Misterele Lumii

Crime neelucidate

Introducere

Vătămare corporală gravă, crimă și mister! Acestea sunt

componentele crimelor neelucidate.
În cele mai multe cazuri, criminalii sunt descoperi ți. Pe baza
investigațiilor, suspecții sunt arestați, iar făptașul este condamnat.
Astfel, cazul este rezolvat, iar dosarul închis.
Deseori, însă, cercetările sunt epuizante, iar investigațiile nu
conduc la niciun rezultat. Alteori, chiar dacă făpta șul este arestat,
nu e sigur că se pot obține răspunsuri la toate întrebările
chinuitoare legate de înfiorătoarele fapte săvârșite.
Aceste cazuri constituie sursa de inspirație a romanelor poli țiste.
Dar cartea de față nu se bazează pe ficțiune, ci pe realitate. În ea
sunt prezentate crime stupefiante, cazuri rămase neelucidate.

Capitolul I
Crime fără mobil

Cine a fost R.M. Qualtrough?

William Herbert Wallace era un om obișnuit, retras și plictisitor,

care avea o viață monotonă, lipsită de orice bucurii. Lucra din
greu și era foarte econom; era o persoană blajină, dar îl
caracteriza și o oarecare doză de snobism. Își alegea
îmbrăcămintea cu cumpătare și era extraordinar de onest.
Mica „ieșire cu camarazii” se concretiza într-o partidă de șah,
organizată din două în două săptămâni, într-o cafenea locală.
Pentru Herbert și soția sa, Julia, o seară plină de evenimente era
considerată cea în care organizau o serată muzicală, cântând în
duet la vioară și pian.
Modestia lui Herbert era apreciată la locul de muncă, o
societate de asigurări cu o bună reputație, unde lucra ca agent de
asigurări. Lucra de 15 ani aici, timp în care s-a dovedit a fi
deosebit de cinstit, sârguincios și modest, mulțumindu-se cu
funcția pe care o avea.
Wallace și soția lui locuiau la Liverpool, într-o casă mică de pe
strada Wolverton, fiind considerați vecinii ideali. Herbert nu era
niciodată prost-dispus, știa întotdeauna să-și controleze
sentimentele.
Totuși, în decursul procesului, jurații au fost de părere că
Herbert Wallace posedă toate trăsăturile unui criminal sadic.
Soția lui a fost ucisă cu brutalitate, fiindu-i zdrobit craniul.
Bărbatul care a asasinat-o a lăsat la fa ța locului false dovezi, care
să inducă în eroare poliția.
Nu s-a găsit nicio probă concretă pe baza căreia să se facă o
legătură între moartea Juliei Wallace și soțul ei. Bărbatul avea un
alibi perfect. Adevărul este că Herbert Wallace își organizase cu
meticulozitate întreaga viață, regizând-o până în cele mai mici
detalii.
Cu toate că teoriile neîntemeiate susținute de poli ție abia au
rezistat la confruntarea cu interogatoriul apărării, inculpatul
neavând niciun motiv pentru a comite crima, iar judecătorul,
după aducerea în fața instanței a tuturor probelor, a pledat în
favoarea eliberării inculpatului, jurații au considerat, totu și, că
bărbatul era vinovat de crimă.
După deliberări, când jurații s-au întors în sala tribunalului,
Wallace afișa o mină indiferentă și poate că tocmai această stare
de apatie ar putea explica ceea ce i s-a întâmplat. „Nu sunt
vinovat. Altceva nu am de declarat” – a șoptit el mâhnit, înainte de
pronunțarea sentinței.
Pe fața judecătorului Robert Alderson Wright se oglindea o
durere mai mare decât a inculpatului. Însă, fiind nevoit să
acționeze în spiritul legii, a pronunțat sentința: Wallace era
condamnat la moarte prin spânzurare.
Bărbatul misterios, care o asasinase pe Julia Wallace, a scăpat
nepedepsit. Iată ce s-a întâmplat în seara în care a fost comisă
crima. Primul lucru care a perturbat viața monotonă a lui Herbert
Wallace a fost un apel telefonic din partea unui bărbat
necunoscut, care îl sunase la cafeneaua City, situată pe strada
North John, din Liverpool, într-o zi de luni, 19 ianuarie 1931, la
ora 19,15.
În acea seară, Wallace urma să participe la obi șnuita partidă de
șah organizată la cafenea, în cadrul Campionatului pentru
amatori.
Însă, Wallace nu sosise, deci nu a vorbit cu bărbatul
necunoscut. Una dintre chelnerițe a transferat legătura telefonică
președintelui clubului de șah, numit Samuel Beattie, care l-a
informat pe cel de la capătul firului că Wallace nu ajunsese încă
la cafenea și să sune mai târziu. Dar vocea insistentă a întrebat
dacă ar putea lăsa un mesaj pentru Wallace. S-a prezentat ca
R.M. Qualtrough și a cerut să i se transmită lui Wallace să-i facă o
vizită în seara următoare la Mosley Hill, pe Strada Menlove
Gardens East, la numărul 25, pentru a încheia o asigurare.
Beattie a notat mesajul pe spatele unui plic.
Între timp, Herbert Wallace se îndrepta spre cafeneaua City
pentru a participa la întâlnirea cu șahiștii amatori.
Soții Wallace erau căsătoriți de 18 ani și trăiau în ora șul lor
natal Harrogate din Yorkshire. Herbert lucra în cadrul organiza ției
locale a Partidului Liberal, dar
era slab plătit. De aceea, la un moment dat el și so ția lui s-au
mutat în Anfield, un cartier liniștit din Liverpool.
Julia, mai tânără cu 5 ani decât soțul său, a transformat noul
lor cămin de pe strada Wolverton nr. 24, ca de altfel întreaga lor
viață, într-un cămin primitor și curat.
În tinerețe, studiase pentru puțin timp muzica și pictura, astfel
că o mică pianină trona în camera de oaspeți. Herbert a învă țat să
cânte la vioară la vârsta de 50 ani, pentru a putea să- și
acompanieze soția care cânta la pian. De îndată ce Herbert s-a
acomodat cu noul său loc de muncă la Societatea de Asigurări
„Prudential”, cuplul – care nu avea copii, și-a permis chiar să- și
cumpere un microscop în valoare de 80 de lire sterline.
Bărbatul pretindea cu mândrie că este savant amator.
Frecventa cursurile serale ale secției de chimie din cadrul
Facultății Tehnice din Liverpool. Deseori, își petreceau serile în
micul laborator amenajat lângă baie, unde analizau sub
microscop diferite substanțe.
Salariul anual al lui Herbert era de 250 de lire sterline, cu care
cuplul ducea o viață normală. Herbert avea în bancă economii în
valoare de 152 lire sterline, iar Julia ceva mai pu țin, 90 de lire
sterline.
Herbert își notase în jurnal următoarele: „O ducem bine
împreună și avem la fel de multe bucurii și mul țumiri ca
majoritatea oamenilor”.
Julia rămânea singură acasă doar atunci când Herbert pleca la
club sau la cursurile serale. În acea noapte, când s-a urcat în
tramvai, l-a cuprins o grijă chinuitoare.
În decursul săptămânilor se semnalaseră o mulțime de spargeri
în cartierul lor, iar Wallace păstra deseori acasă sume importante
de bani ce aparțineau societății de asigurare. „Draga mea, să nu
deschizi ușa necunoscuților, cât timp sunt eu plecat” – o
atenționase pe Julia în timp ce se pregătea de plecare.
De fapt, Samuel Beattie n-a observat că Wallace sosise la
cafenea, dar l-a remarcat în sală după puțin timp de la
convorbirea telefonică și i-a transmis mesajul lăsat de a șa-numitul
Qualtrough.
La auzul mesajului, Herbert a fost vizibil tulburat, căci nu
cunoștea pe nimeni cu un astfel de nume. Adresa pe care i-o
comunicase Beatty era chiar în capătul celălalt al ora șului
Liverpool, departe de zona în care încheiau, de obicei, asigurările.
A întrebat mai multe persoane unde se afla strada Menlove
Gardens East, cu ce tramvai se putea ajunge acolo și în cât timp
ajungea la destinație.
În ziua următoare, Wallace a fost ca de obicei punctual la
întâlnirile pe care le avea, pentru a încasa plă țile pe asigurări.
Exact la ora 14,00, s-a întors acasă să servească prânzul, iar
după-amiază s-a întors la lucru până seara la ora 18,00. Când a
ajuns acasă, Julia pregătea cina. Wallace a urcat la etaj, și-a
schimbat hainele și și-a pus în buzunarul sacoului formularele de
asigurare și câteva liste cu oferte de preț.
La ora 18,30, când au terminat de servit cina, a bătut cineva la
ușă. Era lăptarul, Alan Close, un băiat de 14 ani. Julia i-a deschis
ușa, iar acesta i-a întins un bidon cu lapte. Femeia a intrat în
bucătărie, l-a golit, după care i-a înapoiat bidonul băiatului.
Atunci a fost Julia văzută ultima oară în viață.
După un sfert de oră, Herbert a plecat de acasă. După câteva
sute de metri parcurși pe jos, s-a urcat într-un tramvai la Belmont
Road. La ora 19,06, la Lodge Lane, după ce parcursese o distanță
de 500 metri, a schimbat tramvaiul. Herbert, care de obicei era un
om reținut, a avut atunci un comportament total neobi șnuit. S-a
antrenat într-o discuție amicală cu controlorul de bilete Tom
Philips, căruia i-a povestit că merge într-un loc, unde speră să
încheie o asigurare importantă. La 19,15 a ajuns la Penny Lane,
unde a urcat în al treilea tramvai, pentru a ajunge la destina ție,
parcurgând în total 5 kilometri. L-a rugat pe controlorul de bilete
Arthur Thomson să-i spună care e stația cea mai apropiată de
Menlove Gardens East.
Nu știu unde este – a recunoscut Thomson. Dar puteți coborî la
Menlove Avenue. De acolo nu poate fi departe. În următoarea
jumătate de oră, Wallace parcurgea agitat străzile din zona
Monley Hill A găsit Menlove Gardens North, Menlove Gardens
West și Menlove Gardens South, dar nu și Menlove Gardens East.
A bătut la ușa casei, situate pe Menlove Gardens West la numărul
25, unde proprietara, doamna Kethie Masher i-a spus că strada
căutată nu există. La un moment dat, Herbert și-a amintit că
Joseph Creve, șeful său, locuia prin apropiere, însă nu a găsit pe
nimeni acasă.
Pe o stradă apropiată, Allerto, a întâlnit un poli țist, pe nume
James Sargent, care l-a sfătuit să meargă la oficiul local de po ștă,
unde putea afla adresa corectă a lui Qualtrough. Wallace i-a
urmat sfatul, remarcând însă cât era de târziu.
„Da, este aproape ora 20.00” – a aprobat polițistul. La poștă,
Herbert Wallace nu a găsit un tabel nominal cu locatarii
cartierului. A rugat-o pe funcționara responsabilă cu
abonamentele la ziare, pe nume Lily Pinchest, să verifice dacă
Qualtrough nu era pe lista abonaților la ziare. Între timp, i-a
povestit în detaliu cum ajunsese până acolo. Și această persoană
i-a spus că nu există strada pe care o căuta.
Wallace a renunțat și s-a întors acasă.
A ajuns pe strada Wolverton înainte de ora 21,00. Vecinii săi,
John Johnston și soția sa, Florence, au văzut cum se trudește să
deschidă ușa din spatele casei. Într-un sfârșit, a reușit să deschidă
ușa și a intrat în casă. Soții Johnstone încă se mai uitau spre casa
lui Wallace când Wallace s-a îndreptat spre ei, rupându-i să intre
în casă. „Julia este acolo – le-a explicat cu o voce calmă. Veni ți să
vedeți. Au omorât-o”.
După câteva minute au chemat poliția.
Julia Wallace era moartă. Primise zece lovituri în cap. Toată
încăperea era plină de sânge. Din caseta cu bani, ținută în bufetul
din bucătărie, lipseau în total doar patru lire. Legi știi au constatat
că femeia fusese ucisă între orele 18,30 și 20,00.
Herbert Wallace nu părea nici surprins, nici copleșit de durere.
În aceeași noapte, s-a mutat la familia fratelui său, care locuia la
câteva mile distanță. Între timp, detectivii au început cercetările în
casa de pe Wolverton Street 29. Cazul era greu de rezolvat. Multe
lucruri nu se legau. De ce, oare, fusese Herbert atât de deschis cu
controlorii de bilete cât și cu necunoscuții, în timp ce căuta strada
Menlove Gardens East? Intenționat îi atrăsese atenția poli țistului
asupra orei? Și cine era acel misterios R.M. Qualtrough, care îi
lăsase mesaj să-l caute acasă? Adresa care îi fusese comunicată
nu exista, dar, oare, exista R.M. Qualtrough?
După o săptămână de la înmormântarea Juliei Wallace, în
cimitirul din cartierul Anfield, la 2 februarie 1931, lui Herbert
Wallace i s-a adus la cunoștință că e suspectat de săvâr șirea
crimei. Atenționat de polițiști, a declarat simplu și trist doar atât:
„Ce aș putea răspunde, având în vedere că sunt nevinovat?” Cazul
făcuse atâta vâlvă, încât după șapte săptămâni, de la comiterea
crimei, când a început procesul la St. George Hall, procuratura a
fost de acord cu cererea apărării de a nu se permite locuitorilor
orașului Liverpool să fie membri ai juriului.
 Acuzarea a reușit să scoată la iveală mai multe aspecte ale unei
situații ambigue. În primul rând, s-a încercat să se afle de unde
sunase misteriosul R.M. Qualtrough. Apelul telefonic din noaptea
dinaintea asasinării Juliei Wallace, s-a făcut prin centrala
telefonică, din cauza defectării aparatului de telefon respectiv,
astfel că apelul și defecțiunea au fost notate. Numărul cafenelei a
fost format de la telefonul public 1627 din cartierul Anfield, aflat
pe Rochester Road, la doar 400 m de casa lui Wallace.
„Bineînțeles că Wallace nu era la cafenea, ca să poată vorbi cu
Qualtrough – explica cu patos procurorul Edward Hemmerd.
După cum nici Qualtrough nu putea să-l sune din nou pe
Wallace, care ajunsese deja la club, căci Herbert Wallace era una
și aceeași persoană cu R. M. Qualtrough.”
Din afirmațiile lui Hemmerd reiese că Wallace a telefonat la
cafenea recomandându-se R. M. Qualtrough, lăsându-și un mesaj,
apoi s-a grăbit să ia tramvaiul pentru a ajunge cât mai repede la
cafenea, unde urma să primească mesajul lăsat cu pu țin timp
înainte.
Faptul că Wallace a intrat în discuție cu controlorii de bilete, cu
polițistul și cu câțiva locuitori din Monley Hill, întrebând de adresa
căutată, făcea parte din planul său de a-și asigura un alibi.
„Comportamentul neobișnuit de calm al lui Wallace în momentul
în care a ajuns acasă și a găsit cadavrul soției sale denotă faptul
că știa de săvârșirea crimei” – a continuat procurorul.
Roland Oliver, avocatul lui Herbert Wallace a sus ținut că acesta
nu a putut comite crima, iar a acuza o anumită persoană și a
dovedi că aceasta folosise arma crimei, nu era problema apărării.
A adăugat că Wallace nu era aceeași persoană cu Qualtrough și că
nu era de datoria apărării să afle cine era misteriosul bărbat care
săvârșise crima. Wallace voia neapărat să găsească strada
Menlove Gardens East – a argumentat apărarea – pentru că era o
afacere profitabilă atât pentru Societatea de asigurări, cât și
pentru Wallace, pentru că îi adăuga un procentaj la salariu.
Comportamentul său neobișnuit s-a datorat faptului că era foarte
agitat din cauză că nu găsea adresa. Adevăratul lui caracter a ie șit
la lumină doar când a ajuns acasă și și-a găsit so ția moartă.
Atunci, a devenit din nou calm și introvertit. Cu alte cuvinte,
Wallace nu a avut niciun motiv să-și ucidă soția.
Roland Oliver avea deplină dreptate; având în vedere regulile de
bază ale Dreptului Penal. Poliția nu se baza pe probe, ci doar pe
presupuneri. În mod normal, Verdictul în procesul lui Herbert
Wallace ar fi trebuit să fie „Nevinovat”. Totuși, în ultima zi a
procesului, a patra, juriul a deliberat doar o oră: Wallace a fost
găsit vinovat.
În general, cu ocazia încheierii cazurilor complexe și epuizante,
se obișnuia ca judecătorul să-și exprime acordul cu hotărârea
curții. Însă, în acest caz, judecătorul Wright nu le-a adresat
mulțumiri juraților pentru osteneala depusă. A anunțat pe un ton
scăzut condamnarea lui Wallace la moarte prin spânzurare.
Apărarea a făcut recurs și, după o săptămână de la data
stabilită pentru condamnare, Wallace a fost transferat la Curtea
Regală de Justiție din Londra. Aici, departe de isteria din Liverpool
și de prejudecățile locuitorilor acestuia, judecătorii au putut
studia temeinic dovezile aduse împotriva lui Wallace.
Interogatoriul a durat două zile, apoi, juriul s a retras 45 minute
pentru deliberări. S-a hotărât anularea sentinței.
Wallace era un om liber, dar distrus sufletește.
După două zile de la întoarcerea lui Herbert în Liverpool, poli ția
l-a anunțat că nu vor reveni asupra cazului Julia Wallace,
considerându-se încheiate investigațiile în acest sens. Dar Wallace
n-a putut scăpa de suspiciunile unor vecini și nici de aluziile
răutăcioase ale unor colegi. A prestat o muncă de birou, pentru a
nu intra în contact cu clienții, după un an fiind pensionat.
În februarie 1933, după doi ani de la moartea soției sale,
Herbert Wallace a fost internat în spital, fiindcă boala renală de
care suferea se agravase. După puțin timp, a decedat. L-au
înmormântat în cimitirul din Anfield, alături de iubita lui so ție.
Cine a omorât-o, însă, pe Julia Herbert? Cine a fost R.M.
Qualtrough? în Liverpool doar paisprezece persoane aveau numele
de familie Qualtrough.
Poliția i-a interogat pe toți aceștia, însă niciunul nu putea fi
suspectat de crimă. Poliția din Liverpool a ajuns la concluzia că
singurul vinovat este Wallace, după cum au demonstrat și
cercetările făcute. Pentru a demonta alibiul lui Wallace, detectivii
au cronometrat timpul în care puteau ajunge de la Anfield la
destinație, însă nu au ajuns la niciun rezultat.
În nopțile lungi și chinuitoare, care au urmat mor ții Juliei,
Wallace a fost mereu preocupat de ideea crimei: din numărul
restrâns de cunoscuți, cine putea ști că el avea obiceiul de a
frecventa cafeneaua marțea și cine ar fi putut lăsa acel mesaj? El
știa că Julia ar fi deschis ușa numai cunoscuților, însă nu putea
învinui pe nimeni de moartea soției sale.
I-a suspectat pe doi tineri, colegi de-ai săi de la Societatea de
Asigurări, care îl invidiau din cauză că nu avuseseră încasări la
fel de mari ca și Wallace.
Aceștia l-au înlocuit cât a fost bolnav. Ei știau că mar țea Julia
este singură acasă. Ei fuseseră invitați la Wallace acasă și știau
unde își țineau cei doi banii. Cu siguranță că Julia le-ar fi deschis
ușa colegilor soțului ei.
În procesul verbal era consemnat doar interogatoriul unuia din
cei doi foști colegi ai lui Wallace, al cărui alibi din noaptea crimei a
fost acceptat fără alte întrebări.
Poliția și-a concentrat întreaga atenție asupra agentului de
asigurări, pe care lumea vroia să-l vadă vinovat, considerându-l
un criminal atroce.

Anunțul ucigaș

Vocea de la capătul firului era plăcută, bărbatul vorbea fluent și

convingător, inspirându-i încredere Josephinei Backshall. Vocea îi
era bine-cunoscută. Aștepta deja demult s-o sune. Bărbatul îi
propusese să lucreze ca prezentatoare de produse cosmetice,
oferindu-i un salariu de 100 de lire sterline.
Josephinei nu i s-a părut nimic suspect în faptul că i se oferise
să lucreze ca prezentatoare de produse cosmetice, cu jumătate de
normă. Nu i-a trecut nicio clipă prin cap că anunțul său, publicat
în ziarul local prin care își căuta un loc de muncă, ar fi putut fi
interpretat greșit. Josephine Backshall era o femeie de 39 ani,
casnică, mamă a trei copii și membră a corului bisericii locale. I se
părea de-a dreptul revoltător ca cineva să creadă că bărbatul care
răspunsese anunțului său avea intenții rele.
„Pare un om bun”, îi spunea Josephine soțului său, Mark. Când
necunoscutul a sunat-o a doua oară i-a comunicat ce salariu va
avea și anume, 100 lire sterline. Era cel mai mare salariu pe care-l
avusese vreodată, iar slujba nu i se părea grea: trebuia doar să
prezinte niște produse oarecare.
Au stabilit o întâlnire pentru acea seară. Femeia și-a luat
pentru ultima oară rămas bun de la soțul său, căci după trei zile,
la 1.11.1974, într-o zi de vineri, în jurul orei prânzului, doamna
Backshall a fost găsită sugrumată.
 Cadavrul a fost descoperit în apropierea unui parc.
Încheieturile îi erau legate strâns cu o bucată de frânghie, la fel și
gâtul.
Josephine Backshall – o femeie evlavioasă, bună, simplă – a
fost omorâtă pentru că a avut încredere într-un escroc, în acel om
misterios pe care poliția nu l-a putut identifica niciodată, după
investigații ce au durat 100 mii de ore. Nu s-a găsit niciun indiciu
care să-i ajute pe polițiști să-l identifice pe criminal. Cazul
Josephinei Backshall este una din cele mai confuze crime
săvârșite în Anglia.
În primul an, nu mai puțin de 40 de detectivi au avut sarcina
de a face investigații. Au interogat peste 19.000 de persoane care
aveau prenumele Pete sau Dave și numele de familie Thomson sau
Johnson, așa cum se credea că-l cheamă pe criminal. Doar atât le
povestise Josephine familiei și prietenilor ei despre fotograful care
îi oferise să lucreze ca prezentatoare de produse cosmetice.
Polițiștii nu s-au dat bătuți și au verificat mii de tăbli țe cu
numere de înmatriculare, încercând să găsească mașina
criminalului. Acesta avea un Ford albastru – și-a amintit un
martor, care i-a văzut mașina
 în noaptea fatidică, în fața restaurantului Fountain din Good
Easter, Essex, când cei doi s-au întâlnit pentru a discuta detaliile
slujbei oferite.
Cercetările au arătat că Josephine și bărbatul care prezenta
„garanția că era un om bun” s-au oprit să bea o bere la
restaurantul Fountain, la aproximativ o oră de la plecarea femeii
de acasă. Se presupune că cei doi s-au întâlnit undeva în
apropierea casei Josephinei și, după o „cină protocolară”, servită
într-un restaurant chinezesc, s-au îndreptat spre restaurantul
Fountain. Medicii legiști găsiseră resturi de mâncare chinezească
în stomacul femeii, ceea ce i-a ajutat pe detectivi să stabilească
locul unde s-au întâlnit.
Soția proprietarului restaurantului a fost ultimul martor ocular
al întâlnirii criminalului cu victima. Ea i-a văzut pe cei doi
tăifăsuind la barul luxos al restaurantului. „Am aruncat doar o
privire asupra bărbatului – spunea ea. Era foarte înalt, astfel încât
capul îi ajungea la nivelul paharelor suspendate deasupra
tejghelei de la bar. Nu s-a uitat niciodată spre mine, dimpotrivă;
dacă mă gândesc mai bine, mi s-a părut că încearcă să- și ascundă
fața de lumea din bar”.
Detectivii i-au prezentat doamnei Jones o peliculă filmată în
care apărea doamna Backshall. Ea a recunoscut-o imediat pe
Josephine. „Era o femeie atrăgătoare. Stătea într-un col ț al
barului, în compania unui bărbat și se comporta degajat”.
Poliția a ținut în secret investigațiile de la Fountain, luni de-a
rândul, în speranța că, poate, criminalul va reveni la locul faptei.
Acest lucru nu s-a întâmplat, însă.
O polițistă a găsit în dormitorul Josephinei câteva mostre ale
unor produse cosmetice franțuzești. Oare acestor produse trebuia
să le facă reclamă?
Și de această dată, cercetările poliției s-au soldat cu un eșec.
Nici investigațiile făcute în studiourile foto engleze și franceze,
unde criminalul ar fi putut găsi anunțul Josephinei, nu au dat
vreun rezultat. Anunțul era următorul: „Femeie de patruzeci de
ani, caut o slujbă cu jumătate de normă. Posed autoturism. Sunt
interesată de toate posibilitățile. Experiență în munca de bancă,
dactilografie.” Sub text era trecut numărul de telefon al
Josephinei.
Anunțul putea fi interpretat ca fiind al unei prostituate care î și
oferea serviciile. Unul din ofițerii care a preluat cazul a făcut
următoarea remarcă, referitoare la acest anunț: „Era extraordinar
de naivă”. Apoi, a adăugat: „Știm cu toții ce se în țelege prin
interesată de toate posibilitățile. Din păcate, doamna Backshall, o
femeie simplă, evlavioasă, nu și-a dat seama că anunțul ei poate fi
interpretat și altfel. A devenit victimă tocmai datorită inocen ței ei,
trăsătură de caracter foarte rară în zilele noastre și care i-a fost
fatală”.
Un alt ofițer a caracterizat cazul Josephine Backshall ca fiind
cel mai confuz caz la care a lucrat vreodată. Poliția a reconstituit
faptele pe baza puținelor informații pe care le deținea.
Astfel, se pare că după câteva zile de la apariția anun țului,
Josephine a fost căutată la telefon de un bărbat, care i-a propus
să prezinte produse cosmetice. Josephine a fost de acord să se
întâlnească cu el săptămâna următoare la Witham, la 15 mile de
casa Josephinei.
Bărbatul nu s-a prezentat la întâlnire, însă a telefonat în ziua
următoare, fixând o altă întâlnire, la care nu s-a prezentat nici de
această dată. După două săptămâni a sunat-o din nou pe
Josephine, care a fost de acord să stabilească o a treia întâlnire,
fiind chiar bucuroasă că a sunat-o din nou.
De data aceasta, bărbatul s-a prezentat la întâlnire. În cursul
zilei, „fotograful” i-a făcut o serie de fotografii lui Josephine, în fa ța
propriei case. Soțul avea deja dubii în ceea ce privește inten țiile
„fotografului” și slujba pe care i-o oferea Josephinei. Femeia era în
continuare convinsă de onestitatea străinului, spunându-i so țului
ei că se înșală în privința acestuia.
La 29 octombrie 1974, într-o zi de marți, bărbatul i-a telefonat
din nou, stabilind o nouă întâlnire, care s-a dovedit a-i fi fatală
Josephinei. Femeia a plecat de acasă în jurul orei 18,00,
îndreptându-se spre Witham, la volanul ma șinii sale, un Ford
Cortina de culoare roșie, având numărul de înmatriculare BVW
374 L.
Ulterior, cineva a declarat că a văzut-o între 18,30 și 19,00, în
parcarea situată pe Colingwood Street din Witham. Martorul a
spus că, probabil, i s-a defectat mașina, deoarece capota era
deschisă și femeia se uita neputincioasă la motor. E foarte posibil
să se fi întâlnit cu criminalul înainte de ora 19,00.
Ceea ce s-a întâmplat cu femeia în următoarele trei zile, înainte
de a-i fi găsit cadavrul în Bury Green, e o enigmă.
Criminalul n-a lăsat nicio urmă, Dosarul Josephinei Backshall
a rămas deschis, inspectorul-general Jack Moulder făcând
următoarea afirmație: „Undeva, cineva trebuie să-l cunoască”.

Crima săvârșită de omul cu bicicleta verde

Sfârșitul tragic al frumoasei Bella Wright ar fi putut fi

considerat urmarea unui accident de circulație, dacă un mic
detaliu nu ar fi stârnit curiozitatea unui polițist tânăr, de la țară.
Cadavrul fetei în vârstă de 21 ani, a fost găsit pe un drum pu țin
circulat, din apropierea orașului Stratton din Leicestershire,
alături de bicicleta ei. Locuitorii orășelului se plângeau de mult de
faptul că în această zonă au avut loc mai multe accidente,
datorate neatenției șoferilor, care conduceau cu exces de viteză.
Rănile adânci de pe capul fetei erau acoperite de sânge. Se
dezechilibrase și căzuse cu fața în noroi. Era evident că un șofer
nemilos, ce conducea cu neatenție, a accidentat-o – susțineau
sătenii. Era iulie 1919 și, pe atunci, în acele ținuturi, nu prea
circulau autoturisme. Vehiculele înfricoșau animalele de la fermă
și adeseori reprezentau un pericol mortal pentru bicicliști și pentru
cei care se plimbau pe marginea drumului.
Rezultatul autopsiei a confirmat supoziția localnicilor.
Concluzia medicului a fost că Bella și-a pierdut echilibrul și s-a
prăbușit pe drum, decedând din cauza pierderii de sânge. Însă,
polițistul local nu era convins că medicul avea dreptate. S-a
deplasat la locul accidentului, încercând să clarifice condi țiile în
care murise Bella.
În apropierea bicicletei a descoperit o cioară moartă, care se
pare că fusese împușcată. În solul moale a găsit și glontele cu care
fusese ucisă. Ce legătură aveau, însă, toate acestea cu moartea
Bellei? La autopsie s-a constatat că Bella fusese la rândul ei
împușcată.
Poliția a abandonat ideea accidentului și a început investiga țiile,
căutând un criminal cu sânge rece.
Bella mergea aproape zilnic cu bicicleta la poșta din sat, pentru
a expedia câte o scrisoare logodnicului său, un marinar tânăr care
se afla la bordul unui vas de război ce staționa la 240 km de
Porthmouth. Frumoasa brunetă locuia împreună cu părin ții săi.
Avea mulți admiratori, însă doar flirta cu ei, căci inima și-o
dăruise tânărului marinar, nutrind speranța că o va cere cât mai
repede în căsătorie. Bella lucra ca muncitoare la o fabrică din
apropierea orașului Leicester. La data de 5 iulie, într-o sâmbătă,
s-a întors acasă după ce lucrase în tura de noapte și a dormit
până după-amiaza târziu. Apoi, ca de obicei, s-a dus la po ștă să
expedieze scrisoarea. Le-a spus părinților că s-ar putea să-i facă o
vizită unchiului său, care lucra pe un șantier din apropiere.
După două ore, când a ajuns la casa rudei sale, Bella era
însoțită de un bărbat cu fața palidă, care avea o bicicletă verde.
Unchiul Bellei, George Measures, a început să facă glume pe
seama bărbatului ciudat cu care venise fata, dar ea i-a spus
zâmbind că e doar un necunoscut care a însoțit-o o bună bucată
de drum și care vorbea doar despre starea vremii. După o oră,
când Bella s-a hotărât să plece, unchiul său a constatat, privind
pe geam, că bărbatul nu se mișcase din fața casei. „Sper că nu mă
va plictisi foarte tare” – a zâmbit, modestă, Bella. „O să încerc să
scap de el”.
Cei doi au plecat împreună.
După o oră, un fermier care-și ducea la păscut vaca, pe
marginea șoselei ce lega orașele Burton și Overi, a găsit cadavrul
Bellei. Cercetările s-au soldat cu un eșec. Nu s-a dat de nicio
urmă a bărbatului cu bicicleta verde, personajul-cheie al acestui
caz.
După șapte luni, i-au găsit bicicleta într-un canal de lângă
Leicester. O găsise căpitanul unui șlep, care a observat că una din
frânghii se agățase de un obiect aflat pe fundul apei. Poli ți știi care
au cercetat fundul mâlos al canalului, au găsit și un toc de pistol
și o duzină de cartușe.
Se observa că cineva pilise în grabă seria de fabricație de pe
scheletul bicicletei. Dar, în cele din urmă, s-a reu șit identificarea
acesteia, astfel că poliția a aflat de la ce negustor fusese
cumpărată bicicleta cu 10 ani în urmă.
Proprietarul bicicletei era Ronald Light, un desenator tehnic ce
lucra la Căile Ferate, veteran din Primul Război Mondial, un om
morocănos, căruia îi plăceau armele. Din cauză că fusese rănit, a
fost demobilizat din armată. După moartea Bellei, a locuit șase
luni în Leicester.
Când poliția a dat de urma lui Light, un bărbat de 34 ani,
acesta se mutase deja din Leicester, locuind cu mama sa, la 100
km, în Cheltenham, unde lucra ca profesor. Poliția l-a arestat, l-a
acuzat de moartea fetei și l-a dus înapoi în Leicester.
Procesul a început în iunie 1920, la Tribunalul din Leicester,
unde dovezile indirecte împotriva lui Ronald Light se înmul țeau.
S-au perindat mai mulți martori care l-au identificat ca fiind
bărbatul cu bicicleta verde, iar o servitoare tânără a declarat că
acesta ținea în podul casei arme și cartușe.
Acuzația a demonstrat, fără putință de tăgadă, că bărbatul care
o însoțise pe Bella era Ronald Light. Acesta a recunoscut că după
câteva săptămâni de la comiterea crimei pilise, într-adevăr, seria
de fabricație a bicicletei, după care a aruncat în canal bicicleta,
tocul pistolului și cartușele.
Mai lipsea doar mobilul crimei.
Când Ronald Light a depus mărturie, părea că î și sapă singur
mormântul. A recunoscut că în acea seară discutase cu Bella,
întrucât i se dezumflase o roată de la bicicletă și dorea să-i ceară
fetei pompa pentru a remedia defecțiunea.
Light a povestit poliției despre cei trei ani petrecuți pe front, în
urma cărora a avut o cădere psihică, astfel că a fost internat în
Anglia, într-un sanatoriu de boli mintale, fiind declarat bolnav
psihic.
Declarațiile lui Light i-au impresionat profund pe jura ți. A vorbit
fără ezitare, convingător, spunând: „Între 1915 și 1918 am luptat
în tranșee ca apoi să fiu trimis acasă ca un om distrus. Am
păstrat tocul pistolului și cartușele doar pentru că cineva le-a
împachetat și le-a legat de targa cu care am fost transportat de pe
front. Pistolul de serviciu a rămas la unitate. Despre moartea
Bellei Wright am aflat doar a doua zi, din ziare, când mi-am dat
seama că era fata pe care o însoțisem. Am fost sigur că voi fi
interogat de poliție.”
Light, cu o privire rece și inexpresivă, a adăugat: „Am fost un
laș. N-am povestit nimănui ceea ce știam. Am făcut în a șa fel încât
să nu se afle c-o însoțisem pe fată, cu o zi înaintea săvâr șirii
crimei, pentru că mi-era frică”.
Jurații au privit îndelung fața palidă a veteranului chinuit, apoi
s-au retras pentru deliberări. Au revenit după trei ore,
declarându-l nevinovat.
Detectivul care a anchetat cazul s-a învinuit că nu a acordat
destulă atenție dovezilor găsite la locul crimei.
E posibil, oare, ca glontele să fi trecut prin pasărea aflată în
zbor și apoi să fi atins și capul fetei? se întreba el. Oare să fi deviat
glontele din cauza unui copac?
Oare a existat, într-adevăr, un „vânător” iresponsabil, care a
împușcat o fată inocentă și apoi, văzând ce s-a întâmplat, a
dispărut de la locul faptei?

Misterul orașului Nürnberg

În a doua zi de Rusalii a anului 1828, în atelierul unui cizmar

din Nürnberg, a intrat un adolescent, care se clătina de parcă ar fi
fost rănit sau beat. I-a înmânat cizmarului o scrisoare adresată
căpitanului Regimentului al VI-lea de cavalerie, care pe atunci
staționa în oraș. I-a spus acestuia următoarele cuvinte: „Vreau să
fiu soldat, ca și tatăl meu”.
Cizmarul l-a condus până la Poliție, cerând să fie chemat cel
căruia îi era adresată scrisoarea. Ofițerul de poliție și căpitanul au
citit împreună conținutul cutremurător al scrisorii. Acesta era
următorul: „Vă trimit un băiat a cărui dorință este de a-l sluji pe
rege. El a fost lăsat în fața casei mele la 12 octombrie 1812. Eu
sunt un biet muncitor, ce are zece guri de hrănit. Pe băiat nu l-am
lăsat să iasă din casă din 1812”.
Sfârșitul scrisorii era de o cruzime ieșită din comun: „Dacă nu
vreți să-l păstrați, ucideți-l”.
Scrisoarea nu era semnată. Acest mesaj a avut menirea de a
explica comportamentul ciudat al băiatului de 16 ani, care nu
putea merge prea bine și avea un vocabular format doar din
câteva cuvinte. Însă, și-a putut scrie citeț numele: Caspar Hauser.
Unul dintre polițiști l-a dus acasă și l-a instalat într-o cameră
unde îl putea supraveghea printr-o deschizătură secretă. I-au fost
de ajuns câteva zile pentru a-și da seama că băiatul nu era bolnav
psihic. L-a învățat pe Caspar limbajul semnelor și l-a înconjurat
cu dragoste. După un timp, a constatat cu bucurie că bărbatul
este foarte receptiv.
După șase săptămâni, a fost chemat primarul ora șului
Nürnberg la închisoare, pentru a sta de vorbă cu Caspar, care i-a
povestit câte ceva despre viața lui.
Caspar își amintea că trăise într-o celulă de 1,8 m lungime, 1,2
m lățime și 1,5 m înălțime. Jaluzelele de la geamuri erau tot
timpul trase și în loc de pat avea un sac de paie. În anii petrecu ți
în celulă, n-a văzut chip de om și practic n-a auzit nimic. Se
hrănea doar cu pâine și apă, pe care le găsea diminea ța în celulă,
fiindu-i aduse, probabil, în timp ce dormea. Uneori, când se trezea
dimineața, observa că-i fusese tuns părul și tăiate unghiile.
 După mai mulți ani de izolare, un necunoscut l-a învă țat să- și
scrie numele și să pronunțe următoarele cuvinte: „Vreau să fiu
soldat”.
Într-o dimineață însorită, l-au scos în stradă. Purta pentru
prima oară pantofi și, de asemenea, vedea pentru prima dată
oameni. Caspar nu-și amintea cum ajunsese la Nürnberg.
Povestea băiatului i-a impresionat profund pe primar și pe
locuitorii orașului. Tânărul Caspar a fost „înfiat” de profesorul
Domner, care și-a asumat o muncă grea: educarea adolescentului.
Copilul a devenit în câteva luni un tânăr inteligent. Originea
misterioasă a băiatului i-a adus faimă în întregul oraș.

Mai mult, în curând, tânărul a început să fie frecventat de filosofi

curioși și intelectuali rafinați. Societatea din N ürnberg a descoperit
asemănări uimitoare între Caspar și membrii familiei prin țului din
Baden. Circulau zvonuri conform cărora Caspar era de origine
nobilă. Se spunea că, prin izolarea lui încă de mic copil, cineva a
vrut să împiedice recunoașterea lui ca prinț de Baden și să obțină
puterea.
În perioada în care se născuse băiatul, doi prinți de Baden au
decedat în condiții misterioase. Populația din Nürnberg era
convinsă că tânărul Caspar Hauser era de fapt copilul prin țului
Karl, unul dintre membrii renegați ai familiei regale, fiul prin țesei
Stéphanie.
Aceasta născuse într-adevăr un băiețel cu 16 ani în urmă, dar
nu-și văzut copilul. Medicii i-au spus că micuțul a murit la pu țin
timp după naștere, suferind de meningită, diagnosticul lor fiind
confirmat și de autopsie.
În 1829, prințul Karl s-a îmbolnăvit foarte grav. Succesiunea
familiei la tron era în pericol, deoarece nu avea un urma ș care să-i
ia locul.
Caspar trăia deja de un an în casa tatălui său adoptiv,
profesorul Daumer. Între timp, faima și prestigiul tânărului
sensibil, cult, manierat și foarte inteligent, era în creștere.
În 1829, când starea sănătății prințului s-a agravat brusc, era
cât pe ce să se sfârșească și viața lui Caspar. În subsolul casei
profesorului, băiatul a fost atacat de un bărbat mascat, însă, din
fericire, tânărul a supraviețuit.
În următorul an, prințul a murit și tronul a revenit membrilor
unei alte ramuri a familiei și anume fiilor ducesei de Hochberg.
Câteva luni mai târziu, la Nürnberg, și-a făcut apari ția un nobil
englez care a înaintat o cerere prin care solicita tutela lui Caspar
Hauser. Mulți erau de părere că acest englez servea interesele
familiei Hochberg.
În ciuda opoziției manifestate de opinia publică locală, Philip,
cel de-al IV-lea Lord de Stanhope, i-a îndeplinit dorința ciudatului
englez.
Bietul Caspar urma să ducă din nou o via ță retrasă. Conform
ordinelor date de Lord Stanhope, băiatul a fost dus la 20 de mile
depărtate, la Ansbach, unde a fost lăsat în grija unui preot
morocănos, departe de prietenii săi din Nürnberg.
După ce Caspar nu a mai reprezentat un obstacol, Lord
Stanhope și-a pierdut brusc interesul față de băiatul său adoptiv,
lăsându-i în mâinile preotului Meyer.
Caspar lucra ca ucenic la o legătorie de căr ți. Împlinise deja 21
de ani, vârsta majoratului. La data de 11 decembrie 1833, pe
când Caspar traversa un parc, îndreptându-se spre casa lui
neprimitoare, a fost oprit de un străin. Bărbatul l-a întrebat cum
se numește și după ce băiatul i-a răspuns, l-a înjunghiat de mai
multe ori.
Grav rănit, Caspar a ajuns cu greu la casa preotului Meyer.
Însă, preotului nici nu-i trecea prin gând să-l ajute. În loc să
cheme un medic, l-a acuzat că și-ar fi provocat singur rănile, din
dorința de a atrage atenția asupra sa. Trei zile mai târziu, Caspar
Hauser a murit în chinuri îngrozitoare.
Conform relatărilor vremii, auzind de moartea lui Caspar,
prințesa Stéphanie a izbucnit în plâns. Aceasta susținea că băiatul
fusese copilul ei, cel despre care i se spusese că. A murit la scurt
timp după naștere.
Dar nici prietenii, nici măcar tribunalele germane nu au putut
demonstra adevărata origine a băiatului care nu avusese nici
trecut, nici viitor. Nu s-a aflat niciodată cine îl ținuse închis în
primii 16 ani ai vieții sale, nici cine fuseseră atentatorii misterio și
care reușiseră să-l ucidă în cele din urmă.
Băiatul a fost înmormântat în grădina bisericii din Ansbach. Pe
piatra lui funerară e scris doar atât: „Aici se odihne ște Caspar
Hauser, al cărui destin a rămas un mister.”

Adevăratul caz al lui Sherlock Holmes

Acest caz ar fi meritat atenția celebrului Sherlock Holmes.

