ÎN VESTUL SALBATIC

(continuarea poveştii în versiunea Cioată Ana Irina)

Pe măsură ce se apropiau, cântecul cel trist răsuna din ce în ce mai tare. Misterul tot crestea, dar Jack si
Anny nu erau straini de astfel de senzaţii, aşa că se furişară spre o clădire pe care scria Hotel.
Anny împinse încet uşa care se clătina. Aruncară o privire înăuntru.
Lumina tulbure a apusului cădea pe pianul din colţul camerei. Clapele se mişcau în sus şi în jos. Pe pian
Jack observă lăbuţe de pisică imprimate în praful depus de vreme.
- Mi-e frică! şopti Anny. O stafie cântă la pian! Şi ce caută în pustietatea asta aceste urme de
pisică?!
Nici bine nu terminară de vorbit că o mâţă neagră apăru de după un scaun răsturnat.
- Nu era destul o fantomă care cântă la pian, mai e şi animalul ăsta mistic! exclamă speriat Jack.
Nu avură timp să analizeze cazul şi cum ar fi putut supravieţui pisica neagră în acest spaţiu sălbatic,
pentru că se auziră de afară, ropotul unor copite de cai.
Se uitară amândoi pe o fereastră prăfuită şi înnegrită de fum, cum un nor de praf se apropie de oraşul
pustiu.
- Ascunde-te! exclamă Jack.
- Unde? se sperie Anny.
Din norul de praf, pe măsură ce se apropiau, se vedeau trei călăreţi care mânau mai mulţi cai.
Nu îndrăzniră să iasă afară, dar în acelaşi timp, ca nişte copii isteţi şi curajoşi, ar fi vrut să vadă ce va
urma. În aceste momente, când deja în faţa hotelului se opriră acei călăreţi, pisica sălbatică neagră şi ciudată o
zbughi printr-o crăpătură din uşa care stătea să cadă.
Caii deveniră agitaţi, sforăiau şi ridicau copitele din spate, aruncând din şa pe unul dintre călăreţi.
Înăuntru Jack şi Anny nu îndrăzneau să mişte. Ştiau că pisicile sunt animale inteligente, ca orice feline,
dar nici chiar aşa.
Ceilalţi călăreţi dădură pinteni cailor, aceştia porniră lăsând în urmă un nor de praf, un călăreţ rănit şi
abandonat, un mânz şi o iapă roşcată cu coamă neagră stufoasă şi cu o stea albă deasupra ochilor.
- Bine, bine. Ce ne facem acum? Pisica a dispărut, călăreţul nu mai mişcă şi ce-i cu iapa şi
mânzul? spuse Anny.
Ghicitoarea nu mai era o prioritate acum. Erau prea multe întrebări fără răspuns. Copiii erau copleşiţi de
cele întâmplate. Dar nu erau la prima experianţă de acest fel aşa că îndrăzniră să scoată capetele prin uşa care se
clătina şi scârtâia îngrozitor.
- Nu mă împinge! şi aşa mă strâng cizmele astea! se răţoi Jack la Anny.
- Şi ce aşteptăm? întrebă Anny căci puţin îi păsa ei de picioarele lui Jack.
- Nu ştiu, deja am bătături. Nu mai suport durerea.
Ar fi vrut să se aşeze pe veranda hotelului şi să-şi tragă cizmele, dar mânzul şi iapa deveniră agitaţi.
Călăreţul gemea şi îşi căuta cu privirea camarazii, iar în zare se vedeau apropiindu-se doi călăreţi în galop.
- Oraşul ăsta fantomă are şi un spital fantomă? Rănitul ar avea nevoie de ajutor. Poate şi-a
fracturat braţele, sau coastele? Cei doi au şi trusă de prim ajutor? Sunt de la SMURD? Anny făcu haz de necaz.
- Tu auzi ce spui?! Îţi arde de glume?! Să vedem ce va urma. Poate vom afla răspunsul de la cei
doi călăreţi. Şi încearcă să fii mai raţională! Eşti fenomenală! spuse Jack.
Deja se distingeau siluetele celor doi călăreţi. Păreau să fie un tânăr slăbănog şi un poliţist burtos şi
mustăcios că o pălărie cu stea, la fel ca a iepei.
- Am mai citit eu poveşti despre vestul sălbatic. Şi burtosul pare a fi şerif. Şi tânărul? spuse
Anny, căreia îi revenise seriozitatea. Era nerăbdătoare să dezlege puzzle-ul şi poate şi ghicitoarea... cine ştie?!
Aşa cum cowboy-ul fu recunoscut de mânz şi iapă, tot aşa şi rănitul abandonat fu recunoscut de şerif,
fiind „client fidel al secţiei”.
- Sunteţi singurii martori, cam mici, ce-i drept, dar totuşi, cum aţi reuşit să doborâţi hoţul
recidivist de mustangi? se adresă şeriful cu o voce groasă de la prea multe ţigări fumate, către copii.
- Care hoţ, care mustangi, care doborât? întrebă Jack.
- Vă povestesc eu! se băgă Anny în faţa lui Jack. Trei călăreţi însoţiţi de mai mulţi cai s-au oprit
în faţa hotelului.
