VIAŢA CREŞTINĂ ÎN PILDE

AL. LASCAROV-MOLDOVANU
http://www.google.ro/url?
sa=t&rct=j&q=&esrc=s&frm=1&source=web&cd=1&cad=rja&ved=0CC8QFjAA&url=http%3A%2F
%2Fzfilmeonline.net%2F473-diary-of-a-sex-addict%2Fsubtitrat-romana
%2F&ei=6aaQUpWEOYnYswaxrYDoBA&usg=AFQjCNGRvpNJe_ilkZd92nH_4MitILM5BA

ASCULTAREA

Cele trei cuvinte

Odată, un călugăr pios, care dorea să-şi îmbunătăţească necontenit viaţa duhovnicească, căzu în
adâncă rugăciune şi ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
-„Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ţi împlini mai desăvârşit voia?”
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, aşa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei
cuvinte:
„Crede, împlineşte, foloseşte”.
A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea
la chemare.
Dar nu putea înţelege totul.
Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului.
Zise aşa: Crede tot ceea ce ţi-am făcut cunoscut, împlineşte toate poruncile ce ţi-am dat şi foloseşte
toate mijloacele de sfinţire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.
Şi de-atunci, călugărul acela duse o viaţă intru totul plăcută lui Dumnezeu.

Cuget neînţelept
Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
-„De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?”
Omul necredincios îi răspunse:
-„Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face
rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este...”
Atunci preotul îi zise:
-„Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni?”
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
-„Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu
se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e
nevoie să ari şi să sameni”.
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
-„Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da
mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă...”
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...

BIBLIA
„Fiţi înţelepţi ca şerpii...”
Un soldat credincios, îşi puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei
nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce
avea de urmat. Şi primi luminată poruncă.
Luă aşadar o carte de poveşti şi, seara, după ce toate se sfârşeau în cazarmă, el începea să
cetească celorlalţi, din această carte. Toţi ascultau cu mare plăcere.
Pe nesimţite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le cetească nişte cărţi cu povestiri
religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor
necăjiţi. Soldaţii, fără să-şi dea seama, fură prinşi de dulceaţa povestirilor şi ascultau fermecaţi. Şi
mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să cetească
povestirea cea minunată si dumnezeiască.
Soldaţii nu numai că nu se împotriviră, dar cerură camaradului lor să le cetească din ce în ce mai
mult din această carte.
Pe urmă, acei soldaţi deveniră cei mai buni din întregul regiment, iar când comandantul întrebă pe
căpitan cui se datoreşte aceasta, acesta îi arătă o Biblie şi-i spuse: - „Această carte i-a făcut aşa...”
 BISERICA
„Aşază-te în calea lui...”
Într-o zi, un om păcătos se jăluia unui credincios:
-„Dragă prietene, sunt un om pierdut...”
Cel credincios îi spuse atunci:
-„Bucură-te că eşti pierdut, dragul meu...”
-„Cum aşa, să mă bucur?” - îi răspunse mirat păcătosul.
-„Da, fiindcă este scris în Evanghelie:„Iisus a venit să găsească pe cel pierdut...”
-„Şi ce trebuie să fac pentru aceasta?”
-„Foarte lesne: să te aşezi în calea lui Iisus ca să te găsească”.
-„Şi care-i calea lui Iisus?”
-„Este calea pe care ne-o arată Evanghelia şi Biserica lui.”
Ţinta alergării
Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi
prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din
prietenii mortului, se furişau - şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră
puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora
dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni împărţit între ei
averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră.
Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug
de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd
curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.
BUNĂTATEA
Doi oameni
Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i
rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
-„Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus”.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
-„Tu vecine, eşti mai bun ca mine…”
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.
Ce te costă?
Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era
necontenit rău:
-„Ce te costă să fii bun şi milostiv?”
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să
se taie capul înţeleptului.
Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
-„Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere.”
Împăratul îl întrebă:
-„Cum asta?”
-„Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti
rău fără vină şi fără pricină”.
Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a
făcut de atunci bun şi iertător.
CINSTEA
Cămila şi punga cu aur
Un arab creştin a cumpărat de la un turc, o cămilă. Când scoaseră şeaua de pe cămilă, copiii
arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară şi ziseră tatălui:
-„Iată ce-am găsit: de acuma suntem bogaţi”.
Tatăl le răspunse:
-„Aţi cumpărat şi această pungă de la turc?”
-„Nu...”
 -„Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeţi aşadar şi duceţi-i-o, căci aşa-i cinstit şi frumos.”
Copiii ascultară şi duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulţumi, zicându-le:
-„Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinaţi voi.”
Şi dădu fiecăruia, câte un dar.
Ce-i mai mare?
Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Un om înţelept şi credincios a zis:
„E mai mare cinstea... Dacă ai pierdut averea, o poţi face din nou cu cinstea; dar dacă ai pierdut
cinstea, n-o poţi căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui întru aceasta.”
CREDINŢA
Cine-i mai fericit?
Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creştinilor, trimise pe fiul său la unul
din preoţi, cu rugămintea să-l înveţe religia creştină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului şi l-a întrebat:
-„Cum, e adevărat că vrei să învăţ pe copilul tău religia lui Hristos?”
-„Da”, răspunse necredinciosul.
-„Glumeşti?” îl mai cercă preotul.
Dar el zise cu glas înmuiat de tristeţă:
-„Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine”.
„E bine aşa”…
Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: „E bine aşa”. Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure,
având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii,
risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: „E bine aşa”, dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea,
căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
-„Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă
nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor.”
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
-„Ai văzut că a fost bine aşa?”
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.
Beţivul si nevasta lui
O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l
întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:
-„De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?”
Iar femeia îi răspunse:
-„Puterea asta o am de la Domnul Iisus!”
Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:
-„Tot tu eşti mai tare ca mine!”
Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei
sale.
O iconiţă mică şi mai mulţi ruşi
În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruşi.
Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului şi, când a plecat la război, şi-a atârnat de gât,
sub haină, o iconiţă a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.
Ruşii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâşiară hainele de
pe el şi se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, ruşii dădură cu ochii de
iconiţa del a gâtul prizonierului.
De îndată, se opriră: iconiţa strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se
închine la iconiţă. Mai veniră şi alţi ruşi şi, cum veneau, se închinau şi ei. Pe urmă, luară pe prizonier
şi-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.
Şi aşa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă,
a povestit tuturor minunea aceasta.
Ce-mi este mie lumea aceasta?
Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe
dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele ameninţări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în
mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:
 -„Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe
mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui
Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulţumi,
căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu.”
Modest a mers la împărat şi i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit
să-l lase în pace.
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”
Un călător mergea odată printr-un ţinut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu
îngheţat. Călătorul le spunea cum îngheaţă apele iarna şi cum poţi merge cu piciorul sau cu căruţa pe
gheaţă ca şi pe drum. Deşi nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător,
cunoscându-l ca pe un om înţelept şi cinstit.
Aşa e şi cu aceea ce ne spune Dumnezeu.
Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut - cu atât mai mult
cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.
Pomul cu roade
Un om credincios fiind asuprit de necredincioşi, merse într-o zi la duhovnicul său şi i se plânse,
zicându-i:
-„Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?”
Părintele, un om bătrân şi plin de înţelepciune, îl luă şi îl duse în grădină. Acolo se aflau şi pomi
roditori şi alţii neroditori.
-„lată fiul meu, ai aici pilda vieţii. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceştia cari au
numai frunze? Nu, fiule - oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc
oamenii - căci asemeni pomului cu roade eşti.”
De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.
Corbul alb
Într-o zi, în mijlocul corbilor, s-a aflat unul alb.
Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit:
-„Ce cauţi în mijlocul nostru? Cine eşti tu? Ai venit să ne ruşinezi?'”
Corbul cel alb nu înţelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui.
Pe urmă, a înţeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei.
Aşa se întâmplă şi cu omul credincios care-şi duce viaţa între necredincioşi.
Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri.
Faptele credinţei
De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înşine: „Ce lucruri bune am
făcut? Ce lucruri rele am săvârşit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferinţă? De câte ori m-am
îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câţi am înşelat? De câte ori am călcat
pragul crâşmei şi de câte ori pe acel al bisericii?”
Nespus de multe şi pline de învăţătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.
Oarba care vede
Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că
avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o
viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o
minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: -„Sărmana de tine!”
Ea însă, le-a răspuns:
-„Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură
ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu
mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!”
Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.
Cele două spice
Cu omul bun şi credincios se întâmplă ca şi cu spicul plin.
Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Aşa şi Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl
„coace” în vrednicie şi în credinţă, pe când cel necredincios se „usucă” în păcate, ajungând în
netrebnicie.
Cum e mai bine?
Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.
Ei aveau o fată.
Într-o zi fata se îmbolnăvi greu şi, simţind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui şi în
cealaltă pe a mamei.
Le zise:
 -„Tată, tu m-ai crescut în necredinţă, tu mamă în credinţă. Dacă e să mor, întru care să mor?”
Tatăl, plin de căinţă şi cu lacrimi în ochi, îi răspunse:
-„De este să mori, mori în credinţa mamei tale!”
Fata s-a însănătoşit, iar tatăl s-a întors la credinţă.
Pânza şi sufletul
Un preot se plimba pe malul unui râu.
La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.
O întrebă:
-„Ce ai înţeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?”
Femeia răspunse sincer:
-„N-aş putea lămuri...”
Preotul se mâhni şi-i zise:
-„Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta...”
Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:
-„Pânza pe care apa o face aşa de curată, ştie ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea şi-o
face albă... Aşa şi cu predica sfinţiei tale... De ajuns că trece prin sufletul meu şi îl curăţă...
Preotul se înveseli şi lăudă pe femeia credincioasă.
Cine are urechi, să audă!
Un om spunea într-o zi unor prieteni:
-„Pe mine m-a întors la credinţă o muscă.”
Miraţi, prietenii ziseră:
-„Cum aşa?”
Omul povesti:
-„Eu la biserică mă duceam când şi când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să
vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând aşa, în împietrire, o muscă mi se
puse pe nas. O dădui de o parte şi iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou şi iar am alungat-o...
Dar tocmai atunci, auzii vorbele: „Cine are urechi de auzit, să audă!”. Aşa de tare m-au atins în suflet
aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Şi de-atunci, mi s-au deschis şi urechile duhului,
şi m-am întors la credinţă... Şi iaca aşa, o muscă m-a adus la Domnul.
„Stau la uşă şi bat…”
Într-o familie de oameni credincioşi din Scandinavia, tatăl obişnuia ca în fiecare seară să citească
din Biblie tuturor celor din casă adunaţi în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise şi citi vorbele Mântuitorului: „Iată Eu stau la uşă şi bat.” Auzind acestea,
copilul cel mai mic al casei se sculă repede şi, pe deplin încredinţat că aşa este precum citise tatăl, se
duse către uşă să deschidă.
Tatăl îi zise:
-„Ce vrei să faci?”.
Copilul răspunse:
-„Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă”.
Toţi ai casei se cutremurară de credinţa copilului.
Aşa trebuie să ne grăbim şi noi să deschidem uşa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare şi
cu dragoste: „Iată Eu stau la uşă şi bat.”
Un rotar care nu este rotar
Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său:
-„Să iasă afară rotarii!”
Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învăţat rotăria şi cât se
pricep.
Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:
-„Şi tu eşti rotar, băiete?”
-„Eu nu sunt rotar…”
-„Atunci de ce-ai ieşit?”
Soldatul i-a răspuns:
-„Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.”
Aşa e şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic creştini, dar nu-s creştini, după cum nu era rotar
acel soldat, pe care, totuşi, îl chema Rotaru.
Cei doi muncitori
Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credinţă, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.
Stăpânul ogorului stătea cu ei şi-i priveghea.
De la o vreme, stăpânul plecă.
Muncitorul necredincios grăi celuilalt:
-„Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul”.
Credinciosul îi răspunse atunci:
 -„Al meu e încă aici”, şi duse mâna spre cer.
CRUCEA
Taina
Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl
cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga
mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l
supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o
făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei
mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul
una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al
tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu
de unde venea puterea de stăpânire a generalului.
CUMPĂTAREA
Două urechi şi numai o gură
Un înţelept fu întrebat odată:
-„De ce i s-au dat omului două urechi şi numai o gură?”
El răspunse:
-„Ca să audă mai mult decât să vorbească”.
Regele şi ţăranul voios
Un rege din vechime trecu odată pe ogorul unui ţăran care muncea voios.
Regele îl întrebă:
-„Cât câştigi?”
Omul îi spuse o sumă mică.
-„Şi-ţi ajunge atât?”
-„Nici nu-mi trebuie tot. Ci cu o treime plătesc datoriile, iar pe alta o pun cu dobândă…”
Mirat, regele îi zise:
-„Cum aşa?”
-„Bine: o treime o dau părinţilor care m-au crescut, iar pe cealaltă o strâng pentru copii, şi numai o
treime o folosesc pentru mine”.
Regele s-a bucurat de răspunsul omului şi l-a mal întrebat:
-„Cine te-a învăţat aceasta?”
Omul răspunse:
-„Bunul Dumnezeu…”
Regele a strâns mâna muncitorului, îndemnându-l să nu părăsească niciodată un asemenea bun
obicei.
DATORIA
Tovarăşul de drum
Când a plecat de-acasă, singur în lume, tânărul a zis mamei sale:
-„Ce tovarăş de drum să-mi iau în viaţă, mamă, ca sa ajung la izbândă?”
Şi mama luând în palme capul copilului pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a şoptit,
plângând, un nume la ureche.
Şi tânărul a răspuns:
-„Bine, mamă, aşa voi face” – şi a plecat.
Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i şopti:
-„Vrei să mergi cu mine?”
-„Cum te cheamă?”
-„Eu sunt Slava.” Şi tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama.”
Şi întâlni altă arătare atrăgătoare. „Eu sunt plăcerea”. Şi tânărul i-a răspuns la fel:
-„Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a şoptit mama”. Şi a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria… - şi le-
a răspuns şi lor tot aşa.
Şi târziu, a mai întâlnit pe un călător care i-a spus:
-„Vrei să-ţi fiu tovarăş de drum?”
-„Cum te cheamă?”
-„Datoria...„ - şi tânărul i-a zis:
-„Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a şoptit mama Ia plecare”.
DIAVOLUL
 Oaspetele cel urât
Erau odată trei oameni lacomi şi răi, care, trecând printr-o pădure, aflară o comoară cu bani de aur.
Temându-se să iasă din pădure ziua, hotărâră ca acel mai tânăr dintre ei să meargă până la satul
apropiat şi să le aducă de mâncare şi, pe urmă, tustrei să iasă, noaptea, din pădurea aceea.
Ajungând în sat, tovarăşul se gândi: „De ce să împart comoara cu ei? Am să pun otravă în
mâncarea pe care le-o duc, şi să rămân eu singur stăpân pe comoară.” Şi a otrăvit mâncarea.
Ceilalţi doi care au rămas în pădure se sfătuiră: „De ce să împărţim noi comoara cu celălalt? Când
va veni, îl vom ucide, şi comoara ne rămâne numai nouă.”
Şi aşa făcură. Când tovarăşul veni din sat, ei săriră asupra lui şi-l uciseră.
După aceea se puseră să ospăteze din mâncarea adusă de tovarăşul lor şi, fireşte, peste puţin
muriră.