Criminalul ucisese cu brutalitate o bătrână, Marian Gilchrist, în
vârstă de 82 ani, din Queen’s Terrace, West Princess Street. Apoi
îi răscolise lucrurile și, în mod inexplicabil, furase doar o bro șă
ieftină din colecția de diamante și pietre prețioase apar ținând
bătrânei.
Martorii oculari au văzut un bărbat de aproximativ 30 de ani,
înalt, brunet, care ieșise din casa bătrânei. La scurt timp, sub
presiunea opiniei publice, poliția scoțiană a arestat un bărbat care
a fost acuzat de crimă, apoi judecat și condamnat la moarte prin
spânzurare.
Cu 24 ore înaintea execuției, sentința a fost schimbată, fiind
condamnat la închisoare pe viață. Condamnatul Oscar Slater, fost
negustor de pietre prețioase, nu fusese executat, dar via ța nu îi
mai putea oferi altceva decât muncă grea și monotonă. Au existat,
însă, câteva îndoieli serioase privind acest caz. Unii și-au pus
întrebarea dacă nu cumva Oscar Slater îndeplinea doar rolul de
țap ispășitor, neavând de fapt nicio vină. Dar cum s-ar fi putut
dovedi că era nevinovat? Cine putea cerceta fără superficialitate
dovezile, cine avea prestigiul necesar pentru a schimba sentin ța
susținută necondiționat de către întregul sistem judiciar sco țian?
Doar Arthur Conan Doyle, creatorul celebrului detectiv Sherlock
Holmes ar fi fost capabil de așa ceva.
Conan Doyle a fost impresionat de cazul lui Oscar
 Slater, despre care a citit în cartea „Procese importante”. Acest
studiu l-a făcut să înțeleagă că Slater fusese găsit vinovat de
crimă la data de 21 decembrie 1908, doar pe baza unor bănuieli și
dovezi indirecte.
Miss Gilchrist trăia retrasă, vizitându-și rareori rudele. Avea
doar o servitoare, Helen Lambie, în vârstă de 21 de ani. Se părea
că singura bucurie a bătrânei era colecția ei de diamante ce valora
3000 de lire sterline.
În seara decesului stăpânei sale, Helen Lambie a ieșit, ca de
obicei, să cumpere ziarul. Miss Gilchrist rămăsese singură în
casă, dar toate ușile erau închise cu două încuietori. Bătrâna
putea să deschidă ușa dinspre stradă cu ajutorul unui șnur, pe
care-l trăgea când observa că e cineva la ușă.
La câteva minute după plecarea servitoarei, locatarul de la
parter, Arthur Adams, a auzit pe cineva căzând în apartamentul
de deasupra și a ieșit să vadă ce s-a întâmplat. Ușa principală era
deschisă, dar ușa apartamentului, asigurată cu două încuietori,
rămăsese închisă. Adams s-a hotărât să o aștepte pe Helen. Au
deschis împreună ușa și au intrat.
Intrând în casă, au dat peste un bărbat înalt, elegant, care a
trecut calm pe lângă ei și a ieșit în stradă. În sufragerie zăcea, cu
craniul zdrobit, Marian Gilchrist.
În timp ce Adams a anunțat poliția, Helen a fugit la d-na
Margaret Birrell, o nepoată a stăpânei sale, și i-a spus că l-a
recunoscut pe bărbatul care ieșise din apartament. În mod ciudat,
aflând această veste, nepoata victimei a dojenit-o pe Helen,
spunându-i că,
probabil, se înșelase și că nu poate „să păteze renumele unui om”,
depunând mărturie la poliție.
Detectivii au avut nevoie doar de cinci zile pentru a ob ține un
rezultat care să calmeze opinia publică. Descoperiseră că Oscar
Slater, negustorul de pietre prețioase care locuia aproape de casa
d-nei Gilchrist amanetase de curând o broșă asemănătoare cu cea
care dispăruse din casă. Pe deasupra, părăsise țara la bordul
transatlanticului „Lusitania” folosind un nume fals și luând-o cu
el și pe amanta lui franțuzoaică. Poliția a urmărit cuplul până în
New York, unde Slater a fost arestat. Bărbatul susținea că este
nevinovat și a fost de acord să se reîntoarcă de bunăvoie în
Glasgow, nefiind astfel nevoie să fie extrădat.
În cursul procesului, după o scurtă ezitare, martorii oculari l-
au identificat pe Slater ca fiind bărbatul misterios. Acuzatul a
spus: „Nu știu nimic despre această crimă; nu știu absolut nimic”.
Însă, jurații au fost de părere că era vinovat. Slater s-a chinuit trei
săptămâni în închisoare, până când sentința a fost schimbată.
În cartea studiată de Conan Doyle erau menționate unele
îndoieli privind vinovăția lui Slater și acestea au fost suficiente
pentru a trezi interesul scriitorului. A început investiga țiile cu
aceeași minte agilă, lipsită de prejudecăți, cu care-l înzestrase și pe
Sherlock Holmes, superdetectivul imaginar de pe Baker Street.
 La trei ani după proces, Conan Doyle – după ce a studiat cu
atenție documentele procedurii penale și copiile scrisorilor
martorilor – a publicat cartea „Cazul lui Oscar Slater”, care a
provocat de altfel mare scandal. Pentru documentare, scriitorul
studiase Codul Penal și copiile declarațiilor martorilor. Cartea
conținea afirmații în același stil calm ca al lui Holmes, care
atrăgeau atenția asupra unor lacune din procedura penală.
Broșa care orientase investigațiile spre Slater fusese amanetată
cu trei săptămâni înainte de înfăptuirea crimei. Conan Doyle a
atras atenția asupra faptului că Slater fugise cu amanta lui
folosind un nume fals, deoarece dorea să scape de soția sa, care îl
teroriza. Probabil stilul de viață al lui Slater, împătimit iubitor al
jocurilor de noroc și al femeilor a trezit prejudecă ți în rândul
membrilor juriului puritan.
Conan Doyle a atras atenția și asupra afirma țiilor contradictorii
ale martorilor oculari. Unii susțineau că misteriosul criminal nu
avea barbă, alții spuneau că avea. El a mai arătat că, în urma
verificării bagajelor lui Slater de pe bordul navei „Lusitania”, nu se
constatase existența petelor de sânge pe niciuna dintre haine.
„Investigațiile lui Sherlock Holmes” au determinat apari ția unor
cereri de rejudecare a procesului. Însă, morile justi ției măcinau
încet. Au trecut 18 luni până la eliberarea lui Oscar Slater. S-a
spus că în cursul primului proces au existat greșeli de procedură
juridică, judecătorul inducând în eroare jura ții. Slater a primit o
compensație de 6.000 lire sterline. Însă, Arthur Conan Doyle nu a
publicat niciodată ultimul capitol al investiga țiilor, cel mai
important de altfel. „Sherlock Holmes a demonstrat nevinovă ția lui
Slater, dar a aflat oare cine a ucis-o pe Marian Gilchrist?” Cu
puțin timp înainte de a deceda, în 1930, autorul i-a spus unui
prieten: „Știam că eliberarea lui Oscar Slater va fi o sarcină grea.
Acesta a fost cel mai important obiectiv pe care mi l-am fixat.
Dacă l-aș fi acuzat de crimă pe adevăratul uciga ș, s-ar fi născut
prejudecăți care ar fi împuținat șansele lui Slater de a fi eliberat.
Cred că știu cine este ucigașul: un personaj renumit care a fost
protejat de poliție și care avea mare nevoie de unele documente
personale ale văduvei Marian Gilchrist. A scăpat nepedepsit.
Pentru mine, însă, este mult mai important faptul că un om
nevinovat a fost pus în libertate. Sunt mulțumit.”
 Morții nu vorbesc

Georges Phillipar era una dintre cele mai bine proiectate nave
de pasageri. Fusese lansată în 1930, dar echiparea navei de 17
tone a durat aproape 2 ani. Având o capacitate de primire de 1000
de pasageri, oferea condiții luxoase de transport: cabine luxoase,
elegante, cu aer condiționat. Fără a se ține cont de cheltuieli, nava
a fost echipată cu cele mai moderne și eficiente echipamente de
siguranță și de stingere a incendiilor.
Totuși, în cursul primei călătorii ce se desfă șura pe ruta Fran ța-
China și retur, a izbucnit un incendiu pe puntea B. Incendiul s-a
extins cu o viteză inimaginabilă, făcând 53 de victime. Catastrofa
a fost inevitabilă, astfel că mândria flotei de pasageri franceze a
ajuns pe fundul Mării Roșii.
Comisia care a cercetat accidentul naval în care fusese
implicată nava „Georges Phillipar” nu a găsit nicio dovadă ce ar fi
indicat drept cauză a incendiului eventuale greșeli de proiec ție în
echipamentul electronic sau că ar fi izbucnit întâmplător, fără
niciun motiv aparent. S-a făcut o referire nu prea convingătoare la
posibilitatea ca nava să fi fost transformată în bombă plutitoare
de către un grup de teroriști străini, scopul lor fiind uciderea unui
pasager important, un jurnalist francez celebru.
Scriitorul Albert Londres s-a îmbarcat pe Georges Phillipar în
aprilie 1932, la Shangai, dorind să se întoarcă în Fran ța.
Petrecuse aproape un an în Indochina, având o misiune
periculoasă și extenuantă. Adunase o mulțime de informa ții în
carnețelul său, dorind să scrie un articol care ar fi stârnit furia
opiniei publice împotriva magnaților industriei din Londra, Paris și
Berlin.
Milioane de cititori din întreaga Europă așteptau cu nerăbdare
să afle ce subiect scandalos a ales renumitul autor pentru
următoarea sa serie de reportaje.
În prima sa carte, publicată în urmă cu trei ani, intitulată
„Drumul spre Buenos Aires”, scrisese despre comerțul cu „carne
vie”. Femei tinere din Marsilia și Hamburg fuseseră vândute în
America de Sud. Cartea a stârnit ranchiuna regilor crimei, fie ei
francezi sau germani.
Londres și-a continuat, însă, cercetările și a descoperit că pe
aceleași căi s-au îmbogățit și casele de toleranță din Shangai cu
marfă europeană. Apoi, ziaristul a început să facă investiga ții
privind acel grup de teroriști care îl asasinase pe regele
Jugoslaviei, în timp ce acesta se afla pe teritoriu francez.
În cursul acestui drum, adunase informații privind comer țul cu
arme din Orientul îndepărtat, unde armata imperială japoneză se
pregătea pentru un conflict de proporții. Conducătorii Chinei î și
decimau propriul popor în războaie sângeroase doar pentru a
obține puterea asupra ținuturilor Manciuriei.
S-a aflat foarte repede că Albert Londres se pregătea să publice
un manuscris care urma să aprindă fitilul butoiului cu pulbere al
afacerilor cu arme din Europa.
Nava a făcut escală în Saigon unde s-au îmbarcat al ți pasageri,
cu precădere funcționari din colonia franceză împreună cu
familiile lor. Nava încărcată cu 800 de pasageri se îndrepta spre
Marea Roșie, poposind în porturile Singapore, Penangon și Ceylon,
urmând, apoi, să traverseze Canalul Suez pentru a ajunge în
portul francez Marseille.
În noaptea de 15 mai, în timp ce Londres lucra în cabina sa,
restul pasagerilor s-au adunat pe punte pentru o mică petrecere
după cină.
Admirau luminile de pe țărmul arab. La un moment dat au
trecut pe lângă vasul sovietic Szovjetszkaja Nyefby. Întâlnirea cu
echipajul acestuia a fost marcată de urările petrecăre ților. Spre
miezul nopții, căpitanul navei, Anton Vicq s-a retras în cabina sa,
urându-le distracție plăcută celor care sorbeau șampanie rece și se
scăldau în razele lunii. Două ore mai târziu, a fost trezit de ofi țerul
care asigura cartul. Acesta a raportat că, pe puntea D, cabina
unui pasager era în flăcări. Căpitanul Vicq a cercetat cabina cu
numărul 5 și a constatat că: „Acesta nu este un incident izolat.
Flăcările au izbucnit în mai multe locuri și se extind.”
Auzind alarma, căpitanul Vicq s-a întors pe culoar, unde a
întâlnit-o pe sora medicală Ivonne Valentine, care striga că
flăcările au izbucnit în cabina sa, care purta numărul 7. Între cele
două cabine de pe puntea D se afla cabina lui Albert Londres.
Scriitorul nu știa nimic despre incendiu.
Căpitanul Vicq a încercat în zadar să limiteze dezastrul prin
oprirea motoarelor și închiderea geamurilor. Flăcările au ajuns în
câteva clipe la puntea de comandă și căpitanul a dat ordinul de
părăsire a navei. În timp ce bărcile de salvare au fost lansate la
apă, centralistul transmitea mesaje disperate SOS. În scurt timp
s-a oprit și generatorul, punând capăt mesajelor. Centralistul a
vrut să folosească acumulatoarele de rezervă, utilizabile în caz de
pericol.
În timp ce pasagerii, cu capetele înfășurate în prosoape ude,
încercau să treacă prin norul de fum, căpitanul Vicq și echipajul
său, păstrându-și calmul, au organizat evacuarea navei. Toate
mobilele care puteau să rămână la suprafață, fiind utilizate drept
plute au fost aruncate în apă, iar pasagerii îngrozi ți au fost ajuta ți
să coboare din nava în flăcări în apa liniștită a mării.
Mesajele scurte de SOS au fost, totuși, receptate. În scurt timp,
au sosit navele de salvare, printre care o navă sovietică, două
vapoare cu aburi britanice, un marfar japonez și alte două
transatlantice.
Toți naufragiații au fost salvați. Nava de pasageri a ars timp de
trei zile, iar flăcările au putut fi văzute și de la 60 km distan ță. La
un moment dat, „Georges Phillipar” s-a înclinat și în 2 minute s-a
scufundat.
Cadavrul lui Albert Londres nu a fost găsit niciodată. Câ țiva
dintre supraviețuitori l-au văzut părăsindu- și cabina, cu
manuscrisul sub
braț. Bărbatul care știuse prea multe a ajuns pe lista oficială a
victimelor catastrofei. Carnețelul și manuscrisul lui au dispărut în
valurile mării. Albert Londres nu a mai putut să- și termine cartea,
iar bogații regi ai crimei și ai comerțului cu carne vie. S-au
bucurat în continuare de roadele „investițiilor” făcute.

Dispariția doamnei Dorothy

Judecătorul John Forstein a sunat-o pe soția sa într-o seară de

octombrie, în 1950, pentru a o anunța că întârzie pu țin datorită
faptului că trebuia să participe la o recepție organizată în onoarea
unor oameni politici. „Nu cred că voi rămâne prea mult” – a spus
el. „Totul e în regulă?”
Avea toate motivele să pună o astfel de întrebare. Din cauza
unui incident ce se petrecuse cu cinci ani în urmă, judecătorul
nu-și mai lăsa familia singură. Însă, de această dată Dorothy
părea veselă și l-a asigurat că totul e în regulă. „Sper că îmi vei
simți lipsa” – a spus ea.
D-na Forstein trăia în teroare din seara zilei de 25 ianuarie
1945. În acea zi și-a lăsat cei doi copii la vecini și, după ce a făcut
cumpărăturile la un supermarket din apropiere, a pornit singură
spre casa lor, situată la periferia orașului Philadelphia. Când a
intrat, cineva a ieșit de sub scară și a atacat-o. Poli ția a fost
nevoită să spargă ușa casei. Femeia zăcea într-o baltă de sânge,
avea maxilarul, nasul și umărul zdrobite, suferise și o como ție
cerebrală.
În casă erau bani și bijuterii, dar nu dispăruse nimic. „Cineva a
vrut s-o ucidă”, a spus unul dintre detectivi. În mod ciudat,
atacatorul a pătruns în casă fără să strice încuietorile de la
geamuri sau ușă și fără să lase amprente.
Judecătorul Forstein avea un alibi inatacabil. Doamna Forstein
nu avea dușmani, deci atacatorul era, probabil, un dușman al
judecătorului, dar cercetările s-au dovedit a fi inutile, deoarece nu
s-a descoperit niciun suspect.
Deși Dorothy Forstein și-a revenit treptat din punct de vedere
fizic, psihicul ei a rămas afectat pentru totdeauna. Controla
adesea încuietorile de la geamuri și uși. Era tot timpul în căutarea
companiei rudelor sau a vecinilor și, în timpul petrecerilor, nu
scotea niciun cuvânt.
Dar, judecătorul Forstein se consola că, totuși, starea ei se
îmbunătățea când în acea seară, la cinci ani după atac, se
îndrepta spre casă relativ liniștit.
Primul lucru pe care l-a auzit după ce a trecut pragul casei a
fost plânsetul celor doi copii, Edward și Marcy. Stăteau ascunși în
dormitor și plângeau în hohote. „Mami” – spuneau ei. „Cineva a
fost aici și a luat-o pe mami”.
Forstein a cercetat toate camerele. A găsit portofelul și
bijuteriile femeii, însă Dorothy Forstein nu era nicăieri.
Marcy i-a povestit, plângând, cele întâmplate. A auzit un
zgomot îngrozitor și a fugit repede în dormitorul mamei sale. Prin
crăpătura ușii a văzut că mama era întinsă pe covor, cu fa ța în
jos, iar o umbră se apleca asupra ei. „Mami părea a fi bolnavă” –
plângea fetița.
Apoi, bărbatul a ridicat-o pe mama și a pus-o pe umeri ca pe un
sac inert. „Capul lui mami atârna pe spatele lui.” Atacatorul a
văzut-o pe fetiță și i-a spus: „Du-te și culcă-te. Mămica ta a fost
bolnavă, dar acum se simte bine.” A coborât scările, luând-o cu el
pe Dorothy Forstein, îmbrăcată într-o pijama de mătase roșie.
Polițiștii au fost foarte nedumeriți. Nu-și puteau închipui cum
reușise bărbatul să iasă din casă cu femeia pe umăr fără să se
sprijine de nimic. Cum de n-a încercat nimeni să-l oprească,
văzând că duce pe umăr o femeie inconștientă. Și cum a pătruns
în casa lui Forstein, în ciuda numeroaselor încuietori.
Poliția a verificat toate pensiunile, spitalele, hotelurile și morga
din Philadelphia. Fără niciun rezultat. Oricine ar fi răpit-o pe so ția
judecătorului, a răpit-o pentru totdeauna. Dorothy Forstein a
lăsat în urmă doar amintirea ultimelor ei cuvinte: „Sper că îmi vei
simți lipsa.”

Misterul din Wolf’s Neck

Într-o seară rece de ianuarie, în 1931, șoferul de autobuz Cecil

Johnstone a observat un foc la Wolf’s Neck, între New Castel Upon
Tyne și Otterburn, în zona pustie a dealurilor din
Northumberland. S-a oprit să vadă mai bine despre ce era vorba.
A rămas uimit de cele văzute. Mașina domnișoarei Evelyn Foster –
fiica șefului lui Cecil Johnstone – ardea în flăcări.
Evelyn zăcea lângă vehicul, suferise arsuri grave, dar încă mai
trăia.
Johnstone a dus-o acasă în Otterburn, unde fata le-a povestit
părinților și poliției că a fost atacată de un bărbat care, apoi, a
incendiat mașina. Evelyn a încetat din viață în următoarea zi,
lăsând în urmă unul dintre cele mai ciudate cazuri penale ale
acelui deceniu. Dacă era într-adevăr vorba de un caz penal.
Evelyn Foster avea 28 de ani, iar tatăl ei era proprietarul
service-ului de mașini din Otterburn, dl. J.J. Foster, care îi
cumpărase fetei sale o mașină, deoarece Evelyn demarase o
afacere de taximetrie pe cont propriu.
La data de 6 ianuarie 1931, la ora 19.00, când Evelyn a sosit
acasă, i-a povestit mamei sale că un bărbat care coborâse dintr-o
mașină la Elishaw a vrut ca Evelyn să-l ducă la Ponteland, lângă
New Castel, deoarece de-acolo putea merge cu autobuzul până
acasă. Bărbatul pe care îl luase în mașină la barul Percy Arms
părea a fi un om respectabil și cinstit.
Mama și-a revăzut fiica atunci când, câteva ore mai târziu, a
fost adusă acasă de către șoferul tatălui ei. Fata a povestit
următoarele: după ce a trecut prin satul Baelsay, care se află la
aproximativ 8 km distanță de Ponteland, bărbatul a rugat-o să
întoarcă. Ea a întors mașina și a mers pe drumul pe care veniseră.
Brusc a lovit-o și a trecut la volan. Bărbatul a oprit ma șina pe
dealul de la Wolf’s Neck și a început să-i facă avansuri. Apoi, a
târât-o pe bancheta din spate și a violat-o. După toate astea, a
scos din buzunar o cutiuță de metal din care a turnat pe ea un
lichid. Hainele fetei s-au aprins instantaneu. Evelyn i-a spus
mamei sale: „Eram o torță vie. Nu știu cum am ieșit din ma șină.
Zăceam pe jos și lingeam iarbă. Îmi era atât de sete.”
Ultimele ei cuvinte au fost: „M-a ucis.” Și, într-adevăr, toate
indiciile arătau că se săvârșise o crimă. Însă în cursul cercetărilor
s-au născut o serie de îndoieli privind această întâmplare, în acea
seară nimeni nu a văzut vreun străin în sat, cu excepția lui
Evelyn. Tatăl a recunoscut că nici el nu îl văzuse pe acel bărbat
de care vorbea fiica sa. Proprietarii barului Percy Arms au
confirmat că în local nu intrase niciun necunoscut. Nimeni nu
auzise ca cineva să fi făcut comandă la taxi în Ponteland.
Patologul Stuart McDonald a constatat că, în afară de arsuri,
Evelyn nu suferise alte vătămări corporale, deoarece nu avea
contuzii, neexistând practic dovezi de agresiune. Iar în ceea ce
privește violul, nu exista nicio dovadă în acest sens.
Au apărut și alte îndoieli privind incendierea mașinii înainte de
a părăsi drumul. Iarba era arsă doar pe deal; lângă sau pe șosea
nu existau niciun fel de urme ale incendiului.
Medicul legist P.M. Dobbs a afirmat în fața juraților că
posibilitatea sinuciderii poate fi exclusă. Întrebarea care nu- și
găsise încă răspunsul era dacă Evelyn Foster a fost într-adevăr
ucisă sau și-a incendiat mașina pentru a obține bani de la
societatea de asigurări și, în mod nefericit, a devenit victima
propriei farse?
Juriul a deliberat timp de două ore și a ajuns la concluzia că
era vorba de omucidere săvârșită de o persoană sau de persoane
necunoscute.
Mai târziu, poliția a dat o declarație fără precedent, conform
căreia cercetările au demonstrat că „ucigașul” nu există.
Căpitanul James Fullarton a declarat într-un interviu că dovezile
nu susțin decizia juraților, ba dimpotrivă: probabil că Evelyn
Foster nu fusese ucisă.
Misterul din Wolf’s Neck a dispărut cu timpul de pe prima
pagină a ziarelor. Doar trei ani mai târziu, la începutul anului
1934, la tribunalul din Leeds mai multe persoane au făcut
legătură între ultimele cuvinte ale unui servitor din Yorkshire, pe
nume Ernest Brown, condamnat la moarte pentru uciderea
amantei lui și cazul Evelynei Foster. Se spunea că el a mărturisit
adevărul când avea deja gâtul în ștreang, strigând „Trebuie să
ardă” sau ceva de genul acesta. Câteva secunde mai târziu a
murit.
Oare Brown a fost cel care a ucis-o pe Evelyn Foster sau știa
doar ceva Legat de moartea ei? Răspunsul la această întrebare
probabil că nu-l vom afla niciodată.

Jack cel săltăreț, monstrul din Londra

Locuitorii Londrei erau preocupați de un singur lucru în 1838 și

anume de identitatea unui monstru, care ataca femei tinere în
timpul nopții și arăta atât de înspăimântător, încât niciuna dintre
victimele sale nu a reușit să ofere o descriere fidelă a agresorului.
Întâmplările ce aveau ca personaj principal acest monstru au
fost considerate la început povești născocite de femei isterice. Dar
sesizările continuau să sosească îndeosebi din cartierul Barnes
Common din sud-vestul Londrei, astfel că, în ianuarie 1838
existența acestei creaturi ciudate a fost oficial admisă.
Primarul Londrei a primit o scrisoare a unui locuitor
înspăimântat din Peckham, care descria creatura terifiantă. În
scurt timp, sesizările s-au înmulțit.
O chelneriță din sudul Londrei, Polly Adams, a fost atacată
brutal în cartierul Blackheath. O servitoare, Mary Stevens, a fost
terorizată în cartierul Barnes Common. O femeie care și-a păstrat
anonimatul a întâlnit monstrul în grădina bisericii din Clapham.
Fiica unui măcelar, Lucy Scales, în vârstă de 18 ani a fost atacată
în Limehouse. Jane Alsop aproape că a fost strangulată de acest
monstru în propria ei casă, însă familia a reușit să intervină,
punând monstrul pe fugă.
Familia Alsop a descris personajul misterios, ca pe un animal
cu trăsături umane: „Avea o față respingătoare, ochi de foc și
gheare reci ca gheața...”
Această descriere a fost confirmată de mai multe victime
speriate și, probabil, isterice. Poliția și opinia publică erau uimite
de cursul evenimentelor.
Timp de mai mulți ani s-au înregistrat atacuri nu numai la
Londra, ci și pe teritoriul întregii țări.
Într-o dimineață de februarie din 1855, locuitorii unui ora ș din
Devon au descoperit urme ciudate în zăpada proaspătă, perfect
vizibile și pe pereți, pe acoperișuri sau în curți. Mul ți au fost de
părere că acestea îi aparțineau lui „Jack cel săltăreț”.
În 1870, armata a făcut un plan pentru a captura monstrul,
după ce acesta a sărit pe baraca unor paznici, agresându-i.
„Vânătoarea” n-a avut însă niciun rezultat.
„Jack cel săltăreț” a fost văzut pentru ultima dată la Liverpool,
în anul 1904. Sărea de pe stradă pe acoperișuri și înapoi, apoi a
dispărut în întuneric. De această dată pentru totdeauna.
 Ultimul dirijabil din lume

Uriașul văzduhului a fost considerat unul dintre minunile

tehnologiei și ale științei. Giganticul dirijabil purta numele de
Hindenburg, avea o lungime de peste 245 metri și înăl țimea unui
bloc de 10 etaje. Cele 4 motoare Diesel îi asigurau for ța necesară
pentru a se deplasa cu o viteză de 30 de metri pe secundă (80
mile/h). Putea transporta 100 de persoane, timp de o săptămână,
în cele mai luxoase condiții posibile. Scheletul dirijabilului avea
un diametru de 22,8 metri. Când toate cele 16 rezervoare au fost
umplute cu hidrogen, dirijabilul a decolat cu o for ță ascensională
de 239 tone, forță suficientă pentru a ridica și un Jumbo Jet
modern. Hidrogenul folosit ca gaz propulsor avea un mare
dezavantaj: era exploziv. Totuși, după experiențele acumulate de-a
lungul unui sfert de secol, compania Zeppelin considera că
dirijabilul nu este amenințat de niciun pericol. Știau că dacă cei
peste 230 metri cubi de hidrogen izbucnesc în flăcări, va avea loc
o explozie devastatoare. „Dar dirijabilul a fost perfect proiectat și
construit” – spuneau ei. Doar mâna lui Dumnezeu sau sabotajul
unui dement puteau să pună dirijabilul în pericol.
Totuși, la data de 6 mai 1937, la New Jersey, dirijabilul a fost
mistuit de flăcări. Au murit 13 pasageri, 22 de membri ai
echipajului și un tehnician aflat pe pistă. Guvernul american și
regimul nazist al lui Hitler s-au aliat pentru a găsi dovezile
necesare elucidării celui mai mare atentat din istoria aviaticii.
Avioanele rudimentare din anii 1920–1930 făceau fa ță cu greu
condițiilor meteo nefavorabile și aveau adesea defecte tehnice. În
plus, transportau pasageri numai pe rute de câteva sute de mile.
Tocmai de aceea, dirijabilele uriașe fabricate în Germania î și
făceau regulat apariția pe cerul New York-ului sau în Rio de
Janeiro.
Aceste vehicule au devenit cunoscute sub numele de Zeppelin,
după genialul și excentricul lor inventator, contele Ferdinand von
Zeppelin, născut în 1838, într-o familie de nobili prusaci.
La 23 de ani, a intrat în rândurile armatei americane, ca ofi țer
de cavalerie. A făcut chiar cunoștință cu președintele S.U.A.,
Abraham Lincoln.
Însă tânărul soldat s-a săturat repede de monotonia războiului
și s-a alăturat Unei expediții civile în zona de unde izvoră ște fluviul
Mississippi. Participând la o misiune de cercetare, a urcat pentru
prima dată într-un balon la St. Paul, Minnesota. Atunci i-a venit
ideea: ce bine ar fi fost dacă aceste baloane ar fi putut fi dirijate.
S-ar fi transformat în mijloacele de transport ideale pentru
armament. Ar fi putut zbura la o înăl țime sigură, deasupra
infanteriei și cavaleriei de pe câmpul de luptă. Viziunea lui despre
uriașele dirijabile, pe care dorea să le utilizeze ca mijloace de
luptă, nu l-a părăsit niciodată. Totuși și-a continuat cariera de
ofițer de cavalerie până la vârsta de 52 de ani, când s-a retras.
La câțiva ani după pensionare și-a procurat planurile unui
dirijabil și, împreună cu arhitectul dr. Hugo Eckener, care era
marinar și meteorolog experimentat, a început construcția
primului Zeppelin, în micuțul său atelier.
Până în 1909, Zeppelin a înființat prima companie ce oferea
servicii de transport de pasageri cu dirijabilul. Această companie
purta numele de Deutsche Luftschiffahrts Aktion Gesellschaft
(DELAG). Vehiculele care circulau între Berlin, Frankfurt,
Hamburg și Dresda au transportat 32.750 pasageri în cele 1.600
de zboruri efectuate în 5 ani, timp în care nu a avut loc niciun
accident.
Apoi a sosit anul 1914 și Zeppelinurile au pornit la război.
Atacurile lor asupra Angliei au provocat pu ține pagube
materiale, dar au creat mare panică în rândul popula ției din
Londra. În lumina reflectoarelor apăreau temutele dirijabile care
aruncau bombe asupra capitalei.
Doi ani mai târziu însă, piloții britanici au surclasat zeppelinul
cu micile avioane de vânătoare biplane. În rezervoarele de
hidrogen, dirijabilele își duceau propria distrugere. Doar o singură
lovitură a proiectilelor ZPT cu înveliș de fosfor le transforma în
uriașe mingi de foc.
Contele Zeppelin a murit în 1917. Era deja foarte clar că
dirijabilele sunt mult prea vulnerabile pentru a fi utilizate în
război.
Însă dr. Hugo Eckener, care deținea președinția Companiei
Zeppelin a supraviețuit zilelor grele de după război, visând la un
viitor liniștit, în care dirijabilele să joace un rol important în
transportul transatlantic.
În iulie 1928, cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a zilei de
naștere a contelui, cel mai performant dirijabil pentru transportul
de pasageri din lume, „Contele Zeppelin” a făcut primul său drum.
Trei luni mai târziu a plecat la New York, transportând 20 de
persoane. Eckener și echipajul său au fost primiți cu mare bucurie
la New York. În următorii cinci ani au fost înfiin țate curse regulate
spre America de Sud și de Nord, iar „Contele Zeppelin”, a devenit
stăpânul văzduhului.
Prestigiul acestei performanțe i-a impresionat pe noii
conducători naziști ai Germaniei, deși Eckener nu se bucura de o
prea mare popularitate în rândul personalită ților acestui regim.
Înainte ca ei să ajungă la putere, Eckener le condamnase
brutalitatea într-un discurs transmis la radio. Dar, având în
vedere faptul că naziștii aveau o putere financiară nelimitată
asupra întreprinderilor germane, printre care se număra și
Compania Zeppelin, nici dr. Eckener, nici alții nu au avut putere
suficientă să împiedice schimbarea aspectului vehiculelor.
Dirijabilele vopsite cu tradiționalele culori alb, negru și ro șu
urmau să poarte de acum simbolul hitlerist: zvastica.
Încăpățâna tul Eckener, în vârstă de 68 ani, tocmai terminase
construirea celui mai nou, celui mai mare și mai rapid dirijabil. În
1936 mai reușea să se împotrivească cu succes ordinelor
ministrului Joseph Göbbels. Acesta a cerut ca dirijabilul să se
numească „Adolf Hitler”. „Nu, nici vorbă, i-a replicat Eckener. Vă
atrag atenția asupra faptului că doar imaginea vehiculelor noastre
împodobite cu zvastica trezește indignarea S.U.A. Dacă noul
dirijabil se va numi Adolf Hitler, va deveni ținta urii și a
sabotajelor.”
Eckener a câștigat lupta, dar Göbbels a interzis ca în presă sau
la radio să se folosească numele cu care vehiculul a fost înzestrat
de companie, adică numele de Hindenburg. Vehicolul era
menționat doar sub numele de LZ 129.
Când Hindenburg a început să facă curse între Frankfurt și
baza aeriană din Lakeheath, New Jersey, a fost primit cu mare
entuziasm. Dar pe măsură ce America primea tot mai mul ți
emigranți germani, teama lui Eckener privind zvastica de pe
dirijabil începea să se justifice.
În august 1936, pe puntea transatlanticului Brema, ancorat în
portul din New York, au apărut în jur de 100 de demonstran ți
americani care protestau împotriva faptului că Hitler a intervenit
în războiul civil din Spania.
Ca urmare a acestui eveniment au fost întărite serviciile de
protecție atât în port, cât și la Lakeheath, unde era ancorat
Hindenburg. Guvernul american era bombardat cu rapoarte
conform cărora Hindenburg putea deveni ținta unui sabotaj. Din
zgârie-norii din Manhattan și de pe terenurile virane de la periferia
New Jersey-ului se trăgeau focuri de armă asupra zeppelinului.
Ambasadorul german de la Washington a primit mai multe sute
de scrisori și telefoane amenințătoare de la cetățenii americani
antifasciști, hotărâți să coboare zvastica germană de pe cerul
Americii.
Regimul fascist era conștient de faptul că prestigiul său va
suferi o lovitură grea dacă Hindenburg va deveni victima unui
sabotaj. Tocmai de aceea Sicherheitsdienst, trupa de elită a SS-
ului, verifica minuțios hangarul din Frankfurt și chiar și dirijabilul
înainte de fiecare drum.
La data de 3 mai 1937, colonelul Fritz Erdmann, noul șef al
Grupării Speciale de Siguranță a Luftwaffe a fost chemat la
comandamentul din Berlin al SS-ului și a fost informat de
circumstanțele în care urma să circule zeppelinul Hindenburg.
Erdmann și cei doi ofițeri tineri care l-au însoțit în civil au
ascultat uimiți relatările maiorului Kurt Hufschmidt,
Sturmbahnführer SS: „Am aflat din surse sigure că azi se va
încerca un atentat împotriva dirijabilului. Va fi utilizată O bombă,
probabil după ce Hindenburg va ajunge deasupra continentului
american. Scopul acestui atentat este ca Germania să
 pară vulnerabilă în ochii inamicilor noștri, ai germanilor ostili
regimului fascist, ai evreilor și răufăcătorilor din S.U.A.”
Hufschmidt le-a dezvăluit că în martie 1935 s-a descoperit o
bombă în principala sală de mese a zeppelinului; aceasta a fost
ascunsă sub o masă de către un pasager. Bomba a fost
dezamorsată fără probleme.
Le-a mai povestit că Gestapo-ul a percheziționat camera de
hotel din Frankfurt a unui pasager suspect, care venise cu
Hindenburgul din America. Bărbatul călătorise cu un pa șaport
suedez fals și, deși a reușit să scape de Gestapo, în camera lui au
fost găsite desene tehnice detaliate atât ale „Contelui Zeppelin” cât
și ale Hindenburgului.
Erdmann a primit descrierea amănunțită a câtorva pasageri
suspecți care urmau să călătorească împreună cu el: un cuplu
german de jurnaliști despre care se știa că au un prieten evreu; un
tânăr fotograf evreu din Bonn, un așa-zis specialist american în
publicitate, în vârstă de 36 ani, spionul serviciilor secrete
americane și Joseph Spah, actorul în vârstă de 35 de ani din
Douglaston, Long Island.
Spah era un cunoscut acrobat și actor comic. El avea pașaport
francez și era căsătorit cu o americancă. În ochii celor de la SS
trecea drept suspect, deoarece show-ul lui, foarte popular în unele
cartiere berlineze, conținea și glume despre oficialități și putere.
Înainte de decolare, atât pasagerii, cât și bagajele lor au fost
verificate. Serviciul de siguranță a confiscat toate blitz-urile
tânărului fotograf, de teamă ca ele să nu poată fi utilizate în
scopul unei incendieri. Păpușa de porțelan cumpărată de Spah la
Dresda a fost supusă unui control cu raze X.
Ofițerul de contraspionaj al Luftwaffe a fost asigurat de Lehman
că prietenii săi, cei doi jurnaliști care scriau o carte, erau mai
presus de orice bănuială. S-a crezut, de asemenea, că spionul
american care lucra la o agenție de publicitate este sub
supraveghere, deci nu reprezenta niciun pericol.
Conform căpitanului, Joseph Spah nu era decât un personaj
enervant. Se îmbarcase cu câinele său, un pui de ciobănesc
german, pe care îl indusese în noul său program ce urma să fie
prezentat la New York, la Radio City Music Hall. Câinele călătorea
în compartimentul bagajelor și Spah a fost surprins de două ori în
acea zonă, departe de compartimentele pasagerilor. Dar explica ția
lui, conform căreia trebuia să hrănească personal câinele în
timpul călătoriei care dura două zile și jumătate, a fost acceptată.
Colonelul Erdmann i-a spus căpitanului: „Dacă oricare dintre
pasageri ar încerca un atentat împotriva Hindenburgului, ar
comite un suicid. Eu cred că atentatul va avea loc după ce
ancorăm la Lakeheath. Atunci însă va fi de competența serviciilor
de securitate terestră să asigure protecția dirijabilului.”
Conform opiniei unor detectivi și istorici, bomba se afla deja la
bord. Un declanșator conectat la un ceas ce funcționa cu două
mici acumulatoare a fost ascuns în rezervorul de hidrogen
numărul 4.
Dirijabilul trebuia să ancoreze la data de 6 mai, la ora 6
dimineața, în Lakeheath. Dar în noaptea precedentă, vântul
fusese nefavorabil și de aceea s-a anunțat prin radio că nu va sosi
până seara la 6,00. Profitând de întârziere, cei care așteptau
sosirea dirijabilului au mers să ia prânzul la Toms River, un oră șel
din apropiere. Printre aceștia se afla și reporterul Herbert
Morrison, care urma să comenteze sosirea Hindenburgului pentru
postul de radio „WLS” din Chicago.
În după-amiaza zilei de 6 mai, Hindenburg a fost văzut
deasupra Long Island-ului. Uriașul dirijabil, împodobit cu zvastici,
a oprit pentru o clipă circulația din Manhattan. Când a trecut pe
deasupra stadionului Ebbet’s Field din Brooklyn, meciul dintre
Brooklyn Dodgers și Pittsburgh Pirates a fost suspendat pentru
câteva clipe, jucătorii și publicul privind uimiți mândria Germaniei
hitleriste. Dirijabilul a sosit la Lakeheath în jurul orei 16,00, dar
căpitanul Lehmann s-a decis să mai meargă pu țin spre sud,
așteptând să treacă cele două ore după care personalul de la sol
urma să fie pregătit pentru primirea vehiculului.
La ora 17,22 cei de la sol i-au recomandat căpitanului să mai
rămână în aer deoarece se apropia o furtună. În acest moment
numărătoarea inversă a început. Mai rămăseseră 2 ore.
Cu o oră mai târziu, Lakeheath a trimis un nou mesaj: „Vă
recomandăm să aterizați acum”. Hindenburg a pornit spre locul
de aterizare. La ora 19,05, Hindenburg a trecut pe deasupra zonei
de sud a aeroportului. 92 de soldați ai armatei S.U.A. Și 139 de
angajați civili se pregăteau să apuce frânghiile aruncate de pe
Hindenburg, iar Herbert Morrison a avut ocazia de a vedea
pasagerii veseli care făceau cu mâna.
La 19,22, Hindenburg a dat drumul frânghiilor, motoarele au
încetat să mai funcționeze, iar dirijabilul s-a plasat lângă turnul
de ancorare înalt de 61 de metri.
Dacă ar fi sosit la timp, pasagerii ar fi părăsit deja nava, ar fi
rămas doar echipajul... dar Hindenburg avea întârziere. La ora
19,22 au izbucnit flăcările și din Hindenburg a ie șit o minge de foc
cu un diametru de 122 de metri.
Iată comentariul lui Herbert Morrison:
„Doamne, ce priveliște! Impresionant... Minunat. Soarele se
reflectă în geamul turnului de control, strălucește asemenea unei
bijuterii pe un fundal de catifea închisă. Dar, vai, este acoperit de
flăcări. Plecați din drum, vă rog. Of, Doamne, e îngrozitor!
Dumnezeule, totul e în flăcări, se prăbușește! mai rău de-atât nici
nu se poate. Și oamenii...”
Vocea lui s-a înecat în lacrimi.
Din înregistrările făcute de o echipă de televiziune prezentă la
fața locului, a reieșit că, la doar 34 de secunde după prima
explozie, scheletul în flăcări al Hindenburgului s-a prăbu șit.
Imensa cantitate de hidrogen a ars în mai pu țin de un minut,
motoarele, combustibilul și scheletul vehiculului continuând să
ardă ore în șir.
Oamenii de la sol, care țineau frânghiile uriașului în flăcări, au
fugit în toate direcțiile, încercând să-și salveze via ța. Unul dintre
ei, Allen Hagaman s-a împiedicat de o traversă, iar scheletul
arzând s-a prăbușit peste el. A fost identificat în următoarea zi pe
baza rămășițelor înnegrite ale inelului de logodnă:
Totuși, în puținele secunde cât a durat prăbușirea dirijabilului
Hindenburg, au existat și salvări miraculoase. Mulți dintre
pasageri și membri ai echipajului au sărit din dirijabilul în flăcări,
alții au așteptat până ce a ajuns la sol, adăpostindu-se apoi în
locuri sigure. Joe Spah a fost unul dintre supraviețuitori. A sărit
din vehicul de la o înălțime de peste nouă metri și, datorită
calităților sale de acrobat, a scăpat nevătămat. Colonelul de
contraspionaj Fritz Erdmann, care spusese că atentatul va avea
loc după ce Hindenburg va ateriza, a pierit și el în flăcări. Din cei
36 de pasageri și-au pierdut viața 13, iar din echipajul de 61
persoane au decedat 22 de membri.
În comisia de cercetare înființată imediat după tragedie au fost
invitați și specialiști germani, pentru a participa la cercetări în
calitate de observatori. Există foarte puține procese verbale ale
discuțiilor dintre oficialitățile guvernamentale americane și
diplomații germani.
 Din documentele găsite la Arhiva Națională din Washington
reiese că nu a fost vorba de un sabotaj, aceasta fiind concluzia la
care au ajuns specialiștii americani și germani.
Personalități din Ministerul Comerțului și Ministerul de Interne
l-au avertizat pe dl. Timble Jr., avocatul comisiei care cercetase
cauzele catastrofei, că o concluzie care ar fi confirmat existen ța
unui sabotaj ar fi condus la incidente interna ționale, cele mai
amenințate fiind țărmurile americane. Comisia nu a luat în
considerare raportul detectivului George McCarney, specialist
pirotehnist al poliției din New York, care a verificat resturile
Hindenburgului și a dat detaliile tehnice care susțineau existen ța
unei bombe plasate, conform opiniei sale, în rezervorul 4. Însă,
Hermann Göring a ordonat specialiștilor germani din comisie să
nu accepte referiri la un sabotaj organizat de vreun membru al
echipajului.
După numeroase interogatorii și investigații ce au durat o lună,
comisia a ajuns la o decizie sprijinită atât de americani, cât și de
ger mani. Explozia a fost provocată de o scânteie întâmplătoare,
datorată electricității statice. Iată un fenomen nefericit, care nu a
fost sesizat niciodată, nici înainte, nici după acest incident.
Hermann Göring a adăugat: „A fost voința lui Dumnezeu, nimeni
nu putea s-o evite”. Însă, în spatele culiselor, în Germania,
Gestapo-ul a interogat cu brutalitate familiile, prietenii echipajului
și ai pasagerilor de pe Hindenburg. În cele din urmă, toate
suspiciunile s-au îndreptat spre Eric Spahl, în vârstă de 25 ani.
Ca membru al echipajului de pe Hindenburg avea sarcina de a
controla rezervoarele pentru a evita sau preveni scurgerile de
combustibil.
Fiind un catolic credincios, Spahl nu făcea parte din rândul
admiratorilor entuziaști ai regimului. Avea, însă, un punct slab:
sentimentele sale puternice față de o femeie divorțată, cu zece ani
mai în vârstă decât el. Agenții Gestapo-ului s-au interesat în
legătură cu acest aspect la vecinii din Frankfurt ai lui Spahl și au
aflat că tânărul a avut o întâlnire zguduitoare cu fostul so ț al
amantei sale, chiar înainte de ultima călătorie a navei
Hindenburg. Soțul amantei lui Spahl, de profesie artist plastic, i-a
mai făcut câteva vizite la domiciliu lui Spahl. Îngrozit de faptul că
este urmărit de Gestapo, căuta adăpost și avea nevoie de bani.
Spahl i-a dat toți banii săi, apoi a anun țat Gestapo-ul. Nazi știi l-
au arestat pe artist și l-au supus unor torturi groaznice. I-au
strâns degetele într-o menghină, până când i-au zdrobit oasele.
Spahl, revoltat de cele văzute, a pornit plin de ranchiună la drum.
Membrii Gestapo-ului i-au devastat apartamentul. Amanta lui
părăsise orașul, iar Gestapo-ul nu a reușit s-o găsească. În ciuda
minuțiozității percheziției, nu au găsit ceasul pe care Eric tocmai îl
cumpărase, un ceas care funcționa cu două baterii mici.
Ofițerii naziști nu au mai avut ocazia să-l interogheze pe Eric
Spahl, fiindcă acesta decedase în urma unor arsuri groaznice pe
câmpul Lakenheath, într-un spital mobil amenajat în apropierea
resturilor fumegânde ale celui mai mare dirijabil din lume.

Capitolul II
Secrete de stat

Frauda prin computer

De regulă, crima nedescoperită este considerată a fi crima

perfectă. Această afirmație nu este în totalitate adevărată.
Majoritatea crimelor rămân neelucidate, deoarece investiga țiilor
ineficiente ale poliției li se mai adaugă și norocul criminalului.
Personajele lumii interlope fac mari eforturi pentru a- și
„perfecționa” stilul, astfel că unii escroci au descoperit un
„complice” servil, niciodată nervos, niciodată temător că ar fi prins
și pedepsit, fără antecedente, fără amprente... și, mai ales,
niciodată lacom în a-și cere partea. Computerul, creierul
electronic fără conștiință și fără moralitate, este partenerul perfect
pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Conform statisticilor, la începutul anilor 1980, în S.U.A.,
Europa și Japonia funcționau în jur de 300.000 de calculatoare cu
capacitate mare de stocare a datelor, care țineau eviden ța unor
cantități imense de mărfuri și bani.
Spre deosebire de funcționarii băncilor, supuși unor tenta ții
numeroase, computerele nu greșesc niciodată la calcule și nu sunt
tentate să sustragă bani din seifuri.
Decizia calculatorului atotștiutor este definitivă, indiferent dacă
trimite o factură sau aprobă achitarea unor facturi fabuloase.
Calculatorul este exclus de pe lista suspecților.
Nu e de mirare, deci, că infractorii au descoperit rapid
avantajele oferite de un calculator. Precizia și credibilitatea
computerului sunt arme cu două tăișuri. Astfel, s-ar putea
introduce în calculator date greșite, dar nimeni să nu se îndoiască
de precizia și corectitudinea lor.
Aceasta a fost descoperirea lui Jerry Schneider, un geniu al
electronicii. El a devenit milionar datorită faptului că, în 1972, la
Los Angeles, a reușit să păcălească computerul principal al
companiei de telefoane „Pacific Bell”. Nici până azi nu se știe cum
a reușit el să tragă pe sfoară creierul electronic. Datele din
evidența computerului nu au dezvăluit nicio informa ție în acest
sens.
Tânărul de 21 de ani, care absolvise doar liceul, se străduia să-
și înființeze propriul magazin de piese electronice, când pe
terminalul atașat la linia telefonică a descoperit, din întâmplare,
niște coduri secrete. Spargerea codurilor i-a oferit posibilitatea de
a accesa datele computerului ce gestiona stocurile din magazia
companiei Pacific Bell. Cu ajutorul calculatorului de acasă,
Schneider a păcălit „supraveghetorul” electronic al stocului de
piese, făcându-i să creadă că el, Jerry Schneider, este un
tehnician ce făcea parte din personalul companiei. A comandat
diferite cabluri și piese din magazie, toate produsele cerute de el
având o valoare ridicată.
Computerul i-a acceptat instrucțiunile și aceste produse
scumpe au fost trimise la diferite adrese din Los Angeles. Adresele
date erau adesea ale unor șantiere, astfel că șoferii care aduceau
marfa lăsau lăzile uriașe, pline cu piese, pe trotuar, crezând că
mecanicii care vor instala piesele urmează să sosească. Nu au
așteptat să vadă cine va prelua piesele. Schneider, care își vopsise
furgoneta în culori asemănătoare cu cele ale vehiculelor
companiei, a preluat marfa, apoi a șters tranzacția din memoria
calculatorului.
Astfel, Schneider își procura gratis toate piesele și instala țiile,
iar magazinul său înregistra profituri frumoase, până în
momentul în care a făcut gestul necugetat de a refuza cererea
unui angajat de a-i mări salariul. Acesta s-a supărat și l-a
denunțat. Patronilor companiei Pacific Bell nu le-a venit să creadă
că Schneider le furase din magazie marfă în valoare de
aproximativ 1 milion de dolari în mai pu țin de un an. Deoarece
computerul susținea că nu lipsește nimic, nu au fost de acord ca
poliția să facă investigații. Compania a recunoscut lipsurile doar
când detectivii, înarmați cu creioane și hârtie au evaluat stocurile
din magazie.
 Schneider a stat doar câteva săptămâni în închisoare.
Compania a retras acuzațiile după ce escrocul inteligent le-a
dezvăluit erorile sistemului electronic de securitate al companiei.
După ce a fost pus în libertate, Schneider a demarat o nouă
afacere. A devenit unul dintre cei mai bine plăti ți consilieri în
domeniul securității sistemelor computerizate, aplicând tarife
piperate clienților curioși să afle amănuntele infrac țiunii pe care o
săvârșise. A lucrat pentru diferite întreprinderi, atrăgând aten ția
asupra erorilor computerelor privind sistemele de prelucrare
electronică a datelor, erori care permiteau escrocilor să fure de la
distanță.
Jerry Schneider a spus următoarele:
„Mulți dintre clienții mei au fost deja furați, fără ca ei să observe
acest lucru. Au pierdut milioane de dolari, însă autorii fraudei,
care au șters din memorie dovezile, nu vor fi găsiți niciodată. Cine
va mai risca să pătrundă într-o bancă ținând o armă în mână,
când poate fura sume mult mai mari prin intermediul
calculatorului, stând acasă?”
Agenții FBI sunt de părere că în urma unui jaf armat sunt
sustrași dintr-o bancă din S.U.A. Aproximativ 10.000 de dolari, în
timp ce frauda bancară electronică sporește bugetul infractorului
cu 500.000 de dolari. Se pare că foarte puține furturi din această
categorie sunt descoperite, iar numărul infractorilor aresta ți este
extrem de mic.
Conform estimărilor, în 1980, experții în fraudă prin computer
(așa-numiții hackeri) din SUA și țările Uniunii Europene au furat
aproximativ 200.000.000 de lire sterline. Și aici ne referim doar la
cazurile în care autorii nu au fost identificați.
Poliția din New York încă mai caută un tânăr cu aspect plăcut
care a reușit să săvârșească o fraudă banală. A luat un împrumut
de 2000 de dolari de la o bancă locală, pentru a- și cumpăra o
mașină. După cumpărare, calculatorul băncii a plătit dealer-ul de
mașini, iar actele de proprietate ale mașinii au fost lăsate ca
garanție la arhiva de documente a băncii. Câteva zile mai târziu,
tânărul a primit 12 cecuri pe care urma să le completeze în cursul
anului următor și să le trimită la adresa băncii pentru a- și achita
datoriile.
Tânărul inventiv a ignorat primele 11 cecuri și, când a sosit
timpul să plătească prima rată, l-a completat pe ultimul și l-a
trimis. Calculatorul a citit codul magnetic de pe cec, cod care
semnaliza achitarea ultimei rate. Mașinăria, de o precizie
incontestabilă, a scris o scrisoare entuziastă tânărului,
mulțumindu-i că și-a achitat datoria. De asemenea, i-a trimis
actele de proprietate ale mașinii și o altă scrisoare prin care îl
asigura că i se vor oferi posibilități excepționale privind creditele.
O lună mai târziu, un funcționar bancar puțin confuz i-a făcut o
vizită noului client pentru a se interesa de ce întârzie plata
ratelor. Apartamentul tânărului era gol, iar Cadillac-ul fusese
vândut unui dealer local. Tânărul i-a spus acestuia că avea nevoie
de bani gheață pentru a plăti operația pe cord a tatălui său.
Tânărul misterios nu a fost găsit, în ciuda eforturilor depuse de
poliție.
Într-un alt caz, o femeie a câștigat într-o săptămână 350.000 de
dolari, depunând doar 200 de dolari într-un cont al unei bănci din
Miami. Doamna i-a explicat funcționarului că dorește să- și
cumpere o vilă luxoasă la malul mării din banii care vor fi trecu ți
în contul ei după divorț. Banca i-a oferit noii cliente un carnet de
cecuri și un carnețel ce conținea chitanțe utilizabile la depuneri de
sume. Pe acestea a fost imprimat codul magnetic al contului
deschis de către clientă. Nimeni nu a observat că, înainte de
plecare, doamna s-a oprit puțin și a luat de pe masă câteva
chitanțe de depunere necompletate; acestea erau oferite clien ților
care își uitaseră carnețelul acasă.
Printr-o tehnică rămasă necunoscută, femeia și-a imprimat
propriul cod pe chitanțele goale. După câteva zile, s-a întors la
bancă și chitanțele ei speciale au ajuns din nou în locul de unde
fuseseră luate.
În următoarele cinci zile, clienții care- și uitaseră acasă
carnețelul au completat chitanțele aparent goale, depunându- și
veniturile la bancă. Doamna s-a întors la bancă după câteva zile,
fiind însoțită de un bărbat bine făcut. În câteva zile, în contul ei se
adunaseră aproape 150 de mii de lire sterline. Doamna a golit
contul, lăsând doar câteva sute de dolari. La sfâr șitul lunii, clien ții
păgubiți au făcut reclamații la bancă, văzând că economiile
depuse nu au fost trecute în contul lor. Frumoasa blondă și
prietenul ei nu au fost găsiți niciodată de poliție.
Un infractor ambițios s-a folosit de prietena lui, care a devenit,
involuntar, complice la frauda săvârșită în 1981, când bărbatul,
păcălind calculatorul Institutului Monetar, a jefuit o bancă din
Washington.
 Omul de afaceri elegant, de vârstă medie, care pretindea că este
proprietarul unei fabrici de mobilă din San Francisco, spunea că
dorește să-și înființeze o firmă în Washington, de îndată ce găse ște
spațiul ideal. Când bărbatul a afirmat că a șteaptă să-i fie virată o
sumă imensă din contul firmei sale din San Francisco, banca i-a
urat bun venit printre clienții săi.
După două zile, banca din San Francisco a virat prin calculator
2 milioane de dolari în contul deschis la Banca din Washington.
Titularul contului și-a făcut apariția la bancă și a lichidat contul,
spunând că are nevoie de bani pentru achiziționarea unui teren
necesar unei construcții. Deoarece bărbatul nu a mai fost văzut și
nici banii din contul Băncii din San Francisco nu fuseseră trimi și,
detectivii băncii au făcut unele investigații privind sursa acelui
transfer prin calculator.
După mai multe luni de cercetări, s-a descoperit că mesajul a
fost trimis de la terminalul unei bănci din San Francisco, unde
lucra un grup de trei femei, însă acestea au negat că ar fi avut
vreo legătură cu acest transfer. Ele le-au povestit detectivilor că o
fostă colegă de-a lor demisionase după ce s-a implicat într-o
relație amoroasă nefericită.
Femeia a fost găsită, ea povestindu-le printre lacrimi poli ți știlor
despre prietenul ei, care i-a promis că se vor căsători după ce se
întoarce din Washington, unde dorește să se laude pu țin familiei și
prietenilor cu faptul că și-a găsit norocul în California. A convins-o
chiar să trimită un telex unei bănci din Washington, prin care se
confirma că este proprietarul a 2 milioane de dolari. I-a spus că îi
plac foarte mult farsele și că dorește să-și păcălească pu țin
prietenii și familia.
Telexul a fost ultimul suvenir lăsat băncii de către bărbatul pus
pe glume. Calculatorul a plătit, fără să vadă vreun ban, fără să
numere mormanul de bancnote, așa cum ar fi făcut casierii
plictisiți. Calculatorul era la fel de mulțumit cu depunerile
electronice, ca și cu cele făcute la bancă, în bani gheață.
Titlul de „Cel mai abil hacker” îi revine acelui „geniu” din New
York care a păcălit un calculator ce nu verifica nici banii ghea ță,
nici stocurile de marfă.
Calculatorul AM Tok 300 al Hipodromului din Belmont avea
sarcina de a aduna cu precizie toate sumele cu care se pariase în
ziua respectivă. Rezultatul era automat trecut în memoria
calculatorului, deoarece pe baza acestuia se calcula impozitul pe
venit care se adăuga la veniturile orașului New York. Ziarele din
New York publică în fiecare zi acest număr care nu este altceva
decât o dată statistică ce reflectă măsura în care hipodromul a
fost frecventat în acea zi.
Precizia și corectitudinea calculatorului era recunoscută și de
oamenii Mafiei, care au demarat un joc de loto ilegal, participan ții
la acesta trebuind să ghicească ultimele trei cifre ale numărului
care reprezenta suma totală a pariurilor. Șansele de câ știg la acest
joc erau de 1 din 999. Mafia încasa jumătate din cele trei milioane
de dolari ce reprezentau banii strânși din pariuri.
La 30 septembrie 1980, aproximativ 20.000 de persoane au
făcut, în total, pariuri în valoare de 3.339.916 de dolari. În ziua
următoare, Mafia a plătit 250.000 de dolari acelor persoane care
la jocul loto au ales numărul 916. Câteva zile mai târziu, în urma
verificării pariurilor, s-a anunțat că, computerul gre șise la
adunare și că rezultatul anunțat era eronat, astfel că numărul
câștigător nu era 916 ci 919. Oamenii Mafiei plătiseră deja sumele
ce li se cuveneau celor care pariaseră pe primul număr, iar acum,
dând dovadă de generozitate, i-au premiat și pe cei care pariaseră
pe cel de-al doilea număr. Astfel, sperau să-și sporească renumele
de parteneri de afaceri de încredere.
Apoi, s-au verificat din nou calculele computerului Tok 300,
confruntând rezultatele zilnice cu sumele depuse la bancă. În
decursul a șase luni, Tok 300 a greșit de 80 de ori la calcularea
sumei de bani obținută din pariuri. Calculatorul programat doar
pentru a face adunări, a acceptat toate numerele, inclusiv pe cele
care erau introduse de un operator care manipula ultimele trei
numere ale sumei. Mafia a pierdut 20 de milioane de dolari.

