilizat
instantaneu, din motivul evident că acea cunoaştere
depăşeşte mintea raţională discursivă, fiind supra-
mentală !
Realitatea Supremă dumnezeiască poate fi doar
trăită în mod nemijlocit, ea este imposibil să fie
percepută cu un instrument atît de îngust ca mentalul
uman sau Raţiunea umană. Acea Realitate Ultimă
este cu mult deasupra oricărui limbaj articulat sau
scris, de aceea la nivel Supramental Adevărul este
trăit ca intuiţii sau revelaţii non-verbale. Adevărul
Ultim Dumnezeiesc este atît de vast şi misterios,
încît creaturii separate de Creator nu-i va fi sufi-
cientă nici Eternitatea pentru a putea pretinde că
epuizează prin cunoaştere directă acea Realitate !
Revin la tema principală.
Alte exemple de versuri sumbre (poezia întreagă
ar ocupa prea mult spaţiu): “Tristeţea sacră a
norilor”…o altă gogomănie “poetică”! Sacralitatea
nu poate fi tristă ! Sau: “putredă lumină” care este
aberaţia cea mai sinistră din cîte am auzit pînă acum
şi nici nu merită comentarii, atît este de penibilă,
sau: “Ieşi cît mai repede din această lumină /şi lasă-
mă singur /să respir în umbra mea...” Dar nu din
lumină trebuie să ieşi, decît dacă aparţii sectei
satanice prea binecunoscută a Dezbinătorilor (gura
păcătosului adevăr grăieşte). Sau: “Singuri în faţa
nopţii/ cumplit de singuri/ nici nu ne naştem, nici nu
murim !” Alte rătăciri !
În primul rînd că nimeni nu este niciodată singur,
decît aparent, în al doilea rînd starea de singurătate
aparţine strict Egoului, implicit minţii obişnuite, iar
217
în al treilea rînd ne naştem şi murim de multe ori la
nivel fizic, singurul aspect nemuritor din noi fiind
Esenţa noastră, Sinele Atman împreună cu sufletul
trezit, dacă este trezit, dar nu la Sine se referă aceste
versuri, de vreme ce se simte singur, ci la ego, iar
Sinele este permanent şi în eternitate beatific ! E
adevărat că în unele texte tradiţionale se vorbeşte
despre Singurătatea tainică a lui Dumnezeu Tatăl,
nu a creaturii şi nici a Sinelui individual Atman,
ceea ce este cu totul altceva din perspectivă meta-
fizică, iar a pretinde că poetul s-a identificat în
aceste versuri cu Conştiinţa Dumnezească Supremă
ar fi de asemenea eronat, întrucît se spune: Singuri
(la plurar) în faţa nopţii, cumplit de singuri. Care
noapte şi care cumpliţenie la Nivelul Ultim cel mai
Înalt ?... de vreme ce Acolo există un Ocean de
Iubire şi Lumină conştientă de Sine, după cum sus-
ţin tradiţiile spirituale autentice ale lumii ! Singura
noapte cumplită pentru sufletele nedesăvîrşite, este
Noaptea Ignoranţei şi a Răutăţii, specifice fiinţelor
satanice şi demoniace !
Boala cea mai grea a majorităţii scriitorilor fiind
orbirea spirituală şi orgoliul mai mult sau mai puţin
făţiş, pe lîngă dispreţul unora dintre ei faţă de
oamenii de rînd care nu sînt artişti, (cu atît mai evi-
dent cu cît se află plasaţi mai sus pe treptele sectei
satanice a Dezbinătorilor), sînt constant alimentate
de laudele excesive, fără să se puncteze derapajele
evidente din creaţiile lor ! Lipsa de reacţie a criticii
faţă de neajunsurile spirituale ale scriitorilor naşte
monştri nu doar de orgoliu, ci şi de închidere afec-
tivă la scriitori, cu foarte rare excepţii !
218
 Şi în acest context merită evidenţiată o altă abe-
raţie masonică la nivel de sintagmă, pe lîngă cea de
“prostituţie sacră” analizată într-un alt eseu (vezi
cartea mea Introducere în mijlocul sfîrşitului), care
este “monstru sau monştri sacri”; expresie ce pro-
vine de la piesa lui Jean Cocteau Monştri sacri,
autorul fiind mason, Mare Maestru al Prioriei Sio-
nului ! A fost atît de des folosită această expresie,
încît nimeni dintre profani nu pare să fi observat
contradicţia ! Sacralitatea este prin ea însăşi o formă
de armonie şi sublimă splendoare dumnezeiască, pe
cînd monştrii sau monstruozitatea este o formă sata-
nică inimaginabil de diformă, de oribilă ! Deci cum
ar putea fi un mostru sacru ? Este o absurditate com-
plet şi iremediabil aberantă, însă repetată de mili-
oane de ori pentru a obişnui subconştientul colectiv
cu una dintre cele mai mari minciuni posibile, dacă
nu cea mai mare, anume că Satana, Lucifer sau
oricare altă întruchipare a Răului, oricît de mon-
struoasă, este “sacră,” asemenea lui Dumnezeu pen-
tru adoratorii săi !
În cazul concret discutat aici, dacă ar fi să redau
vizual imaginea viziunii daniloviene, ar arăta ca un
deşert de cenuşă, avînd plantate ici-colo acele buta-
forii, scamatorii, speculaţii, trucuri, poze, măşti, care
populează acel deşert, încercînd să dea viaţă arti-
ficială la ceva mort în esenţă ! Exemplu:
“Un curcubeu de clopote: seara /îşi spală rănile-n
Rîu,/curge o roşie apă,/curge o roşie apă/ dinspre
Am Fost spre Am Să Fiu.”
Metafora este forţată, deoarece sunetele clopotelor
nu au întreaga gamă acustică, precum gama colo-
219
ristică a curcubeului ! Plus viziunea sumbră, unde
aşa zisa devenire din perspectiva lui are loc prin in-
termediul apei roşii ! Simbolismul Apei e mult prea
vast ca să fie prezentat aici, şi conţine trei teme do-
minante:“origine a vieţii, mijloc de purificare, centru
de regenerescenţă.” În Dicţionarul de simboluri a
lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, printre ex-
trem de multele simboluri ale apei la diverse po-
poare, se mai spune că simbolul ei conţine şi
simbolul sîngelui: unul ceresc, asociat soarelui şi
focului, şi unul pămîntesc, sîngele menstrual, asociat
cu luna.
Mai departe scrie în respectivul dicţionar: “La
azteci sîngele omenesc necesar pentru regenerarea
periodică a soarelui se numea apă preţioasă.” Or se
ştie prin ce sacrificii abominabile obţineau aztecii
acea “apă preţioasă”! Aşadar, Apa roşie, fie că se
referă sau nu la sînge, este o metaforă prea obscură,
care nu se leagă de nimic spiritual, ci de magie
neagră ! Elementul purificator cel mai eficace în tra-
diţiile spirituale este Focul, urmat de Apa curată, nu
roşie, nu mohorîtă, nu tristă ! Pe de altă parte există
o obsesie a culorii roşii în textele autorului care s-ar
putea să provină de la o anume predominanţă a res-
pectivei culori în aura sa la vremea cînd scria acele
texte; culoare ce se modifică odată cu evoluţia spi-
rituală a fiinţei umane sau în cazul unor emoţii
puternice de vibraţie inferioară ! Mai la urmă nu-i
exclus ca autorul să fi fost aztec într-o viaţă trecută,
dacă e atît de obsedat de apa roşie; presupunere ce n-
a fost făcută cu scopul de a-l incrimina în vreun fel,
pentru că majoritatea omenirii, inclusiv autorul aces-
220
tor rînduri, a comis multe nemernicii în vieţile tre-
cute, cu atît mai mari cu cît în actuala încarnare
suferă de beteşuguri fizice grave sau foarte grave !
Alte obsesii ale majorităţii poeţilor din Epoca
Întunericului sînt tristeţea şi melancolia, ca şi cum
ele ar fi plante ornamentale regale fără de care su-
fletele noastre nu ar putea străluci ! Dacă ar fi să fac
o comparaţie, (pe care verificînd-o chiar acum pe
internet, văd că au făcut-o alţii înaintea mea şi mă
refer la prima dintre ele), aş spune că Muzica este
Regina Artelor, iar Poezia este Prinţesa Artelor; or
să vezi mai mereu o prinţesă tristă, sumbră şi în-
zorzonată cu tot felul de ciudăţenii sau stridenţe,
categoric nu-i bucură pe cei curaţi la suflet ! Sau ca
şi cum tristeţea şi melancolia ar fi sarea din bucate,
fără de care poezia nu ar avea gust pasămite, ceea ce
este doar o păcăleală a Necuratului ! La final voi
prezenta dizamoniile pe fiecare Centru de Forţă.
Toate aceste metafore forţate, toate aceste viziuni
sumbre, pe lîngă manierismul prea des uzitat, res-
pectiv reluarea unor modalităţi stilistice care au avut
oarece forţă iniţial, arată pentru cel iniţiat în cu-
noaşterea spirituală autentică devierea, chiar decă-
derea spirituală a autorului discutat aici; o decădere
spre planurile demoniace, de unde îşi extrage inspi-
raţiile pseudo-poetice.
Că Nichita Danilov aparţine sau nu sectei sata-
nice a Dezbinătorilor, cum indică, de pildă, primirea
unui premiu de la fundaţia unui criminal al uma-
nităţii care este Soros, pe lîngă multele sinecuri spe-
cifice masonilor de care a beneficiat de-a lungul
vieţii după 1990. Penultima confirmare cunoscută de
221
mine, (în afara apartenenţei sale la PEN clubul
European ca anexă a masoneriei), este decorarea cu
Ordinul Cavaler al artelor Clasa A, oferit de Pre-
şedinţia României, care Ordin nu mai trebuie spe-
cificat cui aparţine, pentru că se ştie, iar cine nu ştie,
află acum că tot masonii îl păstoresc, iar ultimul
premiu este cel pentru Artă şi Cultură Constantin
Brîncuşi de la Marea Lojă Naţională din România !
Deci, că el aparţine acelei confrerii sinistre, este
alegerea lui complet nefericită, care i-a adus mari
avantaje financiare şi de publicitate, dar imense dez-
avantaje la nivel spiritual prin decăderea inerentă de
care este prea puţin conştient ! În acest context
trebuie plasată poezia Aurul, în care pentru a doua
oară “gura păcătosului adevăr grăieşte:”
Amîndoi am avut aceeaşi cantitate de aur.
Eu, cu aurul meu, mi-am aurit trupul
Făcîndu-l să strălucească-n afară.
Tu ţi-ai îngropat aurul
Înlăuntrul tău şi nu l-ai arătat
Niciodată la nimeni.
Care dintre noi
A fost mai drept cu el însuşi ?
Întrebarea corectă era: Cine a fost mai înţelept ?
Dar “piesa” cea mai grea sau, cum s-ar spune,
“tunul” cel mai sinistru al întregului “eşafodaj”
pseudo-poetic creat de acest autor este Fiii întu-
nericului, din care voi reda versurile cele mai sem-
nificative:
Întuneric, întuneric, cît mai mult întuneric!
Nimeni nu s-a întors de acolo
Unde tronează Fiii întunericului
222
Şi nici nu se va întoarce !
Ei au faţa poleită cu aur
Şi ascunsă mereu înăuntru (…).
Ei stau cu faţa spre noi
Şi tronează peste o împărăţie de piatră.
Şi nimeni nu se va întoarce !
Inima şi creierul lor sînt de piatră
Şi răsuflarea lor tot de piatră.
Cuvintele pe care le rostesc unul altuia
Îngheaţă în aer şi se pietrifică,
Plutind în aerul rece şi împietrit de atîta linişte,
Care nu e de fapt chiar linişte
Ci un fel de ceaţă verzuie
Ce acoperă liniştea lucrurilor şi le macină formele
Lăsîndu-le numai umbra şi spiritul,
Dacă au avut cumva umbră sau spirit (…)
Căci neliniştindu-se ei se liniştesc
Tot mai mult unul în altul
Şi se îngrămădesc unul în altul,
Scurgîndu-şi pe rînd toate formele
Măcinîndu-se şi putrezind
Dar nu după legea putreziciunii,
Ci pînă la esenţă / Şi după legea esenţei.
Mai întîi trebuie spus că Reptilo-masoneria de pe
această planetă deţine o cunoaştere secretă incredibil
de vastă, la care oamenii de rînd vor avea acces
probabil peste zeci sau sute de ani ! În această sectă
subînţeleg toate grupurile: Chimera, Iluminati, Nobi-
limea neagră, iezuiţii, sioniştii, francmasonii, etc.
Cunoaştere depozitată nu doar în subsolurile Vatica-
nului, ci în multe alte baze secrete. De bună seamă
că n-am de unde să ştiu ce anume li se împărtăşeşte
223
din acele informaţii foarte secrete masonilor din
primele trepte sau membrilor PEN clubului Euro-
pean. Probabil că imaginaţia specifică Centrului de
Forţă svadistana a întregit o anume informaţie se-
cretă. Întunericul la care se face referire poate să fie
cel despre care a vorbit Marele Model Divin Iisus
Christos: “Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întu-
nericul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea din-
ţilor.”
Presupun că Iisus se referă la ultimul nivel al
infernului, cel mai de jos, numit Talpa iadului, dar
mai există tărîmuri întunecate în Eteric sau Astral,
nu atît de cumplite sau chiar în Planul Fizic pe pla-
nete îndepărtate de soarele lor.
Oricare ar fi “modelul” care a inspirat acest text, e
mai mult decît evident pentru fiinţele lucide că Fiii
Întunericului sînt demonii, diavolii, Rasa Reptiliană
în ansamblu, despre care a scris Anton Parks în căr-
ţile sale, dar mai există şi alte rase oribile, cum se
poate vedea din articolele Elenei Danaan. Sînt enti-
tăţi reptiloide şi insectoide atît de înfricoşătoare,
încît numai vederea lor ne-ar paraliza instantaneu !
De cine şi unde au fost create aceste monstruozităţi
apocaliptice, nu ştiu a spune ! Însă de ce evocă
autorul aceste entităţi satanice ?...e o întrebare la
care am o explicaţie, anume rezonanţele sale
demoniace evidente !
Iar finalul pseudo-poeziei naşte întrebarea: A cui
esenţă ? Esenţa Răului ? Păi Răul se defineşte ca
Fără-de-lege ! Pe cînd dacă e vorba de esenţa Bine-
lui, atunci Binele nu face rău, nu putrezeşte !

224
 Esenţa Binelui fiind Conştiinţa dumnezeiască Ab-
solută, nici nu are nevoie de legi pentru a exista !
Esenţa dumnezeiască va crea Principiile şi Legile în-
tregii Manifestări ulterioare, odată cu apariţia Crea-
ţiei Macrocosmice !
În concluzie şi acest final arată falsa cunoaştere
sau ignoranţa autorului şi totodată aplecarea lui, (ca
să nu folosesc pretenţiosul termen de propensiune)
către mimarea profunzimii, ceea ce în ultimă in-
stanţă este doar praf în ochii ignoranţilor care lectu-
rează aceste fabricaţii butaforice !
Şi aceste rînduri au drept scop avertizarea celui în
cauză şi a tuturor celor care se află în aceeaşi oală
imundă ca el, pentru că a sosit timpul să spunem lu-
crurilor pe nume ! Aşa cum manifestările sectei
satanice, cunoscută cu nume eufemistice ca Oculta
malefică sau Dezbinătorii (care derivă de la deviza
lor: Dezbină şi stăpîneşte !), au devenit tot mai
agresive în ultimul timp prin falsa pandemie, vac-
cinurile ucigaşe obligatorii, marcarea izotopică,
mîncarea cu făină de insecte şi viermi, otrava din
apă şi aer, propaganda gay, pedofilia, cipuirea, tor-
turarea milioanelor de copii în baze subterane pentru
a se obţine adrenocromul necesar menţinerii vitali-
tăţii şi tinereţii la sceleraţii acestei planete; sacri-
ficiile rituale de lună plină ale copiilor cărora li se
bea sîngele şi li se extrage glanda pineală cînd sînt
vii, plus statuile unor entităţi satanice expuse în
diverse locuri ale lumii. Aşadar, şi cei dintre noi care
aparţinem Luminii este timpul să luăm atitudine de o
manieră mult mai clară împotriva acestor Trîmbiţaşi
ai Întunericului, prin decriptarea textelor lor din
225
perspectivă autentic spirituală şi expunerea rătăcirii
lor pentru a-i ajuta să se îndrepte spre Lumină !
Timpul acestor Trîmbiţaşi ai Întunericului este pe
sfîrşite. Gloria lor malefică va apune peste cîţiva ani,
iar odată cu anihilarea completă a reptilo-masoneriei
de pe această planetă, ei vor rămîne în istorie ca e-
xemple negative, chiar dacă vor fi avut şi cîteva in-
spiraţii din planurile mai înalte. După cum se ştie, cu
excepţia Avatarilor divini, precum Krişna, Iisus,
Kalki, Babaji sau Ghizii spirituali pe deplin îndum-
nezeiţi, nimeni altcineva nu este perfect. A ne recu-
noaşte slăbiciunile ca oameni sau ca poeţi este o
dovadă de luciditate şi smerenie, dar şi de curaj, iar a
nu fi capabil să primeşti observaţiile aduse defec-
telor spirituale vizibile în creaţia ta, arată orgoliu
exacerbat, închistare şi reavoinţă. Ca reacţie la o-
biecţiile mele, N.D. a dat un răspuns prostesc, cum
că observaţiile mele i-ar răpi dreptul la liberă ex-
primare ! Păi a existat un individ celebru care a
pretins că poţi face orice şi a ajuns un sinistru ma-
gician negru: Aleister Crowley !
Nichita Danilov pare să nu fi înţeles că există
raţiuni superioare în funcţie de care se judecă arta
veritabilă şi că nu poţi scrie toate aiurelile din lume,
fără riscul de a cădea în ridicol sau penibil. În
prefaţa Poeziilor modificate genetic şi în cartea mea
Dimineaţă de alun au fost date succint acele Rasa,
adică Savorile estetice conform Şivaismului kaşmi-
rian, care chiar dacă au o redusă aplicabilitate în
poezie, sînt totuşi necesare de ştiut măcar orientativ,
şi trebuie înţeles clar că acele revelaţii au fost făcute
de o fiinţă pe deplin îndumnezeită, ci nu de vreun
226
ateu oarecare ! Fără respectarea regulilor estetice n-
ar fi existat arta indiană şi cea greacă în antichitate
sau pictura Renaşterii, fapt de altfel foarte vizibil în
mîzgîlitura picturală din ultima sută de ani, ca şi în
cea aşa zis “poetică” ! Nerespectarea armoniei a dus
la demonism şi satanism în muzică sau la o zbîn-
ţuială penibilă în Arta dansului. Spun aceasta deoa-
rece am avut un vis în care admiram o dansatoare
din vechime şi ştiam semnificaţia fiecărui gest sim-
bolic (mudra) realizat de acea dansatoare, care in-
trase efectiv în rezonanţă cu sfera de forţă ce-i in-
spirase acel dans, nefiind doar o bîţîială haotică, pre-
cum marea majoritate a dansurilor din Kali Yuga, ce
transmit cel mai adesea goliciunea sau emoţiile in-
ferioare ale tinerilor demonizaţi ! În antichitatea in-
diană din cadrul anumitor şcoli iniţiatice cu sigu-
ranţă nu exista acel exces siropos din prezentul
culturii indiene vizibil în filmele lor, ci trebuie să fi
fost o stare foarte elevată.
Cît priveşte Cinematografia, nici nu merită să mai
vorbim, într-atît de satanizată a devenit prin filmele
horror sau clişeistică, comercială, jalnică prin lim-
bajul vulgar, cu unele excepţii desigur, cum este acel
film excepţional, pe care nu mă sfiesc a-l numi unul
dintre cele mai bune realizate pînă acum: Marie’s
story ! Toate acestea arată cu prisosinţă de CINE sînt
inspirate aceste creaţii pseudo-artistice, adică de
entităţile demoniace ori satanice, pentru a coborî
nivelul de conştienţă a omenirii, stopînd vremelnic
evoluţia ei spirituală.
Cum se ştie deja, toate problemele existenţiale sau
filozofice nu pot fi rezolvate de la nivelul la care au
227
fost create, ci de pe un nivel superior. Critica literară
actuală făcută de neiniţiaţi pe căile spirituale auten-
tice nici măcar nu observă în cele mai multe cazuri
adevăratele neajunsuri ale creaţiilor contemporane,
darămite să mai şi propună soluţii spirituale spre
rezolvare, cum ar fi luciditatea, discernămîntul spi-
ritual, modestia, smerenia, toate acestea fiind obţi-
nute prin Trezirea reală a sufletului, care nu trebuie
confundată nicicum cu sensibilitatea plină de fiţo-
şenii a Egoului ! Deci în loc să puncteze neajunsurile
şi să ofere soluţii spirituale, critica literară actuală
cel mai adesea laudă excesiv creatorii cei mai cunos-
cuţi prin cuvinte pompoase, iar cînd observă şi ceva
defecte, limbajul este mult prea edulcorat sau pitit
după formulări care de care mai aluzive, ca nu cum-
va să rănească prea tare egourile celor împricinaţi,
dar răul nu se vindecă mîngîindu-l cu pene de păun,
ci tăindu-l de la rădăcină ! Cred că a venit timpul
pentru o abordare mult mai simplă, transparentă,
directă şi pe baza unor criterii autentic spirituale în
exegeza literară de oriunde, fără preţiozitatea aşa
numitului “limbaj academic,” care nu este altceva
decît o fandoseală la modă pentru satisfacerea pre-
tenţiilor intelectuale ifosarde !
Aici se va obiecta de către unii că nu e treaba cri-
ticii literare să se ocupe de latura psiho-compor-
tamentală a scriitorilor şi strict vorbind aşa este, însă
perspectiva oferită în eseurile mele a fost şi este
spirituală în principal, analiza literară fiind se-
cundară, întrucît am urmărit şi voi urmări să ofer
informaţii ezoterice care să ajute întru elevarea spi-
rituală a cititorilor, nu doar o simplă analiză literară,
228
care se păstrează în cadrul aceleaşi paradigme foarte
limitate, nefiind de nici un folos sub aspect spiritual.
O comparaţie ar putea ajuta mai bine la înţelegea
a ceea ce vreau să spun. În prezent, dansul con-
temporan se prezintă sub trei forme principale: cel
din discoteci care ar putea fi numit ţopăială haotică;
dansul aşa zis profesionist, ce seamănă mai degrabă
cu anchiloza la roboţi; ambele fiind manifestări
extreme: cel dintîi fără nici o regulă, (cu excepţia
aceleia de a nu da peste alţii !), cel din urmă foarte
rigid din cauza prea multor reguli ! A se compara cu
dansul cubanez şi din alte ţări latine, în care se
simte bucuria, naturaleţea, armonia mişcărilor, per-
miţînd totodată şi o anume libertate pentru impro-
vizaţii (vezi filmul Dance with me).
Aşa cum am spus deja, perspectiva spirituală este
necesară în critica şi exegeza literară, ca şi în
medicina alopată, altfel nu se cunosc cauzele spi-
rituale ale bolilor în medicină, iar în critică nu se
înţelege de ce majoritatea scriitorilor suferă de tot
felul de metehne, cam aceleaşi la toţi. Iar ultimul
argument este că, în ciuda aparenţelor contrare, toate
cele sînt legate de spirit şi spiritualitate, chiar dacă,
datorită ignoranţei sau orbirii noastre generalizate,
unele aspecte ar părea tare îndepărtate, cum ar fi
analizele literare ! Şi pentru că sîntem la acest su-
biect, am să-l detaliez puţin pentru o înţelegere şi
mai profundă, din care motiv ofer un fragment dintr-
un articol:
“Analiza literară este subiectivă (prin comparaţie
cu analiza chimică), deoarece depinde de cel care o
face; acelaşi text generează un număr de analize egal
229
cu numărul celor care se apleacă asupra lui. Analiza
literară este, totodată, deschisă, pentru că nu-şi
epuizează obiectul. Niciodată nu vom susţine că
despre un anumit text s-a spus tot ce se putea spune.
Dincolo de aceste distincţii elementare, apărea între-
barea: ce operaţii decisive presupune analiza lite-
rară? În practica seminarială, ele erau în număr de
trei: segmentarea, sublinierea şi punerea în relaţie.
Mai întîi, segmentarea. Textul literar este o com-
poziţie, o alcătuire, o structură. Cîte părţi distingem
în ea ? Raportul dintre ele spune întotdeauna ceva
important. O bună segmentare a textului, care îi re-
levă principalele diviziuni şi articulaţii, reprezintă un
pas necesar pentru înţelegerea lui ca ansamblu. Al
doilea demers: sublinierea. Textul este alcătuit din
cuvinte. Toate au rostul lor denotativ, dar nu şi
aceeaşi pondere expresivă. Dacă luăm, de exemplu,
prima strofă din Umbra lui Mircea, oricine va recu-
noaşte forţa iradiantă a unui cuvînt din versul 3: „Ş-
ale valurilor mîndre generaţii spumegate”. A iden-
tifica, pe parcursul textului, cuvintele de acest fel
înseamnă a construi o reţea de semnificaţii, care
variază conform opţiunilor cititorului, dar înscrie un
nou pas în descifrarea mesajului. Şi, în fine, punerea
în relaţie. Textul nu e un obiect căzut din cer, ci
aparţine unui autor, unei epoci, unei literaturi, unui
gen. Cîmpul lui de relaţii este, practic, nelimitat.
Reuşita unei analize atîrnă de alegerea celor mai
elocvente, în funcţie de preferinţele şi de cultura
fiecăruia: relaţii cu alte texte ale aceluiaşi autor;
relaţii în cadrul speciei; relaţii cu texte tematic în-
rudite. O formă aparte a punerii în relaţie este
230
analiza comparativă; de exemplu, nuvelele istorice
ale lui Odobescu raportate la modelul indicat de
autor (Alexandru Lăpuşneanu). Concluzii ? Nu
trăgeam niciodată, întrucît jugulează fluxul gîndirii.“
Am prezentat acest fragment pentru a se vedea
cum se pune problema în analiza literară contem-
porană. Ceea ce lipseşte aici este viziunea spirituală
autentică pe verticala conştiinţei, care include rapor-
tarea la nivelele superioare ale mentalului. Altfel
spus, toate analizele literare, critice, estetice, filo-
zofice, au fost făcute de la nivelul mentalului obiş-
nuit şi cel superior, ele incluzînd uneori sclipiri din
mentalul iluminat sau intuitiv, dar întrucît nu se
cunoştea perspectiva superioară, respectiv nu erau
înglobate într-o viziune mai vastă şi profundă de
factură autentic spirituală, aşa cum este înglobat
electronul în atom, atomul în moleculă, molecula
într-o celulă şi aşa mai departe, atunci aceste analize
literare se asemănau foarte mult cu ţopăiala haotică
din discoteci, ca efect al subiectivităţii nejugulate, pe
de o parte, sau cu rigiditatea anchilozată a ling-
viştilor şi a majorităţii criticilor literari actuali, pe de
altă parte, prin limbajul super-pompos, bolnav de
preţiozitatea unei terminologii neinteligibilă pentru
oamenii obişnuiţi, precum limbajul avocăţesc ! Şi
aşa cum limbajul avocăţesc este intenţionat nein-
teligibil oamenilor de rînd pentru ca reprezentaţii
legii să se poată strecura printre cuvinte, în dauna
dreptăţii fireşti, la fel şi limbajul criticii actuale este
obscur, sterp, gol în cea mai mare parte, tocmai
pentru ca acei critici să se poată ascunde în spatele
cuvintelor, lăsînd impresia că spun ceva cînd nu
231
spun mai nimic cu miez ! Fireşte că există şi excepţii
remarcabile în analizele literare, critice sau filo-
zofice, însă majoritatea acestora suferă de preţi-
ozitate bombastică, aşa cum se află cîteva la sfîrşitul
volumului de poezii Ferapont al autorului analizat în
acest eseu.
Doar trei texte care îşi merită numele de Poezii
din 56 cuprinse în Arlechini la marginea cîmpului !
Iar volumul Deasupra lucrurilor, neantul este şi mai
slab valoric decît Arlechini... ! Cuprinde patru poezii
bunişoare plus una bună, şi multe protozii, din 89 de
texte. Cele patru plus una care ar putea fi incluse
într-un volum antologic sînt: Aurul, Vulturii orbi,
Finita la commedia, Chip orb, Iarbă; patru dintre
acestea fiind reluări din volumele anterioare !
Nu am înţeles de ce acest autor şi-a publicat de
mai multe ori aceleaşi poezii ? Cumva din pană de
inspiraţii valoroase ? Aşa s-ar părea. Eu am fost
obligat să tipăresc din nou mai mult de jumătate din
prozele scurte ale cărţii de debut, întrucît acel prim
volum a fost redactat cu multe greşeli, cuvinte şi
propoziţii lipsă pe cea mai proastă hîrtie existentă şi
drept să spun că n-aveam nici un chef să rămîn în
istorie cu texte ciuntite ! În 1994 nu aveam bani să
plătesc editorul pentru a fi atent la cartea mea, întru-
cît pensia mea pînă în 2006 inclusiv, a fost sub trei
sute de lei actuali ! Dat fiind însă că toate cărţile, cu
excepţia celei dintîi, au fost editate din bani proprii
în tiraje foarte mici, nu mi se poate imputa faptul
de-a fi primit de mai multe ori drepturi de autor
pentru aceleaşi texte tipărite !

232
 Căderea şi decăderea lui N.D. a început chiar din
primul volum, s-a accentuat vizibil în al patrulea, al
cărui titlu - Deasupra lucrurilor, neantul - arată el
însuşi zona spre care migrează tematica aşa zis
„poetică,” pentru a atinge „apogeul nimicniciei” în
Centura de castitate şi Amurgul oraşelor; ambele
cărţi necuprinzînd nici un text care să merite numele
de poezie !
Numesc „poezii” inspide acele protozii care nu au
nici mesaj spiritual, nici miez poetic şi nu transmit
mai nimic. De altfel, e destul de bizar faptul că
majoritatea aşa ziselor „poezii” ale acestui autor cu
priză la un anumit public au un limbaj poetic foarte
sărăcăcios, fără alăturări inedite de cuvinte, fără
metafore memorabile, cu excepţia poeziilor Meda-
lion x şi Aurul înălţimilor, unde inadvertenţele mai
sus menţionate scad vizibil valoarea celei din urmă !
De notat că în Medalion x se află unul dintre pu-
ţinele exemple de expresivitate poetică remarcabilă,
prin alăturarea inedită a unor cuvinte cu forţă poetică
în al doilea vers citat aici, care face saltul în inefabil:
„Sîngele albastru, aburul trist, neaua pătată/ Pas
spre luceafăr mormînt se arată”! Primul vers des-
crie condiţia fiinţei egotice adormite, iar cel de-al
doilea vers indică ascensiunea spirituală către Lu-
ceafăr ca model spiritual; care ascensiune, dacă este
încununată de succes, este “mormîntul” Egoului.
Iată alte stridenţe din Deasupra lucrurilor, neantul:
Chip:„Faţa ta: urnă/ răsfrîntă pe cer-/se înspăîmîntă
moartea// Doi fluturi orbi/ în întuneric/ ochii tăi
cheamă moartea !”

233
 Oră:„Cu disperare mă revărs,/ţîşnesc din sinea
mea/spre lucrurile îngrozite din jur/dar pretutindeni
sînt Eu !”
Rază:„Ca o leucemie neagră a stelelor /Sufletul
meu se întoarce la sine/Tot mai singur şi tot mai
bolnav/. Deasupra, aceleaşi dezolante privelişti/Ale
întunecatei tale singurătăţi/Şi jos, negre privelişti !//
Deasupra, aceleaşi dezolante privelişti/ ale întu-
necatei tale singurătăţi/ şi jos- negre privelişti!/ Nici
depărtatul ţipăt de dragoste/ şi nici chemarea
nostalgică a morţii/ nu mai tulbură înlăuntru
nimic.//…Şi doar neîndurătoarea rază a lucidităţii
/străbate tot mai rece şi necruţător/ orice-ndoială,
orice speranţă, orice fior !”
Îmi cer scuze că întreb aşa direct: cum este posibil
să scrii o asemenea tîmpenie: “ca o leucemie neagră
a stelelor/ sufletul meu se întoarce la sine“ şi să
pretinzi că asta este poezie ?...ca apoi autorul să mai
fie şi premiat pentru aceste aberaţii !
Sufletul nu se poate “întoarce” la Sinele Divin
decît dacă este foarte pur, în nici un caz bolnav de
leucemie, la modul figurat vorbind ! Şi cum ar putea
exista o leucemie a stelelor ? Cum e posibilă extra-
polarea unei boli oribile la aştrii care sînt luminătorii
cerului ?!
Vezi şi Baladă în care sintagma “I-au spin-
zurat” apare de 13 ori ! Iar poezeaua Abel începe
foarte broighelian: “Trece un om despicat în două/
pe o stradă într-adins înfrigurată.”
Acest din urmă vers mi-a plăcut foarte mult în
trecut şi îmi place şi acum, fiindcă vădeşte o ex-
presivitate poetică de bună calitate, dar versul de
234
dinaintea lui conţine o imagine puţin cam horror,
care putea fi evitată. În loc de “despicat,” să fi scris
“împărţit în două,” ceea ce ar fi sugerat fie sciziunea
de care suferă cea mai mare parte a omenirii la nivel
mental şi eventual moral, de care puţini sînt con-
ştienţi, fie ar fi fost o trimitere la dihotomie.
Iată cîteva versuri care merită semnalate ca fiind
expresive: “Între timp, timpul trecea pe unde avea
loc/ să treacă şi pe unde nu, nu.” Cu întrebarea: care
este raţiunea sau criteriul pentru care se despart
versurile în protozia “albă”? După logica mea, ele ar
trebui despărţite cînd se trece la o altă idee sau ima-
gine, nu aşa hodoronc-tronc în mijlocul unei pro-
poziţii ! De exemplu, versurile de mai sus ar trebui
să se despartă astfel:“Între timp, timpul trecea /pe
unde avea loc să treacă/ şi pe unde nu, nu.”
Mai am de menţionat două versuri care mi-au plă-
cut foarte mult şi îmi plac şi acum, întrucît conţin o
intuiţie remarcabilă: “Fereastra în noapte eşti tu /
din clipa aceasta, în clipa aceasta care trecu !”
Cîndva am parafrazat aceste versuri astfel: Fe-
reastra în noapte Eu Sînt,/ din clipa aceasta, în clipa
aceasta oricînd ! Ideea ar fi fost doar aparent
similară cu aceea din primul caz, pentru că versul
danilovian face trimitere la o fiinţă separată de noi,
sugerînd o dependenţă afectiv-amoroasă. Pe scurt,
viziunea la el provenea din proiecţia lui Anahata în
Svadhisthana chakra, (aici apare dependenţa de
altcineva, ci nu în Anahata din Anahata !), pe cînd în
cazul parafrazei mele, accentul se pune pe Eu-l
superior ca esenţă a fiinţei noastre, acel EU SÎNT
prin care se prezintă Dumnezeirea. Dat fiind că înţe-
235
legerea corectă a parafrazei mele ar fi fost făcută de
foarte puţine fiinţe iniţiate, am publicat aceste ver-
suri abia în al cincelea volum de poezii, Aripa
dreaptă a eternităţii. Iată poezia:
Creatură din Pămînt,
Apă, Foc şi Aer sînt,
Prin Eterul ocultat,
Într-un Vis înfometat
De dorinţe şi nevoi,
Mă scufund şi mă altoi
Sau mă rătăcesc în doi,
Cînd mă caut nu ştiu cum
În prezentul lui Acum
Şi îmi pare că mi-am zis
Într-un fel de vis ne-vis:
Fereastra în noapte Eu Sînt,
Din clipa aceasta, în clipa aceasta, oricînd !
La nivelul cel mai înalt există un Atribut Dumne-
zeiesc al Poeticului Dumnezeiesc, a cărui energie nu
se modifică niciodată, după cum ne-a revelat Ghidul
spiritual, însă creaţiile aşa zis poetice occidentale din
ultima sută de ani arareori, chiar foarte-foarte rar îşi
merită numele de poezii, pentru ca în ultimii şapte-
zeci de ani să devină cel mai adesea doar prilej de
lamentări schizoido-depresive, cînd nu sînt aberaţii
în toată regula ca la Cezar Ivănescu, Nichita Stă-
nescu în Anti-metafizica şi mulţi alţii !
De bună seamă că fiind condusă din umbră
această lume de spiritele malefice, Satana şi Lucifer,
prin intermediul reptilienilor, a Nobilimii Negre, a
iezuiţilor şi a francmasoneriei mondiale, sub um-
brela Serviciilor secrete din toate statele, atunci nu e
236
de mirare că arta s-a demonizat în cea mai mare
parte, probabil peste 90% ! Nu e de mirare şi totuşi
pe mine personal mă miră cum au căzut pradă
acestor influenţe malefice oameni despre care cre-
deam că deţin oarecare luciditate şi discernămînt,
chiar dacă ştiu teoretic că mimetismul svadistanic şi
lipsa unor cunoştinţe autentic spirituale a dus la
această degringoladă mai mult decît penibilă !
Iată un citat din cronica lui Bogdan Creţu: “Acolo
este, de fapt, salvarea: în hău, în vid. Dumnezeu
însuşi abia acolo se lasă aproximat, căci el se află
„de partea cealaltă a existenţei,” umplînd un gol care
altfel înspăimîntă. Marea probă constă chiar în depă-
şirea limitelor omenescului, în trecerea unei vămi
care e propriul eu. Sfîşierea, ruptura, smulgerea din
sine reprezintă metafore concrete ale acestei agonice
tentative de a migra „dincolo de lumină”, „mereu
dincolo de sine”. Ceea ce constituie reuşita supremă
a acestui scenariu vizionar este concretizarea fiorului
mistic, corporalitatea pe care o capătă această su-
premă experienţă spirituală. Este o imaginare pal-
pabilă a extazului, poate cea mai puternică din lite-
ratura noastră, lipsită de mari mistici. Nu întîm-
plător acest scenariu al mîntuirii prin identificarea în
vidul absolut, cu divinitatea, este resimţită ca un
tragic divorţ de sine însuşi. Deloc paradoxal, pier-
zîndu-se de sine, fiinţa îşi fixează corect azimutul.
Cu alte cuvinte, supravieţuieşte.”
Cum am scris în altă parte, criticii de pre-
tutindeni, cu rare excepţii, nu deţin cunoştinţe spi-
rituale autentice, de aceea nu e de mirare că textele
lor sînt un amestec de limbaj pompos care cel mai
237
adesea nu spune mai nimic clar, şi imprecizii filo-
zofarde, ca în pasajul de mai sus, în care hăul şi
vidul par a fi sinonime. Hăul implică golul, abisul în
sens filozofic sau ontologic, pe cînd Vidul conţine
Totalitatea, în sens metafizic şi nivelul ultim de pro-
funzime al vidului implică Transcendenţa, fiindcă în
fizică se vorbeşte de Energia Vidului sau energia
Punctului Zero, care este infinită !
Dacă prima parte a acestui citat, pînă la “mereu
dincolo de sine” este corectă, exceptînd eroarea sem-
nalată mai sus, a doua parte este ceva ce nu se
lipeşte nicicum de autorul discutat: “reuşita supremă
a acestui scenariu vizionar este concretizarea fiorului
mistic. Este o imaginare palpabilă a extazului, poate
cea mai puternică din literatura noastră, lipsită de
mari mistici.”
Care reuşită supremă ? Care concretizare a fio-
rului mistic ? Care imagine palpabilă a extazului ?
Exceptînd Aurul înălţimilor şi primele opt versuri
din Arpegii (1), nu există nici un fior mistic, nici o
imagine palpabilă a extazului, dar criticul nu se
referea la aceste poezii, cel puţin nu explicit în
cronica sa.
În afara înţelesului din dicţionar de “ascuns, tainic,
neînţeles,” trăirea mistică este o stare spirituală
foarte înaltă, inaccesibilă mentalului obişnuit, deci
imposibil de redat în limbajul articulat sau scris, care
presupune scufundarea din ce în ce mai profundă în
vidul beatific. De altfel Dicţionarele explicative nu
surprind nuanţele subtile ale cuvintelor şi în acest
sens se remarcă diferenţa dintre A DA şi A DĂ-
RUI, precum şi între DISTANŢĂ şi DEPĂRTARE.
238
Se dă de la nivelul Egoului, însă se dăruieşte de la
nivelul sufletului. Distanţa aparţine egoului, implicit
minţii, pe cînd depărtarea se află între suflete.
Chiar poezia Aurul înălţimilor este mai degrabă o
viziune a unui Tărîm astral, avînd oarece forţă ima-
gistică, cu anumite intruziuni demoniace semnalate
deja, care poate sugera neiniţiaţilor o anume trăire
mistică, însă fiorul mistic propiru-zis este dat în
principal de trăirea devoţiunii ardente specifice “ne-
bunilor întru Domnul” şi de imersia în vidul beatific,
ambele fiind stări supramentale intraductibile în lim-
bajul uman actual, ci doar sugerate eventual !
Dacă N.D. ar fi trăit vreodată vreun fior mistic la
modul autentic, este improbabil că ar mai fi derapat
în maleficienţă ulterior, deşi nu imposibil ! El este
mai degrabă un căutător aproape orb, care îşi ima-
ginează cum ar arăta lumea, dacă ar avea ochi de
văzut. Faptul de a descrie acţiunile derizorii ale unor
călugări în “Nouă variaţiuni pentru orgă” (ce se
vrea a fi un poem în proză, nefiind poezie), nu are
nimic de-a face cu spiritualitatea, nici cu profun-
zimea filozofică sau ontologică, decît eventual pen-
tru ignoranţi !
Presupunerea, ca să nu-i spun intuiţia mea, este că
inspiraţiile remarcabile din cele cîteva poezii ale
primului volum au fost posibile datorită unei anu-
mite curăţenii lăuntrice inerente la cei mai mulţi
dintre tineri, pe care ulterior a pierdut-o din cauza
exacerbării orgoliului, pricinuit de succesul imens
printre scriitori; probabil neaşteptat chiar şi pentru el
însuşi ! Situaţia este mult mai complexă decît pare la
prima vedere, fiindcă au fost destul de mulţi scriitori
239
foarte buni (cum ar fi Kafka), aproape necunoscuţi
în timpul vieţii pămîntene; recunoaşterea lor rea-
lizîndu-se post-mortem. Astfel că la întrebarea de ce
unii beneficiază de o anumită faimă în timpul vieţii,
iar alţii nu, ar putea să-şi afle răspunsul în misterele
karmei. Mai precis spus, cine ştie ce merite din vie-
ţile anterioare au permis manifestarea acelei faime la
Nichita Stănescu sau Păunescu, fiindcă din punctul
meu de vedere, susţinut de argumente spirituale şi
estetice, acea faimă nu are drept fundament valoarea
poetică la nici unul dintre ei, ci mai degrabă apar-
tenenţa la o anume sectă sinistră, inclusiv la Pău-
nescu, a cărui poezie Bolnavi unanim citată mai des
cu prilejul falsei pandemii, (“Miroase a carantină
peste veac/ bolnavii sînt chemaţi să se supună/ la
încercarea ultimă, comună, / să li se spună: nu mai
aveţi leac !”) şi care nu putea fi scrisă decît de
cineva care cunoştea din interior ce avea să vină !
Deci nu trebuie confundată nicidecum popularitatea
cu valoarea reală a unui scriitor sau artist !
După ce numele unor scriitori mediocri apar ob-
sesiv zeci de ani în mass-media, pompaţi de “servi-
cii” pentru a da impresia ignoranţilor că sînt cam la
fel de mari ca oricare dintre cei mari, cum e cazul lui
Dinescu şi Cărtărescu, iar aluziile discrete la arhi-
tectul universului în cazul lui Dinescu arată clar
apartenenţa sa la sinistra sectă masonică pentru care
nu există Dumnezeu, ci doar Marele Arhitect, îm-
preună cu hoarda lui de încornoraţi, căruia îi aduc
drept ofrandă la fiecare Lună plină multiple sacrificii
umane, în special copii mici, plus orgiile sexuale cu

240
descărcarea energiei pentru a-şi trezi kundalini in-
versat în scopul satanizării acelor fiinţe !
Direct spus, dacă nu aparţii sectei masonice eşti
foarte puţin cunoscut publicului larg din lipsa pu-
blicităţii gratuite şi în plus trebuie să-ţi plăteşti edi-
tarea cărţilor din banii proprii, despre care nu va
scrie nici un critic de seamă, decît eventual dacă va
fi plătit, ceea ce un pensionar ca mine cu o pensie
derizorie nu-şi poate permite.
“Nu întîmplător acest scenariu al mîntuirii prin
identificarea, în vidul absolut, cu divinitatea, este
resimţită ca un tragic divorţ de sine însuşi. Deloc
paradoxal, pierzîndu-se de sine, fiinţa îşi fixează
corect azimutul. Cu alte cuvinte, supravieţuieşte.”
Această ultimă parte din cronica de mai sus ar fi
corectă dacă s-ar referi la poeţii mistici, dar nu are
nimic de-a face cu N.D. Formularea “un tragic
divorţ de sine însuşi” nu există în realitate, fiindcă
depăşirea sau renunţarea la cele lumeşti se face lent,
foarte lent în zeci de ani, pe parcursul mai multor
încarnări ! Nu există nimic tragic în transcenderea
Egoului, ci poate în anumite circumstanţe să devină
dureros ori iritant, însă nu tragic, fiindcă tragedia
implică boli foarte grave sau moartea fizică a disci-
polului. Mai departe este altă eroare: “pierzîndu-se
pe sine.” Se pierde egoul efemer, mai corect spus se
transcende, nu “se pierde pe sine” deoarece Sinele
este Esenţa divină a fiecărei creaturi umane ne-
clonate, care nu poate fi pierdut, ci doar ignorat !
Această transcendere a Egoului a fost redată foarte
frumos de yoghinul Suren Goyal: “Cînd Egoul iese,
intră yoga - comuniunea cu Supremul Absolut - cînd
241
egoul intră, iese yoga!” sau în engleză: yoga in, ego
aut, ego in, yoga aut !
Am citit mai multe cronici despre poezia dani-
loviană şi singurul care a făcut cîteva observaţii
corecte este criticul mai sus citat, în afara erorilor
deja semnalate. La finalul Artei poetice din per-
spectivă spirituală au fost oferite cîteva chei pentru
decriptarea poeziilor spirituale, dacă există acele
elemente spirituale, ceea ce nu e cazul în creaţia
autorului discutat în acest eseu.
Iată de pildă o aşa zisă poezea cu un îndemn
ciudat în Celui care vine:
Trebuie să ai o inimă de piatră
Ca să poţi vieţui pe pămînt
Şi uneori e bine
Să nu ai nici această piatră.
Dacă vezi o fereastră
Luminată în noapte s-o spargi
Şi să spargi nu numai
Fereastra, ci să faci ţăndări
Şi tot ce se află dincolo de ea.
Această protozie arată clar că omul N.D. n-a
înţeles sau nu înţelegea la data scrierii acestui text
mai nimic din rostul şi scopul vieţii umane pe
Pămînt ! De altfel, se poate face aici o corelaţie
semnificativă între această nerozie proto-poetică şi
boala de care suferea autorul textului, anume ste-
noza mitrală (dacă îmi amintesc corect), care tradusă
în limbaj obişnuit înseamnă „împietrirea inimii,” în
sensul că se întăresc valvele mitrale. Se ştie că Inima
este sediul Sufletului, deci împietrirea inimii denotă
clar o împietrire a sufletului.
242
 Cei mai mulţi oameni se încarnează Aici pe
această Planetă a Repetenţilor şi Acum în Epoca În-
tunericului tocmai pentru că au o inimă de piatră !
Cum spunea cineva printr-un joc de cuvinte in-
spirat: “Iubirea pentru omenire este o menire !”
Faptul de a fi scris acest text arată că cineva de
Sus i-a transmis un mesaj pe care nu l-a înţeles şi l-a
distorsionat, “făcînd” o “poezie” pasămite adresată
altora, cînd de fapt mesajul îi era adresat lui însuşi
în primul rînd, şi abia secundar celor aflaţi într-o si-
tuaţie asemănătoare, iar această împietrire a inimii
confirmă la un mod organic multele stridenţe demo-
niace ale acestui autor şi dovedeşte conexiunea din-
tre spiritualitate şi creaţia artistică. Precizarea fiind
un răspuns pentru cei care susţin cu nu ar fi nici o
legătură între creaţiile sau analizele literare şi blo-
cajele spirituale !
În volumul antologic Ferapont există numai opt
texte interesante din 98, dintre care doar Odată cu
timpul şi apa merită numele de Poezie, iar cel de-al
optulea, Înserare, este singurul text luminos (exclu-
zînd adresarea ireverenţioasă către Dumnezeu - acel
„ta”), pe care îl redau nu pentru valoarea lui, in-
existentă de altfel, ci drept exemplu de mimare a
unei palide trăiri devoţionale, inconsistentă şi in-
expresivă, fiindcă dacă ar fi fost o trăire autentică,
fie şi medie ca forţă, ar fi găsit cuvinte mai expresive
pentru a o pune în valoare ! Şi ajunşi aici, se observă
cum autorul impregnează mult mai multă forţă
textelor sumbre, decît celor neutre (de umplutură)
sau celor întrucîtva luminoase, tocmai din pricina
predominanţei rezonanţelor ciudate. Înserare:
243
Cum se întoarce pasărea
De pe meleaguri străine
Clădindu-şi din paie şi lut
Un nou cuib sub streaşina veche a Casei,
Aşa se întoarce
Lumina ta în mine, Doamne !
Şi nu mai văd în jur
Decît pace şi bucurie.
...Acolo unde ieri
Era întuneric şi întristare
Azi răsună un dulce cîntec de pasăre.
De ce mă răsfeţi
Cu lumina ta, Doamne ?

