Misterele Lumii

Crime neelucidate

Introducere

Vătămare corporală gravă, crimă și mister! Acestea sunt

componentele crimelor neelucidate.
În cele mai multe cazuri, criminalii sunt descoperiți. Pe baza
investigațiilor, suspecții sunt arestați, iar făptașul este
condamnat. Astfel, cazul este rezolvat, iar dosarul închis.
Deseori, însă, cercetările sunt epuizante, iar investigațiile nu
conduc la niciun rezultat. Alteori, chiar dacă făptașul este
arestat, nu e sigur că se pot obține răspunsuri la toate
întrebările chinuitoare legate de înfiorătoarele fapte săvârșite.
Aceste cazuri constituie sursa de inspirație a romanelor
polițiste. Dar cartea de față nu se bazează pe ficțiune, ci pe
realitate. În ea sunt prezentate crime stupefiante, cazuri rămase
neelucidate.

Capitolul I
Crime fără mobil

Cine a fost R.M. Qualtrough?

William Herbert Wallace era un om obișnuit, retras și

plictisitor, care avea o viață monotonă, lipsită de orice bucurii.
Lucra din greu și era foarte econom; era o persoană blajină, dar
îl caracteriza și o oarecare doză de snobism. Își alegea
îmbrăcămintea cu cumpătare și era extraordinar de onest.
Mica „ieșire cu camarazii” se concretiza într-o partidă de șah,
organizată din două în două săptămâni, într-o cafenea locală.
Pentru Herbert și soția sa, Julia, o seară plină de evenimente era
considerată cea în care organizau o serată muzicală, cântând în
duet la vioară și pian.
Modestia lui Herbert era apreciată la locul de muncă, o
societate de asigurări cu o bună reputație, unde lucra ca agent
de asigurări. Lucra de 15 ani aici, timp în care s-a dovedit a fi
deosebit de cinstit, sârguincios și modest, mulțumindu-se cu
funcția pe care o avea.
 Wallace și soția lui locuiau la Liverpool, într-o casă mică de pe
strada Wolverton, fiind considerați vecinii ideali. Herbert nu era
niciodată prost-dispus, știa întotdeauna să-și controleze
sentimentele.
Totuși, în decursul procesului, jurații au fost de părere că
Herbert Wallace posedă toate trăsăturile unui criminal sadic.
Soția lui a fost ucisă cu brutalitate, fiindu-i zdrobit craniul.
Bărbatul care a asasinat-o a lăsat la fața locului false dovezi,
care să inducă în eroare poliția.
Nu s-a găsit nicio probă concretă pe baza căreia să se facă o
legătură între moartea Juliei Wallace și soțul ei. Bărbatul avea
un alibi perfect. Adevărul este că Herbert Wallace își organizase
cu meticulozitate întreaga viață, regizând-o până în cele mai
mici detalii.
Cu toate că teoriile neîntemeiate susținute de poliție abia au
rezistat la confruntarea cu interogatoriul apărării, inculpatul
neavând niciun motiv pentru a comite crima, iar judecătorul,
după aducerea în fața instanței a tuturor probelor, a pledat în
favoarea eliberării inculpatului, jurații au considerat, totuși, că
bărbatul era vinovat de crimă.
După deliberări, când jurații s-au întors în sala tribunalului,
Wallace afișa o mină indiferentă și poate că tocmai această
stare de apatie ar putea explica ceea ce i s-a întâmplat. „Nu
sunt vinovat. Altceva nu am de declarat” – a șoptit el mâhnit,
înainte de pronunțarea sentinței.
Pe fața judecătorului Robert Alderson Wright se oglindea o
durere mai mare decât a inculpatului. Însă, fiind nevoit să
acționeze în spiritul legii, a pronunțat sentința: Wallace era
condamnat la moarte prin spânzurare.
Bărbatul misterios, care o asasinase pe Julia Wallace, a scăpat
nepedepsit. Iată ce s-a întâmplat în seara în care a fost comisă
crima. Primul lucru care a perturbat viața monotonă a lui
Herbert Wallace a fost un apel telefonic din partea unui bărbat
necunoscut, care îl sunase la cafeneaua City, situată pe strada
North John, din Liverpool, într-o zi de luni, 19 ianuarie 1931, la
ora 19,15.
În acea seară, Wallace urma să participe la obișnuita partidă
de șah organizată la cafenea, în cadrul Campionatului pentru
amatori.
Însă, Wallace nu sosise, deci nu a vorbit cu bărbatul
necunoscut. Una dintre chelnerițe a transferat legătura
telefonică președintelui clubului de șah, numit Samuel Beattie,
care l-a informat pe cel de la capătul firului că Wallace nu
ajunsese încă la cafenea și să sune mai târziu. Dar vocea
insistentă a întrebat dacă ar putea lăsa un mesaj pentru
Wallace. S-a prezentat ca R.M. Qualtrough și a cerut să i se
transmită lui Wallace să-i facă o vizită în seara următoare la
Mosley Hill, pe Strada Menlove Gardens East, la numărul 25,
pentru a încheia o asigurare. Beattie a notat mesajul pe spatele
unui plic.
Între timp, Herbert Wallace se îndrepta spre cafeneaua City
pentru a participa la întâlnirea cu șahiștii amatori.
Soții Wallace erau căsătoriți de 18 ani și trăiau în orașul lor
natal Harrogate din Yorkshire. Herbert lucra în cadrul
organizației locale a Partidului Liberal, dar
era slab plătit. De aceea, la un moment dat el și soția lui s-au
mutat în Anfield, un cartier liniștit din Liverpool.
Julia, mai tânără cu 5 ani decât soțul său, a transformat noul
lor cămin de pe strada Wolverton nr. 24, ca de altfel întreaga lor
viață, într-un cămin primitor și curat.
În tinerețe, studiase pentru puțin timp muzica și pictura,
astfel că o mică pianină trona în camera de oaspeți. Herbert a
învățat să cânte la vioară la vârsta de 50 ani, pentru a putea să-
și acompanieze soția care cânta la pian. De îndată ce Herbert s-
a acomodat cu noul său loc de muncă la Societatea de Asigurări
„Prudential”, cuplul – care nu avea copii, și-a permis chiar să-și
cumpere un microscop în valoare de 80 de lire sterline.
Bărbatul pretindea cu mândrie că este savant amator.
Frecventa cursurile serale ale secției de chimie din cadrul
Facultății Tehnice din Liverpool. Deseori, își petreceau serile în
micul laborator amenajat lângă baie, unde analizau sub
microscop diferite substanțe.
Salariul anual al lui Herbert era de 250 de lire sterline, cu care
cuplul ducea o viață normală. Herbert avea în bancă economii în
valoare de 152 lire sterline, iar Julia ceva mai puțin, 90 de lire
sterline.
Herbert își notase în jurnal următoarele: „O ducem bine
împreună și avem la fel de multe bucurii și mulțumiri ca
majoritatea oamenilor”.
Julia rămânea singură acasă doar atunci când Herbert pleca la
club sau la cursurile serale. În acea noapte, când s-a urcat în
tramvai, l-a cuprins o grijă chinuitoare.
În decursul săptămânilor se semnalaseră o mulțime de
spargeri în cartierul lor, iar Wallace păstra deseori acasă sume
importante de bani ce aparțineau societății de asigurare. „Draga
mea, să nu deschizi ușa necunoscuților, cât timp sunt eu plecat”
– o atenționase pe Julia în timp ce se pregătea de plecare.
De fapt, Samuel Beattie n-a observat că Wallace sosise la
cafenea, dar l-a remarcat în sală după puțin timp de la
convorbirea telefonică și i-a transmis mesajul lăsat de așa-
numitul Qualtrough.
La auzul mesajului, Herbert a fost vizibil tulburat, căci nu
cunoștea pe nimeni cu un astfel de nume. Adresa pe care i-o
comunicase Beatty era chiar în capătul celălalt al orașului
Liverpool, departe de zona în care încheiau, de obicei,
asigurările. A întrebat mai multe persoane unde se afla strada
Menlove Gardens East, cu ce tramvai se putea ajunge acolo și în
cât timp ajungea la destinație.
În ziua următoare, Wallace a fost ca de obicei punctual la
întâlnirile pe care le avea, pentru a încasa plățile pe asigurări.
Exact la ora 14,00, s-a întors acasă să servească prânzul, iar
după-amiază s-a întors la lucru până seara la ora 18,00. Când a
ajuns acasă, Julia pregătea cina. Wallace a urcat la etaj, și-a
schimbat hainele și și-a pus în buzunarul sacoului formularele de
asigurare și câteva liste cu oferte de preț.
La ora 18,30, când au terminat de servit cina, a bătut cineva
la ușă. Era lăptarul, Alan Close, un băiat de 14 ani. Julia i-a
deschis ușa, iar acesta i-a întins un bidon cu lapte. Femeia a
intrat în bucătărie, l-a golit, după care i-a înapoiat bidonul
băiatului. Atunci a fost Julia văzută ultima oară în viață.
După un sfert de oră, Herbert a plecat de acasă. După câteva
sute de metri parcurși pe jos, s-a urcat într-un tramvai la
Belmont Road. La ora 19,06, la Lodge Lane, după ce parcursese
o distanță de 500 metri, a schimbat tramvaiul. Herbert, care de
obicei era un om reținut, a avut atunci un comportament total
neobișnuit. S-a antrenat într-o discuție amicală cu controlorul de
bilete Tom Philips, căruia i-a povestit că merge într-un loc, unde
speră să încheie o asigurare importantă. La 19,15 a ajuns la
Penny Lane, unde a urcat în al treilea tramvai, pentru a ajunge
la destinație, parcurgând în total 5 kilometri. L-a rugat pe
controlorul de bilete Arthur Thomson să-i spună care e stația
cea mai apropiată de Menlove Gardens East.
Nu știu unde este – a recunoscut Thomson. Dar puteți coborî
la Menlove Avenue. De acolo nu poate fi departe. În următoarea
jumătate de oră, Wallace parcurgea agitat străzile din zona
Monley Hill A găsit Menlove Gardens North, Menlove Gardens
West și Menlove Gardens South, dar nu și Menlove Gardens
East. A bătut la ușa casei, situate pe Menlove Gardens West la
numărul 25, unde proprietara, doamna Kethie Masher i-a spus
că strada căutată nu există. La un moment dat, Herbert și-a
amintit că Joseph Creve, șeful său, locuia prin apropiere, însă nu
a găsit pe nimeni acasă.
Pe o stradă apropiată, Allerto, a întâlnit un polițist, pe nume
James Sargent, care l-a sfătuit să meargă la oficiul local de
poștă, unde putea afla adresa corectă a lui Qualtrough. Wallace
i-a urmat sfatul, remarcând însă cât era de târziu.
„Da, este aproape ora 20.00” – a aprobat polițistul. La poștă,
Herbert Wallace nu a găsit un tabel nominal cu locatarii
cartierului. A rugat-o pe funcționara responsabilă cu
abonamentele la ziare, pe nume Lily Pinchest, să verifice dacă
Qualtrough nu era pe lista abonaților la ziare. Între timp, i-a
povestit în detaliu cum ajunsese până acolo. Și această
persoană i-a spus că nu există strada pe care o căuta.
Wallace a renunțat și s-a întors acasă.
A ajuns pe strada Wolverton înainte de ora 21,00. Vecinii săi,
John Johnston și soția sa, Florence, au văzut cum se trudește să
deschidă ușa din spatele casei. Într-un sfârșit, a reușit să
deschidă ușa și a intrat în casă. Soții Johnstone încă se mai uitau
spre casa lui Wallace când Wallace s-a îndreptat spre ei,
rupându-i să intre în casă. „Julia este acolo – le-a explicat cu o
voce calmă. Veniți să vedeți. Au omorât-o”.
După câteva minute au chemat poliția.
Julia Wallace era moartă. Primise zece lovituri în cap. Toată
încăperea era plină de sânge. Din caseta cu bani, ținută în
bufetul din bucătărie, lipseau în total doar patru lire. Legiștii au
constatat că femeia fusese ucisă între orele 18,30 și 20,00.
Herbert Wallace nu părea nici surprins, nici copleșit de durere.
În aceeași noapte, s-a mutat la familia fratelui său, care locuia la
câteva mile distanță. Între timp, detectivii au început cercetările
în casa de pe Wolverton Street 29. Cazul era greu de rezolvat.
Multe lucruri nu se legau. De ce, oare, fusese Herbert atât de
deschis cu controlorii de bilete cât și cu necunoscuții, în timp ce
căuta strada Menlove Gardens East? Intenționat îi atrăsese
atenția polițistului asupra orei? Și cine era acel misterios R.M.
Qualtrough, care îi lăsase mesaj să-l caute acasă? Adresa care îi
fusese comunicată nu exista, dar, oare, exista R.M. Qualtrough?
După o săptămână de la înmormântarea Juliei Wallace, în
cimitirul din cartierul Anfield, la 2 februarie 1931, lui Herbert
Wallace i s-a adus la cunoștință că e suspectat de săvârșirea
crimei. Atenționat de polițiști, a declarat simplu și trist doar atât:
„Ce aș putea răspunde, având în vedere că sunt nevinovat?”
Cazul făcuse atâta vâlvă, încât după șapte săptămâni, de la
comiterea crimei, când a început procesul la St. George Hall,
procuratura a fost de acord cu cererea apărării de a nu se
permite locuitorilor orașului Liverpool să fie membri ai juriului.
 Acuzarea a reușit să scoată la iveală mai multe aspecte ale
unei situații ambigue. În primul rând, s-a încercat să se afle de
unde sunase misteriosul R.M. Qualtrough. Apelul telefonic din
noaptea dinaintea asasinării Juliei Wallace, s-a făcut prin
centrala telefonică, din cauza defectării aparatului de telefon
respectiv, astfel că apelul și defecțiunea au fost notate. Numărul
cafenelei a fost format de la telefonul public 1627 din cartierul
Anfield, aflat pe Rochester Road, la doar 400 m de casa lui
Wallace.
„Bineînțeles că Wallace nu era la cafenea, ca să poată vorbi
cu Qualtrough – explica cu patos procurorul Edward Hemmerd.
După cum nici Qualtrough nu putea să-l sune din nou pe
Wallace, care ajunsese deja la club, căci Herbert Wallace era
una și aceeași persoană cu R. M. Qualtrough.”
Din afirmațiile lui Hemmerd reiese că Wallace a telefonat la
cafenea recomandându-se R. M. Qualtrough, lăsându-și un
mesaj, apoi s-a grăbit să ia tramvaiul pentru a ajunge cât mai
repede la cafenea, unde urma să primească mesajul lăsat cu
puțin timp înainte.
Faptul că Wallace a intrat în discuție cu controlorii de bilete,
cu polițistul și cu câțiva locuitori din Monley Hill, întrebând de
adresa căutată, făcea parte din planul său de a-și asigura un
alibi. „Comportamentul neobișnuit de calm al lui Wallace în
momentul în care a ajuns acasă și a găsit cadavrul soției sale
denotă faptul că știa de săvârșirea crimei” – a continuat
procurorul.
Roland Oliver, avocatul lui Herbert Wallace a susținut că
acesta nu a putut comite crima, iar a acuza o anumită persoană
și a dovedi că aceasta folosise arma crimei, nu era problema
apărării. A adăugat că Wallace nu era aceeași persoană cu
Qualtrough și că nu era de datoria apărării să afle cine era
misteriosul bărbat care săvârșise crima. Wallace voia neapărat
să găsească strada Menlove Gardens East – a argumentat
apărarea – pentru că era o afacere profitabilă atât pentru
Societatea de asigurări, cât și pentru Wallace, pentru că îi
adăuga un procentaj la salariu. Comportamentul său neobișnuit
s-a datorat faptului că era foarte agitat din cauză că nu găsea
adresa. Adevăratul lui caracter a ieșit la lumină doar când a
ajuns acasă și și-a găsit soția moartă. Atunci, a devenit din nou
calm și introvertit. Cu alte cuvinte, Wallace nu a avut niciun
motiv să-și ucidă soția.
Roland Oliver avea deplină dreptate; având în vedere regulile
de bază ale Dreptului Penal. Poliția nu se baza pe probe, ci doar
pe presupuneri. În mod normal, Verdictul în procesul lui Herbert
Wallace ar fi trebuit să fie „Nevinovat”. Totuși, în ultima zi a
procesului, a patra, juriul a deliberat doar o oră: Wallace a fost
găsit vinovat.
În general, cu ocazia încheierii cazurilor complexe și
epuizante, se obișnuia ca judecătorul să-și exprime acordul cu
hotărârea curții. Însă, în acest caz, judecătorul Wright nu le-a
adresat mulțumiri juraților pentru osteneala depusă. A anunțat
pe un ton scăzut condamnarea lui Wallace la moarte prin
spânzurare.
Apărarea a făcut recurs și, după o săptămână de la data
stabilită pentru condamnare, Wallace a fost transferat la Curtea
Regală de Justiție din Londra. Aici, departe de isteria din
Liverpool și de prejudecățile locuitorilor acestuia, judecătorii au
putut studia temeinic dovezile aduse împotriva lui Wallace.
Interogatoriul a durat două zile, apoi, juriul s a retras 45 minute
pentru deliberări. S-a hotărât anularea sentinței.
Wallace era un om liber, dar distrus sufletește.
După două zile de la întoarcerea lui Herbert în Liverpool,
poliția l-a anunțat că nu vor reveni asupra cazului Julia Wallace,
considerându-se încheiate investigațiile în acest sens. Dar
Wallace n-a putut scăpa de suspiciunile unor vecini și nici de
aluziile răutăcioase ale unor colegi. A prestat o muncă de birou,
pentru a nu intra în contact cu clienții, după un an fiind
pensionat.
În februarie 1933, după doi ani de la moartea soției sale,
Herbert Wallace a fost internat în spital, fiindcă boala renală de
care suferea se agravase. După puțin timp, a decedat. L-au
înmormântat în cimitirul din Anfield, alături de iubita lui soție.
Cine a omorât-o, însă, pe Julia Herbert? Cine a fost R.M.
Qualtrough? în Liverpool doar paisprezece persoane aveau
numele de familie Qualtrough.
Poliția i-a interogat pe toți aceștia, însă niciunul nu putea fi
suspectat de crimă. Poliția din Liverpool a ajuns la concluzia că
singurul vinovat este Wallace, după cum au demonstrat și
cercetările făcute. Pentru a demonta alibiul lui Wallace,
detectivii au cronometrat timpul în care puteau ajunge de la
Anfield la destinație, însă nu au ajuns la niciun rezultat.
În nopțile lungi și chinuitoare, care au urmat morții Juliei,
Wallace a fost mereu preocupat de ideea crimei: din numărul
restrâns de cunoscuți, cine putea ști că el avea obiceiul de a
frecventa cafeneaua marțea și cine ar fi putut lăsa acel mesaj?
El știa că Julia ar fi deschis ușa numai cunoscuților, însă nu
putea învinui pe nimeni de moartea soției sale.
I-a suspectat pe doi tineri, colegi de-ai săi de la Societatea de
Asigurări, care îl invidiau din cauză că nu avuseseră încasări la
fel de mari ca și Wallace.
Aceștia l-au înlocuit cât a fost bolnav. Ei știau că marțea Julia
este singură acasă. Ei fuseseră invitați la Wallace acasă și știau
unde își țineau cei doi banii. Cu siguranță că Julia le-ar fi deschis
ușa colegilor soțului ei.
În procesul verbal era consemnat doar interogatoriul unuia
din cei doi foști colegi ai lui Wallace, al cărui alibi din noaptea
crimei a fost acceptat fără alte întrebări.
Poliția și-a concentrat întreaga atenție asupra agentului de
asigurări, pe care lumea vroia să-l vadă vinovat, considerându-l
un criminal atroce.

Anunțul ucigaș

Vocea de la capătul firului era plăcută, bărbatul vorbea fluent

și convingător, inspirându-i încredere Josephinei Backshall.
Vocea îi era bine-cunoscută. Aștepta deja demult s-o sune.
Bărbatul îi propusese să lucreze ca prezentatoare de produse
cosmetice, oferindu-i un salariu de 100 de lire sterline.
Josephinei nu i s-a părut nimic suspect în faptul că i se oferise
să lucreze ca prezentatoare de produse cosmetice, cu jumătate
de normă. Nu i-a trecut nicio clipă prin cap că anunțul său,
publicat în ziarul local prin care își căuta un loc de muncă, ar fi
putut fi interpretat greșit. Josephine Backshall era o femeie de
39 ani, casnică, mamă a trei copii și membră a corului bisericii
locale. I se părea de-a dreptul revoltător ca cineva să creadă că
bărbatul care răspunsese anunțului său avea intenții rele.
„Pare un om bun”, îi spunea Josephine soțului său, Mark. Când
necunoscutul a sunat-o a doua oară i-a comunicat ce salariu va
avea și anume, 100 lire sterline. Era cel mai mare salariu pe
care-l avusese vreodată, iar slujba nu i se părea grea: trebuia
doar să prezinte niște produse oarecare.
Au stabilit o întâlnire pentru acea seară. Femeia și-a luat
pentru ultima oară rămas bun de la soțul său, căci după trei zile,
la 1.11.1974, într-o zi de vineri, în jurul orei prânzului, doamna
Backshall a fost găsită sugrumată.
Cadavrul a fost descoperit în apropierea unui parc.
Încheieturile îi erau legate strâns cu o bucată de frânghie, la fel
și gâtul.
Josephine Backshall – o femeie evlavioasă, bună, simplă – a
fost omorâtă pentru că a avut încredere într-un escroc, în acel
om misterios pe care poliția nu l-a putut identifica niciodată,
după investigații ce au durat 100 mii de ore. Nu s-a găsit niciun
indiciu care să-i ajute pe polițiști să-l identifice pe criminal.
Cazul Josephinei Backshall este una din cele mai confuze crime
săvârșite în Anglia.
În primul an, nu mai puțin de 40 de detectivi au avut sarcina
de a face investigații. Au interogat peste 19.000 de persoane
care aveau prenumele Pete sau Dave și numele de familie
Thomson sau Johnson, așa cum se credea că-l cheamă pe
criminal. Doar atât le povestise Josephine familiei și prietenilor
ei despre fotograful care îi oferise să lucreze ca prezentatoare
de produse cosmetice.
Polițiștii nu s-au dat bătuți și au verificat mii de tăblițe cu
numere de înmatriculare, încercând să găsească mașina
criminalului. Acesta avea un Ford albastru – și-a amintit un
martor, care i-a văzut mașina
 în noaptea fatidică, în fața restaurantului Fountain din Good
Easter, Essex, când cei doi s-au întâlnit pentru a discuta detaliile
slujbei oferite.
Cercetările au arătat că Josephine și bărbatul care prezenta
„garanția că era un om bun” s-au oprit să bea o bere la
restaurantul Fountain, la aproximativ o oră de la plecarea femeii
de acasă. Se presupune că cei doi s-au întâlnit undeva în
apropierea casei Josephinei și, după o „cină protocolară”, servită
într-un restaurant chinezesc, s-au îndreptat spre restaurantul
Fountain. Medicii legiști găsiseră resturi de mâncare
chinezească în stomacul femeii, ceea ce i-a ajutat pe detectivi
să stabilească locul unde s-au întâlnit.
Soția proprietarului restaurantului a fost ultimul martor ocular
al întâlnirii criminalului cu victima. Ea i-a văzut pe cei doi
tăifăsuind la barul luxos al restaurantului. „Am aruncat doar o
privire asupra bărbatului – spunea ea. Era foarte înalt, astfel
încât capul îi ajungea la nivelul paharelor suspendate deasupra
tejghelei de la bar. Nu s-a uitat niciodată spre mine, dimpotrivă;
dacă mă gândesc mai bine, mi s-a părut că încearcă să-și
ascundă fața de lumea din bar”.
Detectivii i-au prezentat doamnei Jones o peliculă filmată în
care apărea doamna Backshall. Ea a recunoscut-o imediat pe
Josephine. „Era o femeie atrăgătoare. Stătea într-un colț al
barului, în compania unui bărbat și se comporta degajat”.
Poliția a ținut în secret investigațiile de la Fountain, luni de-a
rândul, în speranța că, poate, criminalul va reveni la locul faptei.
Acest lucru nu s-a întâmplat, însă.
O polițistă a găsit în dormitorul Josephinei câteva mostre ale
unor produse cosmetice franțuzești. Oare acestor produse
trebuia să le facă reclamă?
Și de această dată, cercetările poliției s-au soldat cu un eșec.
Nici investigațiile făcute în studiourile foto engleze și franceze,
unde criminalul ar fi putut găsi anunțul Josephinei, nu au dat
vreun rezultat. Anunțul era următorul: „Femeie de patruzeci de
ani, caut o slujbă cu jumătate de normă. Posed autoturism. Sunt
interesată de toate posibilitățile. Experiență în munca de bancă,
dactilografie.” Sub text era trecut numărul de telefon al
Josephinei.
Anunțul putea fi interpretat ca fiind al unei prostituate care își
oferea serviciile. Unul din ofițerii care a preluat cazul a făcut
următoarea remarcă, referitoare la acest anunț: „Era
extraordinar de naivă”. Apoi, a adăugat: „Știm cu toții ce se
înțelege prin interesată de toate posibilitățile. Din păcate,
doamna Backshall, o femeie simplă, evlavioasă, nu și-a dat
seama că anunțul ei poate fi interpretat și altfel. A devenit
victimă tocmai datorită inocenței ei, trăsătură de caracter foarte
rară în zilele noastre și care i-a fost fatală”.
Un alt ofițer a caracterizat cazul Josephine Backshall ca fiind
cel mai confuz caz la care a lucrat vreodată. Poliția a reconstituit
faptele pe baza puținelor informații pe care le deținea.
Astfel, se pare că după câteva zile de la apariția anunțului,
Josephine a fost căutată la telefon de un bărbat, care i-a propus
să prezinte produse cosmetice. Josephine a fost de acord să se
întâlnească cu el săptămâna următoare la Witham, la 15 mile de
casa Josephinei.
Bărbatul nu s-a prezentat la întâlnire, însă a telefonat în ziua
următoare, fixând o altă întâlnire, la care nu s-a prezentat nici
de această dată. După două săptămâni a sunat-o din nou pe
Josephine, care a fost de acord să stabilească o a treia întâlnire,
fiind chiar bucuroasă că a sunat-o din nou.
De data aceasta, bărbatul s-a prezentat la întâlnire. În cursul
zilei, „fotograful” i-a făcut o serie de fotografii lui Josephine, în
fața propriei case. Soțul avea deja dubii în ceea ce privește
intențiile „fotografului” și slujba pe care i-o oferea Josephinei.
Femeia era în continuare convinsă de onestitatea străinului,
spunându-i soțului ei că se înșală în privința acestuia.
La 29 octombrie 1974, într-o zi de marți, bărbatul i-a telefonat
din nou, stabilind o nouă întâlnire, care s-a dovedit a-i fi fatală
Josephinei. Femeia a plecat de acasă în jurul orei 18,00,
îndreptându-se spre Witham, la volanul mașinii sale, un Ford
Cortina de culoare roșie, având numărul de înmatriculare BVW
374 L.
Ulterior, cineva a declarat că a văzut-o între 18,30 și 19,00, în
parcarea situată pe Colingwood Street din Witham. Martorul a
spus că, probabil, i s-a defectat mașina, deoarece capota era
deschisă și femeia se uita neputincioasă la motor. E foarte
posibil să se fi întâlnit cu criminalul înainte de ora 19,00.
Ceea ce s-a întâmplat cu femeia în următoarele trei zile,
înainte de a-i fi găsit cadavrul în Bury Green, e o enigmă.
Criminalul n-a lăsat nicio urmă, Dosarul Josephinei Backshall a
rămas deschis, inspectorul-general Jack Moulder făcând
următoarea afirmație: „Undeva, cineva trebuie să-l cunoască”.

Crima săvârșită de omul cu bicicleta verde

Sfârșitul tragic al frumoasei Bella Wright ar fi putut fi

considerat urmarea unui accident de circulație, dacă un mic
detaliu nu ar fi stârnit curiozitatea unui polițist tânăr, de la țară.
Cadavrul fetei în vârstă de 21 ani, a fost găsit pe un drum puțin
circulat, din apropierea orașului Stratton din Leicestershire,
alături de bicicleta ei. Locuitorii orășelului se plângeau de mult
de faptul că în această zonă au avut loc mai multe accidente,
datorate neatenției șoferilor, care conduceau cu exces de
viteză.
Rănile adânci de pe capul fetei erau acoperite de sânge. Se
dezechilibrase și căzuse cu fața în noroi. Era evident că un șofer
nemilos, ce conducea cu neatenție, a accidentat-o – susțineau
sătenii. Era iulie 1919 și, pe atunci, în acele ținuturi, nu prea
circulau autoturisme. Vehiculele înfricoșau animalele de la
fermă și adeseori reprezentau un pericol mortal pentru bicicliști
și pentru cei care se plimbau pe marginea drumului.
Rezultatul autopsiei a confirmat supoziția localnicilor.
Concluzia medicului a fost că Bella și-a pierdut echilibrul și s-a
prăbușit pe drum, decedând din cauza pierderii de sânge. Însă,
polițistul local nu era convins că medicul avea dreptate. S-a
deplasat la locul accidentului, încercând să clarifice condițiile în
care murise Bella.
În apropierea bicicletei a descoperit o cioară moartă, care se
pare că fusese împușcată. În solul moale a găsit și glontele cu
care fusese ucisă. Ce legătură aveau, însă, toate acestea cu
moartea Bellei? La autopsie s-a constatat că Bella fusese la
rândul ei împușcată.
Poliția a abandonat ideea accidentului și a început
investigațiile, căutând un criminal cu sânge rece.
Bella mergea aproape zilnic cu bicicleta la poșta din sat,
pentru a expedia câte o scrisoare logodnicului său, un marinar
tânăr care se afla la bordul unui vas de război ce staționa la 240
km de Porthmouth. Frumoasa brunetă locuia împreună cu
părinții săi. Avea mulți admiratori, însă doar flirta cu ei, căci
inima și-o dăruise tânărului marinar, nutrind speranța că o va
cere cât mai repede în căsătorie. Bella lucra ca muncitoare la o
fabrică din apropierea orașului Leicester. La data de 5 iulie, într-
o sâmbătă, s-a întors acasă după ce lucrase în tura de noapte și
a dormit până după-amiaza târziu. Apoi, ca de obicei, s-a dus la
poștă să expedieze scrisoarea. Le-a spus părinților că s-ar putea
să-i facă o vizită unchiului său, care lucra pe un șantier din
apropiere.
După două ore, când a ajuns la casa rudei sale, Bella era
însoțită de un bărbat cu fața palidă, care avea o bicicletă verde.
Unchiul Bellei, George Measures, a început să facă glume pe
seama bărbatului ciudat cu care venise fata, dar ea i-a spus
zâmbind că e doar un necunoscut care a însoțit-o o bună bucată
de drum și care vorbea doar despre starea vremii. După o oră,
când Bella s-a hotărât să plece, unchiul său a constatat, privind
pe geam, că bărbatul nu se mișcase din fața casei. „Sper că nu
mă va plictisi foarte tare” – a zâmbit, modestă, Bella. „O să
încerc să scap de el”.
Cei doi au plecat împreună.
După o oră, un fermier care-și ducea la păscut vaca, pe
marginea șoselei ce lega orașele Burton și Overi, a găsit
cadavrul Bellei. Cercetările s-au soldat cu un eșec. Nu s-a dat de
nicio urmă a bărbatului cu bicicleta verde, personajul-cheie al
acestui caz.
După șapte luni, i-au găsit bicicleta într-un canal de lângă
Leicester. O găsise căpitanul unui șlep, care a observat că una
din frânghii se agățase de un obiect aflat pe fundul apei.
Polițiștii care au cercetat fundul mâlos al canalului, au găsit și
un toc de pistol și o duzină de cartușe.
Se observa că cineva pilise în grabă seria de fabricație de pe
scheletul bicicletei. Dar, în cele din urmă, s-a reușit identificarea
acesteia, astfel că poliția a aflat de la ce negustor fusese
cumpărată bicicleta cu 10 ani în urmă.
Proprietarul bicicletei era Ronald Light, un desenator tehnic
ce lucra la Căile Ferate, veteran din Primul Război Mondial, un
om morocănos, căruia îi plăceau armele. Din cauză că fusese
rănit, a fost demobilizat din armată. După moartea Bellei, a
locuit șase luni în Leicester.
Când poliția a dat de urma lui Light, un bărbat de 34 ani,
acesta se mutase deja din Leicester, locuind cu mama sa, la 100
km, în Cheltenham, unde lucra ca profesor. Poliția l-a arestat, l-a
acuzat de moartea fetei și l-a dus înapoi în Leicester.
Procesul a început în iunie 1920, la Tribunalul din Leicester,
unde dovezile indirecte împotriva lui Ronald Light se înmulțeau.
S-au perindat mai mulți martori care l-au identificat ca fiind
bărbatul cu bicicleta verde, iar o servitoare tânără a declarat că
acesta ținea în podul casei arme și cartușe.
Acuzația a demonstrat, fără putință de tăgadă, că bărbatul
care o însoțise pe Bella era Ronald Light. Acesta a recunoscut că
după câteva săptămâni de la comiterea crimei pilise, într-
adevăr, seria de fabricație a bicicletei, după care a aruncat în
canal bicicleta, tocul pistolului și cartușele.
Mai lipsea doar mobilul crimei.
Când Ronald Light a depus mărturie, părea că își sapă singur
mormântul. A recunoscut că în acea seară discutase cu Bella,
întrucât i se dezumflase o roată de la bicicletă și dorea să-i
ceară fetei pompa pentru a remedia defecțiunea.
Light a povestit poliției despre cei trei ani petrecuți pe front,
în urma cărora a avut o cădere psihică, astfel că a fost internat
în Anglia, într-un sanatoriu de boli mintale, fiind declarat bolnav
psihic.
Declarațiile lui Light i-au impresionat profund pe jurați. A
vorbit fără ezitare, convingător, spunând: „Între 1915 și 1918
am luptat în tranșee ca apoi să fiu trimis acasă ca un om distrus.
Am păstrat tocul pistolului și cartușele doar pentru că cineva le-
a împachetat și le-a legat de targa cu care am fost transportat
de pe front. Pistolul de serviciu a rămas la unitate. Despre
moartea Bellei Wright am aflat doar a doua zi, din ziare, când
mi-am dat seama că era fata pe care o însoțisem. Am fost sigur
că voi fi interogat de poliție.”
Light, cu o privire rece și inexpresivă, a adăugat: „Am fost un
laș. N-am povestit nimănui ceea ce știam. Am făcut în așa fel
încât să nu se afle c-o însoțisem pe fată, cu o zi înaintea
săvârșirii crimei, pentru că mi-era frică”.
Jurații au privit îndelung fața palidă a veteranului chinuit, apoi
s-au retras pentru deliberări. Au revenit după trei ore,
declarându-l nevinovat.
Detectivul care a anchetat cazul s-a învinuit că nu a acordat
destulă atenție dovezilor găsite la locul crimei.
E posibil, oare, ca glontele să fi trecut prin pasărea aflată în
zbor și apoi să fi atins și capul fetei? se întreba el. Oare să fi
deviat glontele din cauza unui copac?
Oare a existat, într-adevăr, un „vânător” iresponsabil, care a
împușcat o fată inocentă și apoi, văzând ce s-a întâmplat, a
dispărut de la locul faptei?

Misterul orașului Nürnberg

În a doua zi de Rusalii a anului 1828, în atelierul unui cizmar

din Nürnberg, a intrat un adolescent, care se clătina de parcă ar
fi fost rănit sau beat. I-a înmânat cizmarului o scrisoare adresată
căpitanului Regimentului al VI-lea de cavalerie, care pe atunci
staționa în oraș. I-a spus acestuia următoarele cuvinte: „Vreau
să fiu soldat, ca și tatăl meu”.
Cizmarul l-a condus până la Poliție, cerând să fie chemat cel
căruia îi era adresată scrisoarea. Ofițerul de poliție și căpitanul
au citit împreună conținutul cutremurător al scrisorii. Acesta era
următorul: „Vă trimit un băiat a cărui dorință este de a-l sluji pe
rege. El a fost lăsat în fața casei mele la 12 octombrie 1812. Eu
sunt un biet muncitor, ce are zece guri de hrănit. Pe băiat nu l-
am lăsat să iasă din casă din 1812”.
Sfârșitul scrisorii era de o cruzime ieșită din comun: „Dacă nu
vreți să-l păstrați, ucideți-l”.
Scrisoarea nu era semnată. Acest mesaj a avut menirea de a
explica comportamentul ciudat al băiatului de 16 ani, care nu
putea merge prea bine și avea un vocabular format doar din
câteva cuvinte. Însă, și-a putut scrie citeț numele: Caspar
Hauser.
Unul dintre polițiști l-a dus acasă și l-a instalat într-o cameră
unde îl putea supraveghea printr-o deschizătură secretă. I-au
fost de ajuns câteva zile pentru a-și da seama că băiatul nu era
bolnav psihic. L-a învățat pe Caspar limbajul semnelor și l-a
înconjurat cu dragoste. După un timp, a constatat cu bucurie că
bărbatul este foarte receptiv.
După șase săptămâni, a fost chemat primarul orașului
Nürnberg la închisoare, pentru a sta de vorbă cu Caspar, care i-a
povestit câte ceva despre viața lui.
Caspar își amintea că trăise într-o celulă de 1,8 m lungime,
1,2 m lățime și 1,5 m înălțime. Jaluzelele de la geamuri erau tot
timpul trase și în loc de pat avea un sac de paie. În anii petrecuți
în celulă, n-a văzut chip de om și practic n-a auzit nimic. Se
hrănea doar cu pâine și apă, pe care le găsea dimineața în
celulă, fiindu-i aduse, probabil, în timp ce dormea. Uneori, când
se trezea dimineața, observa că-i fusese tuns părul și tăiate
unghiile.
După mai mulți ani de izolare, un necunoscut l-a învățat să-și
scrie numele și să pronunțe următoarele cuvinte: „Vreau să fiu
soldat”.
Într-o dimineață însorită, l-au scos în stradă. Purta pentru
prima oară pantofi și, de asemenea, vedea pentru prima dată
oameni. Caspar nu-și amintea cum ajunsese la Nürnberg.
Povestea băiatului i-a impresionat profund pe primar și pe
locuitorii orașului. Tânărul Caspar a fost „înfiat” de profesorul
Domner, care și-a asumat o muncă grea: educarea
adolescentului. Copilul a devenit în câteva luni un tânăr
inteligent. Originea misterioasă a băiatului i-a adus faimă în
întregul oraș.

Mai mult, în curând, tânărul a început să fie frecventat de filosofi

curioși și intelectuali rafinați. Societatea din Nürnberg a
descoperit asemănări uimitoare între Caspar și membrii familiei
prințului din Baden. Circulau zvonuri conform cărora Caspar era
de origine nobilă. Se spunea că, prin izolarea lui încă de mic
copil, cineva a vrut să împiedice recunoașterea lui ca prinț de
Baden și să obțină puterea.
În perioada în care se născuse băiatul, doi prinți de Baden au
decedat în condiții misterioase. Populația din Nürnberg era
convinsă că tânărul Caspar Hauser era de fapt copilul prințului
Karl, unul dintre membrii renegați ai familiei regale, fiul
prințesei Stéphanie.
Aceasta născuse într-adevăr un băiețel cu 16 ani în urmă, dar
nu-și văzut copilul. Medicii i-au spus că micuțul a murit la puțin
timp după naștere, suferind de meningită, diagnosticul lor fiind
confirmat și de autopsie.
În 1829, prințul Karl s-a îmbolnăvit foarte grav. Succesiunea
familiei la tron era în pericol, deoarece nu avea un urmaș care
să-i ia locul.
Caspar trăia deja de un an în casa tatălui său adoptiv,
profesorul Daumer. Între timp, faima și prestigiul tânărului
sensibil, cult, manierat și foarte inteligent, era în creștere.
În 1829, când starea sănătății prințului s-a agravat brusc, era
cât pe ce să se sfârșească și viața lui Caspar. În subsolul casei
profesorului, băiatul a fost atacat de un bărbat mascat, însă, din
fericire, tânărul a supraviețuit.
În următorul an, prințul a murit și tronul a revenit membrilor
unei alte ramuri a familiei și anume fiilor ducesei de Hochberg.
Câteva luni mai târziu, la Nürnberg, și-a făcut apariția un nobil
englez care a înaintat o cerere prin care solicita tutela lui Caspar
Hauser. Mulți erau de părere că acest englez servea interesele
familiei Hochberg.
În ciuda opoziției manifestate de opinia publică locală, Philip,
cel de-al IV-lea Lord de Stanhope, i-a îndeplinit dorința
ciudatului englez.
Bietul Caspar urma să ducă din nou o viață retrasă. Conform
ordinelor date de Lord Stanhope, băiatul a fost dus la 20 de mile
depărtate, la Ansbach, unde a fost lăsat în grija unui preot
morocănos, departe de prietenii săi din Nürnberg.
După ce Caspar nu a mai reprezentat un obstacol, Lord
Stanhope și-a pierdut brusc interesul față de băiatul său
adoptiv, lăsându-i în mâinile preotului Meyer.
Caspar lucra ca ucenic la o legătorie de cărți. Împlinise deja
21 de ani, vârsta majoratului. La data de 11 decembrie 1833, pe
când Caspar traversa un parc, îndreptându-se spre casa lui
neprimitoare, a fost oprit de un străin. Bărbatul l-a întrebat cum
se numește și după ce băiatul i-a răspuns, l-a înjunghiat de mai
multe ori.
Grav rănit, Caspar a ajuns cu greu la casa preotului Meyer.
Însă, preotului nici nu-i trecea prin gând să-l ajute. În loc să
cheme un medic, l-a acuzat că și-ar fi provocat singur rănile, din
dorința de a atrage atenția asupra sa. Trei zile mai târziu,
Caspar Hauser a murit în chinuri îngrozitoare.
Conform relatărilor vremii, auzind de moartea lui Caspar,
prințesa Stéphanie a izbucnit în plâns. Aceasta susținea că
băiatul fusese copilul ei, cel despre care i se spusese că. A murit
la scurt timp după naștere.
Dar nici prietenii, nici măcar tribunalele germane nu au putut
demonstra adevărata origine a băiatului care nu avusese nici
trecut, nici viitor. Nu s-a aflat niciodată cine îl ținuse închis în
primii 16 ani ai vieții sale, nici cine fuseseră atentatorii
misterioși care reușiseră să-l ucidă în cele din urmă.
Băiatul a fost înmormântat în grădina bisericii din Ansbach. Pe
piatra lui funerară e scris doar atât: „Aici se odihnește Caspar
Hauser, al cărui destin a rămas un mister.”

Adevăratul caz al lui Sherlock Holmes

Acest caz ar fi meritat atenția celebrului Sherlock Holmes.

Criminalul ucisese cu brutalitate o bătrână, Marian Gilchrist, în
vârstă de 82 ani, din Queen’s Terrace, West Princess Street.
Apoi îi răscolise lucrurile și, în mod inexplicabil, furase doar o
broșă ieftină din colecția de diamante și pietre prețioase
aparținând bătrânei.
Martorii oculari au văzut un bărbat de aproximativ 30 de ani,
înalt, brunet, care ieșise din casa bătrânei. La scurt timp, sub
presiunea opiniei publice, poliția scoțiană a arestat un bărbat
care a fost acuzat de crimă, apoi judecat și condamnat la
moarte prin spânzurare.
Cu 24 ore înaintea execuției, sentința a fost schimbată, fiind
condamnat la închisoare pe viață. Condamnatul Oscar Slater,
fost negustor de pietre prețioase, nu fusese executat, dar viața
nu îi mai putea oferi altceva decât muncă grea și monotonă. Au
existat, însă, câteva îndoieli serioase privind acest caz. Unii și-
au pus întrebarea dacă nu cumva Oscar Slater îndeplinea doar
rolul de țap ispășitor, neavând de fapt nicio vină. Dar cum s-ar fi
putut dovedi că era nevinovat? Cine putea cerceta fără
superficialitate dovezile, cine avea prestigiul necesar pentru a
schimba sentința susținută necondiționat de către întregul
sistem judiciar scoțian? Doar Arthur Conan Doyle, creatorul
celebrului detectiv Sherlock Holmes ar fi fost capabil de așa
ceva.
Conan Doyle a fost impresionat de cazul lui Oscar
 Slater, despre care a citit în cartea „Procese importante”.
Acest studiu l-a făcut să înțeleagă că Slater fusese găsit vinovat
de crimă la data de 21 decembrie 1908, doar pe baza unor
bănuieli și dovezi indirecte.
Miss Gilchrist trăia retrasă, vizitându-și rareori rudele. Avea
doar o servitoare, Helen Lambie, în vârstă de 21 de ani. Se
părea că singura bucurie a bătrânei era colecția ei de diamante
ce valora 3000 de lire sterline.
În seara decesului stăpânei sale, Helen Lambie a ieșit, ca de
obicei, să cumpere ziarul. Miss Gilchrist rămăsese singură în
casă, dar toate ușile erau închise cu două încuietori. Bătrâna
putea să deschidă ușa dinspre stradă cu ajutorul unui șnur, pe
care-l trăgea când observa că e cineva la ușă.
La câteva minute după plecarea servitoarei, locatarul de la
parter, Arthur Adams, a auzit pe cineva căzând în apartamentul
de deasupra și a ieșit să vadă ce s-a întâmplat. Ușa principală
era deschisă, dar ușa apartamentului, asigurată cu două
încuietori, rămăsese închisă. Adams s-a hotărât să o aștepte pe
Helen. Au deschis împreună ușa și au intrat.
Intrând în casă, au dat peste un bărbat înalt, elegant, care a
trecut calm pe lângă ei și a ieșit în stradă. În sufragerie zăcea,
cu craniul zdrobit, Marian Gilchrist.
În timp ce Adams a anunțat poliția, Helen a fugit la d-na
Margaret Birrell, o nepoată a stăpânei sale, și i-a spus că l-a
recunoscut pe bărbatul care ieșise din apartament. În mod
ciudat, aflând această veste, nepoata victimei a dojenit-o pe
Helen, spunându-i că,
probabil, se înșelase și că nu poate „să păteze renumele unui
om”, depunând mărturie la poliție.
Detectivii au avut nevoie doar de cinci zile pentru a obține un
rezultat care să calmeze opinia publică. Descoperiseră că Oscar
Slater, negustorul de pietre prețioase care locuia aproape de
casa d-nei Gilchrist amanetase de curând o broșă asemănătoare
cu cea care dispăruse din casă. Pe deasupra, părăsise țara la
bordul transatlanticului „Lusitania” folosind un nume fals și
luând-o cu el și pe amanta lui franțuzoaică. Poliția a urmărit
cuplul până în New York, unde Slater a fost arestat. Bărbatul
susținea că este nevinovat și a fost de acord să se reîntoarcă de
bunăvoie în Glasgow, nefiind astfel nevoie să fie extrădat.
În cursul procesului, după o scurtă ezitare, martorii oculari l-
au identificat pe Slater ca fiind bărbatul misterios. Acuzatul a
spus: „Nu știu nimic despre această crimă; nu știu absolut
nimic”. Însă, jurații au fost de părere că era vinovat. Slater s-a
chinuit trei săptămâni în închisoare, până când sentința a fost
schimbată.
În cartea studiată de Conan Doyle erau menționate unele
îndoieli privind vinovăția lui Slater și acestea au fost suficiente
pentru a trezi interesul scriitorului. A început investigațiile cu
aceeași minte agilă, lipsită de prejudecăți, cu care-l înzestrase și
pe Sherlock Holmes, superdetectivul imaginar de pe Baker
Street.
La trei ani după proces, Conan Doyle – după ce a studiat cu
atenție documentele procedurii penale și copiile scrisorilor
martorilor – a publicat cartea „Cazul lui Oscar Slater”, care a
provocat de altfel mare scandal. Pentru documentare, scriitorul
studiase Codul Penal și copiile declarațiilor martorilor. Cartea
conținea afirmații în același stil calm ca al lui Holmes, care
atrăgeau atenția asupra unor lacune din procedura penală.
Broșa care orientase investigațiile spre Slater fusese
amanetată cu trei săptămâni înainte de înfăptuirea crimei.
Conan Doyle a atras atenția asupra faptului că Slater fugise cu
amanta lui folosind un nume fals, deoarece dorea să scape de
soția sa, care îl teroriza. Probabil stilul de viață al lui Slater,
împătimit iubitor al jocurilor de noroc și al femeilor a trezit
prejudecăți în rândul membrilor juriului puritan.
Conan Doyle a atras atenția și asupra afirmațiilor
contradictorii ale martorilor oculari. Unii susțineau că misteriosul
criminal nu avea barbă, alții spuneau că avea. El a mai arătat
că, în urma verificării bagajelor lui Slater de pe bordul navei
„Lusitania”, nu se constatase existența petelor de sânge pe
niciuna dintre haine.
„Investigațiile lui Sherlock Holmes” au determinat apariția
unor cereri de rejudecare a procesului. Însă, morile justiției
măcinau încet. Au trecut 18 luni până la eliberarea lui Oscar
Slater. S-a spus că în cursul primului proces au existat greșeli de
procedură juridică, judecătorul inducând în eroare jurații. Slater
a primit o compensație de 6.000 lire sterline. Însă, Arthur Conan
Doyle nu a publicat niciodată ultimul capitol al investigațiilor, cel
mai important de altfel. „Sherlock Holmes a demonstrat
nevinovăția lui Slater, dar a aflat oare cine a ucis-o pe Marian
Gilchrist?” Cu puțin timp înainte de a deceda, în 1930, autorul i-
a spus unui prieten: „Știam că eliberarea lui Oscar Slater va fi o
sarcină grea. Acesta a fost cel mai important obiectiv pe care mi
l-am fixat. Dacă l-aș fi acuzat de crimă pe adevăratul ucigaș, s-
ar fi născut prejudecăți care ar fi împuținat șansele lui Slater de
a fi eliberat. Cred că știu cine este ucigașul: un personaj renumit
care a fost protejat de poliție și care avea mare nevoie de unele
documente personale ale văduvei Marian Gilchrist. A scăpat
nepedepsit. Pentru mine, însă, este mult mai important faptul că
un om nevinovat a fost pus în libertate. Sunt mulțumit.”