- Stop! spuse şeriful.
- Şi apropo, unde vă sunt părinţii? Câţi ani aveţi? V-aţi rătăcit? Cum aţi ajuns aici?
- Păi… cu diligenţa, îl lămuri Jack. Ar fi trebuit să ne aştepte părinţii, dar cred că vizitiul a
încurcat staţiile… completă acesta.
 - Cum de au abandonat iapa şi mânzul? Nefericitul ăsta ce-a păţit? se interesă slăbănogul.
- Pisica! se grăbi să răspundă Jack căutând cu privirea, mâţa buclucaşă care se făcuse nevăzută
de când îl zgâriase pe mânz, provocând agitaţie.
Şeriful şi slăbănogul se uitară unul la celălalt cu subînţeles. Copiii surprinseră schimbul de priviri şi
pricepură că aveau nişte răspunsuri la fenomenele stranii la care au luat parte de când se aflau în acest oraş
fantomă din vestul sălbatic. Dar cum să-i descoase pe cei doi.
- În ce direcţie s-au îndreptat hoţii de mustangi? întrebă şeriful.
- Nu am văzut, răspunse Jack.
- Spre fierărie, vor să potcovească caii şi să treacă granţa cu ei. Rănitul deconspiră planul hoţilor.
- Şi de ce te-am crede? zise şeriful.
- Pentru că acum ar fi trebuit să fiu cu ei, nu să am coastele rupte din cauza unei poveşti absurde
care să impresioneze babele.
Copiii auzeau şi îşi dădură seama că cele trei personaje cunoşteau exact detaliile întâmplărilor a căror
personaje principale erau pisica şi pianul mecanic carfe cânta singur.
- Să ne grăbim! zise Anny gândindu-se că pe drum îi va determina pe localnici să dezlege
misterul.
- Staţi puţin!... unde credeţi că mergeţi? Aveţi idee cât e de mers până la fierărie? … cale de zece
mile. Şi apoi de unde ştim că nu fugim după potcoave de cai morţi?!
- Nu avem altă soluţie. Eu îmi vreau caii înapoi! Şi pe ceilalţi, mă refer! Ştiţi cât timp mi-a luat
să îmblânzesc acei cai? cowboy-ul hotărî.
Şeriful se văzu nevoit să încalece şi să urmeze păgubitul, cu toate că deja se gândea să claseze cazul
ăsta.
Anny fu ajutată să urce în spatele mânzului, iar Jack în spatele iepei. Mânzul şi iapa ţineau pasul cu cei
doi. Curând însă mânzul dădu semne de oboseală.
- Am şi eu o întrebare... spuse Anny. De ce cântă singur pianul de la hotel?
- E Luke cel Singuratic, le povesti slăbănogul. E stafia unui cowboy care rătăceşte prin preerie.
Cu ani în urmă, Luke cel Singuratic era înnebunit după o fată pe nume Kate, continuă acesta. Dar părinţii fetei
nu au fost de acord ca aceasta să se mărite cu un văcar. Aşa că cei doi s-au aruncat de pe stânci, deasupra
Canionului Albastru. Dar se spune că stafia lui se întoarce la pianul de la hotel ca să cânte Red River Valley, iar
spiritul fetei trăieşte încă îc corpul unei pisici negre.
- Aşa deci, spuse Anny. Dar deja cowboy-ul şi şeriful grăbeau pasul, în timp ce mânzului îi
tremurau picioarele.
- Să facem o pauză, propuseră copiii.
- În ritmul ăsta nu-i vom ajunge din urmă.
- Aşa e, îl aprobă şeriful.
- Dar nici nu putem continua. Se înserează. Să campăm, propuse Anny.
- Nu se poate! Faceţi ce vreţi, puşti băgăcioşi! strigă slăbănogul în timp ce dădu pinteni calului.
Şeriful îl urma îndeaproape pe acesta.
- Se pare că aici se practică abandonul. Călăreţul rănit a rămas cu coastele rupte în oraşul
fantomă, iar noi împreună cu un mânz căruia îi curge sânge pe nări şi o iapă care suferă alături de puiul ei,
spuse Jack dezamăgit.
- Ce ne facem? S-a înnoptat, plânse Anny.
- Nu putem decât să rămânem peste noapte aici. Şi poate mâine dimineaţă vom putea continua
drumul.
Dar peste noapte mânzul pierdu sânge şi se prăbuşi fără suflare. Iapa necheza disperată.
Copiii înţeleseseră acum cât de importanţi sunt ei pentru părinţii lor. Suferinţa copiilor este simţită la fel
de puternic de cei care le-au dat naştere şi i-au crescut cu dragoste.
- Incredibil, spuse Jack, acesta e răspunsul.
- La ghicitoarea lui Morgan, continuă Anny.
- Dragoste! spuseră ei într-un glas.
Cu satisfacţia că au aflat răspunsul ghicitorii, dar cu părere de rău pentru finalul tragic al poveştii din
vestul sălbatic cei doi copii rostiră cuvintele magice, pentru a reveni la viaţa de zi cu zi prin intermediul căsuţei
din copac:
- Îmi doresc să ajung acasă.