A se compara textul de mai sus cu acesta din

Poezii modificate genetic:
Doamne !
De mă-nveţi să pot cinsti
Pe oricare om ar fi,
Să-mi dai din Puterea Ta
De-a Iubi şi a Ierta !
Doamne, de mă-nveţi să pot Iubi
Tot ce este şi va fi,
Să-mi dai din Puterea Ta
De-a Înţelege şi-ndura !
Doamne, de mă-nveţi să pot zbura
În cel mai înalt Eter,
Să-mi dai din Ştiinţa Ta
Cheia oricărui mister !
Doamne, de mă iei în Oastea Ta,
Chiar şi simplu condeier,
Să faci din fiinţa mea
Imnul Tău de Slavă-n Cer !
244
 În celebra carte a genialului Franz Kafka, numită
Castelul, care este o altă parabolă a Rătăcirii de
Sine, arpentorul K. se apropie cel mai mult de Castel
chiar în seara sosirii sale în satul din apropierea
Castelului, pentru ca ulterior să se îndepărteze tot
mai mult de ţelul pentru care venise acolo ! La fel şi
N.D. s-a apropiat cel mai mult de poezia autentică în
primul volum - Fîntîni carteziene - cu osebire în
Odată cu timpul şi apa, Medalion x, Iarbă, pentru
ca ulterior să se îndepărteze tot mai mult şi mai mult
de POEZIE, pînă cînd a ajuns o Poză sau o Umbră
de poet, pentru că nu-mi place termenul de cabotin !
Mi-am propus iniţial să reproduc mai multe exem-
ple de protozii, dar am renunţat, întrucît nu vreau să
încarc prea mult eseul meu cu rezonanţe demoniace,
totuşi, mai redau unul, să nu se spună că fac acuzaţii
gratuite. Profetul:
Pe retina ochiului drept
Avea imprimată amprenta
Unui deget arătător
Ce se făcea vizibilă mai ales seara.
Era ca şi cum cineva (un Dumnezeu orb)
Şi-ar fi lipit degetul
De ochiul lui drept
Şi apoi dezlipindu-l
Ar fi rămas pe el
Lipită o bucată de piele.
Şi o astfel de nerozie poartă numele de „poezie”
în mintea unora ! Ca să nu mai spun că legătura
dintre titlu şi text e inexistentă, fiindcă nicicum nu se
vede cine ar fi profetul ! Direct spus: o altă aberaţie
„poetică” prin blasfemia explicită !
245
 Danilov va fi crezut că dacă pune titluri care nu
au nici o legătură cu restul textului, obţine cine ştie
ce profunzime ori mister, dar atît profunzimea, cît şi
misterul poeziilor provin din accesul la iniţieri spi-
rituale autentice şi redarea lor într-un limbaj cît mai
expresiv cu putinţă, ca în exemplele de mai jos:
Spiritului pur limpede azur,
Apelor de Sus îndoit surplus,
Care va fi fost ultimul sejur
Dinaintea Celui fără de apus,
Unde osebirea şi neosebirea
Află tot adîncul şi înţelepţirea.
Spiritului pur slavă în azur,
Dincolo de foarte şi orice departe,
Îmbăiat în Pacea niciunui contur,
Nemurind murirea care îl desparte
De neţărmurirea de a fi oricînd
Tot ce Necuvîntul află conţinînd.
Ar fi prea multe de spus despre conţinutul acestei
poezii şi nici nu ştiu dacă îmi este permis să fac
aceste dezvăluiri în acest context; oricum tainele
cuprinse aici se referă la aşa numite Tattva-e pure
numite în text Apele de sus. Alt exemplu:
Pe cărarea care urcă
Mai presus de amăgire,
Două ceruri se bufurcă
Într-un strop de nesfîrşire;
Cerul meu şi un alt cer
Lîngă piscul mistuirii
Şi o umbră de mister
Din adîncul infinirii.
Şi încă un exemplu este Mysterium fascinosum:
246
Această cea mai dintre toate
Prea îndelungi Desăvîrşiri
A Frumuseţii-ntruchipate
Cu negrăite străluciri,
N-a fost să fie doar o dată
Prilej de ample uluiri,
Ci mai cu seamă destinată
Unei profunde tăinuiri
A celor care niciodată
Nu sînt cuprinse-n glăsuiri !
Printr-un joc al necesităţii mi s-a reamintit o altă
faţetă care merită menţionată în acest context. Există
două atitudini polar opuse în artă în general, şi
poezie în special. Prima dintre ele implică stridenţele
demoniace, iar la antipod se află stridenţele siro-
poase (vezi filmele indiene). Totul a pornit de la
postarea pe un grup numit Iubirea a spus a unei
poezioare reprodusă mai jos, (care n-aş vrea în nici
un caz să fie inclusă în cărţile mele de poezii după
părăsirea definitivă a Planului Fizic prin aşa numita
moarte de către mine), scrisă cu intenţia vădită de a
face haz de necaz, dar percepută ca indigestă cumva
pe acel grup. Psihoză:

Super doză de psihoză

Dintr-o neştiută ptoză
Că avem niscai viroză
De la o anamorfoză...
Cînd de fapt e doar scleroză
De la secta în necroză,
Care bagă în narcoză
Minţile cu anchiloză !
247
 Reacţiile a cel puţin trei persoane au fost de ex-
cludere a acestui text de pe grup, ceea ce s-a şi pro-
dus, urmată de excluderea mea ! Pe acel grup se
postau multe siropeli, deşi era format din aspiranţi
spirituali iniţiaţi, iar creaţiile „poetice” originale
intens lăudate ale unora dintre ei se aflau cam la
nivel adolescentin ca reuşită, deşi autorii lor au
depăşit de mult timp această vîrstă ! Mi-a plăcut
comentariul unei cititoare, care a sintetizat de o
manieră foarte expresivă şi amuzantă situaţia:
„Eu o văd ca pe o poezie diagnostic, radiografie a
ceea ce se petrece acum. E o poezie trezitoare şi
chiar echilibrantă pentru unii.
Dacă doriţi să alegeţi totdeauna savarinele şi
niciodată pelinul, ghimbirul, porumbele, etc., şi nici
nu sublimaţi suficient excesul de gust dulce, există
riscul unor perturbări şi boli grave ! A trăi în plin
război planetar cu faţa înfundată într-un iepuraş de
pluş şi gura plină de caramele e o alegere care duce
la imaturitate, repetenţie, etc.”
În termenii mei imaginea arată altfel. Fiinţele cu
nivelul de conştiinţă predominant pe Centrul sexual -
svadhisthana, dacă sînt armonioase, răspîndesc un
farmec irezistibil în cazul fetelor tinere şi frumoase
sau a tinerilor frumoşi. Însă tinerii, mai cu seamă
partea feminină a lumii, suferă de o anumită naivi-
tate sau sindromul Beţiei cu apă rece, pînă să capete
suficientă experienţă de viaţă, cît să nu mai ia
fantacsiile lor drept realitate. Cît îi priveşte pe aspi-
ranţii căilor spirituale cu nivelul de conştiinţă pe
Centrul sexual, cei mai mulţi dintre ei confundă
transfigurarea cu fanteziile lor amăgitoare. Sau îm-
248
pletesc cele două într-atît, încît nu se poate decela
sigur cît este transfigurare şi cît fantezie. Am ob-
servat situaţii în care respectivele fiinţe, îndeosebi
fete, trăiau ceea ce aş numi fabulaţii sau chiar delir
pe svadhisthana; altfel spus, băteau cîmpii cu atîta
elan, încît pînă şi elanii fugeau din acele fabulaţii !
De naivitate sau credulitate suferim aproape toţi la
tinereţe, amestecată cu mai multă sau mai puţină
prostie. Situaţia devine jenantă dacă nici după 40-50
de ani nu reuşim să ne auto-obiectivăm cît mai rea-
list, continuînd a trăi cu faţa înfundată în iepuraşul
de pluş şi gura plină de gustul savarinelor !
Ţin să precizez că Ghidul spiritual mi-a exem-
plificat cîndva starea de transfigurare model, resim-
ţită foarte profund, în care fiinţa iubită era percepută
realmente ca o zeiţă ! Deci vorbesc din experienţă
proprie, nu din teorie, astfel încît pot face diferenţa
clară între trăirea autentică şi bulbucii fabulaţiei !
Revin pe cărarea principală a acestui eseu.
Într-o altă antologie de aşa zise „poezii” din 2007,
pe lîngă Danilov sînt incluşi Traian T. Coşovei, Ion
Mureşan, Ioan Es. Pop şi Liviu Ioan Stoiciu. Există
un singur text a lui Ioan Es. Pop pe care îl cate-
gorisesc drept interesant, cu titlul 12 octombrie
1992, la pagina 303, despre Nimicul adus acasă după
doi ani de preumblări prin lume de către narator:
„nici n-am putut căra acasă de unul singur/ atîta
nimic cît am cîştigat.// În urma mea vin carele-
ncărcate cu nimic/ gata să se rupă sub greutate/
cînd or să se deşarte toate-n curtea noastră/ nimeni
n-o să mai aibă atîta nimic ca noi” !

249
 Nu îndrăzneasc să numesc aceasta poezie, dar
lăcomia oamenilor, pe de o parte şi supralicitarea
„avuţiei” nimicului pe de altă parte, fac din acest
text unul demn de a fi cunoscut în acest cadru, măcar
sub aspect „anecdotic.” Restul volumului cu titlul
Băutorii de absint nu conţine nici o poezie, ci doar
un morman de nerozii la toţi cei mai sus amintiţi,
exceptînd cîteva reuşite ale lui N.D.
Toate ismele pe care critica literară le adaugă di-
verselor curente sînt doar deghizări semantice sub
care se ascunde impotenţa creatoare a aşa zişilor
„poeţi” din ultimii o sută de ani, ale căror producţii,
cu rare excepţii, ar fi mai corect etichetate drept
„delir svadistanic,” unde termenul „delir” trebuie
înţeles la modul figurat de incoerenţă ideatică, nu
patologică !
În antichitatea indiană Kavi erau poeţi vizionari în
adevăratul sens al cuvîntului, adică deţineau clar-
vedere, or pentru aşa ceva musai că trebuia să aibă
sufletul trezit şi înflorit, ba chiar şi Sinele Divin re-
velat, de n-or fi fost cumva Eliberaţi spiritual unii
dintre ei ! Iar viziunile la care aveau acces erau
dintre cele dumnezeieşti de bună seamă, nu demo-
niaco-sataniste precum cele ale unor pseudo-artişti
din prezent. Sigur că fiind Kali Yuga, Epoca Întu-
nericului, se explică de ce viziunile celor de azi sînt
sumbre, anti-poetice, ca aceasta: „am văzut guri de
canal/ scuipînd şobolani roşii” (Rondul de noapte).
Cum am mai spus, Poezia veritabilă este sau ar
trebui să fie un limbaj frumos, încîntător, minunat,
transfigurator, sublim, inefabil ! Aceste caracte-
ristici pot fi luate ca un „şablon” şi aplicate pe toate
250
textele citite şi apoi se va vedea rezultatul. Dacă tex-
tele conţin acele calităţi, este Poezie, dacă nu, atunci
este protozie sau nerozie ! Aşadar, exceptînd cele
cîteva foarte puţine texte care îşi merită numele de
poezii la N.D., unde este POEZIA în celelalte sute
de protozii ? Cum produci încîntare pentru suflet cu
astfel de imagini de coşmar ?
„Se învîrte deasupra capului tău/ aureola plină de
fum şi de sînge” ! (Peregrinări).
Păi cel care deţine o asemenea aură nu poate fi
decît un criminal ! N.D. a văzut destule icoane, cînd
va fi observat culoarea aurie a nimbului care indică
sfinţenia acelor fiinţe, şi atunci de ce să evoci aura
unui criminal ? Evident, datorită rezonanţelor demo-
niace de care nu este conştient cîtuşi de puţin acest
om ! S-ar putea obiecta de unii cititori că astfel de
versuri sînt doar cîteva într-o „poezie,” că nu tot
textul este sumbru, însă trebuie ştiut, pe de o parte,
că Necuratul se ascunde în detalii, iar pe de altă
parte, dacă ar fi fost prea multe texte precum Fiii
întunericului, nu mai vorbeam de Rezonanţe demo-
niace, ci de Deliruri demoniace !
Explicaţia zicalei de mai sus constă în faptul că
Necuratul poate să-şi schimbe forma pentru a-i
păcăli pe oameni, însă detaliul copitelor rămîne me-
reu vizibil celor atenţi ! Şi în acest sens merită po-
menit un alt detaliu oarecum minor, dar care prin
repetiţie a devenit un obicei dăunător, preluat din
limba engleză, de a comenta textele altora după lec-
tura acestora de către mulţi intelectuali cu formula:
„nu e rău”! Or se ştie că subconştientul nu reţine

251
negaţiile, ca atare ceea ce se împregnează în sub-
conştient este formula: e rău !
Revin la un pasaj al criticului Bogdan Creţu
pentru alte clarificări: “reuşita supremă a acestui
scenariu vizionar este concretizarea fiorului mistic.
Este o imaginare palpabilă a extazului, poate cea
mai puternică din literatura noastră, lipsită de mari
mistici.”
Pentru iniţiaţi acestea sînt afirmaţii pompoase fără
nici o acoperire la autorul analizat aici ! Nu există
nici un fior mistic nicăieri în textele lui N.D., nici o
imagine palpabilă a extazului ! Poezia Aurul înăl-
ţimilor e singura care ar fi putut sugera o trăire
mistică, dacă n-ar fi fost alterată de rezonanţe demo-
niace ! Şi aici trebuie subliniat ceva esenţia. În
lumile paradiziace orice stridenţă demoniacă, oricît
ar fi de infimă, are ca efect căderea instantanee a
sufletului din acel tărîm paradiziac pe nivele joase
de frecvenţă. Nu este ca în Lumea Fizică, unde se
află un amestec extrem de variat de rezonanţe: cele
mai multe inferioare şi doar cîteva superioare la
indivizii elevaţi spiritual. Dacă într-un vas cu apă
curată se pune o picătură oricît de mică de colorant,
apa îşi va pierde puritatea. Aşadar, oricît de puţine ar
fi stridenţele într-un text, fie şi un singur cuvînt ne-
adecvat, e suficient pentru schimbarea rezonanţei de
ansamblu a textului. A nu fi capabil să conştientizezi
aceste fineţuri şi să elimini acele stridenţe, înseamnă
că percepţiile tale sînt perturbate serios de rezonanţe
inferioare !
Legea ocultă a Rezonanţei explică de ce anumite
fiinţe sînt atrase spre sectele satanice, iar alte fiinţe
252
umane spre căile spirituale autentice (din care se
exclud nenumăratele secte creştine, cum ar fi adven-
tiştii, penticostalii, mormonii, şi toate celelalte devi-
aţii) şi chiar dacă la momentul actual celor care
aparţin masoneriei nu le pasă cîtuşi de puţin de legile
dumnezeieşti, îi asigur că mai devreme sau mai
tîrziu tot la Dumnezeu se vor întoarce, cel mai pro-
babil într-o încarnare viitoare. Se ştie doar că fiecare
sfînt are un trecut şi fiecare păcătos are un viitor !
N.D. susţine că îşi face zilnic rugăciunile, nefiind
conştient de faptul că nu poţi sluji la doi stăpîni
simultan. Adică nu poţi fi portavocea Încornoratului
în zecile de texte sumbre şi să susţii că te rogi la
Dumnezeu jumătate de oră zilnic, iar dacă totuşi
pretinzi aşa ceva, intri în categoria fariseilor, mai
precis a ipocriţilor sau falşilor zeloşi. Pentru că se
cîntăresc în primul rînd faptele ignobile şi apoi
vorbele mincinoase în balanţa divină, după ce pără-
sim această lume materială ! Ca să nu mai spun că
toţi aceşti Trîmbiţaşi ai Întunericului sînt complet
inconştienţi de karma negativă pe care şi-au creat-o
prin promovarea creaţiilor sumbre, unele incredibil
de vulgare, ca în cazul lui Emil Brumaru, care este
exemplul cel mai tipic de poet svadistanic, în mare
măsură zgubilitic şi aiuristic, avînd însă şi cîteva
reuşite meritorii !
Legea Karmei, numită şi Legea Acţiunii şi Reac-
ţiunii înseamnă că vei primi ce-ai dăruit bun, rău sau
neutru, or dăruind la mii de oameni nerozii sumbre
sau vulgare, vei primi cîndva ceva similar !
„Toate situaţiile care reprezintă oportunităţi de a
învăţa, tot ce înseamnă emoţii, tot ce înseamnă înţe-
253
lepciune, pe care le crează fiinţa umană pentru ea
însăşi pe Pămînt, ajung şi la celelalte fiinţe din Tă-
rîmul nostru şi totodată se deplasează în toate di-
mensiunile. Nimic nu este făcut, nimic nu este spus,
nimic nu este gîndit fără să creeze UN EFECT DE
UNDĂ ÎN EXTERIOR, de la fiinţa care le emite,
prin vibraţie emoţională ce străbate TOATE DI-
MENSIUNILE Creaţiei ! Acest aspect nu poate fi
înţeles pe deplin de creierul uman, fiind o informaţie
care este mai greu de asimilat la anumite nivele, noi
(îngerii) însă alegem să v-o împărtăşim.” Robert
Schwartz – Suflete curajoase.
„Cu toţii trebuie să ne dăm seama că, în realitate,
fiecare alegere şi fiecare intenţie pe care o mani-
festăm influenţează, totodată, într-o anumită mă-
sură, întreaga umanitate. Chiar şi atunci cînd (deo-
camdată) nu ne dăm seama de aceasta, fiecare
dintre noi sîntem, într-o anumită măsură, respon-
sabili pentru tot ceea ce se petrece pe această
planetă, fie că este vorba de existenţa noastră de zi
cu zi, fie că este vorba de această lume în care trăim
cu toţii. Înţelegînd aceasta, trebuie tocmai de aceea
să-I cerem plini de umilinţă şi credinţă ajutorul lui
DUMNEZEU TATĂL, pentru ca în felul acesta
gîndurile, intenţiile şi acţiunile noastre să influ-
enţeze în bine, într-un mod profund şi durabil, în-
treaga umanitate. Procedînd adeseori în felul aces-
ta, vom putea avea o contribuţie importantă, care
poate impulsiona transformarea gradată în bine a
întregii umanităţi în ansamblul ei.'' G. B.
Şi mai trebuie ştiut ceva. Plata karmică pentru
cele rele se face atît în Planul fizic, cît şi într-unul
254
dintre tărîmurile inferioare ale Lumii de Dincolo.
Dacă cineva a făcut foarte mult rău, va suferi con-
secinţele într-unul din infernuri, dar şi în una sau
mai multe încarnări viitoare ale Lumii materiale, în
funcţie de gravitatea răului comis. De pildă, Yoga-
nanda a spus despre Stalin că va avea de suferit într-
o sută de încarnări viitoare ! Sigur că în cazul
pseudo-poeţilor care-l slujesc fie şi inconştient pe În-
cornorat, situaţia nu este atît de gravă ca la bestiile
satanice, totuşi asta nu înseamnă că vor culege tran-
dafiri, după ce au semănat atîţia spini !
Explicaţia pentru această dublă expiere constă în
faptul că plata răului făcut rămîne atît în memoria
subconştientă a corpului eteric, cît şi în memoria aşa
zis conştientă a corpului fizic şi cînd te reîncarnezi,
ştii „instinctiv” că nu trebuie să mai faci păcate
grave, ca pedofilia, crimele, homosexualitatea, vio-
lurile, magia neagră şi alte nemernicii !
Ci reîntorcîndu-ne la tema principală a eseului, atît
autorii din Băutorii de absint, cît şi cea mai mare
parte a celor care scriu versuri, se vede clar că nu
ştiu ce este Poezia în sensul ei cel mai profund, din
care pricină textele „comise” de ei arată mai degrabă
ca nişte bucăţi de proză aşezate specific în coloană
verticală. Nu există metafore sau comparaţii inedite,
nici alăturări de cuvinte surprinzător de plăcute, n-au
miez, n-au nici un fior poetic, ci doar banalităţi in-
sipide, inodore, incolore ! Dacă aşa înţeleg aceşti
pseudo-poeţi că trebuie să arate Poezia, atunci e vai
de mintea lor, fiindcă sufletul e clar amorţit la cei
mai mulţi dintre ei !

255
 Jucătorii buni de şah, atunci cînd pierd o partidă,
la analiză se întorc pînă descoperă unde au greşit
prima dată. Ceva similar trebuie făcut şi în materie
de creaţie artistică, îndeosebi în poezie. Personal
cred că această greşeală a survenit odată cu trecerea
la versul „alb” şi că ar trebui revenit la versul cu
rimă, ritm şi respectarea metricii, respectiv a nu-
mărului de silabe identic la fiecare vers. Aşa zisa
libertate de expresie a versului alb a dat naştere la
enorm de multe nerozii şi foarte puţine poezii valo-
roase. Libertatea este o necesitate pe deplin înţe-
leasă, după cum spune filozoful, or în materie de
poezie necesitatea trebuie înţeleasă în sensul de a
folosi versul alb doar dacă primim vreo inspiraţie
excepţională, cum este poezia Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii, care nu poate fi rimată. Altfel
spus, s-a abuzat de această aşa zisă libertate a
versurilor albe într-atît, încît valoarea lor a dispărut
cvasi-complet, ele nemaifiind poezii, adică nu mai
folosesc mijloacele poetice cunoscute, ci doar proză;
de cele mai multe ori nici măcar poetică, aşa cum e
cazul lui Sorescu în La lilieci !
Ceva asemănător s-a petrecut şi în pictură, unde
aşa zisa libertate de expresie a creat monstuozităţi
picturale ! Eu unul îmi dau cu presupusul că majo-
ritatea pictorilor nu mai sînt în stare să deseneze/
picteze un trup uman, mai ales un chip uman în mod
fidel, de aceea, din comoditate sau lene aruncă
vopsele pe pînză, aşa cum am văzut în mai multe
video-clipuri. Şi dacă în cazul acelor video-clipuri
rezultatul este acceptabil, fiindcă în caz contrar nu ni
s-ar fi arătat produsul final, nu la fel se poate spune
256
despre mîzgîliturile din expoziţii ! A se vedea două
din cele mai aberante tablouri cunoscute de mine:
unul conţine trei culori, ca un steag, al doilea un cub
negru şi atît; ambele fiind vîndute cu sume exor-
bitante...ştim noi de ce ! Pentru că sataniştii inver-
sează totul, în sacru sau în artă, spre a distruge totul!
Repet iar şi iar că vina principală aparţine enti-
tăţilor satanice care au bombardat lumea noastră cu
energii malefice, în conformitate cu Principiul
Oglindirii, care spune că exteriorul reflectă interi-
orul fiinţei umane, însă ştiindu-se acest fapt, con-
ştientizînd cît mai mulţi dintre artişti că fac jocul
entităţilor malefice, cel mai adesea inconştient,
atunci vor putea să se sustragă de sub influenţa lor
dacă vor vrea cu adevărat ! Trebuie să fii de-a drep-
tul prost să continui drumul spre prăpastie, după ce ţi
s-a arătat clar unde duce acel drum ! E adevărat că
rezonanţele inferioare nu pot fi eliminate pocnind
din degete, că din inerţie cei care au luat la cu-
noştinţă acest avertisment încă vor mai crea nerozii,
dar dacă omul VREA, POATE ! Că doar se spune:
”Cine vrea, caută o soluţie, cine nu vrea, caută o
scuză !” Că unii sau alţii nu vor înţelege necesitatea
acestor schimbări în bine, este de acum o altă
limitare !
Există mai multe experimente care demonstrează
în mod indubitabil puterea cuvintelor. Doctorul Ma-
saru Emoto a pus orez în trei pahare şi a turnat apă
curată peste el. Orezului din primul pahar i-a spus
zilnic „Mulţumesc” ! Orezului din al doilea pahar i-a
spus zilnic „Idiotule !” iar orezul din al treilea pahar
a fost complet ignorat. După o lună orezul din
257
primul pahar căruia îi spusese „mulţumesc” a în-
ceput să fermenteze, răspîndind un miros puternic şi
plăcut, orezul din al doilea pahar s-a înnegrit, iar
orezul ignorat a mucegăit.
Un alt experiment a fost făcut cu două frunze ale
aceluiaşi copac; una ignorată, cealaltă a primit cu-
vinte de iubire şi a rămas verde trei săptămîni !
Numai şi din aceste exemple se vede ce putere
au cuvintele; ce să mai spunem atunci de cele din
cărţi care dăinuie sute de ani, afectînd mii de fiinţe
umane ! Apostolul Matei a scris: „Din cuvintele tale
te vei îndrepta şi prin cuvintele tale te vei osîndi !”
Înainte de a trece mai departe, doresc să fac o
anume precizare care îmi pare a fi necesară. În timp
ce scriam acest eseu, la un moment dat citind atît
„poeziile” din materialul bibliografic, cît şi cronicile
la acei „poeţi,” m-a cuprins iritarea pentru multele
nerozii pe care am fost nevoit să le înghit ! Ştiam din
revistele culturale că nivelul protoziilor este jalnic,
dar citind şi cărţile cîtorva autori, nu mi-am ima-
ginat că pot fi atît de lamentabile, ceea ce m-a iritat !
Spre onoarea mea, două zile mai tîrziu am simţit
compasiune faţă de aceşti rătăciţi şi îndeosebi faţă de
N.D. Acest sentiment de compasiune îl simt şi acum
în timp ce scriu aceste rînduri... Ar fi o exagerare să
spun că mă dă afară din casă compasiunea, însă măr-
turisesc că îmi crează o anume bucurie, fiindcă
starea de iritare şi respingere, adică resentimentele
faţă de neroziile pe care ei le numesc „poezii” s-a
sublimat în cel mai frumos sentiment la care am avut
deocamdată acces !

258
 Revenind pe cărarea principală, există şi cîteva
poezii mai greu de etichetat, cum este Alt secol, de
care autorul pare a fi tare mîndru, fiindcă o recită
deseori, ca şi cum ar fi cine ştie ce capodoperă, ea
fiind cel mult onorabilă din motive ce vor fi dez-
văluite mai încolo:
Îngerul meu tămăduitor
n-are aură, nici aripi.
Îmi pune degetul pe rană şi-mi spune:
„Exişti, Danilov, exişti?”
„Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de un sfert de secol
Nu fac decît să exist.”
„Atunci fii mai sigur de tine
Şi există cu adevărat !”
„Exist, exist, îi răspund.”
„La vîrsta ta eu eram altfel, îmi spune.
Tu parcă n-ai sînge în vene,
n-ai viaţă, n-ai demon !”
„Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de un sfert de secol
Mă străduiesc să exist.”
Atunci caută-ţi cealaltă jumătate a ta
Şi există cu adevărat !”
„Cealaltă jumătate a mea
a rămas dincolo. Dincolo, îi răspund.
Du-mă în alt timp, în alt secol...”
Se străvede în acest text o anume intuiţie care
este demnă de remarcat, dacă se precizează că a fost
scris în vremea dictaturii comuniste, cînd accesul la
informaţii spirituale de bună calitate era extrem de
redus. Intuiţia unui Dublu, cum i-ar plăcea autorului
259
să-l numesc, dar în fapt este vorba de două aspecte
distincte. În primul rînd că nici un suflet nu se
încarnează în Planul Fizic în integralitatea sa. Con-
form lui Michael Newton (care prezintă o in-
formaţie primită din Planurile subtile), doar 30%-
40% din Suflet pogoară în corpul fizic, fiindcă dacă
s-ar încarna tot sufletul, ar avea o putere mult prea
mare şi omul neputînd controla acea putere, şi-ar
putea face mult rău sieşi sau altora; partea principală
ca mărime a sufletului rămîne în Plan Cauzal, ca
înveliş al Sinelui Divin.
De aici nu trebuie să se înţeleagă că Sinele Divin
ar fi separat de personalitatea umană încarnată.
Sinele, prin intermediul sufletului mai mult sau mai
puţin trezit are mereu priză asupra trupului, a minţii
şi egoului uman, de sus în jos. Ceea ce lipseşte este
priza de conştiinţă de jos în sus, de la ego la suflet şi
Sine Divin, din care pricină se spune adesea că
oamenii sînt adormiţi sau robotici. Unul dintre moti-
vele încarnărilor în Planul Fizic este tocmai această
conştientizare a celor trei corpuri şi a celor două în-
velişuri: fizic, eteric, astral, mental şi cauzal, iar cînd
se va realiza această înflorire plenară, fiinţele umane
vor fi capabile să trăiască pe deplin conştiente în
toate dimensiunile şi în toate lumile subtile; ceea ce
au realizat deja marii yoghini şi unii sfinţi !
Situaţia este mult mai complexă şi nuanţată decît a
fost prezentată aici, dar informaţiile au fost date
pentru a avea o primă imagine, fie şi aproximativă,
urmînd ca acei sau acelea care vor dori să apro-
fundeze subiectul, să facă propriile cercetări, cel mai

260
bine prin astralizare conştientă, dacă au nivelul
necesar.
Pe de altă parte, aşa cum am precizat în eseul
despre Arta veritabilă, fiecare om trebuie să-şi tre-
zească, să-şi dinamizeze plenar contra-partea mas-
culină sau feminină, în funcţie de sexul său: Femeia
interioară, dacă este bărbat, sau Bărbatul interior,
dacă este femeie.
Aşadar, e neclar la care jumătate face autorul
aluzie. Cealaltă jumătate indică Femeia interioară,
dar precizarea că a rămas Dincolo, pare să facă
trimitere la partea de suflet neîncarnată...
S-ar putea obiecta că poezia e poezie, nu manual
de informaţii spirituale, şi aşa este la modul general
vorbind, doar că în cazul concret analizat aici lip-
seşte ceva... Poezia parcă n-are sînge în vene, parcă
n-are viaţă, n-are daimon, nu demon !
Aici apare a doua confuzie. Nu se poate pune
semnul egal între daimon şi demon, cel din urmă
fiind malefic, iar cel dintîi are mai multe accepţiuni,
printre care şi cea de spirit îndrumător, însă princi-
pala trimitere se face la vocea interioară, care este
Intuiţia ca limbaj al Sufletului. După aceste precizări
mi s-ar putea reproşa că poezia n-are viaţă şi daimon
pentru mine, dar are pentru alţii ! Posibil să fie aşa,
numai că aici vorbesc din perspectiva mea şi după
simţirea mea !
Şi mai este o confuzie, de fapt încă două. Prima
aparţinea planului metafizic şi era scuzabilă, cea de
a doua aparţine planului semantic - diferenţa dintre
demon şi daimon şi nu era scuzabilă - a treia cu
îngerul care nu era înger, aparţine planului spiritual
261
şi semantic, iar a patra confuzie este tot semantică.
Îngerul, care nu era înger iniţial, de vreme ce n-avea
aripi, dar devine în final, pentru că i se cere să-l ducă
în alt timp, alt secol; acţiune pe care doar un înger cu
aripi poate să o facă (aripile îngerilor reprezintă
simbolic abilitatea lor de a translata în alte di-
mensiuni)... deci îngerul îl întreabă pe narator dacă
„există.” Aici este a patra confuzie, fiindcă se pune
întrebarea greşită.
Sînt două categorii mari şi late de creaţii: cele care
există şi cele care trăiesc. Despre obiectele nea-
nimate spunem că există, despre cele animate spu-
nem că trăiesc. Nu e totuna a exista cu a trăi, pentru
că şi cărţile, hainele, clădirile, rachetele, versurile
proaste există, dar nu trăiesc, nu respiră, nu vie-
ţuiesc. Existenţa presupune un stadiu inert, pe cînd
trăirea înseamnă un stadiu conştient, oricît de vag.
Ulterior scrierii acestor rînduri am descoperit aser-
ţiunea lui Oscar Wilde: „A trăi este cel mai rar fapt
din viaţă. Majoritatea oamenilor doar există.”
În concluzie, aceste cîteva confuzii de un fel sau
altul fac această poezie insuficient de percutantă, de
viabilă. Altfel spus, chiar dacă s-a plecat de la o
intuiţie întrucîtva corectă, nu s-a materializat într-o
reuşită deplină, ci doar onorabilă !
În categoria a doua, numită Butaforii, intră mai
multe texte, dintre care enumăr: Noapte în Dane-
marca, Cain, Abel, Se înroşeşte zăpada, Bărbatul cu
pipa, Arlechini la marginea cîmpului, Medalion xy,
Finita la comedia, Din jurnalul unui cabotin, Ghi-
lotina, Secolul XX şi altele. În cadrul acestei cate-
gorii de texte butaforice se crează impresia preg-
262
nantă pentru mine a Pozei de poet, de ceva artifi-
cial şi artificios, de pompozitate, de morgă uneori şi
neseriozitate alteori. În mod evident pentru mine
inspiraţia în aceste texte n-a venit din planurile
superioare ale mentaluilui, cel iluminat sau intuitiv,
ci provine din mentalul obişnuit, fiind un fel de
jocuri sau reflecţii pe marginea unor lecturi oarecare.
Secolul XX:
Am murit cînd Dumnezeu
nu se născuse încă
şi m-am născut cînd Dumnezeu
era deja mort!
Secolul XX era deja pe sfîrşite.
Marquez scrisese Un veac de singurătate,
Nietzche:Aşa grăit-a Zarathustra,
Omul pusese pasul pe lună.
Din cer se prăbuşeau
îngerii morţi !
La orizont se vestea
un al treilea război mondial.
Einstein murise
şi Dumnezeu era deja mort !
Se sfîrşea sfîrşitul unei lumi
şi începea începutul unui om
în care nu mai credea nimeni.
Pe străzi bătea un vînt tot mai negru,
pe cer vulturii se roteau
tot mai neliniştitor.
Un dangăt tot mai funebru
vestea un nou început.
Alleluia !

