A fost odat-un cântăreț - Mihai Eminescu

A fost odat-un cântăreț,Frumos și simțitor.Cântat-a-ntr-un castel mărețLa masa

regelui.Frumoasă fată el avea,Cum nu s-a pomenit,Cu ochi albaștri râzători,Cu părul
aurit.Și cântărețul o iubiȘi sara prin grădiniCând luna tainic străluciI-o spuse
tremurând.Ea-l ascultă și-i zise-atunciCu glasul apăsat:În veci nu pot să fiu a ta,De n-
ăi fi împărat.Și el s-a dus ș-a răscolitPopoare, țări întregi,Sfărmat-a antice cetăți,
Zdrobit-au mândri regiȘi i-au supus și i-au silitSă-l aibă împărat.Unii d-iubire-l
ascultau,Alții de frică iar.Atunci s-a dus colo, colo,La cel castel măreț,Unde ca luna-i
străluciAmoru-adânc și drag.Dar vai! când intră-n saleleMărețe, nalte, reci,Pe-un
sarcofag întins văzuCopila ce-a iubit.Ca ceara palidă eraȘi, moale, părul blondSta
resfirat, amestecatCu aurul vergin.Și preoți tainic murmurauAdânce rugăciuniȘi
clopote se auzeauVuind încet și lin.„Atât de mult am suferitDureri, mărirea gréȘi
astfel toate s-a sfârșitȘi-ntreb: de ce? de ce?"Ea auzise cum că elMurise-n bătăliiȘi de
durere ea s-a stinsCa floarea-n vijelii.