Răzbunare sadică

Doar câteva persoane știu dacă femeia trăia sau era deja
moartă când i s-a dat foc. Aceste cuvinte au fost rostite de un
bărbat cunoscut în Uganda sub numele de Șobolanul Alb, numele
său adevărat fiind Bob
Astles, care s-a autoproclamat maior și care era un elev fidel al
celui mai barbar dictator din lume, Idi Amin. Cazul se referea la o
bătrânică cu dublă cetățenie – britanică și israeliană.
În 1976, aceasta se aflase într-un avion care fusese deturnat.
Ostatecii au fost eliberați de un comando israelian pe Aeroportul
Entebbe din Uganda.
Dora Bloch, în vârstă de 73 de ani, a fost unul din cei 105
pasageri luați ostateci, care au fost eliberați printr-o ac țiune
militară extrem de curajoasă și riscantă. Ea a fost salvată, dar, din
păcate, a fost rănită în decursul atacului armat, fiind transportată
de urgență la un spital din Uganda.
În urma deturnării avionului și a a celor petrecute pe
Aeroportul Entebbe, prestigiul și imaginea Ugandei au fost destul
de grav afectate. Devenise clar că Idi Amin dorea să se răzbune și
se părea că dictatorul și-a îndreptat toată furia spre fragila d-nă
Dora Bloch.
A trecut mult timp până când s-au descoperit dovezile pe baza
cărora s-au putut reconstitui încercările prin care a trecut
bătrâna, care, în momentul în care s-a îmbarcat pe Jumbo Jet-ul
247, nu avea altă dorință decât să-și viziteze rudele din Tel-Aviv.
În 1980, după ce puterea politică în Uganda a fost preluată de o
armată din Tanzania, un jurnalist britanic a luat legătura cu
fostul consilier britanic al dictatorului Idi Amin, Bob Astles, care
era deținut la penitenciarul Luzira din capitală.
Astles i-a mărturisit jurnalistului Mike Parker cum a găsit
mormântul doamnei Bloch, deși Amin nega că femeia a fost ucisă
de Poliția Secretă.
În încăperile de la subsolul Biroului Siguranței Statului de
lângă Kampala, doamna Bloch a fost torturată până a decedat.
Împreună cu d-na Bloch au mai fost reținute mii de persoane –
dușmani reali sau imaginari ai dictatorului – care au fost răpite,
dispărând fără urmă pentru totdeauna.
Astles i-a relatat jurnalistului ce s-a întâmplat după ce a găsit
în junglă mormântul d-nei Bloch. Iată cuvintele lui: „A fost iadul
pe pământ. Am fost chemat la Amin, care era îngrozitor de nervos,
se vedea pe fața lui că este foarte supărat. Știam că voi avea
necazuri dacă îi pun întrebări, dar n-am vrut să dau înapoi. I-am
spus lui Amin: Aduceți aici cadavrul Dorei Bloch. Amin m-a trezit
la realitate. Mi-a spus că și eu am participat la uciderea bătrânei.
Cum să fi participat? Eu eram la Londra în acea perioadă.
Venisem în Uganda pentru că îmi cumpărasem aici o casă și când
am întâlnit-o la Londra pe d-na Ruth Hammond, nepoata d-nei
Bloch, i-am promis că mă voi interesa de mătușa ei. Adevărul este
că lucram pentru serviciile secrete israeliene, dar în acea perioadă
nimeni nu știa acest lucru.”
Astles nu părea, însă, că spune adevărul. Din documentele
găsite după înfrângerea lui Amin – unele dintre acestea provenind
din arhivele Biroului Siguranței Statului – reieșea că doamna țipa
îngrozită când a fost luată de la spitalul Mulago din Kampala,
unde a fost internată la câteva ore după acțiunea de la Aeroportul
Entebbe.
Mai târziu, s-a afirmat că femeia a fost dusă la spital deoarece,
datorită lipsei de atenție a soldaților israeliți, a rămas din gre șeală
în Uganda.
Însă, din afirmațiile martorilor oculari, s-a ajuns la concluzia că
doamna Bloch era prea slăbită pentru a-și continua călătoria și ea
a rămas în Kampala în interesul celorlalți ostateci elibera ți, cu
speranța că Amin îi va asigura condițiile necesare pentru a se
reface și o va elibera după ce se va însănătoși.
Din păcate nu s-a întâmplat așa. Astles a declarat următoarele:
„Am auzit multe relatări despre moartea doamnei Bloch. Un
angajat al Biroului mi-a spus că, după ce a fost luată de la spital,
a fost lovită până s-a prăbușit. Mi-a povestit că, în cele din urmă,
trupul ei a fost incendiat. Și, doar câteva persoane știu dacă
femeia trăia sau era deja moartă când i s-a dat foc trupului ei.”
Astles a mai adăugat, îngrozit:
„Animalele de la Biroul Siguranței Statului se lăudau fără jenă
cu faptul că o femeie albă a fost ucisă. Au povestit cum au
îngropat-o după ce au bătut-o și au ars-o, găsindu-i cu ușurin ță
un mormânt neînsemnat într-o așezare pe nume Nakapinyi. Am
rezolvat să pot vizita și eu mormântul, însoțit de un prieten, însă
Amin a aflat de călătoria mea. Prietenul meu a fost închis și Amin
m-ar fi aruncat și pe mine în temniță, dacă a ș fi încercat să ob țin
cadavrul.
În ciuda rugăminților mele, Amin a refuzat să recunoască faptul
că doamna Bloch a fost ucisă pe teritoriul Ugandei. Continua să
susțină că se fac investigații privind dispariția doamnei Bloch. Dar
el știa adevărul. Cred că lui Amin i-a părut rău de cele întâmplate.
Dar nu ar fi recunoscut niciodată că a dat ordin ca femeia să fie
ucisă. În ciuda rugăminților mele, a refuzat să dea satisfac ție
familiei îndurerate, căutând trupul neînsuflețit al bătrânei.”
Mormântul doamnei Bloch a fost găsit în mai 1979 de către
poliția ugandeză. Rămășițele ei au fost identificate de un patolog
israelit, dr. Maurice Rogoff și au fost duse în țara ei natală pentru
a fi înmormântate. Unul din băieții ei, Bertram, i-a pregătit locul
de veci în Ierusalim. Bob Astles i-a spus următoarele lui Mike
Parker: „Uciderea Dorei Block a fost inutilă, fiind o răzbunare
crudă, săvârșită împotriva acestei femei fragile, care era complet
nevinovată.”

Piraterie în secolul XX

Pirații au fost pe vremuri niște ucigași înseta ți de sânge și nici în

zilele noastre nu par a fi mai prietenoși, fiind la fel de necru țători
și brutali ca în trecut. Diferența constă în faptul că în epoca lui
Barbă Neagră și a Căpitanului Kid pirații își încheiau de regulă
cariera ori în ștreang, ori pe fundul mării, dar, în secolul XX, ei
reușesc să dispară fără urmă. Majoritatea crimelor săvâr șite de
pirați rămân nedescoperite.
Pirateria amenință din nou lumea, cele mai afectate teritorii
fiind zona Mării Caraibelor, țărmurile din Vestul Africii și Orientul
îndepărtat. În zilele noastre, multe vapoare ce pleacă din
Singapore sunt păzite de oameni înarmați, care pot face fa ță
atacurilor surpriză ale piraților ce stau la pândă în apropierea
insulelor.
Într-o seară, căpitanul unei nave britanice a ancorat în Insulele
Filipineze, în Golful Manila pentru a se adăposti de furtună. El
credea că nava și echipajul sunt în siguranță, însă, la adăpostul
întunericului, o barcă cu pirați s-a furișat lângă navă, ace știa
urcând la bord. Au intrat în cabina comandantului și,
amenințându-l cu o armă, au cerut să le dea toți banii pe care-i
avea. Arthur Dyason i-a refuzat și a încercat să se apere. Pira ții au
deschis focul și căpitanul a fost ucis.
Și în Insulele Tawitawi, la o distanță de aproximativ 900 de mile
nord de Manila, s-a întâmplat același lucru. Vasul de pasageri
„Nuria” era ancorat într-un golf liniștit, când doi membri ai
echipajului și doi pasageri clandestini au atacat personalul și pe
ceilalți pasageri. Cu armele luate din magazie ei au adunat
oamenii pe punte. Le-au luat toate obiectele de valoare, iar apoi
au deschis focul. Paisprezece oameni și-au pierdut via ța, trupurile
lor neînsuflețite fiind aruncate în apă de către atacatori. Pe vas a
izbucnit panica, douăzeci de persoane au sărit în apă și s-au
înecat.
Între timp, cei patru pirați de pe navă au trecut în barca
complicilor lor. Doar douăzeci de oameni au supraviețuit acestui
atac, iar pirații, despre care se presupune că sunt locuitori ai
insulelor apropiate, nu au fost prinși niciodată.
În 1981, în Barking, Essex, s-a înființat Oficiul Interna țional al
Marinei având rolul de a aduna dovezi privind crimele săvâr șite pe
mare. Majoritatea cazurilor de care se ocupă acest oficiu au
legătură cu fraude în domeniul asigurărilor. Detectivii sunt
nevoiți, însă, să dedice tot mai mult timp căutării pira ților.
Într-unul din primele sale rapoarte, Oficiul a atras aten ția
asupra faptului că, la țărmurile din vestul Africii, căpitanii vaselor
au angajat războinici din rândul triburilor bă știna șe pentru a- și
apăra navele. Acești războinici erau înarma ți cu cu țite și săge ți
otrăvite.
Cele mai multe atacuri ale piraților au loc, însă, în Marea
Caraibilor.
Între 1977 și 1982, atacatori necruțători au ucis, conform
estimărilor, 1.500 de persoane.
Yachtul „Belle Esprit” a reușit cu greu să ajungă până în portul
Nassau din Insulele Bahamas, fiind ciuruit de cincizeci de gloan țe.
Căpitanul Arthur Evans a reușit să facă față un timp atacului
piraților ce se aflau în cinci bărci cu motor, dar situa ția a fost
salvată, de fapt, de un avion al poliției ce patrula prin zonă.
În decursul a câtorva săptămâni, pirații au atacat trei veliere ce
se îndreptau spre Bahamas. Au amenințat pasagerii, le-au furat
obiectele de valoare și, de asemenea, echipamentele de pe
ambarcațiuni. William și Pat Camemer, aflați la bordul unei
ambarcațiuni ce a plecat din Fort Myers, Florida, ajungând în
apropierea unui vas ce transporta droguri, au fost uciși.
Yachtul „Polyner II”, avându-i la bord pe Walter Falconer și pe
însoțitorul său, a dispărut fără urmă undeva între Bimini și
Florida. După ce rudele lor au promis o recompensă substan țială
celor care-i vor găsi pe dispăruți, au început să circule unele
zvonuri conform cărora cei doi au fost uciși și yachtul a fost dus în
America de Sud.
Peter Beamborrough și Michael Colleste, navigând în apropierea
insulelor Williams, au reușit să scape de urmărirea a patru vase
care se apropiau cu intenții ce nu păreau tocmai buhe. Mai târziu,
au povestit că au reușit să ducă vasul „Snowbound” la loc sigur,
făcând slalom printre gloanțe.
Omul de afaceri britanic Michael Crocker și-a pierdut via ța la
bordul yachtului său, „Nyn”. A fost strangulat de un atacator
înarmat.
Majoritatea atacurilor se petrec pe ruta destinată comer țului cu
droguri. Pe vremuri, aurul era valuta pira ților, etalon care în zilele
noastre a fost înlocuit de marijuana, cocaină și heroină.
„Itinerariul” transporturilor de droguri este următorul: America de
Sud, Insulele Caraibe și Florida.
În afara apelor teritoriale ale Americii au fost văzute de mai
multe ori nave imense, capabile să transporte în jur de 60 de mii
de tone de marijuana. Când se înnopta, marfa era transportată în
adăposturi sigure. Câteva dintre victime au fost, fără voia lor,
martori ai comerțului cu droguri. Altele au fost ucise pentru ca,
ulterior, yachtul lor să fie utilizat la transportarea drogurilor.
În Insulele Caiman, șeful poliției locale a oferit spre vânzare la o
licitație șase avioane care fuseseră confiscate de la trafican ții de
droguri. El a declarat următoarele: „Din păcate, această ac țiune
nu numai că nu va pune capăt traficului de droguri, ci va avea ca
rezultat noi crime, traficanții încercând să-și facă rost de alte
yachturi și avioane.”
Majoritatea atacurilor sunt săvârșite de membrii rețelei de
droguri columbiene, dar foarte mulți dintre locuitorii insulelor
participă și ei la acțiuni de piraterie. Grafton Iffel, șeful
Departamentului de Urmărire Penală din Bahamas, a declarat:
„Pe un teritoriu de 100.000 de mile pătrate există 700 de insule.
Cu personalul pe care îl avem la dispoziție, ne este imposibil să
supraveghem eficient un teritoriu atât de mare.”
În revistele americane în care sunt prezentate yachturi,
cititorilor li se atrage atenția să aibă asupra lor o armă atunci
când călătoresc. „Cu cât e mai mare, cu atât e mai bună. Dacă se
apropie de voi o altă navă, pregătiți arma. În port, alătura ți-vă
altor nave și cumpărați-vă cel mai bun echipament de radio-
recepție pe care vi-l puteți permite.”
Căpitanul Mike Green, care navighează de 20 de ani în zona
Floridei, este de părere că „Teama începe să ia locul distracției.
Nimeni nu mai ascultă poveștile frumoase ale pescarilor ce se
întorc din larg. Subiectul principal îl constituie modalită țile de a
scăpa cu bine de atacatori. Mesajul meu este următorul: oamenii
care visează de o viață să navigheze pe aceste ape, să renun țe la
acest vis. Este periculos. Această zonă este imperiul pira ților și
traficanților.”

Escrocherie la cursa de ogari

Cea mai spectaculoasă escrocherie din istoria curselor de ogari

este probabil cea care a fost săvârșită la data de 8 decembrie 1945
pe pista White City din Londra. Vinovații nu au fost prin și. Ei s-au
îmbogățit cu mai mult de 100 de mii de lire sterline, o adevărată
avere pe atunci.
Iubitorii curselor de ogari și-au dat seama că au fost în șela ți
doar în timpul ultimei curse din programul acelei zile. După prima
tură, în frunte se afla cel de-al doilea dintre favori ți, Fly Bessie,
urmat de Jimmy’s Chicken. Spre uimirea celor 16.000 de
spectatori, câinii au încetinit ritmul. Toți păreau ame ți ți... Cu
excepția unui ogar alb, Bold Truth, care a ajuns la finish
întrecându-l pe Fly Bessie. Favoritul cursei, Victory Speech, a
obținut doar locul patru, reușind cu greu să se târască până la
linia de sosire.
Nimeni nu a fost mai surprins de rezultat decât proprietarul
câinelui Bold Truth, colonelul B.C. „Jock” Nartley, care fusese în
timpul războiului directorul Asociației Sportive a Armatei. Câinele
nu avea o valoare competițională deosebită. Proprietarul lui Bold
Truth a ascultat fără niciun cuvânt strigătele de nemul țumire ale
galeriei. Se întârzia anunțarea rezultatului cursei. Dar nu mai era
nimic de făcut. Pe panou a fost afișat numărul 4; victoria îi
aparținea lui Bold Truth. Pariurile au fost plătite.
Scotland Yard s-a ocupat de investigarea acestui caz
neobișnuit. Comisarul Robert Fabian a fost însărcinat să
investigheze acest caz ciudat, care a fost precedat de o serie de
mici escrocherii, comise la diferite alte curse. În urma cercetărilor,
s-a descoperit că, înainte de cursă, câinilor li se administra un
drog ce nu putea fi detectat la analizele medicale. Însă, în
momentul în care câinii se încălzeau, substan țe ce avea efect
similar cu cel al alcoolului.
Detectivii au încercat să facă o reconstituire a cazului. Se pare
că infractorul s-a ascuns într-o încăpere anexă, în care, se
depozitau paie și lemne. Apoi, când la penultima cursă to ți ochii
erau ațintiți asupra pistei, a hrănit câinii cu pește în care pusese
droguri, cu excepția lui Bod Truth, după care s-a ascuns din nou.
Între timp, ceilalți membri ai bandei de infractori au făcut pariuri
în toată țara, inclusiv la fața locului, astfel că șansele de câ știg au
scăzut de la 33:1 la 11:2. Doar atât a putut să descopere Robert
Fabian, renumitul comisar al Scotland Yard-ului. În ciuda
recompensei de 1000 de lire sterline oferite de Asociația Curselor
de Ogari, infractorii nu au fost prinși.

Zbor fatal

Două avioane ce transportau în total 116 pasageri au dispărut

în condiții misterioase în Munții Anzi. Detectivii sunt de părere că
este posibil ca ambele avioane să fi fost deturnate. Cursa II a
Companiei Saeta Airlines, având la bord 59 de pasageri, a decolat
la data de 15 august 1976 din Quito, Ecuador, având ca
destinație orașul Cuenca. Avionul avea de efectuat un zbor de doar
45 de minute. A dispărut fără urmă.
Doi ani mai târziu, tot cursa II a Companiei Saeta, având la
bord 57 de persoane, trebuia să efectueze un zbor, tot spre
Cuenca. Și acest avion a trecut de stația de relee, ca și
„predecesorul” său din 1976, după care a dispărut. În ciuda
cercetărilor minuțioase, nu s-a dat de urma avionului și a
pasagerilor. Mai târziu, cinci fermieri și un profesor din Quito au
mărturisit sub jurământ că au văzut cum avionul a părăsit
traseul obișnuit și, în loc să-și continue drumul spre sud, a luat-o
spre nord-est.
Maiorul Carlos Serrano, președintele Companiei Saeta – una
dintre cele trei companii aeriene din Ecuador – a fost de acord cu
ideea că cele două avioane Vickers Viscount au fost deturnate.
El susținea că în spatele acțiunilor se află trafican ți de droguri.
„Aceste avioane sunt ideale pentru ei – a spus el – deoarece sunt
capabile să efectueze zboruri lungi, nu au nevoie de o pistă prea
mare pentru a ateriza, iar dacă scaunele au fost scoase, cu un
astfel de avion se pot transporta cantități imense de marfă.”
. La cercetări au participat trupe ale Forțelor Aeriene din
Ecuador, echipaje ale armatei, avionul de recunoa ștere C130 al
Forțelor Aeriene ale S.U.A. Și un elicopter echipat cu cele mai
moderne echipamente electronice.
Cercetările, însă, s-au soldat cu un eșec. Comandantul
Reginaldo Lazo, reprezentant al Forțelor Aeriene Americane, a
raportat că echipajul avionului C130 nu a reușit să obțină niciun
rezultat în cursul cercetărilor ce au durat o săptămână.
James Kuykendall, reprezentantul în Ecuador al Brigadei Anti-
Drog a S.U.A., a atras atenția că pe lista pasagerilor figurau
numele unor persoane care aveau antecedente în traficul de
droguri. El a adăugat că agenția sa nu a reu șit să afle ce s-a
întâmplat cu avionul.
Maiorul Serrano are însă o părere mai clară despre cele
întâmplate. Conform opiniei sale, pasagerii – 74 de bărba ți, 36 de
femei și 6 copii – au fost obligați să cultive marijuana.
Guillermo Jaromillo, un avocat din Quito, al cărui băiat în
vârstă de 39 de ani, Ivan, dispărut în cursul celui de-al doilea
zbor, a organizat împreună cu membrii familiilor celor dispăru ți o
comisie de cercetare a cazului. Au oferit chiar o recompensă celor
care le puteau oferi informații în acest sens, însă încercările lor au
fost zadarnice.

Capitolul III
Crimele lăcomiei

Sentință fără dovadă

Viața a fost darnică cu doamna Muriel McKay, soția unui

ziarist. Trăia într-o casă luxoasă, departe de lumea dură a presei,
în care bărbatul ei izbutise să obțină o pozi ție influentă și
prestigiu. În seara zilei de 29 decembrie 1969, totul s-a schimbat
pe neașteptate...
În acea seară, Alick McKay, omul de încredere al magnatului
presei Rupert Murdoch, vicepreședintele ziarului „News of the
World”, a ajuns acasă cu puțin înainte de ora 20,00. Nimic nu
părea în neregulă în împrejurimile vilei sale, situate în
Wimbledon, în sud-vestul Londrei. Bărbatul a început să devină
suspicios când soția sa nu i-a deschis ușa, deși apăsase a doua
oară butonul soneriei. În acel moment, a observat că ușa de la
intrare era deschisă. Dezordinea din hol l-a făcut să creadă că
avusese loc un jaf. Geanta neagră a soției sale era deschisă,
conținutul ei fiind împrăștiat pe trepte. Telefonul fusese izbit de
pământ, iar pe măsuță se afla o cutie, un plasture, o sfoară groasă
și un ciomag ruginit, cu mâner de lemn. Alick l-a luat în mână și,
strigând-o pe soția sa, a urcat la etaj; crezând că spărgătorii se
aflau în casă. Dar, Muriel McKay și oaspeții neinvita ți nu mai erau
acolo. Alick a încercat să-și păstreze calmul. În scurt timp și-a dat
seama că lipseau mai multe bijuterii, printre care verigheta
împodobită cu pietre prețioase, o pereche de cercei de aur
încrustați cu perle, trei brățări, o broșă de smarald și o sumă de
bani ce fusese luată din geanta lui Muriel.
Alick a fugit la vecini pentru a-i întreba dacă văzuseră sau
auziseră ceva. Nimeni nu știa nimic. Bărbatul a sunat la poli ție.
În astfel de cazuri, poliția este destul de reținută, cel pu țin la
început, fiindcă de cele mai multe ori persoana
dispărută fuge de bunăvoie. Iar, dacă este vorba de crimă, în
majoritatea cazurilor, criminalul este, de regulă, cel (cea) care a
fost părăsit (ă).
S-a dovedit în scurt timp că Alick nu era vinovat de cele
întâmplate. În seara zilei de 30 decembrie, mar ți, la ora 0,15, a
sunat telefonul. Detectivul care se ocupa de caz a ridicat
receptorul, făcându-i semn lui Alick să vorbească de la celălalt
aparat. Iată care a fost convorbirea interceptată de detectiv:
— Suntem o organizație mafiotă americană. Soția
dumneavoastră este la noi.
— Soția mea este la dumneavoastră?
— Faceți rost de 1 milion de lire sterline până miercuri.
— Despre ce vorbiți? Nu înțeleg.
— Suntem mafioți. Înțelegeți?
— Da, am auzit despre dumneavoastră.
— Soția dumneavoastră este la noi. Vă cerem 1 milion de lire
sterline.
— E penibil. Nu am atâția bani.
— Ar fi bine să faceți rost. Aveți prieteni bogați, cereți-le lor. Am
încercat să punem mâna pe soția lui Rupert Murdoch, dar n-am
reușit, așa că am luat-o în locul ei pe soția dumneavoastră.
— Rupert Murdoch?
— Un milion până miercuri noaptea ori o ucidem pe so ția
dumneavoastră. Înțelegeți? Vă vom contacta în legătură cu banii.
Veți primi instrucțiuni. Faceți rost de bani ori soția dumneavoastră
va muri. Vă vom contacta.
Legătura s-a întrerupt, cel care sunase închizând telefonul.
Cu corespondența de dimineață a sosit o scrisoare ce fusese
pusă la poștă în urmă cu 12 ore în cartierul Tottenham din nordul
Londrei. Era un mesaj scris cu o mână tremurândă pe o hârtie cu
linii albastre. Alick McKay a recunoscut imediat scrisul so ției sale:
„Te rog fă ceva să mă pot întoarce acasă. Am ochii lega ți și îmi este
frig. Te rog, fii cooperant, eu nu mai rezist. Mă gândesc tot timpul
la tine, la familie și la prieteni. Cu ce am greșit de sunt astfel
pedepsită? Te iubesc, Muriel.”
Cele întâmplate au atras atenția reprezentanților mass-media.
Jurnaliștii au luat legătura cu Gerald Croiset, un renumit medium
olandez. Cel mai spectaculos succes al lui a fost indicarea locului
în care a fost înmormântat trupul unui elev ucis în Anglia. Croiset
a reușit și de această dată să indice un loc situat între Essex și
Hertfordshire, la 40 de mile de Londra, lucru care s-a dovedit a fi
de mare importanță, deși atunci nu a fost luat în considerare de
către poliție.
Trecuse deja o săptămână de când Muriel fusese răpită, însă
cei treizeci de detectivi care lucrau la acest caz nu aveau încă
nicio pistă de urmat. Au verificat în zadar sute de personaje din
lumea interlopă și sute de bijuterii pentru a afla dacă obiectele
doamnei McKay nu fuseseră vândute. Nu au descoperit niciun
indiciu. Titlurile de pe prima pagină a ziarelor vorbeau despre
„Cazul care nu se clarifică”. Escroci și informatori falși – dintre
care unul a fost condamnat, deoarece încercase să obțină bani de
la Alick McKay – ridicau obstacole în calea cercetărilor, care au
decurs la început fără probleme.
Până la 6 ianuarie, toți membrii poliției au aflat semnalmentele
doamnei McKay, fotografia ei fiind lipită pe panourile cu
fotografiile celor dispăruți în toate secțiile de poli ție din țară. A fost
alertat Interpolul și toate punctele de trecere în Australia – țara
natală a familiei McKay – au fost minuțios controlate.
Două săptămâni mai târziu, în cartierul Wood Green din nordul
Londrei a fost pus la poștă un plic mare care con ținea o nouă
scrisoare a doamnei McKay: „Starea mea fizică, cât și cea psihică
se deteriorează pe zi ce trece. Te rog, ajută-mă! îmi cer scuze
pentru scris, dar am ochii legați și mi-e frig. Te rog, nu mai apela
la poliție și colaborează cu ei. Cu cât faci mai repede rost de bani,
cu atât mai repede mă voi întoarce acasă sau nu mă vei revedea
niciodată. Dragul meu, poți să acționezi repede? Te rog, nu
amesteca poliția dacă vrei să mă mai vezi. Muriel.”
Plicul conținea și pretențiile bănești ale răpitorilor. Continuau să
ceară un milion de lire răscumpărare.
În ziua următoare, așa-numita organizație „M3” a sunat de trei
ori. În timp ce răpitorii discutau despre bani, posibile locuri de
întâlnire și îi dădeau instrucțiuni lui Alic k McKay, acesta cerea
disperat o dovadă a faptului că soția lui mai este în viață.
Mafioții i-au trimis o nouă scrisoare care conținea trei obiecte: o
bucățică de stofă din costumul de lână verde pe care-l purta
doamna McKay, o bucată din paltonul negru al femeii și o bucă țică
de piele tăiată dintr-un pantof al femeii. Poliția a găsit amprente
pe timbrul de pe plic. Acestea nu aparțineau doamnei McKay.
După mult timp s-a reușit identificarea amprentelor. Erau ale
unui bărbat pe nume Arthur Hosein.
 Poliția a pus la cale un plan de înmânare a răscumpărării, câte
500 de mii de lire sterline, în două etape. Toți banii erau fal și, cu
excepția a 300 de lire pe care le-au împrumutat de la Alick McKay.
În cursul zilelor următoare s-au făcut numeroase încercări de
înmânare a banilor. Răpitorii începeau să-și piardă răbdarea, iar
polițiștii, văzând cât de stângaci acționează organiza ția respectivă,
au ajuns la concluzia că e foarte puțin probabil să facă parte din
rândurile mafiei.
În ziua decisivă, la data de 5 februarie, răpitorii au sunat
pentru ultima dată, spunând: „Dacă nu ne da ți banii, femeia
moare. Trebuie să aveți încredere în M3. Avem arme deosebit de
performante, și dacă cineva se apropie de noi și încearcă să
intervină, riscă să facă cunoștință cu ele.”
S-au înțeles ca McKay – pe care poliția spera să-l urmărească
cu ușurință – să se deplaseze la Hertfordshire cu metroul, trenul și
taxiul. Odată ajuns la fața locului, pe strada Bishop’s Startford,
lângă un garaj, urma să arunce pachetul cu banii. De această
dată, totul a mers ca pe roate. Poliția l-a urmărit pe Alick McKay,
gata să-l aresteze pe cel care venea după bani. Însă, nici de
această dată nu a apărut nimeni. Totuși, pentru prima oară,
poliția a avut noroc.
Polițiștii au observat că un Volvo 14, având numărul de
înmatriculare XGO 994 G, a ocolit de două ori locul în care urmau
să fie predați banii. Aceeași mașină fusese văzută cu ocazia uneia
dintre încercările eșuate. Proprietarul mașinii era Arthur Hosein.
Acesta, un imigrant din Trinidad, de profesie croitor, credea că
odată cu cumpărarea, în 1967, a fermei Raks, în Stocking
Pelham, Hertfordshire, își găsise locul în
societatea britanică. La doi ani după ce s-a mutat acolo cu so ția
sa de origine germană, Elsa, li s-a alăturat și fratele mai mic al lui
Arthur, Nizamodeen. Alcătuiau o familie ciudată. Sătenii îi
spuneau „Regele Hosein”, datorită aroganței sale și încăpă țânării
de a deveni „gentleman englez și milionar”. Toată lumea știa că
bărbatul este extrem de puternic și că are o influență negativă
asupra fratelui său. Arthur vorbea mult despre „pământurile” sale
și dacă fratele său încerca să-i atragă atenția asupra faptului că
ferma era, de fapt, neîngrijită, lăsată în paragină, îl pedepsea
foarte dur.
Arthur și-a dat seama în scurt timp că visul său de a deveni
putred de bogat nu se va împlini dacă se bazează doar pe
veniturile provenite de la ferma sa, care nu era tocmai prosperă.
Cu două luni înainte de Crăciunul din 1969, celor doi fra ți le-a
venit o idee care le putea aduce un milion de lire.
Într-o seară, urmăreau popularul show al lui David Frost, al
cărui invitat era magnatul presei americane, Rupert Murdoch. În
cadrul emisiunii s-au făcut referiri la superba soție a lui Murdoch
și la sumele imense pe care „News of the World” era gata să le
aloce pentru subiectele în exclusivitate. Cei doi fra ți au născocit
un plan rudimentar pentru a o răpi pe Anna Murdoch și pentru a
obține răscumpărare de un milion de lire sterline. Dar, datorită
unei întâmplări tragice, victimă a fost Muriel McKay, so ția
asistentului lui Murdoch. Frații nepricepuți au mers la o adresă
greșită; ei au urmărit Rolls Royce-ul familiei Murdoch, însă
mașina era condusă de McKay, care o folosea atunci când șeful
său era plecat din localitate.
În dimineața cețoasă a zilei de 6 februarie, la ora opt, 20 de
polițiști ce aveau mandat de percheziție de la comisarul Smith se
îndreptau spre ferma Rooks din Stoking Pelham. Când Elsa, so ția
lui Hosein, a deschis ușa, i s-a comunicat că se caută ni ște
bijuterii care fuseseră furate din Londra, în urmă cu 39 de zile.
Arthur Hosein era foarte calm, astfel că detectivii începuseră să
se îndoiască de vinovăția lui, se întrebau dacă este chiar el cel pe
care-l caută. Soția, pe care probabil o deranja prezen ța unui grup
atât de mare de oameni în casa ei, a reu șit, de asemenea, să- și
păstreze calmul. Când bărbatul a fost întrebat despre bijuteriile
dispărute, a răspuns foarte calm:”Nu știu nimic. Am un venit de
peste 150 de lire pe săptămână. Nu mă ocup cu obiecte furate. N-
aveți decât să-mi percheziționați casa. Detectivii au cercetat cu
atenție casa și în cele din urmă au găsit o dovadă esențială. În
dormitorul de la etaj, un detectiv a găsit niște bucă ți de hârtie
galbenă și albastră, tăiată în formă de floare. Hârtiile erau identice
cu cele pe care le găsiseră odată în locul în care trebuiau să
predea banii.
A fost găsit și un carnețel, din care fusese ruptă o foaie.
Specialiștii au descoperit că scrisorile doamnei McKay fuseseră
scrise pe foi ce proveneau din acest carnețel. Polițiștii au devenit și
mai suspicioși când au descoperit o pușcă ale cărei țevi fuseseră
tăiate. Arma fusese folosită de curând. Ulterior, un martor a
relatat cum, cu câteva zile în urmă, a auzit un foc de armă din
direcția fermei Rooks.
Dovezile sugerau că se întâmplaseră lucruri îngrozitoare. Cazul
Muriel McKay era, în continuare, un mister. Poliția a găsit un cu țit
care fusese utilizat la tăierea unor animale. Când poli ția a
descoperit cuțitul, Arthur Hosein a menționat: „L-am împrumutat
de la un prieten, care este fermier. Am vrut să tranșez un vi țel, dar
Nizam (așa îi spunea Arthur fratelui său) a făcut treaba în locul
meu. Oasele le-am dat câinilor, iar capul l-am aruncat la gunoi.”
Această informație nu ar fi trezit suspiciuni, însă, având în
vedere că în șemineu s-au găsit niște oase, polițiștii s-au gândit
îngroziți că Muriel McKay fusese ucisă, iar trupul ei fusese
aruncat la porci.
Poliția nu a reușit însă să găsească porcii vânduți de cei doi
frați, pentru a verifica dacă în organismul lor se găsea cortizon –
medicamentul prescris doamnei McKay de către medicul familiei.
Trupul doamnei Muriel McKay nu a fost găsit, însă, niciodată. Nu
s-a putut stabili în ce împrejurări a murit. Eforturile poli ției de a
obține mărturii complete de la cei doi frați s-au dovedit a fi
zadarnice. Dar cei doi frați au fost considerați vinovați de uciderea
doamnei Muriel McKay chiar dacă nu fusese găsit cadavrul
acesteia. Poliția a adunat o cantitate mare de dovezi indirecte.
Amprentele lui Arthur Hosein coincideau cu cele de pe scrisorile
trimise familiei McKay de către organizația „M3” precum și cu cele
de pe revista „Sunday People” pe care cei doi fra ți o uitaseră în
casa lui McKay atunci când o răpiseră pe Muriel.
În urma interogatoriilor ce au avut loc la sec ția de poli ție din
Kingston, Surrey, și care au durat trei zile, a ieșit la lumină
adevăratul caracter al celor doi frați. Nizamodeen, fiind mai labil
psihic, a cedat rapid și a încercat de două ori să se sinucidă.
Odată, fiind întrebat ce făcuse în noaptea de 29 decembrie 1969,
a intrat în panică și a răspuns: „O, Doamne! Ce mi-a făcut Arthur!
Arthur ce a spus, unde am fost? Am fost cu fratele meu, cu
Arthur.” Mai târziu, i-a spus unui detectiv, plângând: „Ucide ți-mă!
Ce-am făcut! Arthur mă bagă întotdeauna în necazuri. Ucide ți-mă,
acum!” Avocații lui Nizamodeen reușeau cu greu să comunice cu
tânărul. Era în stare de șoc și, timp de șase săptămâni, a refuzat
să discute despre crimă. În cele din urmă, a fost convins să
citească măcar afirmațiile martorilor acuzării.
Spre deosebire de el, Arthur, care niciodată nu a recunoscut că
a ucis-o pe Muriel McKay, a făcut un spectacol pe cinste. Un ofi țer
l-a descris ca fiind un „psihopat agresiv” care în cursul
interogatoriului vorbea extrem de rapid. Odată, s-a lăudat că va
scrie o carte despre cazul McKay, după care va face chiar și un
film, în care Richard Burton va primi rolul șefului poli ției, iar
Sammy Davis jr. Va juca rolul lui. Aroganța lui Arthur Hosein și
refuzul acestuia de a accepta că este acuzat de crimă, i-a uimit pe
polițiști.
În urma procesului, ce a avut loc la opt luni după arestarea
celor doi frați, la Old Bailey, publicul s-a convins că cei doi aveau
caractere complet diferite. Nizamodeen era palid și tremura, cu
greu se putea auzi ce spunea, deși vorbea la microfon. Arthur, în
schimb, era foarte sigur de sine. El era încredințat că va fi achitat.
Le-a spus acest lucru atât colegilor de celulă, cât și poli ți știlor.
Când jurații l-au considerat „totuși” vinovat, a făcut scandal. El i-a
strigat judecătorului Sebag Show: „S-a făcut o nedreptate. To ți cei
prezenți au fost martorii comportamentului dumneavoastră
provocator, și prejudecăților pe care le aveți.” Judecătorul nu s-a
lăsat impresionat: cei doi frați au fost pedepsiți cu închisoare pe
viață, la care s-au mai adăugat 25 de ani, respectiv 15 ani pentru
răpirea doamnei McKay.
În perioada dintre arestarea și procesul celor doi, poli ția a
continuat cercetările în speranța că vor găsi trupul doamnei
McKay. Eforturile lor s-au dovedit a fi zadarnice. Un deținut care a
fost coleg de celulă cu Arthur a spus că acesta i-a povestit cum a
aruncat trupul femeii într-un lac de acumulare. Poli ția a cercetat
locul indicat, dar nu s-a descoperit nimic. Informa ția a fost
considerată unul dintre rezultatele fanteziei bogate a lui Arthur
sau o încercare disperată a colegului său de a scăpa mai repede
din închisoare, sperând că prin oferirea acestei informa ții false va
obține o reducere a pedepsei. În cele din urmă, poliția a renunțat
la cercetări, lăsând fără răspuns cele trei întrebări esen țiale: Cum
a fost ucisă? Când? Unde? Este, oare, posibil ca trupul ei să fi fost
mâncat de porci, – așa cum susțin unii? Doar doi oameni cunosc
răspunsul la această întrebare: Arthur și Nizamodeen Hosein.
În dimineața în care procesul fraților Hosein s-a încheiat, ca o
completare la acest caz confuz, un ziar a publicat declara ția lui
Alick McKay: „Omul poate accepta moartea, dacă aceasta este
naturală. Este un lucru pe care omul trebuie să-l înfrunte și să
știe să-l accepte. Dar, în astfel de condiții, fără ca trupul să fie
descoperit, nu pot accepta, deși știu că trebuie să mă obi șnuiesc
cu ideea că Muriel nu se va întoarce niciodată acasă. Trebuie să
înfrunt această situație și trebuie să trăiesc astfel încât lipsa ei să
fie suportabilă. În realitate, nu vreau să aflu modul brutal în care
a fost ucisă, totuși, mă întreb necontenit cum a murit, ce s-a
întâmplat cu ea și unde a fost ascuns trupul ei? Oricât de mult a ș
vrea să scap. De durerea, de suferința provocată de tragedie, cred
că aș vrea, totuși, să aflu răspunsul...”