263
 Dacă se suprapune aşa numitul „şablon,” res-
pectiv dacă ne amintim cum ar trebui să arate Poezia
expresivă şi suprapunem acele calităţi ale poeziei
veritabile peste textul de mai sus... din punctul meu
de vedere categoric nu este poezie, fiind evidente
rezonanţele demoniace în întreaga butaforie ! Şi în
acest text se vede clar funcţia de Trîmbiţaş al Întu-
nericului pentru care autorul a fost cooptat în secta
Dezbinătorilor, care va fi fost satisfăcută de prestaţia
sa, dacă l-a decorat cu acel bombastic ordin de Ca-
valer al Artelor Clasa A ! Aceste distincţii pom-
poase specifice masoneriei imită de o manieră peni-
bilă Darurile pe care Dumnezeu Tatăl, prin inter-
mediul Ierarhiilor Angelice, a Sfîntului Duh sau a
Ghizilor spirituali autentici le face adoratorilor Săi,
ori celor curaţi la suflet care le merită.
În a treia categorie, cea de Protozii, intră Cîmp
negru, Molda, Oră funestă şi poemele lungi, adică
aproape toate celelalte rămase, care sînt fie nerozii,
fie de umplutură ! Cît priveşte această din urmă
categorie, reproşul ce mi s-ar putea aduce de autor
sau de altcineva ar fi că n-am „organ” pentru astfel
de producţii, că nu le percep sau că nu mă pricep, ori
ceva asemănător.
Dacă mi se va aduce cu adevărat un asemenea
reproş, mai ales de către autorul acestor texte, asta
înseamnă că el crede despre creaţiile sale că toate
sînt foarte bune sau măcar bune. Or din capul locului
o asemenea părere despre creaţiile sale denotă o
evidentă orbire şi lipsă de discernămînt. Este impo-
sibil ca toate creaţiile unui autor, oricare ar fi el din
Kali Yuga, să fie foarte bune şi nici măcar bune,
264
chiar şi în cazul poeţilor mistici, şi mă refer la va-
loarea lor estetică, la expresivitatea poetică în
principal, ci nu la conţinutul poeziilor spirituale în
sine ! Pentru că aşa cum am scris în Arta poetică,
una este trăirea oricît de elevată şi cu totul alta este
redarea acelei trăiri într-o formă cît mai expresivă,
care să-i confere valoare poetică indubitabilă ! Re-
pet, e imposibil ca toate creaţiile unui autor să fie la
acelaşi nivel valoric foarte bun sau măcar bun, fie că
ne referim la Shakespeare, Allan Poe, Baudelaire,
Rimbaud, Eminescu sau oricine altcineva, din ori-
care domeniu artistic !
Apare astfel întrebarea: de ce sînt totuşi publicate
acele texte mediocre, protozii sau nerozii ? Este o
întrebare la care doar creatorii înşişi pot răspunde şi
cu siguranţă nu vor lipsi motivele ! Părerea mea este
că fiecare artist, scriitor, poet are o evoluţie şi in-
voluţie dinamică în decursul vieţii, cînd sus, cînd
jos, cu momente statice temporare cînd bate pasul pe
loc, şi în cadrul acestui demers creator se produce o
limpezire şi cristalizare interioară gradată, dacă se
produce acea cristalizare. Nereuşitele apar în decur-
sul acelor căderi sau stagnări, iar lipsa discernă-
mîntului, a lucidităţii şi auto-obiectivării fac restul !
La data cînd sînt scrise acele protozii, autorul
crede că sînt bune, bunişoare, acceptabile şi le pu-
blică, iar ulterior el le percepe altfel, dacă mai deţine
discernămîntul, luciditatea şi onestitatea necesare; în
caz contrar se auto-amăgeşte inconştient despre o
valoare care nu există în realitate ! O comparaţie ar
putea ajuta mai mult. Se ştie că atunci cînd ne aflăm
într-o stare de bună dispoziţie pregnantă, orice am
265
face, ne iese mult mai bine, decît dacă sîntem într-o
stare de proastă dispoziţie. Cum ar fi de pildă o
partidă de şah sau un joc de tenis, etcaetera. Ex-
plicaţia este că în stările bune aura noastră se ex-
pansionează, pe cînd în stările proaste sau de boală,
aura se contractă. În primul caz avem mai multă
energie şi cuprindere subtilă la dispoziţie şi invers în
cel de-al doilea caz. Cum cea mai mare parte a aşa
ziselor „poezii” din ultima sută de ani conţin varii
lamentări schizoido-depresive, este clar în ce stare
psiho-mentală au fost scrise, şi exemplele cele mai
cunoscute românilor sînt Bacovia, Ion Caraion, Ba-
conski, Cezar Ivănescu şi mulţi alţii. Dacă cel de-al
doilea are circumstanţe atenuante pentru că a făcut
puşcărie sub comunişti, deci viziunea sumbră s-a da-
torat multor suferinţe îndurate, nu e clară motivaţia
textelor sumbre la Danilov, în afara rezonanţelor
demoniace.
Şi mai există un aspect care explică multitudinea
creaţiilor fără valoare: creatorii din Epoca Întune-
ricului au rezonanţe inferioare la modul general vor-
bind, ei fiind asemenea meseriaşilor - unii mai buni,
alţii mediocri, însă acest fapt, anume propria medio-
critate ei nu o pot conştientiza decît foarte vag sau
insuficient din cauza importanţei de sine, în primul
rînd, dar şi pentru că le lipseşte discernămîntul, luci-
ditatea, onestitatea, şi mai ales capacitatea de auto-
obiectivare.
Am spus „aproape” toate celelalte texte rămase
sînt fie nerozii, fie de umplutură, însă nu toate, fiidcă
mai există şi unele excepţii parabolice la N.D., ca
Aurul lumii şi Vulturii orbi:
266
 „Pasărea a coborît de trei ori din cer,/A fost un
vultur.S-a așezat/Pe creștetul lui de fier,/Pe umărul
lui de fier,/Pe mîna sa dreaptă.//A spus:”Vei domni
peste/ acest ținut nesfîrșit,/peste această țară
întinsă./Brațul îți va fi de fier,/Voința îți va fi de
fier,/Legile drepte.”//A domnit în gol,/Sub un cer
gol,/Într-o sală goală,/Peste un ţinut sterp,/Peste o
ţară fără supuşi./Braţul lui era de fier./Voinţa lui de
fier./Legile aspre.// Apoi au venit alte păsări,/ o
groază de păsări.Erau tot vulturi./Întîi i-au ciugulit
ochii,/apoi l-au înălţat la cer.//A domnit orb, într-o
ţară oarbă,/într-un timp orb şi veşnic./Braţul îi era
de fier /legile aspre- vioinţa lui neclintită.//Cerul a
rămas gol,/ sala a rămas goală,/ţara în continuare
pustie,/pămîntul în continuare sterp./Doar braţul lui
de fier/ a căzut peste pămîntul stîncos,/scrijelind în
piatră aceste cuvinte://”Am domnit într-o ţară ine-
xistentă,/într-un timp inexistent,/peste nişte supuşi
inexistenţi./Voinţa mea a fost dreaptă,/legile mele au
fost drepte./Braţul de fier, ochiul neîn-durător./ Nu-
mele meu a fost Deşert./Legea mea: Zădărnicie.//
Timpul meu se va întoarce !”
Despre Vulturii orbi am de mărturisit mirarea, ba
chiar uimirea că a putut trece de cenzura comunistă
foarte severă pînă în ’89 şi nici acum nu ştiu cum de
a răzbit prin acea cenzură crîncenă ! La vremea
respectivă am fost foarte încîntat de acea reuşită,
precum şi de alte texte, însă după aflarea mai multor
taine spirituale văd cu totul altfel creaţiile artistice şi
din cu totul altă perspectivă decît cea lumească; aici
referindu-mă la cele cinci niveluri ale mentalului, la
Savorile estetice şi la faptul că inspiraţia în cazul lui
267
N.D. a venit în cele mai multe cazuri din mentalul
obişnuit sau cel mult din mentalul superior. De unde
ştiu acest fapt ? De la Sri Aurobindo care a dat ca
exemplu acel vers genial a lui Mallarmé; altfel spus,
prin comparaţia celor două creaţii.
În planurile superioare exprimările sînt cel mai
adesea paradoxale şi mai greu de înţeles, pe cînd în
majoritatea poeziilor scrise de la nivelul minţii obiş-
nuite sau cel mult ale mentalului superior, mesajele
sînt directe, foarte uşor de înţeles, ca în vorbirea
obişnuită, cu unele excepţii, şi mă refer la Ion Barbu
şi aşa numiţii poeţi ermetici. Este adevărat că poe-
ziile eminesciene au un limbaj simplu multe dintre
ele, deşi nu toate, cu mesaje directe, uşor de înţeles,
numai că acele poezii au fost scrise cu mai mult de o
sută de ani în urmă şi ceea ce nouă ni se pare prea
evident acum sau prea banal din pricina multor
repetiţii ale aceloraşi versuri cu ocazia aniversărilor
anuale, nu era la fel în urmă cu 140 de ani, cînd
oamenii aveau alt nivel de conştiinţă, diferit de al
nostru, pe lîngă savoarea stării iluminatorii infuzată
în acele poezii ! Şi versul lui Mallarmé va deveni
„banal” mai tîrziu, cînd nivelul de conştiinţă pre-
dominant al omenirii se va eleva suficient cît să
cuprindă mentalul iluminat şi intuitiv.
Iar aici nu este vorba despre dispreţ sau aroganţă,
cum ar putea crede minţile impure, ci de o anumită
maturizare atît la nivel estetic, cît şi la nivel spiritual.
Sigur că dacă rămîi la nivelul consensului general
acceptat, a prejudecăţilor lumeşti de tot felul, a pof-
telor, dorinţelor şi impulsurilor grosiere, a paradig-
mei obişnuite, maturizarea este foarte anemică. Pe
268
cînd dacă purcezi pe o cale spirituală autentică, sub
ghidarea unui spirit pe deplin îndumnezeit, atunci
viziunea este cu totul alta, mult mai profundă şi
plină de miez.
Că N.D. sau oricare altul etichetează un adept al
Căii spirituale drept arogant numai pentru că îi sem-
nalează anumite erori de viziune, este doar proiecţia
propriei aroganţe şi nimic altceva ! Asta nu în-
seamnă că discipolul respectiv sau autorul acestor
rînduri şi-a transcens în totalitate egoul şi că n-ar
mai avea deloc orgoliu, ci înseamnă că, în ce mă pri-
veşte, simt imediat şi recunosc în gura mare cînd îmi
dă tîrcoale demonul orgoliului; nu sar pe conviv cu
acuze jalnice, ca să-mi apăr sărăcia şi nevoile şi
neamul sau orbirea, şi categoric nu mai fac spume la
gură sau crize isterice pentru că cineva m-a rănit
mortal la fudulie cu anumite afirmaţii, critici, obser-
vaţii ! Voi fi avut în trecut astfel de manifestări
demoniace, dar nu de cîţiva ani încoace.
Dacă acele observaţii sînt corecte, n-am de ce să
sar în sus cu mînie. Iritarea şi supărarea a apărut de
două ori în ultimii trei ani doar atunci cînd am fost
luat prin surprindere de ceva la care nu mă aşteptam
nicicum, însă în urma acelor experienţe cred că am
învăţat să mă controlez, ceea ce am reuşit de cîteva
ori ulterior cînd am fost testat, dar nu de fiecare dată,
urmînd să văd cum mă voi comporta la alte testări !
Fiindcă trebuie să fie clar oricui va citi aceste
rînduri: pe mine mă interesează evoluţia spirituală, a
mea în primul rînd, şi a semenilor mei secundar, în
măsura în care îi pot ajuta în acest sens. Altfel spus,
nu mă interesează preamărirea Egoului propriu, aşa
269
cum se vede foarte clar acest fapt la masoni sau la
funcţionarii sus puşi ! Preamărirea egoului este spe-
cifică Centrului de Forţă Manipura, Centrul Voinţei,
care nu este încă armonios dinamizat, şi astfel apare
atitudinea de cocoş fudul nevoie mare. Şi nu mă
interesează preamărirea Egoului pentru că am căzut
cel puţin o dată, în altă existenţă, la testul Puterii şi
al orgoliului spiritual, deci ştiu intuitiv cum este
iadul la propriu şi la figurat !
Ajunşi aici cu discuţia trebuie precizat un alt
aspect important. Aceste rînduri n-au fost scrise din
cine ştie ce dorinţă revanşardă, din invidie sau din
alte motive răutăcioase.Vorba lui Confucius: „Dacă
urăşti un om, înseamnă că acesta deja te-a învins !”
Dat fiind că ştiu nu doar teoretic, ci chiar am simţit
la un mod foarte dureros Legea Acţiunii şi Reac-
ţiunii pe propria-mi piele, categoric că nu aş fi aşa de
prost să-mi dau cu stîngul în dreptul, acţionînd din
motive josnice, cînd sînt foarte sigur că tot ceea ce
gîndim, vorbim sau făptuim se întoarce ca un bume-
rang la noi înşine, fie bun, fie rău.
Demersul meu porneşte de la intenţii foarte oneste
şi are drept scop, pe de o parte, clarificarea unor
aspecte spirituale şi îndreptarea unor erori, iar pe de
altă parte urmăresc să-mi ajut confraţii, fie ei scri-
itori sau doar receptori ai artei la înţelegerea cît mai
profundă a creaţiilor artistice dintr-o perspectivă cu
totul inedită, care a fost prea puţin accesată pînă în
prezent pe planeta noastră la Vremea de Apoi, după
ştiinţa mea, fiindcă nu am cum să cunosc toate căr-
ţile apărute în lume pe această temă. Pentru că vin
vremuri cu adevărat noi în care vor fi necesare per-
270
spective noi, nu vechea paradigmă strict intelectuală,
rece şi seacă de pînă acum, care nu aduce nici un
folos în sensul elevării spirituale, ci doar informaţii
mai mult sau mai puţin interesante dintr-o perspec-
tivă strict lumească şi limitată !
Sînt mult prea cinstit cu mine însumi şi cu semenii
mei pentru a umbla cu fofîrlica, iar dacă nu voi fi
crezut pe cuvînt, nu mai este treaba mea... Chiar
există un fel de axiomă: sînt răspunzător pentru ceea
ce gîndesc, spun şi fac, nu pentru ceea ce înţelegi
sau cum interpretezi tu cele gîndite, spuse ori făp-
tuite de mine ! Şi vă rog să mă credeţi pe cuvînt că
n-am nici un chef să mă încarc karmic mai mult
decît am făcut-o la modul inconştient, iar în acest
sens aş relata „păţania” cu un editor, „poet de vază”
în urbea noastră, care mi-a tot amînat publicarea
unui manuscris sub pretexte neserioase, deşi semna-
sem chiar un contract de publicare cu acea editură !
La un moment dat în fiinţa mea a apărut un anume
resentiment faţă de acel om care a durat cîteva zile,
dar nu era foarte pregnant. Ei, în momentul cînd acel
resentiment a început să mă deranjeze, l-am eliminat
sau sublimat, spunîndu-mi mie însumi că acea mică
otravă îl deranjează prea puţin pe cel care mi-a
provocat-o şi mai mult pe mine, tulburîndu-mi ar-
monia interioară. Din acea clipă resentimentul a
dispărut instantaneu şi n-a mai reapărut niciodată;
atitudinea fiind de îngăduinţă şi toleranţă faţă de
cameleonismul acelui om !
Şi adevăr este că toate emoţiile negative pe care ni
le crează unii şi alţii ne perturbă în primul rînd pe
noi înşine şi prea puţin pe ceilalţi, însă e necesară o
271
minimă maturitate spirituală pentru a înţelege şi a
acţiona cu bine la răul care ni se face, de care tot noi
sîntem vinovaţi, că altfel nu ni s-ar face acel rău !
După cum se ştie, importantă nu este situaţia în sine,
oricît de neplăcută cu care ne confruntăm, ea fiind
doar un produs al propriei karma negative, cît modul
cum reacţionăm la acea provocare.
Deşi nu are legătură directă cu analiza literară, ci
numai cu o anumită atitudine comportamentală, mai
am de adăugat ceva care sper să fie de folos, înainte
de a relua firul tematic.
Evoluţia spirituală la toţi oamenii acestei planete
se realizează dinspre Centrii de Forţă inferiori spre
cei superiori, care sînt centri subtili cunoscuţi de mii
de ani de către yoghinii avansaţi. Cum marea majo-
ritate a pămîntenilor se află ca nivel de conştiinţă pe
primii doi centri de Forţă, respectiv Muladhara,
Centrul Vital (sau Centrul rădăcină), şi Centrul
sexual, Svadhisthana, apare la acest nivel un anume
tip de comportament întrucîtva general, nu doar
datorită mimetismului de care vorbeam anterior, ci
pentru că există o anume uniformizare a gîndirii în
aceste timpuri.
Exemplul cel mai vizibil este al fiţoşeniilor de tot
felul pe care le fac domnişorelele între 12 şi 25 de
ani aproximativ, în perioada în care ele îşi struc-
turează cît de cît o identitate proprie, nu împru-
mutată. La bărbaţi aceste comportamente mimetice
se manifestă specific, fie prin vulgaritatea excesivă
sau expunerea calităţilor trupeşti, fie prin etalarea
oricăror avantaje materiale de care dispun sau a
unor calităţi intelectuale.
272
 Însă în cazul celor care se cred artişti, acest com-
portament svadistanic are alte nuanţe. Cu excepţiile
de rigoare, la care sînt treziţi şi Centrii superiori ai
fiinţei într-o anumită măsură, cum ar fi un anume
rafinament intelectual şi/sau spiritual, deci cu acele
excepţii, marea majoritate a intelectualilor sau ar-
tiştilor suferă de un orgoliu incredibil de sensibilos.
Eminescu, Brîncuşi, Enescu şi alţii pe care nu mi-i
amintesc acum constituie excepţiile, pe cînd cei mai
mulţi scriitori contemporani, inclusiv autorul dis-
cutat aici, aparţin celor de rînd la care orgoliul, aro-
ganţa, importanţa de sine le umbresc calităţile, fie
ele artistice sau omeneşti.
Şi am insistat foarte mult pe înfierarea orgoliului
în acest eseu, deoarece el este cauza principală a
tuturor derapajelor noastre, oricine am fi noi, şi fără
sublimarea acestei otrăvi în smerenie şi modestie, nu
se pot obţine daruri spirituale şi nici crea opere
foarte valoroase ! Iar poza sau atitudinea mimetică
în cazul lui N. Danilov este cea cu pipa în gură,
imitaţie după Mircea Eliade şi mulţi alţii. A face din
pipă un simbol de aşa zisă prestanţă intelectuală este
o jalnică ipostază care nu se datorează ignoranţei,
fiindcă este imposibil să nu fi auzit că „tutunul este
iarba Necuratului,” ci rezonanţelor demoniace !
Pesupun că aceşti artişti mediocri se află la prima
încarnare de creatori şi deduc aceasta din raportul
valoare/non-valoare disproporţionat de mare în sen-
sul non-valorii. Iar crizele de orgoliu rănit sau ră-
bufnirile de mînie cînd li se pare că au fost trataţi
injust, sînt simptome ale acestei creşteri spirituale
specifice Centrului de Forţă pe care fiinţează deo-
273
camdată. Mai clar spus, trecerea de la svadhisthana
la manipura chakra, de la Centrul sexual, la Centrul
Volitiv se manifestă specific cam la toţi oamenii prin
aşa numitele crize de autoritate, oricare ar fi dome-
niul în care se produc acei creatori. Ei sau ele, atunci
cînd se află în situaţii tensionate, vor să domine
neapărat, să arate că ei sau ele controlează situaţia,
că ei sau ele deţin autoritatea, care trebuie musai
recunoscută de parteneri, de familie, cunoştinţe sau
subalterni. Cînd vedem astfel de comportamente
trebuie să ne fie clar că acele fiinţe suferă o criză de
creştere spirituală, în căutarea unei identităţi proprii,
pe un Centru de Forţă superior.
Pe cînd comportamentul unei fiinţe, fie bărbat, fie
femeie, care se află deja ca nivel de conştiinţă pe
Centrul Volitiv şi face trecerea spre Anahata chakra,
Centrul iubirii necondiţionate... deci pentru acea
fiinţă, în situaţiile tensionate sau în disputele cu alte
fiinţe, nu mai apare cocoşeala sau criza de auto-
ritate; acea fiinţă nu mai simte nevoia să-şi impună
punctele de vedere la modul tiranic sau exclusivist,
ci urmăreşte armonia, înţelegerea, chiar împărtăşirea
unei călduri sufleteşti în relaţiile cu ceilalţi, cu rare
excepţii cînd îşi pierde controlul şi se înfurie peste
măsură, dacă s-a depăşit o anumită limită a acuzelor
sau a bunului simţ; ea nefiind desăvîrşită încă.
Desigur că toate acestea le grăiesc din proprie
experienţă, fiindcă nu ştiu să fie scrise pe undeva
astfel de observaţii. Ele sînt binevenite pentru cei
care nu le cunoşteau, deoarece astfel îşi pot explica
motivul anumitor comportamente dizarmonioase,
cînd se reacţionează exagerat ori se sare calul, cum
274
se spune. Fireşte că pot interveni şi alţi factori în
ecuaţie, cum ar fi comportamentul demoniac mai
mult sau mai puţin grav, factori de natură karma-ică
sau care ţin de anumite tipologii astrale, cum sînt
zodiile, (ca în cazul zodiei Berbecului, care nativ
mai întîi dă cu capul în zid şi abia apoi caută uşa !),
ori cele ale eneagramei. Deci realitatea e mai com-
plexă, însă am oferit o anumită experienţă proprie
ale cărei concluzii mi se par corecte, pînă să apară
alte revelaţii ce ar putea să-i nege valabilitatea.
Am făcut această dezvăluire pentru a se înţelege
cît mai bine că fiinţul meu nu are nici un interes în
stîrnirea unor zîzanii sau răzbele cu autorii analizaţi,
despre care am scris sau voi scrie că sînt lipsiţi de
valoare. Vreau să fiu de folos, după puterea şi pri-
ceperea mea, atîta cît sînt ele, chiar dacă mare parte
din scriitorii contemporani nu sînt interesaţi deo-
camdată de aceste informaţii ezoterice.
Revenind la aşa numita “poezie” contemporană,
cu referire îndeosebi la “versul alb,” se poate ob-
serva că “alba protozie” este mai degrabă o înşiruire
prozaică de afirmaţii. Secol:
Ochii femeilor şi-au pierdut strălucirea
Şi sînii lor nu-mi spun nimic.
Ca porcii, ca bivolii se scaldă
Bărbaţii în mocirlele cărnii
Şi putrezesc !
Şi acest specimen penibil se numeşte poezie
pentru Danilov şi cine ştie cîţi alţii ! Reamintesc ce-
lebra formulare: spune-mi ce îţi place (admiri), pen-
tru a-ţi spune ce fel de om eşti ! A se compara cu

275
două din creaţiile lui Ion Caraion, care sînt Poezii !
Epitaf:
Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,
rămîne-o lacrimă năucă
pe fundul vreunui vechi poem
care şi el o să se ducă
aşa cum altele s-au dus
şi-n urma noastră,-n urma lui,
răstoarnă paltini alt apus
prin ochii cine ştie cui
ca-ntr-un pahar de apă-n care
fîntîna-ntreagă s-a tîrît
să-şi moară ultima răcoare
sau nici atît ... sau nici atît ...

Tărîm gol
S-a risipit din viaţă-o bună parte.
I se tot luară ducile departe.
Cu ochii mici ca două lipitori
văzum zîmbind coralii călători.
Limane de demult sub seri pieriră.
Visată-n răstignirile-mi pe liră,
imagine din noaptea mea de zgură,
ai mai răspuns doar tu, ceilalţi tăcură ...
Peste-un tărîm de-atoli ori promoroacă,
eternitatea oasele-şi dezbracă.
Şi un alt exemplu de Poezie la Nichita Stănescu:
Leoaică tînără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pîndise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
276
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
cînd mai larg, cînd mai aproape,
ca o strîngere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntîlni
tocmai lîngă ciocîrlii.
Mi-am dus mîna la sprînceană,
la tîmplă şi la bărbie,
dar mîna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Sau poezia Deocamdată toamna din volumul meu

Aripa stîngă a infinitului, care a avut 94 de
comentarii, a fost distribuită de 611 ori pe facebook,
are 2800 aprecieri, într-o reclamă plătită cu 25 de lei
pentru 5 zile; record neegalat încă de mine:
Deocamdată toamna frunzelor de timp
Felurite-n prispa altui anotimp,
Împresoară galben înspre ruginiu
Florile din mine care nu mă ştiu;
Se rotesc prin lume, se învederează
Sufletului nostru cînd se-mbucurează,
Pe cărări de munte la Mama Natură,
277
Frunzele de timp tainic ne cernură
Vise ofilite, doruri colorate,
Aşteptări măreţe sau înfrigurate,
Şi din luni de ani, săptămîni şi zile,
Mai păstrăm în traistă cîteva idile,
Amintiri de toamnă, inimii de leac,
Presărate blînd peste răni de veac,
Pînă cînd mă faur, laur într-un vis,
Într-o altă toamnă, în alt paradis !

Sau aceasta din Dimineaţă de alun:

A venit sortitul iară
În pădurea dinspre seară,
Avea inima arară
Celui de întîia oară...
Se îndepărta de burg
Cu blîndeţea unui murg,
Peste nodul unde curg
Lebedele în amurg...
Căci acolo e o fată,
Nu oricum şi nici deodată,
Care e neadorată
Mai demult ca niciodată !

Precum şi poezia Sînt:

Sînt nicicum şi sînt niciunde

Sînt aici şi sînt oriunde
Mă strecor printre secunde
Înspre sensuri mai profunde.
Şi mă caut pe o Cale
Peste dealul după vale,
278
Peste rîpele mentale
Într-o pauză de jale.
Sînt oricum şi sînt nicicum,
Sînt un vers citit acum
Dintr-un mult mai vast volum
Care se scrie antum !
Nu sînt fum nici cînd mă doare,
Nu-s carcasă umblătoare
Şi mă-ntreb a nemirare:
Cine sînt cînd lumea moare ?
Postez aici aceste Poezii care s-au scris prin
mine, nu pentru a mă lăuda, ci pentru a fi exemple
de cum ar trebui să arate textele care merită numele
de Poezii din perspectiva mea, ca aceasta:
Poet este cel ale cărui cuvinte
Sapă fîntîni, ci nu morminte;
Poet este cel ale cărui cuvinte
Chiar dintre cele banale,
Sînt varii petale
Pe drumurile bătătorite sau colaterale;
Poet este cel ale cărui sentimente,
Oricît de modeste,
Devin flori în urma paşilor săi,
Ca într-o poveste
Şi ne conduc spre tainicele Căi Făgăduite…
Poet este cel ale cărui cuvinte,
Chiar şi cele mai obişnuite,
Devin poezii dinaintea năvălitorilor barbari,
Cu sau fără torţionari,
Creînd din foneme mantre succinte…
Poet este cel ale cărui veşminte
Sînt sfinte, prea sfinte cuvinte !

279
 După un expozeu atît de lung al neroziilor, merită
să arăt şi cîteva poezii veritabile ! Am repetat şi iar
repet că toate poeziile bune apărute sub semnătura
mea s-au scris prin mine ! Acesta a fost sentimentul
pregnant după publicarea primelor două volume de
poezii ! De bună seamă că toate poeziile valoroase
sau oricare creaţie artistică a fost inspirată de sus,
dintr-un plan superior, iar mintea umană este doar
un releu prin care se transmite inspiraţia ! Aşadar,
nimeni dintre creatorii umani din Kali yuga nu este
creatorul de facto a creaţiilor valoroase, ci doar ale
celor mediocre sau anoste; inodore, incolore şi
insipide. Pe scurt, ale protoziilor şi neroziilor ! Cei
care cred ori îşi închipuie că sînt creatorii/creatoarele
de facto a creaţiilor valoroase, fie nu recunosc, fie
sînt inconştienţi, fie importanţa de sine este mai
mare decît luciditatea, bunul simţ şi auto-obiec-
tivarea ce le-ar fi fost necesare să înţeleagă corect
starea de fapt !
Imaginea cea mai plastică ar fi cea a unei maimuţe
(mintea umană) care face un salt mai scurt sau mai
lung pentru a lua un fruct de pe o creangă aflată
deasupra sa. Creaţiile foarte valoroase aparţin men-
talului iluminat şi intuitiv, iar cele geniale super-
mentalului. Oamenii actuali din Kali yuga sînt con-
ştienţi într-o anumită măsură de mentalul obişnuit şi
cel superior. Mă refer la intelectuali, gînditori, filo-
zofi sau cei/cele care şi-au dinamizat acel mental
superior. Următoarele trei trepte ale mentalului sînt
rareori accesibile şi de foarte puţini oameni. Abia
cînd vom trăi conştient la nivel Supramental, ne vom
putea numi creatori, deşi chiar şi la acel nivel foarte
280
înalt vom fi co-creatori împreună cu Absolutul Dum-
nezeiesc. Deci nici măcar la cel mai înalt nivel de
conştiinţă nu vom fi noi înşine unici creatori, ci doar
co-creatori ! Atunci de ce ne mai izmenim atîta cu
importanţa de sine, cu orgoliul, aroganţa, fudulia
noastră penibilă că noi facem şi dregem ?... Din
ignoranţă, evident !
Pentru a avea pretenţia că eşti cu adevărat crea-
torul unei opere valoroase, ar însemna ca din
„nimic” să creezi ceva ce nu s-a mai creat niciodată
în nici una din lumile subtile, ceea ce este imposibil,
deoarece lumile subtile preced lumile materiale, nu
invers !
„Nimicul” nu există în cadrul Creaţiei dumne-
zeieşti, altfel spus, nu poate exista un spaţiu care să
conţină „nimic,” fiindcă oriunde şi peste tot se află
diverse trepte energetice subtile, dacă ai capacitatea
să-ţi ridici nivelul de vibraţie în mod conştient. A nu
se confunda nimicul cu neantul. Neantul implică se-
pararea dureroasă la extrem de Esenţa Vieţii, tempo-
rară ca trăire a golului existenţial sau permanentă ca
extincţie, cum e cazul aneantizării spiritelor satanice!
El nu există ca realitate obiectivă exterioară fiinţei
umane, fiind un concept filozofic, dar şi o metaforă
ontologică a totalei alienări faţă de Dumnezeu.
Doar Conştiinţa Supremă Absolută are puterea să
creeze ceva din vidul Transcendenţei la începutul
fiecărei Zile a lui Brahma şi apoi să resoarbă acea
Creaţie, cînd va fi Noaptea lui Brahma, repaosul
absolut, în care nu există cu adevărat nimic, nici la
nivel fizic, nici astral, nici mental, nici cauzal; Crea-
torul Suprem, împreună cu toate creaturile care au
281
atins Eliberarea Supremă şi au devenit una cu Dum-
nezeu Tatăl fiind resorbite în Transcendenţă. Ce este
Transcendenţa rămîne să descoperim fiecare dintre
noi prin trăire directă, după îndumnezeirea noastră !
În cuvinte se poate spune că Transcendenţa este
Realitatea Ultimă imuabilă, acolo unde sălăşluieşte
Conştiinţa eternă şi infinită a Creatorului Suprem,
Dumnezeu Tatăl, numit în orient Brahman, iar în
Vedanta SAT-CIT-ANANDA, respectiv Pură Exi-
stenţă, Pură Conştiinţă, Pură Beatitudine care, după
simţirea mea, este cea mai frumoasă şi corectă de-
numire a Nenumitului !
A nu se confunda creaţia artistică valoroasă cu
materializarea gîndurilor, aşa cum se petrece în
Lumea de Dincolo, fie după aşa numita moarte, fie
prin astralizare conştientă. În acele situaţii trebuie să
ne controlăm foarte bine mintea, fiindcă orice gînd
va materializa conţinutul acestuia, astfel că dacă te
vei gîndi la o simpatică vulpiţă cu blăniţa roşcată, ea
apare instantaneu, şi la fel în cazul tuturor monştrilor
sau a orice altceva !
Din punctul meu de vedere, ţinînd cont de defi-
nirea conceptului de poezie redat mai sus, marea
majoritate a textelor din ultimii o sută de ani sînt
protozii sau nerozii, cîteva butaforii şi extrem de pu-
ţine care merită numele de poezii ! Că foarte puţini
oameni vor fi de acord cu punctul meu de vedere, e
altă mîncare de hrişcă ! Amintesc aici experienţa pe
care a avut-o David Icke, cel ce a vorbit omenirii
occidentale pe larg despre Rasa Reptiliană, care stă-
pînea această planetă din baze subterane sau baze
aflate pe alte planete ale sistemului nostru solar de
282
cîteva mii de ani. Acel om a fost huiduit şi calomniat
timp de zece ani la scenă deschisă (acţiune coman-
dată evident de anumite servicii secrete), pentru ca
acum el să fie aplaudat la scenă deschisă oriunde în
lume, iar realitatea reptilienilor este unanim accep-
tată de oamenii informaţi !
Prin aceasta vreau să scot în evidenţă că ideile noi
valoroase au nevoie de un anumit timp pînă să fie
recunoscute de grupuri umane din ce în ce mai mari,
pentru ca ulterior să fie subînţelese de la sine, cum
se spune. Este cam aceeaşi situaţie cu Continenţa
amoroasă, care nici după 33 de ani de cînd s-a predat
la un curs de yoga, n-a devenit prea cunoscută din
cauza opoziţiei îndîrjite a reptilo-masoneriei, care nu
are nici un interes în elevarea nivelului de conştiinţă
a umanităţii; continenţa amoroasă reprezentînd ade-
vărata revoluţie sexuală ! De bună seamă că sînt sau
vor exista multe alte idei valoroase care vor intra în
patrimoniul omenirii în următorii 50 de ani.
Ghidul meu spiritual a oferit picătura de înţelep-
ciune a continenţei amoroase, pe lîngă multe alte
vagoane de înţelepciune, întrucît omenirea actuală
oricum este preocupată obsesiv de sex, dar măcar să
se practice în mod înţelept acest sex care se numeşte
amor sacru, prin opoziţie cu denumirea masonică de
„prostituţie sacră.” Respectiv cu iubire reciprocă
între partenerii de sex opus, consacrarea acţiunii
amoroase lui Dumnezeu sau unei Mari Puteri Cos-
mice, transfigurarea celor doi iubiţi în încarnări
divine, continenţă amoroasă perfectă, ce presupune
transmutarea şi sublimarea energiilor sexuale pe
nivelele superioare ale fiinţei prin anumite moda-
283
lităţi yoghine, între care focalizarea fermă a minţii
pe un Centru superior este cea mai uşoară de descris,
nu şi cea mai accesibilă pentru cei sau cele care,
datorită agitaţiei mentale şi impregnărilor subcon-
ştiente, de fapt vor să piardă acele energii, fiindcă n-
au înţeles încă beneficiile Continenţei amoroase !
Perversitatea abjectă a gîndirii sataniştilor care
răstoarnă toate valorile divine se vede din expresia
mai sus citată. Este imposibil pentru un sfînt/o sfîntă
să se prostitueze, fiind o contradicţie ireversibilă în
termeni ! Dacă s-ar prostitua cu adevărat, nu ar mai
fi sfînt(ă). Sfinţenia (sacralitatea) fiind o stare de
puritate şi iubire dumnezeiască absolută, este impo-
sibil să fie degradată, impurificată, indiferent sub ce
formă ! Doar minţele perverse ale tuturor oamenilor
decăzuţi spiritual proiectează în exterior propria
mizerie demoniaco-satanistă !
După ce omenirea în ansamblu va scăpa de
opresiunea satanistă şi va avea acces în masă la
informaţii spirituale autentice, valoroase, tot mai
mulţi creatori vor înţelege în mod corect ce este şi
cum ar trebui să fie o creaţie veritabilă, cînd nu va
mai exista acest stufăriş anost care se numeşte
„protozie” sau oricare altă denumire din alt domeniu
artistic. Pînă atunci să-mi fie iertat dacă tot am
repetat şi repet această idee de mai multe ori, fiindcă
este esenţială, şi mă refer la înţelegerea cu SU-
FLETUL a Poeziei veritabile !
Este imposibil pentru un om obişnuit, oricare ar fi
el, să cunoască toate creaţiile literare din lume, în
schimb se poate aproxima fără a greşi prea mult că
doar geniile omenirii vor fi avut cel mai mare pro-
284
cent de creaţii valoroase în întreaga lor operă, şi mă
refer la geniile muzicale. În literatură procentajul
este mult mai mic. Cei mai buni prozatori abia dacă
au trei-patru cărţi foarte bune, referindu-mă la titanii
literaturii, iar cei de rang mediu să fi scris eventual o
singură carte bună, cum este Moromeţii, primul
volum, de Marin Preda.
În materie de poezie, eu personal nu cunosc nici
un poet care să fi avut mai mult de una sau două
poezii excepţionale şi măcar zece foarte bune, în
conformitate cu definirea conceptului de Poezie
oferit în acest eseu ! Iar dacă greşesc cumva, rog să
fiu corectat cu argumente, că n-am să mă supăr ! De
bună seamă ca aici este loc pentru multe deza-
corduri, fiindcă gusturile umane sînt cam la fel de
variate precum culorile toamnei, şi mulţi vor spune
că după simţirea lor există mai mult de trei poezii
excepţionale şi zece foarte bune la autorii mai sus
citaţi. O parte din argumentaţie a fost oferită deja în
eseul despre Arta Poetică, iar aprofundarea acestor
argumente necesită lămuriri asupra exemplelor
concrete pe care le vor oferi alţi receptori ca fiind
excepţionale sau foarte bune, fiindcă nu se pot face
generalizări prea mari.
Există excepţia numită Eminescu, despre care
Ghidul meu spiritual a spus că a fost un poet ilu-
minat, iar eu însumi am afirmat în eseul despre Arta
veritabilă că el a încărcat poeziile sale cu starea de
iluminare. Din păcate sau dintr-o anume neînţe-
legere, o parte a intelectualităţii de astăzi nu mai
gustă poeziile eminesciene, socotindu-le perimate,

285
adică prea şcolăreşti, fiind influenţaţi de împreg-
nările malefice ale sectei satanice bine cunoscută !
Dacă mi se va cere să-mi spun părerea foarte-
foarte sinceră despre felul cum percep acum poezia
eminesciană, nu cînd voi atinge iluminarea, aş oferi
o comparaţie sugestivă pentru a fi înţeles cît mai
bine. Eminescu se poate asemăna cu un deschizător
de drumuri, cam aşa cum se construieşte o auto-
stradă foarte trainică în junglă sau în deşert. Acea
autostradă rămîne practicabilă multe sute sau mii de
ani, pînă dispare respectiva civilizaţie definitiv; ea
existînd doar pe o anumită distanţă, la capătul căreia
apar alte şi alte construcţii mai puţin trainice; unele
dintre ele fiind drumuri desfundate, altele cărărui
anemice care se pierd repede în desimea junglei sau
nisipurile deşertului.
Mare parte din români trec pe acea „autostradă” în
primul rînd la şcoală. Unii cu mai mult interes sau
plăcere, alţii indiferenţi la poezia eminesciană. Mai
tîrziu, cîţiva vor fi receptori, alţii creatori de versuri
sau chiar poezii. Dat fiind însă că poezia a trecut de
la clasic la vers alb, nu s-au mai respectat anumite
reguli, nu se mai folosesc mijloacele specifice poe-
ziei, ca metafore, alăturări inedite de cuvinte şi al-
tele, din care pricină poezia a devenit în cea mai
mare parte proză insipidă, cu foarte rare excepţii.
Această decădere a poeziei, numită modernism sau
cu alte isme în coadă, a deplasat centrul de greutate
de la expresivitatea poetică de bună calitate, sub
pretextul inovaţiilor, către protozii şi nerozii. Feno-
menul s-a petrecut şi în proză, exemple mai cunos-
cute fiind James Joyis şi Alain Robbe Grillet. Despre
286
cărţile lor pot spune că sînt doar experimente fără
valoare şi nimic mai mult din perspectivă spirituală.
Aceşti modernişti nu mai au „nevoie” de Emi-
nescu. Ei socotesc că nu mai au nimic de învăţat de
la el, iar moda versului alb e prea răspîndită, astfel
că din mimetism şi comoditate, plus lipsa talentului
şi rafinamentului, se supun acestei mode.
Orice ar crede sau ar spune minţile malefice,
poezia eminesciană este Începutul, fără de care
poporul romîn nu ar fi avut Început, ci doar un
scîncet de bebeluş în materie de artă poetică !
Fiindcă nu am auzit ca toate popoarele lumii să
deţină fiecare un poet de talia lui Eminescu ! Toţi
ceilalţi poeţi români contemporani lui Eminescu au
fost ca nişte şcolari pe lîngă el în secolul 19, iar în
secolul 20 doar cîţiva îşi merită numele de poeţi
veritabili, cu mai puţin de zece poezii valoroase
fiecare !
Dar Eminescu este mai mult decît un Deschizător
de drumuri. El aparţine Sufletului Neamului Româ-
nesc, precum Balada lui Ciprian Porumbescu şi
Rapsodia română a lui Enescu. Ba mai mult, Emi-
nescu aparţine şi spaţiului românesc, precum Marea
Neagră, munţii sau cîmpiile ! Sigur că există mulţi
oameni cărora le sînt indiferenţi munţii şi marea,
însă cînd vor începe să-şi trezească sufletele ador-
mite, vor merge la Marea Eminescu sau la Muntele
Eminescu să se îmbucureze !
Fiind identificat pe deplin cu sufletul Neamului
Românesc, se înţelege de ce unii Trîmbiţaşi ai Întu-
nericului s-au pronunţat împotriva Poetului în ter-
meni jalnici ! Satanica sectă a francmasoneriei a
287
distrus economia românească, avînd ca intenţie la fel
de vizibilă anihilarea identităţii Sufletului Neamului
Românesc prin importul imigranţilor şi repudierea
simbolurilor naţionale, pe lîngă calomnierea tuturor
spiritelor dumnezeieşti care s-au născut în rîndul
acestui popor, iar mai recent, această sectă sinistră
intenţionează să submineze şi identitatea spirituală a
neamului prin interzicerea accesului în biserici şi la
sărbătorirea marilor sfinţi, în speţă a Sfintei Paras-
cheva, a Sfîntului Dumitru şi a sărbătorii Naşterii şi
Învierii Domnului Iisus Christos !
Numele lui Eminescu ar putea fi folosit ca
adjectiv sub forma eminesc(ă) pentru tot ceea ce este
eminent, pe de o parte, şi suav, gingaş, poetic, pe de
altă parte !
Trebuie totuşi să se ştie că doar spiritele pe deplin
îndumnezeite au acces oricînd, din proprie voinţă, la
stări iluminatorii, super ori supramentale. De aici
decurge logic că nici Eminescu n-a trăit permanent
stări de transă benefică sau altfel exprimat, nu toate
poeziile sale au fost scrise în timpul unor stări de
transă benefică, astfel că unele sînt mai puţin reuşite.
În ce priveşte propria-mi fiinţă, la tinereţe m-am
îmbăiat în Marea eminescă şi am admirat Muntele
Eminescu ! Atunci am fost încîntat, acum rareori mă
mai îmbăiez în valurile emineşti, deoarece felul cum
a scris el se deosebeşte de modul în care simt eu că
ar trebui scrisă poezia, şi este firesc să fie aşa,
fiindcă în caz contrar aş fi fost doar un alt epigon de-
al lui. Or odată ce ai parcurs o anumită porţiune de
drum, nu simţi nevoia să te mai întorci, mai ales că
fiecare scriitor trebuie să-şi găsească drumul propriu,
288
original şi cît mai expresiv. Nu poţi spune despre
mare şi munte că s-au banalizat, chiar dacă mentalul
nostru vrea tot timpul ceva nou, dar mergi la marea
eminescă şi muntele eminesc fie pentru împrospă-
tare, fie pentru relaxare, cînd tu ca receptor sau
creator de poezie eşti ostenit de slujba zilelor tale
sau pentru a te inspira, cum se vede mai jos în
Epigonică:
Şi dacă doruri bat în geam
Şi se închide cartea,
E ca în minte să te n-am
Şi să te uite moartea !
Şi dacă rugul e aprins
În poartă sau la uşă,
E că iubirea nu s-a stins
Şi arde în cenuşă !
Şi dacă mor cumva în crîng
La marginea tristeţii,
E ca în inimă să plîng
Cu roua dimineţii !
Această poezie a fost scrisă pentru a arăta că
există un mod inteligent de a te inspira din clasici,
aducînd o notă originală şi expresivă, chiar dacă se
păstrează amprenta stilistică şi un sîmbure din
poezia iniţială, cum este acel „Şi dacă” din exem-
plul de mai sus. Evident că aş fi putut evita acel „Şi
dacă” folosind alte cuvinte, însă intenţionat am lăsat
acea formulare din motivul expus deja, ca să nu mai
spun de expresivitatea poetică din finalul poeziei.
Pentru cazul în care se va spune că nu mă pricep
la poezie, recomand încă o dată să se lectureze Arta
poetică din perspectivă spirituală ! Acolo am dat,
289
cred eu, suficiente exemple de expresivitate poetică
autentică, iar în măsura în care voi mai descoperi şi
alte exemple, ele vor fi expuse ulterior, în alte cărţi,
dacă va fi necesar, ceea ce sper să nu fie, întrucît se
pune întrebarea: cîte zeci de exemple ar trebui ofe-
rite spre a se înţelege cum arată poezia veritabilă ?
Întorcîndu-mă cumva, dar nu în acelaşi punct, ci
pe o spiră superioară, am oferit exemple din poeziile
care s-au scris prin mine şi pentru că nu am alte
exemple foarte bune la îndemînă, că de le-aş avea,
le-aş arăta, întrucît pe mine mă interesează în prin-
cipal să se asimileze cît mai profund conceptul de
Poezie veritabilă, nicidecum lauda de sine ! Or
Poezia veritabilă trebuie să ne emoţioneze, să ne
încînte, să ne înalţe cît mai Sus în sublim şi inefabil !
Cîte dintre ele reuşesc cele enumerate ? Foarte
puţine ! Şi mă refer evident la poeziile excepţionale,
la cele foarte bune sau măcar bune, NU la cele bu-
nişoare, acceptabile. Căci revenind la acea „listă
canonică a 100 de poeţi în 100 de ani,” am afirmat
anterior că din acea listă cel mult 20 îşi merită
numele de poeţi care au scris cîteva poezii veritabile.
O parte dintre cei 80 sînt onorabili şi vor fi scris
unele poezii memorabile, rămase ca repere unora,
dar cei mai mulţi dintre ei sînt neaveniţi şi parveniţi
literari. Mai adaug că din perspectiva lumească a
profanilor cu sufletele adormite, unele texte par a fi
deosebite, însă de la nivelul unui iniţiat care deţine
deja acea sensibilitate aparte şi un rafinament estetic
suficient de elevat, textele celor mai mulţi aşa zişi
„poeţi” contemporani din ultima sută de ani, chiar şi
cele foarte bune din punctul lor de vedere, nu se
290
ridică mai sus de nivelul celor bunişoare sau cel
mult bune, conform clasificării mele.
Iar pentru a percepe corect poeziile iniţiaţilor
trebuie ca receptorii să deţină acele iniţieri spirituale
autentice, plus un rafinament estetic remarcabil; în
caz contrar, fie profanii nu înţeleg mai nimic, fie
discipolii spirituali nu au rafinamentul necesar, ci
doar cunoştinţe teoretice cu multe impurităţi mentale
cauzate de neînţelegeri atît ale textelor, cît şi a sen-
sului cuvintelor româneşti în cazul unora, pe lîngă
dezinteresul cvasi-permanent faţă de poezie a majo-
rităţii oamenilor contemporani, iniţiaţi sau nu.
Această afirmaţie este posibil să fie văzută ca o
altă dovadă de orgoliu, aroganţă sau importanţă de
sine de unele minţi receptoare, cînd în realitate
autorul acestor rînduri urmăreşte de fapt să ridice
ştacheta valorică la un nivel cît mai înalt. Fiindcă
aşa cum unii profesori nu sînt percepuţi drept aro-
ganţi prin însuşi faptul de a fi exigenţi cu elevii lor,
la fel şi stabilirea unor criterii estetice cît mai ele-
vate nu pot fi suspectate de aroganţă prin ele însele,
ci vor motiva creatorii din viitor să se ridice la
înălţimi spirituale cu adevărat remarcabile.
Diferenţa dintre poeziile spirituale şi cele erme-
tice este că primele vor putea fi decriptate de îndată
ce receptorii vor accesa o cale spirituală profundă,
aşa cum este yoga (nu o religie), chiar dacă nu de
toţi iniţiaţii cu aceeaşi acurateţe. Pe cînd textele
ermetice vor rămîne ermetice indefinit, pentru că în
spatele lor nu se află o cunoaştere universală auten-
tică, ci un ghiveci de informaţii culese de ici-colo de
către fiecare creator în parte şi decriptarea acelui
291
ghiveci foarte eclectic nu foloseşte nimănui întru
progres spiritual propriu, ci cel mult se limpezesc
anumite cunoştinţe particulare. Un exemplu su-
gestiv de inutilitate filozofardă este comentariul fă-
cut în finalul antologiei publicate în 1988 la poe-
ziile lui Nichita Stănescu. Am să dau dovadă de tact
(spre a nu folosi cuvinte mult mai usturătoare),
pentru zeama logoreică sterilă a acelui critic, care s-a
străduit în zeci de pagini să demonstreze nu ştiu ce
filozofeme stănesciene din spatele sutelor lui de
prostioare numite „poezii” !
Aşa zişii „mari” poeţi români ca Arghezi, Blaga
sau oricare altul, cu excepţia lui Eminescu, dacă sînt
analizaţi dintr-o perspectivă spirituală autentică, se
dovedeşte că au cel mult şapte poezii foarte bune,
cum e cazul lui Nichita Stănescu, şi doar cîte una
excepţională la Arghezi şi Lucian Blaga, la care se
adaugă cîteva bune, dar nu depăşesc degetele unei
mîini ca număr ! Arghezi şi Blaga sînt socotiţi poeţi
„mari” pentru că au fost învăţaţi la şcoală zeci de
ani, de multe generaţii de elevi şi studenţi la Litere,
astfel au intrat în subconştientul colectiv cu epitetul
de „poeţi mari.” Şi cum toate valorile lumeşti se
percep prin comparaţie a ceva cu altceva, poeţii
„mari” locali sînt numiţi astfel prin comparaţie cu
mediocrităţile locale, dar dacă îi compari pe cei doi
cu Eminescu sau cu poeţii iniţiaţi care au un nivel de
conştiinţă net superior, se străvede că acei „mari” nu
mai sînt deloc mari !
Criteriile în baza cărora fac aceste afirmaţii sînt
expresivitatea poetică remarcabilă şi profunzimea
spirituală veritabilă din mai mult de cincizeci de
292
poezii, NU doar din două-trei sau cel mult şapte,
cum e cazul celor enumeraţi mai sus ! Mai clar
exprimat: cum putem eticheta drept „mari poeţi” pe
cei/cele care au scris o poezie excepţională, trei
foarte bune, cinci bune şi alte şase bunişoare ?
Adică aproximativ 15 poezii în cazul cel mai bun,
din peste o mie de texte ? Aici e vorba de impactul
valoric şi emoţional asupra receptorilor, pentru că
opera literară se judecă în ansamblu, nu pe bucăţi
alese ca la măcelărie. Dacă am judeca doar pe bucăţi
de trei sau cinci poezii bune, am putea include mai
mulţi poeţi printre cei iluştri, dar discrepanţa este
mult prea mare între puţinele poezii valoroase şi
cele multe lipsite de valoare spre a fi ignorată la
cei mai sus enumeraţi !
Aşadar, cu ce măsură măsori calitatea unui om, a
unui actor, scriitor sau a unei creaţii artistice ? Dacă
măsura este mică, atunci cel sau cei măsuraţi vor
părea "mari," dar dacă măsură este potrivită, atunci
cei măsuraţi vor fi... prea puţin mari ! Ce este o
măsură potrivită ? Este măsura sufletului trezit în su-
ficientă măsură, încît să-ţi permită o evaluare foarte
realistă şi corectă. Aici se adaugă şi un rafinament
estetic apreciabil.
În Kali yuga, datorită decăderii spirituale gene-
ralizate, cea mai mare parte a populaţiei umane apre-
ciază creaţiile de prost gust, cîţiva oameni, mult mai
puţini, apreciază creaţiile bune şi mai există o a treia
categorie şi mai puţini la număr, care apreciază mai
cu seamă creaţiile excepţionale. Măsura potrivită
este cea care cuprinde doar creaţiile exepţionale sau
măcar foarte bune.
293
 Pentru a înţelege şi mai bine ce vreau să scot în
evidenţă, dau exemplul muzicii uşoare româneşti.
Nu trebuie să fii muzicolog pentru a simţi că această
muzică uşoară românească a fost şi este mediocră, ca
să nu spun lamentabilă. În primul rînd întrucît cuvin-
tele limbii române sînt lungi, cele mai multe dintre
ele, spre deosebire de cuvintele limbii engleze, ca
atare modularea melodică este foarte greu de obţi-
nut, din care cauză melodiile sînt repetitive, (situaţie
similară şi la muzica grecească). Nu este muzică, ci
cuvinte cîntate şi acelea banale. Cu toate acestea,
majoritatea celor născuţi în anii 70-80 apreciază
acest tip de muzică, pentru că au fost crescuţi din
copilărie pînă spre 20 de ani numai şi numai cu
muzică românească de proastă calitate, condiţie în
care neavînd alte repere sau termeni de comparaţie,
ei/ele au îndrăgit-o, iar cei născuţi la ţară ascultă mai
mereu muzică populară sau manele. Cam la fel stă
treaba şi cu filmografia română, cu poezia română şi
multe altele. În lipsa unei educaţii artistice adecvate
şi a unui rafinament estetic nativ, nu e de mirare de
ce gusturile celor mulţi lasă de dorit.
Această situaţie este valabilă şi în literatura şi
cinematografia străină. Exceptînd excepţiile unor
poezii sau filme cu adevărat foarte bune şi a cîtorva,
puţine la număr, excepţionale, oamenii din Kali yuga
au o unitate de măsură valorică foarte precară, în
sensul că se folosesc destul de des epitete exagerate,
cum ar fi „genial,” „copleşitor,” ”minunat.” Mai clar
exprimat, se face exces de cuvinte „mari” la creaţii
„mici” sub aspect valoric !