Morții nu vorbesc

Georges Phillipar era una dintre cele mai bine proiectate nave
de pasageri. Fusese lansată în 1930, dar echiparea navei de 17
tone a durat aproape 2 ani. Având o capacitate de primire de
1000 de pasageri, oferea condiții luxoase de transport: cabine
luxoase, elegante, cu aer condiționat. Fără a se ține cont de
cheltuieli, nava a fost echipată cu cele mai moderne și eficiente
echipamente de siguranță și de stingere a incendiilor.
Totuși, în cursul primei călătorii ce se desfășura pe ruta
Franța-China și retur, a izbucnit un incendiu pe puntea B.
Incendiul s-a extins cu o viteză inimaginabilă, făcând 53 de
victime. Catastrofa a fost inevitabilă, astfel că mândria flotei de
pasageri franceze a ajuns pe fundul Mării Roșii.
Comisia care a cercetat accidentul naval în care fusese
implicată nava „Georges Phillipar” nu a găsit nicio dovadă ce ar
fi indicat drept cauză a incendiului eventuale greșeli de proiecție
în echipamentul electronic sau că ar fi izbucnit întâmplător, fără
niciun motiv aparent. S-a făcut o referire nu prea convingătoare
la posibilitatea ca nava să fi fost transformată în bombă
plutitoare de către un grup de teroriști străini, scopul lor fiind
uciderea unui pasager important, un jurnalist francez celebru.
Scriitorul Albert Londres s-a îmbarcat pe Georges Phillipar în
aprilie 1932, la Shangai, dorind să se întoarcă în Franța.
Petrecuse aproape un an în Indochina, având o misiune
periculoasă și extenuantă. Adunase o mulțime de informații în
carnețelul său, dorind să scrie un articol care ar fi stârnit furia
opiniei publice împotriva magnaților industriei din Londra, Paris
și Berlin.
Milioane de cititori din întreaga Europă așteptau cu nerăbdare
să afle ce subiect scandalos a ales renumitul autor pentru
următoarea sa serie de reportaje.
În prima sa carte, publicată în urmă cu trei ani, intitulată
„Drumul spre Buenos Aires”, scrisese despre comerțul cu „carne
vie”. Femei tinere din Marsilia și Hamburg fuseseră vândute în
America de Sud. Cartea a stârnit ranchiuna regilor crimei, fie ei
francezi sau germani.
Londres și-a continuat, însă, cercetările și a descoperit că pe
aceleași căi s-au îmbogățit și casele de toleranță din Shangai cu
marfă europeană. Apoi, ziaristul a început să facă investigații
privind acel grup de teroriști care îl asasinase pe regele
Jugoslaviei, în timp ce acesta se afla pe teritoriu francez.
În cursul acestui drum, adunase informații privind comerțul cu
arme din Orientul îndepărtat, unde armata imperială japoneză
se pregătea pentru un conflict de proporții. Conducătorii Chinei
își decimau propriul popor în războaie sângeroase doar pentru a
obține puterea asupra ținuturilor Manciuriei.
S-a aflat foarte repede că Albert Londres se pregătea să
publice un manuscris care urma să aprindă fitilul butoiului cu
pulbere al afacerilor cu arme din Europa.
Nava a făcut escală în Saigon unde s-au îmbarcat alți
pasageri, cu precădere funcționari din colonia franceză
împreună cu familiile lor. Nava încărcată cu 800 de pasageri se
îndrepta spre Marea Roșie, poposind în porturile Singapore,
Penangon și Ceylon, urmând, apoi, să traverseze Canalul Suez
pentru a ajunge în portul francez Marseille.
În noaptea de 15 mai, în timp ce Londres lucra în cabina sa,
restul pasagerilor s-au adunat pe punte pentru o mică petrecere
după cină.
Admirau luminile de pe țărmul arab. La un moment dat au
trecut pe lângă vasul sovietic Szovjetszkaja Nyefby. Întâlnirea
cu echipajul acestuia a fost marcată de urările petrecăreților.
Spre miezul nopții, căpitanul navei, Anton Vicq s-a retras în
cabina sa, urându-le distracție plăcută celor care sorbeau
șampanie rece și se scăldau în razele lunii. Două ore mai târziu,
a fost trezit de ofițerul care asigura cartul. Acesta a raportat că,
pe puntea D, cabina unui pasager era în flăcări. Căpitanul Vicq a
cercetat cabina cu numărul 5 și a constatat că: „Acesta nu este
un incident izolat. Flăcările au izbucnit în mai multe locuri și se
extind.”
Auzind alarma, căpitanul Vicq s-a întors pe culoar, unde a
întâlnit-o pe sora medicală Ivonne Valentine, care striga că
flăcările au izbucnit în cabina sa, care purta numărul 7. Între
cele două cabine de pe puntea D se afla cabina lui Albert
Londres. Scriitorul nu știa nimic despre incendiu.
Căpitanul Vicq a încercat în zadar să limiteze dezastrul prin
oprirea motoarelor și închiderea geamurilor. Flăcările au ajuns în
câteva clipe la puntea de comandă și căpitanul a dat ordinul de
părăsire a navei. În timp ce bărcile de salvare au fost lansate la
apă, centralistul transmitea mesaje disperate SOS. În scurt timp
s-a oprit și generatorul, punând capăt mesajelor. Centralistul a
vrut să folosească acumulatoarele de rezervă, utilizabile în caz
de pericol.
În timp ce pasagerii, cu capetele înfășurate în prosoape ude,
încercau să treacă prin norul de fum, căpitanul Vicq și echipajul
său, păstrându-și calmul, au organizat evacuarea navei. Toate
mobilele care puteau să rămână la suprafață, fiind utilizate
drept plute au fost aruncate în apă, iar pasagerii îngroziți au fost
ajutați să coboare din nava în flăcări în apa liniștită a mării.
Mesajele scurte de SOS au fost, totuși, receptate. În scurt
timp, au sosit navele de salvare, printre care o navă sovietică,
două vapoare cu aburi britanice, un marfar japonez și alte două
transatlantice.
Toți naufragiații au fost salvați. Nava de pasageri a ars timp
de trei zile, iar flăcările au putut fi văzute și de la 60 km
distanță. La un moment dat, „Georges Phillipar” s-a înclinat și în
2 minute s-a scufundat.
Cadavrul lui Albert Londres nu a fost găsit niciodată. Câțiva
dintre supraviețuitori l-au văzut părăsindu-și cabina, cu
manuscrisul sub
braț. Bărbatul care știuse prea multe a ajuns pe lista oficială a
victimelor catastrofei. Carnețelul și manuscrisul lui au dispărut
în valurile mării. Albert Londres nu a mai putut să-și termine
cartea, iar bogații regi ai crimei și ai comerțului cu carne vie. S-
au bucurat în continuare de roadele „investițiilor” făcute.

Dispariția doamnei Dorothy

Judecătorul John Forstein a sunat-o pe soția sa într-o seară de

octombrie, în 1950, pentru a o anunța că întârzie puțin datorită
faptului că trebuia să participe la o recepție organizată în
onoarea unor oameni politici. „Nu cred că voi rămâne prea
mult” – a spus el. „Totul e în regulă?”
Avea toate motivele să pună o astfel de întrebare. Din cauza
unui incident ce se petrecuse cu cinci ani în urmă, judecătorul
nu-și mai lăsa familia singură. Însă, de această dată Dorothy
părea veselă și l-a asigurat că totul e în regulă. „Sper că îmi vei
simți lipsa” – a spus ea.
D-na Forstein trăia în teroare din seara zilei de 25 ianuarie
1945. În acea zi și-a lăsat cei doi copii la vecini și, după ce a
făcut cumpărăturile la un supermarket din apropiere, a pornit
singură spre casa lor, situată la periferia orașului Philadelphia.
Când a intrat, cineva a ieșit de sub scară și a atacat-o. Poliția a
fost nevoită să spargă ușa casei. Femeia zăcea într-o baltă de
sânge, avea maxilarul, nasul și umărul zdrobite, suferise și o
comoție cerebrală.
În casă erau bani și bijuterii, dar nu dispăruse nimic. „Cineva
a vrut s-o ucidă”, a spus unul dintre detectivi. În mod ciudat,
atacatorul a pătruns în casă fără să strice încuietorile de la
geamuri sau ușă și fără să lase amprente.
Judecătorul Forstein avea un alibi inatacabil. Doamna Forstein
nu avea dușmani, deci atacatorul era, probabil, un dușman al
judecătorului, dar cercetările s-au dovedit a fi inutile, deoarece
nu s-a descoperit niciun suspect.
Deși Dorothy Forstein și-a revenit treptat din punct de vedere
fizic, psihicul ei a rămas afectat pentru totdeauna. Controla
adesea încuietorile de la geamuri și uși. Era tot timpul în
căutarea companiei rudelor sau a vecinilor și, în timpul
petrecerilor, nu scotea niciun cuvânt.
Dar, judecătorul Forstein se consola că, totuși, starea ei se
îmbunătățea când în acea seară, la cinci ani după atac, se
îndrepta spre casă relativ liniștit.
Primul lucru pe care l-a auzit după ce a trecut pragul casei a
fost plânsetul celor doi copii, Edward și Marcy. Stăteau ascunși
în dormitor și plângeau în hohote. „Mami” – spuneau ei. „Cineva
a fost aici și a luat-o pe mami”.
Forstein a cercetat toate camerele. A găsit portofelul și
bijuteriile femeii, însă Dorothy Forstein nu era nicăieri.
Marcy i-a povestit, plângând, cele întâmplate. A auzit un
zgomot îngrozitor și a fugit repede în dormitorul mamei sale.
Prin crăpătura ușii a văzut că mama era întinsă pe covor, cu fața
în jos, iar o umbră se apleca asupra ei. „Mami părea a fi
bolnavă” – plângea fetița.
Apoi, bărbatul a ridicat-o pe mama și a pus-o pe umeri ca pe
un sac inert. „Capul lui mami atârna pe spatele lui.” Atacatorul a
văzut-o pe fetiță și i-a spus: „Du-te și culcă-te. Mămica ta a fost
bolnavă, dar acum se simte bine.” A coborât scările, luând-o cu
el pe Dorothy Forstein, îmbrăcată într-o pijama de mătase roșie.
Polițiștii au fost foarte nedumeriți. Nu-și puteau închipui cum
reușise bărbatul să iasă din casă cu femeia pe umăr fără să se
sprijine de nimic. Cum de n-a încercat nimeni să-l oprească,
văzând că duce pe umăr o femeie inconștientă. Și cum a
pătruns în casa lui Forstein, în ciuda numeroaselor încuietori.
Poliția a verificat toate pensiunile, spitalele, hotelurile și
morga din Philadelphia. Fără niciun rezultat. Oricine ar fi răpit-o
pe soția judecătorului, a răpit-o pentru totdeauna. Dorothy
Forstein a lăsat în urmă doar amintirea ultimelor ei cuvinte:
„Sper că îmi vei simți lipsa.”

Misterul din Wolf’s Neck

Într-o seară rece de ianuarie, în 1931, șoferul de autobuz

Cecil Johnstone a observat un foc la Wolf’s Neck, între New
Castel Upon Tyne și Otterburn, în zona pustie a dealurilor din
Northumberland. S-a oprit să vadă mai bine despre ce era
vorba. A rămas uimit de cele văzute. Mașina domnișoarei Evelyn
Foster – fiica șefului lui Cecil Johnstone – ardea în flăcări.
Evelyn zăcea lângă vehicul, suferise arsuri grave, dar încă mai
trăia.
Johnstone a dus-o acasă în Otterburn, unde fata le-a povestit
părinților și poliției că a fost atacată de un bărbat care, apoi, a
incendiat mașina. Evelyn a încetat din viață în următoarea zi,
lăsând în urmă unul dintre cele mai ciudate cazuri penale ale
acelui deceniu. Dacă era într-adevăr vorba de un caz penal.
Evelyn Foster avea 28 de ani, iar tatăl ei era proprietarul
service-ului de mașini din Otterburn, dl. J.J. Foster, care îi
cumpărase fetei sale o mașină, deoarece Evelyn demarase o
afacere de taximetrie pe cont propriu.
La data de 6 ianuarie 1931, la ora 19.00, când Evelyn a sosit
acasă, i-a povestit mamei sale că un bărbat care coborâse dintr-
o mașină la Elishaw a vrut ca Evelyn să-l ducă la Ponteland,
lângă New Castel, deoarece de-acolo putea merge cu autobuzul
până acasă. Bărbatul pe care îl luase în mașină la barul Percy
Arms părea a fi un om respectabil și cinstit.
Mama și-a revăzut fiica atunci când, câteva ore mai târziu, a
fost adusă acasă de către șoferul tatălui ei. Fata a povestit
următoarele: după ce a trecut prin satul Baelsay, care se află la
aproximativ 8 km distanță de Ponteland, bărbatul a rugat-o să
întoarcă. Ea a întors mașina și a mers pe drumul pe care
veniseră. Brusc a lovit-o și a trecut la volan. Bărbatul a oprit
mașina pe dealul de la Wolf’s Neck și a început să-i facă
avansuri. Apoi, a târât-o pe bancheta din spate și a violat-o.
După toate astea, a scos din buzunar o cutiuță de metal din care
a turnat pe ea un lichid. Hainele fetei s-au aprins instantaneu.
Evelyn i-a spus mamei sale: „Eram o torță vie. Nu știu cum am
ieșit din mașină. Zăceam pe jos și lingeam iarbă. Îmi era atât de
sete.”
Ultimele ei cuvinte au fost: „M-a ucis.” Și, într-adevăr, toate
indiciile arătau că se săvârșise o crimă. Însă în cursul
cercetărilor s-au născut o serie de îndoieli privind această
întâmplare, în acea seară nimeni nu a văzut vreun străin în sat,
cu excepția lui Evelyn. Tatăl a recunoscut că nici el nu îl văzuse
pe acel bărbat de care vorbea fiica sa. Proprietarii barului Percy
Arms au confirmat că în local nu intrase niciun necunoscut.
Nimeni nu auzise ca cineva să fi făcut comandă la taxi în
Ponteland.
Patologul Stuart McDonald a constatat că, în afară de arsuri,
Evelyn nu suferise alte vătămări corporale, deoarece nu avea
contuzii, neexistând practic dovezi de agresiune. Iar în ceea ce
privește violul, nu exista nicio dovadă în acest sens.
 Au apărut și alte îndoieli privind incendierea mașinii înainte de
a părăsi drumul. Iarba era arsă doar pe deal; lângă sau pe șosea
nu existau niciun fel de urme ale incendiului.
Medicul legist P.M. Dobbs a afirmat în fața juraților că
posibilitatea sinuciderii poate fi exclusă. Întrebarea care nu-și
găsise încă răspunsul era dacă Evelyn Foster a fost într-adevăr
ucisă sau și-a incendiat mașina pentru a obține bani de la
societatea de asigurări și, în mod nefericit, a devenit victima
propriei farse?
Juriul a deliberat timp de două ore și a ajuns la concluzia că
era vorba de omucidere săvârșită de o persoană sau de
persoane necunoscute.
Mai târziu, poliția a dat o declarație fără precedent, conform
căreia cercetările au demonstrat că „ucigașul” nu există.
Căpitanul James Fullarton a declarat într-un interviu că dovezile
nu susțin decizia juraților, ba dimpotrivă: probabil că Evelyn
Foster nu fusese ucisă.
Misterul din Wolf’s Neck a dispărut cu timpul de pe prima
pagină a ziarelor. Doar trei ani mai târziu, la începutul anului
1934, la tribunalul din Leeds mai multe persoane au făcut
legătură între ultimele cuvinte ale unui servitor din Yorkshire, pe
nume Ernest Brown, condamnat la moarte pentru uciderea
amantei lui și cazul Evelynei Foster. Se spunea că el a mărturisit
adevărul când avea deja gâtul în ștreang, strigând „Trebuie să
ardă” sau ceva de genul acesta. Câteva secunde mai târziu a
murit.
Oare Brown a fost cel care a ucis-o pe Evelyn Foster sau știa
doar ceva Legat de moartea ei? Răspunsul la această întrebare
probabil că nu-l vom afla niciodată.

Jack cel săltăreț, monstrul din Londra

Locuitorii Londrei erau preocupați de un singur lucru în 1838

și anume de identitatea unui monstru, care ataca femei tinere în
timpul nopții și arăta atât de înspăimântător, încât niciuna dintre
victimele sale nu a reușit să ofere o descriere fidelă a
agresorului.
Întâmplările ce aveau ca personaj principal acest monstru au
fost considerate la început povești născocite de femei isterice.
Dar sesizările continuau să sosească îndeosebi din cartierul
Barnes Common din sud-vestul Londrei, astfel că, în ianuarie
1838 existența acestei creaturi ciudate a fost oficial admisă.
Primarul Londrei a primit o scrisoare a unui locuitor
înspăimântat din Peckham, care descria creatura terifiantă. În
scurt timp, sesizările s-au înmulțit.
O chelneriță din sudul Londrei, Polly Adams, a fost atacată
brutal în cartierul Blackheath. O servitoare, Mary Stevens, a fost
terorizată în cartierul Barnes Common. O femeie care și-a
păstrat anonimatul a întâlnit monstrul în grădina bisericii din
Clapham. Fiica unui măcelar, Lucy Scales, în vârstă de 18 ani a
fost atacată în Limehouse. Jane Alsop aproape că a fost
strangulată de acest monstru în propria ei casă, însă familia a
reușit să intervină, punând monstrul pe fugă.
Familia Alsop a descris personajul misterios, ca pe un animal
cu trăsături umane: „Avea o față respingătoare, ochi de foc și
gheare reci ca gheața...”
Această descriere a fost confirmată de mai multe victime
speriate și, probabil, isterice. Poliția și opinia publică erau uimite
de cursul evenimentelor.
Timp de mai mulți ani s-au înregistrat atacuri nu numai la
Londra, ci și pe teritoriul întregii țări.
Într-o dimineață de februarie din 1855, locuitorii unui oraș din
Devon au descoperit urme ciudate în zăpada proaspătă, perfect
vizibile și pe pereți, pe acoperișuri sau în curți. Mulți au fost de
părere că acestea îi aparțineau lui „Jack cel săltăreț”.
În 1870, armata a făcut un plan pentru a captura monstrul,
după ce acesta a sărit pe baraca unor paznici, agresându-i.
„Vânătoarea” n-a avut însă niciun rezultat.
„Jack cel săltăreț” a fost văzut pentru ultima dată la Liverpool,
în anul 1904. Sărea de pe stradă pe acoperișuri și înapoi, apoi a
dispărut în întuneric. De această dată pentru totdeauna.
 Ultimul dirijabil din lume

Uriașul văzduhului a fost considerat unul dintre minunile

tehnologiei și ale științei. Giganticul dirijabil purta numele de
Hindenburg, avea o lungime de peste 245 metri și înălțimea
unui bloc de 10 etaje. Cele 4 motoare Diesel îi asigurau forța
necesară pentru a se deplasa cu o viteză de 30 de metri pe
secundă (80 mile/h). Putea transporta 100 de persoane, timp de
o săptămână, în cele mai luxoase condiții posibile. Scheletul
dirijabilului avea un diametru de 22,8 metri. Când toate cele 16
rezervoare au fost umplute cu hidrogen, dirijabilul a decolat cu o
forță ascensională de 239 tone, forță suficientă pentru a ridica și
un Jumbo Jet modern. Hidrogenul folosit ca gaz propulsor avea
un mare dezavantaj: era exploziv. Totuși, după experiențele
acumulate de-a lungul unui sfert de secol, compania Zeppelin
considera că dirijabilul nu este amenințat de niciun pericol. Știau
că dacă cei peste 230 metri cubi de hidrogen izbucnesc în
flăcări, va avea loc o explozie devastatoare. „Dar dirijabilul a
fost perfect proiectat și construit” – spuneau ei. Doar mâna lui
Dumnezeu sau sabotajul unui dement puteau să pună dirijabilul
în pericol.
Totuși, la data de 6 mai 1937, la New Jersey, dirijabilul a fost
mistuit de flăcări. Au murit 13 pasageri, 22 de membri ai
echipajului și un tehnician aflat pe pistă. Guvernul american și
regimul nazist al lui Hitler s-au aliat pentru a găsi dovezile
necesare elucidării celui mai mare atentat din istoria aviaticii.
Avioanele rudimentare din anii 1920–1930 făceau față cu
greu condițiilor meteo nefavorabile și aveau adesea defecte
tehnice. În plus, transportau pasageri numai pe rute de câteva
sute de mile. Tocmai de aceea, dirijabilele uriașe fabricate în
Germania își făceau regulat apariția pe cerul New York-ului sau
în Rio de Janeiro.
Aceste vehicule au devenit cunoscute sub numele de
Zeppelin, după genialul și excentricul lor inventator, contele
Ferdinand von Zeppelin, născut în 1838, într-o familie de nobili
prusaci.
La 23 de ani, a intrat în rândurile armatei americane, ca ofițer
de cavalerie. A făcut chiar cunoștință cu președintele S.U.A.,
Abraham Lincoln.
Însă tânărul soldat s-a săturat repede de monotonia războiului
și s-a alăturat Unei expediții civile în zona de unde izvorăște
fluviul Mississippi. Participând la o misiune de cercetare, a urcat
pentru prima dată într-un balon la St. Paul, Minnesota. Atunci i-a
venit ideea: ce bine ar fi fost dacă aceste baloane ar fi putut fi
dirijate. S-ar fi transformat în mijloacele de transport ideale
pentru armament. Ar fi putut zbura la o înălțime sigură,
deasupra infanteriei și cavaleriei de pe câmpul de luptă.
Viziunea lui despre uriașele dirijabile, pe care dorea să le
utilizeze ca mijloace de luptă, nu l-a părăsit niciodată. Totuși și-a
continuat cariera de ofițer de cavalerie până la vârsta de 52 de
ani, când s-a retras.
La câțiva ani după pensionare și-a procurat planurile unui
dirijabil și, împreună cu arhitectul dr. Hugo Eckener, care era
marinar și meteorolog experimentat, a început construcția
primului Zeppelin, în micuțul său atelier.
Până în 1909, Zeppelin a înființat prima companie ce oferea
servicii de transport de pasageri cu dirijabilul. Această companie
purta numele de Deutsche Luftschiffahrts Aktion Gesellschaft
(DELAG). Vehiculele care circulau între Berlin, Frankfurt,
Hamburg și Dresda au transportat 32.750 pasageri în cele 1.600
de zboruri efectuate în 5 ani, timp în care nu a avut loc niciun
accident.
Apoi a sosit anul 1914 și Zeppelinurile au pornit la război.
Atacurile lor asupra Angliei au provocat puține pagube
materiale, dar au creat mare panică în rândul populației din
Londra. În lumina reflectoarelor apăreau temutele dirijabile care
aruncau bombe asupra capitalei.
Doi ani mai târziu însă, piloții britanici au surclasat zeppelinul
cu micile avioane de vânătoare biplane. În rezervoarele de
hidrogen, dirijabilele își duceau propria distrugere. Doar o
singură lovitură a proiectilelor ZPT cu înveliș de fosfor le
transforma în uriașe mingi de foc.
Contele Zeppelin a murit în 1917. Era deja foarte clar că
dirijabilele sunt mult prea vulnerabile pentru a fi utilizate în
război.
Însă dr. Hugo Eckener, care deținea președinția Companiei
Zeppelin a supraviețuit zilelor grele de după război, visând la un
viitor liniștit, în care dirijabilele să joace un rol important în
transportul transatlantic.
În iulie 1928, cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a zilei de
naștere a contelui, cel mai performant dirijabil pentru
transportul de pasageri din lume, „Contele Zeppelin” a făcut
primul său drum. Trei luni mai târziu a plecat la New York,
transportând 20 de persoane. Eckener și echipajul său au fost
primiți cu mare bucurie la New York. În următorii cinci ani au
fost înființate curse regulate spre America de Sud și de Nord, iar
„Contele Zeppelin”, a devenit stăpânul văzduhului.
Prestigiul acestei performanțe i-a impresionat pe noii
conducători naziști ai Germaniei, deși Eckener nu se bucura de o
prea mare popularitate în rândul personalităților acestui regim.
Înainte ca ei să ajungă la putere, Eckener le condamnase
brutalitatea într-un discurs transmis la radio. Dar, având în
vedere faptul că naziștii aveau o putere financiară nelimitată
asupra întreprinderilor germane, printre care se număra și
Compania Zeppelin, nici dr. Eckener, nici alții nu au avut putere
suficientă să împiedice schimbarea aspectului vehiculelor.
Dirijabilele vopsite cu tradiționalele culori alb, negru și roșu
urmau să poarte de acum simbolul hitlerist: zvastica.
Încăpățâna tul Eckener, în vârstă de 68 ani, tocmai terminase
construirea celui mai nou, celui mai mare și mai rapid dirijabil. În
1936 mai reușea să se împotrivească cu succes ordinelor
ministrului Joseph Göbbels. Acesta a cerut ca dirijabilul să se
numească „Adolf Hitler”. „Nu, nici vorbă, i-a replicat Eckener. Vă
atrag atenția asupra faptului că doar imaginea vehiculelor
noastre împodobite cu zvastica trezește indignarea S.U.A. Dacă
noul dirijabil se va numi Adolf Hitler, va deveni ținta urii și a
sabotajelor.”
Eckener a câștigat lupta, dar Göbbels a interzis ca în presă
sau la radio să se folosească numele cu care vehiculul a fost
înzestrat de companie, adică numele de Hindenburg. Vehicolul
era menționat doar sub numele de LZ 129.
Când Hindenburg a început să facă curse între Frankfurt și
baza aeriană din Lakeheath, New Jersey, a fost primit cu mare
entuziasm. Dar pe măsură ce America primea tot mai mulți
emigranți germani, teama lui Eckener privind zvastica de pe
dirijabil începea să se justifice.
În august 1936, pe puntea transatlanticului Brema, ancorat în
portul din New York, au apărut în jur de 100 de demonstranți
americani care protestau împotriva faptului că Hitler a intervenit
în războiul civil din Spania.
 Ca urmare a acestui eveniment au fost întărite serviciile de
protecție atât în port, cât și la Lakeheath, unde era ancorat
Hindenburg. Guvernul american era bombardat cu rapoarte
conform cărora Hindenburg putea deveni ținta unui sabotaj. Din
zgârie-norii din Manhattan și de pe terenurile virane de la
periferia New Jersey-ului se trăgeau focuri de armă asupra
zeppelinului.
Ambasadorul german de la Washington a primit mai multe
sute de scrisori și telefoane amenințătoare de la cetățenii
americani antifasciști, hotărâți să coboare zvastica germană de
pe cerul Americii.
Regimul fascist era conștient de faptul că prestigiul său va
suferi o lovitură grea dacă Hindenburg va deveni victima unui
sabotaj. Tocmai de aceea Sicherheitsdienst, trupa de elită a SS-
ului, verifica minuțios hangarul din Frankfurt și chiar și dirijabilul
înainte de fiecare drum.
La data de 3 mai 1937, colonelul Fritz Erdmann, noul șef al
Grupării Speciale de Siguranță a Luftwaffe a fost chemat la
comandamentul din Berlin al SS-ului și a fost informat de
circumstanțele în care urma să circule zeppelinul Hindenburg.
Erdmann și cei doi ofițeri tineri care l-au însoțit în civil au
ascultat uimiți relatările maiorului Kurt Hufschmidt,
Sturmbahnführer SS: „Am aflat din surse sigure că azi se va
încerca un atentat împotriva dirijabilului. Va fi utilizată O bombă,
probabil după ce Hindenburg va ajunge deasupra continentului
american. Scopul acestui atentat este ca Germania să
 pară vulnerabilă în ochii inamicilor noștri, ai germanilor ostili
regimului fascist, ai evreilor și răufăcătorilor din S.U.A.”
Hufschmidt le-a dezvăluit că în martie 1935 s-a descoperit o
bombă în principala sală de mese a zeppelinului; aceasta a fost
ascunsă sub o masă de către un pasager. Bomba a fost
dezamorsată fără probleme.
Le-a mai povestit că Gestapo-ul a percheziționat camera de
hotel din Frankfurt a unui pasager suspect, care venise cu
Hindenburgul din America. Bărbatul călătorise cu un pașaport
suedez fals și, deși a reușit să scape de Gestapo, în camera lui
au fost găsite desene tehnice detaliate atât ale „Contelui
Zeppelin” cât și ale Hindenburgului.
Erdmann a primit descrierea amănunțită a câtorva pasageri
suspecți care urmau să călătorească împreună cu el: un cuplu
german de jurnaliști despre care se știa că au un prieten evreu;
un tânăr fotograf evreu din Bonn, un așa-zis specialist american
în publicitate, în vârstă de 36 ani, spionul serviciilor secrete
americane și Joseph Spah, actorul în vârstă de 35 de ani din
Douglaston, Long Island.
Spah era un cunoscut acrobat și actor comic. El avea pașaport
francez și era căsătorit cu o americancă. În ochii celor de la SS
trecea drept suspect, deoarece show-ul lui, foarte popular în
unele cartiere berlineze, conținea și glume despre oficialități și
putere.
Înainte de decolare, atât pasagerii, cât și bagajele lor au fost
verificate. Serviciul de siguranță a confiscat toate blitz-urile
tânărului fotograf, de teamă ca ele să nu poată fi utilizate în
scopul unei incendieri. Păpușa de porțelan cumpărată de Spah
la Dresda a fost supusă unui control cu raze X.
Ofițerul de contraspionaj al Luftwaffe a fost asigurat de
Lehman că prietenii săi, cei doi jurnaliști care scriau o carte,
erau mai presus de orice bănuială. S-a crezut, de asemenea, că
spionul american care lucra la o agenție de publicitate este sub
supraveghere, deci nu reprezenta niciun pericol.
Conform căpitanului, Joseph Spah nu era decât un personaj
enervant. Se îmbarcase cu câinele său, un pui de ciobănesc
german, pe care îl indusese în noul său program ce urma să fie
prezentat la New York, la Radio City Music Hall. Câinele
călătorea în compartimentul bagajelor și Spah a fost surprins de
două ori în acea zonă, departe de compartimentele pasagerilor.
Dar explicația lui, conform căreia trebuia să hrănească personal
câinele în timpul călătoriei care dura două zile și jumătate, a
fost acceptată.
Colonelul Erdmann i-a spus căpitanului: „Dacă oricare dintre
pasageri ar încerca un atentat împotriva Hindenburgului, ar
comite un suicid. Eu cred că atentatul va avea loc după ce
ancorăm la Lakeheath. Atunci însă va fi de competența
serviciilor de securitate terestră să asigure protecția
dirijabilului.”
Conform opiniei unor detectivi și istorici, bomba se afla deja la
bord. Un declanșator conectat la un ceas ce funcționa cu două
mici acumulatoare a fost ascuns în rezervorul de hidrogen
numărul 4.
Dirijabilul trebuia să ancoreze la data de 6 mai, la ora 6
dimineața, în Lakeheath. Dar în noaptea precedentă, vântul
fusese nefavorabil și de aceea s-a anunțat prin radio că nu va
sosi până seara la 6,00. Profitând de întârziere, cei care
așteptau sosirea dirijabilului au mers să ia prânzul la Toms
River, un orășel din apropiere. Printre aceștia se afla și
reporterul Herbert Morrison, care urma să comenteze sosirea
Hindenburgului pentru postul de radio „WLS” din Chicago.
În după-amiaza zilei de 6 mai, Hindenburg a fost văzut
deasupra Long Island-ului. Uriașul dirijabil, împodobit cu zvastici,
a oprit pentru o clipă circulația din Manhattan. Când a trecut pe
deasupra stadionului Ebbet’s Field din Brooklyn, meciul dintre
Brooklyn Dodgers și Pittsburgh Pirates a fost suspendat pentru
câteva clipe, jucătorii și publicul privind uimiți mândria
Germaniei hitleriste. Dirijabilul a sosit la Lakeheath în jurul orei
16,00, dar căpitanul Lehmann s-a decis să mai meargă puțin
spre sud, așteptând să treacă cele două ore după care
personalul de la sol urma să fie pregătit pentru primirea
vehiculului.
La ora 17,22 cei de la sol i-au recomandat căpitanului să mai
rămână în aer deoarece se apropia o furtună. În acest moment
numărătoarea inversă a început. Mai rămăseseră 2 ore.
Cu o oră mai târziu, Lakeheath a trimis un nou mesaj: „Vă
recomandăm să aterizați acum”. Hindenburg a pornit spre locul
de aterizare. La ora 19,05, Hindenburg a trecut pe deasupra
zonei de sud a aeroportului. 92 de soldați ai armatei S.U.A. Și
139 de angajați civili se pregăteau să apuce frânghiile aruncate
de pe Hindenburg, iar Herbert Morrison a avut ocazia de a
vedea pasagerii veseli care făceau cu mâna.
La 19,22, Hindenburg a dat drumul frânghiilor, motoarele au
încetat să mai funcționeze, iar dirijabilul s-a plasat lângă turnul
de ancorare înalt de 61 de metri.
Dacă ar fi sosit la timp, pasagerii ar fi părăsit deja nava, ar fi
rămas doar echipajul... dar Hindenburg avea întârziere. La ora
19,22 au izbucnit flăcările și din Hindenburg a ieșit o minge de
foc cu un diametru de 122 de metri.
Iată comentariul lui Herbert Morrison:
„Doamne, ce priveliște! Impresionant... Minunat. Soarele se
reflectă în geamul turnului de control, strălucește asemenea
unei bijuterii pe un fundal de catifea închisă. Dar, vai, este
acoperit de flăcări. Plecați din drum, vă rog. Of, Doamne, e
îngrozitor! Dumnezeule, totul e în flăcări, se prăbușește! mai rău
de-atât nici nu se poate. Și oamenii...”
Vocea lui s-a înecat în lacrimi.
Din înregistrările făcute de o echipă de televiziune prezentă la
fața locului, a reieșit că, la doar 34 de secunde după prima
explozie, scheletul în flăcări al Hindenburgului s-a prăbușit.
Imensa cantitate de hidrogen a ars în mai puțin de un minut,
motoarele, combustibilul și scheletul vehiculului continuând să
ardă ore în șir.
Oamenii de la sol, care țineau frânghiile uriașului în flăcări, au
fugit în toate direcțiile, încercând să-și salveze viața. Unul dintre
ei, Allen Hagaman s-a împiedicat de o traversă, iar scheletul
arzând s-a prăbușit peste el. A fost identificat în următoarea zi
pe baza rămășițelor înnegrite ale inelului de logodnă:
Totuși, în puținele secunde cât a durat prăbușirea dirijabilului
Hindenburg, au existat și salvări miraculoase. Mulți dintre
pasageri și membri ai echipajului au sărit din dirijabilul în flăcări,
alții au așteptat până ce a ajuns la sol, adăpostindu-se apoi în
locuri sigure. Joe Spah a fost unul dintre supraviețuitori. A sărit
din vehicul de la o înălțime de peste nouă metri și, datorită
calităților sale de acrobat, a scăpat nevătămat. Colonelul de
contraspionaj Fritz Erdmann, care spusese că atentatul va avea
loc după ce Hindenburg va ateriza, a pierit și el în flăcări. Din cei
36 de pasageri și-au pierdut viața 13, iar din echipajul de 61
persoane au decedat 22 de membri.
În comisia de cercetare înființată imediat după tragedie au
fost invitați și specialiști germani, pentru a participa la cercetări
în calitate de observatori. Există foarte puține procese verbale
ale discuțiilor dintre oficialitățile guvernamentale americane și
diplomații germani.
Din documentele găsite la Arhiva Națională din Washington
reiese că nu a fost vorba de un sabotaj, aceasta fiind concluzia
la care au ajuns specialiștii americani și germani.
Personalități din Ministerul Comerțului și Ministerul de Interne
l-au avertizat pe dl. Timble Jr., avocatul comisiei care cercetase
cauzele catastrofei, că o concluzie care ar fi confirmat existența
unui sabotaj ar fi condus la incidente internaționale, cele mai
amenințate fiind țărmurile americane. Comisia nu a luat în
considerare raportul detectivului George McCarney, specialist
pirotehnist al poliției din New York, care a verificat resturile
Hindenburgului și a dat detaliile tehnice care susțineau
existența unei bombe plasate, conform opiniei sale, în
rezervorul 4. Însă, Hermann Göring a ordonat specialiștilor
germani din comisie să nu accepte referiri la un sabotaj
organizat de vreun membru al echipajului.
După numeroase interogatorii și investigații ce au durat o
lună, comisia a ajuns la o decizie sprijinită atât de americani, cât
și de ger mani. Explozia a fost provocată de o scânteie
întâmplătoare, datorată electricității statice. Iată un fenomen
nefericit, care nu a fost sesizat niciodată, nici înainte, nici după
acest incident. Hermann Göring a adăugat: „A fost voința lui
Dumnezeu, nimeni nu putea s-o evite”. Însă, în spatele culiselor,
în Germania, Gestapo-ul a interogat cu brutalitate familiile,
prietenii echipajului și ai pasagerilor de pe Hindenburg. În cele
din urmă, toate suspiciunile s-au îndreptat spre Eric Spahl, în
vârstă de 25 ani. Ca membru al echipajului de pe Hindenburg
avea sarcina de a controla rezervoarele pentru a evita sau
preveni scurgerile de combustibil.
Fiind un catolic credincios, Spahl nu făcea parte din rândul
admiratorilor entuziaști ai regimului. Avea, însă, un punct slab:
sentimentele sale puternice față de o femeie divorțată, cu zece
ani mai în vârstă decât el. Agenții Gestapo-ului s-au interesat în
legătură cu acest aspect la vecinii din Frankfurt ai lui Spahl și au
aflat că tânărul a avut o întâlnire zguduitoare cu fostul soț al
amantei sale, chiar înainte de ultima călătorie a navei
Hindenburg. Soțul amantei lui Spahl, de profesie artist plastic, i-
a mai făcut câteva vizite la domiciliu lui Spahl. Îngrozit de faptul
că este urmărit de Gestapo, căuta adăpost și avea nevoie de
bani.
Spahl i-a dat toți banii săi, apoi a anunțat Gestapo-ul. Naziștii
l-au arestat pe artist și l-au supus unor torturi groaznice. I-au
strâns degetele într-o menghină, până când i-au zdrobit oasele.
Spahl, revoltat de cele văzute, a pornit plin de ranchiună la
drum.
Membrii Gestapo-ului i-au devastat apartamentul. Amanta lui
părăsise orașul, iar Gestapo-ul nu a reușit s-o găsească. În ciuda
minuțiozității percheziției, nu au găsit ceasul pe care Eric tocmai
îl cumpărase, un ceas care funcționa cu două baterii mici.
Ofițerii naziști nu au mai avut ocazia să-l interogheze pe Eric
Spahl, fiindcă acesta decedase în urma unor arsuri groaznice pe
câmpul Lakenheath, într-un spital mobil amenajat în apropierea
resturilor fumegânde ale celui mai mare dirijabil din lume.

Capitolul II
Secrete de stat

Frauda prin computer

De regulă, crima nedescoperită este considerată a fi crima

perfectă. Această afirmație nu este în totalitate adevărată.
Majoritatea crimelor rămân neelucidate, deoarece investigațiilor
ineficiente ale poliției li se mai adaugă și norocul criminalului.
Personajele lumii interlope fac mari eforturi pentru a-și
„perfecționa” stilul, astfel că unii escroci au descoperit un
„complice” servil, niciodată nervos, niciodată temător că ar fi
prins și pedepsit, fără antecedente, fără amprente... și, mai ales,
niciodată lacom în a-și cere partea. Computerul, creierul
electronic fără conștiință și fără moralitate, este partenerul
perfect pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Conform statisticilor, la începutul anilor 1980, în S.U.A.,
Europa și Japonia funcționau în jur de 300.000 de calculatoare
cu capacitate mare de stocare a datelor, care țineau evidența
unor cantități imense de mărfuri și bani.
Spre deosebire de funcționarii băncilor, supuși unor tentații
numeroase, computerele nu greșesc niciodată la calcule și nu
sunt tentate să sustragă bani din seifuri.
 Decizia calculatorului atotștiutor este definitivă, indiferent
dacă trimite o factură sau aprobă achitarea unor facturi
fabuloase. Calculatorul este exclus de pe lista suspecților.
Nu e de mirare, deci, că infractorii au descoperit rapid
avantajele oferite de un calculator. Precizia și credibilitatea
computerului sunt arme cu două tăișuri. Astfel, s-ar putea
introduce în calculator date greșite, dar nimeni să nu se
îndoiască de precizia și corectitudinea lor.
Aceasta a fost descoperirea lui Jerry Schneider, un geniu al
electronicii. El a devenit milionar datorită faptului că, în 1972, la
Los Angeles, a reușit să păcălească computerul principal al
companiei de telefoane „Pacific Bell”. Nici până azi nu se știe
cum a reușit el să tragă pe sfoară creierul electronic. Datele din
evidența computerului nu au dezvăluit nicio informație în acest
sens.
Tânărul de 21 de ani, care absolvise doar liceul, se străduia
să-și înființeze propriul magazin de piese electronice, când pe
terminalul atașat la linia telefonică a descoperit, din întâmplare,
niște coduri secrete. Spargerea codurilor i-a oferit posibilitatea
de a accesa datele computerului ce gestiona stocurile din
magazia companiei Pacific Bell. Cu ajutorul calculatorului de
acasă, Schneider a păcălit „supraveghetorul” electronic al
stocului de piese, făcându-i să creadă că el, Jerry Schneider,
este un tehnician ce făcea parte din personalul companiei. A
comandat diferite cabluri și piese din magazie, toate produsele
cerute de el având o valoare ridicată.
Computerul i-a acceptat instrucțiunile și aceste produse
scumpe au fost trimise la diferite adrese din Los Angeles.
Adresele date erau adesea ale unor șantiere, astfel că șoferii
care aduceau marfa lăsau lăzile uriașe, pline cu piese, pe
trotuar, crezând că mecanicii care vor instala piesele urmează
să sosească. Nu au așteptat să vadă cine va prelua piesele.
Schneider, care își vopsise furgoneta în culori asemănătoare cu
cele ale vehiculelor companiei, a preluat marfa, apoi a șters
tranzacția din memoria calculatorului.
Astfel, Schneider își procura gratis toate piesele și instalațiile,
iar magazinul său înregistra profituri frumoase, până în
momentul în care a făcut gestul necugetat de a refuza cererea
unui angajat de a-i mări salariul. Acesta s-a supărat și l-a
denunțat. Patronilor companiei Pacific Bell nu le-a venit să
creadă că Schneider le furase din magazie marfă în valoare de
aproximativ 1 milion de dolari în mai puțin de un an. Deoarece
computerul susținea că nu lipsește nimic, nu au fost de acord ca
poliția să facă investigații. Compania a recunoscut lipsurile doar
când detectivii, înarmați cu creioane și hârtie au evaluat
stocurile din magazie.
Schneider a stat doar câteva săptămâni în închisoare.
Compania a retras acuzațiile după ce escrocul inteligent le-a
dezvăluit erorile sistemului electronic de securitate al
companiei.
După ce a fost pus în libertate, Schneider a demarat o nouă
afacere. A devenit unul dintre cei mai bine plătiți consilieri în
domeniul securității sistemelor computerizate, aplicând tarife
piperate clienților curioși să afle amănuntele infracțiunii pe care
o săvârșise. A lucrat pentru diferite întreprinderi, atrăgând
atenția asupra erorilor computerelor privind sistemele de
prelucrare electronică a datelor, erori care permiteau escrocilor
să fure de la distanță.
Jerry Schneider a spus următoarele:
„Mulți dintre clienții mei au fost deja furați, fără ca ei să
observe acest lucru. Au pierdut milioane de dolari, însă autorii
fraudei, care au șters din memorie dovezile, nu vor fi găsiți
niciodată. Cine va mai risca să pătrundă într-o bancă ținând o
armă în mână, când poate fura sume mult mai mari prin
intermediul calculatorului, stând acasă?”
Agenții FBI sunt de părere că în urma unui jaf armat sunt
sustrași dintr-o bancă din S.U.A. Aproximativ 10.000 de dolari, în
timp ce frauda bancară electronică sporește bugetul
infractorului cu 500.000 de dolari. Se pare că foarte puține
furturi din această categorie sunt descoperite, iar numărul
infractorilor arestați este extrem de mic.
Conform estimărilor, în 1980, experții în fraudă prin computer
(așa-numiții hackeri) din SUA și țările Uniunii Europene au furat
aproximativ 200.000.000 de lire sterline. Și aici ne referim doar
la cazurile în care autorii nu au fost identificați.
Poliția din New York încă mai caută un tânăr cu aspect plăcut
care a reușit să săvârșească o fraudă banală. A luat un
împrumut de 2000 de dolari de la o bancă locală, pentru a-și
cumpăra o mașină. După cumpărare, calculatorul băncii a plătit
dealer-ul de mașini, iar actele de proprietate ale mașinii au fost
lăsate ca garanție la arhiva de documente a băncii. Câteva zile
mai târziu, tânărul a primit 12 cecuri pe care urma să le
completeze în cursul anului următor și să le trimită la adresa
băncii pentru a-și achita datoriile.
Tânărul inventiv a ignorat primele 11 cecuri și, când a sosit
timpul să plătească prima rată, l-a completat pe ultimul și l-a
trimis. Calculatorul a citit codul magnetic de pe cec, cod care
semnaliza achitarea ultimei rate. Mașinăria, de o precizie
incontestabilă, a scris o scrisoare entuziastă tânărului,
mulțumindu-i că și-a achitat datoria. De asemenea, i-a trimis
actele de proprietate ale mașinii și o altă scrisoare prin care îl
asigura că i se vor oferi posibilități excepționale privind
creditele.
O lună mai târziu, un funcționar bancar puțin confuz i-a făcut
o vizită noului client pentru a se interesa de ce întârzie plata
ratelor. Apartamentul tânărului era gol, iar Cadillac-ul fusese
vândut unui dealer local. Tânărul i-a spus acestuia că avea
nevoie de bani gheață pentru a plăti operația pe cord a tatălui
său. Tânărul misterios nu a fost găsit, în ciuda eforturilor depuse
de poliție.
Într-un alt caz, o femeie a câștigat într-o săptămână 350.000
de dolari, depunând doar 200 de dolari într-un cont al unei bănci
din Miami. Doamna i-a explicat funcționarului că dorește să-și
cumpere o vilă luxoasă la malul mării din banii care vor fi trecuți
în contul ei după divorț. Banca i-a oferit noii cliente un carnet de
cecuri și un carnețel ce conținea chitanțe utilizabile la depuneri
de sume. Pe acestea a fost imprimat codul magnetic al contului
deschis de către clientă. Nimeni nu a observat că, înainte de
plecare, doamna s-a oprit puțin și a luat de pe masă câteva
chitanțe de depunere necompletate; acestea erau oferite
clienților care își uitaseră carnețelul acasă.
Printr-o tehnică rămasă necunoscută, femeia și-a imprimat
propriul cod pe chitanțele goale. După câteva zile, s-a întors la
bancă și chitanțele ei speciale au ajuns din nou în locul de unde
fuseseră luate.
În următoarele cinci zile, clienții care-și uitaseră acasă
carnețelul au completat chitanțele aparent goale, depunându-și
veniturile la bancă. Doamna s-a întors la bancă după câteva zile,
fiind însoțită de un bărbat bine făcut. În câteva zile, în contul ei
se adunaseră aproape 150 de mii de lire sterline. Doamna a
golit contul, lăsând doar câteva sute de dolari. La sfârșitul lunii,
clienții păgubiți au făcut reclamații la bancă, văzând că
economiile depuse nu au fost trecute în contul lor. Frumoasa
blondă și prietenul ei nu au fost găsiți niciodată de poliție.
Un infractor ambițios s-a folosit de prietena lui, care a
devenit, involuntar, complice la frauda săvârșită în 1981, când
bărbatul, păcălind calculatorul Institutului Monetar, a jefuit o
bancă din Washington.
Omul de afaceri elegant, de vârstă medie, care pretindea că
este proprietarul unei fabrici de mobilă din San Francisco,
spunea că dorește să-și înființeze o firmă în Washington, de
îndată ce găsește spațiul ideal. Când bărbatul a afirmat că
așteaptă să-i fie virată o sumă imensă din contul firmei sale din
San Francisco, banca i-a urat bun venit printre clienții săi.
După două zile, banca din San Francisco a virat prin calculator
2 milioane de dolari în contul deschis la Banca din Washington.
Titularul contului și-a făcut apariția la bancă și a lichidat contul,
spunând că are nevoie de bani pentru achiziționarea unui teren
necesar unei construcții. Deoarece bărbatul nu a mai fost văzut
și nici banii din contul Băncii din San Francisco nu fuseseră
trimiși, detectivii băncii au făcut unele investigații privind sursa
acelui transfer prin calculator.
După mai multe luni de cercetări, s-a descoperit că mesajul a
fost trimis de la terminalul unei bănci din San Francisco, unde
lucra un grup de trei femei, însă acestea au negat că ar fi avut
vreo legătură cu acest transfer. Ele le-au povestit detectivilor că
o fostă colegă de-a lor demisionase după ce s-a implicat într-o
relație amoroasă nefericită.
Femeia a fost găsită, ea povestindu-le printre lacrimi
polițiștilor despre prietenul ei, care i-a promis că se vor căsători
după ce se întoarce din Washington, unde dorește să se laude
puțin familiei și prietenilor cu faptul că și-a găsit norocul în
California. A convins-o chiar să trimită un telex unei bănci din
Washington, prin care se confirma că este proprietarul a 2
milioane de dolari. I-a spus că îi plac foarte mult farsele și că
dorește să-și păcălească puțin prietenii și familia.
Telexul a fost ultimul suvenir lăsat băncii de către bărbatul
pus pe glume. Calculatorul a plătit, fără să vadă vreun ban, fără
să numere mormanul de bancnote, așa cum ar fi făcut casierii
plictisiți. Calculatorul era la fel de mulțumit cu depunerile
electronice, ca și cu cele făcute la bancă, în bani gheață.
Titlul de „Cel mai abil hacker” îi revine acelui „geniu” din New
York care a păcălit un calculator ce nu verifica nici banii gheață,
nici stocurile de marfă.
Calculatorul AM Tok 300 al Hipodromului din Belmont avea
sarcina de a aduna cu precizie toate sumele cu care se pariase
în ziua respectivă. Rezultatul era automat trecut în memoria
calculatorului, deoarece pe baza acestuia se calcula impozitul
pe venit care se adăuga la veniturile orașului New York. Ziarele
din New York publică în fiecare zi acest număr care nu este
altceva decât o dată statistică ce reflectă măsura în care
hipodromul a fost frecventat în acea zi.
Precizia și corectitudinea calculatorului era recunoscută și de
oamenii Mafiei, care au demarat un joc de loto ilegal,
participanții la acesta trebuind să ghicească ultimele trei cifre
ale numărului care reprezenta suma totală a pariurilor. Șansele
de câștig la acest joc erau de 1 din 999. Mafia încasa jumătate
din cele trei milioane de dolari ce reprezentau banii strânși din
pariuri.
La 30 septembrie 1980, aproximativ 20.000 de persoane au
făcut, în total, pariuri în valoare de 3.339.916 de dolari. În ziua
următoare, Mafia a plătit 250.000 de dolari acelor persoane care
la jocul loto au ales numărul 916. Câteva zile mai târziu, în urma
verificării pariurilor, s-a anunțat că, computerul greșise la
adunare și că rezultatul anunțat era eronat, astfel că numărul
câștigător nu era 916 ci 919. Oamenii Mafiei plătiseră deja
sumele ce li se cuveneau celor care pariaseră pe primul număr,
iar acum, dând dovadă de generozitate, i-au premiat și pe cei
care pariaseră pe cel de-al doilea număr. Astfel, sperau să-și
sporească renumele de parteneri de afaceri de încredere.
Apoi, s-au verificat din nou calculele computerului Tok 300,
confruntând rezultatele zilnice cu sumele depuse la bancă. În
decursul a șase luni, Tok 300 a greșit de 80 de ori la calcularea
sumei de bani obținută din pariuri. Calculatorul programat doar
pentru a face adunări, a acceptat toate numerele, inclusiv pe
cele care erau introduse de un operator care manipula ultimele
trei numere ale sumei. Mafia a pierdut 20 de milioane de dolari.
 Răzbunare sadică