Doctorul morții

În iulie 1983, la Eastbourne, într-o sta țiune luxoasă din

Sussex, a decedat un medic în vârstă de 84 ani. Dispari ția lui nu
ar fi însemnat mai mult decât un necrolog în ziarul local, dacă
mulți nu ar fi fost de părere că doctorul John Bodkin Adams a
comis o serie de crime, reușind să scape de pedeapsa justiției.
Ziarele au publicat doar după moartea sa informa ții privind
procesul lui Adams, acesta fiind acuzat că a ucis-o pe una dintre
pacientele sale, Édith Morrell, o văduvă în vârstă de 72 de ani.
Dacă ar fi fost condamnat atunci, ar fi fost acuzat și de alte
crime. Alte două cazuri au fost clasate, deși specialiștii
Tribunalului Regal erau de părere că au obținut suficiente dovezi
pentru a judeca cele trei
cazuri.
La începutul investigațiilor, comisarul-șef al Scotland Yard-ului,
Charles Hewitt, a afirmat că Adams ucisese cel pu țin nouă dintre
pacienții săi vârstnici.
Pe măsură ce investigațiile avansau, numărul presupuselor
victime a crescut la douăzeci și cinci, comisarul fiind de părere că
doctorul i-a ajutat să treacă în lumea cealaltă pe to ți cei care î și
modificaseră testamentul în favoarea lui.
Dar, la Old Bailey niciunul dintre aceste cazuri nu a fost
rezolvat. După duelul verbal dintre consilierul regal Sir Reginald
Manningham-Buller, procuror general, și avocatul apărării,
Geoffrey Lausence acuzatul a fost achitat.
Lausence nu-l prea avea la suflet pe clientul său, dar a luptat
pentru el ca un tigru. Strategia aplicată de el nu a fost uitată nici
până în zilele noastre. Manningham-Buller era foarte încrezător și
aștepta cu nerăbdare momentul în care Adams va ceda sub
presiunea întrebărilor sale și va depune mărturie. Lausence i-a
dat clientului său un sfat foarte simplu: să profite de dreptul său
de a nu depune mărturie și astfel va reuși să evite întrebările
stânjenitoare ale procurorului. Reprezentanții poli ției și ai acuzării
au căzut de acord, ulterior, că această strategie l-a salvat pe
Adams de ștreang. Având în vedere că acuzarea nu a reu șit să
obțină nimic de la Adams, jurații au avut nevoie doar de 45
minute pentru a-l declara pe Adams nevinovat.
Procesul a fost un eșec al justiției, procurorul general fiind de
părere că era foarte puțin probabil ca Adams să fie condamnat în
urma altor acuzații, chiar dacă acestea erau susținute cu dovezi.
Astfel, a declarat cazul închis.
Jurații nu au aflat niciodată – conform legii, nici nu le era
permis să afle vreodată – că poliția investigase decesele altor 400
de pacienți ai lui Adams. Au fost exhumate trupurile a două femei
care nu fuseseră incinerate. Adams era acuzat de moartea a nouă
dintre pacienții săi, dar existau dovezi care sugerau că săvârșise
mult mai multe crime. Poliția a aflat că, în decursul celor 35 de
ani în care Adams practicase medicina în Eastbourne, fusese
menționat în 139 testamente. Medicul a obținut, astfel, 45.000 de
lire sterline, o sumă extrem de importantă pe atunci, pe lângă
bani moștenind și bijuterii, mobilă și mașini, printre care două
Rolls Royce-uri.
Oare John Bodkin Adams fusese un escroc cu o mare putere de
convingere sau cel mai viclean criminal în serie al secolului XX?
Un lucru este, însă, sigur: era cel mai la modă medic în
Eastbourne, un orășel în care vârstnicii puteau să- și trăiască
restul zilelor retrași, nefiind deranjați de nimeni.
Adams s-a născut în nordul Irlandei și a terminat facultatea tot
acolo. După ce a absolvit facultatea a lucrat ca medic în acest
orășel, reușind să-și facă un număr destul de mare de pacien ți din
rândul elitei clasei de mijloc.
Era un bărbat urât, de vreo 1,70 m, având aproximativ 114 kg.
Avea o față rotundă, ochi mici și buze subțiri. Totu și, pacientele
mai vârstnice îl considerau atractiv.
După investigații ce au durat un an, sergentul Hewitt și
superiorul său, comisarul-șef Bert Hannam de la Scotland Yard,
au ajuns la concluzia că Adams le administra pacien ților săi
droguri, în urma cărora deveneau dependenți de morfină și
heroină. Adams îi convingea apoi să-și modifice testamentul în
favoarea lui, după care îi lăsa să moară.
Conform constatărilor poliției, Adams își ucidea pacienții
administrându-le o supradoză de droguri.
Conform informațiilor obținute de Scotland Yard, propor ția
pacienților lui Adams care muriseră din cauza unui atac cerebral
sau a unei tromboze cervicale era inexplicabil de mare: 68%.
Încă înainte de izbucnirea războiului, se zvonea că Adams î și
vizita pacienții având la el o sticluță cu morfină. În 1936, acesta a
moștenit de la doamna Alick Whitton suma de 2.000 de lire
sterline, o sumă importantă pe atunci. Nepoata doamnei Whitton
a atacat testamentul, dar Adams a câștigat procesul.
Poliția a început cercetările în 1956, reușind să obțină rapid
dovezi indirecte împotriva lui Adams.
William Mawhood, un comerciant înstărit, care era vechi
prieten cu Adams, îi împrumutase 3.000 de lire când medicul î și
cumpărase prima casă. Când Mawhood era pe patul de moarte.
Adams a rugat-o pe soția acestuia să-i lase singuri câteva minute.
Femeia a auzit când medicul i-a spus soțului ei următoarele:
„Lasă-mi mie pământul tău, iar eu voi avea grijă de soția ta.”
Doamna Mawhood a adăugat: „Auzind acestea, am apucat cârja
cu care ieșeam la plimbare și l-am lovit pe doctor. El a ie șit în fugă
din cameră și, când cobora scările, am aruncat cu cârja după el.
Din păcate, nu am nimerit decât o vază. Bineînțeles că nu i-a ș fi
permis să-l influențeze pe soțul meu la redactarea testamentului.”
 Adams a convins-o pe Emily Mozlimes, o altă pacientă de-a sa,
să-i lase prin testament acțiuni în valoare de 3.000 de lire sterline.
Cu câteva săptămâni înainte de a muri, aceasta și-a modificat din
nou testamentul, lăsându-i lui Adams 5.000 de lire. Certificatul
de deces a fost semnat de Adams, cauza morții fiind tromboză
cerebrală.
Poliția a cercetat și acel ciudat caz, în care Adams și-a convins
două paciente vârstnice că ar fi în interesul lor să vândă una
dintre case și să se mute împreună. Doctorul a vândut casa, dar
nu le-a dat suma obținută pe ea până când nu a fost constrâns s-
o facă printr-o decizie judecătorească, emisă la doi ani de la
încasarea contravalorii casei.
Conform mărturiilor bancherilor și avocaților din localitate,
medicul era în permanență preocupat de testamentele pacienților,
fapt care a pus într-o lumină ciudată rela ția pe care o avea cu
bolnavii pe care-i trata. El își însoțea clienții când aceștia mergeau
la bancă pentru a-și modifica testamentele. Un bolnav aflat în
comă își semnase testamentul modificat doar cu un X. În mai
multe cazuri, semnatarii testamentelor au cerut să fie incinera ți și,
în mod ciudat, o femeie vârstnică, aflată pe patul mor ții, a
completat 32 de cecuri, în valoare totală de 18.000 de lire sterline,
pe numele doctorului.
Clara Neil-Miller, o bătrână, trăia de 13 ani împreună cu sora ei
mai mare, Hilda; când aceasta a murit, sora ei a mo ștenit totul.
După treisprezece luni a murit și Clara, iar cea mai mare parte a
averii ei, 5.000 de lire sterline, au ajuns în posesia lui Adams.
După trei ani, poliția a exhumat ambele cadavre, medicul legist
constatând că Clara decedase în urma unei pneumonii, iar nu din
cauza trombozei, cum specificase Adams în certificatul de deces.
Un locatar al azilului în care locuise Clara a spus următoarele:
„Cu o noapte înainte să moară, domnișoara Clara l-a chemat pe
doctorul Adams, fiindcă avea gripă. Medicul a stat cu ea 45 de
minute, după care a plecat. Am devenit suspicios, deoarece din
cameră nu se auzea nicio mișcare. Am deschis u șa, iar ceea ce am
văzut m-a înspăimântat.
Era o noapte îngrozitor de rece. Plapuma domnișoarei Clara
fusese aruncată la capătul patului. Căma șa de noapte îi era
ridicată. Toate geamurile camerei erau deschise, astfel că în
cameră se făcuse foarte frig. Așa o lăsase medicul.”
Poliția a constatat că, pe lângă moștenirea de 5.000 de lire, în
săptămânile dinaintea decesului, Clara completase două cecuri pe
numele medicului, în valoare totală de 800 de lire. Nu se știa pe ce
fuseseră cheltuiți acești bani. Era imposibil să reprezinte plata
tratamentului, din moment ce Clara suferea doar de gripă.
Adams avea interese materiale la azilul de bătrâni, de aceea î și
trimitea acolo foarte mulți pacienți. Unul dintre martorii principali
în procesul lui Adams putea fi doamna Elizabeth Sharp, șefa
azilului de bătrâni. Detectivul Hewitt și-a adus aminte
următoarele:
„Doamna Sharp se hotărâse să vorbească, dar noi am fost
nevoiți să plecăm pentru o săptămână la Londra, să luăm legătura
cu procurorul general. Ea era martorul de care aveam nevoie. Știa
unde fuseseră înmormântate cadavrele și era îngrozitor de
speriată. Aproape că cedase nervos. Din păcate, când ne-am
întors de la Londra, decedase. Am aflat că, pe baza indica țiilor
doctorului, fusese incinerată. Aveam o bănuială că Adams o
ajutase să moară. Prea multe coincidențe...”
O altă pacientă a doctorului Adams era Julia Bradnum, o
femeie puternică, sănătoasă, în vârstă de 82 de ani. Într-o
dimineață, suferind de dureri de stomac, l-a chemat pe medic,
care a stat cinci minute la ea în cameră. După douăzeci de
minute, femeia a murit.
Trupul ei a fost exhumat, dar era deja într-o stare avansată de
putrefacție și nu s-a putut constata decât că nu decedase în urma
unui atac cerebral, așa cum notase Adams în certificatul de deces.
Bătrâna îi povestise unei prietene de-a ei, Mary Hine, că Adams
îi spusese că testamentul ei nu e legal. „M-a întrebat dacă a ș fi de
acord să fiu martoră la redactarea unui nou testament”, și-a
amintit doamna Hine. „Doctor Adams mi-a arătat unde trebuia să
semnez. Am vrut să citesc documentul, deoarece voiam să știu ce
semnez, dar Adams nu m-a lăsat s-o fac.”
Adams a devenit medicul curant al Harrietei Maud Hughes, în
vârstă de 66 de ani, doar cu trei luni înainte ca aceasta să
decedeze în urma unei tromboze cerebrale. Bolnava a decis să-și
modifice testamentul în favoarea lui Adams. Starea ei de sănătate
s-a agravat cu câteva săptămâni înainte să moară, dar a reu șit să-
și revină atât cât să meargă cu Adams la bancă, pentru a semna
actele necesare schimbării testamentului. Adams l-a anun țat pe
funcționarul bancar că dorește ca el să fie executorul testamentar.
Harriet s-a lăudat mai târziu asistentei medicale, spunându-i:
„Trebuia să vedeți fața funcționarului. A rămas foarte surprins
când mi-am dat acordul ca medicul meu să fie executorul
testamentului.”
După moartea lui Harriet Hughes, s-a descoperit că
documentului îi fuseseră adăugate două clauze. În prima, femeia
cerea să fie incinerată, iar în a doua – preciza că lasă câte 1.000
de lire sterline unor cunoștințe ale doctorului Adams. După
înmormântare, poliția a constatat că 90% din avere a ajuns în
posesia lui Adams.
James Priestly Downs, un fost funcționar bancar, a încercat de
nouă ori să-și semneze testamentul, dar nu a reu șit, fiind sub
efectul unor sedative foarte puternice. În cele din urmă, s-a
semnat cu un X. Adams îl ajuta să țină stiloul în mână. Pacientul
i-a lăsat medicului său 1.000 de lire sterline. Domnul Downs
apelase la Adams fiindcă își luxase o gleznă, dar, după două
săptămâni, a intrat în comă. O lună mai târziu, a decedat.
Văduva Annabelle Kilgour, care era bolnavă de mai multe
săptămâni, a fost îngrijită de o soră medicală foarte competentă,
pe nume Osgood. Într-o seară, Adams i-a administrat pacientei
două injecții, pentru a-i asigura „o noapte odihnitoare”. Sora a
rămas uimită, fiindcă, după părerea ei, medicul îi administrase
bătrânei o cantitate de sedative care depășea cu mult doza
normală. „O va ajuta să se calmeze”, a spus el și a plecat.
Injecția lui Adams și-a făcut efectul, iar Annabelle a intrat în
comă, decedând în dimineața următoare. Când a sosit Adams,
sora i-a reproșat că el o ucisese.
Domnișoara Osgood le-a spus celor de la Scotland Yard că nu
mai văzuse niciodată un om atât de speriat.
Adams a trecut în certificatul de deces că doamna Kilgour
murise în urma unui atac cerebral.
Doamna Kilgour i-a lăsat moștenire bani și un ceas foarte vechi
și valoros.
Margaret Pilling, ce făcea parte dintr-o familie bogată,
proprietari ai unei fabrici de bumbac în Lancashire, s-a
îmbolnăvit de gripă, rudele ei apelând la serviciile lui Adams.
Medicul a recomandat să fie internată la spital, însă familia nu a
fost de acord. Fiica pacientei, doamna Irène Richardson, a
declarat următoarele: „La început, am crezut că mama suferă de
cancer, dar medicul nu spune adevărul, vrând să ne menajeze.
Mai târziu, am observat cu toții că tratamentul aplicat nu era
corespunzător. Indiferent de ce suferea, medicamentele care i se
administrau erau prea puternice. Starea ei se agrava de la o oră la
alta. I-am închiriat o casă în Ascot, în apropierea casei unei
verișoara. În două săptămâni s-a refăcut. Sunt convinsă că, dacă
acest medic ar fi tratat-o în continuare, ar fi murit.”
În cele din urmă, cazul lui Bobbie Hullett, o prietenă a șefului
de poliție Richard Walher, a atras atenția poli ției asupra lui
Adams.
Bobbie Hullett era o femeie energică, în vârstă de 39 de ani,
care își pierduse soțul cu patru luni în urmă. La sfâr șitul anului
1955, soțul ei, Jack, se îmbolnăvise. „Din fericire, cunosc un
medic bun” – i-a spus unui prieten. În martie 1956, când Jack
Hullett a făcut un atac de cord, Adams i-a administrat morfină.
După șapte ore, Jack Hullett a decedat. Adams a mo ștenit 500 de
lire sterline. Restul i-a revenit lui Bobbie, care nu s-a împotrivit
ultimei dorințe a soțului ei. Toți prietenii au fost alături de ea, dar
cel mai atent a fost Adams, care i-a prescris calmante pentru a
avea un somn liniștit. După numai patru luni, a murit și ea.
Poate că la început aceste calmante au fost utile, dar, după
câteva săptămâni, doza ar fi trebuit redusă. Unul din membrii
personalului a declarat: „Dimineața cobora scările de parcă era
beată.”
Un prieten apropiat al lui Bobbie, actorul Leslie Hanson, a
mărturisit: „Moartea ei m-a cutremurat. Soția mea și cu mine am
văzut cum a devenit, treptat, dependentă de droguri. Am invitat-o
la noi pentru a o dezobișnui de stilul ei de via ță, dar a doua zi a
plecat acasă și a reînceput să ia medicamentele. Acestea îi afectau
din ce în ce mai mult psihicul.”
După moartea lui Bobbie, Walher, șeful poliției, a început să
facă unele investigații. A constatat că Bobbie, cu două zile înainte
să-și piardă definitiv cunoștința, i-a înmânat lui Adams un cec de
1.000 de lire. Medicul a mers imediat la bancă și a trecut banii pe
numele său. În acea perioadă, doctorul Adams avea în cont
35.000 de lire sterline, iar casele sale valorau în jur de 125.000 de
lire. Nu se poate spune, deci, că avea urgent nevoie de bani.
În urma autopsiei, medicii legiști s-au arătat revolta ți de
diagnosticul pus de Adams și de tratamentul indicat. A fost
întrebat de ce nu se consultase cu medicul de familie al lui
Bobbie, de ce nu îi asigurase doamnei Hullett supraveghere
medicală 24 de ore din 24 sau de ce nu o internase într-un
sanatoriu și de ce continua să susțină diagnosticul pus de el, de și
medicul patolog a sugerat că poate fi vorba de o intoxica ție?
Adams a răspuns: „Eu am făcut doar ceea ce am considerat că
este mai bine pentru ea.”
Cum s-a putut întâmpla ca, în ciuda existenței unei întregi liste
de „cazuri ciudate” în care era implicat, medicul a fost, totu și,
achitat? De ce nu a fost acuzat John Bodkin Adams, pe baza
dovezilor obținute, de săvârșirea celorlalte crime? De ce acuzarea
s-a concentrat doar asupra cazului doamnei Édith Morrell,
văduva în vârstă de 72 de ani a unui comerciant înstărit din
Liverpool? Procurorul a declarat mai târziu că alesese acest caz
deoarece era un exemplu clar și incontestabil de crimă și nu și-a
închipuit că jurații vor gândi altfel.
Sergentul Hewitt a fost, însă, de altă părere:”Adams a scăpat
deoarece reprezentații legii au făcut o gafă uria șă. Nu voi uita
niciodată discuția pe care am avut-o cu Manningham-Buller. Bert
Hannam și cu mine am rămas stupefiați când am auzit că aleg
cazul doamnei Morrell. A fost o prostie, având în vedere că am
avut cazuri mult mai bune, cu dovezi incontestabile și, ceea ce
este poate și mai important, cu cadavre. Doamna Morrell a fost,
însă, incinerată. Acest lucru însemna că nu puteam folosi dovezile
pe care mi le putea oferi doctorul Francis Camps, cel mai renumit
specialist în medicină legală. „Însă Manningham-Buller nu i-a
ascultat pe procurorii mai tineri, Milord Stevenson, Malcolm
Morris sau pe domnul Leck.
La data de 25 martie 1957, la șase ani de la moartea doamnei
Morrell, medicul a compărut în fața instanței.
Martorii acuzării au afirmat că în șase săptămâni îi prescrisese
doamnei Morrell o cantitate uriașă de medicamente, cu precădere
barbiturice și morfină.
În ziua în care a decedat doamna Morrell, Adams îi
administrase pacientei sale, care se afla deja în stare de
inconștiență, o doză de droguri mai mare de 4,5 ori decât
cantitatea maximă permisă de Asociația Farmaceutică Britanică.
Însă, avocatul apărării era în posesia carnețelului în care
asistentele își notaseră medicamentele prescrise de Adams,
carnețel pe care, bineînțeles, nu l-a pus la dispoziția acuzării.
La trei luni după ce a fost achitat, lui Adams i s-a intentat din
nou proces. Era acuzat că falsificase rețetele Serviciului Na țional
de Sănătate și că nu a făcut însemnări precise în jurnalul a cărei
utilizare era obligatorie, în cazul în care pacientului i se
administrau droguri. A avut de plătit o amendă de 2.400 lire
sterline și cheltuielile procesului. În noiembrie, Asocia ția Medicilor
a renunțat la serviciile lui.
Însă, la data de 22 noiembrie 1961, la vârsta de 62 de ani, a
început din nou să profeseze. Evenimentul a decurs neobservat,
doar Ministerul de Interne și-a exprimat dezacordul. I s-a retras
dreptul de a prescrie medicamente periculoase.
Și-a găsit din nou pacienți în Eastbourne, dar nu atât de
numeroși ca înainte. În 1965, un pacient recunoscător i-a lăsat
2.000 de lire sterline.
Cu puțin timp înainte să moară, lui Adams i s-a luat un
interviu în casa lui din Eastbourne. El a refuzat să vorbească
despre viața lui: „Nu mai vreau să fiu în atenția publicului” – a
spus el. „Am avut parte de prea mult interes din partea opiniei
publice, Dumnezeu știe de cât.”

Aurul naziștilor

În timpul celui de-al II-lea război mondial, naziștii și-au

desfășurat nestânjeniți activitățile criminale. Adolf Hitler și
generalii săi au furat sistematic
 bogățiile țărilor ocupate, săvârșind o serie de crime revoltătoare.
La fel ca și pirații secolului XX, aveau de gând să se îmbogă țească
jefuindu-și victimele. Nu s-au mulțumit doar cu obiectele de uz
personal ale milioanelor de evrei trimiși în lagărele mor ții, ci au
furat aur, diamante și opere de artă în valoare de miliarde și
miliarde de lire sterline. Naziștii au jefuit tot, de la tezaurul Rusiei,
până la galeriile de artă din Paris și seifurile băncilor din Roma.
În mod ciudat, multe guverne nu vor să declare nici acum cât
anume au furat naziștii. Ofițerii serviciilor de informa ții nu au
reușit să dea de urma unei cantități imense de aur, valorând
aproximativ 50 de miliarde de lire sterline, aur ce a fost furat de
naziști.
O parte considerabilă din acești bani a ajuns în conturile
statelor sud-americane, din băncile elvețiene, state care au oferit
azil politic criminalilor naziști, în schimbul a 5 milioane de lire
sterline de persoană. După război, Forțele Aliate, îngrijorate de
ravagiile făcute de război, trebuiau să evalueze numărul victimelor
și valoarea pagubelor materiale, astfel încât căutarea banilor și a
aurului furat a trecut pe plan secundar. În momentul în care au
început investigațiile privind sumele furate de naziști, banii
dispăruseră deja în labirintul sistemului bancar interna țional.
Aurul furat a servit ca bază pentru demararea unor afaceri ale
unor concerne multinaționale, dintre care, probabil, multe există
și sunt prospere și în zilele noastre.
După război, când naziștii panicați încercau cu disperare să se
ascundă, mulți nu au putut să-și ducă cu ei întreaga pradă, astfel
că pe drumurile Europei au fost lăsate miliarde de lire sterline.
Chiar și azi se mai descoperă bani și valori sustrase în acele
vremuri. În iunie 1983, în apropierea graniței cu Austria, în timp
ce renovau fântâna unei mănăstiri părăsite din nordul Italiei,
câțiva muncitori au descoperit niște lăzi grele de metal. Acestea
conțineau 60 de tone de aur care în 1983 valora peste 540 de
milioane de lire sterline.
Guvernul italian, puțin confuz, a recunoscut pentru prima dată
în mod public că aliații lor furaseră în 1944–120 tone de aur din
Banca Centrală a Romei. A izbucnit lupta pentru dreptul de
proprietate asupra aurului găsit, deoarece guvernul Iugoslaviei
considera că aurul reprezenta o parte a rezervelor Băncii Na ționale
din Zagreb. Aceste rezerve fuseseră furate de naziști care
intenționau să transporte aurul în Germania. Nu era ceva
neobișnuit ca soldații părții învingătoare să-și jefuiască inamicii.
Printre „prădători” se numărau atât simpli infanteri ști – care
goleau pivnițele dușmanilor de vin de calitate – cât și ofițeri de rang
înalt, care au intrat în posesia unor castele. Motto-ul lor era:
„Captura revine învingătorilor”.

Ofițerii germani nu-și pierdeau timpul cu jafuri mărunte.

Conform ordinelor directe sosite din partea Führerului, întreaga
operațiune de jefuire a fost planificată până la cel mai mic detaliu,
iar planul a fost executat cu multă precizie.
Jefuirea organizată a băncilor făcea parte din politica naziștilor,
la fel ca și ocuparea Europei și uciderea în masă a evreilor. Decizia
Führerului de a întemeia în cadrul guvernului german un „Oficiu
al Jafului” s-a născut din ura sa față de austrieci.
 În 1903, după moartea tatălui său, Hitler a plecat din Braunau
(Austria) la Linz, oraș care se afla la aproximativ 20 de mile
distanță de Braunau. În timpul școlii, deși profesorii abia îl luau în
seamă, iar colegii îl excluseseră din grupul lor, Hitler î și făcea
planuri mărețe pentru viitor. În 1908, când a murit mama sa,
Hitler, în vârstă de 19 ani, s-a simțit în sfârșit liber. A părăsit Linz-
ul și a plecat la Viena pentru a deveni celebru. A vrut să se înscrie
la Academia de Arte din Viena, dar lucrările lui erau destul de
slabe, astfel că examinatorii i-au recomandat să încerce să- și
continue studiile la o școală de desen tehnic, unde standardele nu
erau chiar atât de înalte.
În anii următori, și-a petrecut nopțile în adăposturi
sărăcăcioase, încercând să convingă proprietarii barurilor să
cumpere tablourile sale lipsite de valoare. În această perioadă a
cunoscut umilința, sentiment ce l-a însoțit peste 20 de ani. De
aceea, când a devenit Führer, a anexat Austria Germaniei.
În timp ce-și făcea planuri de război împotriva Europei,
pregătea o răzbunare separată pentru Viena. În martie 1938,
după ce s-a bucurat de primirea călduroasă a locuitorilor din
Linz, l-a chemat la el pe Karl Kershner, directorul Muzeului
Orășenesc de Istorie și i-a spus: „Voi face din Linz capitala culturii
mondiale. Voi aduce aici cele mai frumoase tezaure ale Europei,
astfel că vienezii, care sunt niște nerecunoscători, vor avea
impresia că trăiesc într-un oraș părăsit.”
Artistul ratat a început să schițeze proiectul privind
reconstrucția orașului.
A promis că va aduce picturi, sculpturi, căr ți rare, tot ceea ce e
de valoare în Europa. A trimis după adjunctul său scund și
însetat de sânge, Martin Bormann, căruia i-a ordonat: „Vreau să-
mi aduci la Linz toate comorile din lume”.
Atunci a fost înființată Sonderauftrag Linz – Misiunea Specială
din Linz – trupa de tâlhari care a furat aur, diamante, bijuterii și
obiecte de artă, care dispunea de bombardiere, tancuri, explozibile
și avea dreptul să ucidă pe oricine în numele guvernului german.
Dar, înainte ca acești demenți să-și îndrepte interesul asupra
tezaurelor de peste graniță, au jefuit popula ția evreiască din
Germania.
În timp ce la ordinele lui Hitler, în adăposturile de apărare
antiaeriană din München se construiau încăperi blindate pentru
depozitarea temporară a colecției din Linz, trupele speciale au
inițiat operațiunea de confiscare a averii evreilor. Prima victimă a
fost cel mai bogat om din Austria, baronul Louis von Rothschild.
Acesta a fost arestat de Gestapo și interogat de specialistul în artă
al Muzeului de Artă din Dresda, dr. Hans Posse.
. Baronului i-au fost confiscate toate proprietă țile. Acesta a fost
prețul pe care el și familia sa l-au plătit pentru a primi dreptul de
a părăsi țara. Colecția sa de monede de aur, de o valoare
inestimabilă, operele de artă – printre care picturi de Van Dyck,
Gainsborough și Tintoretto – au ajuns în mâinile nazi știlor. Teama
și panica i-au cuprins pe oamenii înstăriți din Europa, fie că erau
sau nu evrei. Marile familii de comercianți și-au vândut casele și
bunurile la prețuri mici, depunând banii în băncile elvețiene.
Martin Bormann, care ocupa o poziție importantă în ierarhia
nazistă, a primit sarcina de a-i convinge, prin amenin țări, pe
bancherii elvețieni să îi pună la dispoziție conturile celor ale căror
averi urmau să fie confiscate de guvernul german. Bancherii din
Gerif și Basel au refuzat categoric. Nu au fost de acord nici măcar
să dezvăluie identitatea clienților lor.
În scurt timp, conducătorii Sonderauftrag Linz au fost
„inundați” cu capturi. Specialiștii nu mai pridideau să evalueze
imensa cantitate de obiecte de artă, ce nu mai încăpeau în
adăposturile de apărare antiaeriană din München. Se construiau
rapid noi magazii pentru depozitarea obiectelor capturate.
Aurul și operele de artă adunate erau deja suficiente pentru
proiectul din Linz. Naziștii erau acum și în posesia operelor de artă
ale Louvre-ului, ale castelului din Versailles și a banilor din
băncile franceze. A fost necesară înființarea unor noi unită ți care
să controleze în exclusivitate operațiunile de la Paris. Specialistul
în artă Alfred Rosenberg a fost însărcinat cu conducerea acestei
unități speciale. El avea datoria să confiște moștenirea na țională a
Franței și să o aducă în Germania.
Rosenberg, copilul unui pantofar eston, s-a apucat de treabă cu
mare râvnă, singurul inconvenient fiind lăcomia șefului Luftwaffe,
Hermann Göring. Mareșalul nu a putut rezista tenta ției și a trimis
trenurile încărcate cu opere de artă și aur la proprietatea sa din
Karinhall, situată în apropierea Berlinului.
Timp de patru ani, liderii naziști au făcut ravagii în Europa. Din
Rusia soseau comorile țarului Alexandru și ale țarinei Ecaterina.
În timp ce infanteriștii germani de la Stalingrad și Leningrad
răbdau foame și frig, trupele speciale au jefuit în total 427 de
muzee și bănci, capturile fiind transportate lunar la Berlin, la un
astfel de transport fiind necesare 50 de trenuri. Băncile Poloniei și
ale Cehoslovaciei au fost golite și două treimi din averile na ționale
ale Belgiei și Olandei au fost confiscate. Până în 1944, naziștii au
adunat o avere inimaginabilă, în jur de 15 miliarde lire sterline.
Göring era în posesia a 21.903 obiecte de artă, în mare parte
provenite din Franța.
Însă, în 1944, tot mai mulți au realizat că în curând fascismul
va cădea.
Bombardierele forțelor aliate se apropiau tot mai mult de inima
Germaniei și visul lui Hitler privind Muzeul Imperial de la Linz era
pe cale de a se spulbera. Naziștii începuseră să-și ascundă averile.
Ocnele de sare ale satului austriac părăsit Alt Ausee au fost
umplute cu aur și comori. Mănăstirea Hohenfurth de lângă grani ța
cu Cehoslovacia a devenit depozit de diamante, iar aurul a fost
dus la castelul Neuschwanstein de lângă Fussen. Pentru Führer
nu mai exista niciun adăpost sigur. Dar complicii lui, care
credeau că mai există scăpare, s-au întâlnit la Berlin și au înfiin țat
o organizație – ODESSA – care finanța drumul și adăpostirea celor
mai căutate persoane din Europa. Aveau la dispoziție mai multe
miliarde de lire sterline. Criminalii de război, precum Bormann,
șeful lagărelor morții, dr. Josef Mengele, Adolf Eichmann și Walter
Rauff binecuvântau acum politica băncilor elvețiene.
Utilizând același sistem bancar care cu patru ani în urmă a
ținut în siguranță banii victimelor lor, membrii ODESSEI au
manipulat aurul prin intermediul unor conturi secrete, datorită
cărora și-au putut cumpăra identități noi și securitate în America
de Sud. Organizația a cumpărat vile și ferme imense în diferite
zone ale Argentinei, Braziliei, Paraguayului și în Chile, din averea
acelor călăi naziști care nu au fost prinși niciodată și ale căror
crime au rămas nepedepsite până în ziua de azi. ODESSA a
cheltuit foarte mulți bani, dar chiar și așa a rămas mult aur
ascuns în Europa.
În 1987, când scafandrii marinei daneze au încercat să caute
aurul naziștilor în lacul Ornso, din mijlocul Jitland-ului, cineva a
tras asupra lor. Poliția a fost de părere că cel care trăsese fusese,
probabil, un colaborator al Gestapo-ului.
În mai 1945, pe când trupele americane și cele rusești doreau
să ajungă cât mai repede la Berlin, a avut loc cel mai ciudat jaf
din istorie. Generalul Eisenhower a dat ordin trupelor sale să
atace Reichsbank din Berlin, să arunce în aer seifurile, iar
conținutul lor să fie transportat cu jeep-uri și camioane în spatele
liniilor americane. Soldații au executat cu entuziasm ordinul,
însă, în drum spre comandamentul american, a dispărut aur și
acțiuni elvețiene în valoare de aproximativ 200 milioane de lire
sterline. După treizeci și cinci de ani, în aprilie 1979, în Ontario,
Canada, trei oameni au fost închiși deoarece au încercat să
schimbe câteva din acele acțiuni dispărute în război. Conform
estimărilor, soldații americani și soldații nemți care au dezertat și-
au însușit 90 de milioane de lire sterline, valori în aur, bijuterii și
valută străină. Niciun penny din această sumă nu a fost
recuperat și niciunul dintre soldați nu a fost acuzat de jaf.
Destinația finală a aurului naziștilor nu a fost numai America
de Sud. Câteva dintre marile și prestigioasele imperii comerciale
din S.U.A. Și Europa au fost înființate din averea obținută din
jafurile săvârșite în cursul celui de-al II-lea război mondial. Țările
aliate au decis să nu facă publice amănuntele scandaloase ale
celor mai mari jafuri săvârșite în cursul războiului.
Dosarele, aflate în arhiva Serviciilor Secrete Britanice și în
Arhiva Națională din Washington, conținând numele celor mai
mari jefuitori, precum și amănuntele crimelor săvâr șite de ei, vor
rămâne „strict secrete” cel puțin până în secolul XXI.

Datoria neachitată

Un bărbat în vârstă de 46 de ani, căruia i se spunea Mr Big, era

un cunoscut amator de jocuri de noroc. Ducea o via ță luxoasă și
paria, fără teamă, mii de dolari pe jocurile de noroc. Câ știga și
pierdea averi la cărți, la curse de cai, îi mituia pe poli ți ști,
politicieni și bancheri și întotdeauna era însoțit de o dansatoare
frumoasă.
În ziua decesului său, survenit la 4 noiembrie 1928, spera să
câștige banii necesari pentru a-și plăti o datorie. De 80.000 de
dolari. Însă Arnold Rothstein nu a reușit să rezolve această
problemă, întrucât a fost împușcat în fața hotelului Central Park
din New York.
Polițiștii erau siguri că Rothstein îl cunoștea pe cel care l-a ucis.
Cu patru ore înainte de incident, fusese căutat la telefon de un
anume George Memanus. Dar Rothstein, împușcat în stomac, a
murit două zile mai târziu, fără să apuce să rostească numele
celui care îl ucisese.
Este ciudat că, deși poliția avea la dispoziție mai multe indicii –
un pardesiu, patru pahare și un pistol – nimeni nu a fost
condamnat. Pe pahare și pistol erau amprentele unor gangsteri
cunoscuți, iar proprietarul pardesiului era George Memanus, un
coleg de breaslă al lui Rothstein. Memanus a fost acuzat public de
crimă, dar nu și-a recunoscut vinovăția și nu s-au găsit probe
incriminatorii. Cazul a fost închis.
Se zvonea că Memanus și prietenii lui îi mituiseră pe poli ți ști.
Șeful poliției a fost după puțin timp destituit. E posibil, însă, ca
poliția să fi considerat asasinarea lui Rothstein ca fiind un
serviciu făcut societății...
La cei 46 de ani ai săi, Rothstein era considerat „Regele
jocurilor de noroc”. Era prieten cu gangsteri ca Al Capone, Dion
O’Bannion și Big Jim Colossimo, și risca în jur de 10 milioane de
dolari la jocurile de noroc. La Campionatul Mondial de Box,
pariind pe un participant la categoria grea, a câ știgat 200 de mii
de dolari. Apoi, pariind pe alt boxer, a câ știgat 300 de mii de
dolari. La o cursă de cai desfășurată pe hipodromul Aqneduct din
Long Island, câștigase aproape 300.000 de dolari, pariind pe calul
Sideral.
Pasiunea lui, poker-ul, l-a costat viața. Juca poker cu George
Memanus și alți „cavaleri ai norocului”, printre care se număra și
„Titanic” Thompson, care fusese poreclit astfel, deoarece î și
„scufunda” adversarii. După două zile de joc, Rothstein pierduse
150.000 de dolari. Cel mai mare creditor al său, Nathan
Raymond, căruia îi datora 80.000 de dolari, i-a cerut, iritat, să-i
achite datoria. Deși avea suficienți bani, nu i-a plătit datoria lui
Raymond.
În cursul săptămânilor următoare, deși a fost amenințat de mai
multe ori, a amânat în continuare să- și achite datoria. În acea
noapte fatală de noiembrie, Rothstein s-a întâlnit cu Memanus în
camera 439 a hotelului Central Park.
Probabil că cei care au participat la discuție au consumat mari
cantități de whisky, după care a izbucnit scandalul, iar Memanus
sau unul dintre însoțitorii lui a scos pistolul. Rothstein a încercat
să îi ia arma, dar pistolul s-a descărcat și regele jocurilor de noroc
a căzut la pământ. Memanus și banda sa au fugit, arma fiind
aruncată pe geam. Rothstein a reușit să se târască până în stradă.
George Memanus, singura persoană care știa adevărul despre cele
întâmplate, a decedat în anul 1940 la New Jersey, astfel că
această crimă a rămas neelucidată.

Văduva neagră

Cu toate că se ocupa foarte puțin de fermă, văduva Belle

Gunnes avea o viață îndestulată. În timp ce vecinii ei din La Porte,
Indiana, cultivau cereale, ea „planta” cadavre și s-a ales cu o
recoltă record, în dolari.
Căsnicia ei cu primul soț nu a durat prea mult, fiindcă într-o zi
a adăugat o doză de stricnină în berea soțului ei. Apoi a incinerat
cadavrul. În ciuda circumstanțelor suspecte, femeia a încasat
asigurarea soțului ei, în valoare de 8.500 de dolari.
Procurarea unui nou soț nu a fost un obiectiv greu de atins.
Belle, în vârstă de 31de ani, era o femeie atractivă, această
calitate a femeii fiindu-i fatală agentului imobiliar Peter Gunness
din La Porte. Peter s-a căsătorit cu Belle și din mariajul lor au
rezultat trei copii: două fete și un băiat. Belle a fost mul țumită de
viața lor liniștită, până în momentul în care li s-au terminat banii.
Într-o zi de decembrie a anului 1902, Gunness a anunțat-o pe
soția sa că nu mai au bani, astfel că trebuie să încaseze banii pe o
asigurare în valoare de 10.000 de dolari. Femeia l-a ajutat să
caute documentele, apoi l-a condus până la u șă. Când Gunness s-
a întors să-și sărute nevasta, aceasta l-a lovit în cap cu un
ciomag.
Polițiștii, deși la început au fost suspicioși, au acceptat în cele
din urmă varianta femeii, conform căreia Gunness alunecase pe
gheața și se lovise cu capul de trepte. Cei de la asigurări au fost,
însă, mai bănuitori și au declanșat cercetări care au durat mai
multe luni. În cele din urmă, Belle a obținut, totuși, banii.
Apoi, văduva a dat un anunț la rubrica Matrimoniale a unui
ziar din Minneapolis. Momeala o constituia o casă luxoasă, cu
douăsprezece camere, situată pe un teren de 75 de acri. Dar
bărbații singuratici au fost și mai mult atra și de calită țile ei fizice.
A selectat cu grijă scrisorile primite. Căuta bărba ți care nu aveau
rude, dar aveau, în schimb, mulți bani gheață.
Primul care a răspuns anunțului a fost George Berry din Tusca,
Illinois. Dar văzând-o pe Belle, care între timp se îngră șase și
umbla greoi, a rămas descumpănit. Femeia l-a așteptat la gară și a
reușit să-l convingă s-o însoțească la fermă, spunându-i că ea este
doar servitoarea frumoasei văduve. În timp ce Berry o a ștepta
cuminte pe viitoarea lui mireasă, Belle l-a lovit cu un topor bine
ascuțit.
În anul următor, 1906, la fermă au mai sosit al ți trei vizitatori,
fiecare aducându-și cu sine economiile. Niciunul nu a mai părăsit
ferma.
În 1908, văduva a mai făcut două victime. Una dintre ele era
Andrew Helgelien, din Aberdeen, Dakota de Sud. Bărbatul nu i-a
spus că mai are un frate, Asle.
După două săptămâni, văzând că nu primește niciun semn de
viață de la fratele său, Asle i-a scris femeii o scrisoare foarte
scurtă. Văduva i-a povestit, întristată, despre dispari ția iubitului
ei Andy și l-a implorat pe Asle să vină în La Porte s-o ajute să-l
caute, rugându-l să aducă cât mai mulți bani. Însă, la poarta
văduvei nu a sunat Asle, ci șeriful din La Porte, care fusese alertat
de fratele suspicios. Belle l-a anunțat că tocmai primise ve ști de la
Andy și l-a rugat să revină în ziua următoare pentru a-l întâlni pe
bărbatul dispărut.
Șeriful, însă, a fost nevoit să se întoarcă la fermă în cursul
aceleiași seri, fiindcă izbucnise un incendiu. Casa văduvei era în
flăcări. În spatele unei clădiri anexe, polițiștii au descoperit șase
cadavre. Au mai găsit rămășițele altor patru trupuri, trei mici și
unul mai mare. Să fi fost cele ale lui Belle și ale copiilor ei?
Așa ar fi vrut să creadă oficialitățile, dar ulterior au apărut
dovezi care contraziceau această ipoteză. Un martor o văzuse pe
Belle într-o trăsură, cu o oră înainte de izbucnirea incendiului. În
ziua următoare, în cimitirul local s-a descoperit că mormintele a
trei copii și cel al unui adult fuseseră profanate.
Asle Helgelien a căutat-o pe văduva neagră până la sfâr șitul
vieții. Eforturile sale au fost însă zadarnice.

Epava vasului Chantiloupe

Când vântul rece al iernii răscolește Oceanul Atlantic și valurile

imense iau cu asalt golful, locuitorii satului Thurlestone Sands se
retrag în căsuțele lor. Călduroase și adeseori își aduc aminte de
acea crimă îngrozitoare a cărei umbră plutește și acum asupra
caselor lor. Unii săteni jură că pe lângă șuieratul vântului și
zgomotul valurilor, aud și strigătele acelora care au dispărut cu
mai mult de 200 de ani în urmă, într-un naufragiu.
Dar, dintre cei care au murit atunci, unii nu au fost uci și de
necruțătoarele forțe ale naturii. O femeie bogată a fost omorâtă de
niște tâlhari pentru bijuteriile ei. Numele uciga șilor a rămas
secret.
În timpul verii, în Thurlestone Sands, Devon, răsună râsetele
copiilor, iar sătenii își petrec zilele stând la soare. Iarna, însă,
după ce au plecat și ultimii turiști, când vânturi puternice sosesc
dinspre Oceanul Atlantic, peisajul se schimbă și e mai ușor de
imaginat sfârșitul vasului Chantiloupe. Nefericitul eveniment a
avut loc în 1771.
Vasul se întorcea din Indiile de Vest și călătoria decursese fără
evenimente deosebite, dar, în apropiere de port, dinspre sud-vest,
a început să bată un vânt puternic, făcând imposibilă manevrarea
corespunzătoare a velierului. Căpitanul a părăsit portul Plymouth
și a continuat să navigheze de-a lungul canalului. A fost nevoit să
ancoreze, deoarece în fața vasului au apărut niște stânci uria șe.
Nimic nu mai putea salva nava Chantiloupe de for țele
distrugătoare ale mării și vântului. Căpitanul a luat o decizie
disperată, pentru a salva pasagerii și echipajul.
A ordonat să schimbe direcția cu câteva grade și să se îndrepte
direct spre țărm. Le-a spus tuturor că singura lor șansă era să
încerce o debarcare pe nisipul de la Thurlestone Sands.
Pasagerii s-au retras în cabine, pentru a-și lua obiectele
personale. Unul dintre ei, doamna James Burke, mătu șa
renumitului politician Edmund Burke, s-a întors pe punte într-un
pardesiu elegant, purtând toate bijuteriile pe care le avea.
Micuța navă se îndrepta spre țărm și părea că ideea căpitanului
va avea succes. Însă, un val deosebit de mare a ridicat partea din
spate a navei, astfel că Chantiloupe s-a răsturnat.
Valurile i-au aruncat pe toți în apa învolburată și majoritatea
oamenilor s-au înecat în câteva minute. Doamna Burke a înotat
spre țărm și, printr-un miracol, a reușit să scape. Niște mâini
puternice au prins-o și au scos-o din apă. Dar cei trei oameni nu
veniseră să o salveze... Erau niște tâlhari. Vântul nici nu apucase
să înghită ultimul ei strigăt, că cei trei se certau deja asupra
bijuteriilor furate.
I-au smuls cerceii și, fiindcă n-au reușit să-i scoată inelele, i-au
tăiat degetele. Trupul ei a fost îngropat în nisip, iar urmele crimei
au fost spălate de valuri.
Poate această crimă nu ar fi fost descoperită niciodată dacă
Daniel Whiddon nu s-ar fi plimbat pe plajă cu câinele său, două
săptămâni mai târziu. Câinele a început să sape în nisip și a scos
la iveală trupul doamnei Burke.
Ziarul local a relatat astfel cele întâmplate: „Locuitorii barbari
ai satelor învecinate au așteptat nerăbdători nava, au apucat
femeia, i-au rupt hainele și i-au tăiat degetele. Fiind nerăbdători
să pună mâna cât mai repede pe cercei, i-au tăiat și urechile,
după care i-au îngropat trupul.”
În urma autopsiei, s-a constatat că doamna Burke era încă în
viață când ajunsese la mal.
Poliția nu a reușit să-i descopere pe vinovați.
Nu încape îndoială că în satele apropiate de Thurlestone Sands,
în Glampton, Hope și Bolberry, erau câteva persoane care știau
cine sunt criminalii. Cu toții au păstrat, însă, secretul.
 După o sută de ani, părintele Frank Coope, preotul din
Thurlestone, a investigat din nou cazul. Iată concluziile lui:
„Localnicii știau cine au fost vinovații, oamenii își aduc aminte de
numele lor chiar și în ziua de azi. Cei trei criminali au murit chiar
în cursul aceluiași an. Unul s-a spânzurat într-o clădire părăsită,
altul a înnebunit și s-a aruncat în mare, înecându-se, iar cel de-al
treilea a fost victima unui accident.”
Oare acesta să fi fost adevărul?
În zilele noastre, satele din acea zonă sunt de o frumuse țe
pitorească și așteaptă cu bucurie oaspeți. Dar, în spatele pereților
văruiți și al ușilor de stejar, poate că mai sunt familii care cunosc
identitatea criminalilor.