294
 Posibil să nu fiu primul care gîndeşte că Poezia
autentică este singura dintre Arte care poate exprima
prin cuvinte Adevărul, Binele şi Frumuseţea dumne-
zeiască, dacă şi numai dacă atinge resorturile cele
mai profunde ale fiinţei umane în moduri dintre cele
mai expresive cu putinţă. Altfel spus, Poezia veri-
tabilă este cea mai înaltă formă de expresie a Cu-
vîntului şi unica modalitate prin care inefabilul stă-
rilor supramentale poate fi împărtăşit altora de o
manieră cît de cît satisfăcătoare.
Şi fiindcă am tot vorbit de alăturarea unor cuvinte
expresive în formulări neaşteptate, ca o condiţie de
bază a poeziilor veritabile, iată un fragment încîntă-
tor dintr-o poezie a lui Nichita Stănescu:
Să vă fie anul - an
Suplu ca pe rîuri unda,
să nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori să fie doar de ploaie
peste cîmpuri, jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
raza fragedă de soare;
fie aerul curat,
plin de păsări liniştite,
niciodată sfîşiat
de lungi fumuri stalactite.
Şi un alt exemplu la Lucian Blaga- Pasărea U:
Neguri acopăr cîmpuri şi dîmb.
Freamătă ulmul, duhul cel strîmb,
Cuiburi mai multe-n creste se văd,
Semn că-n coroane dat-a prăpăd.
Neagră făină cade prin scoc
295
colo la moara lui Nenoroc.
Macină el doar gîrbov, cărunt,
Curge urîtul greu şi mărunt.
Lut fără slavă, umed absurd,
Umblu-n nelume, drumul e surd.
Unde răzbate silnicul pas,
lung peste creştet cîntă un glas.
Cîntă prin ceaţa care căzu -
veşnic deasupră-mi pasărea U.
Cel de-al treilea exemplu aparţine tot lui Nichita
Stănescu, la care voi zăbovi puţin cu anumite co-
mentarii ce trebuie neapărat punctate.
Cu prilejul unei prezentări iniţiatice, vorbitorul s-a
exprimat astfel: „Marele poet Nichita Stănescu.”
Afirmaţie cu care eu nu sînt de acord. Din perspec-
tiva înţelegerii mele actuale, care nu este în nici un
caz infailibilă, fiind perfectibilă ulterior, un Mare
Poet se defineşte astfel:
„Adevăratul poet ştie să scoată din ceea ce a trăit
el, ceea ce e al tuturor şi, mai ales, să confere experi-
enţelor lui ceea ce este caracteristic sferei largi a
vieţii semenilor săi, să ştie a trăi în numele tuturor
oamenilor şi, prin el, să se poată ajunge la starea
omului universal.”
Mari poeţi sînt Shakespeare, Basho, Eminescu,
Esenin, conform definirii de mai sus.
Dacă Nichita Stănescu ar fi scris doar cele vreo 20
texte care îşi merită numele de poezii, din peste o
mie, aş fi fost de acord cu eticheta de mai sus, dar el,
ca mulţi alţi poeţi, a avut numai cîteva pepite de aur
într-un munte de zgură. A intuit întrucîtva Poeticul
Dumnezeiesc pe care l-a redat superb:
296
“Atîta dragoste și-atîta aspră bunătate
a fost să aibă-n sine el cu sine însuși
că desfăcea orice lăcate
cu plînsul cheilor din plînsu-și.”
Primul vers conţine o figură de stil numită oxi-
moron, dar nepotrivit ales, după percepţia mea. Bu-
nătatea în ea însăşi nu poate fi aspră, decît dacă ne
referim la oamenii aspri care manifestă uneori bu-
nătatea, însă conţinutul celui de-al doilea vers ex-
clude imaginea omului aspru. Poţi să formulezi ast-
fel dacă invoci libertatea de exprimare, dar asta nu
înseamnă că e inspirată acea expresie, dat fiind că
aici este poezie, nu descrierea unei tipologii umane.
Catrenul îşi merită numele de poezie prin urmă-
toarele trei versuri; al doilea fiind “trambulina” de
pe care se realizează saltul în inefabilul celui de-al
patrulea vers, care vădeşte o măiestrie poetică re-
marcabilă în spaţiul literaturii române, prin alătu-
rarea unor cuvinte complet surprinzătore !
Alt exemplu la Nichita Stănescu:
Poate să-mi afle chipul, coasta,
cînd vrea, cine vrea.
Și calul și cîinele și nevasta
îngropați în preajma mea,
și ploaia ce-o duc meteorii
spre cîmpu-nverzit pîn’ la os,
sub botul de lup singuratic, al orei
învățînd cum se moare frumos, –
numai să aibă atîta sabie
și-n dinte tremurătură de stea,
și o cu totul altă corabie
dacă vrea, cine vrea…
297
 Cînd citeşti o asemenea bijuterie expresivă, uiţi
“tonele” de maculatură ale acestui poet, iar cînd
citeşti celelalte texte insipide, te miri cum de este
posibilă o asemenea mixtură între sclipiri remar-
cabile şi platitudini strigătoare la cer !
În astfel de exprimări imprevizibile se află expre-
sivitatea poetică de foarte bună calitate, iar dacă ea
este dublată şi de profunzime spirituală, atunci poate
fi numită excepţională pe drept cuvînt. Alte exemple
de expresivitate poetică reuşită îi aparţin lui Şerban
Foarţă, fiind popularizate prin intermediul formaţiei
Phoenix, îndeosebi Mica Ţiganiadă, precum şi foar-
te inspirata poezie a lui Dionisie Dubinciuc - Balada
omului căzut din vis:
Vreau să fac un lucru pentru
Omul care a căzut din vis
Să îl fac să joace teatru
Şi să spună tot ce a văzut.
Este omul care spune
Tot ce se petrece-n lume
Şi ce simte fără remuşcări.
Ea e fata care-n viaţă
A căzut ca din minune
Să-mi trezească simţăminte noi.
Nu mai eşti tu acelaşi om
Pe care ieri l-am cunoscut,
Nu mai esti tu omul timid
De la-nceput.
Simple coincidenţe ne-au unit
Sub floarea stîncii,
A căzut o lacrimă de-a ei,
Părăsită de obrazul care
298
Tremură acum sub ochii mei.
E un vis pe care lumea
L-a avut mereu în calea ei
E un vis care a scos-o
Pentru-un timp mai lung din vraja ei.
Simple coincidenţe ne-au unit
Sub floarea stîncii,
A căzut o lacrimă de-a ei
Părăsită de obrazul care
Tremură acum sub ochii mei.
Un alt exemplu de expresivitate poetică aparţine
lui Ioan Voicu în Baladă fulgerată de vînt, cu trei
mici corecturi:
Rău mă dor ochii mă dor
De durerea frunzelor.
Şi mă fac şi iar mă fac
Vînt de brad şi vînt de fag.
Şi mă duc şi iar mă duc
Pînă la izvor de nuc.
Cu cine-am plecat nu ştiu
Şi mi-e viaţa ca un rîu,
Care curge frămîntat
Peste margine de sat.
Şi mă duc şi iar mă duc
Pînă la izvor de nuc.
S-a întîmpla de-a fulgera,
Poate-n roua ce-oi călca.
Şi mi se coboară norii
Din pădurile răcorii.
Şi mă duc şi iar mă duc
Pînă la izvor de nuc.
Şi mă fac şi iar mă fac
299
Vînt de brad şi vînt de fag.
Rău mă dor ochii mă dor
De durerea frunzelor.
Şi-am să plec fără să ştiu
Dus de dorul meu tîrziu.
Şi-am să plec fără să ştiu
Dus de dorul meu tîrziu.
Unde vînt a fulgerat
Fată ce n-a aşteptat.
Un ultim exemplu care surprinde o petală din
Atributul Poeticului Dumnezeiesc ca stare în volu-
mul meu Aripa dreaptă a eternităţii:
Nu vei muri lumina zilelor
sau liniştea zăpezilor
cu frigul nopţilor tale
de singurătate,
fiindu-se ştiut
că Poezia cea mai pură
este aevea sclipirilor aurii
rămase pe aripile îngerilor
după ce se evaporă roua
Preasfintelor minunări !
Primul vers conţine o licenţă poetică, definită ca
abatere de la regulile gramaticale ale limbii din ne-
cesități de versificație sau stilistice şi expresive, tre-
buie adăugat în dicţionare.
Ar fi fost insuportabil de banal să scriu: “nu vei
ucide” sau “nu vei omorî lumina zilelor,” care sînt
expresii foarte violente în contextul dat. Formularea
din text “nu vei muri” este specifică limbajului
astral, iar saltul în inefabil se produce prin îmbinarea
subtilă a două sensuri: pe de o parte sensul direct -
300
“nu vei omorî lumina zilelor,” pe de altă parte, “nu
vei muri” tu, receptorul acestei poezii. Există un
înţeles şi mai ascuns la care s-ar putea gîndi iniţiaţii
în tainele ezoterice ale corpurilor subtile, fiindcă aşa
numita “lumină a zilelor” sau Lumina Vieţii este
dată de aura umană. Altfel spus, nu poţi omorî
esenţa luminoasă a vieţii sau liniştea zăpezilor cu
frigul nopţilor tale de singurătate. Partea finală a
poeziei cuprinde motivul pentru care nu poţi face
cele de mai sus, şi în loc de alte explicaţii prozaice,
aş reda răspunsul lui Amza Pelea cînd a fost întrebat
dacă ar putea trăi fără artă ?
- Se poate, a spus el, dar nu merită !
Recent, într-o meditaţie am primit un sfert de
vers: „ce-ţi pasăre” care aparent n-are nici un sens,
însă intuitiv am înţeles care-i rostul său. Cum am
mai scris deja, pe de o parte n-am reţinut nici un vers
din acele poezii uluitoare visate în 2016, iar pe de
altă parte limbajul la nivel supermental este cu totul
diferit de cel de la nivelul minţii obişnuite. Ceea ce
urmează să afirm mai departe sînt mai mult deducţii
intuitive, decît adevăruri indubitabile, deci este po-
sibil să nu fie sută la sută exacte. Intuiesc că limbajul
supermental fiind telepatic, este asemănător celui din
astralul superior, în care cuvintele au mai multe sen-
suri, cu varii nuanţe de o profunzime insondabilă,
creînd un fel de polifonie consensuală, în care toţi
receptorii artei sînt în rezonanţă cu emiţătorul, deci
percep cu mare acurateţe mesajul multi-stratificat
transmis. Pornind de la exemplul de mai sus, „ce-ţi
pasăre,” se descompune în „ce-ţi pasă” şi mai poate
fi înţeles „ce pasăre.” Este aproape imposibil să
301
reconstitui un limbaj cu multiplele sale valenţe de la
nivel super-mental, prin intermediul mentalului obiş-
nuit, însă demersul meu urmăreşte să ofere cititorilor
doar un exemplu intuitiv. Aşadar, creatorii din viitor
vor avea acces conştient la supermental, iar recep-
torii vor înţelege şi gusta fiecare nuanţă particulară a
oricăror alăturări de cuvinte, care nouă celor de
astăzi ni s-ar părea pur şi simplu bazaconii sau deli-
ruri ! Numai că în supermental nu se delirează !
Doar minţile noastre superficiale obişnuite din Epo-
ca Întunericului sînt incapabile să cuprindă reve-
laţiile iluminatoare de la acel nivel supermental, ca
să nu mai vorbesc de supra-mental, unde limbajul
discursiv este depăşit cu totul. Îmi place să cred, nu
doar să sper, că dacă voi reuşi cu ajutorul Ghidului
să-mi controlez mintea şi voi avea acces la super sau
supra-mental, voi reuşi să captez de acolo măcar O
POEZIE, dacă nu mai multe, asemenea celor care m-
au uluit şi entuziasmat atît de tare în cuprinsul acelui
vis formidabil ! Dacă voi reuşi această performanţă
în actuala încarnare, sigur o voi face cunoscută şi o
voi explica, deoarece este necesar să apară şi un
public receptor pe măsura revelaţiilor primite, altfel
se cîntă în pustie.
Revin însă la exemplele expuse mai sus pentru o
abordare din altă perspectivă.
Există doi curenţi distincţi în poezia expresivă. Îi
numesc curenţi, nu straturi, deoarece acestea din
urmă sînt fixe, pe cînd curenţii sugerează ideea de
interacţiune dinamică. Cel dintîi se află la suprafaţă
şi creează ceea ce se numeşte „spuma” poeziei, adică
acele alăturări inedite de cuvinte, plus metafore mă-
302
iastre, care ne farmecă, ne seduc sau ne încîntă. Cele
mai multe poezii bune conţin doar acest curent
superficial spumos. Dar pentru a fi foarte bune, poe-
ziile este necesar să conţină un al doilea curent mai
adînc, compus din Adevăruri spirituale universal va-
labile. Adică să nu fie doar jucăuşenie şi atît, ci să
aibă şi trimiteri spirituale cît mai profunde.
Poezia Cîntec de adormit Mitzura a lui Arghezi
conţine ambii curenţi, respectiv măiestrie expresivă
şi profunzime spirituală, doar că finalul a fost ratat,
scăzînd valoarea acelui text.
Pasărea U a lui Blaga relevă primul curent, cel al
expresivităţii spumoase şi prea puţin pe cel spiritual,
chiar dacă identificăm Pasărea U din ultimul vers cu
simbolul Sufletului trezit.
De asemeni poezia lui Nichita Stănescu de la
pagina 297 conţine primul curent, cel al expresi-
vităţii măiastre, însă cel de-al doilea curent al
profunzimii spirituale este insuficient de clar. Cei
care deţin cunoştinţe spirituale autentice ar putea să
descopere unele subtilităţi ezoterice în partea finală:
învățînd cum se moare frumos, –
numai să aibă atîta sabie
și-n dinte tremurătură de stea,
și o cu totul altă corabie
dacă vrea, cine vrea…
Aici primul vers face trimitere la moartea ego-
ului; sabia este simbolul discernămîntului spiritual;
tremurătura de stea este o foarte frumoasă metaforă
a Sufletului ca veşmînt al Sinelui divin încarnat, care
şi-a uitat apartenenţa celestă, şi o cu totul altă
corabie este un simbol al Corpului uman ca vehicol
303
în Lumea Fizică, iar ultimul vers este o trimitere la
Liberul arbitru oferit omenilor de Creator. Doar că
primele şapte versuri înceţoşează imaginea, nefiind
prea limpezi metaforele, astfel că poezia în ansam-
blu pierde din claritate şi profunzime.
În acest context se va înţelege mult mai bine
motivul pentru care am dat exemple din propriile
creaţii, deoarece am urmărit ca textele mele să con-
ţină ambii curenţi, respectiv expresivitatea spumoasă
şi profunzimea spirituală, cum se vede mai jos:
Cînd te uiţi în ne-uitare
Precum marea într-o Mare,
Precum cerul înspre Cer,
Precum zarea într-o Zare
Şi eteru-n alt Eter,
Cu misterul mistuit
Într-un spaţiu infinit,
Afli că aripa dreaptă
Într-un zbor la asfinţit,
Ne cuprinde înţeleaptă
Dimpreună la sfinţit !
Precizez că înţelegerea acestei poezii a survenit la
mai mult de un an după scrierea ei, în urma între-
bării: Dacă mi s-ar cere să o explic, ce aş spune ?
Una din primele experienţe spirituale extraor-
dinare ale Floricăi Steva a fost cea a Totalităţii. O
axiomă celebră sună astfel: „Ceea ce este aici, în
Microcosmosul fiinţei umane, se află pretutindeni în
Macrocosmos, iar ceea ce nu este aici în Micro-
cosmosul fiinţei umane, nu există nicăieri !”
Experienţa Floricăi Steva a fost o exemplificare a
Principiului Corespendenţei oculte expus de Hermes
304
Trismegistos în Tabla de smarald, în sensul că orice
Parte ar fi perceput în cîmpul conştiinţei, fie că era
om, plantă, animal, reprezenta Totalitatea, ca Parte
cuprinsă în Tot şi Totul cuprins în Parte !
Versurile 2-3-4-5 se înţeleg prin prisma acestui
Principiu: marea mea interioară, cerul meu interior,
zarea mea interioră, eterul meu interior sînt Părţi ale
Totalităţii exterioare mie.
Al 9-lea vers: Într-un zbor la asfinţit nu vizează
doar apusul zilei sau al vieţii umane, ci mai degrabă
secvenţa finală a peregrinării umane în Dualitate,
cînd am asimilat Lecţiile acestei lumi şi sîntem sufi-
cient de purificaţi pentru a atinge starea de sfinţenie.
Aşadar, deşi în momentul scrierii acestei poezii m-
au sedus jocurile de cuvinte în sine, iată că în spatele
lor se află un tîlc mult mai profund. Au mai rămas
două versuri de limpezit, primul şi al optulea, dar
această sarcină sînt tentat să o las lectorilor... numai
că nimeni nu-şi va bate capul, decît dacă ar fi un test
obligatoriu. De aceea adaug că ne-uitarea se referă
la Amintire, mai precis Re-amintirea originii noastre
celeste, iar aripa dreaptă... e uşor de înţeles !
Cei mai buni poeţi ai lumii noastre au receptat şi
apoi au redat doar cîteva firmituri din Atributul
Poeticului Dumnezeiesc. Exemple clare sînt: Emi-
nescu - în mai multe poezii, printre care amintesc
Glossa şi Oda în metru antic, Arghezi - Între două
nopţi, Blaga - Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii şi Nichita Stănescu în cîteva poezii. La polul
opus se află pseudo-poeţii care au “bătut cîmpii”
departe de Atributul Poeticului Dumnezeiesc din
motive explicate deja în acest eseu.
305
 În continuare se oferă şi o altă perspectivă.
Creaţia dumnezeiască este structurată pe 7 nivele
vibraţionale distincte şi transpunînd această scară
valorică la artă, în general, şi poezie, în particular, aş
putea afirma următoarele:
Nivelul 7, cel mai înalt, corespunde creaţiilor
provenite din Supermental, despre care spunem că
sînt absolut geniale sau într-o altă formulare, este
nivelul Poeziilor uluitor de pure şi profunde !
La acest nivel 7 se încadrează poeziile care mi s-
au transmis în vis în 2016, despre care am tot po-
menit în altă parte. Cum am precizat şi în Arta
poetică, oamenii obişnuiţi au tendinţa să califice
drept genial tot ce le place în mod deosebit, din care
pricină şi acest calificativ, alături de maestru (per-
vertit prin ritualuri de magie neagră; masoneria
avînd inflaţie de maeştri şi venerabili !), ambele
fiind devalorizate pînă la a deveni banale.
Motivul pentru care se banalizează intenţionat tot
ceea ce este valoros în civilizaţia umană actuală,
exacerbîndu-se cultul vulgarităţii, a non-valorii, a
imbecilităţii, şi a multor altor demonisme n-ar trebui
explicat, dar nu sînt sigur că toţi îl cunosc, de aceea
voi spune că stăpînii noştri din umbră, Elita male-
fică, avînd un nivel de conştienţă foarte scăzut, ca al
caracudelor, ei menţin umanitatea pe un nivel infe-
rior pentru a putea fi controlată şi storsă de energie,
întrucît aceste bestii se hrănesc cu suferinţele noas-
tre, ceea ce este de fapt oglindirea brutalităţii uma-
ne, a violenţei şi primitivismului uman, mai cu
seamă prin uciderea animalelor pentru hrană şi alte
motive. Dacă oamenii s-ar eleva suficient, eliminînd
306
consumul de carne şi multe alte orori, reptilo-
masoneria ar dispărea rapid, ceea ce oricum se va
petrece în următorii ani (vezi Looking Glass) !
Versurile lui Mallarmé pe care Aurobindo le dă ca
exemplu de versuri geniale provin din mentalul ilu-
minat, nu din supermental: Gheţarul transparent al
zborurilor/ stolurilor care încă nu s-au înălţat !
La acest nivel sînt incluse unele poezii emines-
ciene, nu doar după opiniile criticilor literari, ci şi
după afirmaţiile avizate ale Ghidului meu spiritual.
Unii cititori sau unele cititoare e posibil să fi ob-
servat o anumită diferenţiere între viziunea lui Auro-
bindo, care susţine că există genialitate la nivelul
mentalului iluminat, şi afirmaţia preluată de la
Ghidul spiritual, unde am scris că genialitatea apar-
ţine supermentalului. Cum s-a văzut din prezentarea
nivelelor mentale spre începutul acestui eseu, este o
diferenţă marcantă între cele cîteva sclipiri geniale
izvorîte din mentalul iluminat şi intuitiv (numite
uneori inspiraţii geniale) faţă de genialitatea în flux
aproape continuu de la nivelul super şi supra men-
talului din unele creaţii muzicale, în principal, şi mai
rar în alte secţiuni ale artei.
Nivelul 6, corespunde poeziilor excepţionale.
Exemple: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a
lui Blaga, Între două nopţi a lui Arghezi. Acest nivel
include după modesta mea opinie Mentalul iluminat
şi cel intuitiv, care pot fi accesate şi de la Nivelul 5,
cel al poeziilor foarte bune. Ceea ce diferenţiază
Nivelul 7 de Nivelul 6, după cum am simţit în urma
visului avut, este STRANIA GENIALITATE.

307
 DEX-ul defineşte Straniul - “Care iese din comun,
greu de explicat, neînțeles, ciudat, bizar.” Definiţia a
fost dată de ageamii care n-au simţul limbii române!
Nu poţi să incluzi într-un cuvînt sensuri care se ex-
clud sau se bat cap în cap ca “greu de înţeles, ciudat,
bizar”! Este corect să defineşti stranietatea ca ieşită
din comun, greu de înţeles, nu însă ciudată, bizară,
nici macabră ori sinistră, care aparţin satanicului.
Termenul Ciudat are înţelesul de opus ordinii şi
armoniei divine sau naturale, cu referire la aspectele
demoniace: cum ar fi înclinaţia spre homosexua-
litate, pedofilie, zoofilie, perversitate morală şi com-
portamentală. Termenul Bizar înseamnă opus ordinii
umane şi cutumelor sociale, pe dos de cum ar trebui
să fie făcut, să se comporte, ori să apară în faţa
ochilor noştri: ca modele cretine ale caselor de modă
sau obiceiurile bizare ale unor popoare primitive. Pe
cînd Stranietatea este opusă viziunii unanim accep-
tate şi implică ineditul, originalitatea, dar nu în sens
dizarmonios ori macabru, cum au insinuat filmele de
prost gust, ci a ceva care parcă n-ar fi din lumea
aceasta, cu referire la acea originalitate nemai-
văzută, necunoscută paradigmei general acceptate !
Ciudăţeniile ne dezgustă, bizareriile ne şochează, iar
stranietatea ne uluieşte !
În muzică vor fi apărut unele creaţii stranii, fără
a fi dizarmonioase, şi rareori în poezie, pe frag-
mente. Aş da ca exemplu două versuri din volumul
Aripa stîngă a infinitului, care doar sugerează stra-
nietatea, fără să o conţină pe deplin:
Într-un spaţiu de mult timp,
Într-un loc de anotimp…
308
 Stranietatea apare aici din îmbinarea paradoxală a
celor două coordinate spaţiu-timp. Apoi continuă:
Într-o sferă de eter,
Cu un aer auster
Mă învălui în mister,
Omului să-i fiu fereastră,
Cerului să-i fiu albastră
Zarişte de nerespins
Căutată dinadins
Şi cuprinsă-n Necuprins…
Inimii să-i fiu
Nimbul auriu !
Urmarea poeziei „pogoară” în lumea cunos-
cutului, astfel se estompează stranietatea într-o oare-
care măsură, deşi nu în totalitate.
Un alt criteriu care departeajează poeziile excep-
ţionale de Nivel 6 faţă de poeziile foarte bune de la
Nivelul 5 este profunzimea spirituală laolaltă cu ex-
presivitatea poetică. Din acest motiv n-am inclus
nici o poezie de-a lui Nichita Stănescu la acest nivel
6, el neavînd profunzime metafizică, dat fiind că îi
lipsea aspiraţia spirituală, ci doar cîteva intuiţii re-
marcabile.
Nivelul 5 corespunde poeziilor foarte bune, unde
includ cele şapte poezii ale lui Nichita Stănescu. La
acest nivel aş include şi poeziile despre care spunem
că sînt Superbe ! Aici există o nuanţă uşor dece-
labilă. Pe lîngă expresivitatea de foarte bună calitate
implicată, poeziile superbe exprimă cel mai frumos
sentiment care ne umple inimile, anume Iubirea !
Exemplul cel mai cunoscut este poezia lui Nichita

309
Stănescu Leoaică tînără, iubirea şi un alt exemplu
din creaţia proprie este poezia Prea vino:
Prea vino tu şi mă sărută
Pe aripa neîncepută
Cu inima prin care curge
Savoarea lunii cînd amurge,
Îmbucurată printre pleoape
De tot ce-ţi este mai aproape,
Apoi mă află, pricepută,
În cea mai amplă şi tăcută
Poemă a iubirii blînde,
De toate cele mai flămînde !
Nivelul 4 aparţine poeziilor bune. Şi aici se poate
nuanţa, făcînd anumite precizări care să diferenţieze
poeziile foarte bune de cele bune, însă aceste nuanţe
sînt mai mult intuitive şi nu ştiu în ce măsură pot fi
definite clar graniţele separatoare, la modul cît mai
obiectiv cu putinţă, nu subiectiv.
Ajunşi aici cu analiza trebuie precizat că există
poezii care nu excelează la capitolul expresivităţii
poetice, cumva la limita dintre poeziile bune şi cele
bunişoare, pe care le-aş trece în categoria poeziilor
memorabile, întrucît exprimă anumite adevăruri spe-
cifice vremurilor noastre, cum este Moartea căpri-
oarei de Nicolae Labiş. Alte exemple:
Ne-am rătăcit în rinoceri,
Noi cei de azi şi cei de ieri,
Purtînd adîncile poveri
A unor silnici prizonieri.
Şi cei mai mulţi dorm parcă duşi
Ca nişte stranii pescăruşi,
Cu aripi prinse în ţăruşi
310
Şi orizontul nicăieri.
Ne-am rătăcit în rinoceri,
Noi cei de azi în cei de ieri,
Ca nişte stranii temniceri,
Orbecăind printre cenuşi !
Ne-am rătăcit alaltăieri
Ca pescăruşi în rinoceri,
Cu aripi smulse de hingheri-
Să mori puţin, să zbori acuşi !

Sau aceasta:

Măsurînd nemăsurarea
Cu vas mare sau vas mic,
Am găsit că încîntarea
Se obţine dintr-un pic !
Măsurînd nemăsurarea
Cu dor mare sau dor mic,
Am descoperit savoarea
Bucuriei unui pic !
Măsurînd nemăsurarea
Cu pas mare sau pas mic,
Mă împac cu acceptarea
Multului din ce-i nimic !

Şi aceasta:

Din toate cîte n-am avut

S-a strîns o linişte smerită
În versuri care m-au bătut
Pe crucea mea neţărmurită.
Din toate cîte n-am trăit
311
Mă strigă o chemare mută
Întru misterul anumit
Dintr-o Prezenţă neştiută.
Din toate cîte am cules,
În setea unui gol flămînd,
Mă caută un Dor Ales
Nici pînă cînd, nici pînă cînd !
Nivelul 3 corespunde poeziilor bunişoare sau
acceptabile, eventual butaforiilor despre care se mai
spune că ar fi onorabile pentru a nu se simţi autorii
lor prea ofensaţi la ego, precum şi textelor intere-
sante sau celor necesare, cum este acest Îndemn
scris din admiraţie faţă de poezia lui Nichita Stă-
nescu, însă vorba lui Lucian Blaga: ”Te poţi îm-
podobi cu penele altuia, dar nu poţi zbura cu ele !”
Omul să-şi afle chemarea,
Adîncul, Întregul şi Zarea,
Dacă e foarte sau prea
Şi alt mod de-a se crea,
Numai să deţină atîta Foc
Şi avînt de cuprins la mijloc,
Cît să treacă peste zilele terne
Sau piedici ascunse, alterne,
Înviind nespus de frumos
Din patimă, lacrimi, fălos,
Şi cu totul altă aspiraţie
În liniştea ce-l vălurea,
Îmbăiată-n mister şi Graţie,
Dacă vrea, cînd o vrea !
Prin poezii necesare subînţeleg acele creaţii care
conţin mesaje demne de a fi împărtăşite cît mai mul-
tor oameni, pentru că surprind adevăruri universal
312
valabile, cunoscute îndeosebi iniţiaţilor şi care nu
sînt prea didactice sau prea explicite, ca aceasta:
Eu sînt cel care slăveşte,
Dar şi Cel ce e slăvit,
Sînt Acela ce sfinţeşte
Şi mereu neasfinţit.
Eu sînt pana care scrie
Şi suportul pentru scris,
Sînt Eterna Poezie
Într-un mod de nedescris.
Eu sînt Unicul multiplu
Ocultat ca Arhetip
Şi mă aflu în periplu
Cu alt vers şi sub alt chip !

Sau Deducţie:

Din care reiese

Că lumea se ţese
Într-un voal
Din spumă de val,
Cuprinsă-n urzeală
Cu formă astrală
Ca dans vertical
Pe Calea Regală.
Cum am mai spus deja, am urmărit ca în creaţiile
poetice să îmbin învăţăturile înţelepţilor pe deplin
îndumnezeiţi, laolaltă cu expresivitatea poetică de o
cît mai bună calitate. Textul de mai sus l-am înclus
în poeziile necesare, fiindcă dezvăluie anumite taine
necunoscute profanilor. Înţelepţii pe deplin îndum-
nezeiţi susţin că întreaga Creaţie macrocosmică este
313
o Iluzie, Maya, în raport cu Transcendenţa, întrucît
Creaţia este în permanentă schimbare şi transfor-
mare şi nu se susţine prin ea însăşi, pe cînd Trans-
cendenţa este imuabilă, aceeaşi în eternitate, şi nu
depinde de ceva exterior ei. Transcendenţa susţine
Imanenţa.
Comparaţia cea mai sugestivă este cu visele
oamenilor. În timp ce visează, aproape toţi oamenii,
cu excepţia celor foarte elevaţi spiritual, trăiesc
convingerea că totul este real în acele vise şi numai
după ce se trezesc din somn, realizează că au fost
doar nişte vise. La fel se va petrece cu toţi cei care
vor atinge Eliberarea spirituală ultimă, dar pînă
atunci noi oamenii obişnuiţi credem cu toată fer-
mitatea că întreaga Creaţie este reală.
Poezia spune că Lumea, Creaţia, este un voal din
spumă de val. Din perspectiva minţilor noastre obiş-
nuite Creaţia macrocosmică este super-gigantică.
Numai Planul Fizic cuprinde două mii de miliarde
de galaxii, fiecare galaxie avînd sute de miliarde de
stele, iar numărul planetelor este incalculabil ! Sri
Yukteswar, maestrul lui Yogananda, a afirmat că
Planul Fizic este asemenea unei nacele la un dirijabil
(aerostat sau balon zburător), care este Planul Astral,
iar Planul Cauzal este aevea întregii atmosfere te-
restre, comparată cu nacela şi dirijabilul !
Aşadar, deşi Creaţia Fizică, Astrală şi Cauzală
este uluitor de vastă, totuşi din perspectiva Conşti-
inţei Dumnezeieşti Supreme, care este infinită şi
eternă, această creaţie apare doar ca spuma unui val.
Urzeala se numeşte în limba sanscrită Tantra şi este
o referire la multiplele energii care alcătuiesc Creaţia
314
în ansamblu. Altfel spus, totul este Lumină modulată
pe diferite nivele vibraţionale, iar Calea Regală face
trimitere la Raja yoga, ce conţine ansamblul învăţă-
turilor yoghine în opt etape; învăţături care dacă sînt
puse în practică în mod corect şi perseverent, ne pot
trezi din somnul Iluziei macrocosmice la adevarata
noastră esenţă divină !
De bună seamă că am prezentat foarte succint
doar un aspect, cu precizarea că majoritatea poezi-
ilor mele conţin şi alte taine ezoterice, care nu pot fi
decriptate în totalitate, fiindcă n-ar mai fi poezie, ci
teorie metafizică. E ca şi cum am explica trucurile
magice, ceea ce duce la dispariţia magiei ! Mai
există un argument, dar e mult prea evident pentru a
fi explicitat.
Nivelul 2 corespunde textelor slăbuţe/ slabe,
insuficiente valoric.
Nivelul 1 este cel al inspidităţii incolore specifice
celor care nu transmit chiar nimic poetic, iar sub
acest nivel se află toate stridenţele demoniace !
Iată exemplul unei poezii slabe de Nivel 2 a lui
Nichita Stănescu, în genul celor care abundă prin
revistele literare şi volumele de protozii:
Mai stau o înserare, ca să văd,
umbră din umbră cum se lasă,
cum al luminii văzătoare, dur prăpăd
devine de din ce în ce mai moale,
cum se lungeşte umbra după pomi,
cum omul după om se prelungeşte,
cum zidul dimineţii lent se năruieşte,
şi cum lumina stelelor răsare,
pe o cu totul altă înserare.
315
 Primele două versuri promit starea de poezie.
Doar promit ! Pentru că urmarea este aevea apei care
se pierde în nisipurile deşertului. Neavînd iniţieri
spirituale pentru a dezvălui ceva cu miez, ceea ce ur-
mează este edulcorat (atenuat, estompat), fără forţă
poetică, fără expresivitate suficient de impactantă.
Astfel de versuri plac la mulţi receptori cărora le
lipseşte rafinamentul estetic şi nu au trezit sufletul,
ci doar o minimă deschidere spre frumos.
A se compara cu următoarea poezie, ce conţine
un fior poetic indubitabil:
S-ar părea că sînt pămîntul,
Neştiutul, depărtarea,
Rănile şi vindecarea;
S-ar părea că sînt mormîntul,
Cunoscutul, separarea,
Strigătul şi remuşcarea...
S-ar părea că sînt cuvîntul,
Neştiinţa, căutarea;
O enigmă unde punctul
Exilează întrebarea.
S-ar părea că sînt ne-sîntul,
Nefiinţa, transformarea,
Care-şi află legămîntul
În tăcere... şi mirarea
De a fi precum e sfîntul,
Liniştea şi închinarea.
Poeziile ar trebui să exprime cu sinceritate şi
onestitate emoţia autentică a momentului, nu abureli
fanteziste şi nici exaltări juvenile ! Cu toate acestea
recunosc că recitindu-mi textele din primele trei cărţi
după o perioadă mai lungă de timp, am constatat că
316
mai mult de o sută nu-mi mai plăceau (în pofida fap-
tului că am simţit pregnant că nu eu am fost autorul
poeziilor incluse în primele două cărţi) şi fie le voi
corecta, fie le voi elimina la următoarele reeditări.
Acest fapt este un semn clar că trebuie aşteptat
cîteva luni sau chiar un an înainte de a le tipări,
pentru a nu mai publica texte slabe valoric, dat fiind
că odată cu trecerea timpului apar alte limpeziri şi
cristalizări şi ceea ce în trecut ni se părea că merită a
fi împărtăşit receptorilor, ulterior, după un an sau
doi, percepem ca insuficiente valoric, ca să nu spun
chiar bune de aruncat acele texte !
Şi apropo de emoţia autentică a momentului, există
totuşi şi excepţii. Mă refer la aşa numitele „menta-
lizări pozitive,” cum se vede în textul de mai jos:
Şi brusc am rostit o chemare
Prea plină de ceruri născînde,
Cerînd Înalta Favoare,
Spre gurile noastre flămînde.
Şi-ncet s-a deschis o cărare
În vremile astea bolînde
Care ne umple de zare
Fiinţele noastre plăpînde.
Atunci am simţit o mirare
De gheţuri aproape arzînde,
Menind întreaga suflare
Spre zorile faste curînde.
Acest text nu cuprinde întru totul trăiri per-
sonale, exceptînd chemarea Prea Înaltului şi al doi-
lea vers din ultima strofă, care nici acela n-a fost
simţit aşa cum am scris. Ci mi-am imaginat cum ar fi
translaţia unei părţi apreciabile a omenirii în a 5-a
317
dimensiune, fapt ce se va petrece în următorii ani; nu
ştiu cîţi la număr, dar sper să fie în timpul vieţii mele
actuale ! Al doilea vers din strofa a treia descrie un
paradox, avînd la origine o trăire autentică atunci
cînd mi s-a exemplificat cum arată dinamizarea ple-
nară a Centrului subtil de Forţă Ajna Chakra, aflat în
mijlocul frunţii. Cu acel prilej am simţit efectiv cum
ajna mă doare plăcut ! A fost ceva uimitor de
paradoxal şi... încîntător, care nu s-a mai repetat pînă
la momentul scrierii acestor rînduri !
La Nivelul 3 a celor bunişoare intră cea mai
mare parte a poeziilor cu mesaj direct, scrise pentru
transmiterea variilor mesaje, socotite a fi demne de
cunoscut. Acest gen de poezii provin din mentalul
obişnuit ori superior şi este cel mai apreciat de ma-
joritatea receptorilor de poezie pentru că sînt uşor de
înţeles, exceptînd textele ermetice. Ele pot fi numite
mai degrabă versificaţii şi cuprind filozofemele oa-
menilor de rînd sau ceea ce numim truisme, adică
adevăruri evidente, dar spuse ca şi cum ar fi mari
mostre de înţelepciune, ca Repetabila povară a lui
Păunescu şi majoritatea versificaţiilor acestui poet,
care şchiopăta la metrică uneori.
Oamenii actuali, în marea lor majoritate, se află ca
nivel de conştienţă pe primii trei Centri de Forţă
inferiori şi ei ar putea fi definiţi mai plastic ca nişte
roboţei, sclavi ai emoţiilor inferioare, a prejude-
căţilor de tot felul şi a multor altor limitări. Prin re-
petate experienţe care cuprind cuplul plăcere-durere,
omenirea se sensibilizează gradat şi, implicit, evolu-
ează în ansamblu. O formă ceva mai rafinată de sen-
sibilitate fiind Arta, însă aşa cum vedem cu toţii, în
318
cuprinsul ei sînt incluse multe creaţii care nu merită
eticheta de artă. Am publicat cîteva poezii ale căror
mesaje sînt cunoscute în principal de discipolii căilor
spirituale autentice şi mai puţin profanilor:
Eu sînt clipa împlinită
De la plus-minus oricum,
Ce mă-ntind nemărginită
Între Veşnic şi Acum.
Eu sînt Calea potrivită
Dinspre Rost către un Sens,
Ce se vrea a fi sfîrşită
În extazul cel imens.
Sînt Întregul dintr-o Parte,
Nu doar Parte din Întreg,
Şi mă caut într-o Carte
Pe care să o-nţeleg !
Sînt mai mult decît un Eu,
Dăruindu-se în Parte
Şi mă aflu mai mereu
Dincolo de orice foarte !