Deîndată, comoara de aur se prefăcu în fum.
Era chiar diavolul.
Cum duce pe porci…
Într-o zi, un om ducea un porc la tăietoare. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela
dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le
mânca, omul iar făcea câţiva paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea.
Şi aşa, până ajunse la abator, unde mi ţi-l prinse pe porc şi-l buşi la pământ. Zadarnic acuma porcul
coviţăia şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitoaia.
Tot aşa îşi bate joc satana de unii din noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea.
El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească şi aşa, încet-încet, până ce ne aruncă în măcelăria
cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi
de pedeapsa cea de veci.
Cel ce caută suflete
Noaptea se lăsase peste aşezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de
bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc - diavolul - se coborî din văzduhuri să caute şi să capete
duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el şi plin de noroi.
Merse în dreptul unei crâşme, - privi, văzu - şi se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ - şi
zise:
„Ai mei sunt!...”
Trecu în faţa unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmăşie. Dădu din cap, lovi cu toiagul - şi
murmură:
„Şi aceştia-s ai mei!”
În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulţi în jurul unei mese, jucând pe bani şi privindu-se între ei
cu duşmănie. Dihania îşi zise: „Bună recoltă în astă seară!...”
Şi aşa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.
Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în faţa unei ferestre mici, luminată slab. Deodată,
neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenuşă şi din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus,
începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă îşi legăna încet copilaşul, iar deasupra leagănului,
icoana Domnului Iisus împrăştia pace şi siguranţă peste tot...
Diavolul păcălit
Un tâmplar necredincios avea o calfă tânără, care, dimpotrivă, era credincioasă.
În fiecare dimineaţă se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului şi citea din Sfânta
Scriptură.
Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de ghiesul diavolului:
-„De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme şi vei începe lucrul de îndată...„
Calfa nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei şi, petrecând
un ceas în citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul aşa cum voia stăpânul.
Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două
ceasuri mai devreme.
Calfa tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în citirea
cărţii sfinte.
Stăpânul văzând atâta credinţă la calfa sa, avu o mare părere de rău în suflet, şi învins de calfă,
începu a se apropia încet de Sfânta Scriptură, devenind şi el un credincios.
Şi aşa, diavolul a fost înşelat în aşteptarea lui.
DOMNUL IISUS
Cei trei prieteni
Trei prieteni are omul.
Unul din ei îl părăseşte când moare. Acesta este averea. Celălalt îl părăseşte când omul e coborât în
mormânt. Sunt rudele. Şi numai cel de-al treilea nu-l părăseşte niciodată, ci-l întovărăşeşte şi dincolo
de mormânt; este Domnul şi Mântuitorul Hristos, Care merge şi ne apără în faţa Tatălui ceresc,
cerându-I iertare pentru păcatele noastre.
 Care dintre aceşti trei prieteni este cel mai bun?
Pomul, lumina şi fierăstrăul
Un creştin, nu prea tare în credinţă, întrebă într-o zi pe un preot:
-„Nu pot înţelege, părinte, cum de nu este batjocorită şi însuliţată dumnezeirea Domnului Hristos,
când păgânii i-au batjocorit şi însuliţat trupul?”
Părintele i-a răspuns:
-„Fiule, se întâmplă aici întocmai ca şi cu pomul luminat de soare. Când tai pomul, oare tai şi
lumina din jurul lui? Nu. Aşa e şi cu Mântuitorul. Oamenii puteau să-I batjocorească trupul Său de
om, dar nu şi pe Dumnezeu Care sălăşluia în El.
Cum scăpăm de lenevie?
Într-o zi a venit la Sfântul Macarie un om şi i s-a plâns:
-„Ce să mă fac, cuvioase, că mă supără gândurile şi mă îndeamnă la lenevie?”
Iar Macarie i-a răspuns:
-„Zi aşa gândurilor tale: eu vieţuiesc aici pentru Iisus Hristos...”
Şi astfel făcând, omul acela a scăpat de lenevie.
Dragostea tatălui pentru copil
-„Nu înţeleg cum S-a jertfit Mântuitorul pentru noi”, zicea într-o zi un om către altul.
CestălaIt, fiind mai zidit în învăţătura Domnului, i-a povestit aşa:
-„Într-o ţară depărtată, în vremea unei revoluţii, un tânăr a fost condamnat la moarte. Tatăl său ca
să-l scape, s-a furişat în temniţă şi dându-se drept fiul său, de vreme ce avea întocmai acelaşi nume
cu el, l-a liberat pe fiu şi a doua zi a mers el la moarte. Atâta dragoste a avut tatăl pentru fiul său,
încât, ca să-l scape cu viaţă, a primit el moartea în locul fiului. Asemenea este şi cu jertfa
Mântuitorului nostru. Ca să ne dea viaţă bună şi curată, S-a jertfit El pentru noi, cu atâta condiţie: să-i
urmăm învăţătura…”
Omul cel slab în credinţă a înţeles, şi de atunci s-a întemeiat şi el mai cu putere în învăţătura
Mântuitorului nostru.
Împăcarea celor răzvrătiţi
Un împărat avea o întinsă împărăţie.
Intr-o zi, supuşii unui ţinut întreg se răzvrătiră împotriva împăratului.
Se ţinu atunci un sfat mare.
Unii sfetnici ziseră că să se pornească război împotriva răzvrătiţilor, alţii ca să li se dea pedepse
grele.
Singur fiul împăratului, zise:
-„Tată, lasă-mă să mă duc eu la ei. Cred că prin răbdare, bunătate şi iubire, să-i aduc iarăşi la
ascultare.”
Tatăl răspunse:
-„Tu ai dreptate, fiul meu.”
Şi fiul a plecat şi, făcând aşa precum a zis, a împăcat pe cei răzvrătiţi.
Împărăţia întinsă e lumea, împăratul e Dumnezeu, cei răzvrătiţi împotriva împăratului suntem noi, iar
fiul împăratului e chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos; prin jertfa Lui de iertare şi dragoste, ne poate
împăca cu Dumnezeu, dându-ne astfel mântuirea din păcate.
„Vreau să slujesc celui mai tare…”
Era un om, care s-a hotărât să stea în slujba„celui mai tare...”
A mers, aşadar, şi s-a pus în slujba primarului din sat. Dar după puţin, a aflat că primarul stă la
ordinele prefectului. A aflat însă că şi acesta ştie de poruncile ministrului. A mers şi i-a slujit acestuia.
Dar nu după multă vreme, a aflat că peste ministru, mai mare este împăratul. A purces la el, şi s-a pus
în slujba lui, ca fiind cel mal tare decât toţi.
Dar într-o zi, omul a auzit din gura împăratului că şi acesta se teme de diavol şi de puterea lui.
Atunci, omul nostru s-a lăsat de slujba împăratului şi căutând pe diavol, s-a făcut lui slugă.
Într-o zi însă, omul a auzit pe diavol zicând: „Ce tare aş fi eu, dacă, n-ar fi Iisus Hristos!”
Aflând aceasta, omul s-a gândit să se pună în slujba lui Hristos. A început aşadar să-L caute...
Şi pe când mergea pe cale, iată că a întâlnit pe un bătrân, care i-a zis: „Vrei să afli pe Hristos? Haide
cu mine.”
Şi l-a dus în casa văduvei, - în sălaşurile orfanilor, în spitale, în închisori – şi arătându-i pe cei ce
sufereau, i-a zis: „De vei sluji acestora, lui Hristos vei sluji…”
Şi de atunci omul acesta a aflat „pe cel mai tare” şi a rămas pentru totdeauna în slujba Lui.
Vizita Mântuitorului
Un creştin credincios, se ruga într-o zi: „Vino, Doamne Iisuse, măcar odată în casa mea!...” Noaptea
următoare, în vedenie de vis, Domnul i-a spus: „Voi veni mâine în casa ta!”
Credinciosul s-a apucat a doua zi dimineaţa să-şi pregătească locuinţa în aşteptarea Domnului. A
curăţit peste tot, a făcut bucate alese - toate, ca pentru un oaspete atât de mare şi de drag.
 Şi, s-a pus să aştepte. Afară era frig şi ninsoare. Pe la prânz, iată că în dreptul casei lui, s-a arătat
un drumeţ bolnav şi flămând. Creştinul l-a primit, i-a dat de mâncare şi l-a îngrijit. Acela, a plecat pe
urmă...
Peste puţin, alt călător s-a ivit: o femeie văduvă, sărmană, care neavând de mâncare pentru cei trei
copii ai ei, cerşea din casă în casă. Omul a primit-o şi pe ea, a ospătat-o şi a încărcat-o de daruri
pentru copii. Pe urmă, a plecat şi ea...
Spre seară, s-a arătat alt călător: era un biet creştin, care, din dragoste pentru Domnul, mergea prin
sate şi vindea cărticele sfinte. Era îngheţat şi flămând. Şi l-a primit, găzduindu-l peste noapte.
Aproape de a se culca, omul nostru a zis, cu mâhnire, rugându-se: „Doamne, Te-am aşteptat şi n-ai
venit!” Dar când a adormit, Domnul i s-a arătat în lumină de aur şi i-a zis: „Fiul meu şi copile, ieri te-
am vizitat de trei ori. Şi văduva necăjită, şi drumeţul cu cărţi sfinte, Eu eram”.
A doua zi credinciosul a mulţumit lui Iisus, şi L-a rugat să vină cât de des la el.
„N-am timp…”
Era un creştin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: „N-am timp,
părinte...”
-„Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?
Iar el îi răspundea:
-„N-am timp, părinte!” Altădată, părintele iar:
-„De ce nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti, fiule?”
Şi el, la fel:
-„N-am timp, părinte…”
Şi a trecut, aşa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.
Într-o zi, părintele îl întâlni, trist şi necăjit, blestemându-şi viața, zicând:
-„Toţi m-au părăsit - sunt un nenorocit!”
Atunci părintele, cu glas blajin de imputare, i-a zis:
-„Fiule, iată că toţi aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru
care n-ai avut niciodată timp, te aşteaptă, încă, să vii…”
-„Şi unde l-aş putea găsi, părinte?”
-„Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui…”
Şi de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu şi a aflat fericirea vieţii.
Uşa fără ivăr
Într-o zi, la o expoziţie de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: „Iisus Hristos bătând la
uşă”.
Toţi cei de faţă felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, şi mireasma
de credinţă ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Zise: .
-„Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în ochi...” Ceilalţi întrebară:
-„Ce greşeală?”
Acela zise:
-„Uşa nu are ivăr pe dinafară.”
Priviră cu toţii, aşa era.
Atunci pictorul răspunse:
-„Nu e greşeală. Nu am vrut eu să-i pun ivăr. Toţi se mirară.
Pictorul urmă.
-„Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la uşa inimii noastre, El nu deschide. Aşa că nu e nevoie de
ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare, slobod este a deschide sau nu uşa, când aude pe Hristos bătând...
Aceasta-i lămurirea...
Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi.
Ca şi Domnul Hristos
O mamă obişnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferinţa Domnului Hristos. Le zicea:
-„Să ştim să suferim şi noi ca El, şi El ne va ajuta să scăpăm de suferinţă”.
Şi mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.
Copiii ascultau - şi se minunau.
Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.
Mama îl puse în pat - şi fiindcă îl durea capul - îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oţet.
Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniştit şi se va face sănătos.
După puţin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, şi privi spre copil, mirată.
Copilul ridicase pânza de pe frunte şi o sugea.
Mama îi zise:
-„Ce faci?”
El răspunse:
-„Fac ca şi Domnul Hristos: beau oţet, - să sufăr ca El…”
 Mama îşi simţi obrazul plin de lacrimi. Veni la el şi-l mângâie, zicându-i:
-„Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu.” Şi, într-adevăr, peste puţin, copilul s-a făcut
sănătos.
Fiul cel nerecunoscător
Spunea unul din cei adunaţi acolo:
-„Aţi auzit ce-a făcut acel fiu nerecunoscător?” Şi povesti aşa:
-„Cu toate că tatăl său l-a iubit peste măsură de mult şi l-a încărcat cu toate bunătăţile, el l-a asuprit
mereu, până ce acum l-a legat, l-a bătut şi l-a alungat din casă, scuipându-l şi batjocorindu-l...”
Toţi cei de faţă, într-un glas, strigară:
-„Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui să sărim toţi - şi să-l ucidem cu pietre.”
Un credincios, care tăcuse până atunci, grăi:
-„Drept e, asemenea faptă este spre pedeapsă, - dar, iubiţii mei, mai înainte de a lua piatra să dăm
în el cred că ar fi bine să aruncăm asupra noastră înşine.”
Miraţi, ceilalţi întrebară:
-„Cum? De ce?”
Omul răspunse cu durere:
-„Fiindcă şi noi avem un tată care ne iubeşte peste măsură şi ne încarcă cu toate bunătăţile, şi la fel
ca fiul cel nerecunoscător facem şi noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legăm, Îl scuipăm şi-L alungăm prin
faptele noastre. Este, ştim prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cărui fii nerecunoscători suntem
noi... Aşa că, mai întâi, asupra noastră piatra...”
Cei de faţă căzură în grea tăcere, ţinându-şi capetele aplecate şi încruntându-şi frunţile.
DRAGOSTEA
O mamă şi opt copii
O mamă avea opt copii. Cineva o întrebă:
-„Cum faci de-i poţi hrăni pe toţi?
Mama îi răspunse:
-„Îi iubesc din tot sufletul.”
Altul o întrebă:
-„Câţi copii îmbraci şi hrăneşti?”
-„Dacă îi iubesc, nu-i mai număr.”
Doi vecini
Erau odată doi vecini: unul rău, care umbla în căile diavolului, şi celălalt era bun, umblând în cele
ale lui Dumnezeu.
Într-o zi vecinul rău, ca să-şi bată joc, umplu un coş cu tot felul de murdării şi-l aruncă în curtea
celuilalt, zicând:
-„Iaca, să aibă ce mânca!”
Vecinul, văzând aceasta, s-a dus în târg, a luat un coş nou şi venind acasă, l-a umplut cu cele mai
frumoase poame din grădina sa.
Pe urmă, a chemat la gard pe copilul vecinului şi i-a zis aşa:
-„Dă acest coş tatălui tău şi spune-i că fiecare dă ce poate şi ce are.”
Tatăl, care ispitea în dosul uşii, văzu fapta vecinului şi-i auzi vorbele. Fu cuprins de-o grea ruşinare
şi, simţind îndemnul lui Dumnezeu, veni la gard şi, întinzând mâna vecinului, îi zise:
-„Tu, prietene, eşti mai bun ca mine... Iartă-mă, şi să fim prieteni buni.”
Şi de-atunci, aşa au fost.
„Ca să meargă la biserică...”
Într-o zi de sărbătoare, în mijlocul Londrei, o doamnă de familie bună mergea spre biserică, având
cu sine cartea de rugăciuni.
Pe drum văzu o măturătoare de stradă, care stătea tristă. O întrebă:
-„De ce eşti tristă?”
Femeia răspunse:
-„Cum să nu fiu? Am căzut de rând azi, - şi nu pot merge la biserică...”
Atunci doamna aceea; fără să mai stea pe gânduri, zise măturătoarei :
-„Te rog, dă-mi mie mătura. Îţi voi ţine locul până ce te întorci de la biserică. Iar d-ta ia cartea mea
de rugăciuni.”