Capitolul IV
Dispariții misterioase

Parașutistul dispărut

Cel care a deturnat avionul companiei Northwest Airlines, care

zbura pe ruta Portland (Oregon) – Seattle (Washington), preluând
controlul aeronavei Boeing 727, era un bărbat calculat și
necruțător. În momentul în care a desfăcut sacul de pânză pe
care-l ținea pe genunchi și le-a arătat pasagerilor bomba
artizanală, mai exact câteva bare de dinamită fixate de un
dispozitiv de detonare, personalul avionului a fost cuprins de
groază.
La o altitudine de 6000 de metri deasupra lanțului muntos
Cascade, individul a amenințat că va arunca în aer avionul,
sinucigându-se și, totodată, curmând viața celor 36 de pasageri.
Lumea din ziua de azi și-l amintește ca pe un fel de erou
național, un pirat al aerului din epoca avioanelor cu reac ție. S-au
scris melodii în cinstea lui, au fost înființate fan-cluburi și mii de
admiratori poartă tricouri cu chipul lui.
Originea bărbatului, care literalmente a dispărut în aer, ducând
cu sine prada de 200.000 de dolari, a rămas necunoscută. Nimeni
nu știe exact cine era, de unde venea și încotro se îndrepta.
Poate că D.B. Cooper a murit, cadavrul său aflându-se undeva
în desișul pădurilor din munții Americii de Nord-Vest, dar, la fel de
bine s-ar putea ca D.B. Cooper să stea întins pe o plajă din Mexic,
bucurându-se de pe urma unui jaf perfect.
 Ultimul care l-a văzut pe D.B. Cooper, în momentul în care a
sărit din avion, strângând la piept geanta de pânză care con ținea
10 mii de bancnote de 20 de dolari, a fost pilotul Boeing-ului.
Cooper a sărit din avionul aflat la 2.000 de metri altitudine,
temperatura fiind de 23 grade Celsius.
Atunci a fost văzut pentru ultima oară cel care a fost identificat
drept D.B. Cooper. În ziua de 24 noiembrie 1971, de Ziua
Recunoștinței, și-a făcut apariția în sala de așteptare a
aeroportului din Portland, Oregon, unde a cumpărat un bilet
pentru cursa de Seattle, localitate aflată la 400 de mile.
Individul tăcut, între două vârste, purtând ochelari cu rame
argintii și având o geantă de pânză, a plătit biletul cu bani ghea ță
și s-a recomandat drept D.B. Cooper. Nimeni nu i-a dat aten ție.
După 45 de minute de așteptare, când au fost apelați pasagerii
cursei, li s-a alăturat acestora.
După o jumătate de oră, Cooper a. Chemat un membru al
personalului de bord. Stewardesa Tina Mucklow, care ducea o
tavă în mână, s-a apropiat de pasager, pentru a prelua comanda.
Cooper i-a strecurat în mână un bilețel mototolit, după care a scos
de sub scaun geanta de pânză, punând-o pe genunchi. Apoi a
așteptat câteva minute, dându-i răgaz stewardesei să citească
bilețelul pe care era scris următorul text: „Am o bombă asupra
mea. Dacă nu mi se dau 200.000 de dolari, vă arunc în aer pe
toți”.
Cooper a deschis geanta, ca femeia să poată vedea dinamita și
dispozitivul de detonare. În timp ce tânăra se îndrepta încet către
cabina de pilotaj, Cooper s-a așezat comod, privind norii de
furtună care pluteau sub aeronavă.
După câteva secunde, din cabina pilotului, cu ajutorul unui
emițător special, a fost transmis în mod repetat următorul mesaj
codat: „deturnare de avion...” în timp ce avionul se pregătea de
aterizare, pe aeroportul din Seattle, se adunaseră agen ți FBI,
trăgători de elită ai poliției locale, specialiști în negocierile privind
ostaticii și funcționari ai companiei aeriene. Nici în momentul în
care aeronava a aterizat și a străbătut pista indicată, oprindu-se
la capătul ei, pasagerii nu aveau cunoștință despre drama care se
petrecea. Cei mai nerăbdători începuseră deja să-și exprime
indignarea, în momentul în care pilotul s-a adresat pasagerilor,
spunând: „Doamnelor și domnilor, debarcarea va fi puțin
întârziată. Vă rugăm să rămâneți la locurile dumneavoastră”.
 Doar Cooper nu a ținut cont de cele spuse. Și-a desfăcut
centura de siguranță și, strângând la piept sacoșa de pânză, s-a
îndreptat spre cabina pilotului. Oprindu-se în spatele echipajului,
le-a spus: „Domnilor, nu priviți înapoi”.
Apoi, s-a adresat prin radio Turnului de Control. Timp de 20 de
minute și-a prezentat revendicările. Nimeni nu și-a închipuit că
este doar un bluff.
Pasagerii au devenit din ce în ce mai agita ți. Câ țiva muncitori s-
au urcat în avion, împingând câteva cărucioare de interven ție. De
fapt, erau ageriți FBI, înarmați până în dinți. L-au putut vedea clar
pe bărbatul cu sacoșă de pânză, care îi privea din pragul cabinei
de pilotaj. Apoi, în urma instrucțiunilor primite, ace știa s-au
retras.
Căruciorul a fost împins de o stewardesă în fa ța lui Cooper,
care i-a examinat conținutul. Într-un sac de pânză aspră se
găseau 200.000 de dolari și două parașute. A remarcat
nemulțumit că ceruse banii într-un rucsac, pe care l-ar fi putut
transporta mai ușor, dar s-a îmbunat și s-a întors spre pilot,
spunându-i: „Acum le poți da drumul oamenilor”.
Pasagerii, care nu și-au dat seama ce se întâmplase, au coborât
indignați, iar controlorii traficului de pe Aeroportul din Seattle au
răsuflat ușurați. Însă avionul și echipajul său erau încă în mâinile
lui Cooper. Între timp, avionul a fost realimentat cu combustibil.
Cu câteva minute înainte de decolare, o flotilă alcătuită din trei
avioane de vânătoare și un elicopter au decolat de la o bază
militară aflată în apropierea aeroportului, având ordinul de a
escorta avionul. „Ne vom îndrepta către Mexic” – îi spuse Cooper
căpitanului W. Bill Scott, pilotul aeronavei. Dar, la 10 minute
după decolare, i-a dat alte instrucțiuni.
După ce avionul a decolat, Cooper i-a spus calm pilotului:
„Zburați cu flapsurile coborâte cu 15 grade și cu trenul de
aterizare scos. Mențineți viteza sub 980 de metri pe secundă, nu
vă ridicați peste 2000 de metri altitudine și deschideți u șa din
spate.”
„Vom consuma prea mult combustibil” – a protestat Scott.
„Dacă vom continua să zburăm la acești parametri, va trebui să
aterizăm pentru realimentare.” „O.K.” – i-a răspuns Cooper. „Să
facem escală la Reno, Nevada, pentru alimentarea cu combustibil.
Acolo veți primi noi instrucțiuni. Acum, continua ți să zbura ți către
Sud și închideți ușa cabinei”. Cooper a mai rămas în cabina de
pilotaj doar atât cât să recupereze bilețelul pe care- și scrisese
pretențiile în momentul deturnării și care rămăsese în buzunarul
uniformei pilotului. În momentul în care pilotul a redus viteza
avionului și a deschis ușa din spate, s-a auzit zgomotul asurzitor
al motoarelor. Mai târziu, din datele înregistrate în cutia neagră,
s-a constatat că. La ora 20,13, la 32 de minute după părăsirea
aeroportului din Seattle, altimetrul a înregistrat o u șoară
modificare, cauzată de scăderea cu 73 de kilograme a greută ții
aeronavei. În acel moment, Cooper sărise din avion.
Patru ore mai târziu, Boeingul ateriza pe aeroportul luminat al
orașului Reno, statul Nevada. Pilotul secund a deschis u șa cabinei
să-l atenționeze pe Cooper că, pe parcursul operațiunii de
aterizare, ușa din partea din spate a avionului va trebui închisă.
Aeronava, însă, era goală. Cooper dispăruse împreună cu banii. În
urma lui rămăseseră doar cele două parașute. Una dintre ele era
neatinsă, pe când cealaltă era ruptă în fâșii. Probabil că o sfâ șiase
pentru a-și confecționa niște hamuri cu care și-a fixat de corp
sacul cu bani.
A început acțiunea de căutare a lui D.B. Cooper. Detectivii FBI
și cei ai Biroului Federal al Aviației urmărind traseul Boeingului
deturnat, au însemnat pe hartă locul în care ar fi putut atinge
solul piratul aerului. Acesta se lansase deasupra unei zone
împădurite și nelocuite din vestul Americii, unde șansele de
supraviețuire erau minime, chiar și pentru un pădurar sau
vânător experimentat. Bărbatul era îmbrăcat cu un sacou sub țire,
un impermeabil și o pereche de mocasini ușori. În aerul rarefiat,
parașuta nu putea frâna viteza de cădere a corpului decât până la
18 metri pe secundă, înainte ca acesta să atingă munții înal ți,
care se ridicau până aproape de plafonul de zbor al Boeingului.
Doar o persoană extrem de bine antrenată, care cuno ștea
perfect terenul ar fi putut spera să supraviețuiască în asemenea
condiții.
Poliția a demarat o anchetă minuțioasă printre pompierii
forestieri, singurele persoane care ar fi avut suficientă experien ță
să riște o astfel de aterizare extrem de periculoasă. Cercetările lor
s-au soldat cu un eșec. Cooper nu făcea parte dintre acești
pompieri de elită. Profesioniștii, care fuseseră antrenați să sară cu
parașuta de la mare altitudine în zonele împădurite, fiind dirija ți
prin radio de la sol, și-au exprimat în unanimitate părerea că
saltul efectuat de Cooper, dintr-un avion cu reacție care avea
viteză mare, pe timp de furtună, era o tentativă de sinucidere.
În Oregon, Washington și Nevada, au fost cercetate mii de mile
pătrate, însă nu s-a dat de urma lui Cooper.
După trei săptămâni de la incident, pe adresa unui ziar din Los
Angeles, a fost trimisă o scrisoare bătută la mașină, semnată D.B.
Cooper. Era expediată din Seattle. Iată conținutul ei: „Nu sunt un
Robin Hood al timpurilor moderne și, din păcate, nu mai am de
trăit decât paisprezece luni. Am deturnat acel avion pentru ca
ultimele clipe să-mi fie îndestulate. Nu am jefuit compania
Northwest pentru că aș fi considerat această acțiune ca romantică
sau eroică, așa cum îi place opiniei publice să caracterizeze astfel
de fapte temerare. Nu-i acuz pe cei care mă urăsc pentru ceea ce
am făcut. Înțeleg că vor să mă pedepsească. Acest lucru, însă, nu
se va întâmpla. De atunci am mai călătorit de multe ori cu
avionul. Nu mă ascund într-o localitate obscură, uitată de
Dumnezeu. Nu sunt psihopat. N-am fost amendat niciodată, nici
măcar pentru depășirea vitezei legale.”
După recepționarea mesajului, a început căutarea lui Cooper,
sute de soldați de la baza militară din Fort Louis, Portland,
Oregon fiind mobilizați în vederea cercetării amănunțite a zonei
împădurite. Acțiunea lor era supravegheată cu ajutorul
elicopterelor, datele fiind coroborate cu cele furnizate de un satelit
artificial.
Cooper nu a fost, însă, găsit.
Oamenii FBI-ului erau convinși că, chiar dacă Cooper
supraviețuise saltului cu parașuta, va fi prins în momentul în care
va încerca să cheltuiască prima bancnotă din cei 200.000 de
dolari. Agenții FBI notaseră seriile tuturor bancnotelor, datele
fiind trimise tuturor băncilor americane și principalelor bănci din
străinătate. Între timp, companiile aeriene au luat o serie de
măsuri de siguranță, pentru a preîntâmpina orice acțiune de genul
celei întreprinse de Cooper. S-au operat modificări la aeronavele
Boeing 727, astfel încât să nu mai fie posibilă deschiderea u șii de
la coada avionului în timpul zborului.
Opinia publică, fascinată de cele întâmplate, a creat cultul
piratului aerului. Pe țărmul nord-vestic al Pacificului, au început
să apară inscripții pe zidurile clădirilor și pe panourile publicitare
ale companiilor aeriene, cu textul: „Unde ești, D.B. Cooper?”. În
discoteci îi erau dedicate melodii.
La un an de la deturnarea cu pricina, FBI-ul a dat publicită ții
rezultatul oficial al anchetei: D.B. Cooper a decedat, ca urmare a
saltului cu parașuta. Banii au dispărut. Probabil că teancul de
bancnote se află alături de cadavru, undeva în desișul pădurilor
din munți. Au apărut primele grupuri entuziaste de căutători de
comori, care se autointitulau „Vânători ai banilor de
răscumpărare”. Erau deciși să cerceteze amănunțit pădurile din
statele Washington și Oregon.
La 24 noiembrie 1976, FBI-ul a clasat dosarul D.B. Cooper.
Trecuseră cinci ani de la comiterea infracțiunii, deci D.B. Cooper
nu mai putea fi pus sub acuzare.
Cei, 200.000 nu au fost găsiți.
Dacă D.B. Cooper zace mort undeva în munți, atunci banii se
află lângă el și așteaptă să fie descoperiți.
Părea că majoritatea locuitorilor din Portland și Seattle se
molipsiseră de „febra Cooper”. Grupuri entuziaste străbăteau în
lung și în lat munții în căutarea banilor fără niciun rezultat, însă.
În 1979, nebunia căutărilor se liniștise, până când un vânător
de cerbi care cutreiera pădurea de lângă satul Kelso, Washington,
a găsit o tăbliță confecționată din tablă groasă, desprinsă din u șa
unui avion Boeing 727. Pe tăbliță scria: „Este interzisă
deschiderea ușii în timpul zborului”
În acea noapte, satul a fost invadai de mii de detectivi amatori
care doreau să ajungă la comoară înaintea agenții or FBI.
Astrologii, cartografii și ghizii au încasat de la căutătorii plini de
speranță, o sumă aproape la fel de mare cu cea căutată.
„Mulțimea a căutat banii peste tot, însă nimeni nu i-a găsit” – a
constatat Walter Wagner, inspector de poliție. „Să fi reu șit Cooper
să scape cu toți banii asupra sa?” – a adăugat Wagner.
La șapte ani și jumătate de la eveniment, misterul a fost par țial
dezlegat.
Harold Ingram și fiul său de 8 ani, Brian, tocmai intrau în apele
râului Columbia, aflat la granița statului Washington, când au
observat plutind în apă un teanc de bancnote putrezite. Conform
unui agent FBI, banii reprezentau 3000 de dolari din captura lui
Cooper. Analizele efectuate au arătat că bancnotele fuseseră
transportate acolo de curentul de apă cu șase ani înainte, dintr-o
zonă aflată la 80 de kilometri depărtare.
Agenții FBI au luat din nou drumul munților, cercetând
amănunțit fiecare palmă de pământ.
„Atunci am fost cel mai aproape de țintă” – a declarat John
Pringle, agent special FBI. „Continuăm să căutăm acul în carul cu
fân”.
Dacă D.B. Cooper se mai află în viață, poate Să- și dezvăluie
identitatea, fiindcă nu mai poate fi deferit justiției pentru
deturnarea avionului comisă în Ziua Recunoștinței. Există, totu și,
un lucru care poate să-l sperie pe singurul pirat al aerului din
lume căruia i-a reușit operația de deturnare.
FBI-ul a renunțat la cercetări, însă autoritățile financiare nu au
făcut-o. Piratul aerului trebuie să achite o sumă de 300.000 de
dolari și să ispășească o condamnare de 10 ani, pentru neplata
impozitului pe venit.
Iată ce afirmă un specialist în contabilitate: „Sumele câ știgate
ilegal sunt și ele impozitate. În ceea ce ne privește, suma
respectivă este un venit. D.B. Cooper a devenit mai bogat cu
200.000 de dolari, dar nu a plătit impozit pentru ei. El ne
datorează dobânda aferentă acestei sume, precum și majorarea
pentru întârzierea plății. Dacă dorește să ne caute pentru
reglementarea situației sale financiare, îi stăm cu plăcere la
dispoziție. Noi, în orice caz, continuăm cercetările pentru
descoperirea sa, pentru că evaziunea fiscală nu se prescrie”.

Un Sherlock Holmes patruped

Visul oricărui fotbalist este să intre în posesia unei cupe de aur,

de aproximativ 0,3 metri, Cupa Jules Rimet. Sute de jucători
legendari – ca celebrul Pele – și milioane de spectatori, microbi ști
fanatici, au visat la acest premiu. Acest trofeu este îndeob ște
cunoscut sub denumirea de Cupa Mondială.
Festivitatea de înmânare a trofeului este atât de importantă,
încât ceremonia are ca amfitrioni doar personalită ți din cele mai
înalte cercuri: regi, regine, președinți de stat sau prim-miniștri.
În anul 1966, însă, când cupa a fost adusă în Anglia, cu patru
săptămâni înainte de debutul turneului final al Campionatului
Mondial de Fotbal, cineva a furat-o. A fost sustrasă de la expozi ția
filatelică din Central Hall (Westminster), unde fusese expusă.
Furtul a declanșat un scandal internațional.
În unele țări au avut loc interpelări în Parlament privind acest
caz. Diverse organizații au promis recompense exorbitante celor
care vor recupera celebrul trofeu. Nu s-a precupețit niciun efort
pentru recuperarea râvnitului trofeu fotbalistic și reabilitarea
mândriei naționale.
Polițiștii nu aveau, însă, destule indicii pentru a da de urma
hoților. Era puțin probabil ca hoțul sau hoții să fi topit pur și
simplu cupa, întrucât obiectul, care fusese asigurat pentru suma
de 30.000 de lire sterline, valora doar 2.000 de lire. Valoarea
trofeului era, însă, inestimabilă.
Colecționarii particulari ar fi plătit sume exorbitante pentru a
păstra cupa legendară într-un seif tăinuit. La începutul lunii
martie 1966, timp de două săptămâni, opinia publică din întreaga
lume a urmărit cu sufletul la gură desfășurarea evenimentelor,
însă, din păcate, investigațiile poliției au fost zadarnice. În ochii
microbiștilor pătimași, acest lucru echivala cu o tragedie. Iar
pentru Anglia, care găzduia pentru prima oară Campionatul
Mondial de Fotbal, era o rușine imensă. E lesne de înțeles de ce
era extrem de important ca trofeul să fie găsit cât mai curând.
În presă erau formulate diferite ipoteze, dintre care unele erau
de neimaginat pentru Federația Internațională de Fotbal (FIFA). Să
fi ajuns cupa în mâinile unui milionar lipsit de scrupule sau
hoțul, dându-și seama de enormitatea faptei comise, aruncase
cupa dispărând fără urmă? Sau o bandă de infractori era în
posesia cupei și așteaptă s-o poată vinde la cel mai ridicat pre ț
posibil? Fusese, oare, topită? Numărul ipotezelor era nelimitat.
Adevărul a ieșit la iveală la 19 martie.
David Corbett, căpitanul în vârstă de 26 de ani al unei
ambarcațiuni ce transporta mărfuri pe Tamisa, se plimba pe
dealul Beulah din apropierea casei sale din Norwood. Îl înso țea
Pickles, câinele său.
La un moment dat, sub o tufă, a observat un obiect strălucitor,
învelit în hârtie de ziar. Îl găsise Pickles, corcitura de ciobănesc
scoțian, și acum încerca să-l scoată de acolo cu lăbuța.
Iată declarația lui David Corbett: „M-am aplecat sub tufă și am
despachetat obiectul. L-am recunoscut pe loc. Era cupa Jules
Rimet. Cred că primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost
inscripția de pe cupă:” Brazilia, 1962”. Sunt un microbist
împătimit și citisem toate articolele legate de acest caz. Vă da ți
seama cât am fost de emoționat. Am dus cupa acasă, s-o arăt
soției mele, Jeannie, iar apoi am telefonat la poliție. Poli ți știi au
rămas consternați, când le-am spus unde am găsit cupa. Adevărul
este că, dacă Pickles nu ar fi fost cu mine, nu aș fi dat nicio
atenție pachetului învelit în ziare. Indiscutabil, Pickles era eroul
momentului.
Iubitorii de animale din toate colțurile lumii l-au cople șit cu
cadouri pe cățelul care devenise celebru. Asociația Na țională de
Ocrotire a Câinilor din Anglia i-a acordat cea mai înaltă distinc ție:
o medalie de argint pe care fusese înscris următorul text: „Lui
Pickles, pentru rolul jucat în descoperirea Cupei Jules Rimet,
1966”. La festivitatea de înmânare a distincției, președintele
asociației a rostit următoarele cuvinte emoționante: „Prin fapta sa,
Pickles a atras atenția opiniei publice asupra importan ței câinilor,
ușurând substanțial munca depusă de noi”. La aceea și festivitate –
una din șirul celor care au fost organizate în cinstea celui care a
fost supranumit „Sherlock Holmes-ul din lumea animală” – un
angajat al hotelului în care era cazat David Corbett și câinele său,
i-a dat lui Pickles un os de cauciuc, 53 de lire sterline, adunate de
la personalul hotelului, precum și o gustoasă friptură,
specialitatea casei. Pickles, ignorând importanța evenimentului, s-
a întins pe dușumea, căscând cu nonșalanță.
Întrebarea „Cine a furat cupa?” își aștepta însă, în continuare
răspunsul. În ciuda unui număr mare de suspec ți, hoțul nu a fost
găsit niciodată. Dar și în acest caz, ca în atâtea altele
nesoluționate, umbra bănuielii plana asupra unor nevinova ți, care
nu erau scutiți de neplăceri. Deși pare incredibil, chiar și David
Corbett, stăpânul lui Pickles, a avut motive să se plângă. După
mai puțin de două luni de când descoperise prețiosul trofeu,
Corbett a declarat unui ziar următoarele:
„Ce bine ar fi fost dacă n-aș fi observat pachetul acela
blestemat! Atunci eram extrem de emoționat, dar găsirea cupei
mi-a adus numai necazuri. Când am predat-o poli ției, mi s-a
părut că nimeni nu mă crede
 că Pickles a descoperit pachetul sub o tufă de laur. M-au supus
unei anchete temeinice. M-au întrebat unde fusesem în ziua în
care fusese furată cupa, dacă sunt colecționar de timbre și dacă
am fost vreodată în Central Hall. În final, m-au crezut, însă
necazurile cu poliția au continuat. Chiar și oamenii obi șnui ți mă
suspectau a fi complice la furtul trofeului. Odată, când mă
plimbam cu șotia în Trafalgar Square, un grup de tineri ne-a
observat și a strigat după noi: Uite-l pe hoț. Haideți să-l înecăm pe
câine în fântâna arteziană! A fost îngrozitor!”
În sfârșit, cazul a fost clarificat și lui David Corbett i s-a acordat
o recompensă de 6000 de lire sterline. Nu a fost de fa ță la
meciurile Campionatului Mondial, dar s-a bucurat din plin de
succesul lui Pickles. L-a însoțit pe câine la întâlnirea cu
selecționata Germaniei. Fiecare fotbalist l-a atins pe câine,
sperând să-și atragă norocul necesar câștigării prețiosului trofeu.
Dar lucrurile nu s-au petrecut așa. Cupa, gra ție lui Pickles, a fost
câștigată de echipa Angliei. Moartea câinelui, care a survenit la
patru ani de la eveniment, a făcut ca din memoria opiniei publice
să se șteargă unul din episoadele cele mai jenante din istoria
fotbalului mondial.

Ucigașii dispăruți

A trecut mai bine de o jumătate de veac de când Adolf Hitler și

naziștii au ajuns la putere în Germania. După doisprezece ani de
guvernare, naziștii au fost învinși și lumea întreagă a urmărit
consternată dovezile celei mai mari crime din istoria omenirii:
exterminarea evreilor europeni.
Naziștii au lăsat în urma lor un număr mare de ticălo șii
nedescoperite. Istoria completă a uciderii celor câteva milioane de
evrei nu poate fi reconstituită, atâta timp cât autorii acestor
atrocități nu sunt prinși și interogați. Doar atunci vor dispărea
semnele de întrebare legate de acest episod rușinos al istoriei
universale.
Misterul care învăluia planul soluției finale a fost par țial
elucidat, odată cu capturarea lui Adolf Eichmann, inventatorul
lagărelor de exterminare. Eichmann a fost găsit de unul dintre
urmăritorii consecvenți ai criminalilor naziști: Simon Wiesenthal.
Procesul și execuția lui Eichmann nu au tranșat disputa aprinsă
care continuă și astăzi, referitoare la numărul celor care făceau
parte din guvernul nazist, din organele de justi ție sau armată,
care cunoșteau adevărul privind cumplitele programe de
exterminare și câți au devenit complici prin păstrarea secretului.
În anul 1983, misterul a fost parțial elucidat, atunci când Klaus
Barbie, șeful Gestapo-ului din Lyon, a fost extrădat din Bolivia și
adus în fața justiției franceze. Atunci, Wiesenthal a rescris lista
naziștilor căutați pentru crime de război, care încă se mai aflau în
libertate. Când cei de la Centrul de Documentare Evreiesc din
Viena l-au întrebat pe Simon Wiesenthal, în vârstă atunci de 76
de ani, de ce continuă să-i urmărească pe naziști, acesta a
răspuns: „Vreau ca oamenii să știe că naziștii nu pot scăpa
nepedepsiți pentru măcelărirea celor 11 milioane de evrei.
Organizația condusă de mine este singura din lume care continuă
să-i caute pe naziști. Dacă aș renunța la lupta mea, atunci istoria
și naziștii ar putea spune: Evreii au renunțat.”
Pe atunci, Wiesenthal credea că a reușit să-l depisteze pe omul
care figura pe locul trei pe lista sa, Josef Mengele, medicul căruia,
la Auschwitz, i se spunea „îngerul Morții”. Se zvonea că acesta
trăia într-o comunitate de religie mennonită, la grani ța Braziliei cu
Paraguayul și că, probabil, extrădarea sa va fi imposibilă.
Astăzi, ofițerii naziști care continuă să se ascundă au îmbătrânit
și, în ciuda eforturilor susținute ale lui Wiesenthal, probabil că pe
cei zece principali criminali naziști moartea îi va ajunge mai
repede decât brațul legii.
Iată care sunt aceștia:
1. Heinrich Müller, șeful Gestapo-ului
Müller era cunoscut sub porecla de „criminalul cu stilou”. Nu
ucisese pe nimeni, el doar dădea ordine. Arareori vizita lagărele de
concentrare, camerele de cazare sau participa la execuții.
În timpul primului Război Mondial a fost ofițer, după care a
devenit membru al poliției bavareze. În Partidul Nazist s-a înscris
de-abia în 1939, mai mult din necesitate decât din convingere.
Müller se ascundea întotdeauna în spatele ordinelor date de al ții.
Felul său de a fi, sârguincios, reținut, devotat, însă niciodată
prietenos, l-a ajutat să urce pe scara ierarhică până la rangul de
general.
Deși personal nu ucisese pe nimeni, era responsabil pentru
moartea mai multor milioane de evrei, interna ți în lagăre sau
ostatici. Cunoștea totul despre lagărele de concentrare, putea cita
din memorie statisticile prizonierilor din lagăre, inclusiv rata
mortalității din lagărul de tristă faimă, Auschwitz. La început, s-a
crezut că Müller ar fi murit în timpul luptelor de stradă din
Berlin. Atunci, însă, când i-a fost exhumat cadavrul, în sicriu au
fost găsite trei cranii, dintre care niciunul nu-i apar ținea.
Unii au afirmat că ar fi trecut granița în Rusia, iar apoi în
Albania. Conform altor ipoteze, Müller s-ar fi refugiat în Spania,
de unde și-a continuat drumul până în Suez. În anul 1963, a fost
văzut în Cairo, la adăpost de urmăritorii săi evrei. În
apartamentul din München, ce aparținea soției lui Müller, au fost
arestați niște agenți israeliți, care, însă, nu reu șiseră nici ei să
descopere locul unde se ascundea fostul șef al Gestapo-ului.
Müller a purtat mai multe nume false, printre care cel de Jan
Belinsky, Amin Abdel Megid și Alfred Mardes. Oficial, nu se știe
nimic despre soarta sa și locul unde se ascunde.
2. Richard Glucks, inspector-șef al lagărelor de concentrare
Despre Glucks se știu mai puține lucruri decât despre ceilal ți
criminali de război naziști. Era Gruppenführer în RSHA (șeful
Biroului Administrativ al Siguranței Reichului). Sarcina sa era
conducerea generală a lagărelor de concentrare.
În anul 1938, au fost trimiși în aceste lagăre 20.000 de evrei. În
1939 se înființaseră deja șase lagăre de dimensiuni mai mari,
printre care cele de la Dachau, Buchenwald și Ravensbruck. În
următorii trei ani, au fost înființate alte opt lagăre, printre care și
cel de la Auschwitz, unde și-au pierdut viața peste un milion de
oameni. Glucks, persoana care dirija deportările și conducea
rețeaua lagărelor de concentrare, a dispărut fără urmă. Soarta sa
și locul în care se află au rămas necunoscute.
3. Josef Mengele, medicul-șef al lagărului de la Auschwitz
Mengele este răspunzător pentru moartea a 400.000 de oameni.
Era absolvent al Facultății de Medicină din Frankfurt și München.
Ulterior, ambele instituții i-au anulat diploma. Cei interna ți în
lagărul de concentrare de la Auschwitz îi spuneau „îngerul mor ții”.
După ce prizonierii intrau pe poarta principală a lagărului,
deasupra căreia era înscris celebrul slogan „Munca te eliberează”,
Mengele, cu un semn făcut cu cravașa, le pecetluia soarta: fie
urma să muncească până la extenuare, fiind supuși unor
experiențe teribile, fie mergeau direct în camerele de gazare. În
timpul selecției, orchestra cânta neîntrerupt.
Una din experiențele efectuate de Mengele, menite să
dovedească teoria lui Hitler privind superioritatea rasei germane,
a fost încercarea de a modifica culoarea părului și ochilor unor
victime, prin mutații ale genelor. Mulți dintre cei care au
supraviețuit experimentului și-au pierdut vederea.
După război, Mengele a fugit în Italia, apoi în Argentina, ca în
final să se stabilească în Paraguay, primind, în anul 1973,
cetățenie paraguayană. Oamenii lui Wiesenthal îi luaseră urma,
oferind sume imense celor care l-ar fi capturat pe Mengele, drept
pentru care acesta era nevoit să se mute mereu.
În 1978 și 1979, naziștii au răspândit zvonul că Mengele ar fi
decedat, încercând să-i protejeze astfel pe numeroșii naziști care
se refugiaseră în Paraguay. Au fost difuzate chiar și fotografii care-
l reprezentau pe catafalc, având pe brațul drept cicatricea rămasă
după operația de extirpare a numărului SS tatuat pe piele.
Cadavrul îi aparținea, de fapt, căpitanului SS Eduardo
Roschmann, cel care trimisese la moarte 80.000 de evrei, în
lagărul de la Riga, în Letonia. Ca cetă țean paraguayan, Mengele a
putut trăi liniștit, beneficiind de protecția acestui stat sud-
american.
4. Walter Rauff, comandantul unității care deservea lagărele cu
camioane de gazare.
Rauff este vinovat direct și indirect de moartea a 200.000 de
persoane. El era „șeful serviciului de ambulanță”. Vehiculele de
care răspundea păreau a fi niște ambulanțe obișnuite. În aceste
camioane, purtând însemnul Crucii Roșii, erau îmbarca ți evreii și
alte persoane indezirabile din punct de vedere rasial, dar nu erau
transportate la spital, așa cum le spuneau gardienii. După ce se
urcau în camioane, ușile se închideau și se deschideau supapele
țevilor atașate de camioane. Călătorii erau gazați. Conform celor
afirmate de Wiesenthal, în anul 1980, Rauff mai era în via ță și se
bucura de o sănătate de fier. Era directorul unei fabrici de
frigidere din Chile. Răspundea chiar și scrisorilor care îi erau
adresate la Punta Arenas, beneficiind de protecția statului, a șa că
nu putea fi incomodat de nimeni.
Wiesenthal l-a rugat pe Henry Kissinger, „ambasadorul
itinerant” al SUA, să-l ajute să obțină extrădarea lui Rauff. Dr.
Kissinger, el însuși evreu de origine germană, a refuzat să-i acorde
sprijin, spunând că nu poate interveni în această problemă, fără a
compromite, din punct de vedere diplomatic, țara sa și propria sa
persoană.
Rauff și Mengele sunt personajele unor romane, printre care se
numără și „Dosarul Odessa”, al cărei autor este Frederick Forsyth.
În realitate, viața lor de după război a fost chiar mai interesantă
decât se prezenta în roman. Atât despre Mengele, cât și despre
Rauff, s-a presupus că ar fi jucat un rol important în traficul de
droguri. Chilienii au dezmințit mai multe zvonuri despre Rauff.
Într-o perioadă, comunicatele oficiale negau chiar și faptul că
Rauff ar fi trăit în Chile. Însă, dovada contrarie a fost furnizată de
corespondența lui Rauff.
5. Anton Bürger, locțiitor al lui Adolf Eichmann, șeful Secției cu
Probleme Evreiești din Gestapo.
Bürger a fost locțiitorul comandantului lagărului de la
Feresienstadt, aflat la granița Germaniei cu Cehia. Acest lagăr-
model era menit să risipească zvonurile despre atrocită țile comise
în lagărele de concentrare naziste. Era permisă vizitarea acestuia
de către delegații ale statelor neutre, pentru a dovedi, chipurile, că
zvonurile privind regimul lagărelor naziste sunt fabricate de alia ți.
În cursul acțiunii de căutare a criminalilor de război nazi ști, Anton
Bürger a fost adesea confundat cu Wilhelm Bürger,
administratorul principal al lagărului de la Auschwitz.
În anul 1948, Anton Bürger a evadat din închisoare. A fost
arestat Wilhelm Bürger, crezându-se că este Anton Bürger, fiind
acuzat de comandarea unor rezervoare cu gaz pentru
exterminarea evreilor. A fost condamnat la opt ani de închisoare.
Însă, pentru că ispășise o pedeapsă de opt ani într-o închisoare
din Polonia, a fost eliberat. Anton Bürger nu a fost găsit niciodată.
6. Rolf Günther, locțiitor al lui Eichmann
Rolf și fratele său, Hans Günther, erau maiori SS. Rolf a fost
însărcinat cu punerea în aplicare a planului lui Hitler de
exterminare a evreilor.
Când Eichmann a fost capturat în Argentina și dus în Israel,
unde a fost deferit justiției, l-a acuzat pe Günther că ar fi ac ționat
din proprie inițiativă și ar fi dat anumite ordine de care el,
Eichmann, nu ar fi avut cunoștință. Eichmann a afirmat până la
sfârșit că Günther a acționat fără știrea sa, executând probabil
ordine primite direct de la Müller.
Adevărul este că Günther a fost numit în postul de loc țiitor al
lui Eichmann tocmai pentru că dovedea zel în exterminarea
evreilor. Tot el a fost însărcinat cu deportarea evreilor din
Danemarca. A vizitat, de asemenea, Grecia, Ungaria și alte țări, ca
specialist în problema evreiască.
 Există un număr suficient de documente care atestă că Rolf
Günther ar fi primit instrucțiuni secrete privind gazarea
prizonierilor.
Rolf Günther a dispărut fără urmă la sfârșitul războiului.
7. Alois Brunner, locțiitorul lui Eichmann
Conform actelor deținute de Wiesenthal, Brunner este
responsabil personal pentru moartea a mii de evrei din
Cehoslovacia și Grecia. Asemeni lui Günther, și el lucra pentru
Eichmann. Mai târziu, a fost numit responsabil cu problema
evreiască în Gestapo.
A fost trimis în Franța, fiind responsabil cu organizarea
deportării evreilor apatrizi, apoi a evreilor străini, iar în final, a
celor francezi. La început, aceștia erau internați în lagărele de
concentrare locale, iar apoi la Auschwitz.
La fel ca în cazul lui Günther, Eichmann a încercat să convingă
justiția că în momentul în care Brunner a plecat în străinătate, nu
a mai avut nicio autoritate asupra lui. Afirma țiile lui Eichmann nu
au fost crezute, fiind condamnat la moarte prin spânzurare,
pentru crimele săvârșite în timpul războiului. Mărturiile sale
conțin suficiente dovezi pentru condamnarea lui Brunner.
Conform informațiilor lui Wiesenthal, în 1983, Brunner trăia în
Siria, la Damasc, sub numele de Fisher, beneficiind de protecția
statului arab.
8. Josef Schwamberger, locțiitor al lui Eichmann, fost
comandant al lagărului din Pnemysl, Polonia înainte de război, în
regiunea Galiția din Polonia, trăiau peste cinci sute de mii de
evrei. După ocupația germană, aceștia au fost închiși în lagăre.
Schwamberger este răspunzător pentru moartea a 15.000 de
evrei. Dintre toate crimele comise de el, cea mai îngrozitoare a fost
înăbușirea în sânge a revoltei celor închiși în lagărul din Var șovia,
dar îi sunt atribuite și alte crime.
După război, făcând parte din organizația ODESSA, care se
ocupa de salvarea naziștilor, a fugit în Italia, apoi în Argentina,
unde criminalilor de război li se oferea azil politic.
În anul 1973, la cererea guvernului Republicii Federale
Germane, a fost arestat de poliția argentiniană. Dar, la interven ția
influentei grupări a naziștilor rezidenți, cererea de extrădare a fost
refuzată și Schwamberger a fost eliberat.
9. Dr. Aribert Heim, comandantul lagărului de concentrare
Mauthausen din Austria în februarie 1941, nemții au făcut
primele arestări în masă în Olanda. Au adunat 400 de evrei din
Amsterdam, pe care i-au dus întâi la Buchenwald, iar apoi i-au
deportat la Mauthausen. Crucea Roșie a descoperit că, dintre
aceștia, o singură persoană a supraviețuit. În „Registrul mor ții”
descoperit de aliați, erau trecute 35.318 decese, număr care
rivaliza cu cel al crimelor de la Dachau și Buchenwald. De ținu ții
spuneau că, dacă cineva ajunge la Mauthausen, dr Heim „va avea
grijă de el”. Tristul adevăr era că mulți deținu ți de la Auschwitz
erau aduși la Mauthausen în transporturile mor ții. Supravie țuitorii
erau trimiși în alte convoaie ucigașe, către alte lagăre.
Conform celor povestite de un deținut care a supraviețuit, erau
atât de înfometați, încât mulți dintre ei s-au hrănit cu victimele
unui bombardament al aliaților.
După război, dr. Heim a dispărut. Nu se știe unde se află.
10. Friederich Wartzog, comandantul lagărului de concentrare
de la Lemberg – Janowska, localitate care mai întâi a apar ținut
Poloniei, apoi Rusiei.
Wartzog a fost acuzat că a ordonat uciderea a 40.000 de
persoane. Unele din faptele de care se făcea vinovat Wartzog au
fost dezvăluite de Eichmann.
În lagărul de la Lemberg – Janowska, deținuții erau ținu ți
nemâncați zile întregi, așa încât mulți dintre ei au ajuns să
mănânce iarbă. Cei care nu rezistau acestui tratament, erau pur
și simplu împușcați. Una dintre plăcerile gardienilor era ca, în
timp ce deținuții se duceau la lucru, să îi împuște în ureche, nas
sau în mână. Dacă cineva era grav rănit, era executat.
Wartzog, cel care dirija aceste orori, a reușit să scape.

Regele neîncoronat al Franței

În secolul al XVII-lea, suveranii, pe baza unui drept atribuit

grației divine, adunaseră averi fabuloase, pe care încercau să le
păstreze și să le sporească. Întotdeauna se găseau curteni
devotați, care dădeau sfaturi prețioase privind interpretarea
„corectă” a legilor moștenirii, într-un sistem complicat, în care
trebuiau încheiate cele mai avantajoase căsătorii și găsite
modalitățile optime de a scăpa de verii inamici și de falșii
pretendenți la tron.
S-a întâmplat adesea ca, la moartea unui suveran puternic, în
mijlocul certurilor pentru domnie, care animau rudele aspirante
la tron, povara coroanei să fie așezată pe fruntea unui copila ș, a
primului născut, care nu știa încă să meargă sau să vorbească.
Uzurpatorii dădeau târcoale leagănului în care dormea
moștenitorul tronului, știind că o întâmplare nea șteptată, ca de
exemplu îmbolnăvirea acestuia de rubeolă, ar putea aduce
stăpânirea regatului în mâna rudelor rivale. Li se părea firesc să-l
deposedeze pe copil de titlul regal, chiar dacă acesta le era rudă
apropiată.
În anul 1785, când s-a născut Charles-Louis de Bourbon, era
evident că-l așteaptă o viață strălucită. Deși era mezinul familiei,
fiind băiat, el urma să moștenească tronul Franței, iar nu sora sa,
Maria Tereza. Urma să stăpânească palate luxoase și mari
latifundii. Francezii, însă, care duceau o via ță grea, nu erau
încântați de ideea de a le fi rege. Louis avea doar 4 ani când în
Paris a izbucnit revoluția, mulțimea cerând abolirea monarhiei.
Părinții lui Louis, Ludovic al XVI-lea și Maria-Antoaneta, al
căror mod de viață luxos îi înfuriase pe supu șii greu încerca ți, au
ajuns în captivitate. În perioada furtunoasei copilării a
democrației franceze, când țara era guvernată de comitete,
Ludovic, Maria-Antoaneta și copiii lor au avut domiciliu for țat timp
de doi ani.
În 1793, însă, norocul i-a părăsit pe Ludovic al XVI-lea și pe
soția sa, aceștia fiind uciși.
Membrii Convenției i-au închis pe micul Louis și pe sora sa în
închisoarea Temple, din Paris. Regaliștii refugiați în străinătate l-
au proclamat rege pe băiețelul de 7 ani, sub numele de Ludovic al
XVII-lea. Fără îndoială că mulți membri ai Adunării Na ționale i-ar
fi trimis cu dragă inimă la ghilotină pe micul rege și pe sora sa.
Totuși, nu puteau subestima importanța copilului pentru
negocierile cu țările vecine inamice. Familiile regale din Austria,
Prusia și Spania, au pornit de mai multe ori lupte la frontiera
Franței, pentru a încerca restabilirea monarhiei. De aceea, cei doi
prizonieri din închisoarea Temple erau foarte importanți pentru
membrii Adunării Naționale.
Între timp, regaliștii aflați în exil și simpatizan ții lor parizieni au
făcut nenumărate tentative de mituire, pentru a-l elibera pe micul
Louis, care era îngrozit de cele întâmplate.
Câțiva membri ai Adunării Naționale, temându-se de
înfrângerea revoluției, plănuiau să-l ducă pe Louis într-o
ascunzătoare secretă.
 Astfel, dacă regaliștii ar fi devenit stăpâni pe situa ție, copiii le-ar
fi putut salva viața acestor revoluționari. În curând, în Paris a
început să se răspândească zvonul că Louis dispăruse din
închisoarea Temple, în condiții
misterioase, pentru a garanta renașterea monarhiei.
Pentru a risipi aceste temeri, Adunarea Națională a numit o
comisie de tutori, care aveau sarcina de a-i vizita în mod regulat
pe micul Louis și pe sora sa, după care trebuiau să întocmească
un raport.
La 19 decembrie 1794, Harmand, unul dintre membrii Adunării
Naționale, l-a vizitat pe băiețelul de 9 ani în celula sa. În raportul
său, a prezentat starea precară a sănătății copilului, care avea
brațele și picioarele pline de umflături. Pe Harmand l-a uimit mai
ales modul în care a reacționat copilul la întrebările sale despre
felul în care era tratat. Nu părea a auzi întrebările care îi erau
adresate și nu a scos niciun cuvânt. Părea surdo-mut. Raportul
lui Harmand a fost mușamalizat.
În mai 1975, băiețelul din Temple s-a îmbolnăvit grav. De și a
beneficiat de îngrijire medicală, starea copilului s-a înrăută țit
continuu, Louis decedând în noaptea de 8 iunie.
Cei patru medici desemnați de Comisia Siguranței Publice au
făcut repede autopsia copilului decedat, i-au scos inima și i-au
examinat în mod amănunțit creierul. Au stabilit drept cauză a
decesului scrofuloza, mai exact ftizia glandelor limfatice ale
gâtului. Nu a avut, însă, loc o identificare a cadavrului de către
sora sa, Maria Tereza, care era deținută într-o altă aripă a
închisorii. Cadavrul a fost înmormântat în grabă într-o groapă
comună din grădina bisericii Saint Marguerite. A doua zi, s-a
declarat, fără nici o altă explicație, că băiatul a murit.
Se zvonea, însă, că Louis nu murise. Nu trecuse niciun deceniu
de la aceste întâmplări, când, după campaniile glorioase de
cucerire, Napoleon și-a întemeiat propria dinastie. S-a încoronat
împărat, iar copiilor, fraților și prietenilor săi le-a donat titluri
nobiliare. După înfrângerea de la Waterloo, din 1815, alia ții au
considerat că a sosit vremea ca tronul Franței să fie redat
adevăratei familii regale. Alegerea lor s-a oprit asupra fratelui
regelui decapitat, care a fost încoronat sub numele de Ludovic al
XVIII-lea. Zeci de bărbați, în vârstă de 30 de ani, au pretins atunci
că sunt Louis și, deci, li se cuvine dreptul de a guverna Fran ța.
Toți aceștia dețineau informații privind înlocuirea copilului din
închisoarea Temple. Cea mai ciudată pretenție a venit cu
cincisprezece ani mai târziu, de la un ceasornicar prusac, ce trăia
în Londra, în 1830, când o nouă revoluție, mai puțin sângeroasă,
a îndepărtat familia Bourbonilor de pe tronul Franței. Naundorff a
făcut un raport lung și amănunțit despre cele petrecute în urmă
cu 35 de ani. Spunea că, la 8 iunie 1795, a fost drogat cu opiu și
scos din închisoarea Temple, după care, timp de 14 ani, a fost
purtat dintr-o casă în alta, în Franța, Anglia și Germania. Sus ținea
că în 1800, regele Prusiei i-a eliberat acte false pe numele de Karl
Naundorff. După ce a ispășit o condamnare pentru falsificare de
bani, s-a căsătorit și s-a stabilit în Anglia. În anul 1833, a
organizat o întâlnire cu Madame Rambaud, dădaca lui Louis și cu
vicontele de Rochefoucauld, reprezentantul prințesei de
Angouleme, sora lui Louis. Dădaca era convinsă de identitatea
bărbatului, iar vicontele a declarat că a fost fascinat de afirma țiile
lui Naundorff și de asemănarea sa impresionantă cu Ludovic al
XVI-lea, tatăl lui Louis.
Au existat numeroase tentative de asasinare ale lui Naundorff,
două din acestea având loc în 1841.
Pe atunci, Naundorff încerca să-și câștige pâinea fabricând
arme. În urma unei explozii provocate intenționat, a fost grav
rănit. În cursul aceluiași an, casa i-a fost incendiată. Întrucât
incendiul i-a mistuit locuința, Naundorff a rămas sărac, fiind
închis timp de patru ani în închisoarea datornicilor, New Gate.
Conform certificatului de deces, emis în Olanda, pe bărbatul de
60 de ani îl chema Charles Louis de Bourbon, prinț de Normandia,
fiul lui Ludovic al XVI-lea și al Mariei-Antoaneta. În urma
autopsiei, medicul olandez a remarcat câteva semne particulare
pe corpul său: o aluniță pe coapsă, câteva urme triunghiulare de
vaccin pe brațe, o cicatrice pe buză. Aceste semne se potriveau cu
descrierea făcută de Madame Rambaud, care fusese doica lui
Louis, de la nașterea sa până în anul 1792, cu un an înainte de
închiderea sa în Temple. Dacă într-adevăr Karl Naundorff era
Louis de Bourbon, atunci conducătorii Revoluției Franceze l-au
deposedat de dreptul de a-și juca rolul pe scena istoriei.
Dar, dacă povestea este adevărată, cine au fost conspiratorii
lipsiți de inimă, regaliști sau revoluționari, care l-au dus în
închisoarea Temple, lăsând în locul său un băiețel surdo-mut,
care, din cauza bolii de care suferea, a murit în celula pușcăriei?
 Scufundarea vasului Salem

Vasul Salem, ce avea o greutate de 96 de tone, plutea asemeni

unei bombe, care putea fi detonată în orice clipă, provocând un
incendiu devastator. Totuși, căpitanul, ofițerii și echipajul format
din optsprezece persoane își păstrau calmul. Stăteau tăcu ți pe
punte, scrutând cu privirea vapoarele care străbăteau orizontul.
La 17 ianuarie 1979, căpitanul grec al vasului a notat în
jurnalul de bord că vaporul a fost zguduit de o serie de explozii, în
urma cărora motoarele au fost avariate, ambarcațiunea plutind în
derivă pe apele Oceanului Atlantic, la 16 kilometri de țărmurile
Senegalului.
În jurnalul de bord era precizat că exploziile misterioase nu au
atins rezervoarele tancului petrolier, astfel încât, din fericire, cele
2000 de tone de țiței ce proveneau din Kuweit nu au luat foc.
Petrolierul a mai plutit în largul oceanului încă 30 de ore. A fost
observat de echipajul petrolierului British Trident, care venea din
Anglia și urma aceeași rută către Golful Persic, locul de unde
pornise vasul Salem cu mai bine de o lună în urmă. La douăzeci
de minute după ce observase petrolierul Salem, British Trident a
recepționat un mesaj SOS, din partea căpitanului vasului Salem.
În timp ce British Trident făcea manevra de întoarcere, pentru a
veni în ajutorul vasului aflat în dificultate, de pe puntea acestuia
s-a ridicat un nor de fum de culoare portocalie. Totu și, echipa de
salvare n-a trebuit să se apropie prea mult de Salem, întrucât la
mijlocul drumului s-a întâlnit cu bărcile de salvare ale vasului
avariat. Marinarii britanici nu au putut decât să admire
comportamentul membrilor echipajului de pe Salem, care, în
ciuda pericolului, și-au învins frica și, fără să se grăbească, au
urcat plini de demnitate pe British Trident, ducându- și valizele în
mână.
Vaporul era înclinat într-o parte, dar a rămas la suprafa ța apei
încă o zi și o noapte. După zece minute de la evacuarea
echipajului, prova vasului s-a înclinat și, după pu țin timp, vasul
s-a scufundat.
Echipajul de pe British Trident s-a simțit ușurat în momentul în
care potențiala bombă incendiară a fost acoperită de valuri. Au
accelerat, străduindu-se să se îndepărteze cât mai mult de uria șa
fântână arteziană de țiței care ar fi putut erupe din apa oceanului.
Știau că încărcătura tancului petrolier, în valoare de 25 de
milioane de lire sterline, va forma cea mai întinsă maree neagră
cunoscută până atunci.
Vasul se scufunda din ce în ce mai mult în apele Oceanului
Atlantic, într-un loc ce era prea adânc pentru ca scafandrii să se
poată scufunda. Nimeni nu avea dubii în această privință.
A doua zi, echipajul de pe Salem a fost debarcat la Dakar,
capitala Senegalului. Căpitanul s-a pregătit să facă fa ță anchetei
de rutină care urma să aibă loc. I-a anunțat pe proprietarii
vaporului – o companie maritimă nou înființată, cu sediul în
Monrovia, în Liberia, unde erau înscrise alte 200 de societă ți de
navigație, că nava Salem s-a scufundat. I-a informat și pe
proprietarii țițeiului transportat, firma londoneză Shell, despre
faptul că societatea de asigurări va achita despăgubirile aferente.
Căpitanul a remis și propriile pretenții societă ții de asigurări,
căreia îi solicita 12 milioane de lire sterline, mai pu țin de jumătate
din valoarea mărfii transportate. După ce a fost eliberat de
autoritățile din Senegal, a luat un avion spre Atena.
În timpul anchetei întreprinse de societatea de asigurări, unul
dintre membrii echipajului a făcut niște afirma ții care au dat o
nouă turnură cazului.
Marinarul tunisian cheltuia în stil mare în Paris. El a afirmat că
banii pe care îi risipea cu dărnicie în barurile de noapte, îi
fuseseră oferiți ca premiu de proprietarii vasului Salem. El
povestea că, la câteva zile după ce vaporul părăsise portul
kuweitian Mena al Ahmid, unde s-a făcut încărcarea mărfii,
tuturor membrilor echipajului li s-au acordat premii în bani, în
schimbul păstrării tăcerii. Marinarul risipitor explica plin de
emfază că proprietarii vaporului au încasat o adevărată avere în
urma catastrofei.
Marfa a fost cumpărată de niște clienți la preț dublu. Era vorba
de beneficiari aflați la 3220 de kilometri depărtare, adică pe
țărmul sud-african.
În perioada aceea, exportatorii arabi de petrol duceau o politică
de embargou față de regimul de apartheid din Africa de Sud și nu
livrau țiței în această țară.
Se cunoștea faptul că o țară supusă embargoului cumpăra
petrolul, atunci când se ivea ocazia, la prețuri exorbitante.
Marinarul afirma că vasul Salem s-a întâlnit, în secret, la Capul
Bunei Speranțe, cu un tanc petrolier sud-african, a transbordat
toată cantitatea de petrol cu ajutorul unor pompe, după care și-a
umplut rezervoarele cu apă, pentru a menține linia de plutire
anterioară. Și-au continuat drumul, iar apoi, în apropierea
țărmurilor Senegalului, cea mai apropiată escală după părăsirea
apelor teritoriale sud-africane, au reu șit să scufunde vasul fără
nicio dificultate.
La Atena, căpitanul vasului a negat afirma țiile marinarului,
calificându-le drept pure fantezii, menite să transforme un
eveniment trist într-o întâmplare senzațională. Guvernul sud-
african a continuat să păstreze o tăcere discretă.
Totuși, agenților societății de asigurări li s-a părut suspect că
vaporul ajunsese la țărmul Senegalului, în mai mult de o lună,
când, în mod normal, această distanță e parcursă în trei
săptămâni.
Întârzierea nu putea fi explicată decât printr-un ocol
neprevăzut. E puțin probabil ca cineva să soluționeze misterul
scufundării vasului.
Epava navei Salem zace în adâncurile Oceanului Atlantic. S-ar
putea ca rezervoarele sale să conțină țiței în valoare de 25 de
milioane de lire sterline, care se scurge treptat în apele oceanului
dar, e la fel de plauzibil ca rezervoarele să fie încărcate cu apă.