La nivelul 4 a celor bune aş da ca exemplu:

Recunosc că vreau să fiu

Mai întîi decît pe urmă,
Mai altcum decît mă ştiu
Şi mai mult decît o urmă !
Recunosc că vreau să scriu
Mai profund ca cel dintîi,
Mai altfel decît sălciu
Şi carte de căpătîi !
Recunosc că vreau să fiu
319
În Aici decît niciunde,
În Acum, decît tîrziu,
Şi în Inimă oriunde !
Ceea ce diferenţiază poeziile bune de cele buni-
şoare sînt, după simţirea mea, gradul de expre-
sivitate poetică inclus, plus reuşita finalului. În
poezia de mai sus ultima strofă face diferenţa prin
ideea de EU cosmic sau conştiinţă cosmică. Adică
universalitatea, în raport cu individualitatea trăirii.
La Nivelul 5 a celor foarte bune, după simţirea mea,
un alt exemplu este Limba Tăcerii:
Să faci gaură cînd taci
Într-un cer plin de rumoare,
Presupune să desfaci
Liniştea dintr-o mirare !
Să faci nod unei tăceri
Într-un fluviu de cuvinte,
Presupune să oferi
Trepte pentru luări aminte.
Se prefaci neprefăcutul
Într-un fel care să placă,
Presupune renăscutul
Celor care vor să tacă !
În această poezie inclusă la cele foarte bune, se
simte nuanţa predominant mentală, prin comparaţie
cu poeziile superbe de la acelaşi nivel, la care se
percepe nuanţa de Trăire, prin opoziţie cu aspectul
de Cunoaştere. Poeziile superbe ne încîntă peste
măsură, ne exaltă inimile, pe cînd cele predominant
mentale de la acest nivel ne plac foarte mult datorită
mesajelor inedite, suprinzătoare (vezi poezia lui Ion

320
Barbu, redată în Arta poetică, inclusă în această
categorie).
Diferenţierea dintre poeziile bune şi cele foarte
bune se face prin imersia în profunzime. Nivelele 3,
4 sînt uşor de înţeles, (exceptînd poeziile ermetice),
iar de la nivelul 5 apare rafinamentul poetic, pe de o
parte, şi profunzimea spirituală, pe de altă parte. De
la acest nivel în sus sînt necesare iniţierile, fie şi
teoretice pe căile spirituale autentice. De la acest
nivel nu te mai joci cu speculaţii pseudo-spirituale,
cum a făcut N.D. în Nouă variaţiuni pentru orgă, şi
în multe alte texte, ci se vizează taine autentice din
ce în ce mai profunde, nu simulacre ! Or tocmai
profunzimea tot mai mare a tainelor spirituale cu-
prinse în acele creaţii diferenţiază nivelele valorice
între ele, care se revelează cu prisosinţă la Eminescu
şi foarte puţin la ceilalţi poeţi români, inclusiv la
Arghezi şi Lucian Blaga.
Şi în acest eseu mă refer la profunzimea spiri-
tualităţii autentice a fiinţelor umane pe deplin în-
dumnezeite, nu la mixturi de filozofie occidentală,
poleită cu ortodoxie creştină, cum a fost cazul lui
Blaga, şi a multor altor poeţi români sau de alte
naţii. Fiindcă trebuie să fie clar tuturor că filozofia
este o creaţie mentală, cuprinzînd şi unele intuiţii
profunde pe lîngă multe speculaţii, care se adresează
raţiunii în principal, pe cînd înţelepciunea ultimă
dumnezeiască implică trăirea permanentă la nivel
supramental a adevărurilor dumnezeieşti şi se adre-
sează sufletelor trezite, implicit celor care şi-au
revelat Sinele Divin Atman. Pe scurt, filozofia este
un discurs mental mai mult sau mai puţin profund,
321
pe cînd Înţelepciunea fiinţelor Eliberate spiritual
(mîntuite) este rezultatul îndumnezeirii lor; dar chiar
şi la acest nivel există diferenţe ! Pentru că nu se
poate compara la nivel de expansiune aurică un om
care a obţinut mîntuirea sau Eliberarea supremă în
urmă cu o sută de ani, cu alţii care s-au eliberat în
urmă cu zece mii, sute de mii sau milioane de ani, ba
chiar miliarde de ani; respectiv dintr-un Ciclu Crea-
ţional anterior. Mai trebuie precizat că îndumne-
zeirea se realizează pe Căi spirituale autentice vari-
ate, deci cunoaşterea metafizică are conţinuturi
specifice culturilor din zone geografice sau planete
de origine mult diferite unele faţă de altele. În acest
eseu au fost revelate parţial anumite cunoştinţe
metafizice ale Shivaismului kaşmirian - cea mai
înaltă Cale spirituală din istoria cunoscută a omenirii
actuale, fiind singura care a revelat cele 36 de tattva-
e, Principii sau Esenţe dumnezeieşti.
Ar fi, poate, bine venită publicarea unei cărţi a
celor mai frumoase poezii care s-au scris în ultimii
700 de ani în lume, însă trierea finală aş prefera să
fie făcută de cineva cu sufletul trezit şi un pregnant
rafinament estetic, căci am văzut prin revistele cul-
turale cu prisosinţă ce fel de gusturi dubioase au
editorii ! De bună seamă că traducerea din alte limbi
a poeziilor va reduce considerabil valoarea unora
dintre ele, motiv pentru care această iniţiativă ar
putea fi amînată pînă cînd umanitatea va avea
dispozitive care să ajute la învăţarea oricărei limbi
străine în cîteva minute.
Cel mai probabil este că odată cu elevarea nive-
lului de conştiinţă, oamenii viitorului nu vor mai fi
322
interesaţi de producţiile celor din Kali yuga, decît
din considerente istorice. Aceste creaţii există deja
în Akasha, memoria cosmică, însă bănuiesc că doar
îngerii şi fiinţele pe deplin îndumnezeite ar putea să
le capteze numai pe cele foarte valoroase.
Cît priveşte clasamentele creaţiilor artistice, la
modul general, şi a poeziilor în particular, nu se
pune problema unei confruntări „războinice” între
gustul meu şi al oricărei alte persoane pentru a ve-
dea cine este mai tare. Nu este cuvîntul meu îm-
potriva cuvîntului tău, oricine ai fi tu, ca la tribunal,
fiindcă dacă ar fi numai atît, înseamnă că se con-
fruntă doar egourile, minţile şi gusturile noastre, pe
de o parte, iar pe de altă parte se minimalizează jus-
teţea argumentaţiei din acest text prin formule de
genul: „gusturile sînt indefinite ca număr, de ce ar fi
gustul tău superior gustului meu... sau criteriile tale
mai bune decît ale mele ?”
După cum am arătat deja în Arta poetică, punctul
meu de vedere se bazează pe unele criterii spirituale
autentice şi mă refer la acele Savori estetice. A opta
dintre ele este Savoarea Încîntării, care se poate
aplica şi poeziei. Şi cum ar putea să apară Savoarea
Încîntării din versuri sumbre, din rezonanţele demo-
niace, din texte prozaice, insipide, incolore, inodore
ale majorităţii protoziilor albe ? Sau din versuri
daniloviene precum acestea: „Iubirea ta există există
îmi spun/ pe străzi trec Crişti disperaţi/ cu trupul
înfuşurat în ziare...” (Timp).
Doar fiinţele umane care prezintă ele însele rezo-
nanţe demoniace ar putea fi încîntate de asemenea
imagini pseudo-poetice, pe lîngă faptul că nu există
323
nici o legătură cauzală între primul vers şi urmă-
toarele două, decît dacă autorul va fi vrut să ne
exemplifice cum arată versul anacolut !
Iar sintagma „Crişti disperaţi” este aberantă, întru-
cît Christos nu a fost niciodată, în nici o clipă a vieţii
Sale disperat şi spun aceasta cu maximă certitudine:
„Eu şi Tatăl una sîntem !” a mărturisit cîndva Iisus !
Şi atunci cum să extrapolezi o stare de la cineva care
nu a manifestat-o nicicînd ? Nici măcar în umilirea
şi suferinţele dinaintea şi din timpul crucificării n-a
fost disperat, fiidcă El ştia ce îl aşteaptă, că doar din
acest motiv fusese trimis în lumea noastră, anume să
preia o parte din karma negativă a omenirii ! Dacă ar
fi fost vorba de Kafka, Kierkegaard sau Esenin, mai
treacă-meargă, însă nicidecum la Iisus Christos !
Autorul a vrut să spună că boschetarii disperaţi sînt
nişte Crişti înveliţi în ziare, dar formularea lui e ina-
decvată. Ar fi fost mult mai clară imaginea: „Crişti
îndureraţi” în care adjectivul „îndureraţi” este adec-
vat atît la „Crişti,” cît şi la boschetari, eliminînd în
acest fel formularea aberantă. Aici îşi află micul
secret comparaţiile adecvate faţă de cele forţate: în
această funcţie inter-schimbabilă a obiectului com-
parat cu subiectul care serveşte drept mijloc de com-
paraţie.
Pe de altă parte există un aspect prea puţin cu-
noscut de majoritatea aşa numiţilor creştini occi-
dentali, probabil şi de mulţi preoţi. Numele Christos
se referă îndeosebi la Conştiinţa Christică, nefiind
doar un nume propriu, ci un nivel de conştiinţă foar-
te înalt, poate chiar cel mai înalt, fapt deductibil din
celebra afirmaţie a lui Iisus: „Eu sînt Calea, Adevă-
324
rul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin
Mine !” Profesorul Nicolae Catrina a avut o revelaţie
pe care ne-a împărtăşit-o într-una din conferinţele
sale: Acel EU SÎNT din citatul de mai sus nu se
referă doar la „eu Iisus,” fondatorul religiei creştine
(citat din care fanaticii înţeleg că numai dacă urmezi
învăţătura creştină ajungi la desăvîrşire spirituală,
ceea ce este o aberaţie totală, fiindcă zeci de mii de
oameni au obţinut Mîntuirea mult înainte de creş-
tinism, şi multe miliarde de oameni o vor obţine
după ce religia creştină va dispărea definitiv), ci la
identificarea plenară a conştiinţei christice cu EU
SÎNT ca formă de prezentare a Supremului Absolut,
din expresia: EU SÎNT CEL CE SÎNT.
Altfel spus, Împărăţia Cerurilor este accesată prin
intermediul Conştiinţei Christice, nefiind apanajul
doar a unei singure fiinţe umane, în speţă Iisus; aşa
cum numele lui Buddha a devenit sinonim cu o anu-
me stare spirituală, desigur inferioară Conştiinţei
Christice, întrucît budismul, exceptînd o şcoală sau
ramură a sa, nu recunoaşte existenţa Creatorului Su-
prem şi nici a Sinelui Divin Atman.
Aşadar, expresia „crişti disperaţi” este cu atît mai
aberantă dacă se are în vedere această revelaţie din
creştinismul ezoteric.
Astfel de erori şi stridenţe sînt cu duiumul la acest
autor, însă dacă mi s-ar cere să le contabilizez pe
toate aici, probabil că şi fanii lui cei mai fideli ar
face cîţiva paşi în spate... oripilaţi, şi mă refer la cei
mai curaţi la suflet, ci nu în cazul celor cu aceleaşi
rezonanţe ciudate, că de, întunericul trage la întu-
neric şi îl admiră !
325
 La întrebarea de ce am insistat atît de mult pe
Poezie ?... răspund că la momentul actual ea, alături
de muzica divin inspirată şi filmele frumoase sînt
modalităţile cele mai la îndemînă pentru trezirea su-
fletului marii majorităţi a omenirii, care nu este încă
pregătită să abordeze căile spirituale autentice, cum
ar fi yoga cu multiplele sale ramuri, ce implică o
practică perseverentă, corectă şi entuziastă, iar în
anumite cazuri de lungă durată la cei mai impuri,
dar oricum mai scurtă ca durată decît isihasmul, din
motivul că în isihasm se „cîntă pe o singură coardă”
(Rugăciunea Inimii), în principal, pe cînd yoga
foloseşte toate cele şapte „corzi” care sînt Centrii
subtili de Forţă şi dinamizează treptat celelalte cor-
puri subtile prin tehnici specifice. Yoghinii urcă
treaptă cu treaptă Scara către îndumnezeire, pe cînd
sfinţii creştinii sar unele trepte, din care motiv cînd
ajung Sus şi vor să împărtăşească lumii experienţa
lor, o fac în aceiaşi termeni cunoscuţi de vechea
personalitate, în mare parte dogmatici ! Aici mai
există o explicaţie, anume că se adresează în special
doar creştinilor, care nu cunosc alt limbaj decît cel
specific bisericesc.
Cum s-a văzut, unii scriitori şi mulţi oameni au
rezonanţe întunecate, alţi scriitori, mai puţini la
număr, au rezonanţe luminoase. Mie personal îmi
place să scriu texte cît mai frumoase. Nu este vorba
de poză; că vreau să mă dau mai albastru decît sînt,
ci îmi repugnă în mod profund exhibarea tuturor
bizareriilor sinistre, care în loc să îi scoată din mlaş-
tina imundă a rezonanţelor demoniace, mai mult îi
afundă pe admiratorii acestor nerozii !
326
 Scrierea acestui eseu m-a ajutat pe mine însumi
mai mult decît îl va ajuta, poate, pe cel despre care
am vorbit. Am conştientizat cu acest prilej că au
existat de-a lungul vieţii mele cîţiva oameni care nu
mi-au plăcut mai deloc. Probabil sentimentul era re-
ciproc. Mă refer la scriitori, în principal. Se spune că
în acest caz cei/cele care nu ne plac, ne oglindesc
anumite părţi deficitare la noi înşine.
Dar astăzi, în a treia zi a lunii octombrie din
primul an al mascaradei infodemice s-a produs un
declic, s-a sublimat ceva, ori s-a vindecat o parte din
întunericul propriei mele fiinţe. În anii cînd l-am
cunoscut „faţă către faţă” pe Nichita, nu avea atîtea
texte sumbre... de fapt nu le percepeam eu ca atare !
După 1990 drumurile noastre s-au despărţit încetul
cu încetul. El a mers pe calea lui, eu pe calea Lu-
minii. În următorii 16 ani nu am mai citit poezii. Mă
interesa mai mult propria evoluţie spirituală. E
curios totuşi că am intuit situaţia reală a lui N.D.,
căruia i-am citit o carte antologică de poezii prin
2006 – Ferapont.
Apoi, foarte lent în decursul celor 33 de ani de
cînd am purces pe Calea spirituală, s-a produs în
interiorul fiinţei mele o anume purificare, o lim-
pezire şi cristalizare, iar din 2017, reluînd legătura
cu poezia, să constat într-un mod destul de mirat că
actualmente ceea ce se scrie nu mai este poezie la
majoritatea poeţilor, ci protozii sau nerozii ! Citind
mai multe texte daniloviene pentru scrierea acestui
eseu, am constatat că el derapase grav de pe Calea
Poeziei. Se rătăcise, deşi el însuşi nu e conştient de
gravitatea situaţiei.
327
 Mai există şi alţi aşa zişi poeţi rătăciţi care nu-mi
plac, ale căror nume n-am să le rostesc aici, pentru a
nu se interpreta greşit că i-aş pune la stîlpul infamiei
sau al oprobriului public. Ceea ce vreau să scot în
evidenţă este că declicul produs astăzi îmi arată că s-
a vindecat o parte din întunericul propriei fiinţe,
fiindcă nu mai simt nici un resentiment faţă de oa-
menii care nu-mi plac şi ale căror nume n-am vrut să
le rostesc ! Parcă a apărut o mică simpatie faţă de ei.
Parcă mi-ar fi fraţi într-o călătorie cosmică înde-
lungă, în timpul căreia ne-am certat şi ne-am respins
o vreme, dar fiind în aceeaşi barcă, nu puteam să ne
anihilăm unii pe alţii în sensul aneantizării, chiar
dacă în alte vieţi ne vom fi făcut foarte mult rău unii
altora: fie prin asasinare, fie prin alte moduri dure-
roase.
Şi ajunşi la acest subiect, trebuie punctat un fapt
foarte important, anume că toate relaţiile inter-
umane trebuie să se sfîrşească prin armonie şi even-
tual iubire între cei care s-au bătut, s-au certat, s-au
urît ori şi-au făcut rău unii altora în fel şi chip de-a
lungul mai multor încarnări.
Noi oamenii nu putem accesa nivele superioare
de vibraţie, respectiv tărîmuri din ce în ce mai
elevate, dacă au rămas „poliţe” de plătit celor cărora
le-am făcut sau ne-au făcut rău ! Această precizare
ar trebui să fie înţeleasă cît mai profund de toţi
intelectualii care îl slujesc în mod inconştient pe
Necuratul şi care s-au dedat la acţiuni dintre cele mai
mizerabile faţă de semenii lor, cum este cazul unuia
care îl blestema pe un confrate într-un mod incre-
dibil de abject, dorindu-i să nu moară pînă nu putre-
328
zeşte de viu, şi acest blestem a fost rostit de un
individ care se consideră poet ! Iar lista mizeriilor
pe care aşa numiţii poeţi sau scriitori şi le fac unii
altora este cu mult mai mare şi oribilă; ceea ce
demonstrează o dată în plus justeţea observaţiei mele
despre adormirea sufletească a marii lor majorităţi !
Pe de altă parte am aflat că şi critica literară se
vinde pe bani, deşi nu ştiu cît este de generalizată
această practică reprobabilă; scriitorii trebuind să
plătească sume între cinci sute şi o mie de lei sau
mai mult pentru o cronică favorabilă. În aceste con-
diţii nu mai este un mister atît de mare de ce nivelul
valoric arată atît de jalnic în arta contemporană, mai
cu seamă în poezie. În acest fel se pierde încrederea
în sinceritatea, onestitatea şi valoarea actului critic;
aspect ce constituie un alt argument al adormirii su-
fleteşti la respectivii critici literari ! Astfel îmi explic
de ce nici una din cărţile mele nu a beneficiat de
vreo cronică de la cei mai mult de zece critici literari
cărora le-am trimis creaţiile, însă pe lîngă faptul că
trebuie plătite acele cronici, se mai adaugă o altă
condiţie, anume aceea de a face parte dintr-un gru-
puscul constituit pe lîngă un critic sau un om de
vază, cu sau fără şorţuleţ din cel hrăpăreţ. În caz
contrar cărţile tale vor fi aruncate la gunoi probabil,
adică nici nu se vor osteni să le deschidă pentru a citi
măcar cinci poezii sau cîteva pagini de proză ! Şi
această situaţie jalnică nu durează de azi, de ieri,
dacă pînă şi lui Arghezi i s-a petrecut atunci cînd a
publicat volumul său de poezii Cuvinte potrivite în
1927, an în care concursul pe ţară a celui mai bun

329
volum de poezii a fost cîştigat de un ilustru anonim,
al cărui nume nu vreau să-l fac cunoscut aici.
Privită din punct de vedere superior, situaţia este
cu mult mai complexă decît aş avea pretenţia că o
întrevăd, însă în contextul saltului spiritual pe care
omenirea în ansamblu pare să îl facă în acest sfîrşit
de Kali yuga către o dimensiune superioră, cu aju-
totul ierarhiilor angelice şi a Extratereştrilor bene-
fici, prin infuzarea întregii planete şi a omenirii cu
energii din ce în ce mai elevate, se explică de ce s-a
produs acea purificare în fiinţa mea la data scrierii
acestor rînduri. Pentru a fi înţeles mai bine, amintesc
aici cazul celebru al unui medic psihiatru. Redau
acest articol luat de pe internet despre Ho’opo-
nopono, întrucît e posibil să nu fie cunoscut de toţi
cititorii:
„În urmă cu două decenii, un psiholog hawaian
surprindea lumea științifică cu ceea ce am putea
numi, pe bună dreptate, un miracol. Spitalul de Stat
din Hawaii se confrunta în acel moment cu probleme
deosebit de grave în secția bolnavilor psihici care
comiseseră crime abominabile. Violența acestora era
atît de mare încît, deși purtau cătușe la mîini și la
picioare, personalul medical se simțea serios ame-
nințat de aceștia, iar cei mai mulți psihologi cli-
nicieni obișnuiau să–și dea demisia după aproxi-
mativ o lună de lucru cu acest gen de pacienți.
În ciuda avertismentelor colegilor bine intenți-
onați, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-
un astfel de loc, fiindcă asta echivala cu o sinu-
cidere în plan profesional, Dr. Ihaleakala Hew Len a
acceptat totuși postul.
330
 Și atunci au început să apară miracole. După nu-
mai cîteva luni s-a dovedit că în cazul multora dintre
acești pacienti, nu mai era nevoie de cătușe. Dozele
medicației au scăzut simțitor la majoritatea paci-
enților și chiar s-au sistat în cazul unora. După patru
ani, pavilionul a trebuit să fie închis din lipsă de..
pacienți violenți.
Partea cea mai interesantă este că în acești patru
ani Dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temuții
săi pacienți. Mai mult, nici măcar nu i-a văzut !
Cerințele sale la ocuparea postului de psiholog cli-
nician au fost de a i se oferi un birou și acces la
dosarele criminalilor spitalizați.
“Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez cu pro-
pria mea persoană” a declarat ulterior Dr. Len.
“Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un
criminal bolnav psihic, o poți face vindecîndu-te pe
tine.”
În prezent, trecut de 70 de ani, Dr. Len a ajutat cu
succes de-a lungul carierei sale, folosind această me-
todă pe mii de persoane, lucrînd inclusiv cu grupuri
din cadrul unor organizații internaționale presti-
gioase precum UNESCO și Națiunile Unite. Dr. Len
deține un doctorat în psihologie obținut la Uni-
versitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie
remarcabilul său succes ca psiholog clinician prac-
ticilor de vindecare tradiționale învățate de la Morr-
nah Nalamaku Simeona, o femeie “kahuna“.
În limba hawaiană,“huna“ înseamnă “secret”, iar
“kahuna“ înseamnă “păstrător al secretului”, “ex-
pert,” “magistru.” Dacă vreți, “kahuna“ repre-
zintă echivalentul meșterului în sistemul de bresle
331
medieval. Orice meserie, artă sau meșteșug avea
proprii săi “kahuna“.
Termenul a devenit însă cunoscut ca echivalent al
șamanului, vraciului, preotului.
Legendele abundă în descrierea puterilor acestor
“kahuna,“ capabili să realizeze vindecări miracu-
loase, să influențeze vremea, să meargă pe căr-
buni încinși, să–și atragă prosperitatea.
Morrnah Nalamaku Simeona s-a numărat printre
ultimii “kahuna“ veritabili din Hawaii, fiind
numită oficial, în 1983, de către autorități drept “o
comoară vie a Hawaii-ului.”
Ea a înființat o organizație non-profit meni-
tă să răspîndească filozofia și practicile psihologice
ale vechilor “kahuna“ înainte ca acestea să se piardă.
Metoda tradițională învățată de Dr. Len de la Morr-
nah Simeona și aplicată cu succes la Spitalul de Stat
din Hawaii și nu numai, poartă denumirea de Ho’-
oponopono, care s-ar putea traduce prin “a îndrepta
lucrurile,” “a corecta o eroare”.
Metoda este extraordinar de simplă, atît de sim-
plă încît mintea noastră, fascinată de complex și
maestră în a complica masiv și inutil lucrurile, are
impulsul de a o respinge imediat. Pe de altă parte, în
ciuda simplității ei, metoda are la bază principiile
“huna“ care sînt destul de greu de acceptat de noi,
cei crescuți în spiritul respectului pentru “rațional” și
“științific”.
LUMEA ESTE O REFLECTARE A GÎN-
DURILOR NOASTRE !
Asemeni lui Buddha, vechii “kahuna“ con-
siderau că noi creăm lumea prin gîndurile noastre.
332
Tot ceea ce sîntem, tot ceea ce se întîmplă în viața
noastră reprezintă o consecință a gîndurilor noas-
tre. În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o
reflectare a ceea ce se întîmplă în interiorul nostru.
Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să cău-
tăm cauza în noi înșine, nu în factorii exteriori.
Dacă o persoană ne agresează, este util să ne
amintim că ceilalți sînt o oglindă pentru noi și
că agresivitatea respectivei persoane nu este decît
proiecția în exterior a propriei noastre agresivități
refulate.
Dacă șeful ne spune că nu sîntem suficient de buni
pentru postul pe care îl ocupăm, atunci vorbele lui
nu sînt decît o reflectare a ceea ce noi înșine gîn-
dim despre noi.
Dacă ne îmbolnăvim, este bine de știut că, pentru
“kahuna“, trupul este o casă pentru gînduri: cau-
za îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gînd, în-
tr-o eroare de judecată.
“Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată,”
declară cu umor Dr. Len.“Te pot omorî, asta-i tot.”
În viziunea unui “kahuna,“ mintea este asemeni
unei grădini, iar gîndurile asemeni unor semințe.
Ele încolțesc și dau roade. Trebuie să avem grijă ce
gînduri plantăm în mintea noastră, căci, inevitabil,
vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este
că orice stres, dezechilibru sau boală pot fi corectate
lucrînd cu tine. Nu este nevoie să cauți răspunsuri
sau ajutor în afara ta. Și nimeni nu îți poate oferi
informații mai relevante decît cele pe care le poți
obține singur căutînd în tine însuți, susține Morrnah
Simeona.
333
 Pentru “kahuna“ circumstanțele exterioare sînt un
barometru al nivelului nostru de conștiință. Starea de
sănătate sau de boala, prosperitatea sau pauperitatea,
succesul sau eșecul nostru ori al celor din jurul
nostru, reflectă nivelul de conștiință la care am
ajuns. Dacă nivelul nostru de conștiință se modifică,
circumstanțele exterioare se schimbă rapid, iar nive-
lul de conștiință poate crește semnificativ dacă ne
asumăm responsabilitatea pentru tot ce se întîmplă în
viața noastră, pentru tot ce se întîmplă în jurul
nostru.
Vindecarea ori schimbarea încep cu asumarea
responsabilității.
Ce înseamnă să ne asumăm 100% responsabi-
litatea pentru absolut tot ce se întîmplă în viața
noastră ?
“Înseamnă să accepți faptul că tu însuți, nimeni
altcineva, este creatorul a tot ceea ce experimentezi,
a tuturor evenimentelor pe care le trăiești,” a spus
Dr. Len, conștient că declarația sa poate fi șo-
cantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oa-
menilor.
O idee foarte greu de digerat într-o societate în
care ne-am obișnuit să ne găsim scuze la tot pasul,
să dăm vina pe alții pentru ce nu merge în viața
noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă.
Mai mult, această idee este greu de acceptat și de
către persoanele considerate “supra-responsabile.”
Căci una este să îți asumi responsabilitatea propriilor
acțiuni și alta este să îți asumi responsabilitatea
pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai
avut nimic de-a face și cu care singura legătură pe
334
care o ai este că locuiți împreună în același oraș.
Mulți psihologi ar spune că o astfel de gîndire nu
face decît să ne culpabilizeze în mod excesiv.
Accesul la miracol, și, implicit, la supra-conștient,
nu este posibil decît atunci cînd reîncepem să privim
lumea prin ochii unui copil. Este vorba despre
redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infan-
tilității.
Problema adulților este că și-au pierdut ino-
cența și și-au accentuat infantilitatea prin evitarea
sistematică a asumării responsabilității.“Kahuna“
afirmă că reinstaurînd inocența – starea în care nu
judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de
cîștigul personal – viața noastră se poate schimba
radical.
“Nu vă faceți probleme ! Întreaga lume este creația
ta și acest lucru trebuie luat ad litteram,” afirmă Dr.
Len. Actele violente ale acelor criminali bolnavi
psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau respon-
sabilitatea lui doar pentru faptul că aceștia apăru-
seră în viața sa. Problemele lor erau “creația” sa și
de aceea tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a
fost să lucreze cu el însuși, să șteargă el însuși gîn-
durile care au generat acele probleme.
Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar
dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a
conduce la aceleași concluzii.
Asta înseamnă că dacă copiii noștri au o pro-
blemă de sănătate, ceva din noi a produs acea
problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe
sfoară, noi am determinat ca acel lucru să se pe-
treacă. Pare absurd.
335
 Evenimentele din viaţa noastră actualizea-
ză amintiri, tipare de acțiune trecute și reacții
ciudate. La urma urmei, toți am experimentat reacții
care ne-au surprins și pe noi, și pe cei care ne
cunoșteau foarte bine, reacții în care “parcă nu eram
noi înșine,” nu-i așa ? Dacă te confrunți cu o pro-
blemă, o situație-limită, un necaz, o suferință, în-
trebarea pe care trebuie să ți-o pui automat este: ce
anume din ceea ce se întîmplă în mine a generat sau
a atras această problemă ? Apoi trebuie să ștergi
gîndurile care au produs respectiva problemă. Dar
cum putem ști care gînduri au creat acea problemă ?
“Nu vă faceți probleme !” spune Dr. Len. “O parte
din voi știe. Trebuie doar să-i dați permisiunea.”
Cînd judec o persoană, acea persoană devine un
“ostatic al gîndurilor mele”. Creăm lumea prin gîn-
durile noastre, iar pentru “kahuna“ aceasta nu este o
metaforă. Este o realitate. În viziunea lor, care este
comună cu cea a tuturor religiilor, Dumnezeu a creat
ființe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest
fapt, fiindcă între ceea ce există în realitate și ceea ce
vedem se interpune gîndul nostru, atitudinea care
judecă şi, eventual, condamnă.
Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne
vedem decît propriile gînduri. “Lumea este ceea ce
credem că este!” afirmă Serge Kahili King, doctor în
psihologie și o autoritate internațională în materie de
“huna.“ Psihologia modernă tinde să ajungă la ace-
leași concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu
reacționează la evenimentele în sine, ci la propria
percepție asupra evenimentelor. Mai mult, studiile
arată că oamenii tind să se conformeze percepțiilor
336
altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod re-
petat unui copil că este rău, el va ajunge să se com-
porte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod
repetat performanțele, chiar dacă acestea nu sînt
tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce
mai bine.
În limbajul unui “kahuna“ acest fenomen se
exprimă în felul următor: dacă eu gîndesc într-un
anumit fel despre o persoană, acea persoana devine
un “ostatic al gîndurilor mele”. Asta înseamnă că el
tinde să se conformeze percepției mele și, mai de-
vreme sau mai tîrziu, se va comporta în așa fel încît
să-mi confirme percepția mea despre el. Prin urmare,
actele unei persoane sînt o consecință a ceea ce
gîndesc despre acea persoană și trebuie să-mi asum
responsabilitatea pentru acest fapt. De aceea a nu
judeca este singura atitudine corectă vizavi de o
altă persoană.
Dacă este ceva de corectat, spun “kahuna“, atunci
acest ceva reprezintă erorile noastre de gîndire. Așa
stînd lucrurile, atunci poate că nu ar trebui să ne
mire foarte mult că Dr. Len și-a vindecat pacienții
lucrînd doar cu el însuși.
CUM ANUME ?
“Am repetat continuu: Îmi pare rău ! Te rog, iartă-
mă ! a declarat senin Dr. Len.
“Asta-i tot” !
De-a dreptul șocant !
Bănuiesc că Doctorului Len îi place să șocheze,
să surpindă printr-o lovitură puternică și neaștep-
tată rutina noastră mentală.

337
 El spune că oamenii, în special vesticii, gîndesc
prea mult. Mai exact, sînt prinși în rutina unor
programe care rulează inconștient. Contrar a ceea ce
gîndim noi, el susține cu tărie că intelectul nu poate
rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de
acord cu el, din moment ce a declarat că “o pro-
blemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gîndire care
a generat-o !”
De aceea, nu trebuie decît să conștientizezi
problema pe care o resimți la nivel fizic, emoțional,
mental etc., apoi să începi să îți purifici gîndirea,
care a atras problema printr-un proces de căință și
iertare. “Îmi pare rău ! Te rog, iartă-mă ! Îmi pare
rău pentru că te-am făcut ostatic al gîndurilor mele și
fiindcă, prin negativismul gîndurilor mele, ți-am in-
fluențat în mod distructiv comportamentul !” Așa
este în creștinism: ruga trebuie precedată de căință și
de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face
conștientul: să se căiască și să ceară iertare.
Restul este treaba supraconștientului, el este
armonizatorul, vindecătorul. Sîntem prizonierii pro-
priei minți și nu putem evada folosindu-ne tocmai de
minte, temnicierul însuși.
Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse
situații: cînd sîntem bolnavi, cînd cineva apropiat
este bolnav, cînd ne confruntăm cu probleme pro-
fesionale, financiare, sentimentale etc.
Dacă problema ține de sănătate, atunci putem
spune corpului: “Îmi pare rău că ți-am făcut rău prin
gîndurile mele negative ! Te rog, iartă-mă !” Și
repetăm acest lucru cu sinceritate pînă cînd pro-
blema dispare.
338
 Dacă copilul are probleme la școală, putem repeta
mental: “Îmi pare rău că ți-am creat aceste probleme
prin gîndurile mele ! Te rog, iartă-mă !” Este
esențial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de
iertare să fie pe deplin sinceră. Consecința ime-
diată este un sentiment de iubire, iar Dr. Len și
Morrnah Simeona declară că acesta este un semnal
că vindecarea a început.
Probabil că la o primă citire, vei respinge aceste
lucruri pe motivul că sînt prostii, povești de adormit
copiii. Dar “kahuna“ afirmă că supraconștientul este
receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorînd
formulările savante. Interesant este că psihanaliza a
ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pre-
tențioase, “deștepte,” “intelectualizate“ nu ajung la
pacienți. Accesul la miracol și implicit la supra-
conștient nu este posibil decît atunci cînd reîncepem
să privim lumea prin ochii unui copil. Este vorba
despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea
infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut
inocența și și-au accentuat infantilitatea prin evitarea
sistematică a asumării responsabilității.
“Kahuna“afirmă că reinstaurînd inocența, sta-
rea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu
sîntem obsedați de cîștigul personal - viața noas-
tră se poate schimba radical: renunțăm la a ne
complica viața inutil și ne redobîndim bucuria de a
trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai simplu și
mai eficient schimbărilor; iar calitatea relațiilor
noastre se îmbunătățește semnificativ.
Un medic din Statele Unite ale Americii, Dr. Ira
Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în fază ter-
339
minală și a descris experiențele și concluziile sale în
două cărți devenite best-seller-uri. Una dintre ele se
numește “The Four Things that Matter Most” și se
referă la cele mai frecvente declarații pe care
bolnavii le fac celor apropiați, pe patul de moarte.
Acestea sunt: IARTĂ-MĂ ! TE IERT ! MULȚU-
MESC ! TE IUBESC !
Ea consideră că nu trebuie să ajungem pe patul de
moarte pentru a folosi aceste declarații care, în
opinia sa, au un potențial imens în a ne vindeca
relațiile și în a ne transforma profund viața !“

Înainte de a trece mai departe, este necesar să fac

alte precizări care ar trebui înţelese cît mai bine.
Fiecare Plan sau Dimensiune a Creaţiei dumne-
zeieşti are un limbaj adecvat acelui plan, care cel
mai adesea nu se potriveşte altui plan inferior sau
superior. De pildă frumuseţea paradisurilor astrale
nu poate fi redată în limbajul omenesc actual, pentru
că n-ai cum să transmiţi verbal starea de fericire,
iubire sau beatitudine ! Doar un Ghid spiritual pe
deplin îndumnezeit poate transmite aceste stări prin
trăire în mod direct ! Din acest motiv Planul Fizic
3D în care ne aflăm are un specific al lui pe care
doar îl schiţez în termeni generali.
În lumea noastră şi în Epoca Întunericului, ceea ce
ne emoţionează pe noi în artă şi nu numai, este
melanjul dintre suferinţă şi bucurie, redat de o ma-
nieră cît mai expresivă. Sigur că sînt grade diferite
de reuşită, de la cele mai grosiere ale telenovelelor şi
manelelor specifice minţilor primitive, pînă la cele
mai rafinate şi expresive, gustate de fiinţele evoluate
340
spiritual. Între acestea există multiple trepte inter-
mediare de percepţie şi trăire, prea multe pentru a fi
definite oricît de vag. Fiecare se orientează conform
rezonanţelor proprii şi este aproape imposibil să
impui o percepţie rafinată unei minţi nerafinate,
pentru că nu o va simţi ca atare.
Eşecul lui Gogol din al doilea volum al Sufletelor
moarte are drept cauză lipsa trăirii autentice a ceea
ce a vrut să transpună artistic. Gogol doar şi-a ima-
ginat cum ar fi Binele, însă în lipsa unei experienţe
directe, imaginaţia nu are suficientă forţă şi impact
emoţional. Eminescu a transmis pe cale mediumică
un poem, Luceafărul Vieţii, existent pe internet, care
nu se ridică la înălţimea poemului Luceafărul scris
în lumea noastră, fiind mai mult îndemnuri spiri-
tuale, care, desigur că sînt corecte, însă nu emoţi-
onante. Arta la nivelul nostru trebuie să cuprindă
cuplul durere-plăcere, lumină-întuneric şi toate cele-
lalte opoziţii complementare, descrise cît mai ex-
presiv cu putinţă pentru a ne emoţiona cît mai
profund !
Un veac de singurătate a lui Marquez este genial
datorită modului cu totul original şi expresiv de re-
dare a destinelor umane, îmbinînd realul cu magicul
în proporţii nici supărător de exagerate ca în basme,
dar nici ignorată acea dimensiune de neacceptat
pentru materialiştii îndîrjiţi, ci la limita bunului simţ,
a acelui De ce nu ? Altfel spus De ce nu ar fi putut
să fie ridicată la ceruri Remedios ? Chiar dacă acest
fapt nu s-a produs fizic unei persoane profane, citi-
torii înţeleg că este o metaforă a unei splendide apo-
teoze a Purităţii ! După informaţiile noastre ştim că
341
doar unii sfinţi s-au înălţat la ceruri cu tot cu trupul
fizic. În cartea respectivă Marquez nu lasă de înţeles
că Remedios ar fi fost o sfîntă, conform canoanelor,
pînă cînd se produce acea înălţare a ei la cer şi atunci
înţelegem că puritatea merită a fi sfinţită.
Am ascultat, şi mai ales am citit foarte multe
relatări ale unor trăiri spirituale, dar nu toate au fost
sută la sută autentice, ci finisate ulterior din varii
motive, fie pentru că fuseseră prea stîngaci scrise, fie
pentru a face o impresie mai bună. Unele din acele
trăiri proveneau din super şi supramental, atîta cît
pot fi redate în limbajul omenesc, însă dacă le-ai
cere acelor trăitori să scrie o poezie sau un text
artistic inspirat de trăirile lor mirobolante, aproape
sigur nici unul dintre ei nu va fi în stare să creeze
ceva cu adevărat valoros, nu siropos. Prin aceasta
vreau să scot în evidenţă că trăirile înalt spirituale
sînt o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru
crearea operelor valoroase !
Genialitatea (acolo unde există cu adevărat), are
grade diferite de profunzime sau nivele diferite de
inspiraţie, unele mai înalte, altele mai puţin înalte,
unele mai emoţionante, altele mai puţin emoţio-
nante, aşa cum se vede din exemplul pe care l-a dat
Aurobindo din poezia lui Mallarmé; vers care nu
emoţionează, ci suspendă, adică face saltul în ine-
fabil. Pe cînd versul eminescian: „Nu credeam să
învăţ a muri vreodată/ Pururea tînăr înfăşurat în
mantia-mi...” îi emoţionează pe cei care au sensi-
bilitatea şi rafinamentul necesar, deşi nu pe toţi în
acelaşi grad de profunzime.