Femeia primi. Doamna luă mătura - iar când trecu pe lângă ea o cunoscută, care, uimită, o întrebă:
-„Ce faci? Mături tu, strada?” ea îi răspunse simplu:
-„Da - ca să poată merge măturătoarea la biserică.”
Magnetul iubirii
Era un om foarte fericit. Faţa lui totdeauna avea pe ea o strălucire senină iar el mulţumea lui
Dumnezeu că l-a învrednicit să fie aşa.
Într-o zi, un prieten, necăjit şi chinuit de toate urgiile urii, răzbunării, invidiei... îl întrebă cu ciudă:
-„Cum de izbuteşti tu să fii aşa?”
 Acela răspunse, glumind:
-„Am cu mine un magnet minunat…”
-„Glumeşti, când eu nu-mi văd capul de necazuri!”
-„Nu glumesc deloc. Ascultă puţin. Pe când medicina nu ajunsese la perfecţionarea de azi, se
scoteau, pe vremea războaielor, gloanţele şi schijele din trupurile soldaţilor răniţi cu un magnet
puternic. El le trăgea la sine şi scăpa pe soldat.”
-„Ei, şi ce are a face asta cu ceea ce vorbim noi?”
-„Are foarte mult. Eu am, din voia lui Dumnezeu, un magnet foarte puternic, fără moarte, ca să scot
din sufletele celor ce mă urăsc şi mă vrăjmăşesc, plumbii răutăţii şi ai urii – şi aşa, să-i fac să mă
iubească.”
- „Ce magnet, omule?”
- „Cel mai bun, pe care ai puterea să-l ai şi tu; îl găseşti gratis în învăţătura creştinească.”
- „Care-i?”
- „Magnetul iubirii lui Hristos, singurul cu care putem scoate răutatea din sufletele semenilor
noştri.”
Izvorul iubirii
O femeie îmi istorisi aşa:
-„Vezi, domnia ta mâna mea schiloadă? Ei trebuie să-i mulţumesc, că astăzi sunt fericită”.
Zise mai departe:
-„Trăiam mai înainte fără mulţumire. Eram întreagă, dar nu eram fericită. Bărbatul meu adesea, uita
de mine - şi călca alături de calea cea bună. Copiii mei, de asemenea, de multe ori mă supărau prin
purtările lor rele. Eu îi rugam plângând, sau îi asupream cu vorbe grele, dar ei nu mă ascultau,
neiubindu-mă. Atunci, am zis: „Doamne, fă Tu, aşa, ca chiar cu suferinţa mea, să se întoarcă aceştia,
cu dragoste, către mine... Şi iată, domnule, Dumnezeu m-a ascultat şi eu Îi mulţumesc. Într-o zi, am
alunecat, am căzut, mi-am frânt mâna, am mers şi mi-au tăiat-o... Văzând acestea, bărbatul şi copiii
mei, au venit cu dragoste spre mine, îngrijindu-mă... Se vede că izvorul dragostei stătea astupat în
sufletele lor, şi a venit sfânta suferinţă - şi l-a destupat... Şi, de-atunci, eu sunt fericită. Nu mai sunt
întreagă, dar mulţumesc lui Dumnezeu, am iubirea celor care mă înconjoară.”
Şi femeia istorisindu-mi acestea, avea pe faţă o lumină senină.
DUHUL SFÂNT
Primăvara duhului
Omul e ca şi copacul.
Când se abate frigul ispitelor şi-al păcatelor peste sufletul lui, îi cad frunzele şi florile cele alese,
virtutea şi credinţa.
Dar tot ca şi copacul, sufletul omului poate să se trezească din nou la viaţă când vine primăvara
credinţei, suflarea cea aleasă a Duhului lui Dumnezeu.
Roata credinţei
Într-o zi un om credincios fu întrebat astfel de un prieten al său:
-„Spune-mi, frate, când omul se întoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri încep să lucreze mai întâi
în viaţa lui: credinţa, căinţa, frica de iad, nădejdea?” Credinciosul i-a răspuns:
-„Spune-mi, prietene, când o roată începe să se învârtă, care-i spiţa care porneşte mai întâi?”
-„Pornesc toate deodată”, răspunse prietenul.
-„Vezi - zise credinciosul - tot aşa e când sub bătaia vântului Duhului sfânt, sufletul nostru porneşte
la un drum nou. Toate darurile cereşti şi sufleteşti se pornesc deodată, spre o rodnică lucrare,
întocmai ca şi spiţele roţii.”
Pasărea-muscă şi vulturul
Pasărea-muscă, cea mai mică dintre toate pasările, voia într-o zi să se ridice către soare. Începu să
bată din micile ei aripioare, dar sporul ei era neînsemnat. Văzându-şi neputinţa, fu cuprinsă de
întristare. Încercă din nou, dar nu izbuti…
Şi cu cât nu putea să se înalţe, cu atât mai tare era cuprinsă de întristare.
Văzându-i neputinţa, un vultur îi zise:
-„Dacă vrei să ajungi pe piscurile cele înalte, de unde poţi vedea toată frumuseţea soarelui, urcă-te
pe spinarea mea, şi eu te voi purta în înălţime.” Pasărea - muscă primi - şi aşezându-se pe spinarea
vulturului, se lăsă în voia lui.
Bătând cu putere din aripile lui mari, vulturul o duse acolo unde cu aripioarele ei slabe nu putea
ajunge.
Aşa este şi cu pasărea sufletului nostru...
Ca să ajungem pe înălţimile de unde putem vedea frumuseţile cerului şi către care nu ne pot duce
slabele noastre aripioare sufleteşti, avem nevoie de aripele cele mari şi puternice ale Duhului Sfânt.
DUMNEZEU
„Tatăl nostru”
Un preot misionar învăţa pe nişte negri „Tatăl nostru”. Unul din ei, îl întrebă:
 -„Cum? Dumnezeu este tatăl nostru?
-„Da”, răspunse preotul.
Mulţumit, negrul zise atunci:
-„Primesc să mă fac creştin, căci noi până acuma ştiam de Dumnezeul nostru că e un tiran, rău si
neîndurător.”
Numai religia noastră ne învaţă că suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.
Copilul înţelept
Un gospodar, fiind cercat de nevoi, fu silit să-şi mute familia într-o casă mai mică. Nevasta lui,
auzind vestea aceasta, plângea. Unul din copii, o întrebă:
-„De ce plângi, mamă?”
Ea se jelui, zicând:
-„De-acuma vom sta intr-o casă mică şi urâtă şi vom fi săraci.
Copilul o întrebă din nou:
-„Mamă, în casa aceea mică şi urâtă, n-are să mai fie Dumnezeu?”
Ruşinată de vorbele copilului, mama îşi şterse lacrimile şi nu se mai jelui.
Recolta bună şi Dumnezeu
Doi săteni stăteau de vorbă. Unul zicea:
-„Sunt foarte mulţumit de recolta mea, şi-ţi mulţumesc şi dumitale pentru ajutorul ce mi-ai dat la
cărat”. Celălalt răspunse:
-„Şi eu îţi mulţumesc că mi-ai dat o mână de ajutor când am secerat.”
Un copil al unuia din ei, care se afla de faţă, zise tatălui său:
-„Tată, dar lui Dumnezeu nu-I mulţumeşti că ţi-a dat recoltă bună?”
Cei doi săteni, ruşinaţi, se priviră şi-şi ziseră:
-„Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu.”
„Mamă, dă-mi pe Dumnezeu”
Într-o familie din Rusia sovietică s-a născut acum zece-cincisprezece ani, un copil.
Tatăl şi mama sa l-au crescut în desăvârşita necunoaştere de Dumnezeu.
Copilul s-a ridicat aşa, până a ajuns de zece ani. Ajungând la această vârstă, fu cuprins de-o
ascunsă suferinţă. Toţi doctorii pe care i-au adus părinţii nu puteau afla pricina bolii. Copilul stătea
tăcut şi plângea mereu.
Într-o zi, mama îi luă şi-i zise:
-„Copile, spune-mi ce vrei?”
Atunci, copilul, sughiţând de plâns, o rugă:
-„Mamă dragă, dă-mi pe Dumnezeu!”
Părinţii au rămas înmărmuriţi. Şi fiindcă n-au înţeles chemarea din glasul copilului, I-au pierdut…
Copilul şi pivniţa întunecoasă
Într-o zi, un copil stătea Ia gura unei pivniţe întunecoase, în care se afla tatăl său.
Tatăl îi zise:
-„Copile, aruncă-te înăuntru şi eu te voi prinde în braţe.”
-„Dar nu te văd, tată.”
-„El îi spuse:
-„Nu-i nimic, sunt aici, aruncă-te, şi eu te voi prinde”.
Copilul, încrezător în vorba tatălui său, se aruncă pe gura pivniţei, iar tatăl îl prinse în braţe.
Aşa e şi cu Tatăl Cel ceresc, Care necontenit ne cheamă să ne încredinţăm Lui.
Cu toate că nu-l putem vedea, să ne lăsăm cu încredere în braţele Lui.
Lauda cea bună
La un om credincios veni un gospodar, care începu să-şi laude nevasta, zicând:
-„Nevasta mea e frumoasă...”
Omul credincios scrise atunci un zero pe-o hârtie. Gospodarul mai zise:
-„Femeia mea este bogată…”
Credinciosul mai scrise un alt zero la cel mai dinainte.
-„Femeia mea e de neam mare...”
Scrise un alt zero.
-„Femeia mea e harnică…”
Alt zero.
-„Femeia mea e casnică...”
Iar un zero. Se făcuseră şase de zero. La urmă, gospodarul mai zise:
-„Femeia mea e cu frică de Dumnezeu şi-i cu purtări curate.”
Atunci omul acela credincios şi înţelept, puse in fruntea celor şase de zero, un unu, ceea ce dădu
cifra de un milion.
Zise apoi:
-„Da, aşa, ai o mare avere la casa d-tale!”
 Ciobanul credincios
Nişte oameni necredincioşi, vrând să-şi bată joc de un cioban care credea în Dumnezeu, l-au
întrebat:
-„Arată-ne pe Dumnezeu, şi vom crede şi noi.”
Atunci ciobanul le-a zis:
-„Uitaţi-vă în soare.”
Oamenii cercară, dar, fireşte, nu putură. Ziseră:
-„Nu putem...”
Ciobanul le zise:
-„Apoi dacă voi nu sunteţi voInici să priviţi în soare, cum veţi putea, oare, să vă uitaţi la Dumnezeu,
Cel ce-a făcut soarele, pământul şi toate celea?”
Şi oamenii aceia tăcură, ruşinaţi.
Dar mai înainte?
Un necredincios zise unui om temător de Dumnezeu:
-„Spune-mi lămurit cine este Dumnezeu şi voi crede şi eu.”
Atunci, credinciosul„îi zise:
-„Numără, te rog, până la trei.” Acela zise:
-„Unu-doi-trei…”
-„Nu, nu aşa.”
-„Dar cum?”
-„Începe cu numărul de dinainte de unu.”
-„Nu, se poate.”
Credinciosul îi spuse atunci:
-„Tot asemenea îmi ceri şi tu să-ţi spun cine este Dumnezeu. El a fost mai înainte de a fi lumea, şi
de aceea mintea noastră cea mărginită nu-L poate cuprinde.”
Locuinţa lui Dumnezeu
Odată, un om care nu credea în Dumnezeu întrebă pe un credincios:
-„Dacă zici că este Dumnezeu, să-mi spui unde locuieşte?
-„Dumnezeu, dragul meu, locuieşte pretutindeni, afară de inima ta, că dacă ar fi şi acolo nu te-ai mai
întreba unde e locuinţa Lui.”
Necredinciosul mai zise:
-„Dacă Dumnezeu locuieşte pretutindeni, trebuie să fie mare de tot”.
Credinciosul îi răspunse:
-„Dumnezeu e atât de mare încât umple lumea toată, şi-i şi atât de mic, încât încape şi în inima
mea”.
Necredinciosul a tăcut, ruşinat.
Cum e tatăl, şi feciorul
Stăteau odată, la sfat câţiva săteni, şi între ei se afla şi preotul. Unul din gospodari, care ades se
fălea că nu crede în Dumnezeu, se jeluia celor ce erau de faţă că spunând într-o zi copilului său ceva,
acesta l-a înfruntat, spunându-i:
-„Tată, eu nu te cred”.
Atunci părintele zise gospodarului:
-„De ce te porneşti împotriva copilului? El este cu mult mai puţin vinovat decât dumneata.”
-„Ce-am făcut eu, de-s aşa de vinovat?” l-a întrebat gospodarul.
Preotul îi răspunse:
-„Dumneata te jelui că feciorul nu te crede, dar atunci ce-ar trebui să-ţi zică şi să-ţi facă Tatăl nostru
din ceruri, în care dumneata nu crezi? Copilul când te aude mereu hulind pe Dumnezeu, cum ar mai
putea crede în dumneata?”
Aşa i-a vorbit părintele, şi omul a căzut pe gânduri.
Cine i-a învăţat?
Un gospodar avea cinci copii pe care i-a crescut în teama de Dumnezeu. Când au ajuns mari erau
toţi cuviincioşi, muncitori şi cu inimă bună. Din pricina aceasta, tot satul îi avea în dragoste şi în
cinste.
Într-o zi, un om din sat, a întrebat pe acel gospodar:
-„Cum ai făcut dumneata, moşule, de-ai scos copii aşa de buni?”
Omul i-a răspuns zâmbind:
-„Apoi să vezi dumneata: pe cel mare l-am învăţat eu. Pe urmă, el a învăţat pe cel de după el...
Aceştia doi au învăţat pe cel de-al treilea, cei trei pe-al patrulea şi cei patru pe prâslea.”
Şăguind mai departe, gospodarul mai zise:
-„Iar pe mine, m-a învăţat tata... Cât despre tata şi cei mai dinainte, i-a învăţat bunul Dumnezeu.”
S-a făcut singur
 Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi
lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a
văzut pe unul din pereţii casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
-„Cine a făcut covorul acesta?”
Gazda îi răspunse liniştit:
-„Nimeni”.
-„Cum aşa nimeni?”
Omul îi răspunse liniştit:
-„Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el
singur”.
Necredinciosul s-a supărat:
-„Vorbeşti într-aiurea, vecine!”
-„Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, şi că soarele, pământul
şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine.
De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?”
Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu
vremea a-nceput şi el a crede.
Servitorii lui Dumnezeu
Era o vreme ploioasă şi rece. La colţul unei străzi, în mulţimea grăbită, un domn bine îmbrăcat
urmărea din ochi pe un copil sărman, care - şi el - la rându-i, privea cu milă la un cerşetor orb cu
mâna întinsă la trecători.
Copilul îşi scotoci buzunarul şi scoase repede un ban, pe care îl dădu în ascuns cerşetorului.
Domnul bine îmbrăcat se opri. Copilul făcu doi paşi şi se opri din nou. Scotoci iarăşi săracul său
buzunar şi furişându-se printre trecători, mai dădu un ban cerşetorului. Pe urmă făcu o mişcare din
mâini şi din umeri, ca şi cum ar fi vrut să zică: „De-acuş nu mai am nici un ban...” - şi vru să plece.
Dar domnul care-l urmărea, îl opri şi-i spuse:
-„De ce ţi-ai dat amândoi gologanii?”
Copilul, naiv îi răspunse:
-„Pentru hainele mele.”