Marea loterie a magnatului

În noaptea de 7 noiembrie 1979, Lady Veronica Lucan și-a

părăsit în goană domiciliul londonez, din Lower Belgrave Street,
cartierul Belgravia, fiind rănită la cap. A șa a debutat unul dintre
cazurile cele mai complicate ale secolului XX.
Într-o reședință elegantă, aflată la o aruncătură de bă ț de
Palatul Buckingham, zăcea întins pe jos cadavrul Sandrei Rivette,
bona copiilor lui Lady Lucan, care fusese ucisă în bătaie și
înghesuită într-un sac de pânză.
Lady Lucan a ajuns până la cel mai apropiat bar, cel de pe
strada Plumbers, unde a dat buzna, strigând: „Ajutor! Abia am
scăpat din mâinile unui ucigaș!” Câteva ore mai târziu, le-a
istorisit detectivilor ceea ce se întâmplase. Aceasta a fost prima
etapă a unei urmăriri care nu s-a soldat cu niciun rezultat,
pentru că presupusului ucigaș, soțul doamnei din înalta societate,
Lordul John Bingham, cel de-al VII-lea Earl de Lucan, nu i s-a dat
de urmă.
Lady Lucan, care abia împlinise 26 de ani, se luptase cu un ins
masiv și puternic, care îi lăsase zgârieturi pe fa ță și pe pielea
capului.
Iată firul evenimentelor. Lady Lucan își petrecuse seara într-o
atmosferă calmă, alături de cei doi copii și bona acestora, Sandra,
care, deși inițial avusese de gând să-și petreacă după-amiaza
liberă în oraș, cu prietenul ei, s-a răzgândit și a rămas acasă.

În jurul orei 21,00, Sandra s-a oferit să prepare ceai pentru

întreaga familie. După o jumătate de oră, văzând că bona nu
aduce ceaiul, Lady Lucan a coborât în bucătărie, aflată cu două
nivele mai jos, să vadă ce se întâmplase. Acolo a văzut a un
bărbat care tocmai se chinuia să înghesuie într-un sac de pânză
trupul neînsuflețit al bonei Lady Lucan a scos un urlet de spaimă,
ceea ce l-a făcut pe necunoscut s-o atace. Nu a reușit să distingă
fața individului din cauza întunericului. După ce a reu șit să se
smulgă din mâinile sale și să urce în goană scările, acesta a
strigat-o. În acel moment, Lady Lucan a recunoscut vocea so țului
ei, de care se despărțise de o vreme.
 Peste câteva minute, când femeia zăcea tremurând în patul din
camera ei, soțul ei s-a apropiat de ea, încercând s-o consoleze.
Lady Lucan a părăsit în goană casa pentru a cere ajutor, so țul ei
dispărând în noapte.
Lord Lucan a fost dat în urmărire generală. Poli ția s-a deplasat
pentru început la apartamentul pe care Lord Lucan îl închisese
când se despărțise de soția sa și intentase acțiunea de divor ț. În
momentul în care poliția a descins la fața locului, la doar două ore
de la comiterea crimei, Lordul Lucan sosea la bordul unui
automobil închiriat la locuința unui prieten, aflată la 72 de
kilometri de locul crimei. Lord Lucan, om de lume și amator de
jocuri de noroc, i-a relatat amicului său și familiei acestuia
propria versiune despre groaznica moarte a bonei.
Lordul afirma că tocmai trecea prin fața casei fostei sale so ții, în
drum către apartamentul în care locuia, unde avea de gând să se
schimbe pentru cina care urma s-o ia la clubul său preferat,
când, prin jaluzelele
de la geamurile de la subsol, a observat că cineva o ataca pe Lady
Lucan.
„Am intrat în casă, folosind cheile proprii și am coborât în
goană la subsol, pentru a o salva”, le spuse Lord Lucan prietenilor
săi. „Am alunecat, însă, călcând într-o baltă de sânge și agresorul
a reușit să scape. Nevastă-mea a devenit isterică și m-a acuzat că
eu aș fi atacat-o.”
Lord Lucan nu s-a prezentat nici în fața polițiștilor, nici a altor
autorități, pentru a-și susține nevinovăția. Automobilul său a fost
găsit la o zi de la comiterea crimei, abandonat în localitatea New
Haven din Sussex, un oraș aflat pe țărmul mării, de unde zilnic
pleacă un feribot spre Franța. În automobil a fost găsită o bucată
din țeava de plumb cu care fusese lovită mortal Sandra Rivette,
bona copiilor.
Poliția și-a îndreptat atenția asupra cercului de prieteni ai
lordului, bănuind că s-a ascuns la unul dintre ei, dar fără
rezultat.
După un an de cercetări, luând în considerare toate probele,
asasinul bonei a fost declarat a fi Lordul Lucan. La pu țin timp
după pronunțarea sentinței, legislația britanică a fost modificată,
astfel că nimeni nu putea fi acuzat de crimă, nu se putea declan șa
procedura juridică și nu putea fi declarat vinovat, atâta timp cât
nu fusese depistat.
După dispariția sa, Lord Lucan nu s-a atins de contul său
bancar, nu s-a predat și n-a putut fi descoperit pe parcursul
cercetărilor desfășurate pe teritoriul Europei, Africii și Americii. La
șapte ani de la comiterea crimei, lordul a fost declarat mort, în
mod oficial.
Cei doi detectivi ai Scotland Yard-ului care au anchetat cazul
au ieșit la pensie, dar continuă să discute despre acest caz
nesoluționat.
Inspectorul principal, Roy Ranson, cel care a studiat toate
procesele verbale și a interogat o mulțime de martori, și-a men ținut
punctul de vedere:
„Din greșeală, în loc s-o ucidă pe Lady Lucan, a omorât-o pe
bonă. Spera ca după moartea soției să obțină custodia copiilor la
care ținea foarte mult. Când și-a dat seama de eroare, și-a pus
capăt vieții, așa cum îi stă bine unui Lord și unui gentleman”.
Inspectorul principal Dave Garring, care s-a ocupat și el de caz
e de altă părere: „Lucan se ascunde undeva. El este singura
persoană care știe cum s-au petrecut lucrurile. Lucan este într-
adevăr un Lord și un gentleman, dar, întrucât credea în hazard,
încă are încredere în faptul că norocul îi va surâde, adică nimeni
nu-i va da de urmă vreo dată.”

Suspectul a decedat

Graham Sturley era suspectat de comiterea, unei crime.

Bărbatul de 37 de ani, care lucrase ca detectiv particular, avea o
experiență bogată în cercetarea cazurilor de persoane dispărute
Când a dispărut soția sa, Linda, Sturley a fost suspectat că o
omorâse având în vedere că dispunea de suficientă experien ță în
domeniu.
Detectivii care l-au căutat pe Sturley în locuin ța sa din Biggin
Hill (Kent), au ajuns la concluzia că agentul imobiliar o ucisese pe
soți sa de 29 de ani, care îi era infidelă. Bărbatul și-a recunoscut
deschis ura împotriva femeii, care îi distrusese căsnicia prin
relațiile întreținut cu alți bărbați. Totuși, poliția a început
urmărirea având un handicap serios. Linda Sturley nu fusese
văzută de douăsprezece luni, a atunci când dispariția ei a fost
anunțată la poliția locală, de către mama ei, Ada Webb. Acesteia
începuse să i se pară suspicioase afirmațiile ginerelui său, care
spunea că Linda s-a mutat de acasă, iar el ține legă tura cu ea
prin telefon. Atunci când poliția a descins în frumoasa s locuin ță,
bărbatul a declarat foarte sincer: „A plecat și nu cred că o s-o mai
văd vreodată. Habar n-am unde se află și mă bucur că am scăpat
de ea.”
Detectivii au început să reconstituie evenimentele.
 Linda Sturley fusese văzută pentru ultima oară în iulie 1981,
atunci când sora ei îi făcuse o vizită. Linda era gravidă în luna a
șasea și i-a relatat surori sale printre lacrimi că în noaptea
anterioară, cu prilejul unei disput aprinse, soțul ei a bătut-o,
lovind-o cu brutalitate peste burtă. Sturley afirma că nu el este
tatăl copilului.
A doua zi, Linda, frumoasa și vesela agentă comercială a firmei
de cosmetice Avon, a dispărut pentru totdeauna.
Sturley le-a comunicat celor doi copii ai săi, o feti ță de șase ani
și un băiețel de patru ani, că mama lor nu se va întoarce
niciodată. Vecinii l-au văzut pe Sturley când a făcut foc în grădină
și a ars toată garderoba nevestei sale. Până în iulie 1982, Sturley
s-a comportat ca și cum soția sa l-ar fi părăsit. În toată această
perioadă, cineva care cunoștea exact situația contului bancar al
femeii dispărute, a retras întreaga sumă de bani depusă, prin
falsificarea semnăturii, ridicând și alocația de maternitate.
Medicul familiei a relatat că Linda ar fi putut na ște doar prin
cezariană. Detectivii au verificat datele existente în toate
maternitățile și clinicile din Anglia, însă nu au găsit nicio pacientă
care să fi corespuns caracteristicilor Lindei.
Poliția a descoperit că soțul gelos, utilizându-și experien ța
anterioară de detectiv particular, a reușit să asculte și să
înregistreze discuțiile telefonice dintre Linda și iubiții ei.
 „Cunoaștem faptul că soția dumitale avea amanți și era departe
de a fi o soție ideală”, i-a spus un polițist lui Sturley, cu o oarecare
compasiune în glas. „Înțelegem și faptul că, uneori, un astfel de
stres poate duce la crimă.”
Deși, Sturley suferea de insuficiență cardiacă, nu a ezitat nici
măcar o dată în timpul lungilor interogatorii. Poli ția considera că
este doar o chestiune de timp să descopere cadavrul Lindei și
atunci vor
reuși să învingă rezistența încăpățânată a bărbatului.
Sturley refuza să recunoască faptul că ar fi contribuit în vreun
fel la uciderea soției sale: „De atâtea ori mă părăsise în trecut,
încât nu m-a preocupat să anunț dispariția ei la poli ție. Mă bucur
că am scăpat de ea și nu vreau s-o mai văd niciodată”.
După ce fotografia femeii a fost publicată în ziarele centrale, iar
dispariția sa a fost anunțată la radio și televiziune, fără a se primi
nicio informație despre locul unde se afla, ancheta s-a orientat
către descoperirea cadavrului femeii. Au demontat podeaua din
locuința lui Sturley și au cercetat nișele din pereții de cărămidă.
Grădina casei a fost cercetată cu ajutorul detectoarelor cu radia ții
infraroșii. Echipajele dotate cu câini dresați au străbătut parcurile
și pădurile din împrejurimi. Scafandrii poliției au cercetat lacurile
și albiile râurilor din împrejurimi. Un medic legist a analizat
cadavrul unei femei, descoperit într-o pădure aflată la 48 de
kilometri depărtare. Poliția nu a reușit să dea de urma Lindei
Sturley. În timpul interogatoriilor, Graham Sturley era ar țăgos cu
polițiștii și-i ironiza continuu. Detectivii, știind că e bolnav de
inimă, îl tratau cu menajamente. După ancheta care a durat trei
luni, inspectorul șef George Cressey, studiind toate probele
indirecte, a decis că sunt suficiente pentru arestarea lui Graham
Sturley, sub acuzația de a-și fi ucis soția.
Pe când se pregătea arestarea lui Sturley, acesta a decedat în
urma unui infarct. Dosarul Lindei Sturley a fost clasat, cu
mențiunea: „Suspectul a decedat”.
Mai târziu, avocatul lui Sturley a declarat următoarele: „Dl
Sturley a lăsat un testament, în care precizează modul în care
dorește să fie administrate bunurile care au rămas în urma sa,
dar acest act nu conține niciun fel de mărturisire dramatică a
vinovăției sale”.
Detectivii din districtul Kent nu au considerat necesar să
participe la ceremonia funerara care a avut loc în lini știta capelă
din cimitirul londonez Honor Oak, astfel că n-au avut ocazia să
vadă inscripția de pe una din coroanele de flori: „Bine că te-ai
descotorosit de ea, Sturley. Cu drag...”
 Dispariția lui Goodtime Joe

În seara zilei de 6 august 1930, judecătorul Joseph Crater a

ieșit dintr-un bar elegant de pe strada 45 din New York, la bra țul
unei dansatoare de revistă, înaltă și suplă, și a chemat un taxi. Și-
a îmbrățișat cu multă tandrețe partenera și a sărutat-o u șor pe
obraz. „Ruby, mâine ne întâlnim din nou”, i-a spus fetei
judecătorul care, datorită vieții sale din înalta societate, era
poreclit „Goodtime Joe”. Seara, însă, părea compromisă. Câteva
cunoștințe l-au văzut ceva mai târziu, cumpărând bilet la
spectacolul de succes de pe Broadway, „Partenerii de dans”.
În acea seară a fost văzut pentru ultima oară judecătorul
Joseph Crater. Nici măcar în ziua de azi n-a fost declarat decedat
în mod oficial, deși ar fi împlinit o vârstă venerabilă, 93 de ani, ca
să nu mai spunem că poliția newyorkeză mai analizează
rapoartele legate de persoana sa. Judecătorul Crater era un tată
iubitor, dar un mare Don Juan. Deși era considerat unul dintre
stâlpii societății, era văzut adesea în compania unor aventurieri.
Credea cu putere în respectarea legii și, totuși, a avut un rol
important în cea mai coruptă administrație din istoria New York-
ului. Fiind un strălucit profesor de drept al Universită ții din New
York, avea un venit foarte frumos, dar își dorea să devină și mai
bogat.
Se știa că este foarte avar. În vara anului 1929, a fost
executorul procedurii de lichidare a hotelului falimentar Libby,
care a fost vândut pentru 75.000 de dolari unei bănci. Șase
săptămâni mai târziu, hotelul a fost cumpărat de municipalitatea
New York-ului, ca apoi să fie demolat în cadrul unui program de
amenajare a drumurilor. Prețul de achiziție a fost de 2.800.000 de
dolari. Mai mulți membri ai consiliului de administra ție al
orașului, printre care și Crater, au câștigat sume imense din
această tranzacție.
În 1930, Crater ducea un mod de viață asemeni celor mai boga ți
americani, însă norocul i-a surâs în continuare. Franklin Delano
Roosvelt, guvernatorul din acea perioadă al Statului New York, l-a
numit membru al Curții Supreme. În sfârșit, se sim țea împlinii.
Era bogat și foarte puternic. La 2 august s-a petrecut ceva care a
schimbat radical modul său de viață liniștit și comod.
Tocmai își petrecea concediul alături de soția sa, în casa lor din
Maine, când a primit un telefon misterios. Acest apel l-a făcut să
revină în grabă la New York. „Trebuie să rezolv niște probleme cu
asociatul meu”, i-a zis soției, promițându-i că se va întoarce de
ziua ei, adică peste o săptămână. Familia nu l-a revăzut niciodată.
La New York, în data de 6 august, a completat două cecuri în
valoare totală de 4.100 de dolari și l-a trimis pe asistentul său,
Joe Marat, să le încaseze. Când s-a întors de la bancă, Marat a
observat că Crater înghesuise niște acte oficiale în patru mape
imense și în două serviete. I-a comunicat lui Marat că pleacă
pentru câteva zile în nord. Dar în aceea și noapte a mai fost văzut
la clubul său de noapte preferat și, după câteva pahare băute cu
dansatoarea de cabaret Ruby Ritz, a spus că are de gând să
meargă la teatru.
E aproape de necrezut că au trebuit să treacă patru săptămâni,
până când a transpirat zvonul dispariției unuia dintre judecătorii
Curții Supreme. Atât prietenii, cât și inamicii săi erau îngrozi ți că
scandalul va face ca și asupra lor să planeze suspiciunea. Era
gata să facă orice pentru a mușamaliza cazul. Procurorul- șef al
Manhattan-ului voia neapărat s-o interogheze și pe doamna
Crater. Femeia, însă, nu dorea să vorbească și prietenii
judecătorului, politicieni influenți, l-au împiedicat pe procurorul-
șef Thomas Crain să o ancheteze. Curând, din mai multe păr ți ale
lumii, au început să sosească informații privind presupusa
apariție a judecătorului. În anul 1955, fotografia lui Crater i-a fost
arătată celebrului medium olandez Gérard Croiset. El a afirmat că
judecătorul a fost asasinat la etajul întâi al clădirii unei ferme
aflate în apropierea cartierului Bronx din New York, cadavrul fiind
îngropat în grădina fermei.
Spre surprinderea tuturor, în zona respectivă exista într-adevăr
o clădire, pe care la vremea respectivă funcționarii publici
municipali o utilizau pentru a se întâlni în secret cu amantele.
Detectivii au aflat și faptul că fostul proprietar, Henry Krauss,
povestise că în data de 10 august 1930, a găsit bucătăria plină de
sânge. Cadavrul lui Crater, însă, n-a fost descoperit niciodată.
 Moartea la operă

Vântul sufla încet, spulberând zăpada străzilor pustii ale

orașului Toronto. Din când în când, liniștea era tulburată de
scârțâitul pașilor polițistului care-și făcea rondul. Era seara de
Crăciun a anului 1919. Dar, în timp ce toată lumea se distra, o
femeie își petrecea seara de Ajun înconjurată de tăcere și
suspiciune. Cu trei săptămâni înainte, soțul Theresei Small
dispăruse în condiții misterioase... Se zvonea că ar fi fost vorba de
o crimă.
Ambrose Small, uzând de mijloace crude și fără scrupule, a
reușit să strângă în câțiva ani o avere imensă pe pia ța imobiliară.
Cea mai importantă proprietate de care dispunea era Opera din
Toronto. Acolo își începuse cariera, fiind controlor de bilete. La
nici 40 de ani, era milionar și deținea mai multe teatre pe teritoriul
Canadei. La vârsta de 56 de ani, a decis să le scoată la vânzare.
La 2 decembrie 1919, a încheiat tranzacția cu un bancher din
Montreal, cu care s-a întâlnit în biroul unui avocat din Toronto.
Small era însoțit de soția sa. Bancherul i-a înmânat un cec în
valoare de 1 milion de dolari, ca avans al contractului. Small i-a
dat cecul soției sale, care l-a trecut în contul lui. Apoi, familia
Small s-a dus să ia prânzul cu un prieten, care era jurist. După
aceea, doamna Small a plecat acasă, soțul ei întorcându-se la
operă. Se înțelesese cu avocatul să se întâlnească acolo la ora
16,00.
Small a fost văzut intrând în clădire, însă nimeni nu l-a mai
văzut ieșind de acolo. Avocatul a povestit că a petrecut o oră și
jumătate cu Small și secretarul său, John Doughty. Când avocatul
a părăsit clădirea, pe la ora 17,30, Small era încă acolo.
Doughty a părăsit teatrul pentru a se duce să cineze cu sora sa.
Apoi a spus că trebuie să se ducă la Montreal, cumnatul său
conducându-l la gară. Pe drum, Doughty s-a oprit la operă, de
unde a luat un pachet învelit în hârtie cafenie, pe care i l-a dat
surorii șale aflate în mașină, rugând-o să aibă grijă de el. Apoi, a
urcat în trenul de Montreal și timp de doi ani nu a revenit în
Toronto.
În noaptea respectivă, Small nu s-a mai întors acasă. Thérèse a
crezut că a plecat cu Doughty la Montreal. L-a a șteptat în zadar.
Soțului ei i se pierduse urma. Directorul operei a anunțat poli ția. A
fost dată publicității descrierea lui Small și, aproape imediat,
lucrurile au luat o turnură senzațională. Pe u șa uneia din
bisericile din Toronto a fost afișată o hârtie pe care scria:
„Rugăciuni pentru sufletul lui Ambrose Small”. Cercetările pentru
descoperirea lui Small s-au transformat în urmărirea unui posibil
asasin. Bănuiala a planat întâi asupra Theresei Small. Originea
germană a femeii, atunci, în perioada imediat următoare primului
Război Mondial, a trezit prejudecăți în mintea oamenilor.
A fost suspectat și Doughty. Poliția a fixat o recompensă de
50.000 de dolari pentru găsirea lui Small, viu sau mort, și 15000
de dolari pentru descoperirea lui Doughty.
În vara lui 1920, poliția a obținut hotărârea judecătorească
necesară pentru deschiderea seifului pe care Small îl avea la
bancă. Conform informațiilor deținute, se așteptau să găsească în
el o avere. Dar, obligațiunile care valorau 105.000 de dolari,
dispăruseră. Ultima persoană care fusese autorizată să umble la
seiful lui Small, a fost Doughty. Poliția a extins cercetările.
Fochistul operei a relatat că în noaptea în care l-a văzut ultima
oară pe Small, acesta se încăierase cu Doughty. Poli ția a cercetat
amănunțit centrala termică a clădirii operei, sperând să găsească
urme ale crimei. Un an mai târziu, a fost descoperit și Doughty,
care lucra la o exploatare forestieră din Oregon. A fost adus în
Toronto. Ulterior, au fost găsite obligațiunile lui Small, în podul
surorii sale. Polițiștii, care erau convinși că criminalul se află în
mâinile lor, l-au interogat pe Doughty în legătură cu încăierarea
de la operă. El a negat vehement totul, așa încât s-a emis mandat
de arestare împotriva sa, fiind acuzat doar de furt.
Doughty a mărturisit că în ziua de 2 decembrie a luat
obligațiunile de la bancă, pentru a-l șantaja pe Small, care îi
promisese că-l ia asociat la administrația teatrului. Dar, când a
auzit că Small dispăruse, a intrat în panică și a fugit peste grani ță.
În 1921, Doughty a fost găsit vinovat de furt, fiind condamnat la
cinci ani închisoare.
Small, însă, tot nu fusese găsit. Polițiștii au scos până și
parchetul din casa soției sale, dar n-au descoperit nimic. Se
zvonea că ar fi fost asasinat de gangsteri, însă, nici în urma unor
cercetări detaliate, nu s-a ajuns la niciun rezultat.
În anul 1924, a fost declarat mort. Clădirea operei a fost
demolată după douăzeci de ani. Atunci, detectivii au făcut un
ultim efort de dezlegare a misterului ce învăluia dispari ția lui
Small. Dar nici astăzi nu se știe nimic despre modul în care a
dispărut Ambrose Small.

E posibil imposibilul?

Nici femeia și nici fiica ei de 13 ani nu auziseră ceasul

deșteptător care sunase în camera alăturată, la ora 4,00. Nu le-a
trezit nici pocnetul armei cu amortizor. Dacă ar fi auzit ceva, ar fi
existat cât de cât o urmă, oricât de vagă, în cel mai confuz caz de
crimă din America. Într-o dimineață, Roy Orsini, respectabil tată
de familie, a fost găsit în pat, împușcat mortal în ceafă cu o armă
de calibrul 38.
În dimineața zilei de 12 martie 1981, experimentatul maior Tom
Farley, de la secția criminalistică, și-a dat seama că are de-a face
cu un caz dificil. Orsini fusese împușcat în dormitorul său, însă
ușile și ferestrele erau închise pe dinăuntru. Nu putea fi vorba de
sinucidere.
Orsini, inginerul constructor de 38 de ani, era un soț și un tată
de familie ideal. Locuia împreună cu soția sa, Lee, și fiica lui,
Tiffany, într-o suburbie a orașului North Little Rock, Arkansas.
Din câte se știa, nu avea niciun dușman.
În seara zilei de 11 martie, Orsini s-a culcat mai devreme,
pentru a se odihni, întrucât a doua zi diminea ța avea întâlnire cu
un client, la 96 de kilometri de oraș. Și-a potrivit deșteptătorul la
ora 4,00, pentru a evita aglomerația de pe șosea.
În asemenea cazuri, dormea întotdeauna singur, ca în zori să
nu-i deranjeze pe cei ăi casei. Soția dormea cu fiica lor, în camera
acesteia, aflată în imediata vecinătate a dormitorului părin ților.
Tatăl și-a luat rămas bun de la ele, puțin după ora 21,00, și a
urcat în dormitor. A fost ultima dată când l-au mai văzut în via ță.
A doua zi dimineața, doamna Orsini s-a sculat la 7,00. A luat
micul dejun împreună cu Tiffany și apoi s-au dus pe jos până la
școala fetiței, care se afla în apropiere. După ce a sosit acasă, s-a
apucat de treburile casei. După ce a terminat de dereticat la
parter, s-a dus să facă ordine în camerele de la etaj. A început cu
camera soțului ei, însă ușa de la aceasta era încuiată, lucru
neobișnuit pentru Roy care, când pleca devreme de acasă, lăsa
ușa larg deschisă și camera într-o oarecare dezordine. Soția sa a
încercat să apese clanța, dar ușa era încuiată pe dinăuntru. U șa
nu fusese încuiată niciodată în cei 13 ani de când se mutaseră
aici. O fi dormind în cameră? S-o fi îmbolnăvit? Femeia a apăsat
de mai multe ori clanța, încercând să deschidă, apoi a bătut la
ușă, strigând: „Roy, te simți bine?”
Dar nu a primit niciun răspuns. Îngrozită, Lee Orsini, a fugit la
vecina cea mai apropiată, doamna Glenda Bell. Cele două femei
au reușit împreună să deschidă forțat ușa dormitorului. Lee Orsini
a scos un urlet de groază când a văzut trupul so țului într-o baltă
de sânge.
La puțin timp după apelul telefonic al doamnei Bell, maiorul
Farley și o echipă de polițiști au sosit la fața locului. Au stabilit că,
asemeni multor cetățeni americani, și Roy Orsini deținea o armă,
care însă era închisă într-un sertar aflat la o jumătate de metru
de pat. Și, deși avea același calibru cu arma crimei – 38, mărcile
difereau. Arma lui Orsini era un „Smith and Wesson”, pe când
glonțul fatal fusese tras dintr-un „Colt”. De altfel, ar fi fost
imposibil ca Orsini să-și tragă un glonte în ceafă, apoi să închidă
arma în sertar și să se întoarcă în pat!
Mai era și problema ușilor și ferestrelor, care fuseseră închise
din interior. Deșteptătorul fusese potrivit la ora 4,00 și s-a
constatat că sunase. S-a pus întrebarea dacă focul de armă
fusese tras înainte sau după acea oră. Nu exista nicio probă
pentru stabilirea răspunsului la această întrebare. So ția și fiica lui
nu auziseră pocnetul armei, care, probabil, avea un dispozitiv de
amortizare a sunetului.
Farley a ordonat să fie interogate toate rudele și partenerii de
afaceri ai lui Orsini. Soții duceau o via ță de familie irepro șabilă,
fiecare clipă liberă o petreceau împreună și o dedicau familiei,
fiicei lor, Tiffany. Nu au găsit nicio persoană care să fi avut vreun
motiv să comită crima.
Iată declarația lui Farley: „Am anchetat multe cazuri de crimă,
dar niciodată n-am întâlnit un caz similar. Dacă stăm să analizăm
lucrurile, pare o întâmplare din romane, nu din viața obișnuită”.
Ucigașul lui Orsini nu a fost descoperit niciodată.

Enigmă în viață și în moarte

Într-o zi caniculară de iulie, Jimmy Hoffa și-a luat rămas bun

de la soția sa, Josephine, sărutând-o pe obraz și promițându-i că
se va întoarce pe la ora 16,00. Apoi, a plecat cu limuzina sa
blindată, pentru că fusese invitat să ia masa de prânz cu cineva.
Nu se știe dacă întâlnirea a avut loc sau nu, pentru că nimeni nu
La mai văzut pe Jimmy Hoffa, unul dintre cei mai faimo și lideri
sindicali din America, după ce acesta a părăsit vila luxoasă în
care locuia, în suburbia Detroit-ului, deci, din data de 30 iulie
1975, ora 12,30. După câteva ore, o persoană anonimă a anunțat
poliția despre locul unde se găsește mașina abandonată a lui
Hoffa. Știrea părea mai degrabă un anunț mortuar, decât o
informație. Mașina strălucea în soare, fără să prezinte vreo urmă
de luptă. Pe bancheta din spate s-a găsit o pereche de mănuși
albe, împachetate cu grijă.
Au existat trei teorii privind dispariția fostului lider al Asocia ției
Transportatorilor, James Riddle (enigmă) Hoffa. Conform uneia
dintre teorii, acesta ar fi fost lichidat de Mafie, care se temea că
Hoffa ar fi putut face publice informațiile privind „împrumuturile”
pe
care transportatorii le acordau unor personaje importante din
lumea interlopă. Cea de-a două teorie punea moartea sa pe seama
luptei pentru putere din cadrul sindicatului. Cea de-a treia teorie
avansa ideea cea mai îndrăzneață, conform căreia, bănuind că va
fi victima unui atentat, Hoffa s-a făcut dispărut. Cu două zile
înainte, scosese din fondurile sindicatului peste un milion de
dolari. Nici banii n-au mai fost găsiți vreodată.
Familia disperată a oferit o recompensă de 200.000 de dolari
pentru informațiile care ar duce la găsirea lui Hoffa, viu sau mort.
Însă nimeni nu s-a prezentat cu astfel de informații.
În adolescență, Hoffa lucrase ca încărcător de marfă și la vârsta
de 17 ani a organizat prima grevă. Ca lider sindical, își alegea
subalternii în funcție de cazier, mulți dintre ei fiind exper ți în
amenințări și șantaj. Totuși, în ochii multor șoferi, Hoffa devenise
un erou, cel care în decurs de un deceniu a obținut dublarea
salariilor colegilor săi, între timp, însușindu-și milioane de dolari.
Mai târziu, a achiziționat o bancă în Miami, pentru administrarea
averii sale. Atunci când Robert Kennedy, cunoscut pentru spiritul
său justițiar, a fost ales în fruntea Comisiei împotriva Corup ției
din Senatul American, Hoffa a devenit obiectivul său prioritar și,
am putea spune, personal. Kennedy caracteriza acest sindicat ca
o „asociație a crimei”, Hoffa fiind conducătorul ei. În urma
anchetei comisiei, în anul 1967, Hoffa a fost arestat. A fost
condamnat la 13 ani de închisoare pentru tentativă de mituire a
juraților și pentru delapidarea sumei de aproape 2 miliarde de
dolari din fondul de pensii al sindicatului.
Hoffa a dispus ca asociatul său cel mai devotat, Frank
Fitzsimmons, să-i ia locul, cu precizarea că acest post îi va fi
retrocedat în momentul eliberării sale.
În anul 1971, președintele Nixon l-a grațiat pe Hoffa, cu condi ția
ca până în anul 1981 să nu îndeplinească nicio funcție în cadrul
sindicatului. El, însă, continua să aspire la putere și bombarda cu
recursuri Curtea de Apel, pentru anularea interdicției stipulate de
Nixon. Nici Fitzsimmons nu avea de gând să lase frâiele din mână.
Astfel, orașul Detroit a devenit câmpul de bătălie dintre cele două
fracțiuni sindicale: cea condusă de Hoffa, respectiv cea a lui
Fitzsimmons. Prezentăm în continuare circumstanțele în care a
dispărut Jimmy Hoffa.
După toate probabilitățile, prânzul de afaceri nu a avut loc. Un
colaborator al lui Hoffa a fost sunat de acesta, comunicându-i că
partenerii nu au sosit la locul întâlnirii.
S-ar putea ca Hoffa să fi fost invitat la masă pentru a fi atras
într-o capcană, pentru a fi răpit. Aceasta a fost și teoria avansată
de FBI.
Poliția a cercetat și veridicitatea afirmațiilor lui Charles Allen.
Allen, care fusese condamnat pentru crimă și apoi devenise
informator al poliției, se împrietenise cu Hoffa în închisoare. El
afirma că Hoffa a fost omorât în bătaie de către un asasin plătit,
care purta porecla de „Monstrul”. Acesta avea doi metri înăl țime și
102 kilograme.
Conform versiunii lui Allen, cadavrul ar fi fost dus în New
Jersey, tranșat în bucăți și ascuns în containere cu ulei, care au
fost trimise cu avionul în Florida. Dar nici această teorie n-a
putut fi dovedită de poliție, iar dosarul Hoffa a fost clasat.

Mumia misterioasă

Trecuseră 50 de ani de când mumia de ceară se afla în castelul

vrăjit al unui parc de distracții când, în urma unei întâmplări
ciudate, a fost descoperit cumplitul său secret. Sub giulgiul
înfiorător, fusese ascuns trupul îmbălsămat al unui tâlhar, care
își pierduse viața într-un schimb de focuri la începutul veacului.
Adevărul a fost descoperit în decembrie 1976, când o echipă a
unui post de televiziune a vizitat castelul, pentru a filma un
episod al serialului „Bărbatul cu 10 milioane de dolari”. În timpul
turnării, unul dintre operatori a scos un țipăt de groază. Unul
dintre brațele mumiei s-a desprins și a căzut. Pe pământ au căzut
bucăți de piele, de oase și de țesuturi umane. Mumia a fost
transportată imediat în sala de autopsie a morgii unui spital din
Los Angeles. A început cercetarea unuia dintre cele mai stranii
cazuri de crimă din istorie.
Dr. Thomas Noguchi, anatomo-patologul din Los Angeles,
studiind mumia, a descoperit sub stratul multiplu de ceară trupul
mumificat al unui bărbat de 30 de ani, care murise cu mul ți ani în
urmă, din cauza unei răni provocate prin împu șcare. Cadavrul
fusese îmbălsămat cu grijă, utilizându-se un concentrat de
arsenic, ceea ce, practic, mumificase corpul bărbatului.
Mumia era expusă în parcul de distracții din Long Beach,
California, din anul 1920, când fusese achiziționată de la un
organizator de bâlciuri, care dăduse faliment. Timpul care se
scursese a redus simțitor șansele poliției de a soluționa cazul.
Se presupunea că cel ce fusese găsit ar fi fost victima unei
crime, însă, se putea ca mumia să fi fost un criminal. Incredibila
întâmplare a fost relatată de un fost supraveghetor al castelului
vrăjit, care afirma că mumia ascundea cadavrul lui Elmer
McCurdy, un criminal din Oklahoma.
Autoritățile din Oklahoma au confirmat faptul că în anii 1900,
pe teritoriul statului, acționa într-adevăr un bandit cu numele de
Elmer McCurdy, specializat în jefuirea băncilor și a trenurilor. În
urma unui jaf eșuat, în octombrie 1911, McCurdy s-a refugiat
într-o ascunzătoare din valea râului Big Caney. McCurdy a murit
în urmă unui schimb de focuri cu polițiștii din Pawhuska.
Cine plătise, însă, îmbălsămarea unui bandit? Singura
modalitate prin care agentul de pompe funebre și-a putut
recupera cheltuielile de îmbălsămare ar fi fost să-l așeze pe Elmer
în sala mortuară și să perceapă câte 5 cenți de la vizitatorii curio și
să-i vadă mumia. Mai târziu, mumia a ajuns la un organizator de
bâlciuri, care apoi a vândut-o parcului de distracții.
Oare acesta să fi fost adevărul? Nimeni nu poate ști. Autorită țile
din Los Angeles erau în dilemă, privind soarta cadavrului. Solu ția
a venit de la Muzeul Teritorial din Guthrie, Oklahoma. La 14
aprilie 1977, un dric somptuos, tras de cai, a dus corpul lui Elmer
la Oklahoma, unde a fost. Îngropat în cimitirul Boot Hill.

Hangița ucigașă

Una dintre cele mai temute tâlhărite din vestul sălbatic, Kate
Bender, avea un han în Kansas, în mijlocul preeriei. Clien ții care
adăstau aici peste noapte nu mai părăseau hanul. În timp ce
mușterii își potoleau foamea, Kate, ascunsă după o perdea, îi lovea
în cap cu o secure și-i tâlhărea de cei câ țiva dolari pe care îi aveau
asupra lor.
Autoritățile au luat cu asalt hanul, dar, când au ajuns acolo,
Kate dispăruse fără urmă. Au găsit, în schimb, urmele faptelor
sale. În spatele hanului au descoperit un adevărat cimitir, însă
morții nu au putut fi identificați și numărul lor n-a fost dat
publicității niciodată. Era și mai terifiantă bănuiala că uciga șa le-
ar fi servit uneori mușteriilor carnea victimelor.
Dispariția misterioasă a lui Kate Brender a stârnit interesul
amatorilor de enigme. Acest subiect îl discutau și locuitorii
micului și animatului centru minier Silver City din Idaho, în
băcănia locală, atunci când a intrat în magazin Joe Monahan să- și
cumpere alimente pentru săptămâna în curs. Acesta a fost
întrebat ce părere are despre cele întâmplate. Tânărul nu era prea
vorbăreț. Când bărbații au avansat ideea că Kate s-a retras la o
mănăstire sau a deschis un alt han ucigaș, Joe a aprobat din cap,
după care s-a retras.
Pentru locuitorii din Silver City, Joe însu și era o enigmă.
Bărbatul firav ocolea crâșma zgomotoasă și nu curta fetele. Locuia
într-o peșteră din Succor Creek, în apropiere de Silver City, unde
creștea câțiva porci,
 găini și niște vaci, pentru a-și câștiga cei câțiva dolari necesari
traiului.
În decembrie 1903, Joe și-a dus vacile la pășunat pe valea
râului Boise. Drumul a fost foarte dificil, astfel că la pu țin timp
după ce s-a întors acasă, s-a îmbolnăvit și a murit. Bărbierul, care
se ocupa și de toaleta morților, a constatat cu stupoare că... Joe
Monahan era femeie.
Grota în care trăia a fost cercetată pentru a se descoperi
identitatea moartei, însă nu s-a găsit nimic altceva decât un
articol îngălbenit, decupat din „Kansas City Star”, care relata
despre urmărirea fără succes a lui Kate Bender. Localnicii au tras
concluziile care se impuneau: chiar dacă cei din Silver City îl
cunoșteau pe „micul Joe” ca pe un om blând și lini știt, s-ar fi
putut întâmpla să fi fost cândva un ucigaș nemilos. Până în ziua
înmormântării s-a zvonit că cetățenii doresc să trimită cadavrul în
Kansas pentru identificare. Preotul din localitate luase cuno știn ță
de aceste zvonuri, dar, în după-amiaza înmormântării, pe o vreme
rece și vântoasă, a ridicat privirea către mul țimea care se adunase
la cimitir și a spus: „Nu cred că săraca femeie a fost o criminală”.
Apoi a continuat: „Oricare ar fi fost secretul ei, a dorit să-l
păstreze și vă rog să-l înmormântăm odată cu ea”. Minerii s-au
risipit. În aceeași seară, în crâșmele din Silver City s-a făcut chetă
pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare. Micul mormânt
anonim n-a deranjat pe nimeni, așa încât misterul persoanei
îngropate a rămas nedezlegat.

Cine a fost înmormântat în realitate?

Nels Stenstrom și nevasta lui, Anna, erau niște comercianți

harnici din micul oraș minier McVey, din statul Washington.
Perechea lucra din greu 12 ore pe zi în magazinul lor. La 5 iunie
1895, însă, viața lor a fost tulburată de o tragedie misterioasă.
Nels Stenstrom a dispărut fără urmă. Unii afirmau că bărbatul
înalt și puternic era cam fustangiu și a fugit cu una dintre iubitele
lui. Era o bârfă pe care nimeni nu a adus-o la cuno știn ța Annei,
care rămăsese credincioasă bărbatului ei.
Anna a continuat să conducă negoțul, ca și când ar fi trăit și
Nels, câștigurile crescând an de an.
În anul 1902, Stenstrom a fost declarat mort din punct de
vedere legal, iar Anna, în aceeași zi, a făcut o declara ție ciudată,
care a fost preluată de o serie de ziare din America: „Chiar dacă el
este mort doar din punct de vedere juridic, aș dori să-i fac o
înmormântare pe măsură”. Dorea o înmormântare cu tot dichisul:
cu sicriu și serviciu funerar. Era o idee atât de stranie, încât
orașul a fost asaltat de jurnaliști și de curioși. La 1 iulie 1902, la
ora 14,30, când a început ceremonia de înmormântare, biserica
din McVey era înțesată de lume. Nels era veteran de război, a șa
încât sicriul era acoperit cu drapelul Americii. După predica
rostită de preot, vechii prieteni au urcat pe podium să- și ia adio de
la Nels.
Ultima a vorbit Anna. Abia și-a început discursul, când
mulțimea a început să freamăte. Un bărbat cărunt, îmbrăcat în
zdrențe, înainta pe culoarul dintre rândurile de bănci, mormăind
și frecându-și pieptul. Lumea a văzut cum s-a uitat la Anna,
cerându-i îndurare, apoi a leșinat. Prima care a ajuns lângă el a
fost văduva, care i-a luat pulsul. Când și-a ridicat capul, fa ța îi era
brăzdată de lacrimi. Nu a putut spune decât atât: „Este Nels”.
Certificatul de deces a fost semnat de medicul ora șului, care nu
contenea să se mire că bărbatul puternic de odinioară ajunsese o
epavă. Sute de oameni au participat la înmormântarea
vagabondului, la locul de veci al familiei Stenstrom. Povestea a
continuat într-un mod și mai straniu.
În timp ce orașele Roslyn și Cle Elm, din împrejurimi, au
început să înflorească, minele din McVey au fost părăsite,
localitatea devenind pustie. Când Anna a murit, a fost îngropată
alături de, soțul ei. Magazinul a fost cumpărat de un
întreprinzător, care dorea să construiască altceva în locul lui.
Atunci când a demolat casa cu buldozerul, sub du șumea a găsit
un mormânt în care zăceau două schelete, despăr țite de securea
cu care li se crăpase capul. Unul dintre schelete era al rinei femei,
menită să rămână la fel de anonimă, ca vagabondul care fusese
îngropat lângă Anna. Scheletul bărbatului nu a putut fi
identificat. Să fi fost adevăratul Nels Stenstrom?

Acrobații morții
 Ugo Pavesi ieșise pe balconul de la etajul trei al casei sale.
Gangsterul, specializat în șantaje, ședea adesea pe balcon, serile,
urzind probabil alte planuri criminale. De obicei, era împreună cu
prietena șa, dar de data aceasta, Lorna Perricone, tânăra de 17
ani, era internată în spital, unde ajunsese din cauza brutalită ților
bărbatului.
Mai târziu, trei martori oculari, care locuiau pe aceea și stradă,
nu departe de locuința lui Pavesi, au văzut ceva incredibil. Ei
afirmau că văzuseră un negru uriaș, de 5 metri și jumătate
înălțime, care a ieșit în balcon și s-a îndreptat către bărbatul care
ședea acolo. L-a ridicat cu ușurință din șezlongul în care ședea și l-
a azvârlit pe trotuar. Capul lui Pavesi, care fusese smuls cu o for ță
incredibilă, zăcea lângă trupul decapitat.
Poliția a descoperit un lucru incredibil: individul trebuie să fi
cântărit în jur de 410 kg. Dar, în noaptea de 13 noiembrie 1941,
urma criminalului s-a pierdut în zăpăceala care a urmat
asasinatului, așa încât lumea se temea de o nouă lovitură a
asasinului uriaș.
Cazul i-a fost încredințat unui polițist cu fler, maiorul Lou
Grandin, care locuia la doar câteva blocuri depărtare de incident.
Polițistul a făcut o serie de cercetări făcându-i o vizită lui Madame
Olga, un medium cunoscut.
Vizita a fost întreruptă de apariția celor trei chiria și ai doamnei
Olga, cei trei frați Perricone: Mario, Giorgio și Tony. Erau trei
bărbați masivi, cu părul rar și o agilitate deosebită, care îi făcea
foarte apreciați de public la spectacolele de acroba ție. Mario i-a
spus maiorului Grandin că în cei 50 de ani de când era acrobat
nu cunoscuse niciodată o persoană mai înfiorătoare decât Van
Nuys, un asasin de dimensiuni impresionante. Apoi, a făcut o
remarcă ce l-a surprinse pe polițist: „Fata pe care Pavesi a băgat-o
în spital era sora noastră. Folosesc timpul trecut pentru că acum
câteva minute a decedat”. „Îmi pare rău” și-a exprimat
compătimirea Grandin, care a continuat: „V-aș ruga se nu părăsi ți
orașul San Francisco până nu se lămurește cazul.” Cererea însă,
n-a mai fost respectată pentru că era tocmai data de 7 decembrie
1941, ziua în care s-a schimbat istoria lumii. Fra ții Perricone au
fost printre primii care s-au înrolat în armată după atacul de la
Pearl Harbour. La fel a procedat și maiorul Grandin.
Acesta, însă, a fost preocupat pe tot parcursul războiului de
cazul asasinului uriaș. Când a revenit în Statele Unite, a decis s-o
mai viziteze o dată pe Madame Olga. Femeia era în via ță, dar
sănătatea îi era foarte șubrezită. Ea i-a povestit poli țistului că to ți
cei trei frați Perricone muriseră pe câmpul de luptă și de aceea
crede că poate dezvălui explicația morții lui Pavesi.
Madame Olga a scos un vechi afiș de circ, care îi înfățișa pe frații
Perricone pe scenă. Tony stătea mândru pe umerii lui Mario, iar
pe umerii lui Tony era cățărat Giorgio, rupând cu mâinile sale
imense o carte groasă de telefon. Astfel, cei trei bărba ți formau un
uriaș. La bază stătea Mario, cel care avusese ideea, la mijloc Tony,
iar sus de tot – Giorgio, cel cu mâinile foarte puternice.