Doar câteva persoane știu dacă femeia trăia sau era deja
moartă când i s-a dat foc. Aceste cuvinte au fost rostite de un
bărbat cunoscut în Uganda sub numele de Șobolanul Alb,
numele său adevărat fiind Bob
Astles, care s-a autoproclamat maior și care era un elev fidel al
celui mai barbar dictator din lume, Idi Amin. Cazul se referea la
o bătrânică cu dublă cetățenie – britanică și israeliană.
În 1976, aceasta se aflase într-un avion care fusese deturnat.
Ostatecii au fost eliberați de un comando israelian pe Aeroportul
Entebbe din Uganda.
Dora Bloch, în vârstă de 73 de ani, a fost unul din cei 105
pasageri luați ostateci, care au fost eliberați printr-o acțiune
militară extrem de curajoasă și riscantă. Ea a fost salvată, dar,
din păcate, a fost rănită în decursul atacului armat, fiind
transportată de urgență la un spital din Uganda.
În urma deturnării avionului și a a celor petrecute pe
Aeroportul Entebbe, prestigiul și imaginea Ugandei au fost
destul de grav afectate. Devenise clar că Idi Amin dorea să se
răzbune și se părea că dictatorul și-a îndreptat toată furia spre
fragila d-nă Dora Bloch.
A trecut mult timp până când s-au descoperit dovezile pe
baza cărora s-au putut reconstitui încercările prin care a trecut
bătrâna, care, în momentul în care s-a îmbarcat pe Jumbo Jet-ul
247, nu avea altă dorință decât să-și viziteze rudele din Tel-Aviv.
În 1980, după ce puterea politică în Uganda a fost preluată de
o armată din Tanzania, un jurnalist britanic a luat legătura cu
fostul consilier britanic al dictatorului Idi Amin, Bob Astles, care
era deținut la penitenciarul Luzira din capitală.
Astles i-a mărturisit jurnalistului Mike Parker cum a găsit
mormântul doamnei Bloch, deși Amin nega că femeia a fost
ucisă de Poliția Secretă.
În încăperile de la subsolul Biroului Siguranței Statului de
lângă Kampala, doamna Bloch a fost torturată până a decedat.
Împreună cu d-na Bloch au mai fost reținute mii de persoane –
dușmani reali sau imaginari ai dictatorului – care au fost răpite,
dispărând fără urmă pentru totdeauna.
Astles i-a relatat jurnalistului ce s-a întâmplat după ce a găsit
în junglă mormântul d-nei Bloch. Iată cuvintele lui: „A fost iadul
pe pământ. Am fost chemat la Amin, care era îngrozitor de
nervos, se vedea pe fața lui că este foarte supărat. Știam că voi
avea necazuri dacă îi pun întrebări, dar n-am vrut să dau înapoi.
I-am spus lui Amin: Aduceți aici cadavrul Dorei Bloch. Amin m-a
trezit la realitate. Mi-a spus că și eu am participat la uciderea
bătrânei. Cum să fi participat? Eu eram la Londra în acea
perioadă. Venisem în Uganda pentru că îmi cumpărasem aici o
casă și când am întâlnit-o la Londra pe d-na Ruth Hammond,
nepoata d-nei Bloch, i-am promis că mă voi interesa de mătușa
ei. Adevărul este că lucram pentru serviciile secrete israeliene,
dar în acea perioadă nimeni nu știa acest lucru.”
Astles nu părea, însă, că spune adevărul. Din documentele
găsite după înfrângerea lui Amin – unele dintre acestea
provenind din arhivele Biroului Siguranței Statului – reieșea că
doamna țipa îngrozită când a fost luată de la spitalul Mulago din
Kampala, unde a fost internată la câteva ore după acțiunea de
la Aeroportul Entebbe.
Mai târziu, s-a afirmat că femeia a fost dusă la spital
deoarece, datorită lipsei de atenție a soldaților israeliți, a rămas
din greșeală în Uganda.
Însă, din afirmațiile martorilor oculari, s-a ajuns la concluzia
că doamna Bloch era prea slăbită pentru a-și continua călătoria
și ea a rămas în Kampala în interesul celorlalți ostateci eliberați,
cu speranța că Amin îi va asigura condițiile necesare pentru a se
reface și o va elibera după ce se va însănătoși.
Din păcate nu s-a întâmplat așa. Astles a declarat
următoarele:
„Am auzit multe relatări despre moartea doamnei Bloch. Un
angajat al Biroului mi-a spus că, după ce a fost luată de la spital,
a fost lovită până s-a prăbușit. Mi-a povestit că, în cele din urmă,
trupul ei a fost incendiat. Și, doar câteva persoane știu dacă
femeia trăia sau era deja moartă când i s-a dat foc trupului ei.”
Astles a mai adăugat, îngrozit:
„Animalele de la Biroul Siguranței Statului se lăudau fără jenă
cu faptul că o femeie albă a fost ucisă. Au povestit cum au
îngropat-o după ce au bătut-o și au ars-o, găsindu-i cu ușurință
un mormânt neînsemnat într-o așezare pe nume Nakapinyi. Am
rezolvat să pot vizita și eu mormântul, însoțit de un prieten, însă
Amin a aflat de călătoria mea. Prietenul meu a fost închis și
Amin m-ar fi aruncat și pe mine în temniță, dacă aș fi încercat să
obțin cadavrul.
În ciuda rugăminților mele, Amin a refuzat să recunoască
faptul că doamna Bloch a fost ucisă pe teritoriul Ugandei.
Continua să susțină că se fac investigații privind dispariția
doamnei Bloch. Dar el știa adevărul. Cred că lui Amin i-a părut
rău de cele întâmplate. Dar nu ar fi recunoscut niciodată că a
dat ordin ca femeia să fie ucisă. În ciuda rugăminților mele, a
refuzat să dea satisfacție familiei îndurerate, căutând trupul
neînsuflețit al bătrânei.”
Mormântul doamnei Bloch a fost găsit în mai 1979 de către
poliția ugandeză. Rămășițele ei au fost identificate de un
patolog israelit, dr. Maurice Rogoff și au fost duse în țara ei
natală pentru a fi înmormântate. Unul din băieții ei, Bertram, i-a
pregătit locul de veci în Ierusalim. Bob Astles i-a spus
următoarele lui Mike Parker: „Uciderea Dorei Block a fost inutilă,
fiind o răzbunare crudă, săvârșită împotriva acestei femei
fragile, care era complet nevinovată.”

Piraterie în secolul XX

Pirații au fost pe vremuri niște ucigași însetați de sânge și nici

în zilele noastre nu par a fi mai prietenoși, fiind la fel de
necruțători și brutali ca în trecut. Diferența constă în faptul că în
epoca lui Barbă Neagră și a Căpitanului Kid pirații își încheiau de
regulă cariera ori în ștreang, ori pe fundul mării, dar, în secolul
XX, ei reușesc să dispară fără urmă. Majoritatea crimelor
săvârșite de pirați rămân nedescoperite.
Pirateria amenință din nou lumea, cele mai afectate teritorii
fiind zona Mării Caraibelor, țărmurile din Vestul Africii și Orientul
îndepărtat. În zilele noastre, multe vapoare ce pleacă din
Singapore sunt păzite de oameni înarmați, care pot face față
atacurilor surpriză ale piraților ce stau la pândă în apropierea
insulelor.
Într-o seară, căpitanul unei nave britanice a ancorat în
Insulele Filipineze, în Golful Manila pentru a se adăposti de
furtună. El credea că nava și echipajul sunt în siguranță, însă, la
adăpostul întunericului, o barcă cu pirați s-a furișat lângă navă,
aceștia urcând la bord. Au intrat în cabina comandantului și,
amenințându-l cu o armă, au cerut să le dea toți banii pe care-i
avea. Arthur Dyason i-a refuzat și a încercat să se apere. Pirații
au deschis focul și căpitanul a fost ucis.
Și în Insulele Tawitawi, la o distanță de aproximativ 900 de
mile nord de Manila, s-a întâmplat același lucru. Vasul de
pasageri „Nuria” era ancorat într-un golf liniștit, când doi
membri ai echipajului și doi pasageri clandestini au atacat
personalul și pe ceilalți pasageri. Cu armele luate din magazie ei
au adunat oamenii pe punte. Le-au luat toate obiectele de
valoare, iar apoi au deschis focul. Paisprezece oameni și-au
pierdut viața, trupurile lor neînsuflețite fiind aruncate în apă de
către atacatori. Pe vas a izbucnit panica, douăzeci de persoane
au sărit în apă și s-au înecat.
Între timp, cei patru pirați de pe navă au trecut în barca
complicilor lor. Doar douăzeci de oameni au supraviețuit acestui
atac, iar pirații, despre care se presupune că sunt locuitori ai
insulelor apropiate, nu au fost prinși niciodată.
În 1981, în Barking, Essex, s-a înființat Oficiul Internațional al
Marinei având rolul de a aduna dovezi privind crimele săvârșite
pe mare. Majoritatea cazurilor de care se ocupă acest oficiu au
legătură cu fraude în domeniul asigurărilor. Detectivii sunt
nevoiți, însă, să dedice tot mai mult timp căutării piraților.
Într-unul din primele sale rapoarte, Oficiul a atras atenția
asupra faptului că, la țărmurile din vestul Africii, căpitanii
vaselor au angajat războinici din rândul triburilor băștinașe
pentru a-și apăra navele. Acești războinici erau înarmați cu
cuțite și săgeți otrăvite.
Cele mai multe atacuri ale piraților au loc, însă, în Marea
Caraibilor.
Între 1977 și 1982, atacatori necruțători au ucis, conform
estimărilor, 1.500 de persoane.
Yachtul „Belle Esprit” a reușit cu greu să ajungă până în
portul Nassau din Insulele Bahamas, fiind ciuruit de cincizeci de
gloanțe. Căpitanul Arthur Evans a reușit să facă față un timp
atacului piraților ce se aflau în cinci bărci cu motor, dar situația
a fost salvată, de fapt, de un avion al poliției ce patrula prin
zonă.
În decursul a câtorva săptămâni, pirații au atacat trei veliere
ce se îndreptau spre Bahamas. Au amenințat pasagerii, le-au
furat obiectele de valoare și, de asemenea, echipamentele de
pe ambarcațiuni. William și Pat Camemer, aflați la bordul unei
ambarcațiuni ce a plecat din Fort Myers, Florida, ajungând în
apropierea unui vas ce transporta droguri, au fost uciși.
Yachtul „Polyner II”, avându-i la bord pe Walter Falconer și pe
însoțitorul său, a dispărut fără urmă undeva între Bimini și
Florida. După ce rudele lor au promis o recompensă substanțială
celor care-i vor găsi pe dispăruți, au început să circule unele
zvonuri conform cărora cei doi au fost uciși și yachtul a fost dus
în America de Sud.
Peter Beamborrough și Michael Colleste, navigând în
apropierea insulelor Williams, au reușit să scape de urmărirea a
patru vase care se apropiau cu intenții ce nu păreau tocmai
buhe. Mai târziu, au povestit că au reușit să ducă vasul
„Snowbound” la loc sigur, făcând slalom printre gloanțe.
Omul de afaceri britanic Michael Crocker și-a pierdut viața la
bordul yachtului său, „Nyn”. A fost strangulat de un atacator
înarmat.
Majoritatea atacurilor se petrec pe ruta destinată comerțului
cu droguri. Pe vremuri, aurul era valuta piraților, etalon care în
zilele noastre a fost înlocuit de marijuana, cocaină și heroină.
„Itinerariul” transporturilor de droguri este următorul: America
de Sud, Insulele Caraibe și Florida.
În afara apelor teritoriale ale Americii au fost văzute de mai
multe ori nave imense, capabile să transporte în jur de 60 de mii
de tone de marijuana. Când se înnopta, marfa era transportată
în adăposturi sigure. Câteva dintre victime au fost, fără voia lor,
martori ai comerțului cu droguri. Altele au fost ucise pentru ca,
ulterior, yachtul lor să fie utilizat la transportarea drogurilor.
În Insulele Caiman, șeful poliției locale a oferit spre vânzare la
o licitație șase avioane care fuseseră confiscate de la traficanții
de droguri. El a declarat următoarele: „Din păcate, această
acțiune nu numai că nu va pune capăt traficului de droguri, ci va
avea ca rezultat noi crime, traficanții încercând să-și facă rost
de alte yachturi și avioane.”
Majoritatea atacurilor sunt săvârșite de membrii rețelei de
droguri columbiene, dar foarte mulți dintre locuitorii insulelor
participă și ei la acțiuni de piraterie. Grafton Iffel, șeful
Departamentului de Urmărire Penală din Bahamas, a declarat:
„Pe un teritoriu de 100.000 de mile pătrate există 700 de insule.
Cu personalul pe care îl avem la dispoziție, ne este imposibil să
supraveghem eficient un teritoriu atât de mare.”
În revistele americane în care sunt prezentate yachturi,
cititorilor li se atrage atenția să aibă asupra lor o armă atunci
când călătoresc. „Cu cât e mai mare, cu atât e mai bună. Dacă
se apropie de voi o altă navă, pregătiți arma. În port, alăturați-
vă altor nave și cumpărați-vă cel mai bun echipament de radio-
recepție pe care vi-l puteți permite.”
Căpitanul Mike Green, care navighează de 20 de ani în zona
Floridei, este de părere că „Teama începe să ia locul distracției.
Nimeni nu mai ascultă poveștile frumoase ale pescarilor ce se
întorc din larg. Subiectul principal îl constituie modalitățile de a
scăpa cu bine de atacatori. Mesajul meu este următorul:
oamenii care visează de o viață să navigheze pe aceste ape, să
renunțe la acest vis. Este periculos. Această zonă este imperiul
piraților și traficanților.”

Escrocherie la cursa de ogari

Cea mai spectaculoasă escrocherie din istoria curselor de

ogari este probabil cea care a fost săvârșită la data de 8
decembrie 1945 pe pista White City din Londra. Vinovații nu au
fost prinși. Ei s-au îmbogățit cu mai mult de 100 de mii de lire
sterline, o adevărată avere pe atunci.
Iubitorii curselor de ogari și-au dat seama că au fost înșelați
doar în timpul ultimei curse din programul acelei zile. După
prima tură, în frunte se afla cel de-al doilea dintre favoriți, Fly
Bessie, urmat de Jimmy’s Chicken. Spre uimirea celor 16.000 de
spectatori, câinii au încetinit ritmul. Toți păreau amețiți... Cu
excepția unui ogar alb, Bold Truth, care a ajuns la finish
întrecându-l pe Fly Bessie. Favoritul cursei, Victory Speech, a
obținut doar locul patru, reușind cu greu să se târască până la
linia de sosire.
Nimeni nu a fost mai surprins de rezultat decât proprietarul
câinelui Bold Truth, colonelul B.C. „Jock” Nartley, care fusese în
timpul războiului directorul Asociației Sportive a Armatei.
Câinele nu avea o valoare competițională deosebită.
Proprietarul lui Bold Truth a ascultat fără niciun cuvânt
strigătele de nemulțumire ale galeriei. Se întârzia anunțarea
rezultatului cursei. Dar nu mai era nimic de făcut. Pe panou a
fost afișat numărul 4; victoria îi aparținea lui Bold Truth. Pariurile
au fost plătite.
Scotland Yard s-a ocupat de investigarea acestui caz
neobișnuit. Comisarul Robert Fabian a fost însărcinat să
investigheze acest caz ciudat, care a fost precedat de o serie de
mici escrocherii, comise la diferite alte curse. În urma
cercetărilor, s-a descoperit că, înainte de cursă, câinilor li se
administra un drog ce nu putea fi detectat la analizele medicale.
Însă, în momentul în care câinii se încălzeau, substanțe ce avea
efect similar cu cel al alcoolului.
Detectivii au încercat să facă o reconstituire a cazului. Se
pare că infractorul s-a ascuns într-o încăpere anexă, în care, se
depozitau paie și lemne. Apoi, când la penultima cursă toți ochii
erau ațintiți asupra pistei, a hrănit câinii cu pește în care pusese
droguri, cu excepția lui Bod Truth, după care s-a ascuns din nou.
Între timp, ceilalți membri ai bandei de infractori au făcut pariuri
în toată țara, inclusiv la fața locului, astfel că șansele de câștig
au scăzut de la 33:1 la 11:2. Doar atât a putut să descopere
Robert Fabian, renumitul comisar al Scotland Yard-ului. În ciuda
recompensei de 1000 de lire sterline oferite de Asociația
Curselor de Ogari, infractorii nu au fost prinși.

Zbor fatal

Două avioane ce transportau în total 116 pasageri au dispărut

în condiții misterioase în Munții Anzi. Detectivii sunt de părere
că este posibil ca ambele avioane să fi fost deturnate. Cursa II a
Companiei Saeta Airlines, având la bord 59 de pasageri, a
decolat la data de 15 august 1976 din Quito, Ecuador, având ca
destinație orașul Cuenca. Avionul avea de efectuat un zbor de
doar 45 de minute. A dispărut fără urmă.
Doi ani mai târziu, tot cursa II a Companiei Saeta, având la
bord 57 de persoane, trebuia să efectueze un zbor, tot spre
Cuenca. Și acest avion a trecut de stația de relee, ca și
„predecesorul” său din 1976, după care a dispărut. În ciuda
cercetărilor minuțioase, nu s-a dat de urma avionului și a
pasagerilor. Mai târziu, cinci fermieri și un profesor din Quito au
mărturisit sub jurământ că au văzut cum avionul a părăsit
traseul obișnuit și, în loc să-și continue drumul spre sud, a luat-o
spre nord-est.
Maiorul Carlos Serrano, președintele Companiei Saeta – una
dintre cele trei companii aeriene din Ecuador – a fost de acord
cu ideea că cele două avioane Vickers Viscount au fost
deturnate.
El susținea că în spatele acțiunilor se află traficanți de
droguri. „Aceste avioane sunt ideale pentru ei – a spus el –
deoarece sunt capabile să efectueze zboruri lungi, nu au nevoie
de o pistă prea mare pentru a ateriza, iar dacă scaunele au fost
scoase, cu un astfel de avion se pot transporta cantități imense
de marfă.”
. La cercetări au participat trupe ale Forțelor Aeriene din
Ecuador, echipaje ale armatei, avionul de recunoaștere C130 al
Forțelor Aeriene ale S.U.A. Și un elicopter echipat cu cele mai
moderne echipamente electronice.
Cercetările, însă, s-au soldat cu un eșec. Comandantul
Reginaldo Lazo, reprezentant al Forțelor Aeriene Americane, a
raportat că echipajul avionului C130 nu a reușit să obțină niciun
rezultat în cursul cercetărilor ce au durat o săptămână.
James Kuykendall, reprezentantul în Ecuador al Brigadei Anti-
Drog a S.U.A., a atras atenția că pe lista pasagerilor figurau
numele unor persoane care aveau antecedente în traficul de
droguri. El a adăugat că agenția sa nu a reușit să afle ce s-a
întâmplat cu avionul.
Maiorul Serrano are însă o părere mai clară despre cele
întâmplate. Conform opiniei sale, pasagerii – 74 de bărbați, 36
de femei și 6 copii – au fost obligați să cultive marijuana.
Guillermo Jaromillo, un avocat din Quito, al cărui băiat în
vârstă de 39 de ani, Ivan, dispărut în cursul celui de-al doilea
zbor, a organizat împreună cu membrii familiilor celor dispăruți
o comisie de cercetare a cazului. Au oferit chiar o recompensă
celor care le puteau oferi informații în acest sens, însă
încercările lor au fost zadarnice.

Capitolul III
Crimele lăcomiei

Sentință fără dovadă

Viața a fost darnică cu doamna Muriel McKay, soția unui

ziarist. Trăia într-o casă luxoasă, departe de lumea dură a
presei, în care bărbatul ei izbutise să obțină o poziție influentă și
prestigiu. În seara zilei de 29 decembrie 1969, totul s-a
schimbat pe neașteptate...
În acea seară, Alick McKay, omul de încredere al magnatului
presei Rupert Murdoch, vicepreședintele ziarului „News of the
World”, a ajuns acasă cu puțin înainte de ora 20,00. Nimic nu
părea în neregulă în împrejurimile vilei sale, situate în
Wimbledon, în sud-vestul Londrei. Bărbatul a început să devină
suspicios când soția sa nu i-a deschis ușa, deși apăsase a doua
oară butonul soneriei. În acel moment, a observat că ușa de la
intrare era deschisă. Dezordinea din hol l-a făcut să creadă că
avusese loc un jaf. Geanta neagră a soției sale era deschisă,
conținutul ei fiind împrăștiat pe trepte. Telefonul fusese izbit de
pământ, iar pe măsuță se afla o cutie, un plasture, o sfoară
groasă și un ciomag ruginit, cu mâner de lemn. Alick l-a luat în
mână și, strigând-o pe soția sa, a urcat la etaj; crezând că
spărgătorii se aflau în casă. Dar, Muriel McKay și oaspeții
neinvitați nu mai erau acolo. Alick a încercat să-și păstreze
calmul. În scurt timp și-a dat seama că lipseau mai multe
bijuterii, printre care verigheta împodobită cu pietre prețioase, o
pereche de cercei de aur încrustați cu perle, trei brățări, o broșă
de smarald și o sumă de bani ce fusese luată din geanta lui
Muriel.
Alick a fugit la vecini pentru a-i întreba dacă văzuseră sau
auziseră ceva. Nimeni nu știa nimic. Bărbatul a sunat la poliție.
În astfel de cazuri, poliția este destul de reținută, cel puțin la
început, fiindcă de cele mai multe ori persoana
dispărută fuge de bunăvoie. Iar, dacă este vorba de crimă, în
majoritatea cazurilor, criminalul este, de regulă, cel (cea) care a
fost părăsit (ă).
S-a dovedit în scurt timp că Alick nu era vinovat de cele
întâmplate. În seara zilei de 30 decembrie, marți, la ora 0,15, a
sunat telefonul. Detectivul care se ocupa de caz a ridicat
receptorul, făcându-i semn lui Alick să vorbească de la celălalt
aparat. Iată care a fost convorbirea interceptată de detectiv:
— Suntem o organizație mafiotă americană. Soția
dumneavoastră este la noi.
— Soția mea este la dumneavoastră?
— Faceți rost de 1 milion de lire sterline până miercuri.
— Despre ce vorbiți? Nu înțeleg.
— Suntem mafioți. Înțelegeți?
— Da, am auzit despre dumneavoastră.
— Soția dumneavoastră este la noi. Vă cerem 1 milion de lire
sterline.
— E penibil. Nu am atâția bani.
— Ar fi bine să faceți rost. Aveți prieteni bogați, cereți-le lor.
Am încercat să punem mâna pe soția lui Rupert Murdoch, dar n-
am reușit, așa că am luat-o în locul ei pe soția dumneavoastră.
— Rupert Murdoch?
— Un milion până miercuri noaptea ori o ucidem pe soția
dumneavoastră. Înțelegeți? Vă vom contacta în legătură cu
banii. Veți primi instrucțiuni. Faceți rost de bani ori soția
dumneavoastră va muri. Vă vom contacta.
Legătura s-a întrerupt, cel care sunase închizând telefonul.
Cu corespondența de dimineață a sosit o scrisoare ce fusese
pusă la poștă în urmă cu 12 ore în cartierul Tottenham din
nordul Londrei. Era un mesaj scris cu o mână tremurândă pe o
hârtie cu linii albastre. Alick McKay a recunoscut imediat scrisul
soției sale: „Te rog fă ceva să mă pot întoarce acasă. Am ochii
legați și îmi este frig. Te rog, fii cooperant, eu nu mai rezist. Mă
gândesc tot timpul la tine, la familie și la prieteni. Cu ce am
greșit de sunt astfel pedepsită? Te iubesc, Muriel.”
Cele întâmplate au atras atenția reprezentanților mass-media.
Jurnaliștii au luat legătura cu Gerald Croiset, un renumit medium
olandez. Cel mai spectaculos succes al lui a fost indicarea
locului în care a fost înmormântat trupul unui elev ucis în Anglia.
Croiset a reușit și de această dată să indice un loc situat între
Essex și Hertfordshire, la 40 de mile de Londra, lucru care s-a
dovedit a fi de mare importanță, deși atunci nu a fost luat în
considerare de către poliție.
Trecuse deja o săptămână de când Muriel fusese răpită, însă
cei treizeci de detectivi care lucrau la acest caz nu aveau încă
nicio pistă de urmat. Au verificat în zadar sute de personaje din
lumea interlopă și sute de bijuterii pentru a afla dacă obiectele
doamnei McKay nu fuseseră vândute. Nu au descoperit niciun
indiciu. Titlurile de pe prima pagină a ziarelor vorbeau despre
„Cazul care nu se clarifică”. Escroci și informatori falși – dintre
care unul a fost condamnat, deoarece încercase să obțină bani
de la Alick McKay – ridicau obstacole în calea cercetărilor, care
au decurs la început fără probleme.
Până la 6 ianuarie, toți membrii poliției au aflat
semnalmentele doamnei McKay, fotografia ei fiind lipită pe
panourile cu fotografiile celor dispăruți în toate secțiile de poliție
din țară. A fost alertat Interpolul și toate punctele de trecere în
Australia – țara natală a familiei McKay – au fost minuțios
controlate.
Două săptămâni mai târziu, în cartierul Wood Green din
nordul Londrei a fost pus la poștă un plic mare care conținea o
nouă scrisoare a doamnei McKay: „Starea mea fizică, cât și cea
psihică se deteriorează pe zi ce trece. Te rog, ajută-mă! îmi cer
scuze pentru scris, dar am ochii legați și mi-e frig. Te rog, nu
mai apela la poliție și colaborează cu ei. Cu cât faci mai repede
rost de bani, cu atât mai repede mă voi întoarce acasă sau nu
mă vei revedea niciodată. Dragul meu, poți să acționezi repede?
Te rog, nu amesteca poliția dacă vrei să mă mai vezi. Muriel.”
Plicul conținea și pretențiile bănești ale răpitorilor. Continuau
să ceară un milion de lire răscumpărare.
În ziua următoare, așa-numita organizație „M3” a sunat de
trei ori. În timp ce răpitorii discutau despre bani, posibile locuri
de întâlnire și îi dădeau instrucțiuni lui Alick McKay, acesta cerea
disperat o dovadă a faptului că soția lui mai este în viață.
Mafioții i-au trimis o nouă scrisoare care conținea trei obiecte:
o bucățică de stofă din costumul de lână verde pe care-l purta
doamna McKay, o bucată din paltonul negru al femeii și o
bucățică de piele tăiată dintr-un pantof al femeii. Poliția a găsit
amprente pe timbrul de pe plic. Acestea nu aparțineau doamnei
McKay. După mult timp s-a reușit identificarea amprentelor.
Erau ale unui bărbat pe nume Arthur Hosein.
Poliția a pus la cale un plan de înmânare a răscumpărării, câte
500 de mii de lire sterline, în două etape. Toți banii erau falși, cu
excepția a 300 de lire pe care le-au împrumutat de la Alick
McKay. În cursul zilelor următoare s-au făcut numeroase
încercări de înmânare a banilor. Răpitorii începeau să-și piardă
răbdarea, iar polițiștii, văzând cât de stângaci acționează
organizația respectivă, au ajuns la concluzia că e foarte puțin
probabil să facă parte din rândurile mafiei.
În ziua decisivă, la data de 5 februarie, răpitorii au sunat
pentru ultima dată, spunând: „Dacă nu ne dați banii, femeia
moare. Trebuie să aveți încredere în M3. Avem arme deosebit
de performante, și dacă cineva se apropie de noi și încearcă să
intervină, riscă să facă cunoștință cu ele.”
S-au înțeles ca McKay – pe care poliția spera să-l urmărească
cu ușurință – să se deplaseze la Hertfordshire cu metroul, trenul
și taxiul. Odată ajuns la fața locului, pe strada Bishop’s
Startford, lângă un garaj, urma să arunce pachetul cu banii. De
această dată, totul a mers ca pe roate. Poliția l-a urmărit pe
Alick McKay, gata să-l aresteze pe cel care venea după bani.
Însă, nici de această dată nu a apărut nimeni. Totuși, pentru
prima oară, poliția a avut noroc.
Polițiștii au observat că un Volvo 14, având numărul de
înmatriculare XGO 994 G, a ocolit de două ori locul în care
urmau să fie predați banii. Aceeași mașină fusese văzută cu
ocazia uneia dintre încercările eșuate. Proprietarul mașinii era
Arthur Hosein.
Acesta, un imigrant din Trinidad, de profesie croitor, credea
că odată cu cumpărarea, în 1967, a fermei Raks, în Stocking
Pelham, Hertfordshire, își găsise locul în
societatea britanică. La doi ani după ce s-a mutat acolo cu soția
sa de origine germană, Elsa, li s-a alăturat și fratele mai mic al
lui Arthur, Nizamodeen. Alcătuiau o familie ciudată. Sătenii îi
spuneau „Regele Hosein”, datorită aroganței sale și
încăpățânării de a deveni „gentleman englez și milionar”. Toată
lumea știa că bărbatul este extrem de puternic și că are o
influență negativă asupra fratelui său. Arthur vorbea mult
despre „pământurile” sale și dacă fratele său încerca să-i atragă
atenția asupra faptului că ferma era, de fapt, neîngrijită, lăsată
în paragină, îl pedepsea foarte dur.
Arthur și-a dat seama în scurt timp că visul său de a deveni
putred de bogat nu se va împlini dacă se bazează doar pe
veniturile provenite de la ferma sa, care nu era tocmai prosperă.
Cu două luni înainte de Crăciunul din 1969, celor doi frați le-a
venit o idee care le putea aduce un milion de lire.
Într-o seară, urmăreau popularul show al lui David Frost, al
cărui invitat era magnatul presei americane, Rupert Murdoch. În
cadrul emisiunii s-au făcut referiri la superba soție a lui Murdoch
și la sumele imense pe care „News of the World” era gata să le
aloce pentru subiectele în exclusivitate. Cei doi frați au născocit
un plan rudimentar pentru a o răpi pe Anna Murdoch și pentru a
obține răscumpărare de un milion de lire sterline. Dar, datorită
unei întâmplări tragice, victimă a fost Muriel McKay, soția
asistentului lui Murdoch. Frații nepricepuți au mers la o adresă
greșită; ei au urmărit Rolls Royce-ul familiei Murdoch, însă
mașina era condusă de McKay, care o folosea atunci când șeful
său era plecat din localitate.
În dimineața cețoasă a zilei de 6 februarie, la ora opt, 20 de
polițiști ce aveau mandat de percheziție de la comisarul Smith
se îndreptau spre ferma Rooks din Stoking Pelham. Când Elsa,
soția lui Hosein, a deschis ușa, i s-a comunicat că se caută niște
bijuterii care fuseseră furate din Londra, în urmă cu 39 de zile.
Arthur Hosein era foarte calm, astfel că detectivii începuseră
să se îndoiască de vinovăția lui, se întrebau dacă este chiar el
cel pe care-l caută. Soția, pe care probabil o deranja prezența
unui grup atât de mare de oameni în casa ei, a reușit, de
asemenea, să-și păstreze calmul. Când bărbatul a fost întrebat
despre bijuteriile dispărute, a răspuns foarte calm:”Nu știu
nimic. Am un venit de peste 150 de lire pe săptămână. Nu mă
ocup cu obiecte furate. N-aveți decât să-mi percheziționați casa.
Detectivii au cercetat cu atenție casa și în cele din urmă au
găsit o dovadă esențială. În dormitorul de la etaj, un detectiv a
găsit niște bucăți de hârtie galbenă și albastră, tăiată în formă
de floare. Hârtiile erau identice cu cele pe care le găsiseră odată
în locul în care trebuiau să predea banii.
A fost găsit și un carnețel, din care fusese ruptă o foaie.
Specialiștii au descoperit că scrisorile doamnei McKay fuseseră
scrise pe foi ce proveneau din acest carnețel. Polițiștii au
devenit și mai suspicioși când au descoperit o pușcă ale cărei
țevi fuseseră tăiate. Arma fusese folosită de curând. Ulterior, un
martor a relatat cum, cu câteva zile în urmă, a auzit un foc de
armă din direcția fermei Rooks.
Dovezile sugerau că se întâmplaseră lucruri îngrozitoare.
Cazul Muriel McKay era, în continuare, un mister. Poliția a găsit
un cuțit care fusese utilizat la tăierea unor animale. Când poliția
a descoperit cuțitul, Arthur Hosein a menționat: „L-am
împrumutat de la un prieten, care este fermier. Am vrut să
tranșez un vițel, dar Nizam (așa îi spunea Arthur fratelui său) a
făcut treaba în locul meu. Oasele le-am dat câinilor, iar capul l-
am aruncat la gunoi.”
Această informație nu ar fi trezit suspiciuni, însă, având în
vedere că în șemineu s-au găsit niște oase, polițiștii s-au gândit
îngroziți că Muriel McKay fusese ucisă, iar trupul ei fusese
aruncat la porci.
Poliția nu a reușit însă să găsească porcii vânduți de cei doi
frați, pentru a verifica dacă în organismul lor se găsea cortizon –
medicamentul prescris doamnei McKay de către medicul
familiei. Trupul doamnei Muriel McKay nu a fost găsit, însă,
niciodată. Nu s-a putut stabili în ce împrejurări a murit. Eforturile
poliției de a obține mărturii complete de la cei doi frați s-au
dovedit a fi zadarnice. Dar cei doi frați au fost considerați
vinovați de uciderea doamnei Muriel McKay chiar dacă nu fusese
găsit cadavrul acesteia. Poliția a adunat o cantitate mare de
dovezi indirecte. Amprentele lui Arthur Hosein coincideau cu
cele de pe scrisorile trimise familiei McKay de către organizația
„M3” precum și cu cele de pe revista „Sunday People” pe care
cei doi frați o uitaseră în casa lui McKay atunci când o răpiseră
pe Muriel.
În urma interogatoriilor ce au avut loc la secția de poliție din
Kingston, Surrey, și care au durat trei zile, a ieșit la lumină
adevăratul caracter al celor doi frați. Nizamodeen, fiind mai labil
psihic, a cedat rapid și a încercat de două ori să se sinucidă.
Odată, fiind întrebat ce făcuse în noaptea de 29 decembrie
1969, a intrat în panică și a răspuns: „O, Doamne! Ce mi-a făcut
Arthur! Arthur ce a spus, unde am fost? Am fost cu fratele meu,
cu Arthur.” Mai târziu, i-a spus unui detectiv, plângând: „Ucideți-
mă! Ce-am făcut! Arthur mă bagă întotdeauna în necazuri.
Ucideți-mă, acum!” Avocații lui Nizamodeen reușeau cu greu să
comunice cu tânărul. Era în stare de șoc și, timp de șase
săptămâni, a refuzat să discute despre crimă. În cele din urmă,
a fost convins să citească măcar afirmațiile martorilor acuzării.
Spre deosebire de el, Arthur, care niciodată nu a recunoscut
că a ucis-o pe Muriel McKay, a făcut un spectacol pe cinste. Un
ofițer l-a descris ca fiind un „psihopat agresiv” care în cursul
interogatoriului vorbea extrem de rapid. Odată, s-a lăudat că va
scrie o carte despre cazul McKay, după care va face chiar și un
film, în care Richard Burton va primi rolul șefului poliției, iar
Sammy Davis jr. Va juca rolul lui. Aroganța lui Arthur Hosein și
refuzul acestuia de a accepta că este acuzat de crimă, i-a uimit
pe polițiști.
În urma procesului, ce a avut loc la opt luni după arestarea
celor doi frați, la Old Bailey, publicul s-a convins că cei doi aveau
caractere complet diferite. Nizamodeen era palid și tremura, cu
greu se putea auzi ce spunea, deși vorbea la microfon. Arthur, în
schimb, era foarte sigur de sine. El era încredințat că va fi
achitat. Le-a spus acest lucru atât colegilor de celulă, cât și
polițiștilor. Când jurații l-au considerat „totuși” vinovat, a făcut
scandal. El i-a strigat judecătorului Sebag Show: „S-a făcut o
nedreptate. Toți cei prezenți au fost martorii comportamentului
dumneavoastră provocator, și prejudecăților pe care le aveți.”
Judecătorul nu s-a lăsat impresionat: cei doi frați au fost
pedepsiți cu închisoare pe viață, la care s-au mai adăugat 25 de
ani, respectiv 15 ani pentru răpirea doamnei McKay.
În perioada dintre arestarea și procesul celor doi, poliția a
continuat cercetările în speranța că vor găsi trupul doamnei
McKay. Eforturile lor s-au dovedit a fi zadarnice. Un deținut care
a fost coleg de celulă cu Arthur a spus că acesta i-a povestit
cum a aruncat trupul femeii într-un lac de acumulare. Poliția a
cercetat locul indicat, dar nu s-a descoperit nimic. Informația a
fost considerată unul dintre rezultatele fanteziei bogate a lui
Arthur sau o încercare disperată a colegului său de a scăpa mai
repede din închisoare, sperând că prin oferirea acestei informații
false va obține o reducere a pedepsei. În cele din urmă, poliția a
renunțat la cercetări, lăsând fără răspuns cele trei întrebări
esențiale: Cum a fost ucisă? Când? Unde? Este, oare, posibil ca
trupul ei să fi fost mâncat de porci, – așa cum susțin unii? Doar
doi oameni cunosc răspunsul la această întrebare: Arthur și
Nizamodeen Hosein.
În dimineața în care procesul fraților Hosein s-a încheiat, ca o
completare la acest caz confuz, un ziar a publicat declarația lui
Alick McKay: „Omul poate accepta moartea, dacă aceasta este
naturală. Este un lucru pe care omul trebuie să-l înfrunte și să
știe să-l accepte. Dar, în astfel de condiții, fără ca trupul să fie
descoperit, nu pot accepta, deși știu că trebuie să mă obișnuiesc
cu ideea că Muriel nu se va întoarce niciodată acasă. Trebuie să
înfrunt această situație și trebuie să trăiesc astfel încât lipsa ei
să fie suportabilă. În realitate, nu vreau să aflu modul brutal în
care a fost ucisă, totuși, mă întreb necontenit cum a murit, ce s-
a întâmplat cu ea și unde a fost ascuns trupul ei? Oricât de mult
aș vrea să scap. De durerea, de suferința provocată de tragedie,
cred că aș vrea, totuși, să aflu răspunsul...”