-„Cum aşa?” îl întrebă domnul mirat.
Copilul zise:
-„Sora mea Ileana mi-a spus că: „Cei săraci sunt servitorii lui Dumnezeu - şi dacă le dăm cu
dragoste bani - ei se duc la Dumnezeu şi le spun de ce avem nevoie. Şi eu am nevoie de un rând de
haine. De aceea i-am dat bani.”
Cu ochii înrouraţi de lacrimi, domnul acela a zis copilului:
-„Este foarte adevărat ce ţi-a spus Ileana!” - şi luându-l, îl duse într-un magazin de haine şi-l
îmbracă de sus până jos.
ICOANA
Icoana
Într-o zi, casa unui credincios fu călcată de hoţi, dar, ciudat: hoţul nu luă nimic. Toată casa fusese
răsturnată pe dos, - hoţul ar fi putut lua bani şi alte obiecte - şi cu toate acestea, nu luase nimic. Şi
doar ar fi putut lucra în voie, întrucât nu era nimeni acasă.
Credinciosul îşi zise: „M-a păzit Dumnezeu” şi şi-a căutat de treabă.
După o bucată de vreme însă, el primi o scrisoare de la un străin, care zicea aşa:
„Eu sunt acela care am vrut să jefuiesc casa dumitale. Am căutat peste tot - am spart sertarele şi
am răvăşit toată casa. Eram gata să iau cu mine lucruri şi bani, când am dat cu ochii de icoană.
Atunci, s-a petrecut ceva cu mine. Mi-am adus aminte cum în copilărie mă ducea mama la icoană şi
mă punea să mă închin. Şi n-am mai putut să fur. Am fugit ruşinat - şi de atunci, răscumpăr
necontenit. Te rog şi pe domnia ta să mă ierţi.”
Credinciosul a zis nevestei sale:
-„Vezi ce putere au amintirile religioase din copilărie - şi ce tainică tărie poartă cu ele icoanele?!”
Şi amândoi au mulţumit lui Dumnezeu pentru toate.
IERTAREA
Chiar de nu eşti vinovat, cere iertare
Un sătean era certat cu altul.
Diavolul îi puse în minte gândul să ucidă pe cel cu care se duşmănea.
Celălalt, care era un om credincios, când se duse la spovedit, spuse părintelui despre această
vrăjmăşie.
Preotul îl sfătui, că nu va putea să se împărtăşească decât numai dacă se împacă cu duşmanul său.
Omul merse atunci la cel cu care era certat, şi-i zise:
 -„Iată, prietene, am venit să-ţi cer iertare şi să mă împac cu tine; că vin sfintele Paşti şi aş vrea să
mă împărtăşesc”.
Celălalt îi răspunse:
-„Bine ai făcut c-ai venit, că uite am să-ţi spun că de trei ori te-am pândit la loc dosnic să te omor.
Mulţumesc lui Dumnezeu c-ai venit şi m-ai ferit astfel de mare păcat.” Cu sufletul plin de dragoste, cei
doi săteni îşi dădură mâna, şi de atunci rămaseră prieteni buni.
„N-a ştiut ce face…”
Sfântul Eusebiu mergând într-un oraş unde se aflau mulţi necredincioşi, fu lovit greu, pe negândite,
cu o piatră, aruncată de unul din ei.
Căzu jos şi începu să-şi dea duhul.
Mai înainte de a muri, fu adus în faţa lui, cel ce aruncase piatra. Norodul voia să-l ucidă.
Sfântul Eusebiu îi opri şi-i rugă:
-„Cruţaţi-l, că n-a ştiut ce face... Eu îl iert.”
Şi după câteva clipe, muri.
Păgânii, care văzură atâta bunătate şi iertare, crezură şi ei în Hristos şi se botezară.
Ba să-l şi iubim pe vrăjmaş
Un stăpân aspru şi rău, în vechime, avea doi robi, din care unul era păgân, iar celălalt aflase de
dulceaţa învăţăturii lui Iisus Hristos.
Într-o zi, pe când stăpânul lor adormi pe câmp unde se afla cu robii săi la lucru, robul păgân zise
prietenului său:
-„Iată, hai să omorâm pe stăpânul cel rău, şi să scăpăm de el.”
Celălalt însă îi răspunse:
-„Nu, prietene, eu sunt creştin, şi Mântuitorul m-a învăţat să iert pe cel ce-mi face rău, şi dacă pot,
să-l şi iubesc.”
Robul păgân fu atins în suflet de vorbele tovarăşului său de suferinţă, şi peste puţin timp se făcu şi
el creştin.
„Ca şi Iuda…”
Un preot misionar făcea cunoscut pe Domnul Hristos, copiilor de negri din Africa. Într-una din zile,
vorbindu-le despre luda, le-a zis:„Copiii mei, dacă Iuda, după ce L-a vândut pe Domnul, s-ar fi căit,
Domnul l-ar fi iertat, şi el nu s-ar fi spânzurat. Aşa de mare este iubirea lui Hristos.”
Printre copii era unul care, mai osebit, înţelegea propovăduirea preotului - şi iubea din ce în ce mai
tare pe Iisus.
A doua zi, după ce le-a povestit despre Iuda, preotul i-a întrebat:
-„Spuneţi-mi, voi aţi fi făcut ca Iuda sau aţi fi cerut iertare lui Iisus?”
Toţi tăcură. Copilul cel ales, a zis cu îndrăzneală:
-„Eu, părinte, aş fi făcut ca Iuda...”
Preotul rămase surprins şi mâhnit.
Zise:
-„Cum? Te-ai fi spânzurat şi tu?”
-„Da” - răspunse, aproape lăcrimând, copilul.
Preotul nu mai înţelegea nimic.
Atunci copilul, lăsând să-i curgă lacrimile, zise:
-„Da, m-aş fi spânzurat, dar nu de copac... ci... de gâtul lui Iisus cu braţele mele… ca să mă ierte.”
Preotul plânse şi el.
Căldura uitării
Doi prieteni vorbeau:
-„Eu - zicea unul - zadarnic cerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greşit.”
-„Dacă nu-ţi capeţi pacea iertând, - răspunse celălalt - înseamnă că nu ai iertat.”
-„Ba da - eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea...”
-„Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.”
-„Ce-i lipseşte?”
-„Să-ţi spun eu, prietene dragă, ce-i lipseşte. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e
strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipseşte căldura. Stai sub strălucirea lui şi îngheţi. Tot
asemenea, iubite prietene, este şi cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o doreşti, îi
trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci-i o vorbă. Numai
uitând, iertăm cu adevărat…”
Prietenul dădu din cap şi zise:
-„Iertare şi uitare, - de-acum n-am să vă mai despart!”
ISPITA
Nu-ţi face sufletul, cuib al ispitei
Un tânăr se plângea duhovnicului său, spunându-i:
-„Părinte, sunt necontenit ispitit de poftele trupeşti, şi mare mi-e tulburarea.”
 Ca să-l liniştească, preotul îi zise:
-„Fiul meu, dacă o pasăre zboară pe deasupra casei tale, n-o poţi opri, şi nici vreun rău nu-ţi poate
face. Ci numai dacă vrea să-şi facă cuib la tine, e primejdie şi trebuie s-o alungi. Aşa e şi cu ispitele
trupului, dragul meu. Câtă vreme ele nu pot prinde sălaş în sufletul tău, nu ai de ce să fii îngrijorat. Fii
aşadar strajă întru aceasta la uşa sufletului şi nu le primi”.
Şi tânărul a plecat cu sufletul liniştit de la duhovnicul său.
Drumeţul şi poarta temniţei
Un drumeţ ostenit, găsind în drumul lui o moară, intră în ea să se odihnească. Dar în moară nu se
afla nimeni. Pe-o masă se aflau nişte bani. Duhul rău îl îndemna să-i ia, iar Dumnezeu îl sfătuia să nu-i
ia.
Biruind gândul bun, drumeţul porni mai departe, până ce, pe înnoptate, ajunse la marginea unui
oraş.
Fiind vreme de vară, el se aşeză în dreptul unei porţi mari si adormi.
Dimineaţa când se trezi şi văzu poarta aceea, întrebă:
-„Ce este aici?”
Un om din preajmă îi răspunse:
-„Aici e puşcărie!”
Drumeţul zise:
-„Aici aş fi intrat dacă luam banii morarului”.
Îşi făcu cruce şi plecă voios spre treaba lui.
Ispita şi sacul cu nisip
Fiind chinuit de duhul slavei sale, pentru darul tămăduirilor pe care i-l dăduse Dumnezeu, Sfântul
Macarie ca să-l biruie, a luat un sac şi, umplându-l cu nisip, l-a pus în spinare şi a început a umbla
prin pustie.
Întâmpinându-l un om de neam mare, care-l cunoştea, l-a întrebat:
-„Ce duci, părinte? Dă-mi sarcina s-o duc în carul meu.”
Iar Macarie i-a răspuns:
-„Chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte pe mine…” şi n-a vrut să-i dea sarcina. Asuprindu-se astfel,
sfântul a scăpat cu bine de ispită, biruindu-şi gândurile de slavă.
Drumul strugurilor
Odată Sfântul Macarie (cel din Alexandria) poftise să mănânce nişte struguri proaspeţi şi buni, pe
care îi trimisese cineva.
Vrând să-şi biruiască pofta, îi trimise unui călugăr neputincios, care poftise şi el asemenea struguri.
Dar şi acesta, ca să-şi înfrâneze pofta, îi trimise altui călugăr şi mai slab.
Şi aşa, unul de la altul i-a trimes, până ce strugurii au ajuns iar la Macarie, întregi şi neatinşi.
Sfântul, cercetând această întâmplare şi aflând că toţi fraţii, deşi poftind, se înfrânaseră - mare i-a
fost mulţumirea - şi, luând strugurii, i-a dat spre mâncare pasărilor cerului.
Să închidem uşile
Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau „Bunica-închide-uşa”.
Porecla aceasta şi-o căpătase ea astfel:
Ori de câte ori nepoţii ei plecau in oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea:
-„Dumnezeu să-ţi ajute, nepoate, să poţi închide uşile bine”.
Iar dacă vreunul o întreba: „Ce uşi, bunico?”, ea îi spunea:
-„Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele
ispititoare ale satanei. Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi
să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii. Adu-ţi
aminte de vorba veche: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele”. Şi mai
adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da
socoteală în ziua judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale
împotriva ispitelor rele. Să laşi deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu... De vei face aşa, noroc
mare te va întâmpina în viaţă.”
ÎNJURĂTURA
„Nu pot...”
Un soldat avea prostul obicei să înjure.
Într-o zi, stând de vorbă cu preotul regimentului, soldatul îi zise:
-„M-aş lăsa de înjurătură, dar nu pot.” Preotul îl luă cu sine în oraş şi-i zise:
-„Îţi dau o sută de lei, dacă tot timpul cât vei fi cu mine nu vei înjura.”
Şi vreme de două ceasuri, ei se plimbară prin oraş. Soldatul se ţinu de făgăduială şi preotul îi dădu
suta de lei.
Când se despărţiră, preotul îi zise:
-„Tu, prietene, mi-ai spus că nu poţi să te laşi de înjurătură pentru nimic în lume. Şi iată, văd că
numai pentru o sută de lei ai putut să nu înjuri două ceasuri. Atunci, cu şi mai mare înlesnire te vei
lăsa de această rea apucătură, când vei şti că pentru această faptă bună, vei căpăta o răsplată
neînchipuit mai mare şi mai frumoasă de la Dumnezeu!”
Şi de-atunci, soldatul acela n-a mai înjurat.
ÎNŢELEPCIUNEA
Bogăţia - războiul - moartea
Un om mergea pe o potecă. Văzu înaintea lui trei azime.
-„Ce să fie?”, îşi zise.
Atunci, se ivi un om bătrân şi-i răspunse:
-„Rupe-le, şi vei vedea.”
Omul le rupse. În una erau câteva fire de grâu, în alta câteva picături de sânge, şi în a treia viermi.
-„Ce însemnează acestea?”
Bătrânul îi răspunse:
-„Firele de grâu înseamnă bogăţie, sângele război, iar viermii, moarte”.
-„Şi ce rost au ele?”
-„Bogăţia pune vrăjmăşie între oameni. Ei se încaieră şi îşi varsă sângele, iar la urmă, pe toţi îi
paşte putrejunea morţii.”
Aşa se petrece viaţa oamenilor care nu cunosc pe Dumnezeu.
Foiţa de ţigară
Un om stricat şi beţiv, obişnuia să înjure de toate cele sfinte, şi să-şi facă ţigară din filele Noului
Testament.
Într-o zi, ţigara i se tot stingea.
Vrând să vadă de ce nu arde, o desfăcu şi văzu atunci scris: „Care va fi sfârşitul celor ce nu cred în
Evanghelie?”
Omul rămase cu inima străpunsă de această întrebare. Orice făcea, ori de ce se apuca, nu mai
putea scăpa de aceste vorbe, care îi ardeau ochii şi sufletul.
Curând căzu în grea îndoială, pe urmă îl cuprinse o mare mâhnire pentru toate păcatele pe care le
făcuse şi Dumnezeu îndurându-se de el, beţivul se prefăcu într-un om plin de credinţă şi de omenie.
În sus, în jos şi împrejur
Într-un sat, odată, între mulţi necredincioşi se afla si un om al lui Dumnezeu...
Vremurile erau grele şi oamenii se frământau şi se jeluiau, de nu mai isprăveau.
Singur numai credinciosul era liniştit şi-şi căuta de treabă. Într-o zi, unul din consătenii lui îi zise:
-„Cum de poţi sta tu aşa?”
Iar el i-a răspuns:
-„Întocmai ca voi sunt şi eu, dar eu fac ceva în fiecare zi, care mă scoate de sub nevoie...”
-„Ce anume?”
-„În fiecare dimineaţă, mai înainte să pornesc la treabă, privesc în trei părţi. Mai întâi mă uit în sus,
ca să-mi aduc aminte că acolo e Dumnezeu şi mă rog lui. Apoi privesc în pământ, ca să-mi aduc
aminte că peste puţină vreme am să mă cobor în el, şi pe urmă, privesc împrejur şi văd pe alţii cari-s
şi mai necăjiţi şi mai săraci decât mine... Şi aşa, pornesc la treabă, mai uşor şi mai îmbunat...”
Şi ca încheiere, zise consăteanului:
-„Iaca vezi, aista-i tot leacul!”
ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI
În lume, dar nu ai ei
Un creştin spunea unui prieten că el nu înţelege vorbele Mântuitorului: „Voi să fiţi din lume, dar să
nu fiţi ai lumii”.
Atunci, prietenul său, care era un om mai zidit în învăţătura Domnului, i-a răspuns:
-„Cu oamenii în lume se petrece întocmai ca peştii în mare. Cu toate că apa mării e sărată, peştii nu
sunt săraţi ca ea. Aşa şi cu oamenii, ei pot să trăiască în lume, fără să ia „sărătura ei”, adică păcatele
ei”.
N-am auzit, dar am văzut
În mijlocul Africii se afla un preot creştin, dus acolo să propovăduiască la necredincioşi învăţătura
lui Iisus Hristos.
Într-o zi, veni la el un negru şi-i ceru să-l încreştineze şi pe el.
Preotul îl întrebă:
-„De unde cunoşti tu creştinismul, căci nu te-am văzut niciodată la predică?”