342
 În concluzie, ceea ce este valabil şi de folos, ba
chiar foarte frumos într-o dimensiune superioară, nu
poate fi perceput identic într-o dimensiune infe-
rioară. Poemul Luceafărul Vieţii este plin de ade-
văruri înalt spirituale, dar nu emoţionează, aşa cum a
făcut-o Luceafărul. Teoria metafizică, oricît de bine
ar fi redată în versuri, tot didactică rămîne, pe cînd
expresivitatea poetică ne atinge mai adînc sufletul.
Şi aici îşi află Arta divin inspirată Rostul: în atin-
gerea, ba chiar Trezirea sufletelor noastre, a celor
adormiţi dintre noi. Mai cu seamă a celor mulţi care
nu sînt interesaţi deloc de filozofie sau metafizică şi
cu atît mai puţin de urmarea practică a unei căi
spirituale autentice.
Revin la tema principală cu alte limpeziri.
Argumentaţia mea pare să conţină o contradicţie
majoră. Am vorbit de necesitatea trezirii sufletului
ca o condiţie a accesării nivelelor mentale superi-
oare, definind sufletul trezit prin lipsa egoismului, a
orgoliului, fuduliei, importanţei de sine şi prin pre-
zenţa cvasi-permanentă a multor calităţi nobile pe
care nu le mai înşir acum. Se poate obiecta că mulţi
dintre oamenii geniali ai acestei planete, dar nu toţi,
au fost orgolioşi, egocentrici, avînd cine mai ştie cîte
alte defecte, de unde se trage concluzia că nu aveau
sufletele trezite, în conformitate cu învăţăturile spi-
rituale autentice prezentate aici parţial. Şi atunci
cum de au creat acele opere geniale ? Un răspuns pe
deplin competent poate fi oferit doar de Ghidul meu
spiritual.
Deducţia mea este că datorită anumitor condiţii
karma-ice sau în urma unor merite din alte vieţi,
343
cum ar fi atracţia/pasiunea extrem de puternică pen-
tru o anumită modalitate artistică, plus exercitarea
acelei pasiuni mai multe vieţi la rînd; acelui om sau
acelor oameni li s-a înlesnit accesul la sferele supe-
rioare ale mentalului, chiar dacă nu aveau sufletele
pe deplin trezite, ci doar o anumită deschidere sufle-
tească. Cum am spus deja în altă parte, rostul artei
autentice fiind acela de a trezi în primul rînd sufle-
tele creatorilor din Kali yuga şi abia apoi ale recep-
torilor care rezonează cu acea artă. Deci fiinţele res-
pective au devenit genii prin anumite eforturi depuse
cu stăruinţă, care au amplificat uneori foarte mult
rezonanţele specifice, şi nu neaparat doar ca o Graţie
dumnezeiască, ci este efectul eforturilor depuse şi a
karmei rezultate. Graţia lui Dumnezeu intervine în
anumite momente specifice, atunci cînd este necesar,
ca o incurajare, amplificare, salvare sau ca răspuns
la aspiraţia intensă a sufletelor acelor oameni spre
frumuseţea dumnezeiască ! Puţini oameni sînt pregă-
tiţi lăuntric pentru accesarea unei Căi spirituale au-
tentice şi atunci li se oferă o altă cale pentru evo-
luţie spirituală prin intermediul artei divin inspirate.
Trebuie să punctez că nu toţi despre care se spune
că erau geniali, au fost genii cu adevărat ! Din
perspectiva mea genialitatea implică, aşa cum am
mai spus, crearea unei noi viziuni, plus o expresi-
vitate artistică excepţională. Or ţinînd cont de aceste
criterii numărul geniilor se reduce semnificativ, în-
trucît una este o sclipire genială, a cărei dimensiune
este dată chiar de cuvîntul în sine - sclipire - şi cu
totul altceva este genialitatea în ansamblul întregii
opere, ca la Beethoven sau Eminescu. Şi asta în
344
afara faptului că termenul în sine s-a banalizat prin
folosire abuzivă în situaţii improprii !
Aşadar, deşi situaţiile pentru fiecare geniu autentic
în parte sînt cu totul particulare, în sensul că nu pot
fi generalizate cauzele pentru care au primit acea
Graţie Divină, trebuie să fi existat nişte merite
anterioare, fiindcă niciodată şi nicăieri, în orice lume
sau tărîm subtil, nu primim nimic pe gratis, ci doar
în urma unor aspiraţii şi eforturi mai mici sau mai
mari din partea noastră. Şi mai este un amănunt.
Defectele de caracter ale geniilor, oricare vor fi fost
ele, erau ceea ce în limbaj yoghin se numesc dizar-
monii pe Centrii de Forţă şi aparţineau personali-
tăţilor umane respective, pe cînd accesul în planu-
rile superioare este făcut de către mentalul acelor
fiinţe, pe fondul unei anumite deschideri sufleteşti,
ceea ce presupune obligatoriu o receptivitate cît mai
elevată din motive evidente.
Aici e vorba de anumite dinamizări ale Centrilor
superiori de Forţă şi multe alte subtilităţi pe care nu
le cunosc, însă cam aşa stă treaba cu geniile au-
tentice, care au excelat într-o direcţie, fiind cu totul
mărginite în alte domenii ! Şi nu trebuie uitat cadrul
temporal, anume Epoca Întunericului în care majo-
ritatea fiinţelor umane sînt departe de a fi desăvîrşite
sau măcar armonioase comportamental !
Spre finalul acestui eseu reiau tema expresivităţii
poetice din Arta poetică, pentru alte clarificări.
În limbajul obişnuit am folosit şi folosesc ade-
seori unele înflorituri lingvistice pe care le numesc
“brizbrizuri” în scop ludic, spre amuzamentul con-
vivilor, care procedeu l-am repetat şi în cîteva poe-
345
zii. Pare că n-ar fi cine ştie ce realizare, însă trebuie
ştiut că pînă spre 50 de ani am fost un om crispat de
serios, adică nu aveam ceea ce se numeşte spon-
tanietate şi jucăuşenie din cauza multor frustrări de
tot felul. Apoi cîndva în jurul acelei vîrste am avut
un vis în care o entitate luminoasă m-a făcut să rîd
copios ! Ulterior, m-am surprins manifestînd tot mai
des faţă de prietene şi cunoştinţe simţul umorului, pe
care anterior îl exprimasem extrem de rar. Am în-
ţeles că cineva acolo Sus mă ajutase să văd viaţa
drept ceea ce este în realitate: un Joc Divin – Lila, în
sanscrită.
Din această atitudine jucăuşă a rezultat prima
secţiune a cărţii Poezii modificate genetic, cu sub-
titlul (Uni)versuri de joacă. Iată un exemplu de
exprimare “sucită”:
Nici de foame nu mi-e sete,
Cînd compun niscai sonete,
Nici de sete nu mănînc
Cînd mi-e foame de Adînc !
Nici de aripi nu mi-e zbor,
Cînd aş vrea să te ador,
Nici aproape nu-s departe
Naşterii de după moarte !
Nici de sete nu mi-e foame
La pomul fără de poame,
Nici de foame nu mi-e salt
Cînd mi-e sete de Înalt !
În alte situaţii am folosit de cîteva ori exprimări
ce păreau incorecte gramatical, care necesită unele
explicaţii lămuritoare.

346
 În urmă cu vreo patru ani am visat o poezie şi la
trezire am scris-o atît cît mi-am amintit. Unul din
versuri era: Visez un înger, doi de îngeri…În lumea
noastră formularea este incorectă gramatical, însă în
vis acea exprimare avea un sens foarte profund, şi
aceasta din pricină că limbajul specific planului as-
tral nu poate fi cuprins în limbajul uman de la
nivelul minţii obişnuite. De atunci am repetat de cî-
teva ori acest procedeu aparent incorect tocmai
pentru a evita, pe de o parte, formulările indezirabil
de banale, iar pe de altă parte, pentru a sugera
indicibilul şi inefabilul.
Penultimul vers al poeziei Deocamdată toamna
este: Pînă cînd mă faur, laur într-un vis... Aş fi putut
formula altfel acest vers spre a fi corect gramatical,
însă am preferat această variantă din aceleaşi motive
expuse mai sus. Pentru mine acest gen de exprimări
aparent greşite, numite licenţe poetice, au o savoare
indescriptibilă, deşi nu ştiu dacă va fi împărtăşită şi
de alţi receptori, cum sînt aceste versuri: „Despre
care poţi să spui / Că nu plac la nimănui” ! Urmă-
toarea poezie am inclus-o la Nivelul 5 al celor foarte
bune, atît datorită expresivităţii poetice evidente, cît
şi ideii profunde din final:
Întocmai cum roua plînge pe foi,
Aşa plîng cu mine, aşa plîng cu voi;
Întocmai cum roua plînge tiptil,
Aşa plîng a munte, aşa plîng subtil;
Întocmai cum roua plînge spre zi
Aşa plîng a noapte, aşa plîng de-ai şti;
Întocmai cum roua plînge în floare,
Aşa plîng a lună, aşa plîng a soare...
347
Întocmai cum floarea plînge a rouă,
Aşa rîd a plînge şi plîng pe din două;
Soră şi frate, copil şi părinte,
Aşa plînge roua la cele prea sfinte !
Ar fi fost prostesc de banal să scriu “aşa plîng la
munte” sau “aşa plîng la noapte” sau ”aşa plîng la
lună, aşa plîng la soare”… Formulările directe nu
realizează saltul în inefabil, precum cele aluzive sau
diferit exprimate, ca să nu spun “sucite.”
Altfel spus, în poeziile directe nu este loc decît
pentru înţelesul evident, pe cînd în mesajele abia
sugerate ale poeziei pe care eu o numesc veritabilă,
se lasă loc atît profunzimii, cît şi saltului în inefabil.
Indiferent de nivelul ori sursa care mi-a inspirat
aceste poezii, există o cenzură a minţii conştiente, a
mentalului superior. Muza inspiratoare ştie cu sigu-
ranţă ce fel de poezii mă încîntă pe mine şi mai ştie
că voi modifica, acolo unde este posibil, mesajele
directe pentru a fi mai puţin şcolăreşti. Scopul nu
este să epatez, ori să ofer jocuri gratuite ca la Nichita
Stănescu, Emil Brumaru sau N. Danilov şi mulţi
alţii. Am publicat două-trei poezii în care pur şi
simplu m-am jucat şi atît, însă de cele mai multe ori
am urmărit să ofer şi o idee profundă, ca în exemplul
de mai jos, în care primele două strofe sînt jucăuşe,
iar în ultima apare imersia spre adîncuri:
La mijloc de poezie
E un vers înamorat
De o rimă aurie
La un epitet dotat.
La sfîrşit de vers ales
E o rimă delicată
348
Care dă de înţeles
Că se vrea împerecheată !
La mijloc de nesfîrşit
Din poemul nenăscut,
E un vers desăvîrşit
În adîncul cel tăcut !
Formularea paradoxală din al nouălea vers naşte
întrebările: cum adică „la mijloc de nesfîrşit”? Unde
este mijlocul nesfîrşitului ? Ceea ce urmează în cele-
lalte trei versuri face saltul în inefabil şi nu cred că e
necesar să le explic prozaic ! Oricum, mie îmi place
finalul acestei poezii. Mai precis, am fost mulţumit
de umorul fin al primelor opt versuri, şi încîntat de
ultimele patru, fiindcă poezia n-a rămas la nivel de
svadistana, adică n-a fost doar o svadistăneală (cir-
cumscrisă centrului sexual) şi atît, ci a răspuns şi
aspiraţiei mele spre profunzime !
Una din poeziile jucăuşe, fără imersii profunde sau
fără intenţia conştientă a unei basculări în adîncuri
inefabile, este aceasta:
În mijlocul apei, un lac,
În lac e un mijloc
Cu aer de burlac
Şi formă de breloc !
Pe marginea şesului, o luncă,
Trei capre şi un cal,
Lîngă vacă o juncă
Mugind adjectival !
Sînt singur sub haină
Şi scriu un soliloc,
Despre o mică taină
Cu înţeles deloc !
349
 Probabil că dacă îl cauţi, vei găsi şi un înţeles mai
profund, dar eu nu m-am gîndit la ceva anume, ci
doar am fost sedus de joc în sine ! De bună seamă că
poate să apară profunzimea independent de intenţia
conştientă a poetului, el fiind doar un releu al crea-
ţiilor valoroase, cum am tot spus şi repetat, iar dacă
ar fi posibil, mi-ar plăcea să aflu şi părerea altor
receptori vizavi de această poezie. De abia acum mi-
a venit ideea că aş fi putut scrie: “cu înţeles pe loc”
sau “ad-hoc.” Varianta din poezie transmite clar
mesajul că nu e nici un înţeles în ea şi mintea trece
mai departe, pe cînd în varianta corectată mintea ar
fi căutat un înţeles şi negăsindu-l, s-ar fi blocat…
ceea ce este premiza unui salt în inefabil.
Precizez totuşi că mă feresc de jocuri gratuite,
superficiale, fără nici un haz, şi mai ales fug de
banalitate, însă fiecare vibrează diferit. Unii se
amuză la unele glumiţe, alţii la altele, unii sau unele
gustă anumite poezii, alţii sau altele gustă alte
poezii, în funcţie de rezonanţe şi multe alte în-
zestrări. Din acest motiv este imposibil să împaci pe
toată lumea sau să îi bucuri pe toţi, cum se ştie deja.
Ce legătură au toate acestea cu titlul eseului pre-
zent ? Se va înţelege îndată după ce voi mai aduce
niscai clarificări. Cum am văzut în majoritatea texte-
lor daniloviene, (că nu le pot numi poezii decît pe cel
mult nouă dintre ele !), Rătăcirea de Sine apare
odată cu derapajul spre Întuneric, iar întoarcerea
survine atunci cînd revenim spre Lumina Sinelui.
În artă se produce un anumit proces alchimic la
unii dintre creatori, în care “materia brută” a rezo-
nanţelor inferioare este transmutată şi sublimată în
350
ceva superior, rafinat, elevat. Acest fapt este vizibil
în operele a doi titani, Dostoievski şi Tolstoi. Nu-mi
amintesc suficiente date biografice pentru a da
exemple şi de poeţi, în afară de Vasile Voiculescu şi
Radu Gyr, dar cred că s-a înţeles ideea.
Străduinţa de a crea opere de artă cît mai valoroase
şi expresive sub aspect estetic va rafina artistul gra-
dat, pînă la punctul în care el va fi apt să abordeze o
cale spirituală autentică mult mai rapidă şi eficientă
întru evoluţie spirituală în Epoca Întunericului decît
creaţia artistică, aşa cum s-a petrecut cu Tolstoi sau
Chopin.
Cunosc atît cursurile, cît şi conferinţele exce-
lentului profesor Nicolae Catrina, care susţine că şi
prin intermediul artei divin inspirate se poate ajunge
la niveluri superioare de conştiinţă, doar că arta
practicată în ultima sută de ani în occident a fost
într-o foarte mică măsură divin inspirată; mai mult
în muzică şi extrem de puţin în poezie !
Or pentru a avea acces la inspiraţii cît mai înalte,
poeţii trebuie să se cureţe de toate rezonanţele demo-
niace, să cultive Armonia, Frumuseţea, Iubirea, Em-
patia, Bunul gust, receptivitatea elevată, plus expre-
sivitatea poetică. Altfel spus, să-şi trezească sufletul
şi să se manifeste prin intermediul expresivităţii
poetice de o cît mai bună calitate !
Va fi existat poate vreo situaţie cu totul şi cu totul
particulară a vreunui artist pe undeva, cine ştie pe
unde, care chiar dacă mai prezenta unele rezonanţe
demoniace, să fi avut acces la stării de samadhi în
anumite conjuncturi excepţionale, deşi nu se afla pe
o cale spirituală în acel moment, iar explicaţia în
351
acel caz este evidentă, anume că acea fiinţă a
practicat în alte vieţi tehnici specifice, fie ca yoghin,
budist, taoist sau de altă sorginte. Fiindcă este sau ar
trebui să fie evident pentru oricine că nu primim
nimic pe degeaba, iar iniţiaţii ştiu că acele daruri pot
să apară chiar şi în alte existenţe, atunci cînd se
întrunesc anumite condiţii tattva-ice optime.
În această direcţie îmi amintesc de un exemplu pe
care l-am auzit în urmă cu aproape 30 de ani în
cadrul unei conferinţe, în care s-a prezentat cazul
unui bărbat obişnuit, fără să fi fost practicantul unei
căi spirituale autentice şi nici artist, care în timp ce
văruia pereţii casei sale, la un moment dat a rămas
ţintuit pe loc sau stană de piatră, cum se spune, cu
privirea aţintită la o pată de pe perete şi două zile nu
s-a mişcat din acea poziţie, absorbit într-o stare de
samadhi !
Exemplul acesta este prea grăitor în sine pentru
cei cu minime cunoştinţe ezoterice ca să mai tre-
buiască alte comentarii, dar pentru neiniţiaţi ar putea
să apară ca fiind cu totul inexplicabil !
În limbaj obişnuit se pune: Necunoscute sînt căile
Domnului !... însă pentru Ghizii spirituali autentici,
acele căi sînt cunoscute, fiindcă ei ştiu cînd şi de ce
un om primeşte anumite daruri spirituale sau, dim-
potrivă, anumite suferinţe.
Mai departe, cîteva idei inspiratoare din con-
ferinţa Despre Frumuseţe a profesorului Nicolae
Catrina, care deşi nu se referă explicit la arta poetică,
pot fi de un real folos unora dintre noi.
“Estetica orientală a antichităţii cuprinde trei
aspecte:
352
 1.Interacţiunea unificatoare - starea de comu-
niune, de unificare între fiinţa artistului sensibil şi
“corpul” peisajului, a fiinţei sau obiectului reprodus
în arta sa. Această unificare generează o anumită
armonie, o ordine unificatoare pe multiple niveluri
între materie şi spirit, între creator şi întregul univers
care este modelul creaţiei sale.
2. Ritmul - nu se desfăşoară în timp şi spaţiu, ci
el îşi generează propriul său spaţiu-timp. Apariţia
unui spaţiu ritmic este identică cu transformarea
constitutivă a tuturor elementelor unei opere de artă
din aspecte statice, în clipe ale ritmului. Creatorul îşi
transferă ritmul său, vibraţia inimii sale în opera
creată. Există o perfectă armonie între ritmul său in-
terior şi creaţia sa. Astfel artistul se descoperă pe el
însuşi. Ritmul se revelează a fi o formă de existenţă
plină de frumuseţe care a fost surprinsă în instan-
tanietatea clipei.
3.Rezonanţa divină desemnează calitatea supre-
mă pe care trebuie să o deţină o operă de artă pentru
a fi măreaţă, sublimă, genială. Rezonanţa operei cu
frumuseţea divină şi cu fiinţa divină este creatoarea
unui moment special în care sufletul nostru intră în
rezonanţă cu Inimia lui Dumnezeu. Acest proces
este numit Trezirea lui Rasa, a Savorii estetice trans-
formatoare şi iluminatoare.
Frumuseţea ca o cale spirituală esenţială.
Adevărata frumuseţe este cea care ne face să
mergem înainte pe calea către Dumnezeu, care ne
face să evoluăm, care ne transformă lăuntric, izvo-
rînd din A FI şi nu din A AVEA. Frumuseţea veri-
tabilă nu poate fi definită ca un mijloc sau un in-
353
strument. Ea este o stare esenţială a existenţei. Sco-
pul ei este de a ni-L revela pe Dumnezeu; este ex-
presia perfectă a infinitului în finit. Este starea în
care toate contradicţiile, toate contrariile sînt uni-
ficate.
Sfîntul Augustin a spus că “Frumuseţea rezultă din
întîlnirea interiorităţii fiinţei cu splendoarea uni-
versului, care este atunci pentru noi semnul gloriei
nesfîrşite a lui Dumnezeu. Această întîlnire ne înde-
părtează temporar de condiţia separatoare dintre in-
terior şi exterior.”
Un alt gînditor a spus că “Infernul este pretu-
tindeni unde nu pot vedea frumuseţea !”
Iar Kahlil Gibran a scris: “Noi nu trăim în realitate
decît pentru a descoperi frumuseţea. Tot restul vieţii
noastre nu este decît aşteptare. Atunci cînd cînţi fru-
museţea chiar şi în singurătatea deşertului, vei găsi
întotdeauna o ureche atentă. O frumuseţe grandioasă
mă cucereşte, dar o frumuseţe şi mai grandioasă, mă
eliberează !”

În ce măsură poeziile scrise în ultima sută de ani

răspund aspiraţiei noastre spre frumuseţe ? este o
întrebare la care îşi va răspunde fiecare în confor-
mitate cu gusturile şi înţelegerea proprie. Deşi fru-
museţea este una singură, respectiv cea care îşi află
izvorul în Creatorul Suprem, există actualmente o
mulţime de aşa zişi artişti care îşi extrag inspiraţiile
din demonism, fie inconştient, fie îmboldiţi de anu-
mite entităţi malefice cărora le slujesc şi pentru care
şi-au vîndut sufletul.

354
 Cum să convingi asemenea pseudo-artişti că ope-
rele lor nu aparţin frumuseţii dumnezeieşti ?... este o
întrebare la care nu pot răspunde, însă ştiu din pro-
prie experienţă că doar purificarea gradată a corpu-
rilor subtile, respectiv a mentalului, a emoţiilor infe-
rioare, inclusiv a corpului fizic, va avea drept efect
mai devreme sau mai tîrziu limpezirea şi cristali-
zarea lăuntrică, pentru ca ulterior, după trezirea
sufletului într-o anumită măsură, să se obţină dis-
cernămîntul spiritual necesar. Atunci albul va fi alb
cu adevărat, ci nu negru travestit în alb la comanda
Elitei malefice sau inspirat de Întuneric şi prin
aceasta fac aluzie la aşa numita estetică a urîtului,
care este doar o altă „invenţie” sau „deghizare” a re-
zonanţelor demoniace !
Este adevărat însă că pentru a ajunge la Lumina
dumnezeiască aproape toţi oamenii de pe această
planetă au trecut prin suferinţe şi întuneric, cînd şi-
au vîndut sufletul Necuratului pentru bani sau alte
avantaje, ca în cazul lui Paganini !
Adaug aici o completare care ar fi trebuit inclusă
în Arta poetică din perspectivă spirituală, însă acel
eseu a fost publicat sub o formă incompletă în cărţile
anterioare, aşa încît unii receptori nu-l vor reciti,
probabil, crezînd că este doar o reluare din Dimi-
neaţă de alun sau din Introducere în mijlocul
sfîrşitului, prima ediţie, chiar dacă am făcut aceste
precizări la începutul eseului în această carte (în alţi
termeni).
Mai întîi redau una din poeziile unui mistic indi-
an, Tukaram, despre care se spune că a fost ridicat la
Cer cu tot cu trupul fizic:
355
Nu te voi uita niciodată !
Vreau să-l slujesc pe Domnul,
Care a pătruns în templul fiinţei mele !
E vremea să acţionez cu înţelepciune,
Căci noaptea se apropie.
Mă aşteaptă de dincolo de veacuri,
Şi-a dat Inima pentru mine,
Dar totuşi sufletul netrezit
Nu ştia că beatitudinea se apropie !
Dar acum, Domnul m-a făcut să desluşesc
Tîlcul muzicii,
Ce răsună de atîta vreme
În urechea mea.
Îi voi oferi totul Domnului meu,
Îi voi da viaţa mea !
O ! niciodată nu Îl voi uita !
Cît sînt de fericit !
Am primit mîngîierea nemuritoare
A Preaiubitului meu veşnic !
Dincolo de simţămintele cuprinse pe care mi-aş
dori să le trăiesc şi eu în această viaţă, repet ce am
scris în eseul despre Arta poetică, presupunînd că
unii nu l-au citit încă. Din perspectiva expresivităţii
poetice, acest text, ca şi toate celelalte ale lui Tuka-
ram, nu este poezie în adevăratul sens al concepului,
ci doar un imn de laudă adus Creatorului Suprem,
asemenea majorităţii textelor aparţinînd marilor mis-
tici, şi sper că nimeni nu confundă poezia veritabilă
cu imnul. Poezia poate avea rezonanţe imnice, imnul
poate fi poetic întrucîtva, însă cele două sînt cate-
gorii literare distincte sub aspect conceptual şi

356
estetic. Ca exemplu din poeziile proprii este acest
elogiu adus lui Mahashakti sau Sfîntul Duh:
Atît de frumoasă îmi semeni,
Cu pîntecul vremii fecunde
Şi coapsele nopţii rotunde,
Că pînă şi chipul asemeni
Îţi este mai fin ca eterul,
Mai blînd de mult ca apusul
Unde domneşte nespusul,
Mai vast decît însuşi misterul
Şi-n poale purtîndu-ne Cerul !
Cum am spus deja, poezia autentică în viziunea
mea trebuie să cuprindă obligatoriu expresivitatea
poetică de o cît mai bună calitate prin alăturarea
neaşteptată a unor cuvinte expresive sau prin meta-
fore măiastre ( meta= dincolo şi phore=purtător), or
aşa zisele poezii mistice sînt în cea mai mare parte
fie îndemnuri prozaice, fie imne de laudă, fie rugi
sau simple afirmaţii precum aceasta:
Oamenii ignoranţi
Spun că Dumnezeu şi iubirea
Sînt două aspecte separate.
Ei nu ştiu că iubirea
Este Însuşi Dumnezeu !
Doar cel care ştie cu adevărat
Că iubirea este Însuşi Dumnezeu
Se va statornici în iubire
Rămînînd unit cu Dumnezeu pe vecie !
Ar fi excepţional de bine să trăim cît mai mulţi
dintre noi oamenii acestui veac întunecat asemenea
adoraţie faţă de Dumnezeu, şi pentru cei care au
atins acest nivel, oricît de puţin, vor fi simţit că
357
POEZIA este deja inclusă în acea stare ! Doar că
poeţii mistici, după ştiinţa mea, nu au reuşit să
exprime mirificele lor trăiri într-un limbaj pur
poetic, ci într-un limbaj foarte prozaic ! Un argu-
ment în plus fiind acela că dacă scrii aşa zisele ver-
suri de mai sus unul după altul, ca la proză, nu este
cîtuşi de puţin afectat conţinutul, pe cînd dacă scrii
versurile argheziene din poezia Între două nopţi,
atunci afectezi ritmul interior, fapt valabil şi în cazul
poeziei lui Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii sau Odă în metru antic a lui Eminescu.
Mulţi ani la rînd în tinereţea mea obişnuiam să
fredonez în minte compoziţii proprii în timpii aşa zis
morţi. Unele improvizaţii erau foarte emoţionante,
însă le uitam rapid. Odată am cîntat sotto voce o
melodie care, cu o anumită intonaţie era sfîşietor de
tristă, încît mi-au dat lacrimile, şi exact aceeaşi
melodie interpretată cu o altă intonaţie, era veselă !
Mai tîrziu am aflat că explicaţia constă în gama
folosită. Gama Majoră este mai optimistă, Gama Mi-
noră este mai gravă, deci ritmurile sînt diferite.
Argumentul cel mai convingător fiind de fapt ver-
surile lui Mallarmé despre care Aurobindo a spus că
sînt geniale:„Gheţarul transparent al zborurilor/ sto-
lurilor care încă nu s-au înălţat.” Ele provin din
mentalul Iluminat, nu din Supermental, nefiind ni-
mic didactic sau explicit aici, ca în poeziile scrise de
fiinţele care aveau acces la Supramental, ceea ce
confirmă justeţea observaţiei mele că textele scrise
de la nivel Supramental sînt mai degrabă descrieri
prozaice, nu poetice ! Sper să fiu cît mai bine înţeles

358
că aici nu dezaprob simţămintele cuprinse în poeziile
mistice, ci modul cum au fost redate acele trăiri !
Iată cîteva exemple de cum simt eu că ar trebui
să fie poeziile spirituale care îşi merită numele:
Un Nespus s-a-ntins cît marea
Undeva mai sus ca zarea,
Provenit din nedorinţă
S-a topit în Nefiinţă
Şi-a rămas doar neştiimea
Clipelor care s-au dus,
Mărginind Nemărginimea
Zorilor de la apus !

Sau aceasta:

Să pătrund fără risipă

Partea care nu e clipă,
Golul care se disipă
În bătaia de aripă.
Să pătrund pentru o rundă
Partea care nu-i secundă,
Răsfirată ca o undă
Într-o pace mai profundă.
Să pătrund fără zăbavă
Partea care e grozavă,
Într-o linişte suavă
Din cea mai Înaltă Slavă !

Şi aceasta:

Darul Celui Mai Străin

Noaptea dinaintea lunii,
359
Ca o floare de smochin
În strînsoarea sfiiciunii,
Ne recheamă, ne îmbie,
Mult, puţin sau deodată,
Mai departe de robie
Şi mai sus ca vreodată,
Întru ce am vrea să fie
Şi n-a fost decît o dată
La început de Poezie
Şi cuprins de Tot... odată !
Din perspectiva şi după simţirea mea acestea sînt
Poezii pure, chiar dacă nu de la nivelul cel mai înalt
al supermentalului. Cam aşa, dar nu doar aşa trebuie
scrise poeziile spirituale, spre a-şi merita numele de
POEZII... dacă sîntem inspiraţi de Sus ! În caz
contrar, nu mai sînt poezii în sensul lor cel mai
profund, ci proză !
S-ar putea obiecta că aceste poezii scrise prin mine
nu provin de la nivel supermental sau supramental,
precum cele ale lui Kabir, Tukaram sau ale altora.
Aşa o fi, dar nicăieri n-am dat de înţeles că aş avea
o asemenea pretenţie ! De altfel creatorii nu au cum
să ştie de la ce nivel mental le vine inspiraţia, ex-
ceptînd poeţii Eliberaţi spiritual. Eu personal am
simţit că inspiraţia provine de la un nivel superior în
versul „să îţi mîngîi cerul ud,” precum şi la alte
cîteva versuri, şi doar presupun că vor fi venit de la
nivelul mentalului iluminat sau intuitiv, însă numai
un Ghid spiritual pe deplin îndumnezeit poate afirma
cu certitudine acest fapt.
Sigur că n-am intenţia să dau lecţii unor Eli-
beraţi spirituali din prezent sau viitor cum să-şi scrie
360
poeziile, ci am vrut să prezint cum simt eu că ar tre-
bui să arate textele care merită numele de poezii.
Întrucît am fost tras discret de urechiuşe fiindcă
am îndrăznit să scriu despre poeţii mistici că sînt
prea didactici şi prozaici sau că le lipseşte expre-
sivitatea poetică de bună calitate (la poeziile traduse
în limba română), precizez că mi-am permis această
libertate în urma visului avut, în care mi s-au trans-
mis acele poezii uluitor de profunde, care există cu
adevărat undeva foarte Sus, în supermental !
Ca să alung orice îndoială, deşi nu am reţinut nici
măcar un vers din cele ce mi s-au transmis în acel
vis, mi-a rămas în schimb starea de uluire totală, şi
categoric nu aş fi trăit o asemenea surpriză uluitoare
şi entuziasm colosal în urma unor versuri prozaice,
didactice, întrucît în 33 de ani am tot acumulat cu-
noştinţe spirituale, deci îmi este mai mult decît clară
diferenţa dintre teoria metafizică şi ineditul poeziilor
primite ! Aşadar, prin comparaţia celor două stări şi
modalităţi am tras concluzia că se pot accesa pro-
funzimi poetice absolut geniale, nemaiîntîlnite în
literatura scrisă de oriunde în lumea noastră !
Repet ce am scris în Arta poetică: intenţia mea ca
autor de poezii a fost şi este să îmbin într-un tot
unitar aspectele spirituale, fie că este vorba de infor-
maţii ezoterice, adevăruri spirituale, îndemnuri, intu-
iţii, revelaţii sau trăiri mistice, cu expresivitatea
poetică de o cît mai bună calitate; ceea ce s-a reuşit
extrem de rar pînă în prezent pe planeta noastră în
istoria cunoscută, astfel încît să nu prevaleze mai
mult una în dauna celeilalte; respectiv formulările
prea directe ale îndemnurilor spirituale, ale infor-
361
maţiilor ezoterice sau ale trăirilor supramentale, pe
de o parte, şi expresiile poetice surprinzătoare, ine-
dite, fermecătoare, de cealaltă parte !
Şi ca să închei subiectul revelaţiilor primite, de-
abia acum mi-am amintit un vis avut cu mai mult de
15 ani în urmă, în care am visat ceva cu totul neaş-
teptat, anume că am scris două cărţi despre îngeri
într-o limbă universală, care poate fi citită de orice
fiinţă umană sau entitate subtilă din oricare univers !
Cînd l-am întrebat pe Nicolae Catrina dacă există un
asemenea limbaj care îmbină literele cu simboluri
universale, el a răspuns afirmativ... (Evident, era
vorba de un limbaj scris, nu telepatic !).
După ce am dat acest eseu spre lectură altor
persoane, am constatat că nu s-a înţeles ceva foarte
clar. Savorile estetice sînt creaţia lui Abhinavagupta,
care a fost nu doar cel mai mare estetician al Indiei,
ci şi o fiinţă Eliberată spiritual, un Înţelept pe deplin
îndumnezeit, iar cele cinci niveluri ale mentalului au
fost revelate de Sri Aurobindo, un alt Înţelept şi Eli-
berat; Înţelepţii veritabili fiind doar fiinţele pe deplin
îndumnezeite !
Aşadar, criteriile care stau la baza argumentaţiei
din acest text sînt de sorginte dumnezeiască, nu ma-
terialistă, nu intelectuală ! Nivelul intelectual apar-
ţine Mentalului superior, care poate avea unele
inspiraţii din Mentalul iluminat sau intuitiv, însă
acest nivel este abia al doilea ca vibraţie după
mentalul obişnuit ! Înţelepţii mai sus pomeniţi aveau
acces conştient la Super şi Supramental, şi de la acel
nivel au fost transmise revelaţiile lor ! Că pe actualii
intelectuali occidentali în marea lor majoritate aceste
362
aspecte îi lasă rece pentru că habar n-au despre ce
este vorba, e cu totul altă poveste, şi reprezintă doar
un alt semn al ignoranţei lor !
Cît priveşte definirea conceptului de Poezie din
perspectivă spirituală oferit în acest text, aş vrea eu
să cred că îmi aparţine în totalitate, dar cu siguranţă
nu sînt singurul care a gîndit şi expus Poezia ca un
limbaj frumos, armonios, minunat, înălţător, trans-
figurator, sublim, inefabil ! Deci nu am făcut decît
să aplic acele învăţături dumnezeieşti la o parte din
creaţiile aşa zis poetice contemporane, iar în opinia
mea argumentaţia este de necombătut (chiar dacă e
posibil să-mi fi scăpat unele erori de înţelegere în
sfera spirituală), nu şi din perspectiva celor care nu
sînt conştienţi de rezonanţele lor demoniace !
Exprimat în grai poetic, iată cum ar trebui să fie...
Poezia:
Să arate ca o boare
De sutră nemuritoare,
Ca un fel de adiere
Cu mireasmă de tăcere,
Îndeajuns de felurită
Cît să fie insolită
Sau precum o sărbătoare
De nuntită înălţare,
Iar apoi, numaidecît,
Să fie mai mult de-atît !
Problemele survin în urma faptului că oamenii de
astăzi, receptori sau creatori de artă, neavînd su-
fletele trezite şi nici puritatea lăuntrică necesară, nu
înţeleg necesitatea imperioasă, chiar prioritară, de a
se transforma în sensul trezirii sufletului, fiindcă
363
numai astfel vor simţi ce este Poezia şi Arta verita-
bilă ! Cum am spus deja, nu poţi avea acces la o
nouă paradigmă mult superioară, păstrînd preju-
decăţile şi rezonanţele vechii paradigme ! Doar se
ştie zicala: „Nu poţi fi cu sufletul în rai şi cu slă-
nina în pod” ! Altfel spus: nu poţi fi pe prima treaptă
a unei scări foarte lungi şi pe ultima simultan ! Un
înţeles conex al acestei zicale se referă la discipolii
mediocri, care vor să fie cu fundul în două luntre:
adică şi în lume şi cu Dumnezeu sau nici cu totul ai
lumii, nici dăruiţi întru totul Domnului, pentru că le
lipseşte aspiraţia intensă şi încă nu ştiu cum să se
abandoneze cu totul Inimii Sale Preasfinte !
Neînţelegînd ce este Poezia în sensul ei cel mai
profund, intelectualii de astăzi în cea mai mare parte,
cu unele excepţii, nu vor fi de acord cu ideile expuse
în acest eseu, pentru că rezonanţele lor impure nu
permit discernerea adevărului de falsitate ! Inferi-
orul, adeseori, nu poate aprecia în mod corect ceea
ce îi este superior ca nivel de vibraţie. Iar în cazul în
care cel inferior îşi dă cu părerea despre ceva
superior lui, nu face decît să proiecteze în exterior
propria-i opacitate.
Toate acestea sînt specifice şi inerente umanităţii
aflate în Epoca Întunericului, astfel că trebuie să
avem răbdare, răbdare şi iar răbdare... pînă cînd ma-
joritatea omenirii va accesa un nivel superior de
conştiinţă şi conştienţă; chiar dacă există riscul ca
pionerii Noii Paradigme să fie neînţeleşi o vreme,
marginalizaţi sau ostracizaţi !
Obiecţia principală care mi s-a adus, în afară de
faptul că aş face prozelitism, (care este o impresie
364
falsă, fiindcă doar am sugerat ce trebuie făcut pentru
a deveni creatori de valoare, nu oblig pe nimeni să
urmeze o cale spirituală autentică !), este aceea că nu
se dau exemple din creaţia proprie cînd analizezi
creaţia altui autor în cadrul unui eseu; că nu se face
aşa ceva. Nu ştiu să existe vreo lege scrisă care
interzice să dai exemple din propria-ţi creaţie, iar cît
priveşte aşa zisele legi nescrise, acestea suferă trans-
formări de la o epocă la alta sau de la un popor la
altul. Cum am spus deja, exemplele din propriile
poezii au fost date pentru că nu aveam alte texte
valoroase la îndemînă, şi întrucît vreau să se înţe-
leagă cum simt eu că merită să scrii poezii, ci nu
cum scriu alţii. Aici există două aspecte: în primul
rînd lucrezi cu ceea ce ai la îndemînă şi în al doilea
rînd cititorii atenţi vor fi observat deja că n-a fost un
pretext pentru a-mi aduce osanale, chiar dacă cei
ranchiunoşi vor găsi nod în papură indiferent cîte
argumente de bun simţ li se aduc. Dacă nu s-a înţeles
corect intenţia cuprinsă în acest eseu, nu mai este
vina mea !
Cititorii sau cititoarele trebuie să asimileze ideea
principală a acestui demers eseistic, care se referă la
conceptul de Poezie veritabilă, precum şi la trezirea
sufletului pentru a avea acces la sferele superioare
ale Creaţiei dumnezeieşti, astfel încît să evite dera-
pajele în maleficienţă. Să elimine stridenţele sau
rezonanţele demoniace şi să-şi sublimeze orgoliile,
fuduliile, importanţa de sine !
Într-acolo trebuie îndreptată atenţia stăruitor şi
acele îndemnuri ar trebui urmate, ci nu căutate no-
duri în papură, invocînd legi nescrise cum că nu se
365
face aşa ceva cu referire la susţinerea unor argu-
mente cu poezii proprii ! Ar fi trebuit să caut luni de
zile cărţi pentru a găsi poezii valoroase şi asta pentru
ce ? Ca să evit să dau exemple din propria creaţie
sub motivul că nu se face aşa ceva ?
Păi dacă nu aş fi exemplificat cu propriile texte
cum simt eu că ar trebui să arate poeziile autentic
valoroase, care îşi merită numele de poezii, cu
referire la poeziile spirituale expresive şi nu numai,
atunci de unde ar fi ştiut cititorii ce vreau să spun,
dat fiind că astfel de texte sînt foarte greu de găsit ?
Asta în condiţiile în care nu sînt un critic literar arhi-
cunoscut căruia să i se trimită cărţile noi apărute,
astfel încît să am o privire de ansamblu asupra lite-
raturii la zi.
Cunosc strategia Forţelor Întunericului, care
atunci cînd vor să discrediteze ori să distrugă un om,
se leagă de o chichiţă oarecare, o scot din context şi
fabrică apoi cu o viclenie infernală acuzaţii din cele
mai mîrşave !
Există o mulţime de acţiuni malefice pe lumea
asta ca pedofilia, homosexualitatea, crimele, trădarea
naţională, furturile făcute de politicienii masoni şi
organele securiste, vînzarea avuţiei neamului, otră-
virea cu chimicale a populaţiei, sărăcirea omenirii,
arderea pădurilor şi recoltelor sub pretexul mincinos
al încălzirii globale, moartea de foame a milioane de
oameni, care n-ar trebui făcute, dar se fac zilnic, şi ţi
se spune că nu se face aşa ceva, referindu-se la
exemplificarea cu propriile-ţi creaţii pentru susţi-
nerea unei argumentaţii ?! Oamenii care gîndesc în
acest mod oare îşi folosesc propria minte sau doar
366
preiau ceva papagaliceşte, oferindu-le altora fără
discernămînt ca adevăruri „nescrise” ?
S-a legiferat homosexualitatea şi pedofilia, ba
chiar şi zoofilia în unele ţări, se fac mii de docto-
rate prin plagiat de către guvernanţii masoni, pe
lîngă multe alte nemernicii, cum ar fi aceea că s-au
încuiat pacienţii în camere improprii legaţi de paturi,
pentru a fi ucişi cu medicaţii pe bază de arsenic şi
oxigen medical în proporţii letale, ca apoi respec-
tivele morţi să fie trecute la cauze covidiale, guver-
noiu ne minte cu neruşinare zilnic, se distrug mii de
specii periodic, sîntem privaţi de libertăţi elemen-
tare prin închiderea în ţarcurile aşa numitelor „oraşe
de 15 minute.” Şi culmea dispreţului faţă de oameni
a elitei sataniste din această lume este recoman-
darea benevolă pentru început, pînă să devină obli-
gatorie, de a ne hrăni cu insecte şi viermi, dar n-am
voie să dau ca exemple poeziile valoroase proprii în
cadrul unui eseu despre alt autor ! Oare se vede
enormitatea acestei aşa zise legi nescrise în contextul
actual ?!
Însă situaţia poate fi privită şi altfel. Ce
prejudiciu de imagine îşi aduce Arbatel prezentîndu-
şi creaţiile în cadrul unui eseu despre alt autor ?
Unul minor. Nu putem evita etichetele negative ale
celorlalţi, oricine am fi noi, fie şi fiinţe pe deplin
îndumnezeite sau oricare mare artist, prozator, poet,
etc. Se va găsi mereu unul sau mai mulţi care să
perceapă greşit intenţiile noastre, să ne defăimeze ori
să ne lipească etichete de arogant, orgolios sau
altele. Dar ce folos aduce prezentarea unor versuri
personale valoroase şi decriptarea lor din perspectivă
367
spirituală, acţiune care nu ştiu să se fi făcut pînă
acum chiar de autorul lor, cel puţin în spaţiul
literaturii române, ca să nu includ şi literatura mon-
dială ? Evident un folos suficient de mare cît să me-
rite riscul unei aşa zise încălcări a legilor nescrise, a
acelui Nu se face, şi asta într-o lume întoarsă cu
fundul în sus, în care cele mai multe ticăloşii se fac
permanent de către secta satanică a aşa zişilor
Iluminaţi, prin intermediul francmasoneriei mon-
diale şi a tuturor serviciilor secrete din lume ! Adică
sataniştii au voie să comită toate atrocităţile din
lume, iar scriitorii n-au voie să-şi prezinte creaţiile
valoroase proprii în cadrul unor eseuri despre alţi
creatori, pentru că, vezi Doamne... nu se face aşa
ceva ! Dar de ce psihopaţii pot face numai rău, iar
celor benefic orientaţi nu li se permite să realzeze
ceva constructiv ? Pentru că nu se face aşa ceva ?!
Ca întotdeauna şi peste tot, există miriade de
oameni mai inteligenţi şi elevaţi spiritual decît mine,
precum şi alte miriade de oameni mai ignoranţi şi
mai primitivi decît mine, oricine ar fi cel care se află
în spatele acestui „mine” ! După cum există mulţi
artişti sau scriitori mai valoroşi decît mine şi alţii
mai puţin valoroşi decît mine ! Şi cum afli unde eşti
situat pe scara valorică ? Prin comparaţie cu alţii
situaţi deasupra ta, desigur ! Autorul acestui eseu s-a
raportat mereu la scriitorii cei mai buni ai lumii, nu
din orgoliu, ci pentru a folosi unitatea de măsură
internaţională corectă, nu locală, şi prin comparaţie
cu cei foarte buni, se consideră un scriitor bun.
Măcar de acum înainte ar trebui să se ştie zicala
inventată ad-hoc: „Decît fruntaş printre codaşi, mai
368
bine codaş printre fruntaşi !” Iar ceea ce s-a transmis
prin mine abia dacă poate fi numit un preludiu la
Marea Operă Poetică viitoare, ce va fi scrisă prin
intermediul altor fiinţe umane trezite spiritual (poate
şi prin intermediul meu în actuala încarnare), fiind
posibil ca în următoarea viaţă să continui creaţia
poeziilor veritabile, întrucît aproape sigur am mai
fost poet, cel mai probabil în Anglia (după cum mi s-
a arătat într-un vis), căci altfel nu se ajunge la un
nivel valoric satisfăcător !
Despre N.D. am avut impresia eronată mulţi ani la
rînd că este un poet valoros, ca acum, după ce am
aflat anumite taine spirituale autentice să înţeleg că
este doar un poet bunişor sau cel mult onorabil, cu
numai trei poezii realmente valoroase de Nivel 5 a
celor foarte bune, şi şase poezii de Nivel 4 a celor
bune, însă prea multe butaforii şi protozii cu stri-
denţe demoniace ! Şi cum defineşti coloristica unui
peisaj: după cele trei tente mai deschise la culoare
sau după majoritatea celor întunecate ?
Dacă pui zece cuburi de zahăr într-un cazan cu
ceai de pelin, categoric acel lichid nu se va îndulci !
O altă comparaţie este cea cu un teren pe care se
află o orhidee, doi trandafiri, şase lalele, toate în-
conjurate de scaieţi, urzici, troscot şi alte buruieni, în
care predomină urzicile. Se pune întrebarea: poate fi
numită aceasta o grădină ? Dacă Da, atunci ce fel de
grădină este ? De flori sau de urzici ?
Deci cum etichetezi un scriitor care a scris cel
mult trei poezii foarte bune, şase poezii bune şi zece
acceptabile, pe lîngă alte zeci de „protozii” care