Doctorul morții

În iulie 1983, la Eastbourne, într-o stațiune luxoasă din

Sussex, a decedat un medic în vârstă de 84 ani. Dispariția lui nu
ar fi însemnat mai mult decât un necrolog în ziarul local, dacă
mulți nu ar fi fost de părere că doctorul John Bodkin Adams a
comis o serie de crime, reușind să scape de pedeapsa justiției.
Ziarele au publicat doar după moartea sa informații privind
procesul lui Adams, acesta fiind acuzat că a ucis-o pe una dintre
pacientele sale, Édith Morrell, o văduvă în vârstă de 72 de ani.
Dacă ar fi fost condamnat atunci, ar fi fost acuzat și de alte
crime. Alte două cazuri au fost clasate, deși specialiștii
Tribunalului Regal erau de părere că au obținut suficiente dovezi
pentru a judeca cele trei
cazuri.
La începutul investigațiilor, comisarul-șef al Scotland Yard-
ului, Charles Hewitt, a afirmat că Adams ucisese cel puțin nouă
dintre pacienții săi vârstnici.
Pe măsură ce investigațiile avansau, numărul presupuselor
victime a crescut la douăzeci și cinci, comisarul fiind de părere
că doctorul i-a ajutat să treacă în lumea cealaltă pe toți cei care
își modificaseră testamentul în favoarea lui.
Dar, la Old Bailey niciunul dintre aceste cazuri nu a fost
rezolvat. După duelul verbal dintre consilierul regal Sir Reginald
Manningham-Buller, procuror general, și avocatul apărării,
Geoffrey Lausence acuzatul a fost achitat.
Lausence nu-l prea avea la suflet pe clientul său, dar a luptat
pentru el ca un tigru. Strategia aplicată de el nu a fost uitată nici
până în zilele noastre. Manningham-Buller era foarte încrezător
și aștepta cu nerăbdare momentul în care Adams va ceda sub
presiunea întrebărilor sale și va depune mărturie. Lausence i-a
dat clientului său un sfat foarte simplu: să profite de dreptul său
de a nu depune mărturie și astfel va reuși să evite întrebările
stânjenitoare ale procurorului. Reprezentanții poliției și ai
acuzării au căzut de acord, ulterior, că această strategie l-a
salvat pe Adams de ștreang. Având în vedere că acuzarea nu a
reușit să obțină nimic de la Adams, jurații au avut nevoie doar
de 45 minute pentru a-l declara pe Adams nevinovat.
Procesul a fost un eșec al justiției, procurorul general fiind de
părere că era foarte puțin probabil ca Adams să fie condamnat
în urma altor acuzații, chiar dacă acestea erau susținute cu
dovezi. Astfel, a declarat cazul închis.
Jurații nu au aflat niciodată – conform legii, nici nu le era
permis să afle vreodată – că poliția investigase decesele altor
400 de pacienți ai lui Adams. Au fost exhumate trupurile a două
femei care nu fuseseră incinerate. Adams era acuzat de
moartea a nouă dintre pacienții săi, dar existau dovezi care
sugerau că săvârșise mult mai multe crime. Poliția a aflat că, în
decursul celor 35 de ani în care Adams practicase medicina în
Eastbourne, fusese menționat în 139 testamente. Medicul a
obținut, astfel, 45.000 de lire sterline, o sumă extrem de
importantă pe atunci, pe lângă bani moștenind și bijuterii,
mobilă și mașini, printre care două Rolls Royce-uri.
Oare John Bodkin Adams fusese un escroc cu o mare putere
de convingere sau cel mai viclean criminal în serie al secolului
XX?
Un lucru este, însă, sigur: era cel mai la modă medic în
Eastbourne, un orășel în care vârstnicii puteau să-și trăiască
restul zilelor retrași, nefiind deranjați de nimeni.
Adams s-a născut în nordul Irlandei și a terminat facultatea
tot acolo. După ce a absolvit facultatea a lucrat ca medic în
acest orășel, reușind să-și facă un număr destul de mare de
pacienți din rândul elitei clasei de mijloc.
Era un bărbat urât, de vreo 1,70 m, având aproximativ 114
kg. Avea o față rotundă, ochi mici și buze subțiri. Totuși,
pacientele mai vârstnice îl considerau atractiv.
După investigații ce au durat un an, sergentul Hewitt și
superiorul său, comisarul-șef Bert Hannam de la Scotland Yard,
au ajuns la concluzia că Adams le administra pacienților săi
droguri, în urma cărora deveneau dependenți de morfină și
heroină. Adams îi convingea apoi să-și modifice testamentul în
favoarea lui, după care îi lăsa să moară.
Conform constatărilor poliției, Adams își ucidea pacienții
administrându-le o supradoză de droguri.
Conform informațiilor obținute de Scotland Yard, proporția
pacienților lui Adams care muriseră din cauza unui atac cerebral
sau a unei tromboze cervicale era inexplicabil de mare: 68%.
Încă înainte de izbucnirea războiului, se zvonea că Adams își
vizita pacienții având la el o sticluță cu morfină. În 1936, acesta
a moștenit de la doamna Alick Whitton suma de 2.000 de lire
sterline, o sumă importantă pe atunci. Nepoata doamnei
Whitton a atacat testamentul, dar Adams a câștigat procesul.
Poliția a început cercetările în 1956, reușind să obțină rapid
dovezi indirecte împotriva lui Adams.
William Mawhood, un comerciant înstărit, care era vechi
prieten cu Adams, îi împrumutase 3.000 de lire când medicul își
cumpărase prima casă. Când Mawhood era pe patul de moarte.
Adams a rugat-o pe soția acestuia să-i lase singuri câteva
minute. Femeia a auzit când medicul i-a spus soțului ei
următoarele: „Lasă-mi mie pământul tău, iar eu voi avea grijă
de soția ta.”
Doamna Mawhood a adăugat: „Auzind acestea, am apucat
cârja cu care ieșeam la plimbare și l-am lovit pe doctor. El a ieșit
în fugă din cameră și, când cobora scările, am aruncat cu cârja
după el. Din păcate, nu am nimerit decât o vază. Bineînțeles că
nu i-aș fi permis să-l influențeze pe soțul meu la redactarea
testamentului.”
Adams a convins-o pe Emily Mozlimes, o altă pacientă de-a
sa, să-i lase prin testament acțiuni în valoare de 3.000 de lire
sterline. Cu câteva săptămâni înainte de a muri, aceasta și-a
modificat din nou testamentul, lăsându-i lui Adams 5.000 de lire.
Certificatul de deces a fost semnat de Adams, cauza morții fiind
tromboză cerebrală.
Poliția a cercetat și acel ciudat caz, în care Adams și-a convins
două paciente vârstnice că ar fi în interesul lor să vândă una
dintre case și să se mute împreună. Doctorul a vândut casa, dar
nu le-a dat suma obținută pe ea până când nu a fost constrâns
s-o facă printr-o decizie judecătorească, emisă la doi ani de la
încasarea contravalorii casei.
Conform mărturiilor bancherilor și avocaților din localitate,
medicul era în permanență preocupat de testamentele
pacienților, fapt care a pus într-o lumină ciudată relația pe care
o avea cu bolnavii pe care-i trata. El își însoțea clienții când
aceștia mergeau la bancă pentru a-și modifica testamentele. Un
bolnav aflat în comă își semnase testamentul modificat doar cu
un X. În mai multe cazuri, semnatarii testamentelor au cerut să
fie incinerați și, în mod ciudat, o femeie vârstnică, aflată pe
patul morții, a completat 32 de cecuri, în valoare totală de
18.000 de lire sterline, pe numele doctorului.
Clara Neil-Miller, o bătrână, trăia de 13 ani împreună cu sora
ei mai mare, Hilda; când aceasta a murit, sora ei a moștenit
totul. După treisprezece luni a murit și Clara, iar cea mai mare
parte a averii ei, 5.000 de lire sterline, au ajuns în posesia lui
Adams. După trei ani, poliția a exhumat ambele cadavre,
medicul legist constatând că Clara decedase în urma unei
pneumonii, iar nu din cauza trombozei, cum specificase Adams
în certificatul de deces.
Un locatar al azilului în care locuise Clara a spus următoarele:
„Cu o noapte înainte să moară, domnișoara Clara l-a chemat pe
doctorul Adams, fiindcă avea gripă. Medicul a stat cu ea 45 de
minute, după care a plecat. Am devenit suspicios, deoarece din
cameră nu se auzea nicio mișcare. Am deschis ușa, iar ceea ce
am văzut m-a înspăimântat.
Era o noapte îngrozitor de rece. Plapuma domnișoarei Clara
fusese aruncată la capătul patului. Cămașa de noapte îi era
ridicată. Toate geamurile camerei erau deschise, astfel că în
cameră se făcuse foarte frig. Așa o lăsase medicul.”
Poliția a constatat că, pe lângă moștenirea de 5.000 de lire, în
săptămânile dinaintea decesului, Clara completase două cecuri
pe numele medicului, în valoare totală de 800 de lire. Nu se știa
pe ce fuseseră cheltuiți acești bani. Era imposibil să reprezinte
plata tratamentului, din moment ce Clara suferea doar de gripă.
Adams avea interese materiale la azilul de bătrâni, de aceea
își trimitea acolo foarte mulți pacienți. Unul dintre martorii
principali în procesul lui Adams putea fi doamna Elizabeth
Sharp, șefa azilului de bătrâni. Detectivul Hewitt și-a adus
aminte următoarele:
„Doamna Sharp se hotărâse să vorbească, dar noi am fost
nevoiți să plecăm pentru o săptămână la Londra, să luăm
legătura cu procurorul general. Ea era martorul de care aveam
nevoie. Știa unde fuseseră înmormântate cadavrele și era
îngrozitor de speriată. Aproape că cedase nervos. Din păcate,
când ne-am întors de la Londra, decedase. Am aflat că, pe baza
indicațiilor doctorului, fusese incinerată. Aveam o bănuială că
Adams o ajutase să moară. Prea multe coincidențe...”
O altă pacientă a doctorului Adams era Julia Bradnum, o
femeie puternică, sănătoasă, în vârstă de 82 de ani. Într-o
dimineață, suferind de dureri de stomac, l-a chemat pe medic,
care a stat cinci minute la ea în cameră. După douăzeci de
minute, femeia a murit.
Trupul ei a fost exhumat, dar era deja într-o stare avansată de
putrefacție și nu s-a putut constata decât că nu decedase în
urma unui atac cerebral, așa cum notase Adams în certificatul
de deces.
Bătrâna îi povestise unei prietene de-a ei, Mary Hine, că
Adams îi spusese că testamentul ei nu e legal. „M-a întrebat
dacă aș fi de acord să fiu martoră la redactarea unui nou
testament”, și-a amintit doamna Hine. „Doctor Adams mi-a
arătat unde trebuia să semnez. Am vrut să citesc documentul,
deoarece voiam să știu ce semnez, dar Adams nu m-a lăsat s-o
fac.”
Adams a devenit medicul curant al Harrietei Maud Hughes, în
vârstă de 66 de ani, doar cu trei luni înainte ca aceasta să
decedeze în urma unei tromboze cerebrale. Bolnava a decis să-
și modifice testamentul în favoarea lui Adams. Starea ei de
sănătate s-a agravat cu câteva săptămâni înainte să moară, dar
a reușit să-și revină atât cât să meargă cu Adams la bancă,
pentru a semna actele necesare schimbării testamentului.
Adams l-a anunțat pe funcționarul bancar că dorește ca el să fie
executorul testamentar. Harriet s-a lăudat mai târziu asistentei
medicale, spunându-i: „Trebuia să vedeți fața funcționarului. A
rămas foarte surprins când mi-am dat acordul ca medicul meu
să fie executorul testamentului.”
După moartea lui Harriet Hughes, s-a descoperit că
documentului îi fuseseră adăugate două clauze. În prima,
femeia cerea să fie incinerată, iar în a doua – preciza că lasă
câte 1.000 de lire sterline unor cunoștințe ale doctorului Adams.
După înmormântare, poliția a constatat că 90% din avere a
ajuns în posesia lui Adams.
James Priestly Downs, un fost funcționar bancar, a încercat de
nouă ori să-și semneze testamentul, dar nu a reușit, fiind sub
efectul unor sedative foarte puternice. În cele din urmă, s-a
semnat cu un X. Adams îl ajuta să țină stiloul în mână. Pacientul
i-a lăsat medicului său 1.000 de lire sterline. Domnul Downs
apelase la Adams fiindcă își luxase o gleznă, dar, după două
săptămâni, a intrat în comă. O lună mai târziu, a decedat.
Văduva Annabelle Kilgour, care era bolnavă de mai multe
săptămâni, a fost îngrijită de o soră medicală foarte
competentă, pe nume Osgood. Într-o seară, Adams i-a
administrat pacientei două injecții, pentru a-i asigura „o noapte
odihnitoare”. Sora a rămas uimită, fiindcă, după părerea ei,
medicul îi administrase bătrânei o cantitate de sedative care
depășea cu mult doza normală. „O va ajuta să se calmeze”, a
spus el și a plecat.
Injecția lui Adams și-a făcut efectul, iar Annabelle a intrat în
comă, decedând în dimineața următoare. Când a sosit Adams,
sora i-a reproșat că el o ucisese.
Domnișoara Osgood le-a spus celor de la Scotland Yard că nu
mai văzuse niciodată un om atât de speriat.
Adams a trecut în certificatul de deces că doamna Kilgour
murise în urma unui atac cerebral.
Doamna Kilgour i-a lăsat moștenire bani și un ceas foarte
vechi și valoros.
Margaret Pilling, ce făcea parte dintr-o familie bogată,
proprietari ai unei fabrici de bumbac în Lancashire, s-a
îmbolnăvit de gripă, rudele ei apelând la serviciile lui Adams.
Medicul a recomandat să fie internată la spital, însă familia nu a
fost de acord. Fiica pacientei, doamna Irène Richardson, a
declarat următoarele: „La început, am crezut că mama suferă
de cancer, dar medicul nu spune adevărul, vrând să ne
menajeze. Mai târziu, am observat cu toții că tratamentul aplicat
nu era corespunzător. Indiferent de ce suferea, medicamentele
care i se administrau erau prea puternice. Starea ei se agrava
de la o oră la alta. I-am închiriat o casă în Ascot, în apropierea
casei unei verișoara. În două săptămâni s-a refăcut. Sunt
convinsă că, dacă acest medic ar fi tratat-o în continuare, ar fi
murit.”
În cele din urmă, cazul lui Bobbie Hullett, o prietenă a șefului
de poliție Richard Walher, a atras atenția poliției asupra lui
Adams.
Bobbie Hullett era o femeie energică, în vârstă de 39 de ani,
care își pierduse soțul cu patru luni în urmă. La sfârșitul anului
1955, soțul ei, Jack, se îmbolnăvise. „Din fericire, cunosc un
medic bun” – i-a spus unui prieten. În martie 1956, când Jack
Hullett a făcut un atac de cord, Adams i-a administrat morfină.
După șapte ore, Jack Hullett a decedat. Adams a moștenit 500
de lire sterline. Restul i-a revenit lui Bobbie, care nu s-a
împotrivit ultimei dorințe a soțului ei. Toți prietenii au fost alături
de ea, dar cel mai atent a fost Adams, care i-a prescris calmante
pentru a avea un somn liniștit. După numai patru luni, a murit și
ea.
Poate că la început aceste calmante au fost utile, dar, după
câteva săptămâni, doza ar fi trebuit redusă. Unul din membrii
personalului a declarat: „Dimineața cobora scările de parcă era
beată.”
Un prieten apropiat al lui Bobbie, actorul Leslie Hanson, a
mărturisit: „Moartea ei m-a cutremurat. Soția mea și cu mine
am văzut cum a devenit, treptat, dependentă de droguri. Am
invitat-o la noi pentru a o dezobișnui de stilul ei de viață, dar a
doua zi a plecat acasă și a reînceput să ia medicamentele.
Acestea îi afectau din ce în ce mai mult psihicul.”
După moartea lui Bobbie, Walher, șeful poliției, a început să
facă unele investigații. A constatat că Bobbie, cu două zile
înainte să-și piardă definitiv cunoștința, i-a înmânat lui Adams
un cec de 1.000 de lire. Medicul a mers imediat la bancă și a
trecut banii pe numele său. În acea perioadă, doctorul Adams
avea în cont 35.000 de lire sterline, iar casele sale valorau în jur
de 125.000 de lire. Nu se poate spune, deci, că avea urgent
nevoie de bani.
În urma autopsiei, medicii legiști s-au arătat revoltați de
diagnosticul pus de Adams și de tratamentul indicat. A fost
întrebat de ce nu se consultase cu medicul de familie al lui
Bobbie, de ce nu îi asigurase doamnei Hullett supraveghere
medicală 24 de ore din 24 sau de ce nu o internase într-un
sanatoriu și de ce continua să susțină diagnosticul pus de el,
deși medicul patolog a sugerat că poate fi vorba de o
intoxicație? Adams a răspuns: „Eu am făcut doar ceea ce am
considerat că este mai bine pentru ea.”
Cum s-a putut întâmpla ca, în ciuda existenței unei întregi
liste de „cazuri ciudate” în care era implicat, medicul a fost,
totuși, achitat? De ce nu a fost acuzat John Bodkin Adams, pe
baza dovezilor obținute, de săvârșirea celorlalte crime? De ce
acuzarea s-a concentrat doar asupra cazului doamnei Édith
Morrell, văduva în vârstă de 72 de ani a unui comerciant înstărit
din Liverpool? Procurorul a declarat mai târziu că alesese acest
caz deoarece era un exemplu clar și incontestabil de crimă și nu
și-a închipuit că jurații vor gândi altfel.
Sergentul Hewitt a fost, însă, de altă părere:”Adams a scăpat
deoarece reprezentații legii au făcut o gafă uriașă. Nu voi uita
niciodată discuția pe care am avut-o cu Manningham-Buller.
Bert Hannam și cu mine am rămas stupefiați când am auzit că
aleg cazul doamnei Morrell. A fost o prostie, având în vedere că
am avut cazuri mult mai bune, cu dovezi incontestabile și, ceea
ce este poate și mai important, cu cadavre. Doamna Morrell a
fost, însă, incinerată. Acest lucru însemna că nu puteam folosi
dovezile pe care mi le putea oferi doctorul Francis Camps, cel
mai renumit specialist în medicină legală. „Însă Manningham-
Buller nu i-a ascultat pe procurorii mai tineri, Milord Stevenson,
Malcolm Morris sau pe domnul Leck.
La data de 25 martie 1957, la șase ani de la moartea doamnei
Morrell, medicul a compărut în fața instanței.
Martorii acuzării au afirmat că în șase săptămâni îi prescrisese
doamnei Morrell o cantitate uriașă de medicamente, cu
precădere barbiturice și morfină.
 În ziua în care a decedat doamna Morrell, Adams îi
administrase pacientei sale, care se afla deja în stare de
inconștiență, o doză de droguri mai mare de 4,5 ori decât
cantitatea maximă permisă de Asociația Farmaceutică Britanică.
Însă, avocatul apărării era în posesia carnețelului în care
asistentele își notaseră medicamentele prescrise de Adams,
carnețel pe care, bineînțeles, nu l-a pus la dispoziția acuzării.
La trei luni după ce a fost achitat, lui Adams i s-a intentat din
nou proces. Era acuzat că falsificase rețetele Serviciului Național
de Sănătate și că nu a făcut însemnări precise în jurnalul a cărei
utilizare era obligatorie, în cazul în care pacientului i se
administrau droguri. A avut de plătit o amendă de 2.400 lire
sterline și cheltuielile procesului. În noiembrie, Asociația
Medicilor a renunțat la serviciile lui.
Însă, la data de 22 noiembrie 1961, la vârsta de 62 de ani, a
început din nou să profeseze. Evenimentul a decurs neobservat,
doar Ministerul de Interne și-a exprimat dezacordul. I s-a retras
dreptul de a prescrie medicamente periculoase.
Și-a găsit din nou pacienți în Eastbourne, dar nu atât de
numeroși ca înainte. În 1965, un pacient recunoscător i-a lăsat
2.000 de lire sterline.
Cu puțin timp înainte să moară, lui Adams i s-a luat un
interviu în casa lui din Eastbourne. El a refuzat să vorbească
despre viața lui: „Nu mai vreau să fiu în atenția publicului” – a
spus el. „Am avut parte de prea mult interes din partea opiniei
publice, Dumnezeu știe de cât.”

Aurul naziștilor

În timpul celui de-al II-lea război mondial, naziștii și-au

desfășurat nestânjeniți activitățile criminale. Adolf Hitler și
generalii săi au furat sistematic
 bogățiile țărilor ocupate, săvârșind o serie de crime
revoltătoare. La fel ca și pirații secolului XX, aveau de gând să
se îmbogățească jefuindu-și victimele. Nu s-au mulțumit doar cu
obiectele de uz personal ale milioanelor de evrei trimiși în
lagărele morții, ci au furat aur, diamante și opere de artă în
valoare de miliarde și miliarde de lire sterline. Naziștii au jefuit
tot, de la tezaurul Rusiei, până la galeriile de artă din Paris și
seifurile băncilor din Roma.
În mod ciudat, multe guverne nu vor să declare nici acum cât
anume au furat naziștii. Ofițerii serviciilor de informații nu au
reușit să dea de urma unei cantități imense de aur, valorând
aproximativ 50 de miliarde de lire sterline, aur ce a fost furat de
naziști.
O parte considerabilă din acești bani a ajuns în conturile
statelor sud-americane, din băncile elvețiene, state care au
oferit azil politic criminalilor naziști, în schimbul a 5 milioane de
lire sterline de persoană. După război, Forțele Aliate, îngrijorate
de ravagiile făcute de război, trebuiau să evalueze numărul
victimelor și valoarea pagubelor materiale, astfel încât căutarea
banilor și a aurului furat a trecut pe plan secundar. În momentul
în care au început investigațiile privind sumele furate de naziști,
banii dispăruseră deja în labirintul sistemului bancar
internațional. Aurul furat a servit ca bază pentru demararea
unor afaceri ale unor concerne multinaționale, dintre care,
probabil, multe există și sunt prospere și în zilele noastre.
După război, când naziștii panicați încercau cu disperare să se
ascundă, mulți nu au putut să-și ducă cu ei întreaga pradă,
astfel că pe drumurile Europei au fost lăsate miliarde de lire
sterline. Chiar și azi se mai descoperă bani și valori sustrase în
acele vremuri. În iunie 1983, în apropierea graniței cu Austria, în
timp ce renovau fântâna unei mănăstiri părăsite din nordul
Italiei, câțiva muncitori au descoperit niște lăzi grele de metal.
Acestea conțineau 60 de tone de aur care în 1983 valora peste
540 de milioane de lire sterline.
Guvernul italian, puțin confuz, a recunoscut pentru prima dată
în mod public că aliații lor furaseră în 1944–120 tone de aur din
Banca Centrală a Romei. A izbucnit lupta pentru dreptul de
proprietate asupra aurului găsit, deoarece guvernul Iugoslaviei
considera că aurul reprezenta o parte a rezervelor Băncii
Naționale din Zagreb. Aceste rezerve fuseseră furate de naziști
care intenționau să transporte aurul în Germania. Nu era ceva
neobișnuit ca soldații părții învingătoare să-și jefuiască inamicii.
Printre „prădători” se numărau atât simpli infanteriști – care
goleau pivnițele dușmanilor de vin de calitate – cât și ofițeri de
rang înalt, care au intrat în posesia unor castele. Motto-ul lor
era: „Captura revine învingătorilor”.

Ofițerii germani nu-și pierdeau timpul cu jafuri mărunte.

Conform ordinelor directe sosite din partea Führerului, întreaga
operațiune de jefuire a fost planificată până la cel mai mic
detaliu, iar planul a fost executat cu multă precizie.
Jefuirea organizată a băncilor făcea parte din politica
naziștilor, la fel ca și ocuparea Europei și uciderea în masă a
evreilor. Decizia Führerului de a întemeia în cadrul guvernului
german un „Oficiu al Jafului” s-a născut din ura sa față de
austrieci.

În 1903, după moartea tatălui său, Hitler a plecat din Braunau

(Austria) la Linz, oraș care se afla la aproximativ 20 de mile
distanță de Braunau. În timpul școlii, deși profesorii abia îl luau
în seamă, iar colegii îl excluseseră din grupul lor, Hitler își făcea
planuri mărețe pentru viitor. În 1908, când a murit mama sa,
Hitler, în vârstă de 19 ani, s-a simțit în sfârșit liber. A părăsit
Linz-ul și a plecat la Viena pentru a deveni celebru. A vrut să se
înscrie la Academia de Arte din Viena, dar lucrările lui erau
destul de slabe, astfel că examinatorii i-au recomandat să
încerce să-și continue studiile la o școală de desen tehnic, unde
standardele nu erau chiar atât de înalte.
În anii următori, și-a petrecut nopțile în adăposturi
sărăcăcioase, încercând să convingă proprietarii barurilor să
cumpere tablourile sale lipsite de valoare. În această perioadă a
cunoscut umilința, sentiment ce l-a însoțit peste 20 de ani. De
aceea, când a devenit Führer, a anexat Austria Germaniei.
În timp ce-și făcea planuri de război împotriva Europei,
pregătea o răzbunare separată pentru Viena. În martie 1938,
după ce s-a bucurat de primirea călduroasă a locuitorilor din
Linz, l-a chemat la el pe Karl Kershner, directorul Muzeului
Orășenesc de Istorie și i-a spus: „Voi face din Linz capitala
culturii mondiale. Voi aduce aici cele mai frumoase tezaure ale
Europei, astfel că vienezii, care sunt niște nerecunoscători, vor
avea impresia că trăiesc într-un oraș părăsit.”
Artistul ratat a început să schițeze proiectul privind
reconstrucția orașului.
A promis că va aduce picturi, sculpturi, cărți rare, tot ceea ce
e de valoare în Europa. A trimis după adjunctul său scund și
însetat de sânge, Martin Bormann, căruia i-a ordonat: „Vreau să-
mi aduci la Linz toate comorile din lume”.
Atunci a fost înființată Sonderauftrag Linz – Misiunea Specială
din Linz – trupa de tâlhari care a furat aur, diamante, bijuterii și
obiecte de artă, care dispunea de bombardiere, tancuri,
explozibile și avea dreptul să ucidă pe oricine în numele
guvernului german. Dar, înainte ca acești demenți să-și îndrepte
interesul asupra tezaurelor de peste graniță, au jefuit populația
evreiască din Germania.
În timp ce la ordinele lui Hitler, în adăposturile de apărare
antiaeriană din München se construiau încăperi blindate pentru
depozitarea temporară a colecției din Linz, trupele speciale au
inițiat operațiunea de confiscare a averii evreilor. Prima victimă
a fost cel mai bogat om din Austria, baronul Louis von
Rothschild. Acesta a fost arestat de Gestapo și interogat de
specialistul în artă al Muzeului de Artă din Dresda, dr. Hans
Posse.
. Baronului i-au fost confiscate toate proprietățile. Acesta a
fost prețul pe care el și familia sa l-au plătit pentru a primi
dreptul de a părăsi țara. Colecția sa de monede de aur, de o
valoare inestimabilă, operele de artă – printre care picturi de
Van Dyck, Gainsborough și Tintoretto – au ajuns în mâinile
naziștilor. Teama și panica i-au cuprins pe oamenii înstăriți din
Europa, fie că erau sau nu evrei. Marile familii de comercianți și-
au vândut casele și bunurile la prețuri mici, depunând banii în
băncile elvețiene.
Martin Bormann, care ocupa o poziție importantă în ierarhia
nazistă, a primit sarcina de a-i convinge, prin amenințări, pe
bancherii elvețieni să îi pună la dispoziție conturile celor ale
căror averi urmau să fie confiscate de guvernul german.
Bancherii din Gerif și Basel au refuzat categoric. Nu au fost de
acord nici măcar să dezvăluie identitatea clienților lor.
În scurt timp, conducătorii Sonderauftrag Linz au fost
„inundați” cu capturi. Specialiștii nu mai pridideau să evalueze
imensa cantitate de obiecte de artă, ce nu mai încăpeau în
adăposturile de apărare antiaeriană din München. Se construiau
rapid noi magazii pentru depozitarea obiectelor capturate.
Aurul și operele de artă adunate erau deja suficiente pentru
proiectul din Linz. Naziștii erau acum și în posesia operelor de
artă ale Louvre-ului, ale castelului din Versailles și a banilor din
băncile franceze. A fost necesară înființarea unor noi unități care
să controleze în exclusivitate operațiunile de la Paris.
Specialistul în artă Alfred Rosenberg a fost însărcinat cu
conducerea acestei unități speciale. El avea datoria să confiște
moștenirea națională a Franței și să o aducă în Germania.
Rosenberg, copilul unui pantofar eston, s-a apucat de treabă
cu mare râvnă, singurul inconvenient fiind lăcomia șefului
Luftwaffe, Hermann Göring. Mareșalul nu a putut rezista
tentației și a trimis trenurile încărcate cu opere de artă și aur la
proprietatea sa din Karinhall, situată în apropierea Berlinului.
Timp de patru ani, liderii naziști au făcut ravagii în Europa.
Din Rusia soseau comorile țarului Alexandru și ale țarinei
Ecaterina. În timp ce infanteriștii germani de la Stalingrad și
Leningrad răbdau foame și frig, trupele speciale au jefuit în total
427 de muzee și bănci, capturile fiind transportate lunar la
Berlin, la un astfel de transport fiind necesare 50 de trenuri.
Băncile Poloniei și ale Cehoslovaciei au fost golite și două treimi
din averile naționale ale Belgiei și Olandei au fost confiscate.
Până în 1944, naziștii au adunat o avere inimaginabilă, în jur de
15 miliarde lire sterline. Göring era în posesia a 21.903 obiecte
de artă, în mare parte provenite din Franța.
Însă, în 1944, tot mai mulți au realizat că în curând fascismul
va cădea.
Bombardierele forțelor aliate se apropiau tot mai mult de
inima Germaniei și visul lui Hitler privind Muzeul Imperial de la
Linz era pe cale de a se spulbera. Naziștii începuseră să-și
ascundă averile. Ocnele de sare ale satului austriac părăsit Alt
Ausee au fost umplute cu aur și comori. Mănăstirea Hohenfurth
de lângă granița cu Cehoslovacia a devenit depozit de
diamante, iar aurul a fost dus la castelul Neuschwanstein de
lângă Fussen. Pentru Führer nu mai exista niciun adăpost sigur.
Dar complicii lui, care credeau că mai există scăpare, s-au
întâlnit la Berlin și au înființat o organizație – ODESSA – care
finanța drumul și adăpostirea celor mai căutate persoane din
Europa. Aveau la dispoziție mai multe miliarde de lire sterline.
Criminalii de război, precum Bormann, șeful lagărelor morții, dr.
Josef Mengele, Adolf Eichmann și Walter Rauff binecuvântau
acum politica băncilor elvețiene.
Utilizând același sistem bancar care cu patru ani în urmă a
ținut în siguranță banii victimelor lor, membrii ODESSEI au
manipulat aurul prin intermediul unor conturi secrete, datorită
cărora și-au putut cumpăra identități noi și securitate în America
de Sud. Organizația a cumpărat vile și ferme imense în diferite
zone ale Argentinei, Braziliei, Paraguayului și în Chile, din
averea acelor călăi naziști care nu au fost prinși niciodată și ale
căror crime au rămas nepedepsite până în ziua de azi. ODESSA
a cheltuit foarte mulți bani, dar chiar și așa a rămas mult aur
ascuns în Europa.
În 1987, când scafandrii marinei daneze au încercat să caute
aurul naziștilor în lacul Ornso, din mijlocul Jitland-ului, cineva a
tras asupra lor. Poliția a fost de părere că cel care trăsese
fusese, probabil, un colaborator al Gestapo-ului.
În mai 1945, pe când trupele americane și cele rusești doreau
să ajungă cât mai repede la Berlin, a avut loc cel mai ciudat jaf
din istorie. Generalul Eisenhower a dat ordin trupelor sale să
atace Reichsbank din Berlin, să arunce în aer seifurile, iar
conținutul lor să fie transportat cu jeep-uri și camioane în
spatele liniilor americane. Soldații au executat cu entuziasm
ordinul, însă, în drum spre comandamentul american, a dispărut
aur și acțiuni elvețiene în valoare de aproximativ 200 milioane
de lire sterline. După treizeci și cinci de ani, în aprilie 1979, în
Ontario, Canada, trei oameni au fost închiși deoarece au
încercat să schimbe câteva din acele acțiuni dispărute în război.
Conform estimărilor, soldații americani și soldații nemți care au
dezertat și-au însușit 90 de milioane de lire sterline, valori în
aur, bijuterii și valută străină. Niciun penny din această sumă nu
a fost recuperat și niciunul dintre soldați nu a fost acuzat de jaf.
Destinația finală a aurului naziștilor nu a fost numai America
de Sud. Câteva dintre marile și prestigioasele imperii comerciale
din S.U.A. Și Europa au fost înființate din averea obținută din
jafurile săvârșite în cursul celui de-al II-lea război mondial. Țările
aliate au decis să nu facă publice amănuntele scandaloase ale
celor mai mari jafuri săvârșite în cursul războiului.
Dosarele, aflate în arhiva Serviciilor Secrete Britanice și în
Arhiva Națională din Washington, conținând numele celor mai
mari jefuitori, precum și amănuntele crimelor săvârșite de ei,
vor rămâne „strict secrete” cel puțin până în secolul XXI.

Datoria neachitată

Un bărbat în vârstă de 46 de ani, căruia i se spunea Mr Big,

era un cunoscut amator de jocuri de noroc. Ducea o viață
luxoasă și paria, fără teamă, mii de dolari pe jocurile de noroc.
Câștiga și pierdea averi la cărți, la curse de cai, îi mituia pe
polițiști, politicieni și bancheri și întotdeauna era însoțit de o
dansatoare frumoasă.
În ziua decesului său, survenit la 4 noiembrie 1928, spera să
câștige banii necesari pentru a-și plăti o datorie. De 80.000 de
dolari. Însă Arnold Rothstein nu a reușit să rezolve această
problemă, întrucât a fost împușcat în fața hotelului Central Park
din New York.
Polițiștii erau siguri că Rothstein îl cunoștea pe cel care l-a
ucis. Cu patru ore înainte de incident, fusese căutat la telefon de
un anume George Memanus. Dar Rothstein, împușcat în stomac,
a murit două zile mai târziu, fără să apuce să rostească numele
celui care îl ucisese.
Este ciudat că, deși poliția avea la dispoziție mai multe indicii
– un pardesiu, patru pahare și un pistol – nimeni nu a fost
condamnat. Pe pahare și pistol erau amprentele unor gangsteri
cunoscuți, iar proprietarul pardesiului era George Memanus, un
coleg de breaslă al lui Rothstein. Memanus a fost acuzat public
de crimă, dar nu și-a recunoscut vinovăția și nu s-au găsit probe
incriminatorii. Cazul a fost închis.
Se zvonea că Memanus și prietenii lui îi mituiseră pe polițiști.
Șeful poliției a fost după puțin timp destituit. E posibil, însă, ca
poliția să fi considerat asasinarea lui Rothstein ca fiind un
serviciu făcut societății...
La cei 46 de ani ai săi, Rothstein era considerat „Regele
jocurilor de noroc”. Era prieten cu gangsteri ca Al Capone, Dion
O’Bannion și Big Jim Colossimo, și risca în jur de 10 milioane de
dolari la jocurile de noroc. La Campionatul Mondial de Box,
pariind pe un participant la categoria grea, a câștigat 200 de mii
de dolari. Apoi, pariind pe alt boxer, a câștigat 300 de mii de
dolari. La o cursă de cai desfășurată pe hipodromul Aqneduct
din Long Island, câștigase aproape 300.000 de dolari, pariind pe
calul Sideral.
Pasiunea lui, poker-ul, l-a costat viața. Juca poker cu George
Memanus și alți „cavaleri ai norocului”, printre care se număra
și „Titanic” Thompson, care fusese poreclit astfel, deoarece își
„scufunda” adversarii. După două zile de joc, Rothstein pierduse
150.000 de dolari. Cel mai mare creditor al său, Nathan
Raymond, căruia îi datora 80.000 de dolari, i-a cerut, iritat, să-i
achite datoria. Deși avea suficienți bani, nu i-a plătit datoria lui
Raymond.
În cursul săptămânilor următoare, deși a fost amenințat de
mai multe ori, a amânat în continuare să-și achite datoria. În
acea noapte fatală de noiembrie, Rothstein s-a întâlnit cu
Memanus în camera 439 a hotelului Central Park.
Probabil că cei care au participat la discuție au consumat mari
cantități de whisky, după care a izbucnit scandalul, iar Memanus
sau unul dintre însoțitorii lui a scos pistolul. Rothstein a încercat
să îi ia arma, dar pistolul s-a descărcat și regele jocurilor de
noroc a căzut la pământ. Memanus și banda sa au fugit, arma
fiind aruncată pe geam. Rothstein a reușit să se târască până în
stradă. George Memanus, singura persoană care știa adevărul
despre cele întâmplate, a decedat în anul 1940 la New Jersey,
astfel că această crimă a rămas neelucidată.
 Văduva neagră

Cu toate că se ocupa foarte puțin de fermă, văduva Belle

Gunnes avea o viață îndestulată. În timp ce vecinii ei din La
Porte, Indiana, cultivau cereale, ea „planta” cadavre și s-a ales
cu o recoltă record, în dolari.
Căsnicia ei cu primul soț nu a durat prea mult, fiindcă într-o zi
a adăugat o doză de stricnină în berea soțului ei. Apoi a
incinerat cadavrul. În ciuda circumstanțelor suspecte, femeia a
încasat asigurarea soțului ei, în valoare de 8.500 de dolari.
Procurarea unui nou soț nu a fost un obiectiv greu de atins.
Belle, în vârstă de 31de ani, era o femeie atractivă, această
calitate a femeii fiindu-i fatală agentului imobiliar Peter Gunness
din La Porte. Peter s-a căsătorit cu Belle și din mariajul lor au
rezultat trei copii: două fete și un băiat. Belle a fost mulțumită
de viața lor liniștită, până în momentul în care li s-au terminat
banii.
Într-o zi de decembrie a anului 1902, Gunness a anunțat-o pe
soția sa că nu mai au bani, astfel că trebuie să încaseze banii pe
o asigurare în valoare de 10.000 de dolari. Femeia l-a ajutat să
caute documentele, apoi l-a condus până la ușă. Când Gunness
s-a întors să-și sărute nevasta, aceasta l-a lovit în cap cu un
ciomag.
Polițiștii, deși la început au fost suspicioși, au acceptat în cele
din urmă varianta femeii, conform căreia Gunness alunecase pe
gheața și se lovise cu capul de trepte. Cei de la asigurări au fost,
însă, mai bănuitori și au declanșat cercetări care au durat mai
multe luni. În cele din urmă, Belle a obținut, totuși, banii.
Apoi, văduva a dat un anunț la rubrica Matrimoniale a unui
ziar din Minneapolis. Momeala o constituia o casă luxoasă, cu
douăsprezece camere, situată pe un teren de 75 de acri. Dar
bărbații singuratici au fost și mai mult atrași de calitățile ei
fizice. A selectat cu grijă scrisorile primite. Căuta bărbați care nu
aveau rude, dar aveau, în schimb, mulți bani gheață.
Primul care a răspuns anunțului a fost George Berry din
Tusca, Illinois. Dar văzând-o pe Belle, care între timp se
îngrășase și umbla greoi, a rămas descumpănit. Femeia l-a
așteptat la gară și a reușit să-l convingă s-o însoțească la fermă,
spunându-i că ea este doar servitoarea frumoasei văduve. În
timp ce Berry o aștepta cuminte pe viitoarea lui mireasă, Belle l-
a lovit cu un topor bine ascuțit.
În anul următor, 1906, la fermă au mai sosit alți trei vizitatori,
fiecare aducându-și cu sine economiile. Niciunul nu a mai
părăsit ferma.
În 1908, văduva a mai făcut două victime. Una dintre ele era
Andrew Helgelien, din Aberdeen, Dakota de Sud. Bărbatul nu i-a
spus că mai are un frate, Asle.
După două săptămâni, văzând că nu primește niciun semn de
viață de la fratele său, Asle i-a scris femeii o scrisoare foarte
scurtă. Văduva i-a povestit, întristată, despre dispariția iubitului
ei Andy și l-a implorat pe Asle să vină în La Porte s-o ajute să-l
caute, rugându-l să aducă cât mai mulți bani. Însă, la poarta
văduvei nu a sunat Asle, ci șeriful din La Porte, care fusese
alertat de fratele suspicios. Belle l-a anunțat că tocmai primise
vești de la Andy și l-a rugat să revină în ziua următoare pentru
a-l întâlni pe bărbatul dispărut.
Șeriful, însă, a fost nevoit să se întoarcă la fermă în cursul
aceleiași seri, fiindcă izbucnise un incendiu. Casa văduvei era în
flăcări. În spatele unei clădiri anexe, polițiștii au descoperit șase
cadavre. Au mai găsit rămășițele altor patru trupuri, trei mici și
unul mai mare. Să fi fost cele ale lui Belle și ale copiilor ei?
Așa ar fi vrut să creadă oficialitățile, dar ulterior au apărut
dovezi care contraziceau această ipoteză. Un martor o văzuse
pe Belle într-o trăsură, cu o oră înainte de izbucnirea incendiului.
În ziua următoare, în cimitirul local s-a descoperit că mormintele
a trei copii și cel al unui adult fuseseră profanate.
Asle Helgelien a căutat-o pe văduva neagră până la sfârșitul
vieții. Eforturile sale au fost însă zadarnice.

Epava vasului Chantiloupe

Când vântul rece al iernii răscolește Oceanul Atlantic și

valurile imense iau cu asalt golful, locuitorii satului Thurlestone
Sands se retrag în căsuțele lor. Călduroase și adeseori își aduc
aminte de acea crimă îngrozitoare a cărei umbră plutește și
acum asupra caselor lor. Unii săteni jură că pe lângă șuieratul
vântului și zgomotul valurilor, aud și strigătele acelora care au
dispărut cu mai mult de 200 de ani în urmă, într-un naufragiu.
Dar, dintre cei care au murit atunci, unii nu au fost uciși de
necruțătoarele forțe ale naturii. O femeie bogată a fost omorâtă
de niște tâlhari pentru bijuteriile ei. Numele ucigașilor a rămas
secret.
În timpul verii, în Thurlestone Sands, Devon, răsună râsetele
copiilor, iar sătenii își petrec zilele stând la soare. Iarna, însă,
după ce au plecat și ultimii turiști, când vânturi puternice sosesc
dinspre Oceanul Atlantic, peisajul se schimbă și e mai ușor de
imaginat sfârșitul vasului Chantiloupe. Nefericitul eveniment a
avut loc în 1771.
Vasul se întorcea din Indiile de Vest și călătoria decursese
fără evenimente deosebite, dar, în apropiere de port, dinspre
sud-vest, a început să bată un vânt puternic, făcând imposibilă
manevrarea corespunzătoare a velierului. Căpitanul a părăsit
portul Plymouth și a continuat să navigheze de-a lungul
canalului. A fost nevoit să ancoreze, deoarece în fața vasului au
apărut niște stânci uriașe. Nimic nu mai putea salva nava
Chantiloupe de forțele distrugătoare ale mării și vântului.
Căpitanul a luat o decizie disperată, pentru a salva pasagerii și
echipajul.
A ordonat să schimbe direcția cu câteva grade și să se
îndrepte direct spre țărm. Le-a spus tuturor că singura lor șansă
era să încerce o debarcare pe nisipul de la Thurlestone Sands.
Pasagerii s-au retras în cabine, pentru a-și lua obiectele
personale. Unul dintre ei, doamna James Burke, mătușa
renumitului politician Edmund Burke, s-a întors pe punte într-un
pardesiu elegant, purtând toate bijuteriile pe care le avea.
Micuța navă se îndrepta spre țărm și părea că ideea
căpitanului va avea succes. Însă, un val deosebit de mare a
ridicat partea din spate a navei, astfel că Chantiloupe s-a
răsturnat.
Valurile i-au aruncat pe toți în apa învolburată și majoritatea
oamenilor s-au înecat în câteva minute. Doamna Burke a înotat
spre țărm și, printr-un miracol, a reușit să scape. Niște mâini
puternice au prins-o și au scos-o din apă. Dar cei trei oameni nu
veniseră să o salveze... Erau niște tâlhari. Vântul nici nu
apucase să înghită ultimul ei strigăt, că cei trei se certau deja
asupra bijuteriilor furate.
I-au smuls cerceii și, fiindcă n-au reușit să-i scoată inelele, i-
au tăiat degetele. Trupul ei a fost îngropat în nisip, iar urmele
crimei au fost spălate de valuri.
Poate această crimă nu ar fi fost descoperită niciodată dacă
Daniel Whiddon nu s-ar fi plimbat pe plajă cu câinele său, două
săptămâni mai târziu. Câinele a început să sape în nisip și a scos
la iveală trupul doamnei Burke.
Ziarul local a relatat astfel cele întâmplate: „Locuitorii barbari
ai satelor învecinate au așteptat nerăbdători nava, au apucat
femeia, i-au rupt hainele și i-au tăiat degetele. Fiind nerăbdători
să pună mâna cât mai repede pe cercei, i-au tăiat și urechile,
după care i-au îngropat trupul.”
În urma autopsiei, s-a constatat că doamna Burke era încă în
viață când ajunsese la mal.
Poliția nu a reușit să-i descopere pe vinovați.
Nu încape îndoială că în satele apropiate de Thurlestone
Sands, în Glampton, Hope și Bolberry, erau câteva persoane
care știau cine sunt criminalii. Cu toții au păstrat, însă, secretul.
După o sută de ani, părintele Frank Coope, preotul din
Thurlestone, a investigat din nou cazul. Iată concluziile lui:
„Localnicii știau cine au fost vinovații, oamenii își aduc aminte
de numele lor chiar și în ziua de azi. Cei trei criminali au murit
chiar în cursul aceluiași an. Unul s-a spânzurat într-o clădire
părăsită, altul a înnebunit și s-a aruncat în mare, înecându-se,
iar cel de-al treilea a fost victima unui accident.”
Oare acesta să fi fost adevărul?
În zilele noastre, satele din acea zonă sunt de o frumusețe
pitorească și așteaptă cu bucurie oaspeți. Dar, în spatele
pereților văruiți și al ușilor de stejar, poate că mai sunt familii
care cunosc identitatea criminalilor.