Negrul îi răspunse:
-„Adevărat, niciodată n-am auzit despre creştinism, dar am văzut. Vecinul meu era un om rău, se
îmbăta, fura si-si bătea nevasta. Dar de când s-a făcut creştin nu mai bea, nu mai fură si nu-si mai
bate nevasta. Mi-am zis atunci că, creştinismul trebuie să fie ceva foarte bun...”
JERTFA DOMNULUI
Dragostea robului pentru stăpân
 Pe timpul împărăţiei romane, un rob care ţinea mult la stăpânul său, văzând că duşmanii lui au
izbutit şi l-au condamnat la moarte, s-a hotărât să-l scape chiar cu jertfa vieţii.
S-a dus de grabă acasă, a îmbrăcat hainele stăpânului său şi, înfăţişându-se acelor duşmani, le-a
zis:
-„Iată, eu sunt cel pe care voi l-aţi osândit la moarte, luaţi-mă şi ucideţi-mă!”
Ei l-au luat şi i-au ucis.
Tot asemenea s-a jertfit Mântuitorul nostru pentru noi. Când a văzut că după păcatele noastre
suntem sortiţi la o moarte veşnică, s-a îmbrăcat în chipul nostru, s-a pus cu deplină voie în faţa
duşmanilor şi a murit pentru noi.
Datoriile mărunte
Un gospodar cumpăra lucruri mărunte, pe datorie, de la o dugheană. Părându-i-se că mărunţişul ce
datora nu-i lucru de seamă, a lăsat zi de zi şi n-a plătit mărunţişul acela, care se făcuse datorie mare,
pe care acuma n-o mai putea plăti...
Stând într-o zi acasă, mâhnit de gândul că nu mai poate plăti datoria, iată că vine la el negustorul şi-
i spune o mare bucurie: a venit un prieten bun al datornicului şi i-a plătit toată datoria.
Nespusă a fost bucuria omului.
Aşa e şi cu datoria păcatelor noastre. Le-am adunat zi de zi, zicând că-s mărunte şi nu se bagă de
seamă, şi datoria s-a făcut cât un munte.
Şi a venit atunci la dugheana datoriilor noastre, un prieten mare şi bun, care a plătit datoria în locul
nostru.
Acesta este chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, prin Jertfa Lui, ne curăţă de toată
păcătoşenia, numai să vrem să gustăm din această Sfântă Jertfă, urmându-i învăţătura în Sfânta Lui
Biserică.
LUMEA
Vulpea proastă
O vulpe văzu o grădină încărcată cu tot felul de bunătăţi.
Pofta ii era mare, dar vulpea nu avea pe unde să intre. Dibuind, găsi o spărtură.
Ca să poată intra prin spărtură, posti trei zile şi pe urmă intră.
În grădină, se puse bine pe mâncat. Când fu să iasă, iar nu putu.
Se puse din nou trei zile la postire.
Când ieşi, îşi zise: „Ce-am făcut proasta de mine? Cum am intrat, aşa am ieşit...” Şi s-a ruşinat.
Aşa e şi cu noi.
Cât de mult ne asuprim ca să punem mâna pe lucrurile lumii acesteia, şi - tot ca şi vulpea - trebuie
să le lăsăm pe toate când plecăm din lumea aceasta.
MAICA DOMNULUI
„Fără stricăciune…”
-„Cum a putut naşte fără stricăciune Sfânta Fecioară Maria pe Domnul nostru?” întrebă un om pe
un preot.
Preotul îi răspunse:
-„Lumina soarelui trece prin geam - şi vine la noi fără să strice sticla geamului. Tot asemenea
Lumina vieţii a trecut prin Maica Preacurată, fără să-i strice trupul.”
MÂNIA
Cum scăpăm de mânie
Un gospodar avea răul obicei să se mânie lesne. Din te-miri-ce, se mânia. Iar după ce făptuia la
mânie, îi părea tare rău.
Văzând, că nu poate scăpa de mânie, merse într-o zi la preot şi-i spuse năduful.
Părintele îi zise:
-„Iată ce te sfătuiesc: când îi simţi că-ţi vine mânia, să zici aşa: „Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce
fac!” şi să şi ieşi din casă, de te vei afla atunci în casă, sau din ogradă, de vei fi în ea, sau de vei fi pe
stradă, să intri în biserică.”
Gospodarul făcu aşa. De câte ori îi venea mânia, el se ruşina în faţa lui Dumnezeu şi pleca de unde
se găsea. N-apuca s-ajungă la o aruncătură de băţ de unde îl cuprinsese mânia, şi se şi liniştea.
Aşa azi, aşa mâine, sufletul gospodarului se prefăcu aşa de tare, că de se mai întâmpla să-l cerce
mânia, el surâdea şi-şi căuta de treabă, mirându-se mult cum de se mânia aşa de tare mai înainte.
MÂNTUIREA
Azi, nu mâine
Un om plin de păcate, ascultând o predică despre mântuirea sufletului prin primirea sfintei
învăţături a Domnului Iisus Hristos, se hotărî să înceapă şi el o viaţă lipsită de păcate, dar îşi zise:
-„Încep de mâine...”
Peste noapte însă, păcătosul muri.
„Mâine” este vorba diavolului, numai „azi” este vorba lui Dumnezeu.
Vorbirea cu mormintele
 Odată, a venit un om la Sfântul Macarie şi i-a zis:
-„Părinte spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc.”
Macarie i-a zis:
-„Mergi la morminte şi grăieşte de rău pe cei morţi.” Omul a mers, a grăit de rău, şi cu pietre a bătut
mormintele.
A venit pe urmă la Macarie.
-„Ce ţi-au spus? l-a întrebat sfântul.
-„Nimic.”
-„Mergi atunci şi laudă pe cei morţi.”
Şi omul a mers şi a lăudat pe cei morţi, fericindu-i. Întorcându-se, a spus sfântului, iar el l-a
întrebat:
-„Nimic nu ţi-au răspuns?”·
-„Nimic.”
Atunci Macarie i-a grăit:
-„De vrei să fii mântuit, fii pentru lume ca un mort din aceştia. Nici de te vor ocărî oamenii să nu te
mâhneşti, nici de te vor lăuda, cinstindu-te, să nu te înalţi. Şi atunci vei fi mântuit.”
Cei doi ologi
Erau doi ologi care cerşeau la drum.
În vremea aceea, s-a pornit un alai bisericesc cu o icoană făcătoare de minuni.
Un credincios, văzând pe cei doi ologi, le-a zis:
-„Ca să vă tămăduiţi de neputinţa voastră, staţi în calea acestui alai sfânt şi icoana făcătoare de
minuni are să se milostivească şi de voi.”
Auzind acestea, unul din ologi a zis celuilalt:
-„Ce zici? Dacă ne tămăduim, cine ne mai dă bani? N-ar fi mai bine s-o ştergem şi să rămânem tot
ologi?”
Şi plecară de acolo.
Aşa se întâmplă cu mulţi din creştinii noştri. Mulţi se feresc din calea vindecării sufletului lor,
rămânând în „ologeala” lor de mai înainte. Mulţi fug de biserică şi de cele ale sufletului, stând într-o
viaţă de nepăsare şi de păcat.
MILA
Ajutând, scapi de moarte
Un cioban era pe-un vârf de munte. Era iarnă şi zăpada era mare. Rătăcindu-se pe-o cărare
întroienită, fu cuprins de un somn greu. Dacă adormea, era pierdut.
Cum stătea în cumpănă, văzu mai încolo, tot pe drumul muntelui, pe un alt cioban, înţepenit şi
adormit de ger. Deodată, nici nu-i trecu prin gând să se ducă să-l trezească. Dar peste puţin îl
cuprinse o milă frăţească de el şi-şi zise: „Dacă nu mă duc să-l trezesc, moare”.
Se sculă cu hotărâre şi merse spre ciobanul îngheţat. Începu să-l frece şi să-l zguduie.
Ciobanul îngheţat se trezi, dar şi ciobanului cel milos, îi pieri somnul, aşa că amândoi scăpară de
moarte.
Dragostea şi mila pot încălzi mai tare ca focul.
MILOSTENIA
Ce dai pentru Dumnezeu?
Doi creştini credincioşi au plecat să strângă milostenii pentru zidirea unei biserici. Mergând prin
sate şi oraşe, întâlneau tot felul de oameni. Unii mai buni, alţii mai răi. Unii îi ocărau, alţii îi lăudau.
Ajungând la un gospodar cu stare, ei îi cerură obolul. Omul, fiind necredincios, îi alungă.
Ei nu se lăsară.
Atunci necredinciosul îi luă la bătaie.
Fără să crâcnească, cei doi creştini suferiră bătaia, după care se întoarseră din nou la om şi-i
ziseră:
-„Acestea au fost pentru noi şi pentru păcatele noastre, dar ce ne dai pentru Dumnezeu?” .
Biruit de credinţa lor, necredinciosul le ceru iertare şi le dădu ajutor pentru biserică.
Visul zgârcitului
Se afla într-o ţară un om foarte zgârcit, care nu făcea niciodată milostenie săracilor. Într-o noapte,
zgârcitul acesta avu un vis groaznic: se făcea că împărţise toată averea la săraci.
Înspăimântat, s-a sculat din pat, buimac, a luat o frânghie şi s-a spânzurat de grinda casei, după ce-
a scris pe-o hârtie: „Mă spânzur fiindcă am pierdut toată averea.”
Iată ce face banul când stăpâneşte pe om. Chiar un vis îl poate pierde.
Cine să fie slugă?
Un bogat înţelept, nerobit averii, avea scris pe peretele odăii lui, aceste cuvinte: „Banul să fie
totdeauna slugă, niciodată stăpân.”
Ce dai, câştigi - ce nu dai, pierzi
Era un om bogat care toată viaţa lui, făcea bine, ajutând pe cei nevoiaşi.
 Într-o zi, merse la dânsul un prieten şi, stând la sfat, omul bogat îi spuse că banca la care avea
depuşi nişte bani, dăduse faliment, şi aşa pierduse acei bani.
Omul cel bun zise prietenului său:
-„Vezi: tocmai banii pe cari nu i-am dat, i-am pierdut. Nu era mai bine să-i fi dat şi pe aceia la săraci,
căci nu-i pierdeam, ci le folosea lor?”
Şi de atunci, toată lumea spunea acestui om: „Bogătaşul cel fără bani.”
Când a murit, prietenii au scris pe mormântul lui, aceste vorbe: „Ce-am dat, am câştigat. Ce n-am
dat, am pierdut.”
Bogatul şi bradul
Într-o ţară, un om bogat avea întinse păduri de brad. Pe vremea unei ierni grele, veni la el într-o zi,
un om şi-i zise:
-„Omule bogat, iarna e grea şi în sat la noi sunt mulţi care degeră de frig. Fii milostiv şi dă-le câte
un braţ de lemne...”
-„N-am lemne de dat, plecaţi de la mine”, i-a răspuns omul bogat.
Omul sărac l-a întrebat atunci:
-„Care-i bradul d-tale din pădurea asta?”
-„Cum care brad? Toţi sunt ai mei, răspunse bogatul.”
-„Vreau să zic: atunci când vei pleca din lume, din care brad ţi se va face sicriul?” a răspuns
săteanul.
Şi a plecat.
Nimeni nu ştie ce s-a petrecut cu bogatul, dar, după câteva zile, a chemat la sine pe cel pe care-l
gonise, şi i-a spus:
-„Luaţi din pădure câte lemne aveţi nevoie... Şi mai luaţi şi cât trebuiesc să înălţaţi o biserică în
sat...”
Dumnezeu trimesese bogatului duhul milosteniei.
Cerşetorul cinstit
Odată, un om bogat şi bun (Domnul să fie slăvit că se găsesc şi de aceştia!), trecând pe-o stradă,
văzu un cerşetor. Duse mâna la buzunar şi, scoţând un ban de aur, îl dete cerşetorului.
Părându-i-se pomana prea mare şi, crezând că omul bogat se înşelase, cerşetorul îl ajunse din
urmă şi dându-i banul, îi zise:
-„Domnule, poate v-aţi înşelat şi mi-aţi dat acest ban de aur...”
Bogatul îi răspunse:
-„Nu m-am înşelat, dar fiindcă ai un suflet cinstit, iată încă un ban de aur, să ai pentru nevoile
dumitale... Cerşetorul îi mulţumi, iar bogatul îşi zise: „Iată că şi printre aceştia se poate găsi un om
cumsecade.”
Ce putem da, când nu avem ce da?
Într-o zi un mare scriitor rus, Turghenief, care avea obiceiul de a nu umbla cu bani la el, întâlni pe
un cerşetor care-i întinse mâna, cerându-i de pomană.
Scriitorul, care avea o inimă foarte bună, se căută prin buzunare, se scotoci, dar nu găsi o leţcaie.
Plin de dragoste atunci, întinse mâna cerşetorului, şi-i zise:
-„Iată, dragul meu, nu am nici un ban la mine, dar iţi dau o strângere de mână cu toată dragostea...”
Cerşetorul îi strânse mâna şi, cu glas cald de recunoştinţă, îi răspunse:
-„Mulţumesc mult, domnule, nimeni până la dumneata nu mi-a făcut o pomană aşa de frumoasă!”
Cumpărarea fericirii
Cineva îmi povesti astfel:
„Într-o zi, eram trist. Cugetam la greutăţile vieţii şi avusesem şi o suferinţă, venită de la oameni.
Şi iată că pe uşa casei mele, se ivi prietenul care totdeauna ştia să biruie tristeţea.
Îmi zise:
-„De ce eşti trist?”
Îi spusei de ce.
El, surâzând, îmi zise:
-„Hai să cumpărăm puţină fericire.”
M-am uitat cu mirare la prietenul meu. El nu glumea, ci râdea cu faţa deschisă:
-„Ia ceva bani cu tine... - îmi spuse - şi plecarăm. Şi prietenul m-a dus de-am căutat nişte săraci,
cărora le-am dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea pierea din duhul meu, iar când
ne-am întors acasă, amândoi eram cu sufletul plin de pace şi de îmbucurare.
-„Vezi” - îmi zise prietenul - „cum se poate cumpăra fericirea?”
Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea vin asupra mea, plec şi cumpăr fericirea, dând ajutor celor
mai încercaţi şi mai trişti ca mine.
Legendă creştină
Se povesteşte că Dumnezeu a chemat odată în adunare de împăcare pe toate virtuţile duhovniceşti.
Acestea au venit sub chip de îngeri luminoşi.
 Erau acolo: Răbdarea, Iubirea, Credinţa, Binefacerea, Recunoştinţa, Bunătatea - şi toate celelalte...
Din toate acestea, numai două nu se aveau bine între ele. Nu voiau să se apropie una de alta - şi
chiar nu se iubeau.
Dumnezeu văzând acestea le-a trimis de la Sine şi le-a zis:
-„N-am să vă mai adun, până ce cele două vrăjmaşe nu se vor împăca...”
Şi a trecut o vreme - şi S-a arătat pe pământ Domnul Hristos.
Şi după ce învăţătura Sa a cuprins sufletele oamenilor, Dumnezeu a chemat din nou la Sine virtuţile
duhovniceşti.
De data aceasta, cele două vrăjmaşe se împăcaseră. Întrebate cine le-a împăcat, ele răspunseră:
-„Ne-a împăcat Domnul Iisus Hristos...”