Cea mai vârstnică persoană răpită

În anul 1920, lângă Pekin, au fost descoperite oase umane ce

aveau o vechime de 500 de ani. Descoperirea reprezenta o
importantă verigă în lanțul evoluției omului. În anul 1941, când
japonezii se apropiau de capitala chineză, s-a luat hotărârea ca
oasele să fie expediate în America. N-au ajuns, însă, niciodată
acolo.
Dr. Harry L. Shapiro, fost profesor de antropologie la
Universitatea Columbia, mai caută și astăzi valoroasele oseminte.
Conform teoriei sale, „Omul din Pekin” fusese transportat în
Statele Unite de către un ofițer de marină.
Teoria a fost considerată plauzibilă de un om de afaceri din
Chicago, care a promis 500 de dolari recompensă celui care poate
oferi informații valoroase privind cazul. El s-a întâlnit în clădirea
celebrului Empire State Building din New York cu o femeie
misterioasă, care i-a relatat că soțul ei se întorsese din China,
aducând rămășițele unui om preistoric. I-a arătat și o fotografie a
oaselor, însă, înainte de a putea încheia tranzac ția, femeia a
dispărut fără urmă. FBI-ul a cercetat informa țiile care relatau
despre soldații care aduseseră cranii sau alte oase drept
suveniruri din Asia, dar fără succes. Un om de afaceri din Sydney
afirma că el ar fi obținut oasele și le-ar fi îngropat într-o. Pădure
din Tasmania, fiind dispus să le arate contra unei importante
sume de bani.
S-ar putea ca o parte din oasele „Omului din Pekin” să fie în
America, altele în Australia, eventual în Anglia. Oricum, misterul
acestei răpiri ciudate a rămas nedezlegat până astăzi.
 Capitolul V
Crime abominabile

Casa groazei

Tulburat și nespus de trist, Timothy Evans sosi la sediul poli ției

din Merthyr Tydfill din sudul Țării Galilor, spunându-i ofi țerului
de serviciu: „Vreau să mă predau”. Apoi, Evans a început să
povestească amănunțit cum, imediat după ce s-a comis crima, s-a
refugiat la rudele sale din Țara Galilor, nu înainte de a ascunde
trupul neînsuflețit al soției sale în canalul casei în care locuiau la
Londra, la adresa Rillington Place nr. 10, din cartierul Notting
Hill.
În data de 30 noiembrie 1949, când a avut loc prima descindere
a poliției la adresa mai sus amintită, cercetările nu s-au soldat cu
niciun rezultat. Totuși, Evans, șofer de camion, semianalfabet, în
vârstă de 24 de ani, continua să susțină că vecinul său de la
parter, John Reginald Halliday Christie, îi făcuse un avort so ției
sale, intervenție în urma căreia aceasta a decedat.
Perchezițiile repetate, efectuate de poliție, au scos la iveală
dovezile unei duble crime. Într-o spălătorie aflată în grădina din
spatele casei, s-au descoperit cadavrele soției lui Evans, Beryl, și
ale fiicei lor, Geraldine. Deși bărbatul părea adânc tulburat de
moartea copilei, a recunoscut ambele crime. Însă, la procesul care
s-a judecat câteva luni mai târziu, Evans și-a retras declara ția,
acuzându-l de crimă pe Christie. Acuzele îndreptate împotriva
vecinului, un om foarte respectabil, au avut o foarte mică putere
de convingere în fața juraților. Christie, în vârstă de 55 de ani, era
funcționar la o bancă și, cu câțiva ani înainte, în timpul
războiului, servise ca ofițer în Poliția Metropolitană.
Evans a încercat să explice completului de judecată că John
Christie, care se lăuda adesea cu cunoștințele sale de medicină, îi
făcuse un avort lui Beryl, care a decedat din cauza interven ției
neglijente. Șoferul repeta aceste afirmații destul de incoerent și
neconvingător. A mai adăugat faptul, care îl făcea complice, că
John Christie i-ar fi promis că va ascunde cadavrul lui Beryl în
canal și va aranja ca un cuplu tânăr să aibă grijă de feti ța lor.
Evans și-a dat demisia de la locul de muncă, și-a lăsat feti ța la
Londra, în vederea „înfierii” și s-a mutat în Țara Galilor.
Însă nu a putut să păstreze teribilul secret. La interogatoriu a
fost foarte confuz și nu a reușit să dea răspunsuri convingătoare
atunci când a fost întrebat de ce a mărturisit la început crima și
din ce cauză a renunțat la prima versiune, amestecându-l pe
vecinul
său în această poveste? În schimb, John Christie, care de 17 ani
trăia liniștit în casa din Rillington Place, împreună cu so ția sa,
Ethel, a compărut ca martor, arborând un aer lini știt și sigur.
Acest lucru a fost hotărâtor pentru completul de judecată.
Timothy Evans a fost găsit vinovat pentru uciderea Geraldinei,
nemaifiind necesar să-i fie intentat proces și pentru asasinarea lui
Beryl. Evans a fost spânzurat, cazul fiind clasat și considerat
drept istoria tragică a unui tânăr nefericit, care trebuia să- și
întrețină familia dintr-un salariu de mizerie și care fusese strivit
psihic de povara grijilor. Acestea fiind constatate, cazul părea
rezolvat. În acea vreme, nici completul de judecată și nici poli ția
nu bănuiau că imobilul din Rillington Place nr.10 nu servise drept
loc de veci doar lui Beryl și Geraldine. Casa, ulterior devenită de
tristă faimă, era un adevărat cimitir, iar Reginald Christie nu era
nici pe departe funcționarul public respectabil și sârguincios, a șa
cum dorise să pară în ochii lumii. Atunci când poli ți știi începuseră
căutarea cadavrului lui Beryl Evans, se aflau exact deasupra
locului unde zăceau victimele bizarelor crime sexuale comise de
Christie.
În timp ce detectivii cercetau grădina părăginită din spatele
casei, avansând ideea săpării terenului, câinele lui Christie a
început să scormonească pământul, reușind să scoată la iveală
craniul lui Muriel Eady, asasinată cu mult timp în urmă. Christie
a alungat câinele, reușind să ascundă țeasta printr-o mi șcare abilă
a piciorului, acoperind din nou oasele cu țărână. După cercetările
care nu au dat niciun rezultat, polițiștii au decis să caute încă o
dată în canal și în împrejurimi, fiind foarte mul țumi ți atunci când
au găsit cadavrele în spălătorie. Între timp, Christie a căzut pradă
panicii și, în aceeași noapte, a dezgropat craniul și l-a ascuns în
altă parte. În ziua următoare, doi băieți au găsit craniul printre
ruinele unei case incendiate. Poliția a înregistrat-o pe Muriel Eady
ca pe una din nenumăratele victime ale bombardamentelor din
timpul războiului. Încă din timpul anchetelor întreprinse pentru
elucidarea cazului Evans, Christie era foarte aproape de a fi
descoperit. Soția sa, Ethel, nici nu bănuia că în grădina casei erau
îngropate victimele a încă două crime. Bănuia, totu și, că so țul ei
fusese amestecat mai mult în cazul morții lui Beryl și Geraldine
decât recunoscuse. În orice caz, Christie a considerat că e mai
bine s-o reducă la tăcere, drept pentru care a sugrumat-o și a
ascuns cadavru sub dușumeaua sufrageriei. Într-o succesiune
rapidă de evenimente Christie a mai ademenit trei femei în
locuința sa, toate trei prostituate, pe care le-a ucis cu sânge rece.
Se pare că numai relațiile sexuale cu femeile moarte puteau să-l
satisfacă. Lăsând șase cadavre în urma sa, îngropate în grădina
casei, sub dușumea și într-o debara, Christie a părăsit casa din
Rillington Place nr.10 și s-a mutat în altă parte Noul locatar, care
se mutase în casă în data de 24 martie 1953, a fost intrigat de
mirosul insuportabil care emana dinspre debara. A îndepărtat o
bucată din tapet și, bănuind despre ce poate fi vorba, s-a dus în
grabă la poliție. Reginald Christie a fost arestat și, odată cu
anchetarea crimelor sale, a fost redeschis și cazul lui

Timothy Evans, care fusese executat prin spânzurare cu trei ani

înainte. A urmat un proces lung, prin care s-a încercat să se
stabilească vinovăția sau nevinovăția lui Christie. Valurile
indignării opiniei publice privind condamnarea la moarte a lui
Evans au ajuns până în Parlament și au stârnit dispute aprige. Ca
urmare a acestora, pedeapsa cu moartea a fost suspendată pe o
perioadă de cinci ani, lucru care s-a pus în practică abia după
condamnarea și execuția lui Reginald Christie. Acesta a crezut că
dacă va recunoaște cu seninătate crimele comise, va fi declarat
iresponsabil și va scăpa de ștreang. „Cu cât o făceam mai des, cu
atât îmi plăcea mai mult” a susținut el. Christie a relatat și modul
bizar în care își ucidea victimele. Le îmbăta, apoi le for ța să inspire
gaz din conducta principală, până își pierdeau cunoștința. Apoi le
strangula și le viola. Christie a recunoscut faptul că a asasinat-o
pe Beryl, dar a negat uciderea lui Geraldine, mai exact, nu și-a
asumat fapta pentru care fusese spânzurat Evans. S-ar fi putut
întâmpla ca doi bărbați cu înclinații criminale, abia cunoscându-
se între ei, să fi locuit sub același acoperiș? O asemenea
coincidență este incredibilă! în anul 1966, când cazul a fost
readus în fața instanței, judecătorul Brabin a considerat mai
plauzibil ca Evans să-și fi ucis soția decât fiica. Nimeni nu știe cine
a omorât-o de fapt pe Beryl Evans. Soțul ei și Reginald Christie au
dus în mormânt teribilul secret. Unul dintre bărba ți știa cu
certitudine că celălalt mințise.
 Poezie, pasiune și moarte

Adélaide Bartlett era de un farmec aparte, ușor băiețos. Purta

părut tuns scurt, iar chipul ei îți atrăgea atenția, mai ales buzele
senzuale și ochii strălucitori. Avea prea puțini prieteni în afara
familiei soțului ei, care, de altfel, avea destule alterca ții cu această
străină îndărătnică, ce se vârâse în familia lor. Adélaide se
născuse la Orléans, în Franța, din legătura neoficială dintre un
englez și o franțuzoaică bogată. La vârsta de 17 ani, Adélaide a
plecat în Anglia pentru a-și termina studiile și s-a stabilit la
Londra, în casa tutorelui său. Unul dintre apropia ții casei era
Edwin Bartlett, fratele mai mic al tutorelui, care a început imediat
s-o curteze pe fată. Reuși s-o cucerească și, curând după aceea,
tinerii s-au căsătorit. Bărbatul de 29 de ani, cu zece ani mai în
vârstă decât soția sa, muncea din răsputeri în magazinul familiei.
Era un om amabil, însă stilul său de viață nu corespundea
pretențiilor tinerei sale soții. Adélaide a reușit și se certe cu to ți
membrii familiei soțului ei, cu excepția lui Frederick fratele mai
mic al lui Edwin, cu care începu să întrețină o rela ție
sentimentală. În timp ce Edwin se implica din ce în ce mai mult în
rezolvarea afacerilor familiei, soția sa neglijată stătea acasă, cosea,
deretica și... aștepta vizitele secrete ale lui Frederick. Femeia nu
nega câtuși de puțin atracția față de Frederick, ceea ce l-a
determinat pe socru ei să intervină. În timpul unei dispute
familiale înverșunate, Adélaide a aflat că, la invita ția so țului,
fratele mai în vârstă al acestuia se va muta la ei. Tânăra a părăsit
în grabă casa și n-a mai
fost văzută câteva zile. Întrucât și Frederick dispăruse în aceea și
perioadă, bârfele au început să circule, luând o amploare atât de
mare încât atunci când furia Adélaidei a scăzut și s-a întors acasă,
l-a obligat pe socrul ei să-i ceară scuze în scris. În anul 1885, so ții
Bartlett s-au mutat într-o casă nouă, în Pinglico. Acolo, un tânăr
preot metodist, reverendul George Dyson, un om sensibil și iubitor
de poezie, a devenit un obișnuit al casei. Edwin a observat că
Dyson are o influență pozitivă asupra soției sale, motiv pentru
care a încurajat prietenia lor, fără a sesiza și faptul că încercările
lirice ale preotului îi sunt adresate Adélaidei: „Cine a reu șit să
pătrundă/ în sufletu-mi ce a-ncetat să se-ascundă/ Și ca o regină
ce pe tron s-a suit/ Inima mi-a cucerit? Porumbi ța mea!”
Reverendul nu și-a limitat efuziunile doar la scrierea de poezii, ci a
început o relație fizică cu Adélaide, lucru susținut de reac ția bizară
a soțului, care nu numai că ignora legătura, ci o încuraja de-a
dreptul. Își redactase și un testament în care lăsa totul so ției sale,
desemnându-l executor tocmai pe Dyson. În 1885, Edwin Bartlett
s-a îmbolnăvit. Bărbatul se lăudase întotdeauna cu o sănătate de
fier, însă boala diagnosticată de medicul de familie ca fiind o colită
acută, l-a slăbit foarte mult, starea generală continuând să i se
înrăutățească vertiginos. Edwin a murit la 31 decembrie 1886.
Suspicios, medicul de familie a dispus efectuarea autopsiei, care a
relevat prezența în stomacul bărbatului a unei cantită ți mari de
cloroform.
Toate probele susțineau ipoteza unei crime prin otrăvire, totu și,
nu se putea explica de ce cloroformul nu afectase gura și esofagul
victimei. Îndrăgostiții au fost acuzați de omor, însă Dyson a fost
achitat imediat din lipsă de probe, în ciuda faptului că el însu și
recunoscuse că a cumpărat cloroform de la mai multe farmacii. Pe
parcursul procesului, fermecătoarea Adélaide a reușit să
emoționeze și să inducă în eroare întregul complet de judecată. A
recunoscut că i-a administrat cloroform soțului ei, afirmând că la
început a folosit substanța pentru potolirea dorințelor sexuale ale
bărbatului, iar mai târziu – pentru a-l seda în timpul bolii. Jura ții
au crezut-o. Totuși, mediul legist nu a putut explica modul în care
i s-a administrat cloroformul, fără a-i fi afectate cavitatea bucală și
esofagul. Adélaide Bartlett a fost achitată, iar după proces a
dispărut fără urmă. Conform unor surse oficiale, ar fi emigrat în
America. Sir James Paget, renumitul chirurg de la Spitalul
Sfântul Bartolomeu din Londra, a remarcat: „Acum, că totul s-a
sfârșit, ar putea să mărturisească modalitatea prin care a făcut-o,
măcar de dragul științei”.

Preotul și dirijoarea corului

Multe dintre titlurile ziarelor de la începutul secolului ar face

senzație și astăzi. Unul dintre acestea ar fi următorul: „Preotul și
dirijoarea unui cor au fost asasinați pe aleea îndrăgostiților”.
Întreaga congregație a fost consternată când s-a aflat despre
relația sentimentală dintre reverend și dirijoarea corului, o femeie
măritată. Ca să nu mai vorbim de groaza stârnită de teribila
crimă. Dar, ni meni nu a fost acuzat de comiterea dublului
asasinat, taina acestui; nefiind dezlegată nici până astăzi.
Trupurile neînsuflețite ale reverendului Edward Wheeler Hall și al
doamnei Eleanor Mills, dirijoarea corului bisericesc, au fost găsite
la data de 16 septembrie 1922, de o pereche de îndrăgostiți ce se
plimbau în apropierea unei ferme părăsite din New Brunswick,
New Jersey, un loc singuratic, preferat de îndrăgosti ți. Hall,
preotul bisericii evanghelice Sfântul Ioan din Nev Brunswick și
amanta sa au fost împușcați în cap. Dar, și mai consternat a fost
faptul că, într-un acces de furie oarbă, cineva retezase cor zile
vocale ale femeii. Peste cele două trupuri erau azvârlite scrisori le
lor de dragoste. Au fost anchetați atât Frances, soția lui Hall, cât și
James, soțul doamnei Mills, niciunul nefiind acuzat de comitere;
crimei. Doamna Hall era o femeie foarte populară în cadrul
congregației. Se zvonea că polițiștii au ignorat anumite dovezi, că
probe importante au fost făcute dispărute, iar procurorul n-a luat
măsurile adecva te. Nu s-a făcut autopsia cadavrelor și nu s-a
efectuat o anchetă serioasă. Cazul s-ar fi închis fără niciun
incident, dacă un ziarist ama tor de senzațional nu ar fi avut flerul
să presupună că anumite probe au fost trecute sub tăcere. Philip
Payne, redactor la „New York Mirror”, și-a trimis reporterii să
caute dovezi și să-și facă o părere asupra evenimentului chiar la
fața locului. Aceștia au reușit să pună mâna pe cartea de vizită a
lui Hall, pe care polițiștii au găsit-o la locul crimei, a șezată pe
pieptul victimei și pe care, conform celor afirmate de Payne, s-ar fi
găsit amprentele fratelui doamnei Mills, Willie. În final, pe baza
acestei cărți de vizită și a altor dovezi, poliția a pus-o sub acuzare
pe doamna Hall, pe vărul ei, Henry Carpenter, și pe fra ții ei, Henry
și Willie Stevens. Willie era o persoană ciudată și excentrică. Unul
dintre hobby-urile lui era să se plimbe îmbrăcat în uniformă de
pompier și să stingă focul aprins de el în grădina casei. Suspecții
au fost aduși în fața instanței la patru ani de la comiterea crimei,
în noiembrie 1926. După un interval de timp atât de lung,
informațiile deținute de martori nu mai erau atât de clare, a șa
încât avocații bogatei doamne au anihilat cu ușurință depozi țiile
lor confuze. De altfel, acuzația se baza doar pe mărturia fermierei
Jane Gibson. Doamnă Gibson, care suferea de cancer, a fost
transportată în sala de judecată pe un pat cu ro țile, rostindu- și
declarația în șoaptă. Femeia, care cu patru ani în urmă era încă în
puteri, a povestit că în noaptea crimei se afla prin preajmă,
încercând să-l învețe cu hamul pe unul din catârii cei tineri. I-a
recunoscut pe cei patru inculpați, susținând că-i văzuse pe aleea
unde au fost descoperite cadavrele. Erau împreună cu reverendul
Hall și doamna Mills. Jane își amintea că auzise ni ște alterca ții
verbale, – în care era vorba despre niște scrisori de dragoste. N-a
stat, însă, să asculte cearta, ci a plecat mai departe cu catârul.
Mărturia ei a fost convingătoare și coerentă, impresionându-i pe
jurați. A urmat cea a unui martor al apărării, care a negat faptul
că Jane ar fi părăsit casa în noaptea cu pricina. Peste câteva
minute, la tribunal a sosit vestea că un deținut dintr-o închisoare
din New York ar fi recunoscut asasinatul. S-a dovedit însă că
acesta voia doar să facă senzație, iar în noaptea crimei fusese
departe de New Brunswick. Mai târziu, au existat martori care au
oferit alibiuri fraților Stevens și vărului lor, Henry, ba mai mult,
apărarea a avansat idea că doamna Gibson i-ar fi împu șcat pe cei
doi, crezând ca sunt hoți. Dar cea mai impresionantă a fost
depoziția doamnei Hall, care a vorbit cu un calm imperturbabil. A
susținut că și-a iubit foarte mult soțul și niciodată n-a bănuit că
avea o legătură cu Eleanor Mills, pe care o considerase cea mai
bună prietenă a ei De asemenea, a spus că nu înțelege atitudinea
lui Jane Gibson, dar e iartă din cauza suferințelor pe care le
îndură. Jurații i-au dat crezare și au achitat-o. Mul țimea a părăsit
sala tribunalului profund mișcată cu convingerea că adevăratul
criminal este liber și se află printre ei Nu după mult timp s-au
petrecut câteva evenimente ciudate. Doamna Hall a dat în
judecată ziarul „New York Mirror”, cerând daune de două milioane
de dolari. Philip Payne, care voia să traverseze Atlanticul într-un
timp record, zburând până la Roma, a avut un accident dispărând
împreună cu aeroplanul său. Funcționarii poliției, care fuse seră
acuzați că ar fi făcut dispărute probele, au fost destitui ți, iar
procurorii care au cercetat cazul au fost înlătura ți din func ție. Dar
și martorii, atât ai apărării, cât și ai acuzării au fost victimele unor
accidente tragice. După moartea doamnei Gibson, a murit și
doamna Hall... tot de cancer. Fiind urmată de restul suspec ților.
Cazul a rămas neelucidat.

Moarte în valea fericirii

În anul 1940, Sir Henry „Jock” Delves Broughton s-a însurat cu

e tânără superbă, ale cărei pasiuni erau... rochiile și bijuteriile
Bărbatul în vârstă de 57 de ani i-a spus frumoasei sale so ții:
„Dacă te vei îndrăgosti de un alt bărbat și vei dori să divor țezi, n-
am să-ți stau în
cale”. Baronetul, absolvent al Universității din Eton, i-a promis cu
mărinimie miresei sale, Diana, mai tânără cu 30 de ani, că și dacă
îl va părăsi pentru altcineva, îi va asigura totu și timp de șapte ani
e rentă de 5000 de lire pe an. Niciunul dintre ei nu și-ar fi
închipuit că îi va fi infidelă la numai trei luni de la căsătorie.
Diana s-a îndrăgostit de un bărbat în vârstă de 39 de ani, Josslyn
Hay, conte de Errol Adulterul, petrecut atât de devreme după
nuntă, deși neobișnuit chiarși pentru timpurile moderne, mult mai
tolerante, nu era un lucru cu totul ieșit din comun. Perechea trăia
în Kenya colonială, într-o regiune cunoscută sub denumirea de
„Valea Fericirii”, unde consumul de al cool, de cocaină și adulterul
erau la ordinea zilei. De fapt, expresii preferată a lui Josslyn Hay,
un afemeiat incorigibil, era următoarea: „La naiba cu so ții!”. La
început, părea că Sir Henry, soțul încornorai nu era deranjat de
imoralitatea celor doi. Ba mai mult, cu ocazia un ui party pe care
l-a dat la clubul local, a și toastat în sănătatea so ție sale și a
amantului ei. „Le doresc multă fericire și sper ca dragostea lor să
fie binecuvântată și de un urmaș. Să bem pentru Diana și Joss!”
Broughton a plecat acasă într-o evidentă stare de ebrietate. Errol
și Diana au mai rămas să danseze. Errol a plecat singur, iar la
plecare a remarcat: „Bătrânul a fost suspect de amabil!” Două ore
mai târziu Errol a fost găsit mort. Zăcea pe podeaua Buick-ului,
cu capul ciuruit de gloanțe. Arma crimei nu a fost găsită.
Broughton era suspectat de comiterea crimei, însă, pe banca
acuzaților, baronetul încornorat a arborat un calm desăvâr șit și un
comportament ireproșabil așa încât jurații l-au achitat. După
proces, drumurile lui Broughton și al Dianei s-au despăr țit. În
anul următor, bărbatul care susținea î continuare că era
nevinovat, și-a luat viața.

Lizzie și securea
 Criminologii se mai străduiesc și astăzi să elucideze cazul h
Lizzie Borden, supranumită „demonul feminin cu secure”, ce care
„o pălise de 40 de ori pe maică-sa... și pe taică-său de 4 de ori”.
Deși era stigmatizată atât de Hollywood, cât și de zvonurile privind
crima ei abominabilă, femeia în vârstă de 32 de ani, fusese
achitată de jurați. Apoi, până la adânci bătrânețe, a trăit retrasă,
activând într-o organizație de protecție a animalelor. Totu și, până!
moartea ei, care a survenit în anul 1937, a fost eroina unui
cântecel grotesc:

Lizzie Borden cu securea

Biata mamă-și căsăpi.
Când apoi își dădu seama,
Și pe tată-l ciopârți.

Cazul ei a inspirat și un popular serial de televiziune, în care

rolul lui Lizzie era jucat de Elizabeth Montgomery. Aici, asasina
scelerată care își măcelărise părinții cu securea, s-a dezbrăcat, ca
să nu-și păteze hainele cu sânge. Totuși, mulți au fost de părere că
Lizzie a fost victima funcționarilor neglijenți, care au ratat
prinderea adevăratului asasin. Avatarurile femeii au început în
dimineața de 4 august 1892, în sufrageria casei vechi și
neprietenoase din Fall River, Massachusetts, unde locuia
împreună cu părinții. Acolo i-a fost dat să-și găsească tatăl, pe
bancherul Andrew Borden, care zăcea mort pe sofaua îmbibată de
sânge. Capul mortului fusese zdrobit cu atâta cruzime, încât se
transformase într-o masă amorfă. Probabil că dormea atunci când
l-a atacat asasinul. Groaza și tulburarea puseseră deja stăpânire
pe Lizzie, însă grozăviile nu se sfârșiseră aici. Peste o oră avea să
descopere o altă crimă. Abby Borden, mama vitregă a lui Lizzie,
fusese și ea ucisă, zăcând cu țeasta zdrobită pe podeaua camerei
de la etaj. Lațul se strânsese în jurul lui Lizzie Borden, de și ea le
spusese polițiștilor că în momentul crimei se afla într-una din
clădirile anexe ale casei, căutând un fir pentru undi ță. Bridget
Sullivan, servitoarea familiei Borden, moțăia în camera ei din
pricina zăpușelii, iar Emma Borden, sora mai mare a lui Lizzie, nu
se afla în localitate. John W. Morse, un unchi aflat în vizită, era
plecat în oraș cu niște afaceri. În afară de Bridget, doar Lizzie mai
era acasă. Lizzie Borden a fost deferită justiției în iunie 1893 și la
începutul procesului, o serie de probe o incriminau. Rela țiile
dintre surorile Borden și mama lor vitregă nu erau foarte amiabile.
Se pare că aceasta îl tot bătea la cap pe soțul ei să- și
dezmoștenească fiicele. Fetele nu-l iubeau prea tare nici pe tatăl
lor, a cărui avariție și comportament dictatorial erau renumite în
Fall River. Se presupunea că Lizzie, pradă unei crize de epilepsie,
și-ar fi măcelărit părinții, fără a-și mai aminti după aceea de ceea
ce s-a petrecut. Poliția nu a găsit arma crimei. În plus, nu existau
nici martori oculari, nici haine pătate de sânge și nici probe
indirecte care să fie concludente. După achitarea sa, care a fost
primită cu multă simpatie, Lizzie s-a întors în vechea sa locuin ță,
unde a trăit împreună cu sora ei până în anul 1923, când aceasta
din urmă s-a mutat. După câțiva ani de la terminarea procesului,
asupra celor trei martori ai acuzării au început să planeze noi
suspiciuni, dar poliția nu a redeschis cazul. Anii au trecut, vechiul
cântecel se mai fredona din când în când, iar chipul demonic al
lui Lizzie, rotind o secure deasupra capului, continua să fie expus
în panoptice. Treptat, prietenii au părăsit-o, iar în ultimele zile ale
vieții nu mai avea deloc vizitatori la reședința din Fall River. A
lăsat moștenire o avere în scopuri caritabile, din care 30.000 de
dolari pentru Fundația de Protecție a Animalelor. Femeia, care a
dus o existență discretă, nu s-a plâns niciodată pentru suferin țele
pe care le-a îndurat în timpul vieții.
Cazul Harry Oaks
 Cele 700 de insule ale Arhipelagului Bahamas au în majoritate
pământul stâncos, nisipos și țărmuri pustii, scăldate de curentul
blând al Golfului. La doar 80 de kilometri depărtare se află
însorita Floridă, paradisul milionarilor. Cei de aici duc o via ță
luxoasă și incitantă. Însă, la Nassau, capitala Bahamas-ului,
flutura drapelul englez, Union Jack, arătând lumii întregi că
arhipelagul este un avanpost al civilizației britanice. De-a lungul
istoriei sale legendare, Bahamas-ul a fost rând pe rând imperiul
dubios al piraților, contrabandiștilor de băuturi spirtoase,
aventurierilor și jucătorilor de noroc Edward Albert Patrick David,
duce de Windsor și fost suveran al Angliei, cunoștea doar latura
pozitivă a vieții din Bahamas. După ce cu patru ani în urmă
abdicase de la tron, domnind în Anglia sub numele de Edward al
VIII-lea, numirea sa în funcția de guvernator general al insulei,
care a avut loc în august 1940, părea o măsură cu inten ție
punitivă a cabinetului Winston Churchill, încăpă țânatul și
temperamentalul duce a pricinuit multe necazuri atât guvernului,
cât și supușilor săi. Renunțase la tronul Angliei pentru a se putea
căsători cu femeia iubită, Wallis Simpson, o americancă divor țată,
gest cu care a declanșat o criză constituțională și un scandal
mondial. La un an după căsătorie, ducele și soția sa au fost în
vizită chiar la Adolf Hitler, cancelarul nazist al Germaniei, de și
acesta se înarma împotriva Angliei. Ducele a devenit astfel o figură
utilizată de propaganda nazistă. După încheierea căsătoriei,
ducele a mai călcat o singură dată pe pământul țării sale, chiar
înainte ca germanii să fi atacat Franța, după care perechea a luat
drumul Parisului, pe care l-au decretat cămin adoptiv. Mai târziu,
fostul suveran împreună cu soția sa s-au refugiat în Spania, la
Madrid. Churchill, temându-se ca ducele să nu fie victima unei
răpiri, l-a rugat să revină în Anglia. Însă, ducele de Windsor, jignit
de faptul că soția lui nu se bucura de privilegiile unui membru al
familiei regale, a refuzat această ofertă. A ales alternativa oferită
de Churchill și anume funcția de guvernator-șef al Arhipelagului
Bahamas, aflat la multe mii de mile depărtare, de cealaltă parte a
Oceanului Atlantic. Acolo putea trăi în siguran ță, departe de
intrigile politice ale Europei aflate în plin război. Ducele și ducesa
de Windsor, izolați și excluși din înalta societate londoneză, au fost
întâmpinați la Nassau de cel mai proeminent cetățean din
Bahamas, Sir Harry Oakes.
Titlul nobiliar al lui Oakes nu era unul moștenit de genera ții. Se
pare că era una dintre persoanele cele mai bogate ale imperiului,
un om care devenise milionar prin forțe proprii. Avea faima unui
om de afaceri crud și fără scrupule, care urcase pe scara socială
venind din iadul căutătorilor de aur din Yukon și Alaska,
învingând toate obstacolele. Acest om dur s-a împrietenit repede
cu ducele de Windsor. Frecventau același cerc, iar Oakes le-a
cedat vila sa luxoasă din Nassau, pentru perioada în care
reședința guvernatorului se afla în renovare. Cei doi bărba ți făceau
adesea escapade pe continentul american, unde Oakes l-a
recomandat pe duce cunoștințelor sale din lumea afacerilor și din
înalta societate. Ducele beneficiase de o educație care l-a pregătit
să facă față celor mai dificile probleme, atât personale, cât și
oficiale. Acest lucru l-a ajutat foarte mult pe Edward să- și păstreze
stăpânirea de sine, când șambelanul său l-a trezit în diminea ța
zilei de 8 iulie 1943, anunțându-l că Oakes a fost asasinat. Fusese
bătui crunt, tăiat cu cuțitul, avea capul spart și cadavrul
însângerat era parțial carbonizat. Inițial, Edward a uzat de
prestigiul de care se bucura, de condițiile specifice războiului,
respectiv de cenzură, pentru a trece sub tăcere vestea mor ții lui
Oakes.
Totuși, după câteva ore, cu ajutorul poliției locale, a declanșat
procedura de investigare. El s-a adresat echipei de criminali ști din
Miami spunându-le: „Am impresia că unul dintre cetă țenii no ștri
de vază s-a sinucis. Nu ați putea verifica această ipoteză?”. În
realitate, „suicidul” lui Sir Harry Oakes purta toate semnele
distinctive ale unei execuți: mafiote din lumea interlopă. Harry
Oakes nu a văzut lumina zilei ca supus britanic, ci ca fiu al unui
profesor din Sangerville, Maine. În anii de studenție, visa să
acumuleze o avere imensă. A urmat Facultatea de Medicină din
Syracuse, dar, după doi ani, a abandonat studiile. Harry le-a spus
Colegilor săi: „Ca medici, veți duce o viață bună dar niciodată nu
veți ajunge foarte bogați! Eu vreau să devin putred de bogat.”
Harry și-a valorificat cunoștințele medicale într-o tabăra de
căutători de aur din nordul Canadei. Trata degerăturile, cangrena
subnutriția și, între timp, căuta să obțină cât mai multe informa ții
de la minerii bătrâni și experimentați. Timp de 14 ani a urmat
valurile de căutători de aur care invadau orice teritoriu amăgitor
din Californie până în Yukon, din Australia până în Congo.
Perseverența sa fu răsplătită în anul 1910, când, împreună cu
partenerul, său a găsit aur pe malul lacului Kirkland din nordul
statului Ontario. Acest loc a devenit cel de al doilea zăcământ de
aur ca mărime din America de Nord în următorii 12 ani, Oakes a
reușit să adune o avere suficientă pentru a cumpăra acțiunile
deținute de partenerul său, devenind unicul proprietar al minei.
În 1923, Oakes era un magnat industrial dur și lipsit de scrupule.
Atunci, la vârsta de 48 de ani, s-a căsătorit cu Eunice MacIntyre,
o tânără dactilografă care lucra la o bancă din Australia și pe care
o cunoscuse într-o croazieră. În interes de afaceri, a renun țat la
cetățenia americană, preferând-o pe cea canadiană. Dar,
ajungând să plătească un impozit de 85 de procente din venit,
Harry Oakes a fost dezamăgit de patria aleasă. Odată, când
tocmai își petrecea concediul în casa din Palm Beach, împreună
cu soția și cei cinci copii, s-a întâlnit cu un agent imobiliar pe
nume Harold Christie, care i-a lăudat politica fiscală din
Bahamas, unde administrația britanică nu percepea impozit pe
profit și nici pe moștenire. Oakes a decis să-și protejeze averea
mutându-se la Nassau. Aici a investit mai multe milioane de lire
în hoteluri și terenuri de golf. A înființat fonduri de caritate, care
asigurau hrana copiilor nevoiași și spitalizarea săracilor. În
curând, mărinimia sa a devenit cunoscută și în Anglia, unde a
donat 25.000 de lire unui spital. Astfel, în 1939, regele George al
VI-lea, care a urcat pe tron după abdicarea fratelui său, ducele de
Windsor, i-a conferit titlul de baronet, pentru a- și exprima
gratitudinea. Magnatul, un excentric ambițios, a depus toate
eforturile pentru ca la adoptarea oricărei legi sau decizii mai
importante să fie necesară și contribuția guvernatorului- șef, iar Sir
Harry a reușit să-l determine pe Edward să-i reprezinte interesele.
Tocmai avantajele acestei relații i le explica Harry Oakes
partenerului său de afaceri, agentul imobiliar Harold Christie,
când s-au întâlnit la Palm Beach pentru a discuta despre
proiectul deschiderii unor cazinouri în Bahamas. Deși Christie
reușise să câștige încrederea ducelui și primise acordul tacit al
acestuia, totuși lucrurile nu avansau deloc. De fapt, Sir Harry
ezita încă, așa încât Christie voia să aducă și mai multe
argumente pentru a-l convinge pe bătrânul capricios. Acesta era și
motivul întâlnirii lor de la Nassau din seara de 7 iulie 1943. Sir
Harry avea intenția ca peste două zile să plece în concediu la
reședința sa din Maine, iar Christie nu-și putea permite să piardă
posibilitatea unei noi discuții de afaceri. Oakes a avut oaspe ți la
cină, care au plecat la ora 23,00. Conform celor spuse de Harold
Christie, puțin după aceea, Sir Harry s-a culcat, iar Christie,
căruia i s-a pus la dispoziție o cameră de oaspeți aflată la capătul
celălalt al culoarului, a făcut la fel.
Mai târziu, agentul imobiliar a declarat sub jurământ că, în
noaptea respectivă, nimeni nu a părăsit casa și că, deși l-au trezit
tunetele furtunii tropicale care se dezlănțuise, nu a auzit niciun
sunet suspect dinspre dormitorul lui Sir Harry. Diminea ța, la ora
7,00, s-a sculat și s-a dus să ia micul dejun. Străbătând culoarul,
s-a oprit în fața ușii lui Oakes, l-a strigat de mai multe ori și,
văzând că nu răspunde, a intrat în încăpere. Aici l-a întâmpinat o
imagine de coșmar. Camera era învăluită într-un fum gros, dar nu
era niciun focar de incendiu. Sir Harry Oakes zăcea mort pe
sofaua arsă, fața îi era scăldată în sânge, iar pe frunte avea patru
răni adânci. Pijamaua subțire în care era îmbrăcat arsese aproape
în întregime și zdrențele ei se lipiseră de pielea arsă, plină de
bășici sparte. Țipetele de ajutor ale lui Christie l-au alertat pe
îngrijitorul casei, care, în câteva minute, a sunat la poli ție și la
ducele de Windsor, guvernatorul insulei. Polițiștii din Bahamas nu
prea aveau experiență în rezolvarea cazurilor de crimă și de aceea,
probabil, au răsuflat ușurați când au aflat că ducele ceruse
ajutorul poliției din Miami pentru cercetarea „sinuciderii” lui Sir
Oakes. Ducele discutase cu căpitanul de poliție Edward Melchen,
un apropiat al său, care fusese și garda sa de corp în timpul
deselor escapade la Miami. Melchen a sosit la Nassau după câteva
ore, aducând cu sine un om de încredere, detectivul James
Barker. Cei doi au cercetat superficial cadavrul care zăcea pe
sofaua arsă, după care Melchen i-a spus ducelui: „Să privim
lucrurile în față. Nici vorbă de sinucidere!” A doua zi, cei doi
polițiști americani au înființat o „poliție ad hoc” la Westbourne,
reședința magnatului, și au trecut la audierea personalului și
rudelor victimei. Christie și ducele de Windsor au ținut legătura
telefonic pe tot parcursul zilei. În aceeași după-masă, ducele s-a
dus personal la reședința lui Oakes, pentru a vedea locul unde
avusese loc abominabila crimă. Aici a stat de vorbă cam 20 de
minute cu căpitanul James Barker. Peste două ore a fost arestat
suspectul învinuit de asasinarea lui Sir Harry. Era Alfred de
Marigny, ginerele lui Sir Harry Oakes, un bărbat uscă țiv, mulatru,
în vârstă de 36 de ani, originar din Insulele Mauritius. De Marigny
fusese deja de două ori căsătorit și divorțase de puțin timp înainte
de a începe s-o curteze pe Nancy, fiica cea mai mare a lui Oakes.
Alfred se stabilise în Bahamas și ducea un trai luxos, pe cheltuiala
ultimei sale soții, o femeie putred de bogată. Bărbatul, pe bună
dreptate considerat un gigolo, pusese ochii pe frumoasa Nancy,
care la vremea aceea avea doar 17 ani. De la început, rela țiile lui
de Marigny cu tatăl iubitei sale au fost furtunoase, acestea
deteriorându-se în mod decisiv când cei doi tineri s-au căsătorit la
New York, la numai două zile după ce Nancy împlinise 18 ani,
adică vârsta la care nu mai avea nevoie de consimțământul
părinților pentru a se mărita. În ziua decesului tatălui ei, Nancy
era în Florida, pentru un tratament medical, iar Alfred organizase
o petrecere la care fusese invitat George de Videlou, un tânăr de
bani gata, originar tot din Mauritius, și un alt oaspete. La ora unu
noaptea, de Marigny și-a părăsit locuința pentru a- și conduce
oaspeții. Acuzarea argumenta vinovăția bărbatului prin faptul că,
în noaptea crimei, acesta ar fi trecut cu mașina prin fa ța re ședin ței
din Westbourne. Din cele spuse de procurorul Eric Hallinan,
reieșea că mai existau și alte probe care îl incriminau. El se referea
în special la faptul că dormitorul lui Sir Harry fusese incendiat
pentru a se distruge urmele, iar în timpul anchetării lui Marigny,
polițiștii au observat că acesta avea o arsură pe brațul drept. De
asemenea, pe paravanul chinezesc din dormitorul lui Oakes a fost
găsită o amprentă a aceluiași Marigny. Godfrey Higgs, avocatul
apărării, a anulat destul de repede prima probă, întrucât unul
dintre martori a declarat că Marigny își arsese bra țul încercând să
aprindă o lumânare. Momentul decisiv al procesului l-a
reprezentat episodul legat de amprenta găsită pe paravanul
chinezesc. Detectivul James Barker a declarat că amprenta a fost
prelevată de pe paravan cu ajutorul unei fâșii de cauciuc acoperită
cu lipici. Acest procedeu a distrus orice evidență privind faptul că
amprenta a fost într-adevăr prelevată de pe paravan. Locul de pe
care a fost ridicată presupusa amprentă a lui Marigny, era gol.
Depoziția căpitanului Barker a devenit tot mai ezitantă. La
întrebarea apărării de ce nu a fotografiat locul amprentei, acesta a
răspuns că nu a adus cu sine de la Miami aparatul special de
fotografiat, crezând că va ancheta cazul unei sinucideri. „Nu mi s-
a părut important să aduc aparatul de fotografiat amprentele
digitale”, a spus Barker. Credibilitatea depoziției lui Barker a fost
pusă la îndoială de un expert al poliției din New Orléans, Maurice
O’Neil. El a atras atenția asupra contururilor clare de pe imaginea
amprentei lui Marigny și a declarat că aceasta a fost prelevată de
pe o suprafață netedă, pentru că altfel, ar trebui să se vadă și
contururile modelului complicat de pe paravan. El și-a sus ținut
opinia cu multă hotărâre, afirmând chiar că amprenta a fost
ridicată de pe suprafața lucioasă a unui comutator de electricitate
sau de pe pachetul de țigări pe care Marigny îl avea în mână când
a fost convocat de polițiști în casa victimei. Higgs, avocatul
apărării, nu a căutat să afle de ce a apelat Barker la asemenea
dovezi neconvingătoare. Din întrebările rămase fără răspuns, a
reieșit un alt amănunt important al evenimentelor. Harold
Christie, care dormise în clădire în noaptea crimei, declarase sub
jurământ că, după ora 23,00, nici el și nici Sir Harry nu au
părăsit reședința Westbourne. Dar Higgs l-a chemat ca martor pe
căpitanul Edward Sears, adjunctul șefului secției Circula ție a
poliției din Bahamas. Sears, care îl cunoștea pe Christie din anii
de școală, a afirmat cu certitudine că-l văzuse pe acesta la unu
noaptea, pe strada George din Nassau, într-o furgonetă care
circula cu mare viteză dinspre portul orașului. Sears nu l-a putut
identifica pe șoferul furgonetei, dar era sigur că era vorba de un
alb. Jurații s-au retras să delibereze. Peste două ore, s-a dat
verdictul de nevinovăție în procesul intentat împotriva lui Alfred
de Marigny. Pentru asasinarea lui Sir Oakes, nu a fost acuzat
nimeni. După aproape 10 ani, la 26 decembrie 1952, la Miami, a
fost găsit un indiciu care a aruncat o cu totul altă lumină asupra
cazului Harry Oakes. Căpitanul de poliție James Barker, care
fusese anchetatorul morții lui Oakes, a fost găsit mort, împușcat
cu propriul său revolver de calibrul 0,38. Trăgaciul a fost acționat
de fiul căpitanului. Acesta, cu lacrimi în ochi, a relatat la
tribunalul districtual faptul că tatăl său devenise dependent de
droguri, era corupt și ducea o viață de desfrâu. Fapta fiului lui
Barker a fost calificată de tribunal drept „crimă motivabilă”.
Colegii căpitanului nu au fost surprinși de acest caz, întrucât
știau de ani de zile că Barker figura pe lista poli ți știlor plăti ți de
gangsterul Meyer Lansky, capul mafiei din Florida și Cuba. În
perioada când a fost ucis Sir Harry, Lansky își dorea foarte mult
să obțină autorizația oficială pentru deschiderea unui cazinou la
Nassau. Pentru a-și atinge obiectivul, a recurs la foarte multe
șiretlicuri, încercând să atragă de partea sa personalită țile
influente din Bahamas. Lansky le comunicase oamenilor săi că un
bărbat încăpățânat, care i se împotrivea, va trebui să primească o
lecție. Localnicii își aminteau foarte bine de ambarca țiunile cu
motoare puternice care străbăteau apele oceanului, intrând și
ieșind din portul din Nassau fără a se sinchisi de formalită țile
vamale sau de frontieră. Erau ambarcațiunile flotei lui Lansky,
conduse de marinari care cunoșteau apele dintre Miami și Nassau
încă de pe vremea prohibiției, când transportau alcool din
Bahamas-ul britanic în Florida. Oare în noaptea crimei, Harold
Christie călătorea îngrozit într-o mașină care gonea dinspre port,
după ce luase parte la o discuție la bordul unui astfel de vapor?
Oare să fi fost cu el și Sir Harry? Poate că trupul zdrobit în bătaie
al bătrânului zăcea pe podeaua furgonetei, trebuind să plătească
cu viața faptul că a refuzat propunerea mesagerilor lui Lansky.
Oare necunoscutul pe care l-a văzut căpitanul Sears să fi fost
trimis de șeful mafiei pentru a-i da o lecție lui Sir Harry Oakes?
Poate că James Barker, căpitanul de poliție corupt, la indica ția lui
Lansky, a căutat un țap ispășitor în cazul morții lui Oakes și l-a
incriminat pe Marigny pentru a distrage atenția opiniei publice.
Imediat după război, ducele de Windsor a părăsit arhipelagul
Bahamas și s-a întors în exilul său civilizat de la Paris. Niciodată
nu s-a mai interesat de cazul asasinării lui Oakes. După un timp,
Harold Christie a fost ridicat la rang de cavaler pentru serviciile
aduse guvernului din Bahamas. A murit în 1973, în timpul unei
călătorii în Germania.