369
conţin stridenţe demoniace, şi mai mult de şase sute
de texte insipide ?
În conformitate cu informaţiile oferite în acest
eseu, cel mai adecvat calificativ pentru un autor ar
trebui să fie dat după tema dominantă, dacă pre-
domină rezonanţele demoniace, ci nu după tema
minoră, pe lîngă faptul că trebuie spuse lucrurilor pe
nume, nu învelite în expresii pompoase, să nu supere
egourile sensibiloase. Cel mai probabil că în viitor
astfel de creatori vor fi trecuţi la categoria Artişti
demoniaci sau Poeţi demoniaci, fiindcă acestea au
fost rezonanţele lor predominante !
Aş putea fi luat la rost cu întrebarea: Dar cine eşti
tu să desparţi Apele Pure de Sus de bălţile de jos cu
atîta siguranţă categorică ?
Mare parte din scriitorii şi criticii acestei lumi sînt
conştienţi într-o anumită măsură de imensa macu-
latură a majorităţii poeţilor, însă nu îndrăznesc să
afirme acest adevăr într-un mod tranşant în scris, cel
puţin din două motive: 1. Nimeni dintre artişti nu
este perfect, imperfecţiunea fiind inerentă tuturor
creatorilor din Kali yuga; 2. Faptul de a nu-i critica
pe ceilalţi scriitori în viaţă pare să ţină de anume
convenţii sociale sau psihologice, fie pentru ca aceş-
tia să nu se simtă jigniţi, sau pentru a nu fi criticat tu
însuţi mai tîrziu, deoarece aproape toate observaţiile,
oricît de îndreptăţite, sînt percepute ca ofensatoare
de către minţile impure ! Şi aici se străvede încă o
dată diferenţa ireductibilă dintre Suflet şi Ego: în
absenţa trezirii celui dintîi, cel din urmă este precum
frunza în bătaia vîntului, adică se simte ameninţat de

370
cea mai mică adiere, şi nu doar ameninţat, ci chiar
rănit cînd e criticat !
Pe cînd la fiinţele cu sufletul fie şi parţial trezit nu
mai apare această fragilitate extremă, întrucît trezi-
rea sufletului poate fi asemănată cu o fundaţie solidă
sau cu rădăcinile puternice, făcînd astfel faţă la
multe vijelii ale sorţii ! De ce nu se teme ? Pentru că
Sufletul trezit are o vibraţie net superioră Egoului,
iar vijeliile lumii materiale îl afectează prea puţin,
mai cu seamă dacă fiinţa în cauză beneficiază de cu-
noaşterea anumitor taine spirituale.
Şi cel mai bun exemplu este existenţa Reîn-
carnării, care explică de ce unele fiinţe umane suferă
foarte mult în actuala viaţă, (pentru că trebuie să
compenseze suferinţele produse altora din alte vieţi),
iar alţii o duc foarte bine, fie material, fie spiritual;
deci ştiind că meriţi toată suferinţa, nu te mai
sinucizi şi nici nu te dai cu capul de toţi pereţii, fie
de ciudă că alţii o duc mai bine, fie de disperare !
Cineva ar putea afirma că nu-i exclus ca şi cea
mai proastă creaţie artistică sau poezie să atingă ori
să încînte un receptor uman undeva, cîndva, într-un
mod care scapă înţelegerii celor mai pretenţioşi !
Posibil să fie aşa, dar în acest caz e clar ce rezonanţe
are acel cineva dacă admiră creaţiile mediocre ! Aş
putea fi luat la rost cu întrebarea: cine eşti tu să
stabileşti ori să impui altora că numai felul tău de a
simţi şi înţelege este cel mai elevat, cel mai bun cu
putinţă ?
În primul rînd că nu poţi impune gustul sau vizi-
unea ta altora, ca individ normal la cap, ci nu ca rasă
reptiliană, aşa cum au procedat aceste bestii cu
371
oamenii în ultimile mii de ani prin intermediul Nobi-
limii negre, a iezuiţilor şi masoneriei mondiale. În al
doilea rînd că oricît aş face eu pe grozavul, fiecare
se va ghida după propriile gusturi şi rezonanţe ! Nici
nu poate fi vorba de a impune ceva sau de a crede că
numai felul meu de a simţi este cel mai bun sau
elevat ! Cine m-ar suspecta de o asemenea stupi-
zenie grandomană, ar însemna că nu a înţeles nimic
din acest eseu ori nu are interesul să dezvăluie
gravitatea situaţiei, fie din proprie iniţiativă, fie îm-
boldit de „fraţii din umbră” pentru a mă discredita !
Fiecare om de bun simţ (căruia orgoliul nu i-a întu-
necat grav mintea) crede despre el că este superior
unora în materie de rafinament estetic şi inferior
altora cu un nivel spiritual mult mai elevat, inclusiv
poeţii mediocri ! Doar grandomanii paranoici se cred
deasupra tuturor ! Iar faptul de a puncta non-va-
loarea unui autor nu înseamnă automat că sînt infa-
tuat, cum cred minţile impure; ceea ce este doar un
ridicol mecanism de apărare psihologică, prin ata-
carea celui care este perceput ca atacator !
Nu cantitatea admiratorilor unei creaţii artistice
este argumentul valoric imbatabil, ci calitatea rafi-
namentului estetic dobîndit, implicit a sufletului tre-
zit la acei receptori !
Aşadar, refuzăm să vedem strîmbăciunea lumii
numai pentru că acela care ne-o arată, ne împrumută
proprii ochelari, sub pretextul stupid că nu se face
aşa ceva ?
Eu am numărat doar nouă poezii realmente valo-
roase la N.D., şi chiar dacă oricine altcineva numără
mai mult de zece sau douăzeci, tot rămîn enorm de
372
multe fără valoare, întrucît nu cred să existe nimeni
în această lume care să susţină că toate poeziile unui
autor sînt la acelaşi nivel valoric, adică foarte bune
sau măcar bune ! Acest argument este valabil atît la
N.D. cît şi în cazul altui poet umflat cu pompa
laudelor de către un batalion de critici, pe nedrept -
Nichita Stănescu - care deţine „tone” de maculatură,
precum şi în cazul lui Arghezi, Blaga şi oricare alt
poet român, exceptîndu-l pe Eminescu, la care ra-
portul valoare/non-valoare este favorabil valorii poe-
tice datorită stării iluminatorii atinse, chiar dacă acea
stare n-a fost impregnată în toate poeziile sale !
Mie nu-mi este clar de ce criticii literari nu se
pronunţă mai deloc sau doar în termeni destul de
eufemistici despre „tonele” de maculatură ale multor
poeţi, precum cei mai sus pomeniţi ? Care să fie
cauza reală a acestei omisiuni ? Eu însumi, împreună
cu mulţi alţi receptori ai Frumosului, sînt recu-
noscător poeţilor mai sus amintiţi pentru poeziile lor
care mi-au plăcut. Starea de încîntare sau bucurie
indusă de creaţiile scriitorilor sau artiştilor nu poate
fi trecută cu vederea şi nici uitată !
Totuşi, în cadrul unei analize literare din per-
spectivă spirituală trebuie, ba aş zice că este obli-
gatoriu necesar să fie arătate şi nereuşitele, pentru că
întotdeauna avem ceva de învăţat din eşecuri sau
derapaje ! Măcar ştii cum nu trebuie să scrii ! Că
prea puţini vor fi de acord cu acest punct de vedere
este de înţeles, deoarece pînă acum nu s-au folosit
criterii spirituale sau o viziune spirituală în analiza
operelor artistice. Tonele de maculatură aşa zis poe-
tică ale acestor vremuri întunecate se datorează, cum
373
am mai spus, nivelului scăzut de conştienţă a majo-
rităţii scriitorilor. Iar pe de altă parte, nu găsesc că
este necesar să aduc osanale unor autori numai
întrucît sînt foarte populari, fie pentru că i-am învă-
ţat la şcoală, fie că au funcţii sus-puse sau aparţin
masoneriei. Altfel spus, urmăresc să fac o diferenţă
cît mai clară între valoarea operelor unor artişti,
calităţile lor umane şi popularitatea datorată funcţiei
sau activităţilor dizidente. Însă toate cele rele au un
sfîrşit şi toate cele bune au un început, fiindcă eternă
este doar schimbarea şi transformarea în cadrul Cre-
aţiei dumnezeieşti !
O altă observaţie care s-a făcut a fost că dizertaţia
mea prezintă punctul meu de vedere, cu subînţelesul
că este doar un punct de vedere, în sensul că nu
reprezintă majoritatea opiniilor, ci doar una mino-
ritară. Aşa că noi majoritatea putem dormi mai de-
parte, deoarece minoritatea unui singur punct de
vedere e fără putere pentru a merita atenţia cuvenită
sau pentru a ne trezi din somnul nostru ori din pre-
judecăţile noastre !
Acest eseu reprezintă doar un punct de vedere
dacă mă raportez la conştiinţa supramentală care
percepe toate punctele de vedere simultan, însă ar
trebui să fie mai mult decît evident că în limbajul
scris sau vorbit nu pot fi expuse decît un număr
limitat al punctelor de vedere ! Deci celor care pre-
tind că este doar un punct de vedere le reamintesc că
în acest text au fost revelate „punctele de vedere” ale
unor Înţelepţi pe deplin îndumnezeiţi, şi mă refer la
Savorile estetice, nivelurile mentalului, plus exemple
de versuri provenite din mentalul iluminat. Deci nu
374
constitue doar un punct de vedere, ci o viziune divin
integratoare, iar contribuţia mea s-a limitat la apli-
carea acestei viziuni integratoare în poezia contem-
porană, pe lîngă unele corelaţii proprii, de n-or fi
fost şi ele inspirate fie de Ghidul spiritual, fie de
Îngerul Păzitor sau de aşa numitul Superior Necu-
noscut ! Pe viitor acest punct de vedere va fi asimilat
de tot mai mulţi receptori cu mintea şi inima des-
chisă, astfel că mai tîrziu el va deveni majoritar, fapt
de care sînt absolut sigur !
Singurele contribuţii personale fiind stilul scri-
iturii şi poeziile care au fost date ca exemple de
expresivitate, deşi nici acestea nu am pretenţia că-mi
aparţin în totalitate, ele fiind inspirate cel mai pro-
babil de Marea Putere Cosmică Matangi, numită şi
Marea Putere Cosmică a Artelor, căreia i-am mul-
ţumit într-o zi de duminică pentru inspiraţiile sale
frumoase şi apoi tot restul acelei zile am avut o stare
foarte bună, de unde am concluzionat că recu-
noştinţa mea a fost primită şi recompensată cu graţie
de Ea !
“Din punct de vedere etimologic, MATA în-
seamnă „un gînd” sau „o opinie”. Prin urmare,
MATANGI este Marea Putere Cosmică ce pătrunde
în gînd sau în minte. De fapt, o redare mai nuanţată a
principalului aspect pe care ea îl reprezintă se referă
la „cuvînt,” care nu reprezintă altceva decît un fel de
„întrupare” sau obiectivare a gîndului. Deoarece în
mod evident guvernează actul vorbirii, MATANGI
mai este corelată atît cu organul de de simţ care este
urechea, cît şi cu abilitatea noastră de a asculta, as-
pect care constituie, de fapt, originea procesului de
375
înţelegere şi învăţare, care la rîndul lui naşte gînduri
puternice şi profunde.
Astfel, Marea Putere Cosmică MATANGI acordă
acelora care o adoră cu sinceritate, care sînt pregătiţi
şi suficient de maturi din punct de vedere spiritual şi
care în plus fac dovada unui anumit rafinament este-
tic, puterea cunoaşterii profunde a simbolurilor şi
arhetipurilor, le conferă mari talente artistice şi îi
ajută să obţină perfecţiunea în realizarea unor astfel
de opere. Aşadar, ea este însăşi Marea Zeiţă a „cu-
vîntului rostit” şi a oricărui alt tip de manifestare ex-
terioară a cunoaşterii interioare, incluzînd aici toate
formele de artă, muzica şi dansul.“
De fapt, riguros vorbind, acest eseu mai are o
contribuţie personală. Mă refer la diferenţierea clară
dintre ceea ce este poezie pură, autentică, expresivă
şi ceea ce nu este poezie, plus interpretarea ezoterică
a cîtorva poezii. Textele poeţilor mistici sînt mai
degrabă expuneri ale unor adevăruri spirituale, ci nu
poezii în sensul cel mai pur al conceptului. Am redat
cîteva exemple de poezii pure, cu precizarea că toate
exemplele oferite ne pun în rezonanţă cu Atributul
Poeticului Dumnezeiesc în grade diferite de pro-
funzime, unele mai mult, altele mai puţin, de unde
derivă valoarea lor mai mică ori mai mare.
Iar dacă unul sau mai mulţi receptori nu vor fi de
acord că acele poezii scrise prin mine sînt repre-
zentative pentru tema în discuţie, respectiv expre-
sivitatea poetică de bună calitate, asta înseamnă că
acele fiinţe nu rezonează cu aceste creaţii din motive
care au fost explicate aici de mai multe ori.

376
 Pe cînd textele scrise de poeţii mistici ca Mila-
repa, Utpaladeva, Tukaram, Kabir şi toţi ceilalţi,
sînt cel mai adesea imnuri de laudă aduse Supre-
mului Absolut, sau ar putea fi încadrate în esenţa
Cunoaşterii divine pure, universale, pentru că ele nu
transmit Atributul Poeticului Dumnezeiesc ca stare -
chiar dacă acei Înţelepţi au trăit în mod direct acel
atribut - ci doar cunoaşterea lor supramentală trecută
prin filtrul mental, din care pricină acea cunoaştere a
pierdut savoarea iniţială şi misterul inefabil al Poe-
ticului dumnezeiesc ! Cum am mai spus şi am să tot
repet, poezia trebuie să transmită starea de poezie
prin expresivitate poetică de cea mai bună calitate,
ci nu să fie doar o expunere de afirmaţii prozaice,
didactice, fie ele super sau supramentale !
Iată un ultim exemplu de cum cred că ar trebui să
arate poezia spirituală veritabilă:
Ziua cînd m-am rostuit
Versuind din rîsu-mi plînsu-mi,
Era toamnă la zenit
Şi amurg în mine însumi,
Destinat de la Izvoare
Necuvîntului vestit,
Spre a rîuŕi în mare
Picături de infinit.
Aici „Necuvîntul vestit” face trimitere la mantra
AUM emisă la începutul Creaţiei Divine („La în-
ceput a fost Cuvîntul !”), precum şi la koanul zen
care recomandă discipolilor să audă sunetul produs
de atingerea unei singure palme (prin opoziţie cu
sunetul produs de două palme care se ating una de
alta). Respectivul koan are scopul de a bloca mintea
377
analitică pentru a face saltul în supramental, însă
sunetul unei singure mîini şi Necuvîntul vestit mai
sînt şi metafore ale mantrelor audibile în meditaţiile
profunde, numite în text „picături de infinit.”
În prezentul scrierii acestui eseu, punctul de
vedere majoritar, nu doar în literatură, este în mod
evident tributar unor mentalităţi general umane per-
turbate de rezonanţe inferioare, larvare, de turmă,
demoniace ori satanice; ceea ce în termeni ayur-
vedici se numeşte tamas guna. Argumentul cel mai
solid fiind evidenta decădere a artelor în general şi a
poeziei în special, precum şi a tuturor aspectelor
existenţiale, oricare ar fi ele. Cine nu vede această
cumplită decădere este orb şi surd la nivel spiritual,
cum este cazul unui pseudo-poet, care întreba public,
în plin război infodemic, dacă există Elita malefică !
Pe cînd perspectiva integratoare a Înţelepţilor pe
deplin îndumnezeiţi prezintă o viziune luminoasă,
înălţătoare, divină, numită sattva guna, care se va
manifesta în viitor în moduri imposibil de imaginat
deocamdată.
Aşadar aici n-a fost prezentat doar un punct de
vedere, ci o viziune spirituală de provenienţă divină
care se va impune de la sine odată cu elevarea gra-
dată a întregii omeniri pentru că Era Întunericului
are un sfîrşit ca toate Începuturile !

În final, iată dizarmoniile pe Centrii de Forţă:

1.Muladhara- Centrul Vital: nesiguranţă, somnolenţă
în exces, violenţă, frică, avariţie, egoism, dezinteres,
lene, ataşamente.

378
2.Svadhisthana - Centrul Sexual:sexualitate des-
frînată, lipsa libidoului, vinovăţie, obsesia curăţeniei,
teama de-a nu fi abandonat(ă), iubit(ă), agreat(ă);
agresivitate sexuală, comportament ostil faţă de
sexul opus, vulgaritate, indecizie, şovăială, amînare,
suspiciune, invidie, inconstanţă, mimetism, meschi-
nărie, fabulaţie.
3.Manipura - Centrul Voinţei: teamă nejustificată de
necunoscut, neîncredere în sine, lipsa autocon-
trolului, violenţă, lipsa respectului pentru sine şi
pentru ceilalţi oameni, timiditate, dominare, orgoliu
nestăvilit, aroganţă, ranchiună, resentimente, mînie.
4.Anahata - Centrul Iubirii necondiţionate: tristeţe,
melancolie, amărăciune, criticism, închidere afec-
tivă, gelozie, neiertarea propriei fiinţe şi a celorlalţi
care ţi-au greşit.
5.Vishuda - Centrul Purităţii: dizarmonios aspectat
se traduce prin lipsa Purităţii, dificultăţi de comuni-
care, atît receptiv, cît şi emisiv, lipsa elevării şi a
rafinamentului, incapacitatea expansionării conşti-
inţei. Aici se crează sau se distruge totul, adică poate
fi ruina celorlalţi Centri de Forţă dacă este grav
perturbat.
Precum se vede tristeţea, melancolia, amără-
ciunea sînt dizarmonii pe Centrul Iubirii, Anahata, şi
nicidecum flori poetice care merită cultivate cu
grămada în grădina sufletului nostru şi fără de care,
pasămite, nu am avea profunzime ! Ar trebui să le
fie foarte clar tuturor oamenilor, artişti sau admi-
ratori ai artei, că starea naturală a fiinţelor umane
este Bucuria, Fericirea, Armonia,Transfigurarea, Al-
truismul, Iubirea necondiţionată, Bunul simţ, Într-
379
ajutorarea fără troc, Dăruirea de sine şi multe altele
dintre cele nobile.
Că în Epoca Întunericului s-au cultivat cu osîrdie
taman dizarmoniile, este de înţeles tocmai datorită
predominanţei rezonanţelor demoniace, dar asta nu
înseamnă că acele dizarmonii reprezintă sarea şi
piperul artelor, ci situaţia este taman pe dos, şi aici
se vede încă o dată lucrarea Necuratului care a in-
versat ca peste tot valoarea reală atît a creaţiilor
artistice, cît şi a multor altor aspecte, cum ar fi acela
de a pune mai mult preţ pe înfăţişarea fizică, decît pe
calităţile lăuntrice ! În Kali yuga banii şi aparenţele,
plus posesiunile materiale au fost ridicate la rangul
de averi nepreţuite, deci pe dos faţă de Epocile
elevate, în care prioritare sînt calităţile sufleteşti şi
cele spirituale.
Această răsturnare a valorilor autentice abundă în
aşa numita „poezie” contemporană, care este doar un
ambalaj incredibil de gol şi steril în cele mai multe
cazuri, cu foarte rare excepţii ! Eu personal sînt foar-
te uimit cum de se continuă cu atîta lipsă de discer-
nămînt cultivarea textelor insipide, inodore şi inco-
lore, nu doar mediatizate în exces, ci şi premiate, cel
mai adesea din motive sectare !
Trebuie să-mi amintesc mereu că ne aflăm în
Epoca Întunericului, spre a accepta şi înţelege toate
neroziile artistice, însă pe de altă parte anunţ cititorii
că această epocă a orbirii spirituale este pe sfîrşite şi
că în viitor arta va arăta cu totul altfel, fără dizar-
monii, fără stridenţe, fără rezonanţe demoniace, fără
orice nu se circumscrie armoniei, bucuriei, iubirii
necondiţionate, empatiei şi frumuseţii dumnezeieşti !
380
Iar poeţii sumbri contemporani ar trebui să-şi pună o
întrebare esenţială: cum de nu apare nici o stridenţă
demoniacă la nici unul dintre poeţii mistici ?
Există o Mare Putere Cosmică, Tripura Sundari,
care este Marea Putere Cosmică a Armoniei, Frumu-
seţii şi Binelui Dumnezeiesc. Ea există cu adevărat,
nu este o invenţie a vreunui filozof oarecare, şi su-
bliniez aceasta deoarece unii sectanţi creştini foarte
habotnici refuză cu o maximă încăpăţinare tot ce nu
aparţine învăţăturilor Bibliei ! Or rezonanţa din ce în
ce mai intensă cu această Mare Putere Cosmică Tri-
pura Sundari conferă artiştilor inspiraţii remarcabile
sau geniale, iar lipsa rezonanţei cu Ea cauzează
mediocritate sau non-valoare.
Şi cîteva clarificări ale Ghidului meu spiritual:
„Adevăratul poet ştie să scoată din ceea ce a trăit
el, ceea ce e al tuturor şi, mai ales, să confere
experienţelor lui ceea ce este caracteristic sferei
largi a vieţii semenilor săi, să ştie a trăi în numele
tuturor oamenilor şi, prin el, să se poată ajunge la
starea omului universal.”
Oare este înţeles acest citat cu adevărat de toţi
receptorii sau creatorii de artă ?
„Inspiraţia se asociază cu capacitatea extra-
ordinară de invenţie, prilejuind un proces psihic
complex, descoperirea unor legături noi atît în rea-
litatea reflectată, cît şi între mijloacele acestei re-
flectări. Aparenţa inspiraţiei este aceea a dezlănţuirii
spontane, sub impulsul unor factori misterioşi, fapt
adeseori explicat de căile mistice, abisale, intuitive;
în realitate starea de inspiraţie corespunde unei acu-
mulări, pregătiri şi concentrări, ea implicînd chiar
381
şi elementul volitiv. Sursa ei principală rămîne con-
ţinutul depozitat în diferite straturi subtile ale fiinţei
şi reactivat potrivit unui scop artistic sau indepen-
dent de el.”
„Estetica iluminatorie - ansamblu de idei care
decurge din fuziunea fiinţei umane cu sfera de forţă
a lui Tripura Sundari, caracterizat prin afirmarea
prezenţei divinităţii în multitudinea vie a tuturor
stărilor, fiinţelor şi lucrurilor, a fericirii obţinute nu
prin sustragerea din fluxul vieţii şi complacerea în
inerţie ca neant, ci prin intuirea şi acceptarea rea-
lităţii divine.(...)
Promovează spontanietatea deplină, genială, pre-
cum şi valoarea influenţelor inefabile, modelul unor
imagini artistice arhetipale, extraordinar de fru-
moase, ale unor interogaţii sui-generis creatoare me-
nite să facă dovada eşecului inteligenţei speculative.
Ca trăsături ale artei iluminatorii s-au impus: urmă-
rirea simetriei, flexibilitatea, ideea de corelare a
conţinutului şi a formei, inefabilul sublim.”
Şi pentru că am vorbit atîta de trezirea sufletului
de-a lungul celor două eseuri, am să ofer un citat
care este cu putinţă nu numai să aducă multe lim-
peziri, ci chiar să creeze o anume bucurie unora, aşa
cum s-a petrecut în cazul meu, ba poate fi şi prilej de
revelaţii:
„Cum să deschidem porţile psihicului ? Căci el este
bine ascuns de către ideile şi sentimentele noastre,
care îl jefuiesc şi îl maimuţăresc fără milă; noi avem
atîtea idei a ceea ce este Înalt şi jos, pur şi impur,
divin şi nedivin; atîtea mici zăvoare sentimentale şi
prejudecăţi prosteşti în legătură cu ceea ce merită să
382
fie iubit sau nu, încît acest sărman suflet n-are prea
multe şanse de a ni se revela, locul său este luat deja
de această amestecătură; de îndată ce trece de vîrful
nasului, el este imediat înhăţat de vital, care face din
el strălucitoarele sale exaltări, emoţiile sale „divine”
şi palpitante, iubirile sale acaparatoare, genero-
zităţile posesive, estetica sa ţipătoare; el este pus în
cuşcă de către mental, care face din el idealurile sale
exclusive, filantropiile sale infailibile, regulile sale
închistate; şi de către Biserici, nenumărate Biserici
care-l pun în articole şi dogme.
Unde este sufletul în toate acestea ? El este totuşi
acolo, divin, răbdător, străduindu-se să pătrundă în
noi sub forma sa de „copil” prin toate crustele şi
servindu-se de tot ceea ce i se dă sau i se impune.
(...) Atunci cînd psihicul iese din ascunzătoarea sa,
el împrăştie o asemenea măreţie asupra a tot ce
atinge, încît noi confundăm adevărul său luminos cu
circumstanţele revelării sale. Cel care a avut reve-
laţia psihicului său ascultînd muzica lui Beethoven,
se va grăbi să spună: „Doar muzica este adevărată şi
divină în lumea asta !” Un altul care şi-a simţit
sufletul contemplînd imensitatea mării, îşi va face o
veritabilă religie din întinderea mării, iar altul va
vorbi despre profetul său, capela sa, evanghelia sa.
Astfel, fiecare îşi clădeşte o sui generis „con-
strucţie” în jurul propriului său nucleu de experienţă,
însă întotdeauna psihicul este în totalitate liber; el
este în mod minunat liber în tot şi în toate. El nu are
nevoie de nimic pentru a exista, el este chiar esenţa
libertăţii şi se foloseşte de micile şi marile noastre
muzici, de scripturile noastre sublime, pentru a face
383
o spărtură în această cuirasă a omului prin care el va
putea ieşi. Îşi împrumută puterea, iubirea, bucuria,
lumina, irezistibilul său Adevăr deschis tuturor
sentimentelor, tuturor doctrinelor noastre, pentru că
aceasta e singura şansă care i se dă pentru a vedea
lumina zilei, însă aceste emoţii, aceste idei, aceste
doctrine îşi trag întreaga îndrăzneală din psihic; ele
îl acaparează şi înrobesc, ele iau din acest element
de Adevăr pur certitudinile lor indiscutabile, adîn-
cimea lor exclusivă, universalitatea lor în sens unic.
Îngroparea psihicului este în cele din urmă atît de
completă, amestecul este atît de deplin, încît noi nu
mai recunoaştem psihicul acolo şi nu mai putem
extirpa contrafacerea, fără a distruge însăşi înfă-
ţişarea adevărului - tocmai de aceea lumea îna-
intează astfel împovărată de jumătăţi de adevăr care
sînt adeseori la fel de goale ca şi minciunile.”
"Nu spune: am găsit adevărul, ci mai curînd, am
găsit un adevăr. Nu spune: am descoperit cărarea
sufletului. Spune, mai degrabă: am întîlnit sufletul
mergînd pe cărarea mea. Căci sufletul umblă pe
toate cărările. Sufletul nu merge pe o sîrmă și nici
nu crește ca o trestie. Sufletul se deschide pe el în-
suși, ca un lotus cu nenumărate petale." Kahlil Gi-
bran.
Iată şi relatarea unei fiinţe excepţionale care a atins
Eliberarea spirituală, (stare confirmată de Ghidul
spiritual), Florica Steva, din cartea sa Drumul spre
Lumina Divină:
„În meditaţii, în interiorul meu, în vastitate şi
lumină, apărea cîteodată un alt „Eu” plin de pace şi
beatitudine. Era o percepţie atît de clară, încît acel
384
„Eu” părea tangibil. Cînd mă cufundam în Eul inte-
rior, orice altceva rămînea în afară şi nu mă putea
atinge. Acel „Eu” avea şi un fel de formă, era ca o
coloană verticală de lumină albă.
Acel „Eu interior” este Sinele Divin – îmi spunea
Dani. Deci îmi căutam „Eul inerior.” În meditaţii se
repeta cu regularitate o anume percepţie-preludiu
care mă uimea şi anume: apărea în zona pieptului
meu un spaţiu vast plin de o lumină ca a soarelui şi
de o mare frumuseţe. Era atît de frumos, încît
semăna cu o splendidă grădină înflorită, aşa că am
denumit acest spaţiu „Grădina mea interioară.” În
această Grădină interioară mă simţeam „Acasă,”
mă învăluia o libertate nemaiîntîlnită şi o stare de
mare fericire. Cîteodată, în această Grădină apărea
„Eul interior” manifestat ca o coloană albă de
lumină.
Mă tot întrebam ce o fi această „Grădină interi-
oară” ? Mi s-a spus că este percepţia Sufletului Viu,
sufletul care „se trezeşte” la viaţă. Cînd ai sufletul
viu, percepi lumea de la nivelul inimii, nu a minţii, o
percepi ca fiind inclusă într-un spaţiu vast, plin de o
lumină ca a soarelui, care îţi permite să „vezi.”
Acolo eşti „Acasă” protejat total, nu ţi se poate
petrece nimic rău, eşti plin de fericire. În acest spaţiu
interior al Sufletului Viu, în această „Grădină a
sufletului” îmi apărea cîteodată coloana aceea de
lumină albă a Sinelui Divin.Simţeam cum El radiază
pretutindeni în jur armonie, pace şi fericire. Totul
emana numai din El. Trăiam o stare profundă de
beatitudine şi detaşare !”

385
 Am reprodus acest pasaj pentru a se vedea şi
mai clar ce înseamnă cu adevărat Trezirea deplină a
Sufletului şi ce este sau cum apare Sinele Divin. În
urma acestei revelaţii este mai mult decît evident că
nici un scriitor român sau de altă naţie n-a atins acel
nivel descris de Florica Steva: a trezirii plenare a
sufletului tangentă cu revelarea Sinelui Divin At-
man, ci doar o anume deschidere sufletească, la unii
mai mare, dar la cei mai mulţi abia pîlpîită, fapt
deductibil din creaţiile lor insipide. Şi mă refer la
scriitori, nu la fiinţele Eliberate spiritual (mîntuite)
care au scris poezii ulterior îndumnezeirii lor !
Dat fiind că mi s-a exemplificat de către Ghidul
spiritual starea de trezire a sufletului, ştiu prin trăire
directă că la acel nivel simţirea sau viziunea asupra
omenirii în general şi a creatorilor în particular este
cu mult mai blîndă, înţelegătoare, empatică şi trans-
figuratoare faţă de toate defectele şi devierile oame-
nilor. Nu pretind că am scris acest eseu de la nivelul
sufletului trezit pe deplin, fiind prea direct, tranşant
ori cine ştie cum altfel, după unele păreri. El se
adresează scriitorilor, în primul rînd, care sînt ador-
miţi sub aspect spiritual în marea lor majoritate, în
sensul neaplicării practice zilnice a învăţăturilor
divine (faţă de toţi oamenii, nu doar faţă de cei
dragi), ci nu în sensul cunoaşterii teoretice a res-
pectivelor învăţături, şi dacă aş fi folosit un limbaj
prea edulcorat, exista riscul să las impresia că si-
tuaţia descrisă nu este atît de gravă, iar receptorii ar
fi trecut mai departe prea puţin convinşi. Or situaţia
chiar este destul de gravă, pe alocuri foarte gravă,
aşa cum s-a văzut la acea aberaţie inadmisibil de
386
aberantă („putredă lumină”) şi atunci se pune
întrebarea: cum este corect să acţionezi în scop
trezitor ? Ca uguitul unui porumbel sau cu puterea
unui tunet ?
De altfel Înţelegerea are două nivele distincte:
Una este înţelegerea mentală şi cu totul alta este
înţelegerea cu Inima sau Sufletul trezit, fie şi parţial.
La majoritatea intelectualilor din Epoca Întune-
ricului este specifică înţelegerea mentală, într-o mai
mică sau mai mare măsură, astfel că unii dintre ei s-
ar putea să fie agasaţi de prea multele repetiţii din
acest eseu, însă adevărata înţelegere este urmată în-
totdeauna de fapte, adică se pun în practică în-
demnurile primite şi înţelese cu mintea, ci nu rămîn
acolo undeva ca nişte simple informaţii, fiindcă în
acest din urmă caz se vede clar că nu s-a înţeles cu
adevărat mesajul primit !
Speranţa mea fiind ca această carte şi mai cu
seamă acest eseu să fie de folos în principal celui
despre care a fost vorba în aceste pagini şi secundar
tuturor celorlalţi cititori sau cititoare, fie că se află
sau nu într-o situaţie asemănătoare. Nu este nici-
odată prea tîrziu să te întorci cu faţa către Lumina
dumnezeiască în fapte, nu doar în vorbe !
E adevărat că noi oamenii trecem prin foarte
multe etape în care învăţăm lecţii specifice, şi că
etapa căutării mai mult sau mai puţin ardente a
Esenţei noastre nemuritoare se află spre finalul pere-
grinărilor în Lumea Fizică. Altfel spus, nici nu se
pune problema să dai acelaşi sfat tuturor, întrucît
fiecare dintre receptori se află pe trepte diferite de
evoluţie spirituală, avînd diferite idealuri sau scopuri
387
de atins în actuala încarnare. Însă rolul acestei cărţi
este de a ajuta fiinţele receptive să-şi conştientizeze
limitele şi rezonanţele inferioare, pentru a fi elimi-
nate ulterior prin practici adecvate.
Conştientizarea, auto-obiectivarea realistă sînt pri-
mii paşi întru progres spiritual, vor urma şi alţi paşi,
mulţi alţi paşi către Împărăţia Cerurilor, aflată în
interiorul fiecăruia dintre noi !

388
 Snobismul sau parada orgoliilor

S-ar părea că fiecare profesie are limbajul ei

specific. Fie că e vorba de medicină, justiție, religie,
afaceri, psihiatrie, psihologie, critică literară, ling-
vistică, politichie, etc. Ceea ce e normal să fie pînă
la un punct și punctul sau granița este demarcația
dintre vorbitorii de aceeași limbă și cei care nu
cunosc această limbă, fie ea medicinistă, avocă-
țească, antropologică, lingvistică sau de altă natură.
Altfel spus, este oarecum de înțeles să ne adresăm
într-un limbaj specific pentru cei care cunosc aceeași
limbă, dar este anormal sau o dovadă de snobism și
prostie, să ne adresăm într-un cadru non-profesional
tuturor categoriilor de oameni care vor citi acele
cuvinte, fără să explicăm cuvintele neuzuale. Exem-
plul cel mai simplu sînt site-urile în care se co-
mentează filmele în româneasca nouă !
Aproape toți comentatorii de filme care cunosc
limba engleză (spre a ne referi doar la ei, însă de
aceeași meteahnă suferă și alte categorii de snobi,
inclusiv cei din critica literară), fac paradă de cu-
vinte englezești sau de neologisme aproape la fiecare
propoziţie. Nici o clipă nu le trece prin minte acestor
paradiști (cei care fac paradă de cunoștințe ieftine !)
că nu toți cititorii știu limba engleză și nici nu poartă
dicţionarul de neologisme în buzunarul de la spate şi
că ar fi de un minim bun simț să treacă în paranteză
explicația cuvîntului străin folosit sau a neo-

389
logismului. De ce ? Pentru simplul motiv că atunci
cînd faci un comentariu, tu, comentatorul, vrei să fii
citit de cît mai mulți oameni, pe de o parte, iar pe de
altă parte, vrei să fii și înțeles de cît mai mulți
oameni... Și chiar dacă tu nu vrei să fii citit decît de
”deștepții” ca tine, trebuie să știi că e foarte probabil
să fii citit și de alții, iar această probabilitate ar
trebui să-ți treacă prin minte !
A face paradă de elitism prin cunoștințele de limbă
străină sau neologisme pe care tu și alții ca tine le
cunosc, dar nu le explică necunoscătorilor, este
echivalent cu snobismul și prostia... De ce cu sno-
bismul ? Pentru că snobul este individul semidoct
prin cunoașterea superficială a unui domeniu, dar
care vrea să PARĂ că știe mai mult decît ceilalți
oameni, iar prostia - pentru că a-ți închipui că tu,
snobul, împreună cu ceilalți ca tine, aparțineți unei
categorii elitiste doar prin cunoașterea voastră sfer-
todoctă, înseamnă să nu-ți vezi orgoliul din cauza
bîrdihanului, ca să mă exprim într-un limbaj mai
plastic... Dar pentru că mintea ta este de-a dreptul
subțire, acest limbaj plastic poate fi tradus prin
expresia inventată ad-hoc: ”a nu-ți vedea lungul
nasului din cauza cerului înnorat !” Pentru că soa-
rele fiind ascuns de nori, nasul tău nu mai face
umbră, și nemaifăcînd umbră, nu se mai vede
lungimea ifoselor tale !
Acest comportament de snob este specific foarte
multor oameni, adică majorității celor lipsiți de bun
simț și inteligență minimă. Pentru că o minte care
posedă o minimă inteligență știe că orice comunicare
veritabilă este o comuniune, adică o apropiere între
390
suflete și minți, ci nu o excludere a altora, fie ele
suflete sau doar minți !
Cînd comunici, împărtășești altora, iar cînd îm-
părtășești unești, NU excluzi ! Poate că nu toți
ceilalți vor fi de părerea ta, poate nu toți se vor afilia
concepțiilor tale, dar lasă-le și celorlalți posibilitatea
de a înțelege limba ta, mai întîi, ca apoi să opteze
pentru sau contra opiniei tale; ci nu-i exclude pe
neștiutorii limbajului tău din start, numai pentru că
ifosele tale sînt mai mari decît nepriceperea ta de a
comunica !
Și mai la urmă, orice om cu adevărat inteligent știe
că snobismul este doar paradă de ifose insuficient
aerisite ! S-ar putea emite chiar o cogitațiune mi-
nimă (că maximă va deveni ulterior prin po-
pularizare):
Înțeleptul poate vorbi pe înțelesul tuturor, pe cînd
prostul nu se înțelege nici pe el însuși !