Cele două vrăjmaşe erau: Binefacerea şi Recunoştinţa.
Milosteniile omului sărac
Într-un sat, preotul vorbea copiilor despre milostenie.
Unul din ei, zise preotului:
-„Dar când nu ai ce da, părinte, cum mai poţi face milostenie?”
Părintele surâse - şi vorbi către toţi:
-„Iată, dragi copii, - priviţi colo, unde-şi are gospodăria Ioana, cu bărbatul şi cu cei trei copii ai lor.
Ei sunt săraci, dar fiindcă Ioana este o bună creştină, găseşte în fiece zi prilejuri spre a face
milostenia.
Aşa, ieri, sculându-se înaintea tuturor, şi văzând trecând o femeie sărmană, care ducea în spinare o
sarcină prea grea de lemne, i-a purtat sarcina până în deal.
Vecina ei trebuind să plece la oraş după treabă, i-a lăsat în seamă pe copilaşul ei - şi Ioana,
amestecându-l cu copiii săi, i-a purtat şi lui grija până ce, seara, s-a întors mama lui.
Trecând un drumeţ care nu cunoştea locurile, Ioana l-a îndrumat, scoţându-l până la marginea
satului şi vorbindu-i cuviincios.
Vecina ei primind o scrisoare de la feciorul său ostaş şi, neştiind să citească, iată că Ioana a venit la
ea şi, cu răbdare şi prietenie, i-a citit-o.
Iar pe doi soţi care se certau la poarta ei, Ioana i-a împăcat, spunându-le că-s creştini şi că, făcând
astfel, supără pe Domnul Hristos.
Iar aceste lucruri le-a făcut cu toată inima şi cu veselia pe chip.
Iată, dragi copii, câte milostenii poate face un om sărac numai într-o zi!”
„Nu lucra ca pentru oameni…”
Unui om bogat fiindu-i milă de un zidar sărac, care avea şi o familie împovărată, l-a chemat la sine
şi i-a zis:
-„Iată, vei face o casă pe colina aceea plină de soare... Te plătesc bine…”
Lucrătorul a făgăduit – şi omul i-a dat banii trebuitori.
Pe urmă, a plecat într-o ţară depărtată, iar lucrătorul s-a apucat să clădească locuinţa.
Muncitorul sărac, care nu cunoştea pe Dumnezeu, şi-a zis: „Voi lua materiale ieftine şi proaste şi
voi înşela, pe omul bogat. Cu diferenţa de bani, voi petrece…”
Aşa a şi făcut. A ridicat o casă şubredă, gata s-o dărâme un vânt mai tare, iar banii ce i-au rămas i-a
cheltuit.
Când s-a întors bogatul din drumul făcut, a chemat din nou la sine pe lucrător şi i-a zis:
-„Iată, casa ce-ai făcut e a ta - primeşte acest înscris de dăruire de la mine... Să locuieşti în ea cu
nevasta şi cu copiii tăi!”
Lucrătorul a rămas uimit şi ruşinat... Crezând că înşeală pe bogat, se înşelase pe sine...
De-atunci, orice-ar lucra, nu mai lucrează ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu.
PATIMILE
Cununa virtuţii
Un înţelept din vechime, care toată viaţa luptase şi biruise toate pornirile rele, ieşi într-o zi la
plimbare, având în jurul capului o coroană verde de stejar.
Nişte trecători îl opriră, spunându-i:
-„Numai vitejilor din războaie se cuvine aceasta…”
Iar el le-a răspuns:
-„Oameni buni, eu am biruit duşmani mai tari şi mai cumpliţi decât cei de pe câmpul de luptă. Am
biruit sărăcia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupeşti…”
Cei cari strigară asupra lui rămaseră ruşinaţi la aceste vorbe, dându-şi seama că înţeleptul acela
avea dreptate.
PĂCATELE
Un păcat aduce pe altul
Un zgârcit îşi îngropă comoara sub o piatră. Venind hoţii, i-o furară.
Zgârcitul se jeluia, plângându-şi comoara. Un vecin îi zise:
 -„De ce plângi? Dumneata tot nu foloseai comoara. Zi că piatra aceasta e comoara dumitale şi te
linişteşte…”
-„Nu - răspunse zgârcitul - îmi vine să mor de necaz că se bucură altul de ea.”
Păcatul zgârceniei duce şi la alte păcate.
Sămânţa clevetirii
Spovedindu-se într-o zi, o femeie clevetitoare zise duhovnicului că ei nu i se pare atâta de mare
păcatul clevetirii.
Atunci părintele îi zise:
-„Mergi acasă, ia nişte seminţe de scaieţi, şi aruncă-le în grădină.”
Femeia făcu aşa, iar după o vreme merse iarăşi la preot şi-i zise:
-„Am aruncat seminţele de scaieţi…”
-„Bine, du-te acum şi le strânge.”
Femeia se duse, dar, fireşte, nu putu strânge seminţele, că de acuma grădina era toată năpădită de
scaieţi. Veni din nou la preot.
Părintele îi zise:
-„Iată, femeie, aşa ai făcut tu cu clevetirile tale. Le-ai aruncat în grădina sufletelor oamenilor, înapoi
nu le-ai mai putut lua, iar ele au prăsit scaieţi peste tot locul... Mergi aşa dară, şi să nu mai
cleveteşti...”
Omul şi calul
Un gospodar avea un argat beţiv. Într-o zi, gospodarul îi zise:
-„Ai dus caii la adăpat?”
-„Da, i-am dus...”
-„Fii bun şi mai du-i odată.”
-„Cum să-i mai duc, dacă s-au săturat de băut?”, răspunse argatul.
Stăpânul îi spuse atunci:
-„Iată, omule, vita e mai înţeleaptă ca tine. Ea nu bea decât atâta cât îi trebuie, pe când tu bei până
ce cazi în mocirlă...”
Adesea putem lua pilde de la animale.
Mai întâi sticla
Odată, un beţiv, sătul de viaţa ticăloasă ce ducea, merse la un duhovnic, şi-i zise:
-„Părinte, vreau să scap de patimă... Învaţă-mă ce trebuie să fac.”
Preotul, băgând de seamă că omul are în buzunar o sticlă cu rachiu îi zise:
-„Mai întâi şi întâi, dragul meu, să nu mai umbli cu sticla de rachiu în buzunar. Aşa e şi cu
mântuirea noastră. Dacă vrem s-o căpătăm, trebuie mai întâi să lepădăm sticla cu... păcate, pe care o
purtăm în buzunarul sufletului nostru.”
Ce zace în sticla de rachiu?
Într-o zi diavolul ispiti pe un om de treabă, zicându-i:
-„Iată, îţi dau ce-mi ceri, dacă vei ucide un om.”
-„Niciodată!”
-„Atunci să furi ceva.”
-„Niciodată!”
-„Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu…”
Omul se lăsă ispitit. Bău un pahar de rachiu, apoi altul, şi încă unul, până se îmbătă. Plecând beat
de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui gospodar şi, neştiind ce face, vru să-i fure nişte lucruri.
Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap şi-l omorî.
Văzând fapta şi vrând s-o acopere, dădu foc casei.
Şi iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face
niciodată.
Veștmântul cel nepătruns
Ca să putem să ne coborâm în adâncul mării, trebuie să ne îmbrăcăm într-un fel de vestmânt tare de
oţel, ca nu cumva puterea apelor de la fund să ne strivească trupul.
Tot aşa se întâmplă cu apele cele adânci ale sufletului nostru. La fund zac păcatele noastre. Ca să
ne coborâm acolo să le scoatem şi să scăpăm astfel de ele, ne trebuie un veşmânt tare şi nepătruns,
care să ne apere să nu pierim .
Acest vestmânt sufletesc nu poate fi altul decât învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos.
Ursul, mierea şi păcatul
Odată, un om sătul de păcatele lumii, se trase într-o casă din fundul unei păduri.
Într-o zi, veniră la el nişte prieteni să-l vadă. Venind vorba de păcat, gazda le zise:
-„Haideţi să vă arăt păcatul…”
Luă câţiva faguri cu miere şi-i puse într-un loc din pădure, unde obişnuia să vină un urs.
Aşteptară cu toţii, privind din cerdacul casei.
 Ursul veni şi mâncă un fagure. Mai stătu şi mâncă încă unul. Cu toate că abia mai putea să înghită,
mai mâncă şi pe al treilea, până ce, făcându-i-se rău, muri.
Omul zise atunci:
-„lată: aşa e păcatul. Guşti din el - te saturi - pe urmă, iar guşti, până ce se întâmplă ca şi cu ursul,
mori de otrava dulceţii păcatului.”
Păcatul, la început, e dulce ca mierea; pe urmă e amar ca fierea şi te ucide.
Cele mici aduc pe cele mari
-„Eu nu am decât păcate mărunte,” zise într-o zi un creştin.
Altul, mai zidit în credinţă decât el, i-a răspuns:
-„Păcatele cărora le zici mărunte, sunt întocmai ca şi picăturile de ploaie. Ele sunt mici, dar dacă se
adună multe la un loc, pot îneca pământul şi pot prăpădi tot ce află în cale. Sau se aseamănă cu fulgii
de zăpadă, care vor fi ei uşori, dar, dacă se adună mulţi la un loc, e prăpădenie... Aşa e şi cu păcatele
noastre, cele zise mărunte... Se adună, se adună, până ce ne prăpădesc sufletul.”
Şi creştinul cel uşuratic n-a mai avut ce răspunde.
„Suntem străini şi călători”
Într-o zi, un biet călător, străin şi sărac, poposi la casa unui om şi-i ceru adăpost.
-„Casa mea nu-i han,” îi răspunse omul acela rău şi zgârcit - şi-l goni.
Călătorul îi zise atunci:
-„Mai înainte de a pleca de aici, îngăduie-mi să-ţi pun trei întrebări.”
Zgârcitul încuviinţă, că doar nu dădea nimic.
Călătorul îl întrebă:
-„Cine a locuit înaintea dumitale în casa aceasta?”
-„Tata…”
-„Dar înainte de dânsul?”
-„Bunicul...”
-„Dar după dumneata, cine va locui în ea?”
-„Copiii mei.”
Atunci săracul zise:
-„Precum se vede, în casa aceasta a dumitale, nu stă nimenea statornic. Unii se duc si alţii vin...
Aşa că-i tot un fel de han... Aşa suntem noi pe lumea asta: călători şi străini...”
Zgârcitul fu atins în suflet de aceste vorbe şi primi să adăpostească pe călătorul acela sărac.
Şi de-atunci, niciodată n-a mai alungat de la sine pe nimeni.
Focul limbii
La preot a venit într-o zi o femeie să se spovedească şi i-a spus:
-„Părinte, am dat foc...”
Preotul a întrebat-o:
-„Ce te-a îndemnat să dai foc casei duşmanului?”
Femeia zise:
-„N-am umblat cu foc, părinte, n-am aprins cu foc de acesta…”
-„Atunci, ce-ai făcut?”
Şi femeia a răspuns:
-„Am aprins casele vecinilor cu clevetirea, cu bârfirea şi cu vrajba mea... Şi mare păcat am
săvârşit...”
Părintele i-a zis:
-„În adevăr, acest păcat e tot aşa de mare ca uciderea. Se cade să-l ispăşeşti.”
De limbă, Sfânta Scriptură zice: „Iată un foc mic, ce mare pădure aprinde!”
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu
Un vânător istorisea, cui voia să-l asculte, că el, împotmolindu-se odată într-o mlaştină, s-a scos
singur din ea, trăgându-se de păr în sus.
Cei ce-l ascultau au râs şi, fireşte, nu l-au crezut.
Aşa e şi cu cei care cred că se pot scoate singuri din mlaştina păcatelor.
Şi ei se fac de râs, ca şi vânătorul de mai sus.
Din mlaştina păcatelor nu putem ieşi decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
Huietul păcatului
În oraşul New-York din America, e un zgomot aşa de mare pe străzi, încât clopotele bisericilor,
oricât de tare ar bate, nu le mai poate auzi nimeni.
Aşa e şi cu huietul pe care viaţa cea deşartă a păcatului îi face în ziua de azi. El asurzeşte pe om şi-l
face să nu mai audă chemările Domnului.
De ajuns un fir…
Pe vremuri, ţara depărtată a Australiei era lipsită de scaieţi. A venit vremea şi-a intrat în stăpânirea
englezilor. În Anglia se află un întreg ţinut în care scaieţii cresc foarte mult.
 Şi iată că unui englez din cei care se statorniciseră în Australia i se face dor să vadă un scaiete din
ţara lui. A scris aşadar în Anglia şi a cerut unui prieten să-i trimită un scaiete, drept amintire de acasă.
Şi, i-a trimis. El l-a sădit într-un colţ din grădina sa, pentru ca, privindu-l în fiecare zi, să-şi aducă
aminte de ţara lui.
Pe urmă, s-a întâmplat un lucru tare stricător. Sămânţa de scaieţi s-a înmulţit şi a împânzit tot
cuprinsul ţării. Azi, Australia e plină de buruiana aceasta stricătoare.
Aşa e şi cu sămânţa păcatelor, fie cât de mici şi de neînsemnate ni s-ar părea: o mică minciună, un
pahar-două de vin mai mult, o bârfeală, o zavistie...
Toate rodesc ca şi scaietele şi cuprind întregul nostru suflet.
Cum se seacă balta?
Era odată un om care avea o baltă pe ţarina lui. Şi s-a gândit s-o sece. A început a scoate apa cu
găleata din ea. Dar truda lui era zadarnică.
Atunci, un gospodar priceput i-a zis:
-„Ca să scapi de ea, seacă-i mai întâi izvoarele.”
Şi aşa a făcut. După ce i-a secat izvoarele, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură, şi încă
din cel mai bun.
Aşa-i şi cu cele ale sufletului. Vrei să seci mlaştina vieţii tale? Vrei să dai vieţii tale un duh nou?
Trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale: sudalmele, băutura, vorbele deşarte, defăimările,
pizma şi toate celea asemenea lor.
„Mă tem că…”
Când pleca dimineaţa la treabă, omul acela, în loc de altă vorbă, zicea: „Mă tem că nu vom izbuti…”
Când începea să mănânce, îşi arăta îndoiala: „Mă tem că mâncarea aceasta are să-mi facă rău…”
Dacă un cerşetor întindea spre el mâna, omul nostru nu-i dădea nimic ci numai şoptea: „Mă tem că
mă înşeală...” Iar când cineva îi vorbi despre mântuirea sufletului, el de asemenea îi răspunse: „Mă
tem că-i o înşelare...
Până într-o zi, când preotul, stând cu el de vorbă, îi zise:
-„Dumneata spui aceste vorbe: „Mă tem că...” tocmai unde nu trebuie, şi nu le spui unde trebuie.
-„Cum adică, părinte?”
-„Foarte simplu. Când tragi din ţigară, când treci pe la crâşmă, când înjuri, când minţi şi în alte
împrejurări ca acestea, nu zici: „Mă tem că…”, cu toate că tocmai atunci ar trebui să le spui...”
Şi omul nostru a rămas pe gânduri din clipa aceea.
Via cea înşelătoare
Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: „Am să mă duc
de-a dreptul spre ea, şi luând câţiva struguri, îmi voi potoli setea.”
Porni. Dar peste puţin, băgă de seamă că merge printr-o mlaştină. Îşi zise iarăşi: „Nu va fi nimic
dacă îmi voi murdări încălţămintea de noroi.”
Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-şi veştmintele. În
loc de a se întoarce îndărăt, păşi mai departe, zicându-şi: „Nu face nimic. Numai să ajung la struguri.”
Pe la mijlocul mlaştinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, îşi mânji mâinile, faţa,
părul... Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-şi cele din urmă puteri, aproape de a
cădea istovit, ieşi la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Îşi zise: „Măcar dacă aş ajunge la via
aceea!
Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înşelătoare. Privindu-se pe sine îşi zise:
„Iată că sunt plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?”
Aşa e şi cu mocirla păcatelor, dragii mei...
PEDEAPSA PĂCATELOR
Un şal făcut din apă
O fată, ahtiată după lucruri de îmbrăcăminte, nu se prea uita cu ce preţ de jertfă sufletească le
dobândea. Ea ducea la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum îl înjumătăţea cu apă.
Din ce câştiga în felul acesta necinstit, ea îşi cumpără un şal frumos.
Dar bucuria îi fu scurtă.
Mergând spre casă şi trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse şalul de pe umeri şi duse
în mijlocul şuvoiului.
Mâhnită, privea cum se duce şalul pe apă.
Cum n-avea însă sufletul de tot vândut Satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu.
Înveselindu-se, fata şopti:
-„Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!”
Şi de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită.
Orbul şi ologul
Stăpânul unei vii, tocmi pentru paza ei pe un orb şi pe un olog, zicându-şi că în felul acesta va fi
ferit de pagube.
 Dar orbul luă în spinare pe olog, şi amândoi laolaltă furară struguri şi-i vândură, păgubind astfel pe
stăpânul lor.
Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi. Aşa se întâmplă şi cu noi. Trupul şi sufletul
nostru păcătuiesc împreună, şi tot împreună îşi primesc pedeapsa.
Ucigaşul în pragul morţii
Un mare ucigaş, fu condamnat la moarte.
Cu o zi înainte de a fi spânzurat, el fu apucat de-o mare căinţă si ceru să vină preotul.
Când veni, îl găsi spăimântat. Preotul îi zise:
-„Ce este fiule? Ce vezi de eşti atâta de înfricoşat?”
Căzând în genunchi, ucigaşul zise:
-„Părinte, ce vede duhul meu acum, nu se poate spune cu vorbe omeneşti... E dincolo de fire şi-i
atâta de groaznic, cum nimic nu este pe lumea asta!”
Plângând, ceru preotului să-l împace cu Dumnezeu. Preotul îi aduse mângâiere şi, după ce-l
spovedi, îi dete Sfânta Împărtăşanie.
Şi numai aşa, ucigaşul a putut primi cu linişte, moartea.
PIZMA
Ochii pizmaşului
Cari ochi văd mai bine?
Un înţelept a răspuns: „Ochii cari văd cel mai bine din toţi, sunt ochii celor cari pizmuiesc şi
învrăjbesc, căci văd prin toate casele, la orice depărtări, şi fie un lucru cât de mic. Ba, aceşti ochi văd
aşa de bine, încât adesea văd şi ce nu este...”
POCĂINŢA
Drumul lacrimilor
Un mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la
un pustnic şi i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:
-„Ia un butoi mare şi-l umple cu apă. Şi când o fi plin să ştii că Dumnezeu te-a iertat.”
Omul merse şi făcu aşa. De ce turna, de ce butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu atunci să
se mâhnească zicându-şi:
-„Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu…”
Aşa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul simţi în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Cel mai vinovat
Un domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniţă. Acolo a întrebat pe puşcăriaşi care-i
vina pentru care stau închişi.
Toţi îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.
Numai unul dintre ei îi spuse:
-„Măria ta, pentru fapta ce-am săvârşit pedeapsa a fost prea mică.”
Atunci domnitorul, arătând spre el, zise:
-„Locul acestui om vinovat nu poate fi între nişte oameni aşa de treabă, el trebuie să plece de aici.”
Şi dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul şi ne căim, iertaţi vom fi.
POSTUL
Hrana duhului
Un om evlavios fu întrebat odată:
-„Cum posteşti d-ta?”
Iar el răspunse:
-„Mă hrănesc cu cele ale duhului, ca să pot cu cele ale trupului să hrănesc pe cei ce nu au ce
mânca. Făcând astfel, aşa de tare mi se uşurează duhul, că pot lesne urca spre Domnul”.
PRIETENIA
„Nu i-am întrebat…”
Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraş, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea
adevărate minuni cu deţinuţii lui, aducându-i, pe cei mai mulţi, la calea cea bună.
După ce vizită închisoarea şi se convinse de cele auzite, inspectorul veni în odaia directorului,
căutând a se interesa asupra metodei pe care acesta o întrebuinţa, ca să capete nişte roade aşa de
bune.
Începu, aşadar, a-l întreba:
-„Ce fapte au săvârşit aceşti deţinuţi?”
Directorul, spre uimirea inspectorului, îi răspunse:
-„Nu i-am întrebat niciodată.”
-„De ce?”
 „Fiindcă eu nu mă ocup de trecutul lor, ci numai de ceea ce au să fie ei, după ce vor ieşi de aici.
Aşa că eu îi consider pe toţi oameni de treabă acum şi-i tratez ca pe nişte prieteni ai mei.
-„Şi crezi că este bună această metodă?”
Directorul îi răspunse:
-„Atât de bună, încât cu ea, mai ales, am izbutit a avea roadele pe care le vedeţi.”
RĂBDAREA
Cum căpătăm buna înţelegere?
Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii şi cu nepoţii, într-o
bună înţelegere.
Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învăţat, care cerceta ţinuturile pentru a aduna cele mai înţelepte
învăţături.
Văzând o familie atâta de unită şi de paşnică, întrebă pe bătrânul bunic:
-„Cum izbutiţi să trăiţi atât de bine împreună?” Bătrânul îi răspunse:
-„Trei sunt mijloacele.”
-„Care?” întrebă străinul.
-„Răbdare, răbdare şi iar răbdare...”
Pietricica din încălţăminte
Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
-„Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!”
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: „Na-na, bătaie, că ai
supărat pe copilaşul mamei!”
Atunci, un domn zise:
-„Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar
domnul povesti:
-„Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere,
începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: „Ia
cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi
puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama
mi-a spus: „Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate
piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui.” Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am
înţeles-o mai târziu: „Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!”
Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe
copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”
Secerişul
Un tânăr se plângea duhovnicului său aşa:
-„Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.”
Preotul surâse blajin şi-i răspunse:
-„Copilul meu, săvârşeşti o mare greşeală făcând aşa.”
Tânărul nu pricepea.
-„De ce, părinte?”
Părintele îi zise:
-„Ai fost la ţară şi ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât
au de secerat. Ci ei ştiu un lucru: că trebuie să înceapă să secere şi încep. Cel mult, se întreabă cât
vor secera într-o dimineaţă, şi aşa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârşit, se gândesc că vor
secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Şi aşa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea
ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e uşurată şi izbânda sigură.”
Preotul se opri puţin, după care zise:
-„Aşa fă şi tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează
ceas cu ceas la ea, pe cât poţi mai bine, şi te vei asemăna secerătorului despre care ţi-am vorbit.”
Puterea răbdării
Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la nişte sălbatici din Africa. Dar propovăduirea lui
mergea greu. Puţini erau aceia care urmau sfaturilor şi îndemnurilor lui. Misionarul, cugetând la
acestea, şi-a dat seama că neizbânda lui se datorează mai ales lipsei de răbdare. De aceea, rugându-
se, ceru lui Dumnezeu o putere mai mare de răbdare. Dumnezeu îi dădu curând un prilej în care avea
să-i încerce răbdarea.
Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi
l-a scuipat în faţă.
Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă
predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată câţiva din ei
au cerut să fie botezaţi, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns:
-„O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu.”
 RĂZBUNAREA
Frâul diavolului
Pe vremuri depărtate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, un cal certându-se cu un cerb, din
pricina păşunii, îşi puse în gând să se răzbune pe el.
Cum nu se bizuia numai pe puterile sale ceru ajutor de la om.
-„Bine, îi zise omul, eu te ajut, dar să mă laşi să-ţi pun frâu în gură şi să încalec pe tine.”
Calul, nebănuind nimic, se lăsă prins şi încălecat. Şi omul, de îndată ce-l zălogi, nu-i mai dădu
drumul, robindu-l pentru nevoile sale.
Şi iată cum pentru o răzbunare, calul îşi pierdu libertatea.
Tot asemenea şi noi, dacă ne lăsăm prinşi de duhul răzbunării, vom fi mereu cu frâul diavolului în
suflet.
RĂUTATEA
Cine-i mai sălbatec?
Europenii, care stăpâneau un ţinut cu oameni sălbatici din mijlocul Africii, credeau că numai cu
răutate pot să-i îndrume. Aşa că multe nelegiuiri săvârşeau asupra acelor sălbatici. Într-o zi, pe când
europenii duceau o luptă cu aceşti negri, fiul unui căpitan european căzu prizonier. Soarta lui era
pecetluită, când un negru bătrân ceru tovarăşilor să-l cruţe pe prizonier şi să i-l dea lui. Soldaţii negri
i-l dădură. Bătrânul luă pe tânărul prizonier, îl duse în cortul său şi vru să-i dea ospătare şi un pat bun
de odihnă. Prizonierul, crezând că bătrânul voia numai să-şi bată joc de el, îi zise:
-„Nu primesc nimic, căci ştiu că mâine mă vei omorî.”
-„Ba deloc, îi răspunse bătrânul; mâine te voi încredinţa tatălui d-tale.”
Tânărul nu vru să creadă. Bătrânul îi spuse:
-„Tatăl d-tale care e un ostaş brav, dar e un om rău, mi-a prins şi mi-a ucis pe singurul meu fiu. Ştiu
că şi d-ta eşti singurul lui fiu, dar eu n-am să te omor, ci am să te trimit viu şi nevătămat la tatăl d-tale,
care trebuie să fie foarte mâhnit.”
Şi a doua zi, sub pază bună, vechiul ostaş negru trimise căpitanului european pe fiul său prizonier.
Din ziua aceea, europenii au început a se purta cu bunătate faţă de negri, cari se dovediseră, că pot
avea uneori un suflet mai bun ca al lor.
Zidul urei
Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, ajunse bogat.
Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică aşadar, un zid înalt în
dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din
vremea când era sărac.
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric.
Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău gândi: „Oare, nu sunt eu de vină?” Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: „Desigur, zidul meu e de vină!” Şi avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-şi
săvârşi gândul. Peste puţin, află că vecinul căzuse la pat.
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci
peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Zidul urii trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viaţa.
RUGĂCIUNEA
Potolirea fricii
Fiind furtună mare, căpitanul unei corăbii, dădu poruncă celui mai tânăr marinar să se urce sus pe
catarg ca să lege o frânghie ce re rupsese. Marinarul se înfricoşă şi, mai înainte de a se urca sus, se
duse puţin în cabina sa.
Întorcându-se înviorat la faţă, căpitanul îl ispiti:
-„Ai băut o gură de rachiu?”
-„Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.”
Cuvinte puţine, duh mult
Într-o zi, un călător prin pustie întrebă pe sfântul Macarie:
-„Cum ne vom ruga?”
Iar el îi răspunse:
-„Nu e nevoie de cuvinte multe, ci numai, ridicând mâinile în sus, să zici: „Doamne, precum voieşti
şi precum ştii, miluieşte-mă!” Iar de năvăleşte asupra ta puhoiul păcatului, se cade a zice: „Doamne
miluieşte!” Că el ştie cele ce ne sunt de folos, şi ni le dă, milostivindu-ne.”
Cine nu se închină?
Un cizmar merse la o nuntă.
Fiind evlavios, el îşi făcu cruce când se aşeză la masă. Câţiva tineri izbucniră în râs. Unul din ei îl
întrebă:
-„Acasă la d-ta, se închină toţi când se aşează la masă?”
 -„Da - răspunse cizmarul - afară de doi porci cari încep să mănânce fără să se închine.”
Tinerii, ruşinaţi, n-au mai râs.
Şeaua şi rugăciunea
Un credincios se lăuda că, el când se roagă, nici un gând străin nu-i stă în minte.
Ca să-l cerce, preotul îi spuse:
-„Îţi voi dărui calul meu, dacă vei spune„Tatăl nostru” fără să te gândeşti la altceva.”
Omul se prinse, şi începu să spună rugăciunea. Pe la mijlocul ei, se opri, şi întrebă pe preot:
-„Îmi dăruieşti şi şeaua calului?”
Atunci preotul îi răspunse:
-„Nu-ţi dăruiesc nici calul, nici şeaua, fiindcă ai dovedit că nu te-ai putut ruga fără să nu te gândeşti
şi la altceva.”
Omul, ruşinat, luă în sine hotărârea ca, în loc să se laude, să caute a face rugăciunea cum se
cuvine.
Ca pe marea Tiberiadei
Sfântul Ignatie călătorea odată pe mare spre Egipt. Pe drum se stârni o furtună mare, şi corabia era
în primejdie să se scufunde. Toţi de pe corabie îşi pierdură cumpătul, afară de sfântul Ignatie, care se
ruga: „Tu, Doamne Iisuse, care eşti Stăpânul valurilor şi al vânturilor, nu ne lăsa pe noi, ca odinioară
pe sfinţii Tăi apostoli, pe lacul Tiberiadei.”
Şi Domnul l-a ascultat, potolind marea.
Aducerea păcii
Două sate se înduşmăneau din pricină· că fiecare se credea îndreptăţit să primească o bucată de
pământ după legea împroprietăririi.
De aici, zavistii şi procese. Oamenii se vrăjmăşeau şi cheltuiau şi parale.
Atunci, un bătrân înţelept chemă la o adunare pe căpeteniile celor două sate şi le zise:
-„Trebuie să facem pace, iar ca s-o avem, trebuie s-o cerem de la Dumnezeu. Hai să ne rugăm.
Îngenuncheară toţi, iar bătrânul începu a rosti cu căldură: „Tatăl nostru...”
Când ajunse la „iertarea păcatelor”, glasul lui era încărcat de lacrimi.
După ce isprăvi rugăciunea, toţi într-un glas ziseră:
-„Da, se cuvine să facem pace.”
Cuprinşi de acest duh, ei ajunseră la o învoială, care puse capăt vrajbei lor.
Încrede-te în Dumnezeu!
Un farmacist fu trezit în mijlocul nopţii de un copil care-i ceru o doctorie.
Farmacistul i-o făcu şi i-o dete. Copilul plecă în grabă.
Punând la loc borcanele din care luase medicamentele, băgă de seamă cu groază că, din greşeală,
pusese în doctorie o otravă puternică.
Ieşi după copil, îl strigă, dar totul fu zadarnic. Atunci farmacistul, care era un om credincios, căzu în
rugăciune, cerând lui Dumnezeu să împiedece această nenorocire.
Abia se sculă din rugăciune şi se trezi cu băiatul întors înapoi. Îi zise:
-„Ce este?”
Copilul îi răspunse:
-„Alergând prea repede, am căzut şi s-a spart sticla.”
Farmacistul mulţumi lui Dumnezeu şi făcu o altă doctorie copilului.