Capitolul IV
Dispariții misterioase
 Parașutistul dispărut

Cel care a deturnat avionul companiei Northwest Airlines,

care zbura pe ruta Portland (Oregon) – Seattle (Washington),
preluând controlul aeronavei Boeing 727, era un bărbat calculat
și necruțător. În momentul în care a desfăcut sacul de pânză pe
care-l ținea pe genunchi și le-a arătat pasagerilor bomba
artizanală, mai exact câteva bare de dinamită fixate de un
dispozitiv de detonare, personalul avionului a fost cuprins de
groază.
La o altitudine de 6000 de metri deasupra lanțului muntos
Cascade, individul a amenințat că va arunca în aer avionul,
sinucigându-se și, totodată, curmând viața celor 36 de pasageri.
Lumea din ziua de azi și-l amintește ca pe un fel de erou
național, un pirat al aerului din epoca avioanelor cu reacție. S-au
scris melodii în cinstea lui, au fost înființate fan-cluburi și mii de
admiratori poartă tricouri cu chipul lui.
Originea bărbatului, care literalmente a dispărut în aer,
ducând cu sine prada de 200.000 de dolari, a rămas
necunoscută. Nimeni nu știe exact cine era, de unde venea și
încotro se îndrepta.
Poate că D.B. Cooper a murit, cadavrul său aflându-se undeva
în desișul pădurilor din munții Americii de Nord-Vest, dar, la fel
de bine s-ar putea ca D.B. Cooper să stea întins pe o plajă din
Mexic, bucurându-se de pe urma unui jaf perfect.
Ultimul care l-a văzut pe D.B. Cooper, în momentul în care a
sărit din avion, strângând la piept geanta de pânză care
conținea 10 mii de bancnote de 20 de dolari, a fost pilotul
Boeing-ului. Cooper a sărit din avionul aflat la 2.000 de metri
altitudine, temperatura fiind de 23 grade Celsius.
Atunci a fost văzut pentru ultima oară cel care a fost
identificat drept D.B. Cooper. În ziua de 24 noiembrie 1971, de
Ziua Recunoștinței, și-a făcut apariția în sala de așteptare a
aeroportului din Portland, Oregon, unde a cumpărat un bilet
pentru cursa de Seattle, localitate aflată la 400 de mile.
Individul tăcut, între două vârste, purtând ochelari cu rame
argintii și având o geantă de pânză, a plătit biletul cu bani
gheață și s-a recomandat drept D.B. Cooper. Nimeni nu i-a dat
atenție. După 45 de minute de așteptare, când au fost apelați
pasagerii cursei, li s-a alăturat acestora.
 După o jumătate de oră, Cooper a. Chemat un membru al
personalului de bord. Stewardesa Tina Mucklow, care ducea o
tavă în mână, s-a apropiat de pasager, pentru a prelua
comanda. Cooper i-a strecurat în mână un bilețel mototolit,
după care a scos de sub scaun geanta de pânză, punând-o pe
genunchi. Apoi a așteptat câteva minute, dându-i răgaz
stewardesei să citească bilețelul pe care era scris următorul
text: „Am o bombă asupra mea. Dacă nu mi se dau 200.000 de
dolari, vă arunc în aer pe toți”.
Cooper a deschis geanta, ca femeia să poată vedea dinamita
și dispozitivul de detonare. În timp ce tânăra se îndrepta încet
către cabina de pilotaj, Cooper s-a așezat comod, privind norii
de furtună care pluteau sub aeronavă.
După câteva secunde, din cabina pilotului, cu ajutorul unui
emițător special, a fost transmis în mod repetat următorul mesaj
codat: „deturnare de avion...” în timp ce avionul se pregătea de
aterizare, pe aeroportul din Seattle, se adunaseră agenți FBI,
trăgători de elită ai poliției locale, specialiști în negocierile
privind ostaticii și funcționari ai companiei aeriene. Nici în
momentul în care aeronava a aterizat și a străbătut pista
indicată, oprindu-se la capătul ei, pasagerii nu aveau cunoștință
despre drama care se petrecea. Cei mai nerăbdători începuseră
deja să-și exprime indignarea, în momentul în care pilotul s-a
adresat pasagerilor, spunând: „Doamnelor și domnilor,
debarcarea va fi puțin întârziată. Vă rugăm să rămâneți la
locurile dumneavoastră”.
Doar Cooper nu a ținut cont de cele spuse. Și-a desfăcut
centura de siguranță și, strângând la piept sacoșa de pânză, s-a
îndreptat spre cabina pilotului. Oprindu-se în spatele echipajului,
le-a spus: „Domnilor, nu priviți înapoi”.
Apoi, s-a adresat prin radio Turnului de Control. Timp de 20
de minute și-a prezentat revendicările. Nimeni nu și-a închipuit
că este doar un bluff.
Pasagerii au devenit din ce în ce mai agitați. Câțiva muncitori
s-au urcat în avion, împingând câteva cărucioare de intervenție.
De fapt, erau ageriți FBI, înarmați până în dinți. L-au putut
vedea clar pe bărbatul cu sacoșă de pânză, care îi privea din
pragul cabinei de pilotaj. Apoi, în urma instrucțiunilor primite,
aceștia s-au retras.
Căruciorul a fost împins de o stewardesă în fața lui Cooper,
care i-a examinat conținutul. Într-un sac de pânză aspră se
găseau 200.000 de dolari și două parașute. A remarcat
nemulțumit că ceruse banii într-un rucsac, pe care l-ar fi putut
transporta mai ușor, dar s-a îmbunat și s-a întors spre pilot,
spunându-i: „Acum le poți da drumul oamenilor”.
Pasagerii, care nu și-au dat seama ce se întâmplase, au
coborât indignați, iar controlorii traficului de pe Aeroportul din
Seattle au răsuflat ușurați. Însă avionul și echipajul său erau
încă în mâinile lui Cooper. Între timp, avionul a fost realimentat
cu combustibil.
Cu câteva minute înainte de decolare, o flotilă alcătuită din
trei avioane de vânătoare și un elicopter au decolat de la o bază
militară aflată în apropierea aeroportului, având ordinul de a
escorta avionul. „Ne vom îndrepta către Mexic” – îi spuse
Cooper căpitanului W. Bill Scott, pilotul aeronavei. Dar, la 10
minute după decolare, i-a dat alte instrucțiuni.
După ce avionul a decolat, Cooper i-a spus calm pilotului:
„Zburați cu flapsurile coborâte cu 15 grade și cu trenul de
aterizare scos. Mențineți viteza sub 980 de metri pe secundă, nu
vă ridicați peste 2000 de metri altitudine și deschideți ușa din
spate.”
„Vom consuma prea mult combustibil” – a protestat Scott.
„Dacă vom continua să zburăm la acești parametri, va trebui să
aterizăm pentru realimentare.” „O.K.” – i-a răspuns Cooper. „Să
facem escală la Reno, Nevada, pentru alimentarea cu
combustibil. Acolo veți primi noi instrucțiuni. Acum, continuați
să zburați către Sud și închideți ușa cabinei”. Cooper a mai
rămas în cabina de pilotaj doar atât cât să recupereze bilețelul
pe care-și scrisese pretențiile în momentul deturnării și care
rămăsese în buzunarul uniformei pilotului. În momentul în care
pilotul a redus viteza avionului și a deschis ușa din spate, s-a
auzit zgomotul asurzitor al motoarelor. Mai târziu, din datele
înregistrate în cutia neagră, s-a constatat că. La ora 20,13, la 32
de minute după părăsirea aeroportului din Seattle, altimetrul a
înregistrat o ușoară modificare, cauzată de scăderea cu 73 de
kilograme a greutății aeronavei. În acel moment, Cooper sărise
din avion.
Patru ore mai târziu, Boeingul ateriza pe aeroportul luminat al
orașului Reno, statul Nevada. Pilotul secund a deschis ușa
cabinei să-l atenționeze pe Cooper că, pe parcursul operațiunii
de aterizare, ușa din partea din spate a avionului va trebui
închisă. Aeronava, însă, era goală. Cooper dispăruse împreună
cu banii. În urma lui rămăseseră doar cele două parașute. Una
dintre ele era neatinsă, pe când cealaltă era ruptă în fâșii.
Probabil că o sfâșiase pentru a-și confecționa niște hamuri cu
care și-a fixat de corp sacul cu bani.
A început acțiunea de căutare a lui D.B. Cooper. Detectivii FBI
și cei ai Biroului Federal al Aviației urmărind traseul Boeingului
deturnat, au însemnat pe hartă locul în care ar fi putut atinge
solul piratul aerului. Acesta se lansase deasupra unei zone
împădurite și nelocuite din vestul Americii, unde șansele de
supraviețuire erau minime, chiar și pentru un pădurar sau
vânător experimentat. Bărbatul era îmbrăcat cu un sacou
subțire, un impermeabil și o pereche de mocasini ușori. În aerul
rarefiat, parașuta nu putea frâna viteza de cădere a corpului
decât până la 18 metri pe secundă, înainte ca acesta să atingă
munții înalți, care se ridicau până aproape de plafonul de zbor al
Boeingului.
Doar o persoană extrem de bine antrenată, care cunoștea
perfect terenul ar fi putut spera să supraviețuiască în asemenea
condiții.
Poliția a demarat o anchetă minuțioasă printre pompierii
forestieri, singurele persoane care ar fi avut suficientă
experiență să riște o astfel de aterizare extrem de periculoasă.
Cercetările lor s-au soldat cu un eșec. Cooper nu făcea parte
dintre acești pompieri de elită. Profesioniștii, care fuseseră
antrenați să sară cu parașuta de la mare altitudine în zonele
împădurite, fiind dirijați prin radio de la sol, și-au exprimat în
unanimitate părerea că saltul efectuat de Cooper, dintr-un avion
cu reacție care avea viteză mare, pe timp de furtună, era o
tentativă de sinucidere.
În Oregon, Washington și Nevada, au fost cercetate mii de
mile pătrate, însă nu s-a dat de urma lui Cooper.
După trei săptămâni de la incident, pe adresa unui ziar din
Los Angeles, a fost trimisă o scrisoare bătută la mașină,
semnată D.B. Cooper. Era expediată din Seattle. Iată conținutul
ei: „Nu sunt un Robin Hood al timpurilor moderne și, din păcate,
nu mai am de trăit decât paisprezece luni. Am deturnat acel
avion pentru ca ultimele clipe să-mi fie îndestulate. Nu am jefuit
compania Northwest pentru că aș fi considerat această acțiune
ca romantică sau eroică, așa cum îi place opiniei publice să
caracterizeze astfel de fapte temerare. Nu-i acuz pe cei care mă
urăsc pentru ceea ce am făcut. Înțeleg că vor să mă
pedepsească. Acest lucru, însă, nu se va întâmpla. De atunci am
mai călătorit de multe ori cu avionul. Nu mă ascund într-o
localitate obscură, uitată de Dumnezeu. Nu sunt psihopat. N-am
fost amendat niciodată, nici măcar pentru depășirea vitezei
legale.”
După recepționarea mesajului, a început căutarea lui Cooper,
sute de soldați de la baza militară din Fort Louis, Portland,
Oregon fiind mobilizați în vederea cercetării amănunțite a zonei
împădurite. Acțiunea lor era supravegheată cu ajutorul
elicopterelor, datele fiind coroborate cu cele furnizate de un
satelit artificial.
Cooper nu a fost, însă, găsit.
Oamenii FBI-ului erau convinși că, chiar dacă Cooper
supraviețuise saltului cu parașuta, va fi prins în momentul în
care va încerca să cheltuiască prima bancnotă din cei 200.000
de dolari. Agenții FBI notaseră seriile tuturor bancnotelor, datele
fiind trimise tuturor băncilor americane și principalelor bănci din
străinătate. Între timp, companiile aeriene au luat o serie de
măsuri de siguranță, pentru a preîntâmpina orice acțiune de
genul celei întreprinse de Cooper. S-au operat modificări la
aeronavele Boeing 727, astfel încât să nu mai fie posibilă
deschiderea ușii de la coada avionului în timpul zborului.
Opinia publică, fascinată de cele întâmplate, a creat cultul
piratului aerului. Pe țărmul nord-vestic al Pacificului, au început
să apară inscripții pe zidurile clădirilor și pe panourile publicitare
ale companiilor aeriene, cu textul: „Unde ești, D.B. Cooper?”. În
discoteci îi erau dedicate melodii.
La un an de la deturnarea cu pricina, FBI-ul a dat publicității
rezultatul oficial al anchetei: D.B. Cooper a decedat, ca urmare a
saltului cu parașuta. Banii au dispărut. Probabil că teancul de
bancnote se află alături de cadavru, undeva în desișul pădurilor
din munți. Au apărut primele grupuri entuziaste de căutători de
comori, care se autointitulau „Vânători ai banilor de
răscumpărare”. Erau deciși să cerceteze amănunțit pădurile din
statele Washington și Oregon.
La 24 noiembrie 1976, FBI-ul a clasat dosarul D.B. Cooper.
Trecuseră cinci ani de la comiterea infracțiunii, deci D.B. Cooper
nu mai putea fi pus sub acuzare.
Cei, 200.000 nu au fost găsiți.
Dacă D.B. Cooper zace mort undeva în munți, atunci banii se
află lângă el și așteaptă să fie descoperiți.
Părea că majoritatea locuitorilor din Portland și Seattle se
molipsiseră de „febra Cooper”. Grupuri entuziaste străbăteau în
lung și în lat munții în căutarea banilor fără niciun rezultat, însă.
În 1979, nebunia căutărilor se liniștise, până când un vânător
de cerbi care cutreiera pădurea de lângă satul Kelso,
Washington, a găsit o tăbliță confecționată din tablă groasă,
desprinsă din ușa unui avion Boeing 727. Pe tăbliță scria: „Este
interzisă deschiderea ușii în timpul zborului”
În acea noapte, satul a fost invadai de mii de detectivi
amatori care doreau să ajungă la comoară înaintea agenții or
FBI. Astrologii, cartografii și ghizii au încasat de la căutătorii plini
de speranță, o sumă aproape la fel de mare cu cea căutată.
„Mulțimea a căutat banii peste tot, însă nimeni nu i-a găsit” –
a constatat Walter Wagner, inspector de poliție. „Să fi reușit
Cooper să scape cu toți banii asupra sa?” – a adăugat Wagner.
La șapte ani și jumătate de la eveniment, misterul a fost
parțial dezlegat.
Harold Ingram și fiul său de 8 ani, Brian, tocmai intrau în
apele râului Columbia, aflat la granița statului Washington, când
au observat plutind în apă un teanc de bancnote putrezite.
Conform unui agent FBI, banii reprezentau 3000 de dolari din
captura lui Cooper. Analizele efectuate au arătat că bancnotele
fuseseră transportate acolo de curentul de apă cu șase ani
înainte, dintr-o zonă aflată la 80 de kilometri depărtare.
Agenții FBI au luat din nou drumul munților, cercetând
amănunțit fiecare palmă de pământ.
„Atunci am fost cel mai aproape de țintă” – a declarat John
Pringle, agent special FBI. „Continuăm să căutăm acul în carul
cu fân”.
Dacă D.B. Cooper se mai află în viață, poate Să-și dezvăluie
identitatea, fiindcă nu mai poate fi deferit justiției pentru
deturnarea avionului comisă în Ziua Recunoștinței. Există,
totuși, un lucru care poate să-l sperie pe singurul pirat al aerului
din lume căruia i-a reușit operația de deturnare.
FBI-ul a renunțat la cercetări, însă autoritățile financiare nu au
făcut-o. Piratul aerului trebuie să achite o sumă de 300.000 de
dolari și să ispășească o condamnare de 10 ani, pentru neplata
impozitului pe venit.
Iată ce afirmă un specialist în contabilitate: „Sumele câștigate
ilegal sunt și ele impozitate. În ceea ce ne privește, suma
respectivă este un venit. D.B. Cooper a devenit mai bogat cu
200.000 de dolari, dar nu a plătit impozit pentru ei. El ne
datorează dobânda aferentă acestei sume, precum și majorarea
pentru întârzierea plății. Dacă dorește să ne caute pentru
reglementarea situației sale financiare, îi stăm cu plăcere la
dispoziție. Noi, în orice caz, continuăm cercetările pentru
descoperirea sa, pentru că evaziunea fiscală nu se prescrie”.

Un Sherlock Holmes patruped

Visul oricărui fotbalist este să intre în posesia unei cupe de

aur, de aproximativ 0,3 metri, Cupa Jules Rimet. Sute de jucători
legendari – ca celebrul Pele – și milioane de spectatori,
microbiști fanatici, au visat la acest premiu. Acest trofeu este
îndeobște cunoscut sub denumirea de Cupa Mondială.
Festivitatea de înmânare a trofeului este atât de importantă,
încât ceremonia are ca amfitrioni doar personalități din cele mai
înalte cercuri: regi, regine, președinți de stat sau prim-miniștri.
În anul 1966, însă, când cupa a fost adusă în Anglia, cu patru
săptămâni înainte de debutul turneului final al Campionatului
Mondial de Fotbal, cineva a furat-o. A fost sustrasă de la
expoziția filatelică din Central Hall (Westminster), unde fusese
expusă. Furtul a declanșat un scandal internațional.
În unele țări au avut loc interpelări în Parlament privind acest
caz. Diverse organizații au promis recompense exorbitante celor
care vor recupera celebrul trofeu. Nu s-a precupețit niciun efort
pentru recuperarea râvnitului trofeu fotbalistic și reabilitarea
mândriei naționale.
Polițiștii nu aveau, însă, destule indicii pentru a da de urma
hoților. Era puțin probabil ca hoțul sau hoții să fi topit pur și
simplu cupa, întrucât obiectul, care fusese asigurat pentru suma
de 30.000 de lire sterline, valora doar 2.000 de lire. Valoarea
trofeului era, însă, inestimabilă.
Colecționarii particulari ar fi plătit sume exorbitante pentru a
păstra cupa legendară într-un seif tăinuit. La începutul lunii
martie 1966, timp de două săptămâni, opinia publică din
întreaga lume a urmărit cu sufletul la gură desfășurarea
evenimentelor, însă, din păcate, investigațiile poliției au fost
zadarnice. În ochii microbiștilor pătimași, acest lucru echivala cu
o tragedie. Iar pentru Anglia, care găzduia pentru prima oară
Campionatul Mondial de Fotbal, era o rușine imensă. E lesne de
înțeles de ce era extrem de important ca trofeul să fie găsit cât
mai curând.
În presă erau formulate diferite ipoteze, dintre care unele
erau de neimaginat pentru Federația Internațională de Fotbal
(FIFA). Să fi ajuns cupa în mâinile unui milionar lipsit de scrupule
sau hoțul, dându-și seama de enormitatea faptei comise,
aruncase cupa dispărând fără urmă? Sau o bandă de infractori
era în posesia cupei și așteaptă s-o poată vinde la cel mai ridicat
preț posibil? Fusese, oare, topită? Numărul ipotezelor era
nelimitat. Adevărul a ieșit la iveală la 19 martie.
David Corbett, căpitanul în vârstă de 26 de ani al unei
ambarcațiuni ce transporta mărfuri pe Tamisa, se plimba pe
dealul Beulah din apropierea casei sale din Norwood. Îl însoțea
Pickles, câinele său.
La un moment dat, sub o tufă, a observat un obiect
strălucitor, învelit în hârtie de ziar. Îl găsise Pickles, corcitura de
ciobănesc scoțian, și acum încerca să-l scoată de acolo cu
lăbuța.
Iată declarația lui David Corbett: „M-am aplecat sub tufă și
am despachetat obiectul. L-am recunoscut pe loc. Era cupa Jules
Rimet. Cred că primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost
inscripția de pe cupă:” Brazilia, 1962”. Sunt un microbist
împătimit și citisem toate articolele legate de acest caz. Vă dați
seama cât am fost de emoționat. Am dus cupa acasă, s-o arăt
soției mele, Jeannie, iar apoi am telefonat la poliție. Polițiștii au
rămas consternați, când le-am spus unde am găsit cupa.
Adevărul este că, dacă Pickles nu ar fi fost cu mine, nu aș fi dat
nicio atenție pachetului învelit în ziare. Indiscutabil, Pickles era
eroul momentului.
Iubitorii de animale din toate colțurile lumii l-au copleșit cu
cadouri pe cățelul care devenise celebru. Asociația Națională de
Ocrotire a Câinilor din Anglia i-a acordat cea mai înaltă
distincție: o medalie de argint pe care fusese înscris următorul
text: „Lui Pickles, pentru rolul jucat în descoperirea Cupei Jules
Rimet, 1966”. La festivitatea de înmânare a distincției,
președintele asociației a rostit următoarele cuvinte
emoționante: „Prin fapta sa, Pickles a atras atenția opiniei
publice asupra importanței câinilor, ușurând substanțial munca
depusă de noi”. La aceeași festivitate – una din șirul celor care
au fost organizate în cinstea celui care a fost supranumit
„Sherlock Holmes-ul din lumea animală” – un angajat al
hotelului în care era cazat David Corbett și câinele său, i-a dat
lui Pickles un os de cauciuc, 53 de lire sterline, adunate de la
personalul hotelului, precum și o gustoasă friptură, specialitatea
casei. Pickles, ignorând importanța evenimentului, s-a întins pe
dușumea, căscând cu nonșalanță.
Întrebarea „Cine a furat cupa?” își aștepta însă, în continuare
răspunsul. În ciuda unui număr mare de suspecți, hoțul nu a fost
găsit niciodată. Dar și în acest caz, ca în atâtea altele
nesoluționate, umbra bănuielii plana asupra unor nevinovați,
care nu erau scutiți de neplăceri. Deși pare incredibil, chiar și
David Corbett, stăpânul lui Pickles, a avut motive să se plângă.
După mai puțin de două luni de când descoperise prețiosul
trofeu, Corbett a declarat unui ziar următoarele:
„Ce bine ar fi fost dacă n-aș fi observat pachetul acela
blestemat! Atunci eram extrem de emoționat, dar găsirea cupei
mi-a adus numai necazuri. Când am predat-o poliției, mi s-a
părut că nimeni nu mă crede
 că Pickles a descoperit pachetul sub o tufă de laur. M-au
supus unei anchete temeinice. M-au întrebat unde fusesem în
ziua în care fusese furată cupa, dacă sunt colecționar de timbre
și dacă am fost vreodată în Central Hall. În final, m-au crezut,
însă necazurile cu poliția au continuat. Chiar și oamenii obișnuiți
mă suspectau a fi complice la furtul trofeului. Odată, când mă
plimbam cu șotia în Trafalgar Square, un grup de tineri ne-a
observat și a strigat după noi: Uite-l pe hoț. Haideți să-l înecăm
pe câine în fântâna arteziană! A fost îngrozitor!”
În sfârșit, cazul a fost clarificat și lui David Corbett i s-a
acordat o recompensă de 6000 de lire sterline. Nu a fost de față
la meciurile Campionatului Mondial, dar s-a bucurat din plin de
succesul lui Pickles. L-a însoțit pe câine la întâlnirea cu
selecționata Germaniei. Fiecare fotbalist l-a atins pe câine,
sperând să-și atragă norocul necesar câștigării prețiosului
trofeu. Dar lucrurile nu s-au petrecut așa. Cupa, grație lui
Pickles, a fost câștigată de echipa Angliei. Moartea câinelui, care
a survenit la patru ani de la eveniment, a făcut ca din memoria
opiniei publice să se șteargă unul din episoadele cele mai
jenante din istoria fotbalului mondial.

Ucigașii dispăruți

A trecut mai bine de o jumătate de veac de când Adolf Hitler

și naziștii au ajuns la putere în Germania. După doisprezece ani
de guvernare, naziștii au fost învinși și lumea întreagă a urmărit
consternată dovezile celei mai mari crime din istoria omenirii:
exterminarea evreilor europeni.
Naziștii au lăsat în urma lor un număr mare de ticăloșii
nedescoperite. Istoria completă a uciderii celor câteva milioane
de evrei nu poate fi reconstituită, atâta timp cât autorii acestor
atrocități nu sunt prinși și interogați. Doar atunci vor dispărea
semnele de întrebare legate de acest episod rușinos al istoriei
universale.
Misterul care învăluia planul soluției finale a fost parțial
elucidat, odată cu capturarea lui Adolf Eichmann, inventatorul
lagărelor de exterminare. Eichmann a fost găsit de unul dintre
urmăritorii consecvenți ai criminalilor naziști: Simon Wiesenthal.
Procesul și execuția lui Eichmann nu au tranșat disputa aprinsă
care continuă și astăzi, referitoare la numărul celor care făceau
parte din guvernul nazist, din organele de justiție sau armată,
care cunoșteau adevărul privind cumplitele programe de
exterminare și câți au devenit complici prin păstrarea secretului.
În anul 1983, misterul a fost parțial elucidat, atunci când
Klaus Barbie, șeful Gestapo-ului din Lyon, a fost extrădat din
Bolivia și adus în fața justiției franceze. Atunci, Wiesenthal a
rescris lista naziștilor căutați pentru crime de război, care încă
se mai aflau în libertate. Când cei de la Centrul de Documentare
Evreiesc din Viena l-au întrebat pe Simon Wiesenthal, în vârstă
atunci de 76 de ani, de ce continuă să-i urmărească pe naziști,
acesta a răspuns: „Vreau ca oamenii să știe că naziștii nu pot
scăpa nepedepsiți pentru măcelărirea celor 11 milioane de
evrei. Organizația condusă de mine este singura din lume care
continuă să-i caute pe naziști. Dacă aș renunța la lupta mea,
atunci istoria și naziștii ar putea spune: Evreii au renunțat.”
Pe atunci, Wiesenthal credea că a reușit să-l depisteze pe
omul care figura pe locul trei pe lista sa, Josef Mengele, medicul
căruia, la Auschwitz, i se spunea „îngerul Morții”. Se zvonea că
acesta trăia într-o comunitate de religie mennonită, la granița
Braziliei cu Paraguayul și că, probabil, extrădarea sa va fi
imposibilă.
Astăzi, ofițerii naziști care continuă să se ascundă au
îmbătrânit și, în ciuda eforturilor susținute ale lui Wiesenthal,
probabil că pe cei zece principali criminali naziști moartea îi va
ajunge mai repede decât brațul legii.
Iată care sunt aceștia:
1. Heinrich Müller, șeful Gestapo-ului
Müller era cunoscut sub porecla de „criminalul cu stilou”. Nu
ucisese pe nimeni, el doar dădea ordine. Arareori vizita lagărele
de concentrare, camerele de cazare sau participa la execuții.
În timpul primului Război Mondial a fost ofițer, după care a
devenit membru al poliției bavareze. În Partidul Nazist s-a înscris
de-abia în 1939, mai mult din necesitate decât din convingere.
Müller se ascundea întotdeauna în spatele ordinelor date de
alții. Felul său de a fi, sârguincios, reținut, devotat, însă
niciodată prietenos, l-a ajutat să urce pe scara ierarhică până la
rangul de general.
Deși personal nu ucisese pe nimeni, era responsabil pentru
moartea mai multor milioane de evrei, internați în lagăre sau
ostatici. Cunoștea totul despre lagărele de concentrare, putea
cita din memorie statisticile prizonierilor din lagăre, inclusiv rata
mortalității din lagărul de tristă faimă, Auschwitz. La început, s-a
crezut că Müller ar fi murit în timpul luptelor de stradă din
Berlin. Atunci, însă, când i-a fost exhumat cadavrul, în sicriu au
fost găsite trei cranii, dintre care niciunul nu-i aparținea.
Unii au afirmat că ar fi trecut granița în Rusia, iar apoi în
Albania. Conform altor ipoteze, Müller s-ar fi refugiat în Spania,
de unde și-a continuat drumul până în Suez. În anul 1963, a fost
văzut în Cairo, la adăpost de urmăritorii săi evrei. În
apartamentul din München, ce aparținea soției lui Müller, au fost
arestați niște agenți israeliți, care, însă, nu reușiseră nici ei să
descopere locul unde se ascundea fostul șef al Gestapo-ului.
Müller a purtat mai multe nume false, printre care cel de Jan
Belinsky, Amin Abdel Megid și Alfred Mardes. Oficial, nu se știe
nimic despre soarta sa și locul unde se ascunde.
2. Richard Glucks, inspector-șef al lagărelor de concentrare
Despre Glucks se știu mai puține lucruri decât despre ceilalți
criminali de război naziști. Era Gruppenführer în RSHA (șeful
Biroului Administrativ al Siguranței Reichului). Sarcina sa era
conducerea generală a lagărelor de concentrare.
În anul 1938, au fost trimiși în aceste lagăre 20.000 de evrei.
În 1939 se înființaseră deja șase lagăre de dimensiuni mai mari,
printre care cele de la Dachau, Buchenwald și Ravensbruck. În
următorii trei ani, au fost înființate alte opt lagăre, printre care
și cel de la Auschwitz, unde și-au pierdut viața peste un milion
de oameni. Glucks, persoana care dirija deportările și conducea
rețeaua lagărelor de concentrare, a dispărut fără urmă. Soarta
sa și locul în care se află au rămas necunoscute.
3. Josef Mengele, medicul-șef al lagărului de la Auschwitz
Mengele este răspunzător pentru moartea a 400.000 de
oameni. Era absolvent al Facultății de Medicină din Frankfurt și
München. Ulterior, ambele instituții i-au anulat diploma. Cei
internați în lagărul de concentrare de la Auschwitz îi spuneau
„îngerul morții”.
După ce prizonierii intrau pe poarta principală a lagărului,
deasupra căreia era înscris celebrul slogan „Munca te
eliberează”, Mengele, cu un semn făcut cu cravașa, le pecetluia
soarta: fie urma să muncească până la extenuare, fiind supuși
unor experiențe teribile, fie mergeau direct în camerele de
gazare. În timpul selecției, orchestra cânta neîntrerupt.
 Una din experiențele efectuate de Mengele, menite să
dovedească teoria lui Hitler privind superioritatea rasei
germane, a fost încercarea de a modifica culoarea părului și
ochilor unor victime, prin mutații ale genelor. Mulți dintre cei
care au supraviețuit experimentului și-au pierdut vederea.
După război, Mengele a fugit în Italia, apoi în Argentina, ca în
final să se stabilească în Paraguay, primind, în anul 1973,
cetățenie paraguayană. Oamenii lui Wiesenthal îi luaseră urma,
oferind sume imense celor care l-ar fi capturat pe Mengele,
drept pentru care acesta era nevoit să se mute mereu.
În 1978 și 1979, naziștii au răspândit zvonul că Mengele ar fi
decedat, încercând să-i protejeze astfel pe numeroșii naziști
care se refugiaseră în Paraguay. Au fost difuzate chiar și
fotografii care-l reprezentau pe catafalc, având pe brațul drept
cicatricea rămasă după operația de extirpare a numărului SS
tatuat pe piele. Cadavrul îi aparținea, de fapt, căpitanului SS
Eduardo Roschmann, cel care trimisese la moarte 80.000 de
evrei, în lagărul de la Riga, în Letonia. Ca cetățean paraguayan,
Mengele a putut trăi liniștit, beneficiind de protecția acestui stat
sud-american.
4. Walter Rauff, comandantul unității care deservea lagărele
cu camioane de gazare.
Rauff este vinovat direct și indirect de moartea a 200.000 de
persoane. El era „șeful serviciului de ambulanță”. Vehiculele de
care răspundea păreau a fi niște ambulanțe obișnuite. În aceste
camioane, purtând însemnul Crucii Roșii, erau îmbarcați evreii și
alte persoane indezirabile din punct de vedere rasial, dar nu
erau transportate la spital, așa cum le spuneau gardienii. După
ce se urcau în camioane, ușile se închideau și se deschideau
supapele țevilor atașate de camioane. Călătorii erau gazați.
Conform celor afirmate de Wiesenthal, în anul 1980, Rauff mai
era în viață și se bucura de o sănătate de fier. Era directorul
unei fabrici de frigidere din Chile. Răspundea chiar și scrisorilor
care îi erau adresate la Punta Arenas, beneficiind de protecția
statului, așa că nu putea fi incomodat de nimeni.
Wiesenthal l-a rugat pe Henry Kissinger, „ambasadorul
itinerant” al SUA, să-l ajute să obțină extrădarea lui Rauff. Dr.
Kissinger, el însuși evreu de origine germană, a refuzat să-i
acorde sprijin, spunând că nu poate interveni în această
problemă, fără a compromite, din punct de vedere diplomatic,
țara sa și propria sa persoană.
Rauff și Mengele sunt personajele unor romane, printre care
se numără și „Dosarul Odessa”, al cărei autor este Frederick
Forsyth. În realitate, viața lor de după război a fost chiar mai
interesantă decât se prezenta în roman. Atât despre Mengele,
cât și despre Rauff, s-a presupus că ar fi jucat un rol important
în traficul de droguri. Chilienii au dezmințit mai multe zvonuri
despre Rauff. Într-o perioadă, comunicatele oficiale negau chiar
și faptul că Rauff ar fi trăit în Chile. Însă, dovada contrarie a fost
furnizată de corespondența lui Rauff.
5. Anton Bürger, locțiitor al lui Adolf Eichmann, șeful Secției
cu Probleme Evreiești din Gestapo.
Bürger a fost locțiitorul comandantului lagărului de la
Feresienstadt, aflat la granița Germaniei cu Cehia. Acest lagăr-
model era menit să risipească zvonurile despre atrocitățile
comise în lagărele de concentrare naziste. Era permisă vizitarea
acestuia de către delegații ale statelor neutre, pentru a dovedi,
chipurile, că zvonurile privind regimul lagărelor naziste sunt
fabricate de aliați. În cursul acțiunii de căutare a criminalilor de
război naziști, Anton Bürger a fost adesea confundat cu Wilhelm
Bürger, administratorul principal al lagărului de la Auschwitz.
În anul 1948, Anton Bürger a evadat din închisoare. A fost
arestat Wilhelm Bürger, crezându-se că este Anton Bürger, fiind
acuzat de comandarea unor rezervoare cu gaz pentru
exterminarea evreilor. A fost condamnat la opt ani de
închisoare. Însă, pentru că ispășise o pedeapsă de opt ani într-o
închisoare din Polonia, a fost eliberat. Anton Bürger nu a fost
găsit niciodată.
6. Rolf Günther, locțiitor al lui Eichmann
Rolf și fratele său, Hans Günther, erau maiori SS. Rolf a fost
însărcinat cu punerea în aplicare a planului lui Hitler de
exterminare a evreilor.
Când Eichmann a fost capturat în Argentina și dus în Israel,
unde a fost deferit justiției, l-a acuzat pe Günther că ar fi
acționat din proprie inițiativă și ar fi dat anumite ordine de care
el, Eichmann, nu ar fi avut cunoștință. Eichmann a afirmat până
la sfârșit că Günther a acționat fără știrea sa, executând
probabil ordine primite direct de la Müller.
Adevărul este că Günther a fost numit în postul de locțiitor al
lui Eichmann tocmai pentru că dovedea zel în exterminarea
evreilor. Tot el a fost însărcinat cu deportarea evreilor din
Danemarca. A vizitat, de asemenea, Grecia, Ungaria și alte țări,
ca specialist în problema evreiască.
Există un număr suficient de documente care atestă că Rolf
Günther ar fi primit instrucțiuni secrete privind gazarea
prizonierilor.
Rolf Günther a dispărut fără urmă la sfârșitul războiului.
7. Alois Brunner, locțiitorul lui Eichmann
Conform actelor deținute de Wiesenthal, Brunner este
responsabil personal pentru moartea a mii de evrei din
Cehoslovacia și Grecia. Asemeni lui Günther, și el lucra pentru
Eichmann. Mai târziu, a fost numit responsabil cu problema
evreiască în Gestapo.
A fost trimis în Franța, fiind responsabil cu organizarea
deportării evreilor apatrizi, apoi a evreilor străini, iar în final, a
celor francezi. La început, aceștia erau internați în lagărele de
concentrare locale, iar apoi la Auschwitz.
La fel ca în cazul lui Günther, Eichmann a încercat să
convingă justiția că în momentul în care Brunner a plecat în
străinătate, nu a mai avut nicio autoritate asupra lui. Afirmațiile
lui Eichmann nu au fost crezute, fiind condamnat la moarte prin
spânzurare, pentru crimele săvârșite în timpul războiului.
Mărturiile sale conțin suficiente dovezi pentru condamnarea lui
Brunner.
Conform informațiilor lui Wiesenthal, în 1983, Brunner trăia în
Siria, la Damasc, sub numele de Fisher, beneficiind de protecția
statului arab.
8. Josef Schwamberger, locțiitor al lui Eichmann, fost
comandant al lagărului din Pnemysl, Polonia înainte de război, în
regiunea Galiția din Polonia, trăiau peste cinci sute de mii de
evrei. După ocupația germană, aceștia au fost închiși în lagăre.
Schwamberger este răspunzător pentru moartea a 15.000 de
evrei. Dintre toate crimele comise de el, cea mai îngrozitoare a
fost înăbușirea în sânge a revoltei celor închiși în lagărul din
Varșovia, dar îi sunt atribuite și alte crime.
După război, făcând parte din organizația ODESSA, care se
ocupa de salvarea naziștilor, a fugit în Italia, apoi în Argentina,
unde criminalilor de război li se oferea azil politic.
În anul 1973, la cererea guvernului Republicii Federale
Germane, a fost arestat de poliția argentiniană. Dar, la
intervenția influentei grupări a naziștilor rezidenți, cererea de
extrădare a fost refuzată și Schwamberger a fost eliberat.
9. Dr. Aribert Heim, comandantul lagărului de concentrare
Mauthausen din Austria în februarie 1941, nemții au făcut
primele arestări în masă în Olanda. Au adunat 400 de evrei din
Amsterdam, pe care i-au dus întâi la Buchenwald, iar apoi i-au
deportat la Mauthausen. Crucea Roșie a descoperit că, dintre
aceștia, o singură persoană a supraviețuit. În „Registrul morții”
descoperit de aliați, erau trecute 35.318 decese, număr care
rivaliza cu cel al crimelor de la Dachau și Buchenwald. Deținuții
spuneau că, dacă cineva ajunge la Mauthausen, dr Heim „va
avea grijă de el”. Tristul adevăr era că mulți deținuți de la
Auschwitz erau aduși la Mauthausen în transporturile morții.
Supraviețuitorii erau trimiși în alte convoaie ucigașe, către alte
lagăre.
Conform celor povestite de un deținut care a supraviețuit,
erau atât de înfometați, încât mulți dintre ei s-au hrănit cu
victimele unui bombardament al aliaților.
După război, dr. Heim a dispărut. Nu se știe unde se află.
10. Friederich Wartzog, comandantul lagărului de concentrare
de la Lemberg – Janowska, localitate care mai întâi a aparținut
Poloniei, apoi Rusiei.
Wartzog a fost acuzat că a ordonat uciderea a 40.000 de
persoane. Unele din faptele de care se făcea vinovat Wartzog au
fost dezvăluite de Eichmann.
În lagărul de la Lemberg – Janowska, deținuții erau ținuți
nemâncați zile întregi, așa încât mulți dintre ei au ajuns să
mănânce iarbă. Cei care nu rezistau acestui tratament, erau pur
și simplu împușcați. Una dintre plăcerile gardienilor era ca, în
timp ce deținuții se duceau la lucru, să îi împuște în ureche, nas
sau în mână. Dacă cineva era grav rănit, era executat.
Wartzog, cel care dirija aceste orori, a reușit să scape.
 Regele neîncoronat al Franței

În secolul al XVII-lea, suveranii, pe baza unui drept atribuit

grației divine, adunaseră averi fabuloase, pe care încercau să le
păstreze și să le sporească. Întotdeauna se găseau curteni
devotați, care dădeau sfaturi prețioase privind interpretarea
„corectă” a legilor moștenirii, într-un sistem complicat, în care
trebuiau încheiate cele mai avantajoase căsătorii și găsite
modalitățile optime de a scăpa de verii inamici și de falșii
pretendenți la tron.
S-a întâmplat adesea ca, la moartea unui suveran puternic, în
mijlocul certurilor pentru domnie, care animau rudele aspirante
la tron, povara coroanei să fie așezată pe fruntea unui copilaș, a
primului născut, care nu știa încă să meargă sau să vorbească.
Uzurpatorii dădeau târcoale leagănului în care dormea
moștenitorul tronului, știind că o întâmplare neașteptată, ca de
exemplu îmbolnăvirea acestuia de rubeolă, ar putea aduce
stăpânirea regatului în mâna rudelor rivale. Li se părea firesc să-
l deposedeze pe copil de titlul regal, chiar dacă acesta le era
rudă apropiată.
În anul 1785, când s-a născut Charles-Louis de Bourbon, era
evident că-l așteaptă o viață strălucită. Deși era mezinul
familiei, fiind băiat, el urma să moștenească tronul Franței, iar
nu sora sa, Maria Tereza. Urma să stăpânească palate luxoase și
mari latifundii. Francezii, însă, care duceau o viață grea, nu erau
încântați de ideea de a le fi rege. Louis avea doar 4 ani când în
Paris a izbucnit revoluția, mulțimea cerând abolirea monarhiei.
Părinții lui Louis, Ludovic al XVI-lea și Maria-Antoaneta, al
căror mod de viață luxos îi înfuriase pe supușii greu încercați, au
ajuns în captivitate. În perioada furtunoasei copilării a
democrației franceze, când țara era guvernată de comitete,
Ludovic, Maria-Antoaneta și copiii lor au avut domiciliu forțat
timp de doi ani.
În 1793, însă, norocul i-a părăsit pe Ludovic al XVI-lea și pe
soția sa, aceștia fiind uciși.
Membrii Convenției i-au închis pe micul Louis și pe sora sa în
închisoarea Temple, din Paris. Regaliștii refugiați în străinătate l-
au proclamat rege pe băiețelul de 7 ani, sub numele de Ludovic
al XVII-lea. Fără îndoială că mulți membri ai Adunării Naționale i-
ar fi trimis cu dragă inimă la ghilotină pe micul rege și pe sora
sa. Totuși, nu puteau subestima importanța copilului pentru
negocierile cu țările vecine inamice. Familiile regale din Austria,
Prusia și Spania, au pornit de mai multe ori lupte la frontiera
Franței, pentru a încerca restabilirea monarhiei. De aceea, cei
doi prizonieri din închisoarea Temple erau foarte importanți
pentru membrii Adunării Naționale.
Între timp, regaliștii aflați în exil și simpatizanții lor parizieni
au făcut nenumărate tentative de mituire, pentru a-l elibera pe
micul Louis, care era îngrozit de cele întâmplate.
Câțiva membri ai Adunării Naționale, temându-se de
înfrângerea revoluției, plănuiau să-l ducă pe Louis într-o
ascunzătoare secretă.
Astfel, dacă regaliștii ar fi devenit stăpâni pe situație, copiii le-
ar fi putut salva viața acestor revoluționari. În curând, în Paris a
început să se răspândească zvonul că Louis dispăruse din
închisoarea Temple, în condiții
misterioase, pentru a garanta renașterea monarhiei.
Pentru a risipi aceste temeri, Adunarea Națională a numit o
comisie de tutori, care aveau sarcina de a-i vizita în mod regulat
pe micul Louis și pe sora sa, după care trebuiau să întocmească
un raport.
La 19 decembrie 1794, Harmand, unul dintre membrii
Adunării Naționale, l-a vizitat pe băiețelul de 9 ani în celula sa.
În raportul său, a prezentat starea precară a sănătății copilului,
care avea brațele și picioarele pline de umflături. Pe Harmand l-
a uimit mai ales modul în care a reacționat copilul la întrebările
sale despre felul în care era tratat. Nu părea a auzi întrebările
care îi erau adresate și nu a scos niciun cuvânt. Părea surdo-
mut. Raportul lui Harmand a fost mușamalizat.
În mai 1975, băiețelul din Temple s-a îmbolnăvit grav. Deși a
beneficiat de îngrijire medicală, starea copilului s-a înrăutățit
continuu, Louis decedând în noaptea de 8 iunie.
Cei patru medici desemnați de Comisia Siguranței Publice au
făcut repede autopsia copilului decedat, i-au scos inima și i-au
examinat în mod amănunțit creierul. Au stabilit drept cauză a
decesului scrofuloza, mai exact ftizia glandelor limfatice ale
gâtului. Nu a avut, însă, loc o identificare a cadavrului de către
sora sa, Maria Tereza, care era deținută într-o altă aripă a
închisorii. Cadavrul a fost înmormântat în grabă într-o groapă
comună din grădina bisericii Saint Marguerite. A doua zi, s-a
declarat, fără nici o altă explicație, că băiatul a murit.
Se zvonea, însă, că Louis nu murise. Nu trecuse niciun
deceniu de la aceste întâmplări, când, după campaniile
glorioase de cucerire, Napoleon și-a întemeiat propria dinastie.
S-a încoronat împărat, iar copiilor, fraților și prietenilor săi le-a
donat titluri nobiliare. După înfrângerea de la Waterloo, din
1815, aliații au considerat că a sosit vremea ca tronul Franței să
fie redat adevăratei familii regale. Alegerea lor s-a oprit asupra
fratelui regelui decapitat, care a fost încoronat sub numele de
Ludovic al XVIII-lea. Zeci de bărbați, în vârstă de 30 de ani, au
pretins atunci că sunt Louis și, deci, li se cuvine dreptul de a
guverna Franța. Toți aceștia dețineau informații privind
înlocuirea copilului din închisoarea Temple. Cea mai ciudată
pretenție a venit cu cincisprezece ani mai târziu, de la un
ceasornicar prusac, ce trăia în Londra, în 1830, când o nouă
revoluție, mai puțin sângeroasă, a îndepărtat familia Bourbonilor
de pe tronul Franței. Naundorff a făcut un raport lung și
amănunțit despre cele petrecute în urmă cu 35 de ani. Spunea
că, la 8 iunie 1795, a fost drogat cu opiu și scos din închisoarea
Temple, după care, timp de 14 ani, a fost purtat dintr-o casă în
alta, în Franța, Anglia și Germania. Susținea că în 1800, regele
Prusiei i-a eliberat acte false pe numele de Karl Naundorff. După
ce a ispășit o condamnare pentru falsificare de bani, s-a
căsătorit și s-a stabilit în Anglia. În anul 1833, a organizat o
întâlnire cu Madame Rambaud, dădaca lui Louis și cu vicontele
de Rochefoucauld, reprezentantul prințesei de Angouleme, sora
lui Louis. Dădaca era convinsă de identitatea bărbatului, iar
vicontele a declarat că a fost fascinat de afirmațiile lui Naundorff
și de asemănarea sa impresionantă cu Ludovic al XVI-lea, tatăl
lui Louis.
Au existat numeroase tentative de asasinare ale lui
Naundorff, două din acestea având loc în 1841.
Pe atunci, Naundorff încerca să-și câștige pâinea fabricând
arme. În urma unei explozii provocate intenționat, a fost grav
rănit. În cursul aceluiași an, casa i-a fost incendiată. Întrucât
incendiul i-a mistuit locuința, Naundorff a rămas sărac, fiind
închis timp de patru ani în închisoarea datornicilor, New Gate.
Conform certificatului de deces, emis în Olanda, pe bărbatul
de 60 de ani îl chema Charles Louis de Bourbon, prinț de
Normandia, fiul lui Ludovic al XVI-lea și al Mariei-Antoaneta. În
urma autopsiei, medicul olandez a remarcat câteva semne
particulare pe corpul său: o aluniță pe coapsă, câteva urme
triunghiulare de vaccin pe brațe, o cicatrice pe buză. Aceste
semne se potriveau cu descrierea făcută de Madame Rambaud,
care fusese doica lui Louis, de la nașterea sa până în anul 1792,
cu un an înainte de închiderea sa în Temple. Dacă într-adevăr
Karl Naundorff era Louis de Bourbon, atunci conducătorii
Revoluției Franceze l-au deposedat de dreptul de a-și juca rolul
pe scena istoriei.
Dar, dacă povestea este adevărată, cine au fost conspiratorii
lipsiți de inimă, regaliști sau revoluționari, care l-au dus în
închisoarea Temple, lăsând în locul său un băiețel surdo-mut,
care, din cauza bolii de care suferea, a murit în celula pușcăriei?
 Scufundarea vasului Salem

Vasul Salem, ce avea o greutate de 96 de tone, plutea

asemeni unei bombe, care putea fi detonată în orice clipă,
provocând un incendiu devastator. Totuși, căpitanul, ofițerii și
echipajul format din optsprezece persoane își păstrau calmul.
Stăteau tăcuți pe punte, scrutând cu privirea vapoarele care
străbăteau orizontul.
La 17 ianuarie 1979, căpitanul grec al vasului a notat în
jurnalul de bord că vaporul a fost zguduit de o serie de explozii,
în urma cărora motoarele au fost avariate, ambarcațiunea
plutind în derivă pe apele Oceanului Atlantic, la 16 kilometri de
țărmurile Senegalului.
În jurnalul de bord era precizat că exploziile misterioase nu au
atins rezervoarele tancului petrolier, astfel încât, din fericire,
cele 2000 de tone de țiței ce proveneau din Kuweit nu au luat
foc.
Petrolierul a mai plutit în largul oceanului încă 30 de ore. A
fost observat de echipajul petrolierului British Trident, care
venea din Anglia și urma aceeași rută către Golful Persic, locul
de unde pornise vasul Salem cu mai bine de o lună în urmă. La
douăzeci de minute după ce observase petrolierul Salem, British
Trident a recepționat un mesaj SOS, din partea căpitanului
vasului Salem.
În timp ce British Trident făcea manevra de întoarcere, pentru
a veni în ajutorul vasului aflat în dificultate, de pe puntea
acestuia s-a ridicat un nor de fum de culoare portocalie. Totuși,
echipa de salvare n-a trebuit să se apropie prea mult de Salem,
întrucât la mijlocul drumului s-a întâlnit cu bărcile de salvare ale
vasului avariat. Marinarii britanici nu au putut decât să admire
comportamentul membrilor echipajului de pe Salem, care, în
ciuda pericolului, și-au învins frica și, fără să se grăbească, au
urcat plini de demnitate pe British Trident, ducându-și valizele în
mână.
Vaporul era înclinat într-o parte, dar a rămas la suprafața apei
încă o zi și o noapte. După zece minute de la evacuarea
echipajului, prova vasului s-a înclinat și, după puțin timp, vasul
s-a scufundat.
Echipajul de pe British Trident s-a simțit ușurat în momentul
în care potențiala bombă incendiară a fost acoperită de valuri.
Au accelerat, străduindu-se să se îndepărteze cât mai mult de
uriașa fântână arteziană de țiței care ar fi putut erupe din apa
oceanului. Știau că încărcătura tancului petrolier, în valoare de
25 de milioane de lire sterline, va forma cea mai întinsă maree
neagră cunoscută până atunci.
Vasul se scufunda din ce în ce mai mult în apele Oceanului
Atlantic, într-un loc ce era prea adânc pentru ca scafandrii să se
poată scufunda. Nimeni nu avea dubii în această privință.
A doua zi, echipajul de pe Salem a fost debarcat la Dakar,
capitala Senegalului. Căpitanul s-a pregătit să facă față anchetei
de rutină care urma să aibă loc. I-a anunțat pe proprietarii
vaporului – o companie maritimă nou înființată, cu sediul în
Monrovia, în Liberia, unde erau înscrise alte 200 de societăți de
navigație, că nava Salem s-a scufundat. I-a informat și pe
proprietarii țițeiului transportat, firma londoneză Shell, despre
faptul că societatea de asigurări va achita despăgubirile
aferente.
Căpitanul a remis și propriile pretenții societății de asigurări,
căreia îi solicita 12 milioane de lire sterline, mai puțin de
jumătate din valoarea mărfii transportate. După ce a fost
eliberat de autoritățile din Senegal, a luat un avion spre Atena.
În timpul anchetei întreprinse de societatea de asigurări, unul
dintre membrii echipajului a făcut niște afirmații care au dat o
nouă turnură cazului.
Marinarul tunisian cheltuia în stil mare în Paris. El a afirmat că
banii pe care îi risipea cu dărnicie în barurile de noapte, îi
fuseseră oferiți ca premiu de proprietarii vasului Salem. El
povestea că, la câteva zile după ce vaporul părăsise portul
kuweitian Mena al Ahmid, unde s-a făcut încărcarea mărfii,
tuturor membrilor echipajului li s-au acordat premii în bani, în
schimbul păstrării tăcerii. Marinarul risipitor explica plin de
emfază că proprietarii vaporului au încasat o adevărată avere în
urma catastrofei.
Marfa a fost cumpărată de niște clienți la preț dublu. Era
vorba de beneficiari aflați la 3220 de kilometri depărtare, adică
pe țărmul sud-african.
În perioada aceea, exportatorii arabi de petrol duceau o
politică de embargou față de regimul de apartheid din Africa de
Sud și nu livrau țiței în această țară.
Se cunoștea faptul că o țară supusă embargoului cumpăra
petrolul, atunci când se ivea ocazia, la prețuri exorbitante.
Marinarul afirma că vasul Salem s-a întâlnit, în secret, la Capul
Bunei Speranțe, cu un tanc petrolier sud-african, a transbordat
toată cantitatea de petrol cu ajutorul unor pompe, după care și-
a umplut rezervoarele cu apă, pentru a menține linia de plutire
anterioară. Și-au continuat drumul, iar apoi, în apropierea
țărmurilor Senegalului, cea mai apropiată escală după părăsirea
apelor teritoriale sud-africane, au reușit să scufunde vasul fără
nicio dificultate.
La Atena, căpitanul vasului a negat afirmațiile marinarului,
calificându-le drept pure fantezii, menite să transforme un
eveniment trist într-o întâmplare senzațională. Guvernul sud-
african a continuat să păstreze o tăcere discretă.
Totuși, agenților societății de asigurări li s-a părut suspect că
vaporul ajunsese la țărmul Senegalului, în mai mult de o lună,
când, în mod normal, această distanță e parcursă în trei
săptămâni.
Întârzierea nu putea fi explicată decât printr-un ocol
neprevăzut. E puțin probabil ca cineva să soluționeze misterul
scufundării vasului.
Epava navei Salem zace în adâncurile Oceanului Atlantic. S-ar
putea ca rezervoarele sale să conțină țiței în valoare de 25 de
milioane de lire sterline, care se scurge treptat în apele
oceanului dar, e la fel de plauzibil ca rezervoarele să fie
încărcate cu apă.