391
 Jocul polarităţilor

În 2007 Drumvalo Melchizedec, împreună cu un

grup de oameni din mai multe ţări, au realizat un
transfer, mai întîi la nivel eteric, apoi în plan fizic, a
Puterii de la BĂRBAT la FEMEIE. Ritualul a fost
descris în cartea “Şarpele de lumină,” care vorbeşte
despre energia Kundalini a Terrei, ce şi-a schimbat
locaţia din munţii Himalaya, după un parcurs care a
durat zeci de ani, începînd cu 1949, dacă îmi amin-
tesc bine, şi a trecut prin mai multe ţări, în drumul
ei spre Chile.
Deci din acel an FEMEILE deţin Puterea pe pla-
neta noastră, chiar dacă acest fapt este cunoscut de
foarte puţini oameni. Altfel spus, cel puţin la nivel
subtil, s-a reinstaurat Epoca Matriarhală, bărbaţii
pierzînd gradat Puterea, iar peste cincizeci de ani,
acest fapt va fi foarte vizibil tuturor, probabil.
Aceasta înseamnă că se va trece la o eră mai
blîndă, paşnică, afectuoasă, fără violenţă şi răz-
boaie.Următoarele informaţii merită cunoscute de cît
mai multe fiinţe umane.
S-a observat de-a lungul vremii că bărbaţii trăiesc
mai puţin decît femeile, statistic vorbind, iar ştiinţa
oficială explică acest fapt şi altele pe seama cro-
mozomului X, care le conferă acestora vitalitate,
rezistenţă şi longevitate superioare bărbaţilor.
Dar această perspectivă este strict materialistă,
fiind forma vizibilă a unor Principii metafizice prea
puţin cunoscute de ştiinţa oficială. De asemeni, se
392
ştie că bărbaţii sînt mai longevivi sexual decît
femeile, iar din altă perspectivă, există mai mulţi
bărbaţi creatori, oricare ar fi arta în discuţie, decît
femeile. Toate acestea au o cauză subtilă, care e bine
să fie ştiută şi astfel îşi vor putea explica unele as-
pecte.
Cauza este polaritatea corpurilor, începînd cu cel
Fizic şi terminînd cu cel Mental.
La bărbat, corpul Fizic este yang, solar, emisiv
sau plus.
Corpul Eteric la bărbat este yin, lunar, receptiv
sau minus.
Corpul Astral la bărbat este yang, solar, emisiv
sau plus.
Corpul mental la bărbat este yin, lunar, receptiv
sau minus.
La femei este exact invers.
Adică femeile au corpul fizic yin, corpul eteric
yang, corpul astral yin, receptiv (de asta sînt foarte
emotive), corpul mental yang, din care pricină sînt
emisive mental şi reuşesc mai repede decît bărbaţii
să-şi împlinească aspiraţiile şi dorinţele.Tot din acest
motiv femeile, la modul general vorbind, sînt cele
care comandă în familie; mare parte din bărbaţii că-
sătoriţi fiind sub papucul nevestelor. Aici mai există
şi o altă explicaţie dată sub formă glumeaţă: Feme-
ile sînt sexul puternic din cauza slăbiciunii sexului
tare faţă de sexul slab !
Controlul emoţiilor este o caracteristică yang mai
des întîlnită la bărbaţi. Aşa se explică de ce femeile
plîng mai uşor decît bărbaţii, sau există mai multe
femei care se isterizează mai repede, prin comparaţie
393
cu bărbaţii, din cauza energiei emoţionale mult mai
mari.
Problemele apar la majoritatea cuplurilor umane
atunci cînd nici unul dintre cei doi care formează
respectivul cuplu nu este orientat spiritual şi mă
refer la spiritualitate autentică, nu la spoiala de bise-
ricism pe care lumea adormită o numeşte creş-
tinism, în care este suficientă vizita săptămînală la
biserică, spovedania şi împărtăşania; ceea ce are un
efect foarte redus asupra comportamentului uman
dizarmonios, în sensul îmbunătăţirii lui, la modul
general vorbind ! Acolo unde femeile nu sînt ori-
entate spiritual, cuplurile pendulează între varii ne-
vroze şi insatisfacţii la diferite niveluri, inclusiv cel
erotic, cu excepţiile de rigoare.
La acest capitol sînt mai multe cauze ale diz-
armoniilor în familie, printre care cea mai gravă este
pierderea energiei sexuale în urma fuziunilor intime,
avînd drept efect imediat depolarizarea, mai cu
seamă că majoritatea cuplurilor dorm în acelaşi pat,
ceea ce este o mare eroare, care şi ea contribuie la
acea depolarizare, din care motiv dispare atracţia
sexuală şi apoi iubirea - după unele studii între doi şi
patru ani de la căsătorie.
Cineva ar putea obiecta că nu-i adevărat, că
bunicii noştri au trăit 60-70 de ani, dormind în
acelaşi pat, şi tot s-au iubit !
Cu siguranţă că au existat excepţii de acest fel în
multe părţi ale lumii. În astfel de situaţii se ignoră
educaţia respectivelor cupluri, concepţiile sau vizi-
unea asupra lumii pe care le-au avut cuplurile vîr-
stnice, prin comparaţie cu educaţia şi mentalitatea
394
cuplurilor mai tinere actuale, pînă 50 de ani. Pe
scurt, ei au trăit alte vremuri, cînd existau alte valori
morale, pe cînd în ultimii 50-60 de ani, datorită
infuziei masive de demonism la toate nivelurile
societăţii, s-a pervertit aproape totul, adică omenirea
a decăzut drastic în ansamblu, şi cred că nu este
necesar să ofer exemple concrete, fiind vizibile
tuturor celor capabili de gîndire proprie.
„În Muzeul tehnicii populare din Sibiu sînt zeci de
case tradiționale, unele vechi de cîteva sute de ani.
Aici se poate vedea cum trăiau oamenii în societățile
tradiționale şi destul de conservatoare din trecut. Un
aspect care sare în ochi e lipsa paturilor duble, așa
zis matrimoniale, deși era spațiu suficient în casă, iar
proprietarii fiind meșteșugari, nu erau deloc săraci.
Cu alte cuvinte, dormitul împreună nu a fost deloc
un obicei strămoșesc cum ar fi unii tentați să afirme,
ci e o găselniță mult mai recentă, cu precădere ur-
bană, posibil datorită spaţiului insuficient a majo-
rităţii apartamentelor, dar şi din casele celor mai
săraci, precum şi numărului mare de copii în
respectivele familii, la care se adăugau eventual
bunicii.”
Dincolo de aceste aspecte, nu trebuie confundată
iubirea adevărată cu ataşamentul şi obişnuinţa, şi
acestea două îmi par a fi cauzele reale, în marea
majoritate a cazurilor, pentru care nu s-au despărţit
cei vîrstnici, pe lîngă cheltuielile prea mari pe care
le implicau divorţurile. Mai există şi alte explicaţii
ceva mai subtile, cum ar fi traiul multor călugări în
abstinenţă sexuală deplină în existenţele anterioare,

395
care în actuala încarnare aveau nevoie să asimileze
lecţia erosului în cadrul unui cuplu căsătorit.
Structura de tip yang este evident mai rezistentă
decît cea de tip yin, deci corpul eteric al femeii fiind
yang, dă mai multă rezistenţă la durere şi este mai
longeviv, întrucît corpul eteric este cel care menţine
structura fizică în viaţă sau altfel spus, corpul eteric
deţine controlul funcţiilor vitale.
Aşa se explică un alt fenomen, anume anestezia în
timpul operaţiilor chirurgicale, în care corpul eteric
este separat pe cale chimică de corpul fizic. Spun
aceasta deoarece într-un vis mi s-a revelat că deşi am
avut 13 cicatrici în urma intervenţiilor chirurgicale,
durerea era prezentă undeva în plan subtil, chiar
dacă am fost anesteziat de fiecare dată ! Tot astfel se
explică o altă bizarerie, anume că în lume există
cîteva sute de mii de cazuri de fiinţe care n-au putut
fi anesteziate, deci au trăit pe viu durerea din timpul
intervenţiilor chirurgicale şi aceasta evident din
motive karmice, adică trebuiau să compenseze sufe-
rinţa produsă altora prin suferinţă proprie !
Pe cînd la bărbat corpul fizic fiind yang, are un
potenţial sexual mai lung ca durată decît la femeie.
Corpul eteric fiind yin la barbaţi face ca ei să fie
mai puţin rezistenţi la durere decît femeile, excep-
tîndu-i pe cei care se antrenează special în acest
sens.
Corpul astral al bărbatului este yang, emisiv,
creînd acea aparentă insensibilitate la mulţi bărbaţi,
din care motiv unele femei îi etichetează pe unii băr-
baţi ca „măgari” ! Corpul mental al bărbatului fiind
yin, adică receptiv la inspiraţii mai elevate sau mai
396
puţin elevate, este cauza pentru care există mai mulţi
bărbaţi artişti, scriitori, poeţi, muzicieni, pictori sau
inventatori decît printre femei.
Aşadar, privind polaritatea alternantă a corpurilor
grosiere şi subtile, se explică de ce bărbaţii sînt mai
înzestraţi în anumite direcţii, iar femeile sînt mai
înzestrate în alte direcţii. Corpul astral, numit şi
corpul emoţiilor, fiind yin la femei, le oferă acestora
o receptivitate subtilă cu mult mai mare decît băr-
baţilor, la modul general vorbind, fiindcă există şi
bărbaţi care şi-au dezvoltat această receptivitate în
alte vieţi. Iar receptivitatea femeilor, dacă mai este şi
rafinată, le conferă acea intuiţie specifică, mult lău-
dată. Precizez necesitatea rafinării receptivităţii pen-
tru a fi permeabili faţă de cele elevat spirituale, nu
invers, cum e cazul multora dintre ele !
Alternanţa ciclică yin-yang explică o altă mică
taină: de ce femeile preferă fuziunile amoroase la
miezul nopţii ? Pentru că atunci se manifestă un
maxim al energiei yin. Din acest motiv noaptea este
propice receptivităţii mai mult sau mai puţin elevate
la artişti, în funcţie de rezonanţele fiecăruia, sau la
discipolii spirituali care fac meditaţii de tip yoghin.
Pe cînd bărbaţii heterosexuali agrează fuziunile in-
time dimineaţa, dar nu pentru că în zorii zilei ar fi un
maxim al energiei yang, cum eronat am presupus
iniţial, ci din alte motive.
Preponderenţa energiei receptive yin la majori-
tatea femeilor, incluzînd Luna şi Noaptea cu rezo-
nanţele lor subtile, intuiesc că este explicaţia cele-
brului Mister Feminin, care dacă se manifestă prin
armonie şi frumuseţe trupească, pe lîngă feminitatea
397
debordantă, este atît de fascinantă pentru bărbaţii
treziţi erotic şi afectiv.
Avînd în vedere că fiinţele umane sînt nişte relee
mai mult sau mai puţin permisive ale unor energii
macrocosmice mai mult sau mai puţin elevate, ati-
tudinea cea mai înţeleaptă este să nu aşteptăm de la
iubitul sau iubita noastră să ne dăruiască una şi alta
din cele ce ne lipsesc, fiindcă numai şi numai Crea-
torul Primordial, Dumnezeu Tatăl-Mama, este în
veşnicie Dăruitorul, Darul şi Destinatarul !
În mod evident pentru oricine este de dorit să ne
dinamizăm ambele polarităţi, să le rafinăm şi elevăm
pînă la potenţialul lor maxim şi aceasta se realizează
pe parcursul mai multor încarnări în care luăm
corpuri diferite ca sex de la o viaţă la alta, dar mai
ales dacă urmăm o Cale spirituală autentică.
Sigur că pe lîngă polaritatea alternantă a corpu-
rilor mai intră şi alţi factori în discuţie, cel mai
important fiind gradul de spiritualizare a respectivei
fiinţe umane. Dacă este o fiinţă elevată sau foarte
elevată spiritual, atunci dinamizarea sau trezirea
corpurilor subtile şi grosiere va fi cu mult mai mare,
comparativ cu o altă fiinţă aflată la primele încarnări
umane, din care motiv aceasta din urmă este numită
„primitivă.” Un alt factor este planeta de origine a
sufletului încarnat, fiindcă unele suflete actuale
provin de pe planete mult mai evoluate decît ome-
nirea actuală, însă presupun că nu e necesar să
încărcăm prea mult textul cu informaţii peste infor-
maţii, care complică lucrurile.
Tot cu ochiul liber se observă de cei care sînt
atenţi că în ultimii 20-30 de ani au fost trimise spre
398
încarnare fiinţe cu potenţialităţi rareori văzute îna-
inte, numiţi “copii indigo.” În anii ce vin ponderea
copiilor paranormali va fi din ce în ce mai mare,
pînă se va ajunge că nu va mai exista nici o fiinţă
„primitivă” pe Terra sau foarte puţine, comparativ
cu situaţia actuală.
Probabil peste cinci mii de ani rasa umană va
deveni telepată şi va călători cu ozeneurile spre alte
stele sau galaxii, dar nu tehnologia este importantă,
cum cred majoritatea oamenilor materialişti, ci rea-
lizările spirituale ale acelor oameni viitori şi care, de
fapt, vom fi NOI ÎNŞINE ÎN URMĂTOARELE
ÎNCARNĂRI !
Acele realizări sînt mai presus de ceea ce poate
înţelege mintea obişnuită actuală. Una dintre ele va
fi capacitatea de trăi CONŞTIENT în toate corpurile
subtile: eteric, astral, mental, cauzal, care în momen-
tul prezent abia dacă sînt vag dinamizate la cei mai
mulţi dintre noi. Prin TRĂIRE CONŞTIENTĂ ÎN
CORPURILE SUBTILE ŞI ÎN LUMILE SUBTILE
AFERENTE ACESTOR CORPURI se înţelege:
ceea ce acum ni se par vise ale nopţii, inconsistente
şi incongruente, atunci va fi o REALITATE de sine
stătătoare, paralelă faţă de alte realităţi la fel de
REALE, dar în lumi mai subtile sau mai înalte ca
nivel de vibraţie. Aceasta se numeşte trăire con-
ştientă interdimensională.
Nici aici nu intru în amănunte, mai ales din
pricină că nu stăpînesc prea bine acest subiect, dar şi
pentru că a vorbi orbilor despre lumina diafană a
Paradisului, e la fel de inutil ca încercarea de a ne
menţine în viaţă cu tocăniţă de pietriş ! Cum spun
399
extratereştrii despre umanitatea actuală, care este
incapabilă să înţeleagă anumite concepte ce ţin de
fantastic, anume că noi n-avem funcţiile mentale
dinamizate, necesare acelei înţelegeri..
Din perspectivă metafizică, bărbatul reprezintă
CONŞTIINŢA şi TRANSCENDENŢA, iar femeia
reprezintă ENERGIA şi IMANENŢA. Cele două
polarităţi se manifestă doar predominant în lumea
fizică, fiindcă, pre cîte am aflat, în lumile superioare
putem lua orice înfăţişare, la voinţă.
Cel puţin în prezent, ca să nu spun de vreo şase
mii de ani încoace, forţele întunericului au menţinut
sclavia femeii sau inferioritatea ei la statut de lege
cvasi-universală. Poate că aşa trebuia să fie, poate că
acesta este Jocul Divin, nu ştiu. Ceea ce se ştie este
că odată cu transferul Puterii de la bărbat la femeie,
aceasta îşi va asuma din nou rolul de Far Călăuzitor
pentru întreaga rasă umană în decursul următoarelor
mii de ani.
În prezent femeile sînt menţinute intenţionat în
stare de ignoranţă vizavi de potenţialul lor real de
Putere de către Forţele Întunericului şi educate să se
ocupe în general mai mult de zorzoane şi alte flea-
curi, decît să-şi împlinească dharma lor, adică meni-
rea pentru care au fost create de Dumnezeu Tatăl-
Mama.
Puterea femeilor constă tocmai în trezirea şi
manifestarea din plin a acestei meniri, care este
HRĂNIREA mai întîi fizică, dar în realitate mai
mult subtilă la nivel emoţional, a familiei sau a celor
pe care ele le iubesc. HRĂNIREA şi SUSŢINEREA
EMOŢIONALĂ a familiei pentru fiecare femeie în
400
parte şi a rasei umane, pentru toate femeile luate la
un loc - aceasta îmi pare a fi cu adevărat atît dharma
femeilor, cît şi izvorul lor de Putere !
Cum spuneam în altă parte, există trei nevoi
umane generale: simţirea, înţelegerea şi expan-
siunea pe nivele superioare de conştiinţă sau con-
tracţia la atomii spirituali care refuză anumite peri-
oade de timp mai mici sau mai mari să evolueze.
Arhicunoscuta aserţiune printre yoghini: Shiva
(conştiinţa) fără Shakti (energie) este shava (ca-
davru) se traduce prin: Conştiinţa fără Energie în-
seamnă non-manifestare, fiindcă Energia crează
toate lumile grosiere şi subtile la impulsul Con-
ştiinţei.
Femeia manifestă preponderent aspectul de Ener-
gie, bărbatul pe cel de Conştiinţă, iar în termenii
mei: femeia manifestă preponderent aspectul de
simţire, pe cînd bărbatul pe cel de înţelegere sau
conştientizare ! Sau în cuvintele Ghidului meu
spiritual: "Femeia simte într-un mod intuitiv înainte
să ştie, bărbatul vrea să ştie înainte să simtă; fe-
meia trăieşte pentru a înţelege, bărbatul trebuie să
înţeleagă pentru a ajunge să simtă că trăieşte.”
Motivele pentru care actualmente atît bărbatul, cît
şi femeia dorm încă, adică îşi ignoră în mare măsură
potenţialităţile fabuloase, sînt cunoscute în general,
iar aici am să mă refer la un singur aspect cu osebire.
Sigur că prima cauză este Ignoranţa generalizată,
prostia şi educaţia orientată spre non-valoare de sor-
ginte reptilo-masonică în vremile noastre întune-
cate, dar buba cea mai mare o constituie în acest
context ORGOLIUL rasei umane !
401
 Orgoliu, mîndrie, vanitate, fudulie... toate acestea
fiind susţinute de rezonanţa cu sfere de forţă demo-
niace şi satanice, ne alimentează ORBIREA spi-
rituală cu preocupări care de care mai efemere, de-
şarte şi lipsite de importanţă, cărora noi le dăm o
mare importanţă !
Precum se vede de către cei lucizi, Elita malefică
aflată sub stăpînire luciferică, şi care conduce din
umbră umanitatea actuală, urmăreşte pervertirea
morală şi biologică a celor două polarităţi, prin lega-
lizarea homosexualităţii, şi pe cale chimică, atît în
alimentaţie, cît şi prin multe alte modalităţi, cu
scopul de a submina şi eventual distruge bazele
naturale ale vieţii.
Dat fiind că umanitatea actuală are o vîrstă de
patru sute de mii de ani, este foarte tînără, deci la
„nivel de creşă,” cum am tot citat această afirmaţie a
Divinului din Conversaţii cu Dumnezeu. De aceea,
n-ar trebui să ne mire că „facem pe noi” la modul
figurat vorbind, în sensul că încă nu sîntem capabili
să ne controlăm mînia, agresivitatea, intoleranţa, şi
toate celelalte emoţii negative, pe care le împroşcăm
inconştienţi în exterior, primind înapoi acelaşi tip de
energii inferioare, tamasice, malefice; la modul
general vorbind, pentru că există totuşi un segment
al populaţiei ceva mai conştient, întrucîtva mai tre-
zit sufleteşte, care cunoaşte aceste taine şi îşi subli-
mează energiile inferioare.
Dintr-o perspectivă superioară, se pare că intru-
ziunea maleficienţei de timpuriu în civilizaţia uma-
nă, care după anumite surse pare a fi generală pe
toate planetele din Planul Fizic, are drept scop să
402
înveţe respectivele civilizaţii prin trăire directă deo-
sebirea Binelui de Rău, numit discernămînt, şi a
Realului de Iluzoriu, fiindcă nici ca oameni, şi cu atît
mai puţin la nivel de civilizaţie în ansamblu, nu se
pot accesa nivele de conştiinţă superioare, fără
maturizarea oferită de Lecţiile Dualităţii.
De-a lungul timpului multe minţi obtuze au tot
încercat să justifice supremaţia unuia asupra celuilalt
dintre sexe. Deşi ele nu sînt egale ca înzestrări
native, femeile fiind mult mai înzestrate decît băr-
baţii, aşa cum susţine Ghidul meu spiritual, ele sînt
după părerea mea egale ca importanţă !
Din cîte percep în momentul de faţă, tind să cred
că femeia este mai puternică în ansamblu decît
bărbatul şi mă refer la puterea subtilă, nu la cea
fizică. Tocmai pentru că ea este cea care ne hrăneşte
şi ne susţine emoţional pe noi cei care merităm
aceasta, fiindcă există şi bărbaţi care nu merită şi
atunci e vai de pielea lor.
Dacă femeile îşi vor depăşi ORGOLIILE şi îşi vor
trezi cît mai mult sufletele, adică vor acţiona de la
nivelul Sufletului trezit în mare parte, atunci Puterea
lor se va manifesta din plin şi vom beneficia cu toţii
de trăiri împlinitoare, chiar fericite ! Pînă atunci le
sugerez să devină pe zi ce trece tot mai conştiente
că nu egoismul şi fiţoşeniile lor actuale le aduc mult
rîvnita pace şi siguranţă interioară, ci afectivitatea
plenar impărtăşită tuturor care merită aceasta !

403
 Ziua tuturor anilor

Prin 2005, după represiunea mîrşavă a masoneriei

împotriva cursanţilor yoga din ashramurile bucu-
reştene în principal, şi secundar la casele unor in-
structori din provincie, prin intermediul securităţii, a
jandarmeriei şi a mass-mediei vîndută lui Nichi-
percea, am avut un vis foarte semnificativ, chiar
premonitoriu:
Se făcea că noi cei aflaţi de partea Binelului eram
urmăriţi de cei Răi printr-un oraş sumbru, atît din
cauza întunericului dens, cît mai ales prin energia
subtilă malefică emanată de acei sceleraţi care răs-
pîndeau peste tot sentimente de frică, panică şi chiar
teroare. Partea aceasta a visului a fost cea mai lungă,
pe care din fericire nu am reţinut-o la trezire, fiidcă
m-ar fi afectat prea tare şi pentru mult timp, pro-
babil. După un timp, nu se ştie cum, am ajuns la
marginea unui spaţiu deschis foarte mare, un fel de
piaţă centrală a oraşului, şi eu împreună cu alte
entităţi am văzut într-o lumină difuză cum cei Întu-
necaţi, îmbrăcaţi doar cu slipi, făceau un fel de
paradă a forţei lor, încordîndu-şi ba muşchii braţelor
(aşa cum fac culturiştii cînd îşi arată masa mus-
culară), ba arcurile, şi luînd diferite poziţii amenin-
ţătoare, care de care mai fioroase. În acel moment
pămîntul din faţa lor s-a surpat, iar din spate a venit
un val imens de pămînt care i-a îngropat pe toţi
definitiv !
404
 La trezire am înţeles că accentele parodice se
refereau la fala acelei oştiri a întunecaţilor, care era
atît de arogantă în prostia ei, încît nu realiza ridicolul
ţinutei sale vestimentare.
Al doilea vis l-am avut cam un an mai tîrziu:
Pe cer erau ca două lumini sau două ozeneuri de
mărimi diferite care se urmăreau, cu intenţia vădită
de a se anihila reciproc, iar unul dintre ele l-a nimicit
pe celălalt. În acel moment a izbucnit un chiot de
bucurie totală de la zeci de mii, dacă nu cumva sute
de mii de oameni, care ieşiseră pe străzi, la bal-
coane, pe terasele blocurilor, sau căţăraţi prin copaci
şi peste tot unde se puteau cocoţa, manifestînd toţi la
unison ceea ce aş putea numi un „delir” al bucuriei,
atît de intens, de imens, de uluitor, cum nu cred să fi
fost de la Facerea lumii încoace atîta bucurie dez-
lănţuită şi hiper-fericită ! Dacă se dansa şi cînta,
dacă mulţi se îmbrăţişau ori ţopăiau de veselie, dacă
şi cum mai erau şi alte manifestări ale acelei colosale
bucurii, mintea mea n-a mai reţinut la trezire. Dar
important era acel ocean de bucurie care trebuie că
se simţea în toată galaxia sau măcar în sistemul
nostru solar ! Aş vrea să mai insist o vreme pe acel
sentiment izbăvitor al bucuriei incredibile, năpraz-
nice, urieşeşti, vindecătoare, sublime, îmbătătoare şi
victorioasă !
Ca întotdeauna cînd se dezlănţuie sentimente
foarte intense, cuvintele sînt cu totul şi cu totul
neîncăpătoare, de aceea voi mai spune că şi acest vis
mi-a fost destul de clar la trezire. Cineva era de
părere ca visul se referă mai degrabă la o reuşită
personală în plan spiritual, însă eu sînt sigur că este
405
vorba de victoria Binelui împotriva Răului pe
această planetă de prea multă vreme oropsită de
hoardele întunericului !
Nu ştiu alţii cum simt, însă eu cînd aşteptam
vreun mijloc de transport în comun, dacă aveam o
stare de grabă şi agitaţie interioară, aşteptarea dura
foarte mult, peste un sfert de oră, iar cînd starea mea
interioară era de un calm desăvîrşit, autobuzul venea
foarte repede, în cel mult cinci minute, aproximativ !
Aşa se petrece de cîţiva ani încoace, cam 3-4 ani.
Sînt absolut sigur că Forţele Luminii vor anihila
Forţele Întunericului pe această planetă şi siguranţa
vine din acea stare de linişte interioară a inimii, nu a
minţii ! Singurele momente de îngrijorare au fost
cam două zile, pe 3 şi 4 noiembrie, cu ocazia ale-
gerilor prezidenţiale americane, cînd am văzut că
senilul satanist tot acumula voturi prin fraudă, iar
Trump părea să nu reacţioneze nicicum.
În seara zilei de 4 noiembrie mi s-a lămurit cum
este cu electorii statelor americane şi ce şanse avea
Trump să fie reales, ca după alte trei zile să aflu de
acel marcaj invizibil al voturilor poştale şi să înţeleg
că Trump le-a întins o cursă incredibil de inteligentă
acestor psihopaţi satanişti !
Din păcate Curtea Supremă n-a recunoscut frauda
masivă, fie pentru că membrii ei au fost cumpăraţi,
fie ameninţaţi cu moartea, situaţie similară şi în alte
foruri decizionale. Se spune că după 20 ianuarie
2020 Armata a preluat puterea prin Insurection Act,
că s-au făcut deja unele arestări, şi am văzut cîteva
fotografii ale clonelor celor arestaţi, convingătoare
din punctul meu de vedere, de n-or fi fost făcături.
406
 Aşadar, cîndva în anii următori vom sărbători
ZIUA TUTUROR ANILOR sau ZIUA VICTORIEI
LUMINII ASUPRA FORŢELOR ÎNTUNERI-
CULUI PE ACEASTĂ PLANETĂ ALBASTRĂ !
Doamne ajută !

Iată un citat semnificativ al vremurilor apocaliptice

actuale, profeţit de Ioan de Ierusalim în anul 1099:
„Văd şi ştiu. Ochii mei citesc în adîncurile cerului
întîmplările viitoare şi eu trec dintr-un singur pas
pragul Timpului. O mînă mă conduce spre ceea ce
voi nici nu vedeţi şi nici nu ştiti.
Peste o mie de ani Ierusalimul nu va mai fi oraşul
lui Christos. Creştinii veniţi în pelerinaj de departe
nu vor mai putea intra după voia lor acolo unde ei
aveau dreptul să intre, în locurile care sînt leagănul
credinţei lor. Creştinii nu vor mai îndrăzni să se
apropie de Sfîntul Mormînt şi de relicvele credinţei
lor care vor fi în întregime sub paza şi supravegherea
evreilor, care îşi vor ridica din nou aici templele lor
şi ţara lor. Evreii vor umple lumea şi o vor domina
de la un capăt la celălalt capăt al ei şi oamenii îşi vor
pierde credinţa în Iisus pe tot Pămîntul.
Continente şi lumi la care Herodot nici nu visa
măcar, vor fi descoperite de oameni dincolo de
marile păduri de care vorbeşte Tacitus şi dincolo de
oceanul nesfîrşit de apă care începe imediat după
Coloanele lui Hercule (este vorba despre desco-
perirea Americii, care pe vremea lui Vezelay nu era
descoperită și se afla dincolo de Gibraltar).
Peste o mie de ani de aici încolo toate micile
ţări din Europa şi cîteva ţări mari şi puternice se vor
407
uni într-un singur imperiu. Apoi războaie fără număr
vor începe cu popoarele Răsăritului.
Peste o mie de ani oamenii vor scotoci fundul
mărilor cu corăbii care merg pe sub ape şi vor zbura
cu navele în cer printre stele. Ei vor ţine în pumnii
lor puterea soarelui şi se vor crede dumnezei şi vor
înălţa spre cer mii de clădiri cît Turnul lui Babel pe
toată faţa Pămîntului.
Fiecare oraş va deveni o Sodomă. Obiceiuri
spurcate vor deveni fireşti. Oamenii vor fi mulţi ca
nisipurile, vor popula pustiurile şi mările şi vor fi
puternici ca nişte dumnezei şi se vor crede chiar
dumnezei. Omul va deveni aşa de însetat de putere
că setea lui de putere nu va mai putea fi potolită. Dar
la capătul acestui drum îl va pîndi prăbuşirea în abis.
Peste o mie de ani foametea va domni pe cea mai
mare întindere a Pămîntului, va arde măruntaiele
oamenilor şi oamenii vor dori cu ardoare să schimbe
lumea.
Atunci vor apărea negustorii de iluzii, dar iluziile
pe care ei le vor vinde oamenilor, vor otrăvi su-
fletele, vor pîngări trupurile şi vor întuneca minţile.
Atunci se vor porni răzmeriţe şi războaie cumplite,
vor fi comise omoruri şi nelegiuiri şi viclenii aşa de
mari că lumea întreagă va deveni un iad şi fiecare zi
va fi precum o apocalipsă.
Oamenii vor cădea în păcate trupeşti înfio-
rătoare, bărbaţii şi femeile se vor destrăbăla la ve-
dere. Femeia va fi cutezătoare şi semeaţă în destră-
bălarea ei.
Popoarele se vor topi într-o unire fără rost, vor
forma o adunătură în care fiecare se va simţi sin-
408
gur, legea va fi uitată, tradiția pierdută, credinţa
abandonată.
Peste o mie de ani femeile se vor culca cu femeile
şi bărbaţii cu bărbaţii, bătrînii se vor culca cu
copilele şi aceste cumplite fărădelegi se vor petrece
în văzul întregii lumi şi vor fi considerate de toţi ca
lucruri fireşti. Toate aceste spurcăciuni vor fi întărite
prin legi. Dar din pricina acestei destrăbălări și a
acestui marasm sîngele va deveni impur, răul se va
intinde dintr-un pat în alt pat, precum focul de la o
casă la altă casă, boli cumplite şi molime înfri-
coşătoare se vor abate peste locuitori, trupurile vor
putrezi de vii adunînd în ele toate bolile pămîntului,
feţele se vor acoperi de răni şi bube cu puroi, mem-
brele se vor descărna şi dragostea trupească va fi o
primejdie de moarte pentru oricine.
Peste o mie de ani se vor răspîndi ca o apă
revărsată pretutindeni ereziile. Ura cea mai crîncenă
va domni între popoare. Peste o mie de ani lumea va
ajunge la un cinism şi o prefăcătorie aşa de mari
încît cel care este putred de bogat şi doarme pe
sacii plini cu aur, va primi ajutor și sprijin şi va
primi hrană de pomană, iar el la rîndul său se va
preface că îi ajută pe săraci, dar ce va da el săracilor
cu o mînă, le va lua înapoi înzecit cu cealaltă mînă.
Peste o mie de ani lumea întreagă va deveni o
piaţă în care fiecare lucru îşi va avea preţul lui şi
totul va fi de vînzare. Carnea şi munca omului îşi
vor avea şi ele preţul lor, ochi de om şi inimi de om
scoase din piepturi ca nişte bucăţi de carne, se vor
vinde altora (transplantul de organe). Cuvîntul dat,
onoarea sau credinţa nu vor mai valora nimic. Omul
409
va ajunge cu adevărat stăpînul pămîntului, dar
pămîntul va fi sterp, apa otrăvită şi putredă, văz-
duhul va fi dogoritor.
Peste o mie de ani viaţa se va scumpi, fiindcă
bogăţiile pămîntului vor secătui, bogatul va trăi
ascuns în bogăţia lui ca lupul în vizuină.
Peste o mie de ani cei care vor conduce lumea, nu
vor avea nici un dumnezeu, vor fi suverani fără
credinţă şi onoare, ale căror nume nimeni nu-l va
cunoaşte, vor porunci mulţimilor neştiutoare şi indi-
ferente şi le vor hotărî soarta de la adăpostul pala-
telor lor ascunse de ochii lumii, de dinapoia zidurilor
impenetrabile. Nimeni nu va participa la adunările şi
la sfatul lor. Vor face în aşa fel încît orice om care
duce o viaţă de sclav, să se creadă liber şi fericit.
Peste o mie de ani soarele va dogori cu putere şi
va pîrjoli cîmpiile, apa se va ascunde tot mai adînc
sub pamînt şi se va împuţina, văzduhul nu va mai
apăra omul de căldura soarelui, lumina va arde
pielea şi ochii.
Peste o mie de ani cei saraci şi lipsiţi de drepturi,
cei fără acoperiş deasupra capului, vor porni un
război distrugător în care vor fi ocupate multe ţări şi
în care luptele cumplite vor aminti de năvălirile
barbare de odinioară.”

Şi cîteva informaţii ce ar trebui cunoscute de cît

mai mulţi români, preluate de pe internet:

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii

rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra

410
întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a
vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”.

2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la

valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el
spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să
tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamînturile
sînt fără margini, toate pamînturile sînt comune.

3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sînt cei mai

înţelepţi.”

4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi

profesorul lui Aristotel, surprinde în dialogul
„CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides,
în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat
un medic trac cînd a fost la oaste: „Zamolxe, regele
nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu
trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem
seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit,
neţinîndu-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i
dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată
pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai
multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl
au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea
nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele
pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la
suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap
la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rînd, să
tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura
de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene,
sufletul se vindecă prin descîntece. Aceste des-
411
cîntece sînt vorbele frumoase care fac să se nască în
suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.

5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce

urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se
întinde din Asia Mică pînă în Iberia şi din nordul
Africii pînă în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”

6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea

referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi
plăcuţele sînt foarte vechi. Acum este o certitudine.
Este rîndul nostru să gîndim că scrierea a început în
Europa cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene.
În România avem o comoară imensă, dar ea nu
aparţine numai României, ci întregii Europe.”

7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii

sunt poporul din Europa care s-a născut creştin.”

8. Alfred Hofmann 1820 – în „Istoria Pămîntului”:

„Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de
înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit
mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli
la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin
instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii
spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa
este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi
celui mai cult popor de pe Pamînt. Rumania nu este
buricul Pământului, ci Axa Universului.

9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea

California din L.A. - Civilizaţie şi Cultură:
412
„România este vatra a ceea ce am numit Vechea
Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 –
3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată,
paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a
precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale,
de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului.
A devenit de asemenea evident că această străveche
civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe
cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în
deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la

nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii
Omenirii.”

11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor

trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr,
localizarea centrului principal de formare şi
extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată
la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor

urcă neîndoielnic până în primele vîrste ale
Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un
capitol recent din istoria ţării”.

13. Daniel Ruzo – arheolog sud-american: „Carpaţii

sînt într-o regiune a lumii în care se situa centrul
european al celei mai vechi culturi cunoscute pînă în
ziua de astăzi”.

413
14. William Schiller – arheolog american:
„Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi
poporul rumun, răspîndindu-se apoi spre răsărit şi
apus”.

15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale

unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi
Tărtăria”.
16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-
cheie care a influenţat în mare parte limbile
Europei”.

17. Universitatea din Cambridge:– În mileniul V î.H.

spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în
antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu
populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia,
Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE, RIG VEDA cele mai vechi monumente
literare ale umanităţii au fost create în centrul
Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal
Nehru a scris că: „Vedele sînt opera arienilor care au
invadat bogatul pămînt al Indiei”.

18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată

deşi sînt asezaţi în mijlocul atîtor neamuri de barbari
şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului,
încît nu s-ar lupta pentru o viaţă, cît pentru o limbă”.

19. Ludwig Schlozer (Russische Annale, sec XVIII):

„Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici
wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi
414
străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi
geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu
toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova,
Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza:

„Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru.
Cu cît veţi săpa mai adînc, cu atât veţi vedea ţîşnind
viaţa”.

21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din

cele mai vechi popoare din Europa…fie că este
vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au
rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei
şlefuite – pînă în zilele noastre, susţinînd astfel
printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii
continuitatea unui neam”.

22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei

stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr
se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi,
mai ales rumuna sînt acest grai.
LATINEASCA este departe de a fi trunchiul
limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi
latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre
toate”.

23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi

astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor,
vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii
lor”.

415
24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am
spus că sînt daci”.

25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca

dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri.
Grecii dădeau atît geţilor din Bulgaria, cît şi dacilor
din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria
acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de
la traci”.

26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Pro-

vinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri
cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate
locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei
a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova,
Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele
de Dacia”.

27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire

roumaine, Paris, 1866): „Dacii sînt primii strămoşi ai
rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic
dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine,
aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate
mărturiile din vechime concordă”.

28. Universitatea din Cambridge (1922, The

Cambridge History of India): „Faza primară a
Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai
probabil, iniţial în Haar-Deal”.

29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-

1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la
416
Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor
Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii
germane.”

30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii

sînt consideraţi fondatorii spaniolilor.”

31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia):

„Daco-Geţii sînt consideraţi fondatorii popoarelor
nordice.”

32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii

sînt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi
frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor.”

33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al

II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba
oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba
Imperiului Roman, iar limba română este o limbă
latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română
sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage
limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba
română este o limbă latină, ci mai degrabă limba
latină este o limbă română. Aşadar, vreau sa-i salut
pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din
Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul
minunat lumii occidentale.”

34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţii din

cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente
unice, dovedind că în aceste locuri a existat o

417
civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai
vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici

un popor din cele pe care grecii le numeau barbare
nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau
goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau
Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că
geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii
goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii):

„Cea mai veche scriere din lume este cea de la
Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar
civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din
istorie.”

37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au

creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi
înguste ar putea-o califica drept barbară”.
„Rumunii sînt membri ai unuia din cele mai
remarcabile state creatoare ale antichităţii.”
„Sus în Maramureş există un loc marcat drept
centrul bătrînului continent” (Europa de la Atlantic
la Urali).

38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995):

„Locul descris de Vechiul Testament ca fiind
inundat de potop este cel al Mării Negre”.

39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele

spuse de Ryan şi Pitman.
418
40. Cavasius (De la Administratione Regni
Transilvaniae):
„În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un
idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua
rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller:

„Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci
şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie
să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia
greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-
au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim
că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el, cît şi
Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase
învăţături trăind printre barbari”.

42. Clement Alexandrinul (Stromatele):

„În sfîrşit o altă greutate de interpretare cu această
metodă a unor învăţături din Scriptură constă în
aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise
întîia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu
numai de învăţaţi, pe cînd înţelesul şi textele le
păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem
să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice
înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o
aveau în stăpînire”.

43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona,

1928, în interviul dat lui Virgil Oghină):
„Nu pot să înţeleg la români mania lor de a se lăuda
că sunt urmaşi ai coloniştilor romani, ştiind foarte
419
bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar
italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate
provinciile estice ale imperiului, chiar şi admi-
nistraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obîrşie.
Voi românii sînteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i
cunoască românii mai bine şi să se laude cu ei,
pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi
morală înaltă”.

44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio

informatică la Universitatea Reading, Anglia):
„Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o
cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi
precursoare a sanscritei şi latinei”.

45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe

d’Antropologie, Paris, 1879):
„… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei…
iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind
din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul
comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică
a cărei limbă o ignorăm”.

46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite

francaise”, Paris, 1892):
„Românul sau dacul modern este adevăratul celt al
Europei Răsăritene”.

47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les

langues”, Paris 1893):
„Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din
Dacia pîna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii
420
blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-
europene”.

48. Împăratul Iosif al II-lea:

„Aceşti bieţi supuşi români, care sînt fără îndoială
cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sînt
atît de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de
oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o
cercetezi, este într-adevar de plîns.”

„Ultimul lucru pe care doresc să vi-l spun are

de-a face cu conştiinta Melchisedec. Ceea ce ştim
este că atunci cînd o reţea sau o planetă trece prin
acest gen de experienţă, prin care reţeaua se naşte,
înainte de naşterea propriu-zisă totul poate fi pierdut.
Iar dacă acest lucru se întîmplă, rasa care se află pe
planeta respectivă trebuie să înceapă totul de la
capăt. Trebuie să înceapă de la zero şi să ia totul de
la capăt, ceea ce nu este un lucru bun. Poate dura
sute şi sute de mii de ani pînă cînd se revine la acel
moment anume.
Dar mai ştim şi că atunci cînd o reţea se naşte,
cînd capătă viaţă, cînd se conecteaza la Pămînt şi
devine funcţională, nu a existat nici un incident în
toată viaţa de oriunde, de la inceputul Creaţiei şi
pînă acum, care s-o oprească din drum.
Aşa că atunci cînd vedem că acest lucru se petrece
- aşa cum s-a întîmplat în februarie 2008 - ştim că
noi, ca rasă umană, am reuşit. Ştim că putem trece
mai departe, la nivelul următor al conştiinţei. Nu mai
e vorba de „poate” - ştim cu siguranţă ! Aşa că
acesta este un moment extraordinar în viaţă, pe care
421
să îl sărbătorim - doar că majoritatea oamenilor nu îl
înţeleg încă. Pentru că timpul cosmic este atît de
lent, din februarie 2008 pînă acum înseamnă că acest
copil nu are doi ani – are cam un minut de viaţă.
Este nou-născut !
Aşadar, ceea ce urmează să se desfăşoare în viitor
se va întîmpla foarte curînd. Probabil că, după
spusele mayaşilor şi ale tuturor celorlalte triburi, se
va petrece între acum şi cel tîrziu 2025. Nimeni nu
ştie cînd. Cred că nu ştie chiar nimeni. Oricine ar fi
ei. Pentru că numai Mama Pămînt ştie cînd se va
întampla. ”
Acesta e un fragment din „Naşterea unei noi
omeniri” scris de Drunvalo Melchisedec la 26 mai
2010. Cu menţiunea că în citatul de mai sus, la final,
se dă cifra 2015, care a trecut deja, fără schimbări
majore, astfel că am mai adăugat 10 ani... poate-
poate... Şi o altă menţiune este că, după anumite
informaţii provenite de la extratereştrii benefici,
omenirea s-a aflat de 27 de ori pe buza prăpastiei, iar
de cinci ori s-a autodistrus.
„Străjerule, cît mai este din noapte ?
Străjerule, mai este mult din noapte ?
Străjerul răspunde:
Vine dimineaţa şi este tot noapte.”
Şi o revelaţie a Ghidului meu spiritual:
“Printre promisiunile dumnezeieşti pe care Iisus
ni le-a făcut, una dintre ele se referă la acel misterios
Cer Nou şi Pămînt Nou care în viziunea celor ini-
ţiaţi semnifică faptul că la un moment dat va avea
loc o translaţie printr-o transformare globală a frec-
venţei de vibraţie la nivel planetar care va face cu
422
putinţă trecerea miraculoasă a acestei planete îm-
preună cu toţi locuitorii ei într-un alt tărîm din
universul astral care are o frecvenţă de vibraţie supe-
rioară. Acesta este fără îndoială tîlcul cel tainic al
afirmaţiei: “Un Nou Cer şi un Nou Pămînt.”
Un alt citat foarte semnificativ al Ghidului meu
cu privire la poporul român:
“Dumnezeu urmăreşte să sfinţească poporul
român, separîndu-l într-un mod numai de El ştiut, de
celelalte naţiuni ale globului şi pentru aceasta ur-
mează să realizeze un tainic şi fundamental legă-
mînt. Aceasta va implica, printre altele, ca acestui
popor să i se ofere de către Dumnezeu o cunoaştere
clară, deplină şi profundă a anumitor legi dumne-
zeieşti, cunoaşterea anumitor principii morale şi a
anumitor precepte ceremoniale, ce vor ajuta poporul
român să îşi înţeleagă apoi, aşa cum se cuvine,
această alegere şi această separare de care el va
trebui să devină în mod gradat conştient…Profeţiile
care există pînă în prezent indică faptul că poporul
român a fost ales de Dumnezeu spre a fi sfinţit în
strînsă legătură cu etapele schiţate aici…Acele fiinţe
umane sau acel popor ce urmează să fie sfinţit i se
vor trezi în mod gradat anumite calităţi pentru ca el -
poporul român - să ajungă să se conformeze
intenţiilor misterioase şi legilor lui Dumnezeu. “
Şi alte citate semnificative:
„Cînd societatea atinge un stadiu în care pro-
prietatea conferă rang, cînd bogăţia devine singurul
izvor de virtute, posesiunea singura chezăşie de
unire între soţ şi soţie, cînd minciuna e izvorul suc-
cesului în viaţă, sexualitatea singurul mijloc de
423
desfătare şi cînd gătelile exterioare sînt confundate
cu religia lăuntrică...” sîntem în Kali yuga ! Vişnu
Purana.
“Este paradoxul glorios al existenţei noastre că
întreaga comprehensibilitate (înţelegere) a lumii nu
este decît scăunelul pe care stă incomeprehen-
sibilitatea (misterul) ei ! “
Sau în alţi termeni, parafrazînd pe altcineva:
“Sfîrşitul va aduce mai multe mîngîieri decît se
crede, va fi mai admirabil decît se crede, mai
îngrozitor (pentru unii) decît se crede, mai sur-
prinzător decît se crede, mai uluitor decît se crede,
mai slăvit decît se crede !”
Închei cu această frumoasă parabolă a UŞILOR:
„Tot ce se spune, tot ce se face în om, în lume, în
regat, este o UŞĂ.
Dumnezeu, Soarele, Ghidul spiritual sînt tot atîtea
chei: Dumnezeu este cheia Creaţiei şi a lumii,
Soarele este cheia zilei pe care o deschide cînd
răsare şi o închide cînd apune”... iar Ghidul spiritual,
adaug eu, pentru că autorul acestui citat uitase de el,
“este cheia transformării noastre, a celor care îi
urmăm învăţăturile Divine !”

424
Cuprins:

Prefaţă 5
Între critică şi observaţie 7
Semne şi insemne 15
Arta poetică 27
Marionetele 151
Marquez sau imanenţa singurătăţii 158
Rătăcirea de Sine 169
Snobismul sau parada orgoliilor 389
Jocul polarităţilor 392
Ziua tuturor anilor 404

425