Asasinat în Congo

Atentatul este o crimă care, având impact asupra maselor,

poate schimba mersul istoriei. Viața unui erou național poate fi
curmată de glonțul ieșit pe țeava unei arme cu lunetă. Tiranul și
camarila sa pot fi spulberați de explozia unei bombe bine plasate.
Cauzele atentatelor pot fi diferite: de la închipuirile din mintea
bolnavă a unui scelerat, până la jertfa unui
patriot care vrea să-și scape țara de dictator. Adesea, înlăturarea
unui conducător este organizată de o mișcare sau o grupare
politică ce urmărește preluarea puterii. De obicei, atentatele sunt
înfăptuite la lumina zilei. Personalită țile publice sunt ucise în
locuri publice, unde victima este expusă și vulnerabilă. Aceste
locuri sunt alese în mod deliberat, pentru a demonstra publicului
consternat, forța și devotamentul celor care-și asumă atentatul.
Atentatorii urzesc în secret și ucid în public, revendicându- și de
cele mai multe ori faptele. Nebunul singuratic ajunge pe prima
pagină a ziarelor, primindu-și astfel răsplata. Tot prin intermediul
presei, grupările politice pot să-și difuzeze succesul în lumea
întreagă.
Totuși, moartea a două figuri politice proeminente, petrecută
într-un interval de 9 luni, în anul 1961, nu s-a încadrat în
schema obișnuită. Nu au fost recunoscute și nici n-au fost
revendicate vreodată de cineva. Cele două cazuri sunt legate de
situația politică tulbure ce domnea atunci în Africa. Unul dintre
ele este considerat o crimă întâmplătoare, iar celălalt – un tragic
accident de avion, pricinuit de o defecțiune tehnică. Totuși,
suspiciunile planează și astăzi, atât în cazul mor ții
revoluționarului congolez Patrice Lumumba, cât și a diplomatului
Dag Hammarskjold, secretar general al ONU. La vârsta de 35 de
ani, Patrice Emergy Lumumba era un politician lipsit de
experiență, dar un orator talentat, care reu șea să însufle țească
publicul. Nutrea ambiții nemăsurate și voința de a le împlini. Setea
lui de putere era uriașă, iar discursurile sale puteau mobiliza
masele largi.
În 1960, Patrice Lumumba devenise un factor de care trebuiau
să țină cont și guvernatorii coloniali din întinsele teritorii ale
Congo-ului belgian, unde se făcea simțit vântul schimbării din
Africa. Naționalismul a reușit să mobilizeze forțe imense și se
răspândea rapid pe tot continentul negru, iar europenii nu erau
dispuși să plătească un preț prea ridicat pentru a-și păstra
coloniile africane. Dar, în 1960, când puterea a fost transferată pe
cale electorală poporului congolez, autoritățile coloniale și-au dat
seama că nu se întrevăd posibilitățile unei tranzi ții pa șnice.
Observau contrariați popularitatea crescândă a conducătorului
rebel Moise Chombe, aflat în fruntea unei grupări care milita
pentru separarea bogatei provincii Katanga și declararea ei ca stat
suveran. Însă, cu și mai mare atenție, urmăreau mișcările celor doi
rivali politici ai lui Chombe, care promiseseră păstrarea
echilibrului intern și se juraseră că vor înfrânge rezisten ța din
Katanga, păstrând această regiune în interiorul noului stat
congolez. Belgienii au luat la cunoștință cu o reală satisfac ție
rezultatele alegerilor, în urma cărora funcția de președinte a fost
ocupată de Joseph Kasavabu, un funcționar public lini știt și
cultivat. Au observat însă premisele unei atmosfere revolu ționare,
care îl va aduce în scaunul de premier pe Patrice Lumumba, fost
diriginte de poștă. Știau că Lumumba, care- și dorea puterea cu
orice preț, se baza pe promisiunea unui ajutor militar sovietic.
Noul prim-ministru, care în adolescență fusese exmatriculat de la
școala misiunii catolice, fiind acuzat de promiscuitate sexuală, iar
mai târziu închis doi ani pentru delapidare, le va adeveri cele mai
adânci temeri. În curând, se dovedi că revoluționarul entuziast,
dar naiv, și-a dat singur seama că a dezlănțuit ni ște for țe pe care
nu le mai putea stăpâni. Consilierii sovietici care invadaseră țara,
re prezentând brațul de nădejde al Moscovei, îi controlau fiecare
mișca re. Între timp, congolezii au realizat că deși abia scăpaseră
de o stăpânire colonială, erau deja pe cale să cadă pradă alteia.
Lumumba declanșă o operațiune sângeroasă de „purificare” în
rândurile triburilor inamice, folosindu-se de ajutorul logistic și de
tehnica militară sovietică aflată în țară. A condus personal
formațiunile militare care au măcelărit 3000 de membri ai tribului
Raluba, soldați fiind transportați cu ajutorul celor 19 avioane
Iliușin, asigurate de sovietici. Au existat și câ țiva observatori
străini care au considerat că intervenția brutală fusese necesară
pentru menținerea unității noului stat. Alții, însă, au afirmat că
premierul își târăște poporul într-un război civil tot mai tragic. La
presiunile belgienilor, președintele Kasavabu l-a îndepărtat pe
Lumumba din funcție și l-a deferit justiție Acesta a fost începutul
unui joc de-a șoarecele și pisica. Încă de la început, Lumumba a
evadat din arestul la domiciliu și a pornit printr-un „turneu” prin
țară, în fiecare localitate mulțimea întâmpinându-l cu ova ții.
Belgienii, care, din interese economice, doreau să aibă un guvern
aliat și o situație stabilă în țară, mai întâi s-au arătat foarte
indignați de evadarea lui Lumumba, însă ulterior au perceput-o
mai mult ca pe o chestiune neplăcută, decât ca o reală
amenințare. Considerai că nu este decât un intrigant naiv care se
va sătura repede de vocația sa de conducător, potențată de for țele
care-l susțineau și-l orientau din punct de vedere politic.
 În ianuarie 1961, Lumumba a fost arestat din nou și trimis în
provincia rebelă Katanga, unde nu se mai putea aștepta la
simpatia mulțimii. Peste numai o săptămână, Lumumba era mort,
împreună cu doi oameni de încredere: Joseph Okito și Maurice
Mpolo. Întâmplarea însă a fost dată publicității cu totul altfel... S-
a anunțat că Patrice Lumumba a evadat din nou. Paul Munungo,
ministrul de interne din Katanga, a
 declarat acest lucru într-o conferință de presă în care le-a
arătat ziariștilor orificiile practicate în perete de Lumumba și
complicii săi, prin care, chipurile, ar fi evadat din vila de la
Elisabethville. „Am oferit o recompensă substanțială pentru
prinderea lor” a mai spus ministrul. La următoarea conferin ță de
presă, convocată trei zi mai târziu, a fost la fel de laconic și i-a
informat pe ziariști că „evadai au părăsit ora șul Elisabethville cu
un autoturism și au străbătut peste 320 de kilometri, oprindu-se
în districtul Kowelzi, în apropierea unui sat. Localnicii, care voiau
să obțină cele 3000 de lire recompensă i-au căsăpit cu securea pe
Lumumba și pe camarazii săi. Un funcționar oficial a făcut o vizită
la fața locului și a relatat că cei trei bărba ți sunt îngropa ți într-un
mormânt fără niciun semn distinctiv. Pe afișe în care ofeream
recompensa am omis să specificăm că dorim ca Lumumba să fie
prins viu”, s-a scuzat ministrul. „Astfel, țăranii nu p fi acuza ți
pentru moartea lui; de fapt, fiind vorba de un criminal periculos,
n-au făcut ceva chiar așa de grav”. „Unde este satul cu pricina?”
au întrebat ziariștii. „Trebuie să păstrăm secretul pentru a r
provoca organizarea unor pelerinaje de către cei care îi erau
devotați sosi răspunsul. Moartea timpurie a tânărului revolu ționar
a fost o adevărată ușurare pentru belgienii îngrijora ți, dar nu
același lucru se poate spune despre sovietici, care erau furioși că
nu reușiseră să-l protejeze pe liderul revoluționar congolez.
Sovieticii au susținut că e vorba despre un atentat și au început
imediat construirea unei universități care purta numele lui
Lumumba, menită să instruiască revoluționari africani. În afară
de aceasta, au pretins demisia secretarul general ONU, motivând
că independența statului Congo, aflat într-o etapă de tranzi ție, era
supravegheată și constrânsă de această organizație interna țională.
Dag Hammarskjold fusese și anterior ținta nor injurii repetate, a șa
că nu îl miră nici faptul că i se cerea demisia. Diplomatul
scandinav, care avea o vârstă înaintată, a fost criticat vehement și
de conducătorii statelor occidentale, reproșându-i-se că nu a uzat
de forțele internaționale ONU care se aflau sub comanda sa,
pentru a accelera formarea noului stat Congo. În schimb, statele
răsăritene considerau că s-a intervenit prea mult în treburile
interne din Congo. Când, în cursul unor operațiuni militare,
soldații indieni din cadrul forțelor ONU de menținere a păcii au
ucis câteva sute de rebeli katanghezi, Hammarskjold și-a asumat
întreaga răspundere pentru acest incident. Liderii occidentali l-au
acuzat de administrarea defectuoasă a situației, pe când Hru șciov
l-a calificat drept” lacheul puterilor occidentale, cu mâinile
mânjite de sânge”. Hammarskjold, însă, și-a continuat munca,
încercând în mod imparțial să contribuie la nașterea dureroasă și
însângerată a noului stat african. Nu a ezitat nicio clipă să dea
curs invitației liderului din Katanga, Moise Chombe, de a discuta
despre posibilitățile de încheiere a păcii între provincia separatistă
și Kongo. Întâlnirea urma să aibă loc pe un teren neutru, la Ndola,
localitate aflată în Rhodesia. Din motive de securitate, călătoria
secretarului general al ONU a fost păstrată secretă. Conform
planului inițial, Hammarskjold ar fi trebuit să zboare de la
Leopoldville la Ndola, cu un avion DC-4 Skymaster, însă în ultima
clipă, pentru a evita asediul ziariștilor care-l așteptau, a decolat cu
un alt avion, un DC-6. Acesta era un avion bine echipat și
aparținea comandantului forțelor ONU din Congo, generalul Sean
McKeown. Fiind înzestrat cu patru motoare puternice, putea
străbate fără dificultăți peste 4000 de kilometri.
Numai că, în urmă cu 24 de ore, avionul DC-6 fusese atins de
artileria antiaeriană, care i-a distrus unul dintre motoare. A fost
reparat în aceeași zi și lăsat apoi nesupravegheat într-unul din
atelierele de reparații ale aeroportului din Leopoldville. Confuzia a
fost amplificată și de faptul că pilotul avionului, Per-Eric
Hallonnquist, pentru a deruta presa, a desemnat ca sta ție de
destinație a zborului un mic aeroport din districtul Kisai, aflat la
jumătatea drumului până la Ndola. Decolarea a avut loc după
amiaza târziu. Echipajul era alcătuit din 15 membrii, printre care
și un radiotelegrafist fără experiență în domeniul avia ției: La
câteva minute după decolare, au descoperit că în carnetul de bord
nu figurau nici hărțile care indicau traseul spre Ndola și nici
instrucțiunile de zbor detaliate. Totuși, cursa a decurs fără
incidente. După patru ore de zbor, la momentul prevăzut pentru
sosire, pilotul a stabilit legătura cu turnul de control din Ndola, a
cerut informații despre starea vremii și a pistei de aterizare și se
pregăti să coboare de la înălțimea de 9700 de metri a plafonului
de zbor. Turnul de control a răspuns și apoi a a șteptat
confirmarea pilotului. A așteptat și, a tot a șteptat... După două ore
și jumătate, controlorii de trafic au constatat consterna ți că
avionul DC-6 se apropie de aeroport dinspre sud-vest, dinspre
teritoriul rhodesian, ca și cum ar fi făcut un ocol de 160 de
kilometri Toată lumea a fost profund mirată de această întârziere
considerabilă însă nimeni nu a intrat în panică, întrucât avionul
se putea menține în aer șapte ore și mai avea suficient
combustibil. Apoi pe frecvența radio au putut recepționa glasul
calm al lui Hallonnquist, care comuni ca următoarele: „Văd
luminile de semnalizare ale pistei de aterizare din Ndola...
începem aterizarea”. Personalul turnului de control a privit în
beznă, dincolo de pista de aterizare, așteptând să se ivească
avionul DC-6. Dar n-au văzut decât o străfulgerare puternică,
după care întunericul s-a lăsat peste împrejurimi. Avionul se
lovise cu o aripă de un copac și s-a prăbușit în pădurea din
apropiere.
Din cauza confuziei generale și a beznei, echipelor de salvare le-
au trebuit peste două ore pentru a descoperi avionul în jungla
deasă. Epava avionului, cadavrele împrăștiate și alte indicii arătau
că accidentul nu s-a petrecut din cauza faptului că pilotul ar fi
apreciat în mod greșit distanța. Fuzelajul avionului, în apropiere
de cabina d pilotaj, era ciuruit de gloanțe. Cadavrul lui Dag
Hammarskjold zăcea între scaunele contorsionate. La câteva zeci
de centimetri de el, era aruncat un revolver, iar sub gulerul
sacoului, cineva așezase o carte de joc, un as de pică. Un singur
om a scăpat cu viață din cumplitul accident, ofițerul Harry
Jullian, din forțele americane de securitate. Zăcea în stare de
inconștiență, având coapsa fracturată și arsuri pe 50% din
suprafața corpului. A doua zi, la Ndola, au sosit detectivi pentru a
aduna date privind tragicul accident. Au constatat că
Hammarskjold nu a murit în momentul producerii accidentului și
nici nu fusese împușcat, ci a murit din cauza întârzierii echipelor
de salvare. A murit fără să poată povesti nimic din ce s-a
întâmplat în ultimele minute ale zborului. În epava avionului, au
găsit sticle de whisky și brandy, fapt care a adeverit informa țiile
anterioare care semnalau că mai mulți membri ai echipajului și
personalului de zbor au urcat la bord epuiza ți și clătinându-se,
după o noapte de pomină petrecută într-un bar din Leopoldville.
Specialiștii care au analizat aparatul au constatat că, din cauza
unei defecțiuni tehnice inexplicabile, altimetrul avea o abatere de
37 de metri, ceea ce l-a derutat pe pilot la citirea indica țiilor. A
apărută și un martor ocular care a declarat că doar cu câteva
minute înainte de prăbușirea avionului DC-6, a auzit sunetul
motoarelor unor avioane necunoscute, aflate în apropiere. Numai
avioanele de vânătoare ale rebelilor din Katanga se mai aflau în
interiorul razei de zbor, la Elisabethville, oraș aflat la 160 de
kilometri depărtare. Mai târziu, în aceeași zi, maiorul Jullian și-a
recăpătat cunoștința. Detectivii care stăteau în jurul patului său l-
au asaltat cu întrebări: „Unde ați fost în timpul celor două ore de
întârziere? De ce nu ați aterizat la locul și momentul indicat?”
„Domnul Hammarskjold ne-a spus să ne întoarcem din drum, dar
nu ne-a explicat de ce” atât a mai fost în stare să declare ofi țerul
grav rănit. Peste două zile a murit, fără a- și mai fi recăpătat
cunoștința. Specialiștii rhodesieni care au condus ancheta privind
cercetarea cauzelor prăbușirii avionului, au ajuns la concluzia că
accidentul s-a datorat unei erori de pilotaj. Mai târziu, o comisie a
ONU, alcătuită din cinci persoane, bănuind că a fost totu și vorba
de sabotaj și de un schimb de focuri, a reluat investigarea cazului,
însă concluzia finală a fost că nu se poate stabili exact originea
catastrofei. Autoritățile din Katanga, care au mai avut parte de o
experiență tragică cu soldații indieni ai forțelor ONU, nu au vrut să
colaboreze la investigațiile menite să descopere cauza
accidentului. Să fi fost distrus avionul în care călătorea Dag
Hammarskjold de o bombă temporizată? Să fi avut loc un schimb
de focuri în cabină sau să fi fost un atac al unor avioane de
vânătoare? Toate aceste întrebări au rămas fără răspuns. Nimeni
nu a revendicat acest atentat. Totuși, cine a a șezat asul de pică pe
pieptul diplomatului aflat în agonie? Să fi fost oare cineva care l-a
însoțit pe ultimul drum?

Străzile groazei

În sufletul londonezilor din East End se cuibărise spaima.

Teama și panica puseseră stăpânire pe străzi și taverne, iar simpla
rostire a acestui nume făcea să se lase o tăcere de ghea ță: Jack
Spintecătorul. Misteriosul asasin ataca sărmanele femei pe care
viața mizeră le obliga să-și vândă trupul pentru câ țiva gologani, pe
străzile lăturalnice ale suburbiei. Din fericire, teroarea legată de
Jack Spintecătorul nu a durat prea mult. Prima femeie i-a căzut
victimă într-o noapte de vară de acum mai bine de un veac, iar
ultima – trei luni mai târziu. A ucis cel pu țin cinci femei, dar unii
criminaliști sunt de părere că în total ar fi făcut 14 victime.
Identitatea sa a rămas o enigmă și în ziua de azi.
Materialul adunat de Scotland Yard privind acest caz a fost dat
publicității în 1992, dar conținea prea puține informații despre
criminalul de trist renume. Medicii legiști care au cercetat
cadavrele victimelor au putut concluziona doar că Jack
Spintecătorul dispunea de oarecare cunoștințe medicale și era
stângaci. Conform supozițiilor polițiștilor, criminalul era un bărbat
înalt, slab, palid, cu mustață neagră. Mai mul ți martori, printre
care și un polițist, au afirmat că au văzut o persoană cu aceste
semnalmente, părăsind în grabă locul faptei. Se pare că de fiecare
dată purta pălărie și un mantou lung și ponosit. Avea un mers
caracteristic tinerilor, cu pași mari și apăsați. Totul a început în
zorii zilei de 7 august 1888, când un bărbat a găsit cadavrul
mutilat al unei femei, abandonat în casa scărilor unui bloc din
Whitechapel. Cadavrul a fost identificat ca fiind al Marthei Turner,
o prostituată. Moartea femeii a fost cauzată de mai multe lovituri
de cuțit.
 În acea vreme, crimele comise asupra prostituatelor din East
End nu constituiau o raritate. Docurile londoneze erau pline de
vapoare sosite din toate părțile lumii, iar marinarii străini
umpleau cârciumile și tavernele orașului. Totu și, cazurile de
mutilare erau foarte rare. Atunci când peste numai 24 de ore a
fost însă descoperit încă un cadavru ce părea a fi „opera” aceluia și
asasin, teama a pus stăpânire pe orașul încins de căldura verii.
Cadavrul unei alte prostituate de 42 de ani, poreclită Polly cea
frumușică, pe numele adevărat Mary Ann Nichols, a fost
descoperit în 31 august, dis-de-dimineața. Ieșise la agă țat, pentru
a câștiga cei câțiva penny necesari pentru patul din azilul de
noapte și poate ceva în plus pentru un păhărel de gin, când, un
bărbat înalt și uscățiv s-a apropiat de ea și au plecat împreună,
dispărând în beznă. Atunci a fost văzută în via ță pentru ultima
oară. Când a fost găsită, femeia avea gâtul retezat și trupul
mutilat. Unul dintre detectivi a remarcat: „Este opera unui
descreierat”; iar medicul legist a adăugat:”Niciodată nu am mai
văzut un caz atât de teribil. Următorul atac al Spintecătorului s-a
petrecut după două săptămâni. De această dată, victima era
Annie Chapman, zisă Bruneta, o prostituată de 47 de ani, bolnavă
de tuberculoză. Cadavrul ei eviscerat a fost găsit de un hamal din
piața Spitalfields. Cele câteva haine ale moartei fuseseră a șezate în
ordine, alături de cadavru. În data de 25 septembrie, la 18 zile
după moartea lui Annie, la sediul agenției centrale de presă din
Fleet Street, a sosit următoarea scrisoare:
„Stimate domnule director! Din când în când aud că am fost
capturat de poliție, deși nici pomeneală să fi dat cineva de mine.
Sunt interesat de un anumit tip de femei, pe care am să continuu
să le căsăpesc până voi obosi. Ultima crimă a fost o capodoperă.
Nu i-am lăsat răgaz femeii nici măcar să țipe. Îmi place ce fac și nu
am de gând să mă opresc. În curând veți mai auzi de mine și de
hobby-ul meu ciudat. Ultima oară am turnat într-o sticlă de bere
cu ghimbir substanța potrivită pentru a vă scrie, însă, între timp,
s-a coagulat, așa că n-o pot folosi. Sper că și cerneala roșie vă va
satisface. Ha-ha! Cu proxima ocazie, voi tăia urechile victimei și le
voi expedia la poliție”. Scrisoarea era semnată „Jack
Spintecătorul”. Acest nume, care a fost utilizat atunci prima oară,
l-a făcut celebru pe asasinul misterios, cu mintea rătăcită, care
îngrozise populația din suburbiile Londrei. Victima următoare a
fost Elizabeth Stride, poreclită Lungana Liz Trupul ei a fost găsit
de un polițist, în dimineața zilei de 30 septembrie, în spatele por ții
unei uzine. Întrucât cadavrul nu era ciopârțit, poli ți știi au bănuit
că Jack Spintecătorul fusese deranjat de cineva în timpul
groaznicei sale îndeletniciri. Curând însă, uciga șul a făcut e nouă
victimă, pe care și-a pus teribila amprentă. Rămă și țele pământe ști,
mânjite cu sânge, ale Catherinei Eddowes, de 40 de ani, au fost
găsite la o jumătate de kilometru de locul unde zăcuse cadavrul
lui Liz. Acesta era
cadavrul cel mai mutilat. Îi fuseseră tăiate urechile și urmele
însângerate duceau către un perete pe care stătea scris cu creta:
„Evreii sunt responsabili pentru toate”. Aceste urme, însă, nu au
fost cercetate temeinic, întrucât Sir Charles Warren, șeful Poli ției
Metropolitane, le-a șters în taină, de teamă să nu declan șeze
manifestări antisemite. Zvonurile terifiante se răspândeau cu
iuțeala fulgerului Unii afirmau cu convingere că Jack
Spintecătorul își ține instrumentele criminale într-o gentu ță
neagră de piele, motiv pentru care trecătorii nevinova ți care
purtau astfel de genți riscau să fie linșați de populația îngrozită și
furioasă. Alții erau de părere că Jack Spintecătorul este fie
marinar străin, fie măcelar evreu, fie medic scelerat, fie un rus
trimis de țar să producă panică la Londra, fie un susținător al
moralității, care vroia să curețe străzile Londrei de păcăto și. După
opinia unora, Jack Spintecătorul nu putea fi decât un poli țist,
care poate umbla noaptea pe străzi fără a stârni bănuieli.
Conform unei ipoteze ș: mai fanteziste, făptașul nu era altul decât
Albert Viktor, prințul de Clarance, nepotul cel mai mare al reginei
Victoria. Ultima victimă a lui Jack Spintecătorul a fost blonda
Mary Kelly, în vârstă de 25 de ani ucisă la 9 noiembrie. Spre
deosebire de celelalte, Mary era o femeie tânără și atrăgătoare.
Ultima oară a fost văzută de un bărbat pe nume George
Hutchinson, de la care fata ceruse niște bani să-și poată plăti
chiria. Hutchinson îi răspunse că nu o poate ajuta, după care
văzut cum fata s-a îndreptat către un bărbat înalt, bine îmbrăcat,
care avea o mustață tunsă scurt și purta pălărie de vânător. A
doua zi, când Albert Bowes s-a dus să încaseze chiria de la Mary,
bătu la ușă, dar m i-a deschis nimeni. Atunci când și-a băgat
mâna prin geamul deschis al camerei și a tras perdelele de pânză,
i s-a arătat o priveliște de coș mar. Văzând cadavrul mutilat al
fetei, i se făcu rău și alergă să chemat proprietarul casei. Mai
târziu, comentă astfel cele întâmplate: „Ceea ce am văzut mă va
urmări toată viața!”. Odată cu moartea lui Mary, tirania uciga șului
descreierat luă sfârșit la fel de brusc precum începu se. Au existat
chiar doi asasini, condamnați la închisoare, care ax „mărturisit”
că ei ar fi Jack Spintecătorul. Unul dintre ei, arestat dup; ce și-a
otrăvit amanta, le-a declarat polițiștilor: „În sfâr șit a ți reu și să-l
prindeți pe Jack Spintecătorul”. Afirmația sa însă n-a fost
confirmată de probe. Un alt condamnat la moarte, atunci când
sub el s-a deschis trapa spânzurătorii, a strigat: „Eu sunt
Spintecătorul!...” însă în perioada comiterii groaznicelor crime,
acesta se afla în America Au existat câțiva polițiști care au afirmat
că știu cine era enigmaticul criminal. Iată ce a declarat în anul
1908, adjunctul comandantului Poliției Metropolitane: „Dacă vă
spun că asasinul era un evreu polonez, atunci afirm un fapt
asupra căruia nu planează suspiciunea”. Detectivul Robert Sagar,
decedat în anul 1924, unul dintre polițiștii implicai în urmărirea
Spintecătorului, a scris în memoriile sale următoarele „Aveam
motive serioase să-l bănuim pe un bărbat din Alt Gate, domiciliat
pe Butcher’s Row. Îl pusesem sub urmărire. Acest bărbat era
nebun și chiar prietenii săi au găsit de cuviință să-l interneze într-
un ospiciu. Din acel moment au încetat și atrocită țile lui Jack
Spintecătorul.” Scriitorul și reporterul radio Daniel Farson, care
timp de mai mulți ani a fost proprietarul unei taverne în East End,
a avansat o altă ipoteză, pe care a dat-o publicită ții. După părerea
lui, făptașul nu putea fi decât Montagu John Druitt, un avocat
obscur care avea relații în lumea medicală și provenea dintr-o
familie ciudată, în care mulți sufereau de boli mintale. Farson î și
bazează supoziția pe notițele lui Sir Melville Macnaghten, care în
1903 a preluat conducerea Secției de Urmărire Penală.
Macnaghten a numit trei suspecți principali: un comerciant
polonez care era evreu, probabil, un medic rus și pe Druitt. La
câteva săptămâni după asasinarea lui Mary Kelly, a fost pescuit
din Tamisa corpul neînsuflețit al lui Druitt. Din acest moment au
încetat și abominabilele crime ale lui Jack Spintecătorul. Cazul
însă nu s-a încheiat. Conform declarațiilor unui martor ocular,
două victime ale Spintecătorului s-au întors să bântuie locul
crimei. Stafia lui Mary Ann Nichols, prostituata de 42 de ani, care
fusese a doua victimă a teribilului asasin, a fost văzută de mai
multe ori, învăluită într-o aură misterioasă, apărând pe strada
Durward din cartierul Whitechapel, în apropierea locului unde
fusese descoperit cadavrul ei mutilat și eviscerat. Pe strada
Hansbury din Spitalfields s-au auzit urlete îngrozitoare, care au
fost atribuite unei alte victime a lui Jack Spintecătorul: Annie
Chapman, prostituata de 47 de ani.
 Jack „Despuietorul”

Timp de 12 luni, cartierele din vestul Londrei au fost terorizate

de un ucigaș în serie, poreclit Jack „Despuietorul”. La fel ca
predecesorul său, Jack Spintecătorul, și el își alegea victimele
dintre prostituate și nici el n-a putut fi depistat de poliție.
Jack „Despuietorul” își lăsa victimele dezbrăcate și le scotea
unul sau mai mulți dinți din față. Groaza stârnită de acest
criminal a început pe data de 2 februarie 1964, când pe malul
Tamisei, în apropiere de podul Hammersmith din vestul Londrei, a
fost găsit cadavrul Hannei Tailford. Femeia nu avea nicio haină pe
ea, cu excepția ciorapilor rulați până la glezne și a sutienului, care
îi fusese îndesat în gură pentru a o împiedica să țipe. Hannah, o
femeie în vârstă de 30 de ani, sosise la Londra din Heddon-on-
the-Wall, ținutul Northumberland. Înainte dusese o via ță
dezorganizată, practicând adesea sexul în grup. Poli ția a găsit în
locuința ei aparate de fotografiat și dispozitive de iluminat pentru
realizarea unor fotografii compromițătoare în timpul orgiilor. Una
din ipoteze presupunea că motivul crimei fusese șantajul. În
timpul anchetei a reieșit că ultima dată fusese văzută cu nouă zile
înainte de crimă. Medicul legist a descoperit că femeia era gravidă.
A doua victimă a lui Jack „Despuietorul”, Irène Lockwood, în
vârstă de 25 de ani, a fost descoperită în data de 8 aprilie, lângă
Duke’s Meadow, din Chiswick, tot pe malul Tamisei, cu 274 de
metri mai sus de locul unde fusese găsit cadavrul lui Hannah.
Poliția credea că motivul crimei a fost tot șantajul, dar apoi s-a
prezentat un bărbat care și-a asumat crima. El a făcut o descriere
exactă a cadavrului lui Irène, pe baza căreia a fost pus sub
acuzare. Dar, în timpul procesului, Jack „Despuietorul” a comis o
nouă crimă și acuzatul a fost achitat, iar asasinul a intrat din nou
în anonimat. Cea de a treia victimă a fost scoțiana Helen
Barthelemy, o tânără suplă, în vârstă de 22 de ani, care fusese
trapezistă la circ, iar acum făcea striptease la Golden Mile, lângă
Blackpool. Cadavrul ei a fost descoperit pe data de 24 martie, în
cartierul Brentfort, Londra. De data aceasta, poliția a găsit noi
probe utile pentru mersul anchetei. Spre deosebire de celelalte
cazuri, acest cadavru nu a fost găsit pe malul apei, ci într-un loc
retras. Și ea fusese dezbrăcată după ce a murit, îi lipseau patru
dinți din față și avea pe corp urme de vopsea pulverizată. Poli ția a
cercetat toate atelierele și garajele din zonă, unde se utiliza astfel
de vopsea, și a solicitat și ajutorul populației. Se pare că acest
lucru l-a speriat puțin pe asasin pentru că timp de trei luni nu a
mai comis nicio crimă. Cea de a patra victimă a „Despuietorului” a
fost Mary Fleming, în vârstă de 30 de ani, al cărei cadavru a fost
găsit în data de 14 iulie, rezemat de ușa unei case particulare din
Chiswick. Era complet dezbrăcată și pe corp avea urme de vopsea.
Cadavrul fusese descoperit în zorii zilei, de către un șofer care
locuia peste drum de casa respectivă. Muncitorii care lucrau în
schimbul de noapte la o fabrică din apropiere au relatat că în
noaptea respectivă au auzit zgomotul portierei unei mașini.
Peste câteva minute, mașina a demarat în trombă, așa încât
muncitorii care priveau pe geamul murdar al atelierului n-au
putut observa numărul de înregistrare al automobilului.
Specialiștii din Scotland Yard au descoperit că urmele de vopsea
aveau calitatea și culorile utilizate în atelierele de vopsitorie auto.
Se presupunea că aceste cadavre au fost ținute un timp în
apropierea unui atelier de tinichigerie și vopsitorie auto. Panica a
pus stăpânire pe locuitorii cartierelor londoneze. Majoritatea
femeilor nu îndrăzneau să iasă pe stradă după lăsarea
întunericului, iar prostituatele se plimbau doar în grupuri de câte
două-trei. Cea de a cincea victimă a fost găsită în ziua de 25
noiembrie sub o grămadă de gunoi, în parcarea de pe strada
Hornton din Kensington. Fata fusese văzută pentru ultima oară în
data de 25 octombrie. Tânăra în vârstă de 20 de ani, pe nume
Margaret Megowan, fusese amestecată, cu un an în urmă, în
scandalul Profumo, unde a depus mărturie în procesul lui
Stephen Ward.
Au fost audiați toți cei implicați în scandalul Profumo, însă nu
s-a găsit nicio pistă valabilă pentru cercetări. Margaret își
petrecuse seara dinaintea dispariției cu o altă prostituată, Kim
Taylor. A consumat 19 pahare de whisky înainte de a ie și la
agățat, pe Portobello Road. Au fost luate de doi bărba ți, în două
mașini separate, și s-au înțeles să se întâlnească toți patru pe
Chiswick Green. La intersecția cu Bayswater Road, Kim și
partenerul ei au pierdut urma celeilalte mașini și nu au mai văzut-
o niciodată pe Margaret. La aproape un an de la uciderea Hannei
Tailford, „Despuietorul” a comis ultimul său asasinat. Bridget
„Bridie” O’Hara a dispărut la 11 ianuarie 1965. În seara
respectivă, trecuse pe la hotelul Sheperd’s Bush, fapt confirmat de
mai multe cunoștințe cu care a discutat. Se pare că a murit la
puțin timp după ora 23,00, ora închiderii, dar cadavrul tinerei de
28 de ani a fost găsit doar în data de 16 februarie, în spatele unui
atelier situat lângă calea ferată. Femeia fusese sugrumată, dar se
pare că o bucată de vreme cadavrul fusese ascuns și doar ulterior
abandonat în locul cu pricina, cu puțin timp înainte să fie
descoperit.
La fel ca în cazurile precedente, și pe trupul ei au fost găsite
urme de vopsea, dar, în afară de acestea, se mai vedeau și câteva
pete de ulei de mașină, ceea ce dovedea că ascunzătoarea
cadavrului putea fi într-un atelier mecanic. Inspectorul șef John
du Rose, șeful brigăzii Omucideri, a trimis mai mul ți detectivi să
cerceteze atelierele, uzinele și service-urile din zona de vest a
Londrei, unde ar fi putut fi păstrat cadavrul lui Bridie. Poli ția a
notat numerele de înmatriculare ale automobilelor care urmăreau
prostituatele, iar șoferii lor au fost chemați la sediu pentru audieri.
Pentru a avea un impact psihologic mai mare asupra popula ției,
John du Rose a făcut publicitate cazului, sugerând că este pe
urma temutului criminal.
Polițiștii au reușit să descopere clădirea unde fuseseră ascunse
cadavrele lui Helen și Bridie. Aceasta se afla în apropiere de
depozitele industriale Heron din Akton, în spatele unei fabrici și în
vecinătatea unui atelier de vopsitorie. Du Rose și-a concentrat
toate forțele pe această arie, însă criminalul a reu șit să scape. La
început, au crezut că au reușit doar să-l sperie, însă în curând s-a
constatat că asasinatele încetaseră definitiv.
Ca un adevărat profesionist, du Rose a verificat toate cazurile
de sinucideri, morți subite și arestări, care au avut loc după
moartea lui Bridie. În final, a declarat că principalul suspect era
un bărbat de 45 de ani, domiciliat într-un cartier din sudul
Londrei, care lucra la o firmă de pază din vestul Londrei.
Bărbatul lucra pe o furgonetă și printre clădirile pe care le
verifica, figura și un atelier de vopsitorie. La pu țin timp după
moartea lui Bridie, bărbatul s-a sinucis, lăsând următorul mesaj:
„Nu mai suport tensiunea”.
Din considerație pentru familia suspectului, foarte impresionată
de sinucidere, poliția nu a dat publicității numele său. Să fi fost
într-adevăr Jack „Despuietorul”? Probabil că nu se va afla
niciodată.
 Brațul din pântecele rechinului

Întâmplarea de față a ajuns pe prima pagină a ziarelor, în data

de 25 aprilie 1915. Unul din ziare titra cu litere de o șchioapă:
„Cazul brațului găsit în pântecele rechinului”. Atât pentru cititorii
suspicioși, cât și pentru polițiști și pentru experții tribunalului,
acest caz a fost una dintre cele mai mari enigme. Misterioasa
întâmplare s-a petrecut în suburbia Coogee, din Sydney, unde un
pescar, pe nume Bert Hodson, a ieșit în larg cu mica sa
ambarcațiune să-și controleze undițele pe care le așezase în larg, la
un kilometru de țărm. Pusese macrouri drept momeală, sperând
să prindă rechini. De astă dată norocul i-a surâs, pentru că a
reușit să prindă chiar doi rechini. Un rechin de dimensiuni mai
mici era agățat de un cârlig, iar altul, mare de 4,2 metri, tocmai se
înfrupta din carnea celui dintâi. Pescarul a tras de sfoară și și-a
dat seama că prada nu-i mai poate scăpa. A cârmit și s-a
îndreptat către casă, trăgând rechinul după barcă. De obicei,
Hodson omora rechinii și îi agăța pe cântarul din debarcader; însă
acest exemplar deosebit dorea să i-l dea fratelui său Charles, care
avea un acvariu, iar Bert știa că un rechin-tigru de asemenea
dimensiuni va stârni interesul vizitatorilor și va aduce un câ știg pe
măsură. Așa s-a și întâmplat. Câteva zile la rând, rechinul care
descria cercuri amenințătoare în acvariu a făcut deliciul
vizitatorilor. Apoi, în data de 25 aprilie, admira ția a înghe țat pe
fețele turiștilor, făcând loc groazei, atunci când au fost martorii
unui eveniment teribil. La un moment dat, rechinul a început să
înoate repede și să se zvârcolească, până când, în cele din urmă, a
dat afară tot conținutul stomacului său: șobolani, păsări, bucă ți
din corpul rechinului mai mic și... un braț de om, legat de o
sfoară. Charles Hodson n-a pierdut vremea. A pescuit bra țul și a
anunțat imediat poliția. S-a dovedit că rămășița umană
înfiorătoare, care avea un tatuaj reprezentând doi boxeri care se
băteau, fusese brațul stâng al unui bărbat. La început, poli ți știi au
crezut că victima a fost un înotător solitar sau un pasionat de
yachting care fusese atacat de rechin. Dar, peste câteva zile,
bănuielile lor s-au îndreptat în altă direcție, întrucât în ultimele
zile, pe plaja din Sydney nu fusese reclamată nicio dispari ție.
Medicul legist care a examinat brațul a constatat că el nu a fost
desprins de dinții rechinului, ci amputat cu un cuțit.
S-au prelevat amprentele degetelor și, în ciuda faptului că erau
destul de deteriorate, amprenta degetului mare și a celui inelar au
putut fi identificate cu cele din cazierul lui James Smith,
proprietarul unui club de biliard, Roselle Sport Club. Smith
fusese arestat odată pentru organizarea de pariuri ilegale. Victima
dispăruse de acasă în urmă cu 28 de zile. Bra țul a fost identificat
fără dubiu de fratele lui Smith, însă acesta nu a putut spune
nimic concret privind activitatea fratelui său. Gladys, so ția
victimei, știa doar că soțul ei plecase la o partidă de pescuit. Poli ția
i-a contactat pe toți prietenii lui Smith. John Brady a fost cel mai
greu de găsit, deși era dat în urmărire de poliția din Tasmania,
sub acuzația de falsificare de bani. Totuși, în data de 17 mai, a
fost găsit într-un mic apartament din nordul ora șului Sydney,
unde locuia cu soția sa. Pe parcursul anchetei, Brady a
recunoscut că se întâlnise cu Smith într-o casă din Cronulla,
exact în zona în care fusese pescuit rechinul. El însă nega orice
legătură cu crima.
În lunile următoare, apele golfului Gunnamatta, din apropiere
de Cronulla, au fost cercetate de scafandri și hidroavioane, în
speranța că vor găsi vreo urmă. Conform ipotezei avansate de
detectivi, Smith l-a căutat pe Brady la Cronulla pentru a pregăti
împreună o nouă lovitură, însă probabil că s-au certat când a
venit vorba de împărțirea prăzii. Se presupunea că Brady l-a
omorât pe Smith și i-a tranșat cadavrul, introducând bucă țile într-
o cutie de metal. Unul din brațele victimei nu a mai încăput în
container și atunci Brady l-a legat cu o sfoară de exteriorul
acestuia, după care urmele teribilei crime au fost aruncate în
mare. Rechinul mai mic a fost atras de mirosul sângelui, a mu șcat
sfoara și a reușit să desprindă brațul pe care l-a înghițit în
întregime. Apoi rechinul a înghițit macroul de pe undi ța lui
Hodson și a fost la rândul lui înghițit de rechinul cel mare. Ipoteza
poliției nu părea prea verosimilă, dar după cum s-a adeverit mai
târziu, realitatea a depășit ficțiunea. Polițiștii credeau că lovitura
pe care urmau s-o dea Smith și Brady era o în șelăciune legată de
asigurarea unui yacht dispărut cu puțin timp în urmă. A fost
audiat și fostul proprietar al ambarcațiunii, care părea a fi un
martor foarte important. Dar acesta a fost împu șcat cu o zi
înaintea unei noi audieri. Cadavrul său a fost găsit în ma șina sa,
abandonată sub celebrul pod Harbour din Sydney. Peste câteva
zile, anchetatorii au fost decepționați din nou, medicul care a
examinat brațul găsit afirmând că nu poate trage nicio concluzie
privind cauza decesului dacă nu poate examina și restul corpului.
Totuși, Brady a fost acuzat de crimă și deferit justiției. Procesul a
durat doar două zile. Judecătorul nu a admis ca probă procesele
verbale ale anchetei, purtând semnătura olografă a martorului
care fusese împușcat. În acest caz, jurații n-au avut încotro, fiind
nevoiți să-l achite pe Brady. Cei doi suspecți care fuseseră acuza ți
de uciderea martorului au fost și ei achitați. Brady și-a continuat
activitatea infracțională și a stat peste 20 de ani în închisoare.
Singura persoană care știa adevărul nu a suflat o vorbă. Probabil
că niciodată nu se va afla adevărul privind acest caz ciudat. John
Brady a murit în închisoare la vârsta de 71 de ani, în urma unui
atac de cord, ducând cu sine secretul.

Moartea „crizantemei negre”

În data de 15 ianuarie 1947, pe un teren viran dintr-o suburbie

a Los Angeles-ului, a fost găsit un cadavru mutilat. Trupul
neînsuflețit al tinerei femei fusese retezat de la mijloc, iar pe
coapsă i-au fost scrijelite inițialele C. N. Cazul a devenit faimos
datorită acestor inițiale. Ele proveneau de la „Crizantema Neagră”,
apelativul lui Elizabeth Short, o actriță drăgu ță, în vârstă de 22 de
ani. Mulți îi spuneau Beth sau Betty, dar ea prefera să i se spună
Crizantemă Neagră, datorită preferinței sale pentru hainele de
culoare neagră. Viața lui Elizabeth Short nu a fost dintre cele mai
fericite. Prima ei mare dragoste a fost un soldat pe care l-a întâlnit
înainte de război. Deși fata era o delincventă, totu și iubirea i-a
oferit șansa de a se îndrepta.
Tânărul s-a logodit cu ea, dar când a izbucnit războiul, s-a
înrolat în armată și au trebuit să se despartă. Din păcate, băiatul
a murit pe front, iar din acel moment, toate i-au mers prost lui
Elizabeth.
La început, a încercat să facă figurație la Hollywood, dar rolurile
se obțineau foarte greu. Ziua lucra ca și chelneriță, iar seara
frecventa localurile de noapte. Inevitabilul s-a produs, iar
Elizabeth a devenit prostituată. Datorită garderobei sale negre, a
devenit repede renumită în rândul clienților. Totuși, Crizantemei
Negre i s-a mai oferit o șansă atunci când a cunoscut un alt
bărbat serios care începuse să o curteze. Moartea, însă, l-a răpit și
pe el. Știrile din ziare despre cadavrul ciopârțit au stârnit cele mai
diverse reacții din partea opiniei publice din Los Angeles. Poate că
din cauza frumuseții ieșite din comun a victimei au urmat o serie
întreagă de denunțuri și mărturii mincinoase. Prima provenea de
la o chelneriță care a povestit că i-a auzit pe cei doi asasini care
stăteau la o masă în localul în care lucra ea, când au pus la cale
crima. A făcut o descriere completă a celor doi, dar s-a dovedit că
„criminalii” erau de fapt doi detectivi care cercetau cazul și î și
beau cafeaua în acel loc în afara orelor de serviciu. Următoarea
informație a fost primită de la o dansatoare blondă, care a relatat
poliției următoarele: „Diseară la ora 9,00 mă voi întâlni cu un
bărbat la intersecția străzilor First și Temple. Am motive
întemeiate să cred că el este asasinul Crizantemei Negre.”
Detectivii i-au arestat pe cei doi și i-au dus la secție să-i
interogheze. S-a dovedit că bărbatul era nevinovat, dar petrecuse
cândva o noapte cu dansatoarea. Ulterior, aceasta a încercat să-l
șantajeze, dar fără rezultat. Informația era o invenție a dansatoarei
pentru a exercita presiuni asupra bărbatului. Totuși, a existat și o
probă pe care poliția a tratat-o mai serios. Este vorba de un colet
care fusese adus la redacția unui ziar din Los Angeles, pachetul
conținând câteva obiecte de uz personal și următorul mesaj scris
cu litere decupate din ziare: „Vă trimit obiectele personale ale
Crizantemei. Veți primi și o scrisoare.” În colet au fost găsite
carnetul de asigurări sociale și certificatul de na ștere al lui
Elizabeth, precum și un bloc notes din care fusese smulsă o foaie.
Polițiștii presupuneau că obiectele au fost luate de asasin. Acestea
împreună cu hainele femeii și foaia smulsă ar fi dus la
descoperirea identității lui. Amprentele prelevate de pe carnetul de
asigurări sociale nu corespundeau cu nicio amprentă din
registrele poliției. Mai târziu, un delincvent obscur s-a predat
poliției, afirmând că este ucigașul Crizantemei Negre. Poli ția
bănuia că el este ucigașul, pentru că în carnetul lui Elizabeth
figura numele unei întreprinderi unde suspectul lucrase cândva.
Însă, a trecut cu brio de proba detectorului de minciuni. Când s-a
predat, i-a spus unui sergent: „Când mă îmbăt, devin foarte
agresiv cu femeile”. Persoana cunoștea foarte multe amănunte
legate de crimă, dar, în final, s-a dovedit că nu era el asasinul.
Mărturia sa se datora unei stări psihice labile. La poli ție s-au
prezentat în jur de 50 de persoane, care se declarau a fi autorii
crimei, dar, în ciuda acestei avalanșe de declara ții, adevăratul
asasin al Crizantemei Negre a rămas necunoscut.
Trupul din geamantan
 Lucrătorul de la ghișeul mesageriei gării din Brighton i-a întins,
plictisit, o chitanță unui bărbat, preluând geamantanul greu al
acestuia. Gara era foarte aglomerată, întrucât era 6 iunie 1934,
ziua unui important derby. Peronul era plin de amatori de curse
care doreau să ia trenul spre Epson. Aceasta era cea de a
șaptezecea valiză preluată în decurs de o oră. Călătorul a primit
chitanța cu seria CT1945. A îndesat-o în buzunar și a dispărut în
mulțime. E posibil să fi luat următorul tren spre Londra. În data
de 17 iunie, cel ce lucra la mesageria gării din Brighton, sim țind
un miros neplăcut, a deschis geamantanul, rămânând stupefiat
văzând ce era în valiză: un bust de femeie împachetat în hârtie
cafenie și legat cu șnur. Imediat s-a trecut la cercetarea serviciilor
de mesagerie de la alte gări, ceea ce a dus la descoperirea în gara
King’s Cross din Londra a unui geamantan care conținea
picioarele victimei. Coletul fusese predat în data de 7 iunie.
Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat cu capul și bra țele victimei.
În ziua de 10 iunie, o pereche de îndrăgostiți ce se plimbau pe
plajă au găsit un cap de femeie într-o baltă. De și pare incredibil;
nu au anunțat poliția, care a aflat despre incident abia după o
lună. Când au fost interogați, au mărturisit că păstraseră tăcerea
deoarece credeau că aparținea unei persoane care se sinucisese
sărind de pe stânci, iar poliția, după identificarea victimei, a
aruncat resturile cadavrului în mare. Anatomopatologul Sir
Bernard Spilsbury a apreciat data crimei ca fiind 30 sau 31 mai.
Victima fusese o tânără cu vârsta cuprinsă între 21 și 28 de ani,
înaltă de 1,70 metri, având o greutate de 54 de kilograme. Tânăra
fusese gravidă. Identificarea victimei era imposibilă. Poli ția a ajuns
la concluzia că ucigașul era un bărbat bine situat din punct de
vedere social, care avusese o relație cu victima. Femeia a rămas
gravidă și i-a cerut ajutor bărbatului. Acesta a refuzat-o, fata
amenințându-l că îi va povesti totul soției lui. Au început să se
certe, apoi să se bată. Bărbatul a lovit-o pe tânără cu un obiect
dur și a ucis-o. Pe bucata de hârtie cafenie, detectivii au
descoperit un fragment de text scris cu creionul. Cuvântul FORD
se putea descifra destul de bine, litera dinainte fiind D sau L. O
femeie care lucra la un depozit din Londra s-a prezentat la poli ție
spunând că și-a recunoscut scrisul, explicând că de regulă în
asemenea ambalaje se returnau transporturile incomplete primite
de la o fabrică de dulciuri din țară. Poliția a stabilit că hârtia
utilizată de femeie era identică cu cea în care fusese ambalat
bustul. Continuând cercetările, s-a constatat că la fabrica de
dulciuri hârtia era reutilizată, fiind folosită ca ambalaj pentru
marfa care era trimisă în țară. Toate pistele posibile au fost
investigate, dar fără rezultat. Cazul a fost preluat de Robert
Donaldson, inspector-șef la Scotland Yard. S-a efectuat o anchetă
de anvergură pentru descoperirea identității victimei. La vremea
respectivă erau date dispărute 732 de fete. Detectivii au cercetat
toate spitalele, maternitățile și cabinetele medicale, analizând
dosarele tinerelor care se prezentaseră pentru consultații
ginecologice. Doar într-un singur spital londonez această listă
avea 5000 de nume. În același timp, poliția a cercetat magazinele
și atelierele unde se comercializau geamantane. Investiga țiile
poliției s-au soldat cu un eșec. Pe lângă cele câteva mii de
informații inutile, a existat și o mărturie care părea să aibă
legătură cu cazul. Todd, un hamal din Gara Bridge din Londra, î și
amintea că în ziua de 6 iunie îl ajutase pe un bărbat să urce un
geamantan foarte greu în trenul de Brighton, care pornea la ora
3,00. Individul, care fusese văzut în același tren și de o fată, î și
cumpărase biletul de clasa a III-a, la Dartford. În ziua respectivă,
la Dartford fuseseră vândute doar 5 bilete de clasa a treia. Patru
dintre cumpărători au fost depistați, iar al cincilea - niciodată.

Katyn – 1940
 În cronica crimelor neelucidate figurează și o crimă împotriva
umanității. Măcelul de la Katyn, căruia i-au căzut victime 4300 de
oameni nevinovați, este una din cele mai teribile măceluri din
timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Autorii acestei crime au
rămas necunoscuți, fiindcă niciunul din statele beligerante nu a
recunoscut-o. Totul a început pe data de 17 septembrie 1939,
când Hitler și Stalin și-au împărțit Polonia ocupată. Ru șii au
deportat în lagărele de muncă sovietice 15.000 de ofi țeri și
intelectuali polonezi din zona ocupată. Cinci sute dintre ei au fost
scutiți de muncă, pentru a fi „reeducați” în spiritul regimului
comunist. Ceilalți au rămas în lagăre până în aprilie 1940... după
care li s-a pierdut urma. În iunie 1941, naziștii au încălcat pactul
de neagresiune și au atacat Uniunea Sovietică. Doi ani mai târziu,
nemții au găsit în pădurea din Katyn, în apropiere de Smolensk,
4300 de cadavre. Pe baza actelor care s-au găsit asupra
cadavrelor s-a descoperit că ele aparțineau ofițerilor polonezi
dispăruți. Naziștii i-au acuzat pe dușmanii lor comuni ști de
comiterea acestui măcel, însă, în plin război era imposibilă
dovedirea vinovăției unui stat sau a altuia. În 1944, rușii au
recucerit Katyn-ul și au declarat imediat că vina pentru atrocită țile
comise le revine germanilor. Totuși, probele îi incriminează pe
sovietici. Există informații care dovedesc că în 1940 la Katyn au
fost trimiși soldați sovietici cu ordinul de a săpa o groapă lungă de
30 de metri și lată de 15. Mai târziu, a sosit și un marfar plin cu
oameni. Din el au coborât în jur de 4300 de ofițeri polonezi, care
au fost duși în interiorul pădurii. Polonezii au fost în șira ți pe mai
multe rânduri pe marginea gropii. Rușii i-au împu șcat în ceafă,
cadavrele fiind aruncate în groapă. Când li s-a terminat muni ția,
prizonierilor rămași în viață le-au îndesat rumegu ș în gură, pentru
a-i sufoca, aruncându-i de vii peste cadavre. Peste ei au fost
aruncate alte cadavre împușcate. Conform unui raport, câ țiva
soldați sovietici au refuzat să execute ordinul și s-au sinucis
aruncându-se în groapă. Soldații care au executat ordinul au fost
mutați în diverse unități de pe teritoriul Rusiei. Uniunea Sovietică
a negat vehement orice legătură cu acest măcel. De-a lungul
anilor, s-au strâns, însă, destule mărturii împotriva sovieticilor,
depuse mai ales de polonezii care au emigrat în Occident.
În anul 1976, la Londra a fost dezvelit un monument în
memoria celor 14500 de polonezi deportați, printre ei figurând și
cei 4300 de ofițeri uciși la Katyn. Guvernul britanic nu a trimis
niciun reprezentant oficial la festivitate, susținând că nu se aflase
cine era autorul măcelului. În fața obeliscului din marmură
neagră, au defilat ofițerii din vechea armată poloneză în ținută de
gală, cu toate decorațiile. Lacrimile le-au scăldat obrajii în
momentul în care văduva unei victime a măcelului de la Katyn a
dezvelit monumentul acoperit cu steagul polonez și britanic. Pe
monument era o inscripție simplă: Katyn – 1940 1 încă nu s-a
clarificat dacă vina măcelului le aparține rușilor sat nu. A rămas
un mister: ce s-a întâmplat cu cei 10.000 de polonezi deporta ți în
lagărele de muncă sovietice? Oare câte Katyn-uri mai trebuie
descoperite?

1
În 1993, Boris Elțân, președintele Rusiei, a recunoscut că măcelul de la Katyn
avut loc (nota red.).