Marea loterie a magnatului

În noaptea de 7 noiembrie 1979, Lady Veronica Lucan și-a

părăsit în goană domiciliul londonez, din Lower Belgrave Street,
cartierul Belgravia, fiind rănită la cap. Așa a debutat unul dintre
cazurile cele mai complicate ale secolului XX.
Într-o reședință elegantă, aflată la o aruncătură de băț de
Palatul Buckingham, zăcea întins pe jos cadavrul Sandrei
Rivette, bona copiilor lui Lady Lucan, care fusese ucisă în bătaie
și înghesuită într-un sac de pânză.
Lady Lucan a ajuns până la cel mai apropiat bar, cel de pe
strada Plumbers, unde a dat buzna, strigând: „Ajutor! Abia am
scăpat din mâinile unui ucigaș!” Câteva ore mai târziu, le-a
istorisit detectivilor ceea ce se întâmplase. Aceasta a fost prima
etapă a unei urmăriri care nu s-a soldat cu niciun rezultat,
pentru că presupusului ucigaș, soțul doamnei din înalta
societate, Lordul John Bingham, cel de-al VII-lea Earl de Lucan,
nu i s-a dat de urmă.
Lady Lucan, care abia împlinise 26 de ani, se luptase cu un
ins masiv și puternic, care îi lăsase zgârieturi pe față și pe pielea
capului.
Iată firul evenimentelor. Lady Lucan își petrecuse seara într-o
atmosferă calmă, alături de cei doi copii și bona acestora,
Sandra, care, deși inițial avusese de gând să-și petreacă după-
amiaza liberă în oraș, cu prietenul ei, s-a răzgândit și a rămas
acasă.

În jurul orei 21,00, Sandra s-a oferit să prepare ceai pentru

întreaga familie. După o jumătate de oră, văzând că bona nu
aduce ceaiul, Lady Lucan a coborât în bucătărie, aflată cu două
nivele mai jos, să vadă ce se întâmplase. Acolo a văzut a un
bărbat care tocmai se chinuia să înghesuie într-un sac de pânză
trupul neînsuflețit al bonei Lady Lucan a scos un urlet de
spaimă, ceea ce l-a făcut pe necunoscut s-o atace. Nu a reușit
să distingă fața individului din cauza întunericului. După ce a
reușit să se smulgă din mâinile sale și să urce în goană scările,
acesta a strigat-o. În acel moment, Lady Lucan a recunoscut
vocea soțului ei, de care se despărțise de o vreme.
Peste câteva minute, când femeia zăcea tremurând în patul
din camera ei, soțul ei s-a apropiat de ea, încercând s-o
consoleze. Lady Lucan a părăsit în goană casa pentru a cere
ajutor, soțul ei dispărând în noapte.
Lord Lucan a fost dat în urmărire generală. Poliția s-a deplasat
pentru început la apartamentul pe care Lord Lucan îl închisese
când se despărțise de soția sa și intentase acțiunea de divorț. În
momentul în care poliția a descins la fața locului, la doar două
ore de la comiterea crimei, Lordul Lucan sosea la bordul unui
automobil închiriat la locuința unui prieten, aflată la 72 de
kilometri de locul crimei. Lord Lucan, om de lume și amator de
jocuri de noroc, i-a relatat amicului său și familiei acestuia
propria versiune despre groaznica moarte a bonei.
Lordul afirma că tocmai trecea prin fața casei fostei sale soții,
în drum către apartamentul în care locuia, unde avea de gând
să se schimbe pentru cina care urma s-o ia la clubul său
preferat, când, prin jaluzelele
de la geamurile de la subsol, a observat că cineva o ataca pe
Lady Lucan.
„Am intrat în casă, folosind cheile proprii și am coborât în
goană la subsol, pentru a o salva”, le spuse Lord Lucan
prietenilor săi. „Am alunecat, însă, călcând într-o baltă de sânge
și agresorul a reușit să scape. Nevastă-mea a devenit isterică și
m-a acuzat că eu aș fi atacat-o.”
Lord Lucan nu s-a prezentat nici în fața polițiștilor, nici a altor
autorități, pentru a-și susține nevinovăția. Automobilul său a
fost găsit la o zi de la comiterea crimei, abandonat în localitatea
New Haven din Sussex, un oraș aflat pe țărmul mării, de unde
zilnic pleacă un feribot spre Franța. În automobil a fost găsită o
bucată din țeava de plumb cu care fusese lovită mortal Sandra
Rivette, bona copiilor.
Poliția și-a îndreptat atenția asupra cercului de prieteni ai
lordului, bănuind că s-a ascuns la unul dintre ei, dar fără
rezultat.
După un an de cercetări, luând în considerare toate probele,
asasinul bonei a fost declarat a fi Lordul Lucan. La puțin timp
după pronunțarea sentinței, legislația britanică a fost
modificată, astfel că nimeni nu putea fi acuzat de crimă, nu se
putea declanșa procedura juridică și nu putea fi declarat
vinovat, atâta timp cât nu fusese depistat.
După dispariția sa, Lord Lucan nu s-a atins de contul său
bancar, nu s-a predat și n-a putut fi descoperit pe parcursul
cercetărilor desfășurate pe teritoriul Europei, Africii și Americii.
La șapte ani de la comiterea crimei, lordul a fost declarat mort,
în mod oficial.
Cei doi detectivi ai Scotland Yard-ului care au anchetat cazul
au ieșit la pensie, dar continuă să discute despre acest caz
nesoluționat.
Inspectorul principal, Roy Ranson, cel care a studiat toate
procesele verbale și a interogat o mulțime de martori, și-a
menținut punctul de vedere:
„Din greșeală, în loc s-o ucidă pe Lady Lucan, a omorât-o pe
bonă. Spera ca după moartea soției să obțină custodia copiilor la
care ținea foarte mult. Când și-a dat seama de eroare, și-a pus
capăt vieții, așa cum îi stă bine unui Lord și unui gentleman”.
Inspectorul principal Dave Garring, care s-a ocupat și el de
caz e de altă părere: „Lucan se ascunde undeva. El este singura
persoană care știe cum s-au petrecut lucrurile. Lucan este într-
adevăr un Lord și un gentleman, dar, întrucât credea în hazard,
încă are încredere în faptul că norocul îi va surâde, adică nimeni
nu-i va da de urmă vreo dată.”

Suspectul a decedat

Graham Sturley era suspectat de comiterea, unei crime.

Bărbatul de 37 de ani, care lucrase ca detectiv particular, avea o
experiență bogată în cercetarea cazurilor de persoane dispărute
Când a dispărut soția sa, Linda, Sturley a fost suspectat că o
omorâse având în vedere că dispunea de suficientă experiență
în domeniu.
Detectivii care l-au căutat pe Sturley în locuința sa din Biggin
Hill (Kent), au ajuns la concluzia că agentul imobiliar o ucisese
pe soți sa de 29 de ani, care îi era infidelă. Bărbatul și-a
recunoscut deschis ura împotriva femeii, care îi distrusese
căsnicia prin relațiile întreținut cu alți bărbați. Totuși, poliția a
început urmărirea având un handicap serios. Linda Sturley nu
fusese văzută de douăsprezece luni, a atunci când dispariția ei a
fost anunțată la poliția locală, de către mama ei, Ada Webb.
Acesteia începuse să i se pară suspicioase afirmațiile ginerelui
său, care spunea că Linda s-a mutat de acasă, iar el ține legă
tura cu ea prin telefon. Atunci când poliția a descins în frumoasa
s locuință, bărbatul a declarat foarte sincer: „A plecat și nu cred
că o s-o mai văd vreodată. Habar n-am unde se află și mă bucur
că am scăpat de ea.”
Detectivii au început să reconstituie evenimentele.
 Linda Sturley fusese văzută pentru ultima oară în iulie 1981,
atunci când sora ei îi făcuse o vizită. Linda era gravidă în luna a
șasea și i-a relatat surori sale printre lacrimi că în noaptea
anterioară, cu prilejul unei disput aprinse, soțul ei a bătut-o,
lovind-o cu brutalitate peste burtă. Sturley afirma că nu el este
tatăl copilului.
A doua zi, Linda, frumoasa și vesela agentă comercială a
firmei de cosmetice Avon, a dispărut pentru totdeauna.
Sturley le-a comunicat celor doi copii ai săi, o fetiță de șase
ani și un băiețel de patru ani, că mama lor nu se va întoarce
niciodată. Vecinii l-au văzut pe Sturley când a făcut foc în
grădină și a ars toată garderoba nevestei sale. Până în iulie
1982, Sturley s-a comportat ca și cum soția sa l-ar fi părăsit. În
toată această perioadă, cineva care cunoștea exact situația
contului bancar al femeii dispărute, a retras întreaga sumă de
bani depusă, prin falsificarea semnăturii, ridicând și alocația de
maternitate.
Medicul familiei a relatat că Linda ar fi putut naște doar prin
cezariană. Detectivii au verificat datele existente în toate
maternitățile și clinicile din Anglia, însă nu au găsit nicio
pacientă care să fi corespuns caracteristicilor Lindei.
Poliția a descoperit că soțul gelos, utilizându-și experiența
anterioară de detectiv particular, a reușit să asculte și să
înregistreze discuțiile telefonice dintre Linda și iubiții ei.
 „Cunoaștem faptul că soția dumitale avea amanți și era
departe de a fi o soție ideală”, i-a spus un polițist lui Sturley, cu
o oarecare compasiune în glas. „Înțelegem și faptul că, uneori,
un astfel de stres poate duce la crimă.”
Deși, Sturley suferea de insuficiență cardiacă, nu a ezitat nici
măcar o dată în timpul lungilor interogatorii. Poliția considera că
este doar o chestiune de timp să descopere cadavrul Lindei și
atunci vor
reuși să învingă rezistența încăpățânată a bărbatului.
Sturley refuza să recunoască faptul că ar fi contribuit în vreun
fel la uciderea soției sale: „De atâtea ori mă părăsise în trecut,
încât nu m-a preocupat să anunț dispariția ei la poliție. Mă bucur
că am scăpat de ea și nu vreau s-o mai văd niciodată”.
După ce fotografia femeii a fost publicată în ziarele centrale,
iar dispariția sa a fost anunțată la radio și televiziune, fără a se
primi nicio informație despre locul unde se afla, ancheta s-a
orientat către descoperirea cadavrului femeii. Au demontat
podeaua din locuința lui Sturley și au cercetat nișele din pereții
de cărămidă. Grădina casei a fost cercetată cu ajutorul
detectoarelor cu radiații infraroșii. Echipajele dotate cu câini
dresați au străbătut parcurile și pădurile din împrejurimi.
Scafandrii poliției au cercetat lacurile și albiile râurilor din
împrejurimi. Un medic legist a analizat cadavrul unei femei,
descoperit într-o pădure aflată la 48 de kilometri depărtare.
Poliția nu a reușit să dea de urma Lindei Sturley. În timpul
interogatoriilor, Graham Sturley era arțăgos cu polițiștii și-i
ironiza continuu. Detectivii, știind că e bolnav de inimă, îl tratau
cu menajamente. După ancheta care a durat trei luni,
inspectorul șef George Cressey, studiind toate probele indirecte,
a decis că sunt suficiente pentru arestarea lui Graham Sturley,
sub acuzația de a-și fi ucis soția.
Pe când se pregătea arestarea lui Sturley, acesta a decedat în
urma unui infarct. Dosarul Lindei Sturley a fost clasat, cu
mențiunea: „Suspectul a decedat”.
Mai târziu, avocatul lui Sturley a declarat următoarele: „Dl
Sturley a lăsat un testament, în care precizează modul în care
dorește să fie administrate bunurile care au rămas în urma sa,
dar acest act nu conține niciun fel de mărturisire dramatică a
vinovăției sale”.
Detectivii din districtul Kent nu au considerat necesar să
participe la ceremonia funerara care a avut loc în liniștita capelă
din cimitirul londonez Honor Oak, astfel că n-au avut ocazia să
vadă inscripția de pe una din coroanele de flori: „Bine că te-ai
descotorosit de ea, Sturley. Cu drag...”
 Dispariția lui Goodtime Joe

În seara zilei de 6 august 1930, judecătorul Joseph Crater a

ieșit dintr-un bar elegant de pe strada 45 din New York, la brațul
unei dansatoare de revistă, înaltă și suplă, și a chemat un taxi.
Și-a îmbrățișat cu multă tandrețe partenera și a sărutat-o ușor
pe obraz. „Ruby, mâine ne întâlnim din nou”, i-a spus fetei
judecătorul care, datorită vieții sale din înalta societate, era
poreclit „Goodtime Joe”. Seara, însă, părea compromisă. Câteva
cunoștințe l-au văzut ceva mai târziu, cumpărând bilet la
spectacolul de succes de pe Broadway, „Partenerii de dans”.
În acea seară a fost văzut pentru ultima oară judecătorul
Joseph Crater. Nici măcar în ziua de azi n-a fost declarat decedat
în mod oficial, deși ar fi împlinit o vârstă venerabilă, 93 de ani,
ca să nu mai spunem că poliția newyorkeză mai analizează
rapoartele legate de persoana sa. Judecătorul Crater era un tată
iubitor, dar un mare Don Juan. Deși era considerat unul dintre
stâlpii societății, era văzut adesea în compania unor aventurieri.
Credea cu putere în respectarea legii și, totuși, a avut un rol
important în cea mai coruptă administrație din istoria New York-
ului. Fiind un strălucit profesor de drept al Universității din New
York, avea un venit foarte frumos, dar își dorea să devină și mai
bogat.
Se știa că este foarte avar. În vara anului 1929, a fost
executorul procedurii de lichidare a hotelului falimentar Libby,
care a fost vândut pentru 75.000 de dolari unei bănci. Șase
săptămâni mai târziu, hotelul a fost cumpărat de
municipalitatea New York-ului, ca apoi să fie demolat în cadrul
unui program de amenajare a drumurilor. Prețul de achiziție a
fost de 2.800.000 de dolari. Mai mulți membri ai consiliului de
administrație al orașului, printre care și Crater, au câștigat sume
imense din această tranzacție.
În 1930, Crater ducea un mod de viață asemeni celor mai
bogați americani, însă norocul i-a surâs în continuare. Franklin
Delano Roosvelt, guvernatorul din acea perioadă al Statului New
York, l-a numit membru al Curții Supreme. În sfârșit, se simțea
împlinii. Era bogat și foarte puternic. La 2 august s-a petrecut
ceva care a schimbat radical modul său de viață liniștit și
comod.
Tocmai își petrecea concediul alături de soția sa, în casa lor
din Maine, când a primit un telefon misterios. Acest apel l-a
făcut să revină în grabă la New York. „Trebuie să rezolv niște
probleme cu asociatul meu”, i-a zis soției, promițându-i că se va
întoarce de ziua ei, adică peste o săptămână. Familia nu l-a
revăzut niciodată.
La New York, în data de 6 august, a completat două cecuri în
valoare totală de 4.100 de dolari și l-a trimis pe asistentul său,
Joe Marat, să le încaseze. Când s-a întors de la bancă, Marat a
observat că Crater înghesuise niște acte oficiale în patru mape
imense și în două serviete. I-a comunicat lui Marat că pleacă
pentru câteva zile în nord. Dar în aceeași noapte a mai fost
văzut la clubul său de noapte preferat și, după câteva pahare
băute cu dansatoarea de cabaret Ruby Ritz, a spus că are de
gând să meargă la teatru.
E aproape de necrezut că au trebuit să treacă patru
săptămâni, până când a transpirat zvonul dispariției unuia dintre
judecătorii Curții Supreme. Atât prietenii, cât și inamicii săi erau
îngroziți că scandalul va face ca și asupra lor să planeze
suspiciunea. Era gata să facă orice pentru a mușamaliza cazul.
Procurorul-șef al Manhattan-ului voia neapărat s-o interogheze și
pe doamna Crater. Femeia, însă, nu dorea să vorbească și
prietenii judecătorului, politicieni influenți, l-au împiedicat pe
procurorul-șef Thomas Crain să o ancheteze. Curând, din mai
multe părți ale lumii, au început să sosească informații privind
presupusa apariție a judecătorului. În anul 1955, fotografia lui
Crater i-a fost arătată celebrului medium olandez Gérard
Croiset. El a afirmat că judecătorul a fost asasinat la etajul întâi
al clădirii unei ferme aflate în apropierea cartierului Bronx din
New York, cadavrul fiind îngropat în grădina fermei.
Spre surprinderea tuturor, în zona respectivă exista într-
adevăr o clădire, pe care la vremea respectivă funcționarii
publici municipali o utilizau pentru a se întâlni în secret cu
amantele. Detectivii au aflat și faptul că fostul proprietar, Henry
Krauss, povestise că în data de 10 august 1930, a găsit
bucătăria plină de sânge. Cadavrul lui Crater, însă, n-a fost
descoperit niciodată.
 Moartea la operă

Vântul sufla încet, spulberând zăpada străzilor pustii ale

orașului Toronto. Din când în când, liniștea era tulburată de
scârțâitul pașilor polițistului care-și făcea rondul. Era seara de
Crăciun a anului 1919. Dar, în timp ce toată lumea se distra, o
femeie își petrecea seara de Ajun înconjurată de tăcere și
suspiciune. Cu trei săptămâni înainte, soțul Theresei Small
dispăruse în condiții misterioase... Se zvonea că ar fi fost vorba
de o crimă.
Ambrose Small, uzând de mijloace crude și fără scrupule, a
reușit să strângă în câțiva ani o avere imensă pe piața
imobiliară. Cea mai importantă proprietate de care dispunea era
Opera din Toronto. Acolo își începuse cariera, fiind controlor de
bilete. La nici 40 de ani, era milionar și deținea mai multe teatre
pe teritoriul Canadei. La vârsta de 56 de ani, a decis să le scoată
la vânzare. La 2 decembrie 1919, a încheiat tranzacția cu un
bancher din Montreal, cu care s-a întâlnit în biroul unui avocat
din Toronto. Small era însoțit de soția sa. Bancherul i-a înmânat
un cec în valoare de 1 milion de dolari, ca avans al contractului.
Small i-a dat cecul soției sale, care l-a trecut în contul lui. Apoi,
familia Small s-a dus să ia prânzul cu un prieten, care era jurist.
După aceea, doamna Small a plecat acasă, soțul ei întorcându-
se la operă. Se înțelesese cu avocatul să se întâlnească acolo la
ora 16,00.
Small a fost văzut intrând în clădire, însă nimeni nu l-a mai
văzut ieșind de acolo. Avocatul a povestit că a petrecut o oră și
jumătate cu Small și secretarul său, John Doughty. Când
avocatul a părăsit clădirea, pe la ora 17,30, Small era încă acolo.
Doughty a părăsit teatrul pentru a se duce să cineze cu sora
sa. Apoi a spus că trebuie să se ducă la Montreal, cumnatul său
conducându-l la gară. Pe drum, Doughty s-a oprit la operă, de
unde a luat un pachet învelit în hârtie cafenie, pe care i l-a dat
surorii șale aflate în mașină, rugând-o să aibă grijă de el. Apoi, a
urcat în trenul de Montreal și timp de doi ani nu a revenit în
Toronto.
În noaptea respectivă, Small nu s-a mai întors acasă. Thérèse
a crezut că a plecat cu Doughty la Montreal. L-a așteptat în
zadar. Soțului ei i se pierduse urma. Directorul operei a anunțat
poliția. A fost dată publicității descrierea lui Small și, aproape
imediat, lucrurile au luat o turnură senzațională. Pe ușa uneia
din bisericile din Toronto a fost afișată o hârtie pe care scria:
„Rugăciuni pentru sufletul lui Ambrose Small”. Cercetările
pentru descoperirea lui Small s-au transformat în urmărirea unui
posibil asasin. Bănuiala a planat întâi asupra Theresei Small.
Originea germană a femeii, atunci, în perioada imediat
următoare primului Război Mondial, a trezit prejudecăți în
mintea oamenilor.
A fost suspectat și Doughty. Poliția a fixat o recompensă de
50.000 de dolari pentru găsirea lui Small, viu sau mort, și 15000
de dolari pentru descoperirea lui Doughty.
În vara lui 1920, poliția a obținut hotărârea judecătorească
necesară pentru deschiderea seifului pe care Small îl avea la
bancă. Conform informațiilor deținute, se așteptau să găsească
în el o avere. Dar, obligațiunile care valorau 105.000 de dolari,
dispăruseră. Ultima persoană care fusese autorizată să umble la
seiful lui Small, a fost Doughty. Poliția a extins cercetările.
Fochistul operei a relatat că în noaptea în care l-a văzut ultima
oară pe Small, acesta se încăierase cu Doughty. Poliția a
cercetat amănunțit centrala termică a clădirii operei, sperând să
găsească urme ale crimei. Un an mai târziu, a fost descoperit și
Doughty, care lucra la o exploatare forestieră din Oregon. A fost
adus în Toronto. Ulterior, au fost găsite obligațiunile lui Small, în
podul surorii sale. Polițiștii, care erau convinși că criminalul se
află în mâinile lor, l-au interogat pe Doughty în legătură cu
încăierarea de la operă. El a negat vehement totul, așa încât s-a
emis mandat de arestare împotriva sa, fiind acuzat doar de furt.
Doughty a mărturisit că în ziua de 2 decembrie a luat
obligațiunile de la bancă, pentru a-l șantaja pe Small, care îi
promisese că-l ia asociat la administrația teatrului. Dar, când a
auzit că Small dispăruse, a intrat în panică și a fugit peste
graniță. În 1921, Doughty a fost găsit vinovat de furt, fiind
condamnat la cinci ani închisoare.
Small, însă, tot nu fusese găsit. Polițiștii au scos până și
parchetul din casa soției sale, dar n-au descoperit nimic. Se
zvonea că ar fi fost asasinat de gangsteri, însă, nici în urma unor
cercetări detaliate, nu s-a ajuns la niciun rezultat.
În anul 1924, a fost declarat mort. Clădirea operei a fost
demolată după douăzeci de ani. Atunci, detectivii au făcut un
ultim efort de dezlegare a misterului ce învăluia dispariția lui
Small. Dar nici astăzi nu se știe nimic despre modul în care a
dispărut Ambrose Small.

E posibil imposibilul?

Nici femeia și nici fiica ei de 13 ani nu auziseră ceasul

deșteptător care sunase în camera alăturată, la ora 4,00. Nu le-
a trezit nici pocnetul armei cu amortizor. Dacă ar fi auzit ceva,
ar fi existat cât de cât o urmă, oricât de vagă, în cel mai confuz
caz de crimă din America. Într-o dimineață, Roy Orsini,
respectabil tată de familie, a fost găsit în pat, împușcat mortal în
ceafă cu o armă de calibrul 38.
În dimineața zilei de 12 martie 1981, experimentatul maior
Tom Farley, de la secția criminalistică, și-a dat seama că are de-
a face cu un caz dificil. Orsini fusese împușcat în dormitorul său,
însă ușile și ferestrele erau închise pe dinăuntru. Nu putea fi
vorba de sinucidere.
Orsini, inginerul constructor de 38 de ani, era un soț și un tată
de familie ideal. Locuia împreună cu soția sa, Lee, și fiica lui,
Tiffany, într-o suburbie a orașului North Little Rock, Arkansas.
Din câte se știa, nu avea niciun dușman.
În seara zilei de 11 martie, Orsini s-a culcat mai devreme,
pentru a se odihni, întrucât a doua zi dimineața avea întâlnire cu
un client, la 96 de kilometri de oraș. Și-a potrivit deșteptătorul la
ora 4,00, pentru a evita aglomerația de pe șosea.
În asemenea cazuri, dormea întotdeauna singur, ca în zori să
nu-i deranjeze pe cei ăi casei. Soția dormea cu fiica lor, în
camera acesteia, aflată în imediata vecinătate a dormitorului
părinților. Tatăl și-a luat rămas bun de la ele, puțin după ora
21,00, și a urcat în dormitor. A fost ultima dată când l-au mai
văzut în viață.
A doua zi dimineața, doamna Orsini s-a sculat la 7,00. A luat
micul dejun împreună cu Tiffany și apoi s-au dus pe jos până la
școala fetiței, care se afla în apropiere. După ce a sosit acasă, s-
a apucat de treburile casei. După ce a terminat de dereticat la
parter, s-a dus să facă ordine în camerele de la etaj. A început
cu camera soțului ei, însă ușa de la aceasta era încuiată, lucru
neobișnuit pentru Roy care, când pleca devreme de acasă, lăsa
ușa larg deschisă și camera într-o oarecare dezordine. Soția sa a
încercat să apese clanța, dar ușa era încuiată pe dinăuntru. Ușa
nu fusese încuiată niciodată în cei 13 ani de când se mutaseră
aici. O fi dormind în cameră? S-o fi îmbolnăvit? Femeia a apăsat
de mai multe ori clanța, încercând să deschidă, apoi a bătut la
ușă, strigând: „Roy, te simți bine?”
Dar nu a primit niciun răspuns. Îngrozită, Lee Orsini, a fugit la
vecina cea mai apropiată, doamna Glenda Bell. Cele două femei
au reușit împreună să deschidă forțat ușa dormitorului. Lee
Orsini a scos un urlet de groază când a văzut trupul soțului într-
o baltă de sânge.
La puțin timp după apelul telefonic al doamnei Bell, maiorul
Farley și o echipă de polițiști au sosit la fața locului. Au stabilit
că, asemeni multor cetățeni americani, și Roy Orsini deținea o
armă, care însă era închisă într-un sertar aflat la o jumătate de
metru de pat. Și, deși avea același calibru cu arma crimei – 38,
mărcile difereau. Arma lui Orsini era un „Smith and Wesson”, pe
când glonțul fatal fusese tras dintr-un „Colt”. De altfel, ar fi fost
imposibil ca Orsini să-și tragă un glonte în ceafă, apoi să închidă
arma în sertar și să se întoarcă în pat!
Mai era și problema ușilor și ferestrelor, care fuseseră închise
din interior. Deșteptătorul fusese potrivit la ora 4,00 și s-a
constatat că sunase. S-a pus întrebarea dacă focul de armă
fusese tras înainte sau după acea oră. Nu exista nicio probă
pentru stabilirea răspunsului la această întrebare. Soția și fiica
lui nu auziseră pocnetul armei, care, probabil, avea un dispozitiv
de amortizare a sunetului.
Farley a ordonat să fie interogate toate rudele și partenerii de
afaceri ai lui Orsini. Soții duceau o viață de familie ireproșabilă,
fiecare clipă liberă o petreceau împreună și o dedicau familiei,
fiicei lor, Tiffany. Nu au găsit nicio persoană care să fi avut
vreun motiv să comită crima.
Iată declarația lui Farley: „Am anchetat multe cazuri de crimă,
dar niciodată n-am întâlnit un caz similar. Dacă stăm să
analizăm lucrurile, pare o întâmplare din romane, nu din viața
obișnuită”.
Ucigașul lui Orsini nu a fost descoperit niciodată.

Enigmă în viață și în moarte

Într-o zi caniculară de iulie, Jimmy Hoffa și-a luat rămas bun

de la soția sa, Josephine, sărutând-o pe obraz și promițându-i că
se va întoarce pe la ora 16,00. Apoi, a plecat cu limuzina sa
blindată, pentru că fusese invitat să ia masa de prânz cu cineva.
Nu se știe dacă întâlnirea a avut loc sau nu, pentru că nimeni nu
La mai văzut pe Jimmy Hoffa, unul dintre cei mai faimoși lideri
sindicali din America, după ce acesta a părăsit vila luxoasă în
care locuia, în suburbia Detroit-ului, deci, din data de 30 iulie
1975, ora 12,30. După câteva ore, o persoană anonimă a
anunțat poliția despre locul unde se găsește mașina abandonată
a lui Hoffa. Știrea părea mai degrabă un anunț mortuar, decât o
informație. Mașina strălucea în soare, fără să prezinte vreo urmă
de luptă. Pe bancheta din spate s-a găsit o pereche de mănuși
albe, împachetate cu grijă.
Au existat trei teorii privind dispariția fostului lider al
Asociației Transportatorilor, James Riddle (enigmă) Hoffa.
Conform uneia dintre teorii, acesta ar fi fost lichidat de Mafie,
care se temea că Hoffa ar fi putut face publice informațiile
privind „împrumuturile” pe
care transportatorii le acordau unor personaje importante din
lumea interlopă. Cea de-a două teorie punea moartea sa pe
seama luptei pentru putere din cadrul sindicatului. Cea de-a
treia teorie avansa ideea cea mai îndrăzneață, conform căreia,
bănuind că va fi victima unui atentat, Hoffa s-a făcut dispărut.
Cu două zile înainte, scosese din fondurile sindicatului peste un
milion de dolari. Nici banii n-au mai fost găsiți vreodată.
Familia disperată a oferit o recompensă de 200.000 de dolari
pentru informațiile care ar duce la găsirea lui Hoffa, viu sau
mort. Însă nimeni nu s-a prezentat cu astfel de informații.
În adolescență, Hoffa lucrase ca încărcător de marfă și la
vârsta de 17 ani a organizat prima grevă. Ca lider sindical, își
alegea subalternii în funcție de cazier, mulți dintre ei fiind
experți în amenințări și șantaj. Totuși, în ochii multor șoferi,
Hoffa devenise un erou, cel care în decurs de un deceniu a
obținut dublarea salariilor colegilor săi, între timp, însușindu-și
milioane de dolari. Mai târziu, a achiziționat o bancă în Miami,
pentru administrarea averii sale. Atunci când Robert Kennedy,
cunoscut pentru spiritul său justițiar, a fost ales în fruntea
Comisiei împotriva Corupției din Senatul American, Hoffa a
devenit obiectivul său prioritar și, am putea spune, personal.
Kennedy caracteriza acest sindicat ca o „asociație a crimei”,
Hoffa fiind conducătorul ei. În urma anchetei comisiei, în anul
1967, Hoffa a fost arestat. A fost condamnat la 13 ani de
închisoare pentru tentativă de mituire a juraților și pentru
delapidarea sumei de aproape 2 miliarde de dolari din fondul de
pensii al sindicatului.
Hoffa a dispus ca asociatul său cel mai devotat, Frank
Fitzsimmons, să-i ia locul, cu precizarea că acest post îi va fi
retrocedat în momentul eliberării sale.
În anul 1971, președintele Nixon l-a grațiat pe Hoffa, cu
condiția ca până în anul 1981 să nu îndeplinească nicio funcție
în cadrul sindicatului. El, însă, continua să aspire la putere și
bombarda cu recursuri Curtea de Apel, pentru anularea
interdicției stipulate de Nixon. Nici Fitzsimmons nu avea de
gând să lase frâiele din mână. Astfel, orașul Detroit a devenit
câmpul de bătălie dintre cele două fracțiuni sindicale: cea
condusă de Hoffa, respectiv cea a lui Fitzsimmons. Prezentăm în
continuare circumstanțele în care a dispărut Jimmy Hoffa.
După toate probabilitățile, prânzul de afaceri nu a avut loc. Un
colaborator al lui Hoffa a fost sunat de acesta, comunicându-i că
partenerii nu au sosit la locul întâlnirii.
S-ar putea ca Hoffa să fi fost invitat la masă pentru a fi atras
într-o capcană, pentru a fi răpit. Aceasta a fost și teoria
avansată de FBI.
Poliția a cercetat și veridicitatea afirmațiilor lui Charles Allen.
Allen, care fusese condamnat pentru crimă și apoi devenise
informator al poliției, se împrietenise cu Hoffa în închisoare. El
afirma că Hoffa a fost omorât în bătaie de către un asasin plătit,
care purta porecla de „Monstrul”. Acesta avea doi metri înălțime
și 102 kilograme.
Conform versiunii lui Allen, cadavrul ar fi fost dus în New
Jersey, tranșat în bucăți și ascuns în containere cu ulei, care au
fost trimise cu avionul în Florida. Dar nici această teorie n-a
putut fi dovedită de poliție, iar dosarul Hoffa a fost clasat.

Mumia misterioasă

Trecuseră 50 de ani de când mumia de ceară se afla în

castelul vrăjit al unui parc de distracții când, în urma unei
întâmplări ciudate, a fost descoperit cumplitul său secret. Sub
giulgiul înfiorător, fusese ascuns trupul îmbălsămat al unui
tâlhar, care își pierduse viața într-un schimb de focuri la
începutul veacului. Adevărul a fost descoperit în decembrie
1976, când o echipă a unui post de televiziune a vizitat castelul,
pentru a filma un episod al serialului „Bărbatul cu 10 milioane
de dolari”. În timpul turnării, unul dintre operatori a scos un
țipăt de groază. Unul dintre brațele mumiei s-a desprins și a
căzut. Pe pământ au căzut bucăți de piele, de oase și de țesuturi
umane. Mumia a fost transportată imediat în sala de autopsie a
morgii unui spital din Los Angeles. A început cercetarea unuia
dintre cele mai stranii cazuri de crimă din istorie.
Dr. Thomas Noguchi, anatomo-patologul din Los Angeles,
studiind mumia, a descoperit sub stratul multiplu de ceară
trupul mumificat al unui bărbat de 30 de ani, care murise cu
mulți ani în urmă, din cauza unei răni provocate prin împușcare.
Cadavrul fusese îmbălsămat cu grijă, utilizându-se un
concentrat de arsenic, ceea ce, practic, mumificase corpul
bărbatului.
Mumia era expusă în parcul de distracții din Long Beach,
California, din anul 1920, când fusese achiziționată de la un
organizator de bâlciuri, care dăduse faliment. Timpul care se
scursese a redus simțitor șansele poliției de a soluționa cazul.
Se presupunea că cel ce fusese găsit ar fi fost victima unei
crime, însă, se putea ca mumia să fi fost un criminal. Incredibila
întâmplare a fost relatată de un fost supraveghetor al castelului
vrăjit, care afirma că mumia ascundea cadavrul lui Elmer
McCurdy, un criminal din Oklahoma.
Autoritățile din Oklahoma au confirmat faptul că în anii 1900,
pe teritoriul statului, acționa într-adevăr un bandit cu numele de
Elmer McCurdy, specializat în jefuirea băncilor și a trenurilor. În
urma unui jaf eșuat, în octombrie 1911, McCurdy s-a refugiat
într-o ascunzătoare din valea râului Big Caney. McCurdy a murit
în urmă unui schimb de focuri cu polițiștii din Pawhuska.
Cine plătise, însă, îmbălsămarea unui bandit? Singura
modalitate prin care agentul de pompe funebre și-a putut
recupera cheltuielile de îmbălsămare ar fi fost să-l așeze pe
Elmer în sala mortuară și să perceapă câte 5 cenți de la
vizitatorii curioși să-i vadă mumia. Mai târziu, mumia a ajuns la
un organizator de bâlciuri, care apoi a vândut-o parcului de
distracții.
Oare acesta să fi fost adevărul? Nimeni nu poate ști.
Autoritățile din Los Angeles erau în dilemă, privind soarta
cadavrului. Soluția a venit de la Muzeul Teritorial din Guthrie,
Oklahoma. La 14 aprilie 1977, un dric somptuos, tras de cai, a
dus corpul lui Elmer la Oklahoma, unde a fost. Îngropat în
cimitirul Boot Hill.

Hangița ucigașă

Una dintre cele mai temute tâlhărite din vestul sălbatic, Kate
Bender, avea un han în Kansas, în mijlocul preeriei. Clienții care
adăstau aici peste noapte nu mai părăseau hanul. În timp ce
mușterii își potoleau foamea, Kate, ascunsă după o perdea, îi
lovea în cap cu o secure și-i tâlhărea de cei câțiva dolari pe care
îi aveau asupra lor.
Autoritățile au luat cu asalt hanul, dar, când au ajuns acolo,
Kate dispăruse fără urmă. Au găsit, în schimb, urmele faptelor
sale. În spatele hanului au descoperit un adevărat cimitir, însă
morții nu au putut fi identificați și numărul lor n-a fost dat
publicității niciodată. Era și mai terifiantă bănuiala că ucigașa le-
ar fi servit uneori mușteriilor carnea victimelor.
Dispariția misterioasă a lui Kate Brender a stârnit interesul
amatorilor de enigme. Acest subiect îl discutau și locuitorii
micului și animatului centru minier Silver City din Idaho, în
băcănia locală, atunci când a intrat în magazin Joe Monahan să-
și cumpere alimente pentru săptămâna în curs. Acesta a fost
întrebat ce părere are despre cele întâmplate. Tânărul nu era
prea vorbăreț. Când bărbații au avansat ideea că Kate s-a retras
la o mănăstire sau a deschis un alt han ucigaș, Joe a aprobat din
cap, după care s-a retras.
Pentru locuitorii din Silver City, Joe însuși era o enigmă.
Bărbatul firav ocolea crâșma zgomotoasă și nu curta fetele.
Locuia într-o peșteră din Succor Creek, în apropiere de Silver
City, unde creștea câțiva porci,
 găini și niște vaci, pentru a-și câștiga cei câțiva dolari
necesari traiului.
În decembrie 1903, Joe și-a dus vacile la pășunat pe valea
râului Boise. Drumul a fost foarte dificil, astfel că la puțin timp
după ce s-a întors acasă, s-a îmbolnăvit și a murit. Bărbierul,
care se ocupa și de toaleta morților, a constatat cu stupoare
că... Joe Monahan era femeie.
Grota în care trăia a fost cercetată pentru a se descoperi
identitatea moartei, însă nu s-a găsit nimic altceva decât un
articol îngălbenit, decupat din „Kansas City Star”, care relata
despre urmărirea fără succes a lui Kate Bender. Localnicii au
tras concluziile care se impuneau: chiar dacă cei din Silver City îl
cunoșteau pe „micul Joe” ca pe un om blând și liniștit, s-ar fi
putut întâmpla să fi fost cândva un ucigaș nemilos. Până în ziua
înmormântării s-a zvonit că cetățenii doresc să trimită cadavrul
în Kansas pentru identificare. Preotul din localitate luase
cunoștință de aceste zvonuri, dar, în după-amiaza
înmormântării, pe o vreme rece și vântoasă, a ridicat privirea
către mulțimea care se adunase la cimitir și a spus: „Nu cred că
săraca femeie a fost o criminală”. Apoi a continuat: „Oricare ar fi
fost secretul ei, a dorit să-l păstreze și vă rog să-l înmormântăm
odată cu ea”. Minerii s-au risipit. În aceeași seară, în crâșmele
din Silver City s-a făcut chetă pentru acoperirea cheltuielilor de
înmormântare. Micul mormânt anonim n-a deranjat pe nimeni,
așa încât misterul persoanei îngropate a rămas nedezlegat.

Cine a fost înmormântat în realitate?

Nels Stenstrom și nevasta lui, Anna, erau niște comercianți

harnici din micul oraș minier McVey, din statul Washington.
Perechea lucra din greu 12 ore pe zi în magazinul lor. La 5 iunie
1895, însă, viața lor a fost tulburată de o tragedie misterioasă.
Nels Stenstrom a dispărut fără urmă. Unii afirmau că bărbatul
înalt și puternic era cam fustangiu și a fugit cu una dintre
iubitele lui. Era o bârfă pe care nimeni nu a adus-o la cunoștința
Annei, care rămăsese credincioasă bărbatului ei.
Anna a continuat să conducă negoțul, ca și când ar fi trăit și
Nels, câștigurile crescând an de an.
În anul 1902, Stenstrom a fost declarat mort din punct de
vedere legal, iar Anna, în aceeași zi, a făcut o declarație ciudată,
care a fost preluată de o serie de ziare din America: „Chiar dacă
el este mort doar din punct de vedere juridic, aș dori să-i fac o
înmormântare pe măsură”. Dorea o înmormântare cu tot
dichisul: cu sicriu și serviciu funerar. Era o idee atât de stranie,
încât orașul a fost asaltat de jurnaliști și de curioși. La 1 iulie
1902, la ora 14,30, când a început ceremonia de înmormântare,
biserica din McVey era înțesată de lume. Nels era veteran de
război, așa încât sicriul era acoperit cu drapelul Americii. După
predica rostită de preot, vechii prieteni au urcat pe podium să-și
ia adio de la Nels.
Ultima a vorbit Anna. Abia și-a început discursul, când
mulțimea a început să freamăte. Un bărbat cărunt, îmbrăcat în
zdrențe, înainta pe culoarul dintre rândurile de bănci, mormăind
și frecându-și pieptul. Lumea a văzut cum s-a uitat la Anna,
cerându-i îndurare, apoi a leșinat. Prima care a ajuns lângă el a
fost văduva, care i-a luat pulsul. Când și-a ridicat capul, fața îi
era brăzdată de lacrimi. Nu a putut spune decât atât: „Este
Nels”.
Certificatul de deces a fost semnat de medicul orașului, care
nu contenea să se mire că bărbatul puternic de odinioară
ajunsese o epavă. Sute de oameni au participat la
înmormântarea vagabondului, la locul de veci al familiei
Stenstrom. Povestea a continuat într-un mod și mai straniu.
În timp ce orașele Roslyn și Cle Elm, din împrejurimi, au
început să înflorească, minele din McVey au fost părăsite,
localitatea devenind pustie. Când Anna a murit, a fost îngropată
alături de, soțul ei. Magazinul a fost cumpărat de un
întreprinzător, care dorea să construiască altceva în locul lui.
Atunci când a demolat casa cu buldozerul, sub dușumea a găsit
un mormânt în care zăceau două schelete, despărțite de
securea cu care li se crăpase capul. Unul dintre schelete era al
rinei femei, menită să rămână la fel de anonimă, ca vagabondul
care fusese îngropat lângă Anna. Scheletul bărbatului nu a putut
fi identificat. Să fi fost adevăratul Nels Stenstrom?

Acrobații morții
 Ugo Pavesi ieșise pe balconul de la etajul trei al casei sale.
Gangsterul, specializat în șantaje, ședea adesea pe balcon,
serile, urzind probabil alte planuri criminale. De obicei, era
împreună cu prietena șa, dar de data aceasta, Lorna Perricone,
tânăra de 17 ani, era internată în spital, unde ajunsese din
cauza brutalităților bărbatului.
Mai târziu, trei martori oculari, care locuiau pe aceeași stradă,
nu departe de locuința lui Pavesi, au văzut ceva incredibil. Ei
afirmau că văzuseră un negru uriaș, de 5 metri și jumătate
înălțime, care a ieșit în balcon și s-a îndreptat către bărbatul
care ședea acolo. L-a ridicat cu ușurință din șezlongul în care
ședea și l-a azvârlit pe trotuar. Capul lui Pavesi, care fusese
smuls cu o forță incredibilă, zăcea lângă trupul decapitat.
Poliția a descoperit un lucru incredibil: individul trebuie să fi
cântărit în jur de 410 kg. Dar, în noaptea de 13 noiembrie 1941,
urma criminalului s-a pierdut în zăpăceala care a urmat
asasinatului, așa încât lumea se temea de o nouă lovitură a
asasinului uriaș.
Cazul i-a fost încredințat unui polițist cu fler, maiorul Lou
Grandin, care locuia la doar câteva blocuri depărtare de
incident. Polițistul a făcut o serie de cercetări făcându-i o vizită
lui Madame Olga, un medium cunoscut.
Vizita a fost întreruptă de apariția celor trei chiriași ai
doamnei Olga, cei trei frați Perricone: Mario, Giorgio și Tony.
Erau trei bărbați masivi, cu părul rar și o agilitate deosebită,
care îi făcea foarte apreciați de public la spectacolele de
acrobație. Mario i-a spus maiorului Grandin că în cei 50 de ani
de când era acrobat nu cunoscuse niciodată o persoană mai
înfiorătoare decât Van Nuys, un asasin de dimensiuni
impresionante. Apoi, a făcut o remarcă ce l-a surprinse pe
polițist: „Fata pe care Pavesi a băgat-o în spital era sora
noastră. Folosesc timpul trecut pentru că acum câteva minute a
decedat”. „Îmi pare rău” și-a exprimat compătimirea Grandin,
care a continuat: „V-aș ruga se nu părăsiți orașul San Francisco
până nu se lămurește cazul.” Cererea însă, n-a mai fost
respectată pentru că era tocmai data de 7 decembrie 1941, ziua
în care s-a schimbat istoria lumii. Frații Perricone au fost printre
primii care s-au înrolat în armată după atacul de la Pearl
Harbour. La fel a procedat și maiorul Grandin.
Acesta, însă, a fost preocupat pe tot parcursul războiului de
cazul asasinului uriaș. Când a revenit în Statele Unite, a decis s-
o mai viziteze o dată pe Madame Olga. Femeia era în viață, dar
sănătatea îi era foarte șubrezită. Ea i-a povestit polițistului că
toți cei trei frați Perricone muriseră pe câmpul de luptă și de
aceea crede că poate dezvălui explicația morții lui Pavesi.
Madame Olga a scos un vechi afiș de circ, care îi înfățișa pe
frații Perricone pe scenă. Tony stătea mândru pe umerii lui
Mario, iar pe umerii lui Tony era cățărat Giorgio, rupând cu
mâinile sale imense o carte groasă de telefon. Astfel, cei trei
bărbați formau un uriaș. La bază stătea Mario, cel care avusese
ideea, la mijloc Tony, iar sus de tot – Giorgio, cel cu mâinile
foarte puternice.

Cea mai vârstnică persoană răpită

În anul 1920, lângă Pekin, au fost descoperite oase umane ce

aveau o vechime de 500 de ani. Descoperirea reprezenta o
importantă verigă în lanțul evoluției omului. În anul 1941, când
japonezii se apropiau de capitala chineză, s-a luat hotărârea ca
oasele să fie expediate în America. N-au ajuns, însă, niciodată
acolo.
Dr. Harry L. Shapiro, fost profesor de antropologie la
Universitatea Columbia, mai caută și astăzi valoroasele
oseminte. Conform teoriei sale, „Omul din Pekin” fusese
transportat în Statele Unite de către un ofițer de marină.
Teoria a fost considerată plauzibilă de un om de afaceri din
Chicago, care a promis 500 de dolari recompensă celui care
poate oferi informații valoroase privind cazul. El s-a întâlnit în
clădirea celebrului Empire State Building din New York cu o
femeie misterioasă, care i-a relatat că soțul ei se întorsese din
China, aducând rămășițele unui om preistoric. I-a arătat și o
fotografie a oaselor, însă, înainte de a putea încheia tranzacția,
femeia a dispărut fără urmă. FBI-ul a cercetat informațiile care
relatau despre soldații care aduseseră cranii sau alte oase drept
suveniruri din Asia, dar fără succes. Un om de afaceri din
Sydney afirma că el ar fi obținut oasele și le-ar fi îngropat într-o.
Pădure din Tasmania, fiind dispus să le arate contra unei
importante sume de bani.
S-ar putea ca o parte din oasele „Omului din Pekin” să fie în
America, altele în Australia, eventual în Anglia. Oricum, misterul
acestei răpiri ciudate a rămas nedezlegat până astăzi.

Capitolul V
Crime abominabile

Casa groazei

Tulburat și nespus de trist, Timothy Evans sosi la sediul

poliției din Merthyr Tydfill din sudul Țării Galilor, spunându-i
ofițerului de serviciu: „Vreau să mă predau”. Apoi, Evans a
început să povestească amănunțit cum, imediat după ce s-a
comis crima, s-a refugiat la rudele sale din Țara Galilor, nu
înainte de a ascunde trupul neînsuflețit al soției sale în canalul
casei în care locuiau la Londra, la adresa Rillington Place nr. 10,
din cartierul Notting Hill.
În data de 30 noiembrie 1949, când a avut loc prima
descindere a poliției la adresa mai sus amintită, cercetările nu s-
au soldat cu niciun rezultat. Totuși, Evans, șofer de camion,
semianalfabet, în vârstă de 24 de ani, continua să susțină că
vecinul său de la parter, John Reginald Halliday Christie, îi
făcuse un avort soției sale, intervenție în urma căreia aceasta a
decedat.
Perchezițiile repetate, efectuate de poliție, au scos la iveală
dovezile unei duble crime. Într-o spălătorie aflată în grădina din
spatele casei, s-au descoperit cadavrele soției lui Evans, Beryl,
și ale fiicei lor, Geraldine. Deși bărbatul părea adânc tulburat de
moartea copilei, a recunoscut ambele crime. Însă, la procesul
care s-a judecat câteva luni mai târziu, Evans și-a retras
declarația, acuzându-l de crimă pe Christie. Acuzele îndreptate
împotriva vecinului, un om foarte respectabil, au avut o foarte
mică putere de convingere în fața juraților. Christie, în vârstă de
55 de ani, era funcționar la o bancă și, cu câțiva ani înainte, în
timpul războiului, servise ca ofițer în Poliția Metropolitană.
Evans a încercat să explice completului de judecată că John
Christie, care se lăuda adesea cu cunoștințele sale de medicină,
îi făcuse un avort lui Beryl, care a decedat din cauza intervenției
neglijente. Șoferul repeta aceste afirmații destul de incoerent și
neconvingător. A mai adăugat faptul, care îl făcea complice, că
John Christie i-ar fi promis că va ascunde cadavrul lui Beryl în
canal și va aranja ca un cuplu tânăr să aibă grijă de fetița lor.
Evans și-a dat demisia de la locul de muncă, și-a lăsat fetița la
Londra, în vederea „înfierii” și s-a mutat în Țara Galilor.
Însă nu a putut să păstreze teribilul secret. La interogatoriu a
fost foarte confuz și nu a reușit să dea răspunsuri convingătoare
atunci când a fost întrebat de ce a mărturisit la început crima și
din ce cauză a renunțat la prima versiune, amestecându-l pe
vecinul
său în această poveste? În schimb, John Christie, care de 17 ani
trăia liniștit în casa din Rillington Place, împreună cu soția sa,
Ethel, a compărut ca martor, arborând un aer liniștit și sigur.
Acest lucru a fost hotărâtor pentru completul de judecată.
Timothy Evans a fost găsit vinovat pentru uciderea Geraldinei,
nemaifiind necesar să-i fie intentat proces și pentru asasinarea
lui Beryl. Evans a fost spânzurat, cazul fiind clasat și considerat
drept istoria tragică a unui tânăr nefericit, care trebuia să-și
întrețină familia dintr-un salariu de mizerie și care fusese strivit
psihic de povara grijilor. Acestea fiind constatate, cazul părea
rezolvat. În acea vreme, nici completul de judecată și nici poliția
nu bănuiau că imobilul din Rillington Place nr.10 nu servise
drept loc de veci doar lui Beryl și Geraldine. Casa, ulterior
devenită de tristă faimă, era un adevărat cimitir, iar Reginald
Christie nu era nici pe departe funcționarul public respectabil și
sârguincios, așa cum dorise să pară în ochii lumii. Atunci când
polițiștii începuseră căutarea cadavrului lui Beryl Evans, se aflau
exact deasupra locului unde zăceau victimele bizarelor crime
sexuale comise de Christie.
În timp ce detectivii cercetau grădina părăginită din spatele
casei, avansând ideea săpării terenului, câinele lui Christie a
început să scormonească pământul, reușind să scoată la iveală
craniul lui Muriel Eady, asasinată cu mult timp în urmă. Christie
a alungat câinele, reușind să ascundă țeasta printr-o mișcare
abilă a piciorului, acoperind din nou oasele cu țărână. După
cercetările care nu au dat niciun rezultat, polițiștii au decis să
caute încă o dată în canal și în împrejurimi, fiind foarte
mulțumiți atunci când au găsit cadavrele în spălătorie. Între
timp, Christie a căzut pradă panicii și, în aceeași noapte, a
dezgropat craniul și l-a ascuns în altă parte. În ziua următoare,
doi băieți au găsit craniul printre ruinele unei case incendiate.
Poliția a înregistrat-o pe Muriel Eady ca pe una din
nenumăratele victime ale bombardamentelor din timpul
războiului. Încă din timpul anchetelor întreprinse pentru
elucidarea cazului Evans, Christie era foarte aproape de a fi
descoperit. Soția sa, Ethel, nici nu bănuia că în grădina casei
erau îngropate victimele a încă două crime. Bănuia, totuși, că
soțul ei fusese amestecat mai mult în cazul morții lui Beryl și
Geraldine decât recunoscuse. În orice caz, Christie a considerat
că e mai bine s-o reducă la tăcere, drept pentru care a
sugrumat-o și a ascuns cadavru sub dușumeaua sufrageriei.
Într-o succesiune rapidă de evenimente Christie a mai ademenit
trei femei în locuința sa, toate trei prostituate, pe care le-a ucis
cu sânge rece. Se pare că numai relațiile sexuale cu femeile
moarte puteau să-l satisfacă. Lăsând șase cadavre în urma sa,
îngropate în grădina casei, sub dușumea și într-o debara,
Christie a părăsit casa din Rillington Place nr.10 și s-a mutat în
altă parte Noul locatar, care se mutase în casă în data de 24
martie 1953, a fost intrigat de mirosul insuportabil care emana
dinspre debara. A îndepărtat o bucată din tapet și, bănuind
despre ce poate fi vorba, s-a dus în grabă la poliție. Reginald
Christie a fost arestat și, odată cu anchetarea crimelor sale, a
fost redeschis și cazul lui

Timothy Evans, care fusese executat prin spânzurare cu trei ani

înainte. A urmat un proces lung, prin care s-a încercat să se
stabilească vinovăția sau nevinovăția lui Christie. Valurile
indignării opiniei publice privind condamnarea la moarte a lui
Evans au ajuns până în Parlament și au stârnit dispute aprige.
Ca urmare a acestora, pedeapsa cu moartea a fost suspendată
pe o perioadă de cinci ani, lucru care s-a pus în practică abia
după condamnarea și execuția lui Reginald Christie. Acesta a
crezut că dacă va recunoaște cu seninătate crimele comise, va
fi declarat iresponsabil și va scăpa de ștreang. „Cu cât o făceam
mai des, cu atât îmi plăcea mai mult” a susținut el. Christie a
relatat și modul bizar în care își ucidea victimele. Le îmbăta,
apoi le forța să inspire gaz din conducta principală, până își
pierdeau cunoștința. Apoi le strangula și le viola. Christie a
recunoscut faptul că a asasinat-o pe Beryl, dar a negat uciderea
lui Geraldine, mai exact, nu și-a asumat fapta pentru care
fusese spânzurat Evans. S-ar fi putut întâmpla ca doi bărbați cu
înclinații criminale, abia cunoscându-se între ei, să fi locuit sub
același acoperiș? O asemenea coincidență este incredibilă! în
anul 1966, când cazul a fost readus în fața instanței, judecătorul
Brabin a considerat mai plauzibil ca Evans să-și fi ucis soția
decât fiica. Nimeni nu știe cine a omorât-o de fapt pe Beryl
Evans. Soțul ei și Reginald Christie au dus în mormânt teribilul
secret. Unul dintre bărbați știa cu certitudine că celălalt mințise.
 Poezie, pasiune și moarte

Adélaide Bartlett era de un farmec aparte, ușor băiețos. Purta

părut tuns scurt, iar chipul ei îți atrăgea atenția, mai ales buzele
senzuale și ochii strălucitori. Avea prea puțini prieteni în afara
familiei soțului ei, care, de altfel, avea destule altercații cu
această străină îndărătnică, ce se vârâse în familia lor. Adélaide
se născuse la Orléans, în Franța, din legătura neoficială dintre
un englez și o franțuzoaică bogată. La vârsta de 17 ani, Adélaide
a plecat în Anglia pentru a-și termina studiile și s-a stabilit la
Londra, în casa tutorelui său. Unul dintre apropiații casei era
Edwin Bartlett, fratele mai mic al tutorelui, care a început
imediat s-o curteze pe fată. Reuși s-o cucerească și, curând
după aceea, tinerii s-au căsătorit. Bărbatul de 29 de ani, cu zece
ani mai în vârstă decât soția sa, muncea din răsputeri în
magazinul familiei. Era un om amabil, însă stilul său de viață nu
corespundea pretențiilor tinerei sale soții. Adélaide a reușit și se
certe cu toți membrii familiei soțului ei, cu excepția lui Frederick
fratele mai mic al lui Edwin, cu care începu să întrețină o relație
sentimentală. În timp ce Edwin se implica din ce în ce mai mult
în rezolvarea afacerilor familiei, soția sa neglijată stătea acasă,
cosea, deretica și... aștepta vizitele secrete ale lui Frederick.
Femeia nu nega câtuși de puțin atracția față de Frederick, ceea
ce l-a determinat pe socru ei să intervină. În timpul unei dispute
familiale înverșunate, Adélaide a aflat că, la invitația soțului,
fratele mai în vârstă al acestuia se va muta la ei. Tânăra a
părăsit în grabă casa și n-a mai
fost văzută câteva zile. Întrucât și Frederick dispăruse în aceeași
perioadă, bârfele au început să circule, luând o amploare atât de
mare încât atunci când furia Adélaidei a scăzut și s-a întors
acasă, l-a obligat pe socrul ei să-i ceară scuze în scris. În anul
1885, soții Bartlett s-au mutat într-o casă nouă, în Pinglico.
Acolo, un tânăr preot metodist, reverendul George Dyson, un
om sensibil și iubitor de poezie, a devenit un obișnuit al casei.
Edwin a observat că Dyson are o influență pozitivă asupra soției
sale, motiv pentru care a încurajat prietenia lor, fără a sesiza și
faptul că încercările lirice ale preotului îi sunt adresate
Adélaidei: „Cine a reușit să pătrundă/ în sufletu-mi ce a-ncetat
să se-ascundă/ Și ca o regină ce pe tron s-a suit/ Inima mi-a
cucerit? Porumbița mea!” Reverendul nu și-a limitat efuziunile
doar la scrierea de poezii, ci a început o relație fizică cu
Adélaide, lucru susținut de reacția bizară a soțului, care nu
numai că ignora legătura, ci o încuraja de-a dreptul. Își
redactase și un testament în care lăsa totul soției sale,
desemnându-l executor tocmai pe Dyson. În 1885, Edwin
Bartlett s-a îmbolnăvit. Bărbatul se lăudase întotdeauna cu o
sănătate de fier, însă boala diagnosticată de medicul de familie
ca fiind o colită acută, l-a slăbit foarte mult, starea generală
continuând să i se înrăutățească vertiginos. Edwin a murit la 31
decembrie 1886. Suspicios, medicul de familie a dispus
efectuarea autopsiei, care a relevat prezența în stomacul
bărbatului a unei cantități mari de cloroform.
Toate probele susțineau ipoteza unei crime prin otrăvire,
totuși, nu se putea explica de ce cloroformul nu afectase gura și
esofagul victimei. Îndrăgostiții au fost acuzați de omor, însă
Dyson a fost achitat imediat din lipsă de probe, în ciuda faptului
că el însuși recunoscuse că a cumpărat cloroform de la mai
multe farmacii. Pe parcursul procesului, fermecătoarea Adélaide
a reușit să emoționeze și să inducă în eroare întregul complet
de judecată. A recunoscut că i-a administrat cloroform soțului ei,
afirmând că la început a folosit substanța pentru potolirea
dorințelor sexuale ale bărbatului, iar mai târziu – pentru a-l seda
în timpul bolii. Jurații au crezut-o. Totuși, mediul legist nu a
putut explica modul în care i s-a administrat cloroformul, fără a-i
fi afectate cavitatea bucală și esofagul. Adélaide Bartlett a fost
achitată, iar după proces a dispărut fără urmă. Conform unor
surse oficiale, ar fi emigrat în America. Sir James Paget,
renumitul chirurg de la Spitalul Sfântul Bartolomeu din Londra, a
remarcat: „Acum, că totul s-a sfârșit, ar putea să mărturisească
modalitatea prin care a făcut-o, măcar de dragul științei”.

Preotul și dirijoarea corului

Multe dintre titlurile ziarelor de la începutul secolului ar face

senzație și astăzi. Unul dintre acestea ar fi următorul: „Preotul și
dirijoarea unui cor au fost asasinați pe aleea îndrăgostiților”.
Întreaga congregație a fost consternată când s-a aflat despre
relația sentimentală dintre reverend și dirijoarea corului, o
femeie măritată. Ca să nu mai vorbim de groaza stârnită de
teribila crimă. Dar, ni meni nu a fost acuzat de comiterea
dublului asasinat, taina acestui; nefiind dezlegată nici până
astăzi. Trupurile neînsuflețite ale reverendului Edward Wheeler
Hall și al doamnei Eleanor Mills, dirijoarea corului bisericesc, au
fost găsite la data de 16 septembrie 1922, de o pereche de
îndrăgostiți ce se plimbau în apropierea unei ferme părăsite din
New Brunswick, New Jersey, un loc singuratic, preferat de
îndrăgostiți. Hall, preotul bisericii evanghelice Sfântul Ioan din
Nev Brunswick și amanta sa au fost împușcați în cap. Dar, și mai
consternat a fost faptul că, într-un acces de furie oarbă, cineva
retezase cor zile vocale ale femeii. Peste cele două trupuri erau
azvârlite scrisori le lor de dragoste. Au fost anchetați atât
Frances, soția lui Hall, cât și James, soțul doamnei Mills, niciunul
nefiind acuzat de comitere; crimei. Doamna Hall era o femeie
foarte populară în cadrul congregației. Se zvonea că polițiștii au
ignorat anumite dovezi, că probe importante au fost făcute
dispărute, iar procurorul n-a luat măsurile adecva te. Nu s-a
făcut autopsia cadavrelor și nu s-a efectuat o anchetă serioasă.
Cazul s-ar fi închis fără niciun incident, dacă un ziarist ama tor
de senzațional nu ar fi avut flerul să presupună că anumite
probe au fost trecute sub tăcere. Philip Payne, redactor la „New
York Mirror”, și-a trimis reporterii să caute dovezi și să-și facă o
părere asupra evenimentului chiar la fața locului. Aceștia au
reușit să pună mâna pe cartea de vizită a lui Hall, pe care
polițiștii au găsit-o la locul crimei, așezată pe pieptul victimei și
pe care, conform celor afirmate de Payne, s-ar fi găsit
amprentele fratelui doamnei Mills, Willie. În final, pe baza
acestei cărți de vizită și a altor dovezi, poliția a pus-o sub
acuzare pe doamna Hall, pe vărul ei, Henry Carpenter, și pe
frații ei, Henry și Willie Stevens. Willie era o persoană ciudată și
excentrică. Unul dintre hobby-urile lui era să se plimbe îmbrăcat
în uniformă de pompier și să stingă focul aprins de el în grădina
casei. Suspecții au fost aduși în fața instanței la patru ani de la
comiterea crimei, în noiembrie 1926. După un interval de timp
atât de lung, informațiile deținute de martori nu mai erau atât
de clare, așa încât avocații bogatei doamne au anihilat cu
ușurință depozițiile lor confuze. De altfel, acuzația se baza doar
pe mărturia fermierei Jane Gibson. Doamnă Gibson, care suferea
de cancer, a fost transportată în sala de judecată pe un pat cu
roțile, rostindu-și declarația în șoaptă. Femeia, care cu patru ani
în urmă era încă în puteri, a povestit că în noaptea crimei se afla
prin preajmă, încercând să-l învețe cu hamul pe unul din catârii
cei tineri. I-a recunoscut pe cei patru inculpați, susținând că-i
văzuse pe aleea unde au fost descoperite cadavrele. Erau
împreună cu reverendul Hall și doamna Mills. Jane își amintea că
auzise niște altercații verbale, – în care era vorba despre niște
scrisori de dragoste. N-a stat, însă, să asculte cearta, ci a plecat
mai departe cu catârul. Mărturia ei a fost convingătoare și
coerentă, impresionându-i pe jurați. A urmat cea a unui martor
al apărării, care a negat faptul că Jane ar fi părăsit casa în
noaptea cu pricina. Peste câteva minute, la tribunal a sosit
vestea că un deținut dintr-o închisoare din New York ar fi
recunoscut asasinatul. S-a dovedit însă că acesta voia doar să
facă senzație, iar în noaptea crimei fusese departe de New
Brunswick. Mai târziu, au existat martori care au oferit alibiuri
fraților Stevens și vărului lor, Henry, ba mai mult, apărarea a
avansat idea că doamna Gibson i-ar fi împușcat pe cei doi,
crezând ca sunt hoți. Dar cea mai impresionantă a fost depoziția
doamnei Hall, care a vorbit cu un calm imperturbabil. A susținut
că și-a iubit foarte mult soțul și niciodată n-a bănuit că avea o
legătură cu Eleanor Mills, pe care o considerase cea mai bună
prietenă a ei De asemenea, a spus că nu înțelege atitudinea lui
Jane Gibson, dar e iartă din cauza suferințelor pe care le îndură.
Jurații i-au dat crezare și au achitat-o. Mulțimea a părăsit sala
tribunalului profund mișcată cu convingerea că adevăratul
criminal este liber și se află printre ei Nu după mult timp s-au
petrecut câteva evenimente ciudate. Doamna Hall a dat în
judecată ziarul „New York Mirror”, cerând daune de două
milioane de dolari. Philip Payne, care voia să traverseze
Atlanticul într-un timp record, zburând până la Roma, a avut un
accident dispărând împreună cu aeroplanul său. Funcționarii
poliției, care fuse seră acuzați că ar fi făcut dispărute probele,
au fost destituiți, iar procurorii care au cercetat cazul au fost
înlăturați din funcție. Dar și martorii, atât ai apărării, cât și ai
acuzării au fost victimele unor accidente tragice. După moartea
doamnei Gibson, a murit și doamna Hall... tot de cancer. Fiind
urmată de restul suspecților. Cazul a rămas neelucidat.

Moarte în valea fericirii

În anul 1940, Sir Henry „Jock” Delves Broughton s-a însurat cu

e tânără superbă, ale cărei pasiuni erau... rochiile și bijuteriile
Bărbatul în vârstă de 57 de ani i-a spus frumoasei sale soții:
„Dacă te vei îndrăgosti de un alt bărbat și vei dori să divorțezi,
n-am să-ți stau în
cale”. Baronetul, absolvent al Universității din Eton, i-a promis
cu mărinimie miresei sale, Diana, mai tânără cu 30 de ani, că și
dacă îl va părăsi pentru altcineva, îi va asigura totuși timp de
șapte ani e rentă de 5000 de lire pe an. Niciunul dintre ei nu și-
ar fi închipuit că îi va fi infidelă la numai trei luni de la căsătorie.
Diana s-a îndrăgostit de un bărbat în vârstă de 39 de ani, Josslyn
Hay, conte de Errol Adulterul, petrecut atât de devreme după
nuntă, deși neobișnuit chiarși pentru timpurile moderne, mult
mai tolerante, nu era un lucru cu totul ieșit din comun. Perechea
trăia în Kenya colonială, într-o regiune cunoscută sub denumirea
de „Valea Fericirii”, unde consumul de al cool, de cocaină și
adulterul erau la ordinea zilei. De fapt, expresii preferată a lui
Josslyn Hay, un afemeiat incorigibil, era următoarea: „La naiba
cu soții!”. La început, părea că Sir Henry, soțul încornorai nu era
deranjat de imoralitatea celor doi. Ba mai mult, cu ocazia un ui
party pe care l-a dat la clubul local, a și toastat în sănătatea
soție sale și a amantului ei. „Le doresc multă fericire și sper ca
dragostea lor să fie binecuvântată și de un urmaș. Să bem
pentru Diana și Joss!” Broughton a plecat acasă într-o evidentă
stare de ebrietate. Errol și Diana au mai rămas să danseze. Errol
a plecat singur, iar la plecare a remarcat: „Bătrânul a fost
suspect de amabil!” Două ore mai târziu Errol a fost găsit mort.
Zăcea pe podeaua Buick-ului, cu capul ciuruit de gloanțe. Arma
crimei nu a fost găsită. Broughton era suspectat de comiterea
crimei, însă, pe banca acuzaților, baronetul încornorat a arborat
un calm desăvârșit și un comportament ireproșabil așa încât
jurații l-au achitat. După proces, drumurile lui Broughton și al
Dianei s-au despărțit. În anul următor, bărbatul care susținea î
continuare că era nevinovat, și-a luat viața.

Lizzie și securea
 Criminologii se mai străduiesc și astăzi să elucideze cazul h
Lizzie Borden, supranumită „demonul feminin cu secure”, ce
care „o pălise de 40 de ori pe maică-sa... și pe taică-său de 4 de
ori”. Deși era stigmatizată atât de Hollywood, cât și de zvonurile
privind crima ei abominabilă, femeia în vârstă de 32 de ani,
fusese achitată de jurați. Apoi, până la adânci bătrânețe, a trăit
retrasă, activând într-o organizație de protecție a animalelor.
Totuși, până! moartea ei, care a survenit în anul 1937, a fost
eroina unui cântecel grotesc:

Lizzie Borden cu securea

Biata mamă-și căsăpi.
Când apoi își dădu seama,
Și pe tată-l ciopârți.

Cazul ei a inspirat și un popular serial de televiziune, în care

rolul lui Lizzie era jucat de Elizabeth Montgomery. Aici, asasina
scelerată care își măcelărise părinții cu securea, s-a dezbrăcat,
ca să nu-și păteze hainele cu sânge. Totuși, mulți au fost de
părere că Lizzie a fost victima funcționarilor neglijenți, care au
ratat prinderea adevăratului asasin. Avatarurile femeii au
început în dimineața de 4 august 1892, în sufrageria casei vechi
și neprietenoase din Fall River, Massachusetts, unde locuia
împreună cu părinții. Acolo i-a fost dat să-și găsească tatăl, pe
bancherul Andrew Borden, care zăcea mort pe sofaua îmbibată
de sânge. Capul mortului fusese zdrobit cu atâta cruzime, încât
se transformase într-o masă amorfă. Probabil că dormea atunci
când l-a atacat asasinul. Groaza și tulburarea puseseră deja
stăpânire pe Lizzie, însă grozăviile nu se sfârșiseră aici. Peste o
oră avea să descopere o altă crimă. Abby Borden, mama vitregă
a lui Lizzie, fusese și ea ucisă, zăcând cu țeasta zdrobită pe
podeaua camerei de la etaj. Lațul se strânsese în jurul lui Lizzie
Borden, deși ea le spusese polițiștilor că în momentul crimei se
afla într-una din clădirile anexe ale casei, căutând un fir pentru
undiță. Bridget Sullivan, servitoarea familiei Borden, moțăia în
camera ei din pricina zăpușelii, iar Emma Borden, sora mai mare
a lui Lizzie, nu se afla în localitate. John W. Morse, un unchi aflat
în vizită, era plecat în oraș cu niște afaceri. În afară de Bridget,
doar Lizzie mai era acasă. Lizzie Borden a fost deferită justiției
în iunie 1893 și la începutul procesului, o serie de probe o
incriminau. Relațiile dintre surorile Borden și mama lor vitregă
nu erau foarte amiabile. Se pare că aceasta îl tot bătea la cap
pe soțul ei să-și dezmoștenească fiicele. Fetele nu-l iubeau prea
tare nici pe tatăl lor, a cărui avariție și comportament dictatorial
erau renumite în Fall River. Se presupunea că Lizzie, pradă unei
crize de epilepsie, și-ar fi măcelărit părinții, fără a-și mai aminti
după aceea de ceea ce s-a petrecut. Poliția nu a găsit arma
crimei. În plus, nu existau nici martori oculari, nici haine pătate
de sânge și nici probe indirecte care să fie concludente. După
achitarea sa, care a fost primită cu multă simpatie, Lizzie s-a
întors în vechea sa locuință, unde a trăit împreună cu sora ei
până în anul 1923, când aceasta din urmă s-a mutat. După
câțiva ani de la terminarea procesului, asupra celor trei martori
ai acuzării au început să planeze noi suspiciuni, dar poliția nu a
redeschis cazul. Anii au trecut, vechiul cântecel se mai fredona
din când în când, iar chipul demonic al lui Lizzie, rotind o secure
deasupra capului, continua să fie expus în panoptice. Treptat,
prietenii au părăsit-o, iar în ultimele zile ale vieții nu mai avea
deloc vizitatori la reședința din Fall River. A lăsat moștenire o
avere în scopuri caritabile, din care 30.000 de dolari pentru
Fundația de Protecție a Animalelor. Femeia, care a dus o
existență discretă, nu s-a plâns niciodată pentru suferințele pe
care le-a îndurat în timpul vieții.
Cazul Harry Oaks
 Cele 700 de insule ale Arhipelagului Bahamas au în majoritate
pământul stâncos, nisipos și țărmuri pustii, scăldate de curentul
blând al Golfului. La doar 80 de kilometri depărtare se află
însorita Floridă, paradisul milionarilor. Cei de aici duc o viață
luxoasă și incitantă. Însă, la Nassau, capitala Bahamas-ului,
flutura drapelul englez, Union Jack, arătând lumii întregi că
arhipelagul este un avanpost al civilizației britanice. De-a lungul
istoriei sale legendare, Bahamas-ul a fost rând pe rând imperiul
dubios al piraților, contrabandiștilor de băuturi spirtoase,
aventurierilor și jucătorilor de noroc Edward Albert Patrick
David, duce de Windsor și fost suveran al Angliei, cunoștea doar
latura pozitivă a vieții din Bahamas. După ce cu patru ani în
urmă abdicase de la tron, domnind în Anglia sub numele de
Edward al VIII-lea, numirea sa în funcția de guvernator general
al insulei, care a avut loc în august 1940, părea o măsură cu
intenție punitivă a cabinetului Winston Churchill, încăpățânatul
și temperamentalul duce a pricinuit multe necazuri atât
guvernului, cât și supușilor săi. Renunțase la tronul Angliei
pentru a se putea căsători cu femeia iubită, Wallis Simpson, o
americancă divorțată, gest cu care a declanșat o criză
constituțională și un scandal mondial. La un an după căsătorie,
ducele și soția sa au fost în vizită chiar la Adolf Hitler, cancelarul
nazist al Germaniei, deși acesta se înarma împotriva Angliei.
Ducele a devenit astfel o figură utilizată de propaganda nazistă.
După încheierea căsătoriei, ducele a mai călcat o singură dată
pe pământul țării sale, chiar înainte ca germanii să fi atacat
Franța, după care perechea a luat drumul Parisului, pe care l-au
decretat cămin adoptiv. Mai târziu, fostul suveran împreună cu
soția sa s-au refugiat în Spania, la Madrid. Churchill, temându-se
ca ducele să nu fie victima unei răpiri, l-a rugat să revină în
Anglia. Însă, ducele de Windsor, jignit de faptul că soția lui nu se
bucura de privilegiile unui membru al familiei regale, a refuzat
această ofertă. A ales alternativa oferită de Churchill și anume
funcția de guvernator-șef al Arhipelagului Bahamas, aflat la
multe mii de mile depărtare, de cealaltă parte a Oceanului
Atlantic. Acolo putea trăi în siguranță, departe de intrigile
politice ale Europei aflate în plin război. Ducele și ducesa de
Windsor, izolați și excluși din înalta societate londoneză, au fost
întâmpinați la Nassau de cel mai proeminent cetățean din
Bahamas, Sir Harry Oakes.
 Titlul nobiliar al lui Oakes nu era unul moștenit de generații.
Se pare că era una dintre persoanele cele mai bogate ale
imperiului, un om care devenise milionar prin forțe proprii. Avea
faima unui om de afaceri crud și fără scrupule, care urcase pe
scara socială venind din iadul căutătorilor de aur din Yukon și
Alaska, învingând toate obstacolele. Acest om dur s-a
împrietenit repede cu ducele de Windsor. Frecventau același
cerc, iar Oakes le-a cedat vila sa luxoasă din Nassau, pentru
perioada în care reședința guvernatorului se afla în renovare.
Cei doi bărbați făceau adesea escapade pe continentul
american, unde Oakes l-a recomandat pe duce cunoștințelor
sale din lumea afacerilor și din înalta societate. Ducele
beneficiase de o educație care l-a pregătit să facă față celor mai
dificile probleme, atât personale, cât și oficiale. Acest lucru l-a
ajutat foarte mult pe Edward să-și păstreze stăpânirea de sine,
când șambelanul său l-a trezit în dimineața zilei de 8 iulie 1943,
anunțându-l că Oakes a fost asasinat. Fusese bătui crunt, tăiat
cu cuțitul, avea capul spart și cadavrul însângerat era parțial
carbonizat. Inițial, Edward a uzat de prestigiul de care se
bucura, de condițiile specifice războiului, respectiv de cenzură,
pentru a trece sub tăcere vestea morții lui Oakes.
Totuși, după câteva ore, cu ajutorul poliției locale, a declanșat
procedura de investigare. El s-a adresat echipei de criminaliști
din Miami spunându-le: „Am impresia că unul dintre cetățenii
noștri de vază s-a sinucis. Nu ați putea verifica această
ipoteză?”. În realitate, „suicidul” lui Sir Harry Oakes purta toate
semnele distinctive ale unei execuți: mafiote din lumea
interlopă. Harry Oakes nu a văzut lumina zilei ca supus britanic,
ci ca fiu al unui profesor din Sangerville, Maine. În anii de
studenție, visa să acumuleze o avere imensă. A urmat
Facultatea de Medicină din Syracuse, dar, după doi ani, a
abandonat studiile. Harry le-a spus Colegilor săi: „Ca medici,
veți duce o viață bună dar niciodată nu veți ajunge foarte
bogați! Eu vreau să devin putred de bogat.” Harry și-a valorificat
cunoștințele medicale într-o tabăra de căutători de aur din
nordul Canadei. Trata degerăturile, cangrena subnutriția și, între
timp, căuta să obțină cât mai multe informații de la minerii
bătrâni și experimentați. Timp de 14 ani a urmat valurile de
căutători de aur care invadau orice teritoriu amăgitor din
Californie până în Yukon, din Australia până în Congo.
Perseverența sa fu răsplătită în anul 1910, când, împreună cu
partenerul, său a găsit aur pe malul lacului Kirkland din nordul
statului Ontario. Acest loc a devenit cel de al doilea zăcământ
de aur ca mărime din America de Nord în următorii 12 ani,
Oakes a reușit să adune o avere suficientă pentru a cumpăra
acțiunile deținute de partenerul său, devenind unicul proprietar
al minei. În 1923, Oakes era un magnat industrial dur și lipsit de
scrupule. Atunci, la vârsta de 48 de ani, s-a căsătorit cu Eunice
MacIntyre, o tânără dactilografă care lucra la o bancă din
Australia și pe care o cunoscuse într-o croazieră. În interes de
afaceri, a renunțat la cetățenia americană, preferând-o pe cea
canadiană. Dar, ajungând să plătească un impozit de 85 de
procente din venit, Harry Oakes a fost dezamăgit de patria
aleasă. Odată, când tocmai își petrecea concediul în casa din
Palm Beach, împreună cu soția și cei cinci copii, s-a întâlnit cu
un agent imobiliar pe nume Harold Christie, care i-a lăudat
politica fiscală din Bahamas, unde administrația britanică nu
percepea impozit pe profit și nici pe moștenire. Oakes a decis
să-și protejeze averea mutându-se la Nassau. Aici a investit mai
multe milioane de lire în hoteluri și terenuri de golf. A înființat
fonduri de caritate, care asigurau hrana copiilor nevoiași și
spitalizarea săracilor. În curând, mărinimia sa a devenit
cunoscută și în Anglia, unde a donat 25.000 de lire unui spital.
Astfel, în 1939, regele George al VI-lea, care a urcat pe tron
după abdicarea fratelui său, ducele de Windsor, i-a conferit titlul
de baronet, pentru a-și exprima gratitudinea. Magnatul, un
excentric ambițios, a depus toate eforturile pentru ca la
adoptarea oricărei legi sau decizii mai importante să fie
necesară și contribuția guvernatorului-șef, iar Sir Harry a reușit
să-l determine pe Edward să-i reprezinte interesele. Tocmai
avantajele acestei relații i le explica Harry Oakes partenerului
său de afaceri, agentul imobiliar Harold Christie, când s-au
întâlnit la Palm Beach pentru a discuta despre proiectul
deschiderii unor cazinouri în Bahamas. Deși Christie reușise să
câștige încrederea ducelui și primise acordul tacit al acestuia,
totuși lucrurile nu avansau deloc. De fapt, Sir Harry ezita încă,
așa încât Christie voia să aducă și mai multe argumente pentru
a-l convinge pe bătrânul capricios. Acesta era și motivul întâlnirii
lor de la Nassau din seara de 7 iulie 1943. Sir Harry avea
intenția ca peste două zile să plece în concediu la reședința sa
din Maine, iar Christie nu-și putea permite să piardă posibilitatea
unei noi discuții de afaceri. Oakes a avut oaspeți la cină, care au
plecat la ora 23,00. Conform celor spuse de Harold Christie,
puțin după aceea, Sir Harry s-a culcat, iar Christie, căruia i s-a
pus la dispoziție o cameră de oaspeți aflată la capătul celălalt al
culoarului, a făcut la fel.
Mai târziu, agentul imobiliar a declarat sub jurământ că, în
noaptea respectivă, nimeni nu a părăsit casa și că, deși l-au
trezit tunetele furtunii tropicale care se dezlănțuise, nu a auzit
niciun sunet suspect dinspre dormitorul lui Sir Harry. Dimineața,
la ora 7,00, s-a sculat și s-a dus să ia micul dejun. Străbătând
culoarul, s-a oprit în fața ușii lui Oakes, l-a strigat de mai multe
ori și, văzând că nu răspunde, a intrat în încăpere. Aici l-a
întâmpinat o imagine de coșmar. Camera era învăluită într-un
fum gros, dar nu era niciun focar de incendiu. Sir Harry Oakes
zăcea mort pe sofaua arsă, fața îi era scăldată în sânge, iar pe
frunte avea patru răni adânci. Pijamaua subțire în care era
îmbrăcat arsese aproape în întregime și zdrențele ei se lipiseră
de pielea arsă, plină de bășici sparte. Țipetele de ajutor ale lui
Christie l-au alertat pe îngrijitorul casei, care, în câteva minute,
a sunat la poliție și la ducele de Windsor, guvernatorul insulei.
Polițiștii din Bahamas nu prea aveau experiență în rezolvarea
cazurilor de crimă și de aceea, probabil, au răsuflat ușurați când
au aflat că ducele ceruse ajutorul poliției din Miami pentru
cercetarea „sinuciderii” lui Sir Oakes. Ducele discutase cu
căpitanul de poliție Edward Melchen, un apropiat al său, care
fusese și garda sa de corp în timpul deselor escapade la Miami.
Melchen a sosit la Nassau după câteva ore, aducând cu sine un
om de încredere, detectivul James Barker. Cei doi au cercetat
superficial cadavrul care zăcea pe sofaua arsă, după care
Melchen i-a spus ducelui: „Să privim lucrurile în față. Nici vorbă
de sinucidere!” A doua zi, cei doi polițiști americani au înființat o
„poliție ad hoc” la Westbourne, reședința magnatului, și au
trecut la audierea personalului și rudelor victimei. Christie și
ducele de Windsor au ținut legătura telefonic pe tot parcursul
zilei. În aceeași după-masă, ducele s-a dus personal la reședința
lui Oakes, pentru a vedea locul unde avusese loc abominabila
crimă. Aici a stat de vorbă cam 20 de minute cu căpitanul James
Barker. Peste două ore a fost arestat suspectul învinuit de
asasinarea lui Sir Harry. Era Alfred de Marigny, ginerele lui Sir
Harry Oakes, un bărbat uscățiv, mulatru, în vârstă de 36 de ani,
originar din Insulele Mauritius. De Marigny fusese deja de două
ori căsătorit și divorțase de puțin timp înainte de a începe s-o
curteze pe Nancy, fiica cea mai mare a lui Oakes. Alfred se
stabilise în Bahamas și ducea un trai luxos, pe cheltuiala ultimei
sale soții, o femeie putred de bogată. Bărbatul, pe bună
dreptate considerat un gigolo, pusese ochii pe frumoasa Nancy,
care la vremea aceea avea doar 17 ani. De la început, relațiile
lui de Marigny cu tatăl iubitei sale au fost furtunoase, acestea
deteriorându-se în mod decisiv când cei doi tineri s-au căsătorit
la New York, la numai două zile după ce Nancy împlinise 18 ani,
adică vârsta la care nu mai avea nevoie de consimțământul
părinților pentru a se mărita. În ziua decesului tatălui ei, Nancy
era în Florida, pentru un tratament medical, iar Alfred
organizase o petrecere la care fusese invitat George de Videlou,
un tânăr de bani gata, originar tot din Mauritius, și un alt
oaspete. La ora unu noaptea, de Marigny și-a părăsit locuința
pentru a-și conduce oaspeții. Acuzarea argumenta vinovăția
bărbatului prin faptul că, în noaptea crimei, acesta ar fi trecut cu
mașina prin fața reședinței din Westbourne. Din cele spuse de
procurorul Eric Hallinan, reieșea că mai existau și alte probe
care îl incriminau. El se referea în special la faptul că dormitorul
lui Sir Harry fusese incendiat pentru a se distruge urmele, iar în
timpul anchetării lui Marigny, polițiștii au observat că acesta
avea o arsură pe brațul drept. De asemenea, pe paravanul
chinezesc din dormitorul lui Oakes a fost găsită o amprentă a
aceluiași Marigny. Godfrey Higgs, avocatul apărării, a anulat
destul de repede prima probă, întrucât unul dintre martori a
declarat că Marigny își arsese brațul încercând să aprindă o
lumânare. Momentul decisiv al procesului l-a reprezentat
episodul legat de amprenta găsită pe paravanul chinezesc.
Detectivul James Barker a declarat că amprenta a fost prelevată
de pe paravan cu ajutorul unei fâșii de cauciuc acoperită cu
lipici. Acest procedeu a distrus orice evidență privind faptul că
amprenta a fost într-adevăr prelevată de pe paravan. Locul de
pe care a fost ridicată presupusa amprentă a lui Marigny, era
gol. Depoziția căpitanului Barker a devenit tot mai ezitantă. La
întrebarea apărării de ce nu a fotografiat locul amprentei,
acesta a răspuns că nu a adus cu sine de la Miami aparatul
special de fotografiat, crezând că va ancheta cazul unei
sinucideri. „Nu mi s-a părut important să aduc aparatul de
fotografiat amprentele digitale”, a spus Barker. Credibilitatea
depoziției lui Barker a fost pusă la îndoială de un expert al
poliției din New Orléans, Maurice O’Neil. El a atras atenția
asupra contururilor clare de pe imaginea amprentei lui Marigny
și a declarat că aceasta a fost prelevată de pe o suprafață
netedă, pentru că altfel, ar trebui să se vadă și contururile
modelului complicat de pe paravan. El și-a susținut opinia cu
multă hotărâre, afirmând chiar că amprenta a fost ridicată de pe
suprafața lucioasă a unui comutator de electricitate sau de pe
pachetul de țigări pe care Marigny îl avea în mână când a fost
convocat de polițiști în casa victimei. Higgs, avocatul apărării,
nu a căutat să afle de ce a apelat Barker la asemenea dovezi
neconvingătoare. Din întrebările rămase fără răspuns, a reieșit
un alt amănunt important al evenimentelor. Harold Christie,
care dormise în clădire în noaptea crimei, declarase sub
jurământ că, după ora 23,00, nici el și nici Sir Harry nu au
părăsit reședința Westbourne. Dar Higgs l-a chemat ca martor
pe căpitanul Edward Sears, adjunctul șefului secției Circulație a
poliției din Bahamas. Sears, care îl cunoștea pe Christie din anii
de școală, a afirmat cu certitudine că-l văzuse pe acesta la unu
noaptea, pe strada George din Nassau, într-o furgonetă care
circula cu mare viteză dinspre portul orașului. Sears nu l-a putut
identifica pe șoferul furgonetei, dar era sigur că era vorba de un
alb. Jurații s-au retras să delibereze. Peste două ore, s-a dat
verdictul de nevinovăție în procesul intentat împotriva lui Alfred
de Marigny. Pentru asasinarea lui Sir Oakes, nu a fost acuzat
nimeni. După aproape 10 ani, la 26 decembrie 1952, la Miami, a
fost găsit un indiciu care a aruncat o cu totul altă lumină asupra
cazului Harry Oakes. Căpitanul de poliție James Barker, care
fusese anchetatorul morții lui Oakes, a fost găsit mort, împușcat
cu propriul său revolver de calibrul 0,38. Trăgaciul a fost
acționat de fiul căpitanului. Acesta, cu lacrimi în ochi, a relatat
la tribunalul districtual faptul că tatăl său devenise dependent
de droguri, era corupt și ducea o viață de desfrâu. Fapta fiului
lui Barker a fost calificată de tribunal drept „crimă motivabilă”.
Colegii căpitanului nu au fost surprinși de acest caz, întrucât
știau de ani de zile că Barker figura pe lista polițiștilor plătiți de
gangsterul Meyer Lansky, capul mafiei din Florida și Cuba. În
perioada când a fost ucis Sir Harry, Lansky își dorea foarte mult
să obțină autorizația oficială pentru deschiderea unui cazinou la
Nassau. Pentru a-și atinge obiectivul, a recurs la foarte multe
șiretlicuri, încercând să atragă de partea sa personalitățile
influente din Bahamas. Lansky le comunicase oamenilor săi că
un bărbat încăpățânat, care i se împotrivea, va trebui să
primească o lecție. Localnicii își aminteau foarte bine de
ambarcațiunile cu motoare puternice care străbăteau apele
oceanului, intrând și ieșind din portul din Nassau fără a se
sinchisi de formalitățile vamale sau de frontieră. Erau
ambarcațiunile flotei lui Lansky, conduse de marinari care
cunoșteau apele dintre Miami și Nassau încă de pe vremea
prohibiției, când transportau alcool din Bahamas-ul britanic în
Florida. Oare în noaptea crimei, Harold Christie călătorea
îngrozit într-o mașină care gonea dinspre port, după ce luase
parte la o discuție la bordul unui astfel de vapor? Oare să fi fost
cu el și Sir Harry? Poate că trupul zdrobit în bătaie al bătrânului
zăcea pe podeaua furgonetei, trebuind să plătească cu viața
faptul că a refuzat propunerea mesagerilor lui Lansky. Oare
necunoscutul pe care l-a văzut căpitanul Sears să fi fost trimis
de șeful mafiei pentru a-i da o lecție lui Sir Harry Oakes? Poate
că James Barker, căpitanul de poliție corupt, la indicația lui
Lansky, a căutat un țap ispășitor în cazul morții lui Oakes și l-a
incriminat pe Marigny pentru a distrage atenția opiniei publice.
Imediat după război, ducele de Windsor a părăsit arhipelagul
Bahamas și s-a întors în exilul său civilizat de la Paris. Niciodată
nu s-a mai interesat de cazul asasinării lui Oakes. După un timp,
Harold Christie a fost ridicat la rang de cavaler pentru serviciile
aduse guvernului din Bahamas. A murit în 1973, în timpul unei
călătorii în Germania.

Asasinat în Congo

Atentatul este o crimă care, având impact asupra maselor,

poate schimba mersul istoriei. Viața unui erou național poate fi
curmată de glonțul ieșit pe țeava unei arme cu lunetă. Tiranul și
camarila sa pot fi spulberați de explozia unei bombe bine
plasate. Cauzele atentatelor pot fi diferite: de la închipuirile din
mintea bolnavă a unui scelerat, până la jertfa unui
patriot care vrea să-și scape țara de dictator. Adesea,
înlăturarea unui conducător este organizată de o mișcare sau o
grupare politică ce urmărește preluarea puterii. De obicei,
atentatele sunt înfăptuite la lumina zilei. Personalitățile publice
sunt ucise în locuri publice, unde victima este expusă și
vulnerabilă. Aceste locuri sunt alese în mod deliberat, pentru a
demonstra publicului consternat, forța și devotamentul celor
care-și asumă atentatul. Atentatorii urzesc în secret și ucid în
public, revendicându-și de cele mai multe ori faptele. Nebunul
singuratic ajunge pe prima pagină a ziarelor, primindu-și astfel
răsplata. Tot prin intermediul presei, grupările politice pot să-și
difuzeze succesul în lumea întreagă.
Totuși, moartea a două figuri politice proeminente, petrecută
într-un interval de 9 luni, în anul 1961, nu s-a încadrat în
schema obișnuită. Nu au fost recunoscute și nici n-au fost
revendicate vreodată de cineva. Cele două cazuri sunt legate de
situația politică tulbure ce domnea atunci în Africa. Unul dintre
ele este considerat o crimă întâmplătoare, iar celălalt – un tragic
accident de avion, pricinuit de o defecțiune tehnică. Totuși,
suspiciunile planează și astăzi, atât în cazul morții
revoluționarului congolez Patrice Lumumba, cât și a
diplomatului Dag Hammarskjold, secretar general al ONU. La
vârsta de 35 de ani, Patrice Emergy Lumumba era un politician
lipsit de experiență, dar un orator talentat, care reușea să
însuflețească publicul. Nutrea ambiții nemăsurate și voința de a
le împlini. Setea lui de putere era uriașă, iar discursurile sale
puteau mobiliza masele largi.
În 1960, Patrice Lumumba devenise un factor de care
trebuiau să țină cont și guvernatorii coloniali din întinsele
teritorii ale Congo-ului belgian, unde se făcea simțit vântul
schimbării din Africa. Naționalismul a reușit să mobilizeze forțe
imense și se răspândea rapid pe tot continentul negru, iar
europenii nu erau dispuși să plătească un preț prea ridicat
pentru a-și păstra coloniile africane. Dar, în 1960, când puterea
a fost transferată pe cale electorală poporului congolez,
autoritățile coloniale și-au dat seama că nu se întrevăd
posibilitățile unei tranziții pașnice. Observau contrariați
popularitatea crescândă a conducătorului rebel Moise Chombe,
aflat în fruntea unei grupări care milita pentru separarea
bogatei provincii Katanga și declararea ei ca stat suveran. Însă,
cu și mai mare atenție, urmăreau mișcările celor doi rivali
politici ai lui Chombe, care promiseseră păstrarea echilibrului
intern și se juraseră că vor înfrânge rezistența din Katanga,
păstrând această regiune în interiorul noului stat congolez.
Belgienii au luat la cunoștință cu o reală satisfacție rezultatele
alegerilor, în urma cărora funcția de președinte a fost ocupată
de Joseph Kasavabu, un funcționar public liniștit și cultivat. Au
observat însă premisele unei atmosfere revoluționare, care îl va
aduce în scaunul de premier pe Patrice Lumumba, fost diriginte
de poștă. Știau că Lumumba, care-și dorea puterea cu orice
preț, se baza pe promisiunea unui ajutor militar sovietic. Noul
prim-ministru, care în adolescență fusese exmatriculat de la
școala misiunii catolice, fiind acuzat de promiscuitate sexuală,
iar mai târziu închis doi ani pentru delapidare, le va adeveri cele
mai adânci temeri. În curând, se dovedi că revoluționarul
entuziast, dar naiv, și-a dat singur seama că a dezlănțuit niște
forțe pe care nu le mai putea stăpâni. Consilierii sovietici care
invadaseră țara, re prezentând brațul de nădejde al Moscovei, îi
controlau fiecare mișca re. Între timp, congolezii au realizat că
deși abia scăpaseră de o stăpânire colonială, erau deja pe cale
să cadă pradă alteia.
Lumumba declanșă o operațiune sângeroasă de „purificare”
în rândurile triburilor inamice, folosindu-se de ajutorul logistic și
de tehnica militară sovietică aflată în țară. A condus personal
formațiunile militare care au măcelărit 3000 de membri ai
tribului Raluba, soldați fiind transportați cu ajutorul celor 19
avioane Iliușin, asigurate de sovietici. Au existat și câțiva
observatori străini care au considerat că intervenția brutală
fusese necesară pentru menținerea unității noului stat. Alții,
însă, au afirmat că premierul își târăște poporul într-un război
civil tot mai tragic. La presiunile belgienilor, președintele
Kasavabu l-a îndepărtat pe Lumumba din funcție și l-a deferit
justiție Acesta a fost începutul unui joc de-a șoarecele și pisica.
Încă de la început, Lumumba a evadat din arestul la domiciliu și
a pornit printr-un „turneu” prin țară, în fiecare localitate
mulțimea întâmpinându-l cu ovații. Belgienii, care, din interese
economice, doreau să aibă un guvern aliat și o situație stabilă în
țară, mai întâi s-au arătat foarte indignați de evadarea lui
Lumumba, însă ulterior au perceput-o mai mult ca pe o
chestiune neplăcută, decât ca o reală amenințare. Considerai că
nu este decât un intrigant naiv care se va sătura repede de
vocația sa de conducător, potențată de forțele care-l susțineau
și-l orientau din punct de vedere politic.
În ianuarie 1961, Lumumba a fost arestat din nou și trimis în
provincia rebelă Katanga, unde nu se mai putea aștepta la
simpatia mulțimii. Peste numai o săptămână, Lumumba era
mort, împreună cu doi oameni de încredere: Joseph Okito și
Maurice Mpolo. Întâmplarea însă a fost dată publicității cu totul
altfel... S-a anunțat că Patrice Lumumba a evadat din nou. Paul
Munungo, ministrul de interne din Katanga, a
 declarat acest lucru într-o conferință de presă în care le-a
arătat ziariștilor orificiile practicate în perete de Lumumba și
complicii săi, prin care, chipurile, ar fi evadat din vila de la
Elisabethville. „Am oferit o recompensă substanțială pentru
prinderea lor” a mai spus ministrul. La următoarea conferință de
presă, convocată trei zi mai târziu, a fost la fel de laconic și i-a
informat pe ziariști că „evadai au părăsit orașul Elisabethville cu
un autoturism și au străbătut peste 320 de kilometri, oprindu-se
în districtul Kowelzi, în apropierea unui sat. Localnicii, care voiau
să obțină cele 3000 de lire recompensă i-au căsăpit cu securea
pe Lumumba și pe camarazii săi. Un funcționar oficial a făcut o
vizită la fața locului și a relatat că cei trei bărbați sunt îngropați
într-un mormânt fără niciun semn distinctiv. Pe afișe în care
ofeream recompensa am omis să specificăm că dorim ca
Lumumba să fie prins viu”, s-a scuzat ministrul. „Astfel, țăranii
nu p fi acuzați pentru moartea lui; de fapt, fiind vorba de un
criminal periculos, n-au făcut ceva chiar așa de grav”. „Unde
este satul cu pricina?” au întrebat ziariștii. „Trebuie să păstrăm
secretul pentru a r provoca organizarea unor pelerinaje de către
cei care îi erau devotați sosi răspunsul. Moartea timpurie a
tânărului revoluționar a fost o adevărată ușurare pentru
belgienii îngrijorați, dar nu același lucru se poate spune despre
sovietici, care erau furioși că nu reușiseră să-l protejeze pe
liderul revoluționar congolez. Sovieticii au susținut că e vorba
despre un atentat și au început imediat construirea unei
universități care purta numele lui Lumumba, menită să
instruiască revoluționari africani. În afară de aceasta, au pretins
demisia secretarul general ONU, motivând că independența
statului Congo, aflat într-o etapă de tranziție, era supravegheată
și constrânsă de această organizație internațională. Dag
Hammarskjold fusese și anterior ținta nor injurii repetate, așa că
nu îl miră nici faptul că i se cerea demisia. Diplomatul
scandinav, care avea o vârstă înaintată, a fost criticat vehement
și de conducătorii statelor occidentale, reproșându-i-se că nu a
uzat de forțele internaționale ONU care se aflau sub comanda
sa, pentru a accelera formarea noului stat Congo. În schimb,
statele răsăritene considerau că s-a intervenit prea mult în
treburile interne din Congo. Când, în cursul unor operațiuni
militare, soldații indieni din cadrul forțelor ONU de menținere a
păcii au ucis câteva sute de rebeli katanghezi, Hammarskjold și-
a asumat întreaga răspundere pentru acest incident. Liderii
occidentali l-au acuzat de administrarea defectuoasă a situației,
pe când Hrușciov l-a calificat drept” lacheul puterilor
occidentale, cu mâinile mânjite de sânge”. Hammarskjold, însă,
și-a continuat munca, încercând în mod imparțial să contribuie
la nașterea dureroasă și însângerată a noului stat african. Nu a
ezitat nicio clipă să dea curs invitației liderului din Katanga,
Moise Chombe, de a discuta despre posibilitățile de încheiere a
păcii între provincia separatistă și Kongo. Întâlnirea urma să
aibă loc pe un teren neutru, la Ndola, localitate aflată în
Rhodesia. Din motive de securitate, călătoria secretarului
general al ONU a fost păstrată secretă. Conform planului inițial,
Hammarskjold ar fi trebuit să zboare de la Leopoldville la Ndola,
cu un avion DC-4 Skymaster, însă în ultima clipă, pentru a evita
asediul ziariștilor care-l așteptau, a decolat cu un alt avion, un
DC-6. Acesta era un avion bine echipat și aparținea
comandantului forțelor ONU din Congo, generalul Sean
McKeown. Fiind înzestrat cu patru motoare puternice, putea
străbate fără dificultăți peste 4000 de kilometri.
Numai că, în urmă cu 24 de ore, avionul DC-6 fusese atins de
artileria antiaeriană, care i-a distrus unul dintre motoare. A fost
reparat în aceeași zi și lăsat apoi nesupravegheat într-unul din
atelierele de reparații ale aeroportului din Leopoldville. Confuzia
a fost amplificată și de faptul că pilotul avionului, Per-Eric
Hallonnquist, pentru a deruta presa, a desemnat ca stație de
destinație a zborului un mic aeroport din districtul Kisai, aflat la
jumătatea drumului până la Ndola. Decolarea a avut loc după
amiaza târziu. Echipajul era alcătuit din 15 membrii, printre care
și un radiotelegrafist fără experiență în domeniul aviației: La
câteva minute după decolare, au descoperit că în carnetul de
bord nu figurau nici hărțile care indicau traseul spre Ndola și nici
instrucțiunile de zbor detaliate. Totuși, cursa a decurs fără
incidente. După patru ore de zbor, la momentul prevăzut pentru
sosire, pilotul a stabilit legătura cu turnul de control din Ndola, a
cerut informații despre starea vremii și a pistei de aterizare și se
pregăti să coboare de la înălțimea de 9700 de metri a plafonului
de zbor. Turnul de control a răspuns și apoi a așteptat
confirmarea pilotului. A așteptat și, a tot așteptat... După două
ore și jumătate, controlorii de trafic au constatat consternați că
avionul DC-6 se apropie de aeroport dinspre sud-vest, dinspre
teritoriul rhodesian, ca și cum ar fi făcut un ocol de 160 de
kilometri Toată lumea a fost profund mirată de această
întârziere considerabilă însă nimeni nu a intrat în panică,
întrucât avionul se putea menține în aer șapte ore și mai avea
suficient combustibil. Apoi pe frecvența radio au putut
recepționa glasul calm al lui Hallonnquist, care comuni ca
următoarele: „Văd luminile de semnalizare ale pistei de
aterizare din Ndola... începem aterizarea”. Personalul turnului
de control a privit în beznă, dincolo de pista de aterizare,
așteptând să se ivească avionul DC-6. Dar n-au văzut decât o
străfulgerare puternică, după care întunericul s-a lăsat peste
împrejurimi. Avionul se lovise cu o aripă de un copac și s-a
prăbușit în pădurea din apropiere.
Din cauza confuziei generale și a beznei, echipelor de salvare
le-au trebuit peste două ore pentru a descoperi avionul în jungla
deasă. Epava avionului, cadavrele împrăștiate și alte indicii
arătau că accidentul nu s-a petrecut din cauza faptului că pilotul
ar fi apreciat în mod greșit distanța. Fuzelajul avionului, în
apropiere de cabina d pilotaj, era ciuruit de gloanțe. Cadavrul lui
Dag Hammarskjold zăcea între scaunele contorsionate. La
câteva zeci de centimetri de el, era aruncat un revolver, iar sub
gulerul sacoului, cineva așezase o carte de joc, un as de pică.
Un singur om a scăpat cu viață din cumplitul accident, ofițerul
Harry Jullian, din forțele americane de securitate. Zăcea în stare
de inconștiență, având coapsa fracturată și arsuri pe 50% din
suprafața corpului. A doua zi, la Ndola, au sosit detectivi pentru
a aduna date privind tragicul accident. Au constatat că
Hammarskjold nu a murit în momentul producerii accidentului și
nici nu fusese împușcat, ci a murit din cauza întârzierii echipelor
de salvare. A murit fără să poată povesti nimic din ce s-a
întâmplat în ultimele minute ale zborului. În epava avionului, au
găsit sticle de whisky și brandy, fapt care a adeverit informațiile
anterioare care semnalau că mai mulți membri ai echipajului și
personalului de zbor au urcat la bord epuizați și clătinându-se,
după o noapte de pomină petrecută într-un bar din Leopoldville.
Specialiștii care au analizat aparatul au constatat că, din cauza
unei defecțiuni tehnice inexplicabile, altimetrul avea o abatere
de 37 de metri, ceea ce l-a derutat pe pilot la citirea indicațiilor.
A apărută și un martor ocular care a declarat că doar cu câteva
minute înainte de prăbușirea avionului DC-6, a auzit sunetul
motoarelor unor avioane necunoscute, aflate în apropiere.
Numai avioanele de vânătoare ale rebelilor din Katanga se mai
aflau în interiorul razei de zbor, la Elisabethville, oraș aflat la
160 de kilometri depărtare. Mai târziu, în aceeași zi, maiorul
Jullian și-a recăpătat cunoștința. Detectivii care stăteau în jurul
patului său l-au asaltat cu întrebări: „Unde ați fost în timpul
celor două ore de întârziere? De ce nu ați aterizat la locul și
momentul indicat?” „Domnul Hammarskjold ne-a spus să ne
întoarcem din drum, dar nu ne-a explicat de ce” atât a mai fost
în stare să declare ofițerul grav rănit. Peste două zile a murit,
fără a-și mai fi recăpătat cunoștința. Specialiștii rhodesieni care
au condus ancheta privind cercetarea cauzelor prăbușirii
avionului, au ajuns la concluzia că accidentul s-a datorat unei
erori de pilotaj. Mai târziu, o comisie a ONU, alcătuită din cinci
persoane, bănuind că a fost totuși vorba de sabotaj și de un
schimb de focuri, a reluat investigarea cazului, însă concluzia
finală a fost că nu se poate stabili exact originea catastrofei.
Autoritățile din Katanga, care au mai avut parte de o experiență
tragică cu soldații indieni ai forțelor ONU, nu au vrut să
colaboreze la investigațiile menite să descopere cauza
accidentului. Să fi fost distrus avionul în care călătorea Dag
Hammarskjold de o bombă temporizată? Să fi avut loc un
schimb de focuri în cabină sau să fi fost un atac al unor avioane
de vânătoare? Toate aceste întrebări au rămas fără răspuns.
Nimeni nu a revendicat acest atentat. Totuși, cine a așezat asul
de pică pe pieptul diplomatului aflat în agonie? Să fi fost oare
cineva care l-a însoțit pe ultimul drum?

Străzile groazei
 În sufletul londonezilor din East End se cuibărise spaima.
Teama și panica puseseră stăpânire pe străzi și taverne, iar
simpla rostire a acestui nume făcea să se lase o tăcere de
gheață: Jack Spintecătorul. Misteriosul asasin ataca sărmanele
femei pe care viața mizeră le obliga să-și vândă trupul pentru
câțiva gologani, pe străzile lăturalnice ale suburbiei. Din fericire,
teroarea legată de Jack Spintecătorul nu a durat prea mult.
Prima femeie i-a căzut victimă într-o noapte de vară de acum
mai bine de un veac, iar ultima – trei luni mai târziu. A ucis cel
puțin cinci femei, dar unii criminaliști sunt de părere că în total
ar fi făcut 14 victime. Identitatea sa a rămas o enigmă și în ziua
de azi.
Materialul adunat de Scotland Yard privind acest caz a fost
dat publicității în 1992, dar conținea prea puține informații
despre criminalul de trist renume. Medicii legiști care au
cercetat cadavrele victimelor au putut concluziona doar că Jack
Spintecătorul dispunea de oarecare cunoștințe medicale și era
stângaci. Conform supozițiilor polițiștilor, criminalul era un
bărbat înalt, slab, palid, cu mustață neagră. Mai mulți martori,
printre care și un polițist, au afirmat că au văzut o persoană cu
aceste semnalmente, părăsind în grabă locul faptei. Se pare că
de fiecare dată purta pălărie și un mantou lung și ponosit. Avea
un mers caracteristic tinerilor, cu pași mari și apăsați. Totul a
început în zorii zilei de 7 august 1888, când un bărbat a găsit
cadavrul mutilat al unei femei, abandonat în casa scărilor unui
bloc din Whitechapel. Cadavrul a fost identificat ca fiind al
Marthei Turner, o prostituată. Moartea femeii a fost cauzată de
mai multe lovituri de cuțit.
 În acea vreme, crimele comise asupra prostituatelor din East
End nu constituiau o raritate. Docurile londoneze erau pline de
vapoare sosite din toate părțile lumii, iar marinarii străini
umpleau cârciumile și tavernele orașului. Totuși, cazurile de
mutilare erau foarte rare. Atunci când peste numai 24 de ore a
fost însă descoperit încă un cadavru ce părea a fi „opera”
aceluiași asasin, teama a pus stăpânire pe orașul încins de
căldura verii. Cadavrul unei alte prostituate de 42 de ani,
poreclită Polly cea frumușică, pe numele adevărat Mary Ann
Nichols, a fost descoperit în 31 august, dis-de-dimineața. Ieșise
la agățat, pentru a câștiga cei câțiva penny necesari pentru
patul din azilul de noapte și poate ceva în plus pentru un
păhărel de gin, când, un bărbat înalt și uscățiv s-a apropiat de
ea și au plecat împreună, dispărând în beznă. Atunci a fost
văzută în viață pentru ultima oară. Când a fost găsită, femeia
avea gâtul retezat și trupul mutilat. Unul dintre detectivi a
remarcat: „Este opera unui descreierat”; iar medicul legist a
adăugat:”Niciodată nu am mai văzut un caz atât de teribil.
Următorul atac al Spintecătorului s-a petrecut după două
săptămâni. De această dată, victima era Annie Chapman, zisă
Bruneta, o prostituată de 47 de ani, bolnavă de tuberculoză.
Cadavrul ei eviscerat a fost găsit de un hamal din piața
Spitalfields. Cele câteva haine ale moartei fuseseră așezate în
ordine, alături de cadavru. În data de 25 septembrie, la 18 zile
după moartea lui Annie, la sediul agenției centrale de presă din
Fleet Street, a sosit următoarea scrisoare:
„Stimate domnule director! Din când în când aud că am fost
capturat de poliție, deși nici pomeneală să fi dat cineva de mine.
Sunt interesat de un anumit tip de femei, pe care am să
continuu să le căsăpesc până voi obosi. Ultima crimă a fost o
capodoperă. Nu i-am lăsat răgaz femeii nici măcar să țipe. Îmi
place ce fac și nu am de gând să mă opresc. În curând veți mai
auzi de mine și de hobby-ul meu ciudat. Ultima oară am turnat
într-o sticlă de bere cu ghimbir substanța potrivită pentru a vă
scrie, însă, între timp, s-a coagulat, așa că n-o pot folosi. Sper că
și cerneala roșie vă va satisface. Ha-ha! Cu proxima ocazie, voi
tăia urechile victimei și le voi expedia la poliție”. Scrisoarea era
semnată „Jack Spintecătorul”. Acest nume, care a fost utilizat
atunci prima oară, l-a făcut celebru pe asasinul misterios, cu
mintea rătăcită, care îngrozise populația din suburbiile Londrei.
Victima următoare a fost Elizabeth Stride, poreclită Lungana Liz
Trupul ei a fost găsit de un polițist, în dimineața zilei de 30
septembrie, în spatele porții unei uzine. Întrucât cadavrul nu era
ciopârțit, polițiștii au bănuit că Jack Spintecătorul fusese
deranjat de cineva în timpul groaznicei sale îndeletniciri. Curând
însă, ucigașul a făcut e nouă victimă, pe care și-a pus teribila
amprentă. Rămășițele pământești, mânjite cu sânge, ale
Catherinei Eddowes, de 40 de ani, au fost găsite la o jumătate
de kilometru de locul unde zăcuse cadavrul lui Liz. Acesta era
cadavrul cel mai mutilat. Îi fuseseră tăiate urechile și urmele
însângerate duceau către un perete pe care stătea scris cu
creta: „Evreii sunt responsabili pentru toate”. Aceste urme, însă,
nu au fost cercetate temeinic, întrucât Sir Charles Warren, șeful
Poliției Metropolitane, le-a șters în taină, de teamă să nu
declanșeze manifestări antisemite. Zvonurile terifiante se
răspândeau cu iuțeala fulgerului Unii afirmau cu convingere că
Jack Spintecătorul își ține instrumentele criminale într-o gentuță
neagră de piele, motiv pentru care trecătorii nevinovați care
purtau astfel de genți riscau să fie linșați de populația îngrozită
și furioasă. Alții erau de părere că Jack Spintecătorul este fie
marinar străin, fie măcelar evreu, fie medic scelerat, fie un rus
trimis de țar să producă panică la Londra, fie un susținător al
moralității, care vroia să curețe străzile Londrei de păcătoși.
După opinia unora, Jack Spintecătorul nu putea fi decât un
polițist, care poate umbla noaptea pe străzi fără a stârni
bănuieli. Conform unei ipoteze ș: mai fanteziste, făptașul nu era
altul decât Albert Viktor, prințul de Clarance, nepotul cel mai
mare al reginei Victoria. Ultima victimă a lui Jack Spintecătorul a
fost blonda Mary Kelly, în vârstă de 25 de ani ucisă la 9
noiembrie. Spre deosebire de celelalte, Mary era o femeie
tânără și atrăgătoare. Ultima oară a fost văzută de un bărbat pe
nume George Hutchinson, de la care fata ceruse niște bani să-și
poată plăti chiria. Hutchinson îi răspunse că nu o poate ajuta,
după care văzut cum fata s-a îndreptat către un bărbat înalt,
bine îmbrăcat, care avea o mustață tunsă scurt și purta pălărie
de vânător. A doua zi, când Albert Bowes s-a dus să încaseze
chiria de la Mary, bătu la ușă, dar m i-a deschis nimeni. Atunci
când și-a băgat mâna prin geamul deschis al camerei și a tras
perdelele de pânză, i s-a arătat o priveliște de coș mar. Văzând
cadavrul mutilat al fetei, i se făcu rău și alergă să chemat
proprietarul casei. Mai târziu, comentă astfel cele întâmplate:
„Ceea ce am văzut mă va urmări toată viața!”. Odată cu
moartea lui Mary, tirania ucigașului descreierat luă sfârșit la fel
de brusc precum începu se. Au existat chiar doi asasini,
condamnați la închisoare, care ax „mărturisit” că ei ar fi Jack
Spintecătorul. Unul dintre ei, arestat dup; ce și-a otrăvit amanta,
le-a declarat polițiștilor: „În sfârșit ați reuși să-l prindeți pe Jack
Spintecătorul”. Afirmația sa însă n-a fost confirmată de probe.
Un alt condamnat la moarte, atunci când sub el s-a deschis
trapa spânzurătorii, a strigat: „Eu sunt Spintecătorul!...” însă în
perioada comiterii groaznicelor crime, acesta se afla în America
Au existat câțiva polițiști care au afirmat că știu cine era
enigmaticul criminal. Iată ce a declarat în anul 1908, adjunctul
comandantului Poliției Metropolitane: „Dacă vă spun că asasinul
era un evreu polonez, atunci afirm un fapt asupra căruia nu
planează suspiciunea”. Detectivul Robert Sagar, decedat în anul
1924, unul dintre polițiștii implicai în urmărirea Spintecătorului,
a scris în memoriile sale următoarele „Aveam motive serioase
să-l bănuim pe un bărbat din Alt Gate, domiciliat pe Butcher’s
Row. Îl pusesem sub urmărire. Acest bărbat era nebun și chiar
prietenii săi au găsit de cuviință să-l interneze într-un ospiciu.
Din acel moment au încetat și atrocitățile lui Jack Spintecătorul.”
Scriitorul și reporterul radio Daniel Farson, care timp de mai
mulți ani a fost proprietarul unei taverne în East End, a avansat
o altă ipoteză, pe care a dat-o publicității. După părerea lui,
făptașul nu putea fi decât Montagu John Druitt, un avocat obscur
care avea relații în lumea medicală și provenea dintr-o familie
ciudată, în care mulți sufereau de boli mintale. Farson își
bazează supoziția pe notițele lui Sir Melville Macnaghten, care în
1903 a preluat conducerea Secției de Urmărire Penală.
Macnaghten a numit trei suspecți principali: un comerciant
polonez care era evreu, probabil, un medic rus și pe Druitt. La
câteva săptămâni după asasinarea lui Mary Kelly, a fost pescuit
din Tamisa corpul neînsuflețit al lui Druitt. Din acest moment au
încetat și abominabilele crime ale lui Jack Spintecătorul. Cazul
însă nu s-a încheiat. Conform declarațiilor unui martor ocular,
două victime ale Spintecătorului s-au întors să bântuie locul
crimei. Stafia lui Mary Ann Nichols, prostituata de 42 de ani,
care fusese a doua victimă a teribilului asasin, a fost văzută de
mai multe ori, învăluită într-o aură misterioasă, apărând pe
strada Durward din cartierul Whitechapel, în apropierea locului
unde fusese descoperit cadavrul ei mutilat și eviscerat. Pe
strada Hansbury din Spitalfields s-au auzit urlete îngrozitoare,
care au fost atribuite unei alte victime a lui Jack Spintecătorul:
Annie Chapman, prostituata de 47 de ani.
 Jack „Despuietorul”

Timp de 12 luni, cartierele din vestul Londrei au fost

terorizate de un ucigaș în serie, poreclit Jack „Despuietorul”. La
fel ca predecesorul său, Jack Spintecătorul, și el își alegea
victimele dintre prostituate și nici el n-a putut fi depistat de
poliție.
Jack „Despuietorul” își lăsa victimele dezbrăcate și le scotea
unul sau mai mulți dinți din față. Groaza stârnită de acest
criminal a început pe data de 2 februarie 1964, când pe malul
Tamisei, în apropiere de podul Hammersmith din vestul Londrei,
a fost găsit cadavrul Hannei Tailford. Femeia nu avea nicio haină
pe ea, cu excepția ciorapilor rulați până la glezne și a sutienului,
care îi fusese îndesat în gură pentru a o împiedica să țipe.
Hannah, o femeie în vârstă de 30 de ani, sosise la Londra din
Heddon-on-the-Wall, ținutul Northumberland. Înainte dusese o
viață dezorganizată, practicând adesea sexul în grup. Poliția a
găsit în locuința ei aparate de fotografiat și dispozitive de
iluminat pentru realizarea unor fotografii compromițătoare în
timpul orgiilor. Una din ipoteze presupunea că motivul crimei
fusese șantajul. În timpul anchetei a reieșit că ultima dată
fusese văzută cu nouă zile înainte de crimă. Medicul legist a
descoperit că femeia era gravidă.
A doua victimă a lui Jack „Despuietorul”, Irène Lockwood, în
vârstă de 25 de ani, a fost descoperită în data de 8 aprilie, lângă
Duke’s Meadow, din Chiswick, tot pe malul Tamisei, cu 274 de
metri mai sus de locul unde fusese găsit cadavrul lui Hannah.
Poliția credea că motivul crimei a fost tot șantajul, dar apoi s-a
prezentat un bărbat care și-a asumat crima. El a făcut o
descriere exactă a cadavrului lui Irène, pe baza căreia a fost pus
sub acuzare. Dar, în timpul procesului, Jack „Despuietorul” a
comis o nouă crimă și acuzatul a fost achitat, iar asasinul a
intrat din nou în anonimat. Cea de a treia victimă a fost scoțiana
Helen Barthelemy, o tânără suplă, în vârstă de 22 de ani, care
fusese trapezistă la circ, iar acum făcea striptease la Golden
Mile, lângă Blackpool. Cadavrul ei a fost descoperit pe data de
24 martie, în cartierul Brentfort, Londra. De data aceasta, poliția
a găsit noi probe utile pentru mersul anchetei. Spre deosebire
de celelalte cazuri, acest cadavru nu a fost găsit pe malul apei,
ci într-un loc retras. Și ea fusese dezbrăcată după ce a murit, îi
lipseau patru dinți din față și avea pe corp urme de vopsea
pulverizată. Poliția a cercetat toate atelierele și garajele din
zonă, unde se utiliza astfel de vopsea, și a solicitat și ajutorul
populației. Se pare că acest lucru l-a speriat puțin pe asasin
pentru că timp de trei luni nu a mai comis nicio crimă. Cea de a
patra victimă a „Despuietorului” a fost Mary Fleming, în vârstă
de 30 de ani, al cărei cadavru a fost găsit în data de 14 iulie,
rezemat de ușa unei case particulare din Chiswick. Era complet
dezbrăcată și pe corp avea urme de vopsea. Cadavrul fusese
descoperit în zorii zilei, de către un șofer care locuia peste drum
de casa respectivă. Muncitorii care lucrau în schimbul de noapte
la o fabrică din apropiere au relatat că în noaptea respectivă au
auzit zgomotul portierei unei mașini.
Peste câteva minute, mașina a demarat în trombă, așa încât
muncitorii care priveau pe geamul murdar al atelierului n-au
putut observa numărul de înregistrare al automobilului.
Specialiștii din Scotland Yard au descoperit că urmele de vopsea
aveau calitatea și culorile utilizate în atelierele de vopsitorie
auto. Se presupunea că aceste cadavre au fost ținute un timp în
apropierea unui atelier de tinichigerie și vopsitorie auto. Panica
a pus stăpânire pe locuitorii cartierelor londoneze. Majoritatea
femeilor nu îndrăzneau să iasă pe stradă după lăsarea
întunericului, iar prostituatele se plimbau doar în grupuri de câte
două-trei. Cea de a cincea victimă a fost găsită în ziua de 25
noiembrie sub o grămadă de gunoi, în parcarea de pe strada
Hornton din Kensington. Fata fusese văzută pentru ultima oară
în data de 25 octombrie. Tânăra în vârstă de 20 de ani, pe nume
Margaret Megowan, fusese amestecată, cu un an în urmă, în
scandalul Profumo, unde a depus mărturie în procesul lui
Stephen Ward.
Au fost audiați toți cei implicați în scandalul Profumo, însă nu
s-a găsit nicio pistă valabilă pentru cercetări. Margaret își
petrecuse seara dinaintea dispariției cu o altă prostituată, Kim
Taylor. A consumat 19 pahare de whisky înainte de a ieși la
agățat, pe Portobello Road. Au fost luate de doi bărbați, în două
mașini separate, și s-au înțeles să se întâlnească toți patru pe
Chiswick Green. La intersecția cu Bayswater Road, Kim și
partenerul ei au pierdut urma celeilalte mașini și nu au mai
văzut-o niciodată pe Margaret. La aproape un an de la uciderea
Hannei Tailford, „Despuietorul” a comis ultimul său asasinat.
Bridget „Bridie” O’Hara a dispărut la 11 ianuarie 1965. În seara
respectivă, trecuse pe la hotelul Sheperd’s Bush, fapt confirmat
de mai multe cunoștințe cu care a discutat. Se pare că a murit
la puțin timp după ora 23,00, ora închiderii, dar cadavrul tinerei
de 28 de ani a fost găsit doar în data de 16 februarie, în spatele
unui atelier situat lângă calea ferată. Femeia fusese sugrumată,
dar se pare că o bucată de vreme cadavrul fusese ascuns și
doar ulterior abandonat în locul cu pricina, cu puțin timp înainte
să fie descoperit.
La fel ca în cazurile precedente, și pe trupul ei au fost găsite
urme de vopsea, dar, în afară de acestea, se mai vedeau și
câteva pete de ulei de mașină, ceea ce dovedea că
ascunzătoarea cadavrului putea fi într-un atelier mecanic.
Inspectorul șef John du Rose, șeful brigăzii Omucideri, a trimis
mai mulți detectivi să cerceteze atelierele, uzinele și service-
urile din zona de vest a Londrei, unde ar fi putut fi păstrat
cadavrul lui Bridie. Poliția a notat numerele de înmatriculare ale
automobilelor care urmăreau prostituatele, iar șoferii lor au fost
chemați la sediu pentru audieri.
Pentru a avea un impact psihologic mai mare asupra
populației, John du Rose a făcut publicitate cazului, sugerând că
este pe urma temutului criminal.
Polițiștii au reușit să descopere clădirea unde fuseseră
ascunse cadavrele lui Helen și Bridie. Aceasta se afla în
apropiere de depozitele industriale Heron din Akton, în spatele
unei fabrici și în vecinătatea unui atelier de vopsitorie. Du Rose
și-a concentrat toate forțele pe această arie, însă criminalul a
reușit să scape. La început, au crezut că au reușit doar să-l
sperie, însă în curând s-a constatat că asasinatele încetaseră
definitiv.
Ca un adevărat profesionist, du Rose a verificat toate cazurile
de sinucideri, morți subite și arestări, care au avut loc după
moartea lui Bridie. În final, a declarat că principalul suspect era
un bărbat de 45 de ani, domiciliat într-un cartier din sudul
Londrei, care lucra la o firmă de pază din vestul Londrei.
Bărbatul lucra pe o furgonetă și printre clădirile pe care le
verifica, figura și un atelier de vopsitorie. La puțin timp după
moartea lui Bridie, bărbatul s-a sinucis, lăsând următorul mesaj:
„Nu mai suport tensiunea”.
Din considerație pentru familia suspectului, foarte
impresionată de sinucidere, poliția nu a dat publicității numele
său. Să fi fost într-adevăr Jack „Despuietorul”? Probabil că nu se
va afla niciodată.
 Brațul din pântecele rechinului

Întâmplarea de față a ajuns pe prima pagină a ziarelor, în

data de 25 aprilie 1915. Unul din ziare titra cu litere de o
șchioapă: „Cazul brațului găsit în pântecele rechinului”. Atât
pentru cititorii suspicioși, cât și pentru polițiști și pentru experții
tribunalului, acest caz a fost una dintre cele mai mari enigme.
Misterioasa întâmplare s-a petrecut în suburbia Coogee, din
Sydney, unde un pescar, pe nume Bert Hodson, a ieșit în larg cu
mica sa ambarcațiune să-și controleze undițele pe care le
așezase în larg, la un kilometru de țărm. Pusese macrouri drept
momeală, sperând să prindă rechini. De astă dată norocul i-a
surâs, pentru că a reușit să prindă chiar doi rechini. Un rechin de
dimensiuni mai mici era agățat de un cârlig, iar altul, mare de
4,2 metri, tocmai se înfrupta din carnea celui dintâi. Pescarul a
tras de sfoară și și-a dat seama că prada nu-i mai poate scăpa.
A cârmit și s-a îndreptat către casă, trăgând rechinul după
barcă. De obicei, Hodson omora rechinii și îi agăța pe cântarul
din debarcader; însă acest exemplar deosebit dorea să i-l dea
fratelui său Charles, care avea un acvariu, iar Bert știa că un
rechin-tigru de asemenea dimensiuni va stârni interesul
vizitatorilor și va aduce un câștig pe măsură. Așa s-a și
întâmplat. Câteva zile la rând, rechinul care descria cercuri
amenințătoare în acvariu a făcut deliciul vizitatorilor. Apoi, în
data de 25 aprilie, admirația a înghețat pe fețele turiștilor,
făcând loc groazei, atunci când au fost martorii unui eveniment
teribil. La un moment dat, rechinul a început să înoate repede și
să se zvârcolească, până când, în cele din urmă, a dat afară tot
conținutul stomacului său: șobolani, păsări, bucăți din corpul
rechinului mai mic și... un braț de om, legat de o sfoară. Charles
Hodson n-a pierdut vremea. A pescuit brațul și a anunțat
imediat poliția. S-a dovedit că rămășița umană înfiorătoare, care
avea un tatuaj reprezentând doi boxeri care se băteau, fusese
brațul stâng al unui bărbat. La început, polițiștii au crezut că
victima a fost un înotător solitar sau un pasionat de yachting
care fusese atacat de rechin. Dar, peste câteva zile, bănuielile
lor s-au îndreptat în altă direcție, întrucât în ultimele zile, pe
plaja din Sydney nu fusese reclamată nicio dispariție. Medicul
legist care a examinat brațul a constatat că el nu a fost desprins
de dinții rechinului, ci amputat cu un cuțit.
 S-au prelevat amprentele degetelor și, în ciuda faptului că
erau destul de deteriorate, amprenta degetului mare și a celui
inelar au putut fi identificate cu cele din cazierul lui James
Smith, proprietarul unui club de biliard, Roselle Sport Club.
Smith fusese arestat odată pentru organizarea de pariuri ilegale.
Victima dispăruse de acasă în urmă cu 28 de zile. Brațul a fost
identificat fără dubiu de fratele lui Smith, însă acesta nu a putut
spune nimic concret privind activitatea fratelui său. Gladys,
soția victimei, știa doar că soțul ei plecase la o partidă de
pescuit. Poliția i-a contactat pe toți prietenii lui Smith. John
Brady a fost cel mai greu de găsit, deși era dat în urmărire de
poliția din Tasmania, sub acuzația de falsificare de bani. Totuși,
în data de 17 mai, a fost găsit într-un mic apartament din nordul
orașului Sydney, unde locuia cu soția sa. Pe parcursul anchetei,
Brady a recunoscut că se întâlnise cu Smith într-o casă din
Cronulla, exact în zona în care fusese pescuit rechinul. El însă
nega orice legătură cu crima.
În lunile următoare, apele golfului Gunnamatta, din apropiere
de Cronulla, au fost cercetate de scafandri și hidroavioane, în
speranța că vor găsi vreo urmă. Conform ipotezei avansate de
detectivi, Smith l-a căutat pe Brady la Cronulla pentru a pregăti
împreună o nouă lovitură, însă probabil că s-au certat când a
venit vorba de împărțirea prăzii. Se presupunea că Brady l-a
omorât pe Smith și i-a tranșat cadavrul, introducând bucățile
într-o cutie de metal. Unul din brațele victimei nu a mai încăput
în container și atunci Brady l-a legat cu o sfoară de exteriorul
acestuia, după care urmele teribilei crime au fost aruncate în
mare. Rechinul mai mic a fost atras de mirosul sângelui, a
mușcat sfoara și a reușit să desprindă brațul pe care l-a înghițit
în întregime. Apoi rechinul a înghițit macroul de pe undița lui
Hodson și a fost la rândul lui înghițit de rechinul cel mare.
Ipoteza poliției nu părea prea verosimilă, dar după cum s-a
adeverit mai târziu, realitatea a depășit ficțiunea. Polițiștii
credeau că lovitura pe care urmau s-o dea Smith și Brady era o
înșelăciune legată de asigurarea unui yacht dispărut cu puțin
timp în urmă. A fost audiat și fostul proprietar al ambarcațiunii,
care părea a fi un martor foarte important. Dar acesta a fost
împușcat cu o zi înaintea unei noi audieri. Cadavrul său a fost
găsit în mașina sa, abandonată sub celebrul pod Harbour din
Sydney. Peste câteva zile, anchetatorii au fost decepționați din
nou, medicul care a examinat brațul găsit afirmând că nu poate
trage nicio concluzie privind cauza decesului dacă nu poate
examina și restul corpului. Totuși, Brady a fost acuzat de crimă
și deferit justiției. Procesul a durat doar două zile. Judecătorul nu
a admis ca probă procesele verbale ale anchetei, purtând
semnătura olografă a martorului care fusese împușcat. În acest
caz, jurații n-au avut încotro, fiind nevoiți să-l achite pe Brady.
Cei doi suspecți care fuseseră acuzați de uciderea martorului au
fost și ei achitați. Brady și-a continuat activitatea infracțională și
a stat peste 20 de ani în închisoare. Singura persoană care știa
adevărul nu a suflat o vorbă. Probabil că niciodată nu se va afla
adevărul privind acest caz ciudat. John Brady a murit în
închisoare la vârsta de 71 de ani, în urma unui atac de cord,
ducând cu sine secretul.

Moartea „crizantemei negre”

În data de 15 ianuarie 1947, pe un teren viran dintr-o

suburbie a Los Angeles-ului, a fost găsit un cadavru mutilat.
Trupul neînsuflețit al tinerei femei fusese retezat de la mijloc, iar
pe coapsă i-au fost scrijelite inițialele C. N. Cazul a devenit
faimos datorită acestor inițiale. Ele proveneau de la „Crizantema
Neagră”, apelativul lui Elizabeth Short, o actriță drăguță, în
vârstă de 22 de ani. Mulți îi spuneau Beth sau Betty, dar ea
prefera să i se spună Crizantemă Neagră, datorită preferinței
sale pentru hainele de culoare neagră. Viața lui Elizabeth Short
nu a fost dintre cele mai fericite. Prima ei mare dragoste a fost
un soldat pe care l-a întâlnit înainte de război. Deși fata era o
delincventă, totuși iubirea i-a oferit șansa de a se îndrepta.
Tânărul s-a logodit cu ea, dar când a izbucnit războiul, s-a
înrolat în armată și au trebuit să se despartă. Din păcate, băiatul
a murit pe front, iar din acel moment, toate i-au mers prost lui
Elizabeth.
La început, a încercat să facă figurație la Hollywood, dar
rolurile se obțineau foarte greu. Ziua lucra ca și chelneriță, iar
seara frecventa localurile de noapte. Inevitabilul s-a produs, iar
Elizabeth a devenit prostituată. Datorită garderobei sale negre,
a devenit repede renumită în rândul clienților. Totuși,
Crizantemei Negre i s-a mai oferit o șansă atunci când a
cunoscut un alt bărbat serios care începuse să o curteze.
Moartea, însă, l-a răpit și pe el. Știrile din ziare despre cadavrul
ciopârțit au stârnit cele mai diverse reacții din partea opiniei
publice din Los Angeles. Poate că din cauza frumuseții ieșite din
comun a victimei au urmat o serie întreagă de denunțuri și
mărturii mincinoase. Prima provenea de la o chelneriță care a
povestit că i-a auzit pe cei doi asasini care stăteau la o masă în
localul în care lucra ea, când au pus la cale crima. A făcut o
descriere completă a celor doi, dar s-a dovedit că „criminalii”
erau de fapt doi detectivi care cercetau cazul și își beau cafeaua
în acel loc în afara orelor de serviciu. Următoarea informație a
fost primită de la o dansatoare blondă, care a relatat poliției
următoarele: „Diseară la ora 9,00 mă voi întâlni cu un bărbat la
intersecția străzilor First și Temple. Am motive întemeiate să
cred că el este asasinul Crizantemei Negre.” Detectivii i-au
arestat pe cei doi și i-au dus la secție să-i interogheze. S-a
dovedit că bărbatul era nevinovat, dar petrecuse cândva o
noapte cu dansatoarea. Ulterior, aceasta a încercat să-l
șantajeze, dar fără rezultat. Informația era o invenție a
dansatoarei pentru a exercita presiuni asupra bărbatului. Totuși,
a existat și o probă pe care poliția a tratat-o mai serios. Este
vorba de un colet care fusese adus la redacția unui ziar din Los
Angeles, pachetul conținând câteva obiecte de uz personal și
următorul mesaj scris cu litere decupate din ziare: „Vă trimit
obiectele personale ale Crizantemei. Veți primi și o scrisoare.” În
colet au fost găsite carnetul de asigurări sociale și certificatul de
naștere al lui Elizabeth, precum și un bloc notes din care fusese
smulsă o foaie. Polițiștii presupuneau că obiectele au fost luate
de asasin. Acestea împreună cu hainele femeii și foaia smulsă ar
fi dus la descoperirea identității lui. Amprentele prelevate de pe
carnetul de asigurări sociale nu corespundeau cu nicio amprentă
din registrele poliției. Mai târziu, un delincvent obscur s-a predat
poliției, afirmând că este ucigașul Crizantemei Negre. Poliția
bănuia că el este ucigașul, pentru că în carnetul lui Elizabeth
figura numele unei întreprinderi unde suspectul lucrase cândva.
Însă, a trecut cu brio de proba detectorului de minciuni. Când s-
a predat, i-a spus unui sergent: „Când mă îmbăt, devin foarte
agresiv cu femeile”. Persoana cunoștea foarte multe amănunte
legate de crimă, dar, în final, s-a dovedit că nu era el asasinul.
Mărturia sa se datora unei stări psihice labile. La poliție s-au
prezentat în jur de 50 de persoane, care se declarau a fi autorii
crimei, dar, în ciuda acestei avalanșe de declarații, adevăratul
asasin al Crizantemei Negre a rămas necunoscut.
Trupul din geamantan
 Lucrătorul de la ghișeul mesageriei gării din Brighton i-a
întins, plictisit, o chitanță unui bărbat, preluând geamantanul
greu al acestuia. Gara era foarte aglomerată, întrucât era 6
iunie 1934, ziua unui important derby. Peronul era plin de
amatori de curse care doreau să ia trenul spre Epson. Aceasta
era cea de a șaptezecea valiză preluată în decurs de o oră.
Călătorul a primit chitanța cu seria CT1945. A îndesat-o în
buzunar și a dispărut în mulțime. E posibil să fi luat următorul
tren spre Londra. În data de 17 iunie, cel ce lucra la mesageria
gării din Brighton, simțind un miros neplăcut, a deschis
geamantanul, rămânând stupefiat văzând ce era în valiză: un
bust de femeie împachetat în hârtie cafenie și legat cu șnur.
Imediat s-a trecut la cercetarea serviciilor de mesagerie de la
alte gări, ceea ce a dus la descoperirea în gara King’s Cross din
Londra a unui geamantan care conținea picioarele victimei.
Coletul fusese predat în data de 7 iunie. Nimeni nu știe exact ce
s-a întâmplat cu capul și brațele victimei. În ziua de 10 iunie, o
pereche de îndrăgostiți ce se plimbau pe plajă au găsit un cap
de femeie într-o baltă. Deși pare incredibil; nu au anunțat
poliția, care a aflat despre incident abia după o lună. Când au
fost interogați, au mărturisit că păstraseră tăcerea deoarece
credeau că aparținea unei persoane care se sinucisese sărind de
pe stânci, iar poliția, după identificarea victimei, a aruncat
resturile cadavrului în mare. Anatomopatologul Sir Bernard
Spilsbury a apreciat data crimei ca fiind 30 sau 31 mai. Victima
fusese o tânără cu vârsta cuprinsă între 21 și 28 de ani, înaltă
de 1,70 metri, având o greutate de 54 de kilograme. Tânăra
fusese gravidă. Identificarea victimei era imposibilă. Poliția a
ajuns la concluzia că ucigașul era un bărbat bine situat din
punct de vedere social, care avusese o relație cu victima.
Femeia a rămas gravidă și i-a cerut ajutor bărbatului. Acesta a
refuzat-o, fata amenințându-l că îi va povesti totul soției lui. Au
început să se certe, apoi să se bată. Bărbatul a lovit-o pe tânără
cu un obiect dur și a ucis-o. Pe bucata de hârtie cafenie,
detectivii au descoperit un fragment de text scris cu creionul.
Cuvântul FORD se putea descifra destul de bine, litera dinainte
fiind D sau L. O femeie care lucra la un depozit din Londra s-a
prezentat la poliție spunând că și-a recunoscut scrisul, explicând
că de regulă în asemenea ambalaje se returnau transporturile
incomplete primite de la o fabrică de dulciuri din țară. Poliția a
stabilit că hârtia utilizată de femeie era identică cu cea în care
fusese ambalat bustul. Continuând cercetările, s-a constatat că
la fabrica de dulciuri hârtia era reutilizată, fiind folosită ca
ambalaj pentru marfa care era trimisă în țară. Toate pistele
posibile au fost investigate, dar fără rezultat. Cazul a fost
preluat de Robert Donaldson, inspector-șef la Scotland Yard. S-a
efectuat o anchetă de anvergură pentru descoperirea identității
victimei. La vremea respectivă erau date dispărute 732 de fete.
Detectivii au cercetat toate spitalele, maternitățile și cabinetele
medicale, analizând dosarele tinerelor care se prezentaseră
pentru consultații ginecologice. Doar într-un singur spital
londonez această listă avea 5000 de nume. În același timp,
poliția a cercetat magazinele și atelierele unde se comercializau
geamantane. Investigațiile poliției s-au soldat cu un eșec. Pe
lângă cele câteva mii de informații inutile, a existat și o mărturie
care părea să aibă legătură cu cazul. Todd, un hamal din Gara
Bridge din Londra, își amintea că în ziua de 6 iunie îl ajutase pe
un bărbat să urce un geamantan foarte greu în trenul de
Brighton, care pornea la ora 3,00. Individul, care fusese văzut în
același tren și de o fată, își cumpărase biletul de clasa a III-a, la
Dartford. În ziua respectivă, la Dartford fuseseră vândute doar 5
bilete de clasa a treia. Patru dintre cumpărători au fost
depistați, iar al cincilea - niciodată.

Katyn – 1940
 În cronica crimelor neelucidate figurează și o crimă împotriva
umanității. Măcelul de la Katyn, căruia i-au căzut victime 4300
de oameni nevinovați, este una din cele mai teribile măceluri
din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Autorii acestei crime
au rămas necunoscuți, fiindcă niciunul din statele beligerante nu
a recunoscut-o. Totul a început pe data de 17 septembrie 1939,
când Hitler și Stalin și-au împărțit Polonia ocupată. Rușii au
deportat în lagărele de muncă sovietice 15.000 de ofițeri și
intelectuali polonezi din zona ocupată. Cinci sute dintre ei au
fost scutiți de muncă, pentru a fi „reeducați” în spiritul regimului
comunist. Ceilalți au rămas în lagăre până în aprilie 1940... după
care li s-a pierdut urma. În iunie 1941, naziștii au încălcat pactul
de neagresiune și au atacat Uniunea Sovietică. Doi ani mai
târziu, nemții au găsit în pădurea din Katyn, în apropiere de
Smolensk, 4300 de cadavre. Pe baza actelor care s-au găsit
asupra cadavrelor s-a descoperit că ele aparțineau ofițerilor
polonezi dispăruți. Naziștii i-au acuzat pe dușmanii lor comuniști
de comiterea acestui măcel, însă, în plin război era imposibilă
dovedirea vinovăției unui stat sau a altuia. În 1944, rușii au
recucerit Katyn-ul și au declarat imediat că vina pentru
atrocitățile comise le revine germanilor. Totuși, probele îi
incriminează pe sovietici. Există informații care dovedesc că în
1940 la Katyn au fost trimiși soldați sovietici cu ordinul de a
săpa o groapă lungă de 30 de metri și lată de 15. Mai târziu, a
sosit și un marfar plin cu oameni. Din el au coborât în jur de
4300 de ofițeri polonezi, care au fost duși în interiorul pădurii.
Polonezii au fost înșirați pe mai multe rânduri pe marginea
gropii. Rușii i-au împușcat în ceafă, cadavrele fiind aruncate în
groapă. Când li s-a terminat muniția, prizonierilor rămași în viață
le-au îndesat rumeguș în gură, pentru a-i sufoca, aruncându-i de
vii peste cadavre. Peste ei au fost aruncate alte cadavre
împușcate. Conform unui raport, câțiva soldați sovietici au
refuzat să execute ordinul și s-au sinucis aruncându-se în
groapă. Soldații care au executat ordinul au fost mutați în
diverse unități de pe teritoriul Rusiei. Uniunea Sovietică a negat
vehement orice legătură cu acest măcel. De-a lungul anilor, s-au
strâns, însă, destule mărturii împotriva sovieticilor, depuse mai
ales de polonezii care au emigrat în Occident.
În anul 1976, la Londra a fost dezvelit un monument în
memoria celor 14500 de polonezi deportați, printre ei figurând și
cei 4300 de ofițeri uciși la Katyn. Guvernul britanic nu a trimis
niciun reprezentant oficial la festivitate, susținând că nu se
aflase cine era autorul măcelului. În fața obeliscului din
marmură neagră, au defilat ofițerii din vechea armată poloneză
în ținută de gală, cu toate decorațiile. Lacrimile le-au scăldat
obrajii în momentul în care văduva unei victime a măcelului de
la Katyn a dezvelit monumentul acoperit cu steagul polonez și
britanic. Pe monument era o inscripție simplă: Katyn – 1940 1
încă nu s-a clarificat dacă vina măcelului le aparține rușilor sat
nu. A rămas un mister: ce s-a întâmplat cu cei 10.000 de
polonezi deportați în lagărele de muncă sovietice? Oare câte
Katyn-uri mai trebuie descoperite?

1
În 1993, Boris Elțân, președintele Rusiei, a recunoscut că măcelul
de la Katyn avut loc (nota red.).