Nu te teme, turmă mică
Venind să-şi facă datoria ostăşească, un recrut, care era bun creştin, îşi păstră şi în cazarmă bunul
obicei de a se închina dimineaţa şi seara. Dar chiar din ziua întâi camarazii începură să-şi bată joc de
el, fluierându-l, aruncându-i în cap perne, râzându-i în faţă…
El însă, ca şi cum ar fi fost singur, îşi căută de rugăciune, până o isprăvi.
A doua zi, camarazii îi făcură la fel. Şi aşa, câteva zile la şir.
După o săptămână, unul din camarazi, fiind mai înţelept şi văzând tăria de credinţă şi de răbdare a
recrutului, zise către ceilalţi:
-„Am râs noi, fraţilor, dar ăsta e un om tare, el va putea înfrunta cu curaj pe duşman, când va fi
chemat să-şi apere ţara.”
Şi de atunci, nimerii n-a mai râs de camaradul care îşi începea şi-şi sfârşea ziua, închinându-se.
Leacul de preţ
Pe vremuri, era obicei între păgâni că, de câte ori se îmbolnăvea un copil, mama lui îl purta din casă
în casă şi întreba pe fiecare dacă nu cunoaşte vreun leac pentru vindecarea lui. Într-o zi, veni o
mamă, aduse pe copilul ei bolnav în casa unei femei creştine, cerându-i un leac.
Creştina îi răspunse:
-„Leac lumesc nu ştiu, dar cunosc un vindecător Căruia mă voi ruga să-ţi tămăduiască pruncul.
După ce rosti aceste vorbe, creştina căzu în genunchi şi începu să se roage cu putere
Mântuitorului.
Atâta credinţă a pus în rugăciunea ei, că tot în ceasul acela, copilul s-a tămăduit.
 Văzând o minune ca aceasta, mama copilului a cerut să fie şi ea botezată în învăţătura creştină.
Un preot şi patru derbedei
Un preot, care fusese într-un sat vecin pentru o slujbă, se întorcea ostenit spre casă.
Pe drum, fu întâmpinat de patru derbedei, care, ca să-şi bată joc de el, îl opriră şi-i spuseră:
-„Părinte, dacă zici că poţi ceti în suflete, spune-ne de câţi ani suntem fiecare din noi?”
Preotul, fără să-şi piardă cumpătul, le zise:
-„Am să vă spun, dacă mergeţi cu mine.” Cei patru primiră.
Porniră cu preotul. Când ajunseră în dreptul bisericii, preotul le spuse:
-„Ca să vă pot răspunde la întrebare, trebuie să intrăm aici.”
Intrară. Preotul îşi puse patrafirul şi veni la ei.
-„Să ne rugăm!”
De voie, de nevoie, cei patru îngenuncheară.
Cu cât se ruga părintele, cu atâta cei patru se luminau în suflet, părându-le rău de ceea ce făcuseră.
Când preotul isprăvi, le zise:
-„Mai vreţi să vă spun de câţi ani sunteţi?”
Ei răspunseră:
-„Nuuu…”
Şi nu mult după aceea, tuspatru se spovediră părintelui, făcându-se oameni de treabă.
Biruinţa genunchilor
Un om care nu era credincios, întrebă pe un altul, care se lăsase de băutură, de înjurături şi de alte
rele:
-„Ce ai făcut tu, de-ai putut să birui toate aceste rele?”
Omul i-a răspuns:
-„Am folosit genunchii. M-am rugat şi mă rog necontenit lui Dumnezeu.”
Vorbirea cu Dumnezeu
O femeie avea un bărbat beţiv. Necontenit îl ruga să se lase de băutură. El făgăduia, dar nu se ţinea
de cuvânt. Femeia îi vorbea atunci de Dumnezeu şi de cele sfinte. Omul tot nu se lăsa de băutură.
Atunci femeia merse la duhovnic şi-i spuse necazul. Preotul îi zise:
-„Femeie, bine faci că-i vorbeşti de Dumnezeu şi de cele sfinte. Dar asta nu-i de ajuns. Îţi dau un
sfat: vorbeşte mai puţin cu bărbatul tău de Dumnezeu, dar vorbeşte mai mult cu Dumnezeu despre
bărbat. Adică roagă-te pentru el.”
Femeia începu să se roage cu putere şi cu dragoste, zi de zi, pentru bărbatul ei, şi Dumnezeu i-a
ascultat cererea şi a dat puteri omului să se lase de păcatul beţiei.
Mai presus de toate, mare este puterea rugăciunii!
Puntea de aur
Odată, o femeie care căuta cu deznădejde pe Dumnezeu, a strigat:
-„Ce departe stau de Tine! Eu aici, în puterea tuturor păcatelor şi a neputinţelor, iar Tu, acolo, sus,
în cerul fără pată... Îndrăzni-voi eu a crede că pot ajunge la Tine peste prăpastia aceasta
înfricoşătoare?”
Şi tânguindu-se, femeia plângea ...
Atunci, Dumnezeu i-a trimis o vedenie în somn.
Din văzduhul plin de lumină, pogorî spre femeia adormită, un chip alb de Cosânzeană
dumnezeiască. Îmbrăcată în strai de lumină, cu privirea plină de roua cea de diamante cereşti, având
în mâini jerbe de flori neatinse, divina, arătare grăi:
-„Iată, am venit la tine, trimisă de Dumnezeu, care a auzit strigătul tău sincer şi îndurerat... Am venit
să-ţi aduc lămurirea. M-am adus pe mine însumi. Eu sunt puntea dintre voi, oamenii, şi bunul
Dumnezeu.
Femeia întrebă, având obrazul scăldat în lacrimi:
-„Dar cine eşti tu, fecioară de lumină?”
Şi ea răspunse:
-„Sunt rugăciunea!”
Şi de-atunci, femeia aceea nu s-a mai tânguit.
SEMĂNĂTORUL
„Semănătorul”
Cu cine ne asemănăm noi mai mult?
Cu semănătorul…
Când vorbim, noi semănăm. Seminţe bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când
rostim cuvintele diavolului.
Când tăcem, noi semănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem
din mânie sau din răutate.
Când scriem, noi semănăm. Balsam mângâietor când şirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când
cuprind cuvintele satanei.
 Când lucrăm, noi semănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca
noastră-i o minciună.
Când ne odihnim, noi semănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri
rele când ea-i o trândăvie.
Şi aşa, mereu, noi semănăm.
Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sămânţa pe care o aruncăm în sufletele semenilor
noştri.
SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE
Leacul minunat
Într-o casă de muncitor sărac, dar plin de credinţă în bunătatea lui Dumnezeu, zăcea de grea boală
un copilaş. Doctorul nu mai avea nici o nădejde să-l scape. Mama copilului, ostenită de veghere,
aştepta voia lui Dumnezeu.
Văzând că boala nu se dă bătută, femeia chemă pe preot, ca să împărtăşească pe copil.
După ce-i dădu Sfânta Împărtăşanie, părintele întrebă pe copil:
-„Cum îţi este?”
Copilul îşi adună toate puterile şi răspunse:
-„Da, mi-i foarte bine.”
A doua zi, când veni doctorul, căzu în uimire: copilul era mult mai bine.
Peste o săptămână, copilaşul se juca în ogradă cu frăţiorii lui, însănătoşit pe deplin, cu toate că
doctorul spusese că nu mai este nici o nădejde.
Fiindcă una-i puterea omului şi alta este aceea a lui Dumnezeu.
SFÂNTA SCRIPTURĂ
Cartea cărţilor
Într-o adunare de creştini, unul din ei puse întrebarea:
„De-ar fi să trăiţi într-o pustie, sau de-aţi fi duşi într-o temniţă pe viaţă pentru credinţa voastră, şi vi
s-ar îngădui să luaţi cu voi numai o singură carte, pe care aţi lua-o?
-„Sfânta Scriptură!” răspunseră toţi, într-un glas.
SMERENIA
Adevăratul prieten
Sfântul Grigorie cel Mare atât de smerit era, că totdeauna zicea: „Prieten îmi este cel care îmi arată
greşelile, şi duşman îmi este acela care mă laudă.”
Şi aceste vorbe erau ale unui sfânt…
„Spune-mi de cele rele ale mele...”
Dacă mergea cineva la Sfântul Macarie şi-i spunea că e om mare şi sfânt, el nici nu voia să-i
răspundă.
Dar dacă venea cineva şi-i spunea:
-„Ţii minte, părinte, când ai fost în lume şi furai silitră ca s-o vinzi?” cu acela, Macarie stătea de
vorbă bucuros, răspunzându-i la tot ce-l întreba.
Cu ce biruim pe diavol
Sfântul Macarie, cel trăitor în pustie, se întâlni într-o zi cu diavolul.
Şi i-a spus el lui:
-„Multe rabd eu, Macarie, de la tine, şi nu pot să te biruiesc. Toate câte faci tu, fac şi eu. Posteşti şi
tu, postesc şi eu; privighezi tu, nici eu nu dorm de loc. Dar una este cu care tu mă biruieşti pe mine.”
Şi Macarie l-a întrebat:
-„Ce este aceea?”
Diavolul i-a răspuns:
-„Smerenia ta!”
Tocmai fiindcă ai uitat...
Într-o noapte, un creştin neînsemnat şi smerit: a visat că, intrase în Paradis - şi că un înger îl ducea
de mână.
Spăimântat, omul a zis:
-„Nu sunt vrednic să păşesc aici - căci n-am făcut nimic, ca să merit aceasta!”
Dar îngerul i-a spus:
-„Nu, aici se ştie ce-ai făcut”
-„N-am făcut nimic - şi nu sunt vrednic.”
Îngerul i-a zis:
-„Ai ajutat în ziua aceea pe fraţii tăi lipsiţi.”
-„Nu-mi aduc aminte.”
-„Ai păşit în casa văduvei şi-ai purtat darul milei.”
-„Nu-mi aduc aminte.”
-„Ai cercetat pe cei în suferinţă.”
-„Nu-mi aduc aminte.”
 -„Nu te-ai trufit, n-ai bârfit, n-ai ridicat glas de pâră asupra fraţilor tăi.”
-„Nu-mi aduc aminte.”
Dar îngerul i-a spus:
-„Fii liniştit. Tocmai fiindcă ai uitat tu, ţinem noi minte. Iar pentru tot ce-ai făcut, se cade acum să
stai aici cu noi.”
Sărmanul Ion
Era un om sărac, Ion, care, cu toate că era împovărat de copii şi de nevoi, nu cârtea niciodată
împotriva lui Dumnezeu, ci mergea întotdeauna la biserică şi rugându-se, zicea: „lată pe nevrednicul
Ion, înaintea Ta, Doamne!”
Dumnezeu părea că nu-l aude, şi sarcina din spinarea lui Ion se făcea şi mai grea.
Şi cu cât Dumnezeu era mai surd la strigarea lui, Ion se făcea si mai mititel.
Şi iată că Ion muri - şi ajungând la poarta cetăţii veşnice, căzu în genunchi, şi asemenea cum făcea
în biserică, zise şi acum: „Iată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!”
Atunci, poarta cerească se deschise, se arătară îngerii şi luând între ei pe Ion, îl duseră la picioarele
Celui Veşnic.
Şi Dumnezeu îi zise: „lată-mă înaintea lui Ion pentru totdeauna!”
„...Şi cel mai mic dintre voi...”
Un vapor fu prins de furtună în largul mării. Valurile îl acopereau, ameninţându-l la toată clipa. Un
marinar, trecând pe punte spre a îndeplini o poruncă a căpitanului, fu luat de un val şi aruncat în
mare. Era noapte întunecoasă. Se făcu alarmă pe vapor. Săriră ceilalţi marinari ca să-l scape. Unul din
ei îi aruncă o frânghie, strigându-i cu glas tare să se agaţe de ea. Dar cel căzut în mare nu putea
vedea nimic.
În vremea aceasta, într-o cabină, unul din marinari zăcea bolnav, şi aflând pricina larmei de pe
punte, se rugă lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mi şi mie să fiu de folos prietenului aflat în primejdie!”
Ca împins de puterea lui Dumnezeu, marinarul bolnav luă lampa din perete şi o aşeză în dreptul
ochiului de fereastră a cabinei. Un firişor slab de lumină pătrunse în întunerecul nopţii, dar tocmai în
clipa aceea, datorită acestui firişor, marinarul căzut în apă, văzu frânghia care i se aruncase de pe
punte şi prinzând-o cu putere în mână, fu scăpat de la moarte.
Cămaşa fericitei
Era pe vremea unui război. O doamnă bogată, care-şi petrecea vremea în trândăvie şi bârfire, auzi
într-o zi povestirea cu cămaşa fericitului. Atunci ea râse:
-„Sunt nişte proşti… Iată eu am să mă duc să caut cămaşa unei femei fericite şi am s-o aduc.” Şi a
pornit la una din prietenele sale şi a întrebat-o dacă-i fericită. Aceea i-a răspuns că nu. Aşa la alta, şi
la alta, pe care ea le credea foarte fericite. Şi au zis şi acelea nu.
Descurajată, a pornit atunci la preot, rugându-l să-i arate o femeie fericită, pentru a-i cere cămaşa.
Preotul i-a răspuns că ştie el o femeie fericită, dar e dusă cu oştirea în război, ca să îngrijească pe
răniţi.
Merse atunci la spitalul unde se găsea această femeie şi aflând-o, a întrebat-o:
-„Eşti cu adevărat fericită?”
Ea i-a răspuns cu faţa plină ele bucurie:
-„Da… Îngrijind pe aceşti fraţi ai mei, simt o fericire fraţi ai mei, simt o fericire nespusă, - aşteptând
fericirea din ceruri.”
Atunci căutătoarea de fericire i-a zis:
-„Te rog dă-mi cămaşa dumitale.”
Femeia fericită i-a zis:
-„N-o mai am. Azi dimineaţă lipsea pânza de legat rănile şi mi-am sfâşiat cămaşa întru aceasta.”
Înţelepţită, femeia aceea tăcea şi plângea.
Lampa cea mică
Vorbeau doi prieteni. Zicea unul:
-„La ce pot fi bun, cu puţina mea lumină sufletească?”
Celălalt îi răspundea:
-„Fie cât de mică, o lumină sufletească poate fi de folos unui semen.”
Şi celălalt nu voia să creadă.
Îi zise prietenul:
-„Dacă nu eşti sincer, eşti un trufaş; iar dacă eşti sincer, eşti un înşelat.
Celălalt grăi:
-„Nu, prietene, - sunt sincer, dar nu cred în puterea mea...”
Atunci, prietenul îi zise:
-„Priveşte, dragul meu, căsuţa modestă a unui lucrător. Iată cum se adună toţi seara de la lucru.
Seara începe să se umple încăperea căsuţei lor. Atunci, mama ia lampa mică din perete, o umple cu
gaz şi-i aprinde fitilul. Pe urmă, o aşează în perete la loc. Şi iată, dragul meu, această mică lampă cum
îşi împrăştie în jur lumina ei blajină - şi umbra a pierit. Toţi se strâng sub lumina ei si se simt
mulţumiţi. Asemenea şi tu, şi oricine... Poţi fi ca această umilă şi tăcută lampă: să aduci lumină bună
şi pace într-un suflet. În faţa lui Dumnezeu aceasta este o ispravă foarte mare.”
Şi prietenul a căzut pe gânduri...
Noi nu putem şti toate
Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea,
aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare.
Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
-„La ce mai e bună şi ploaia aceasta, Doamne?” Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei
un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:
-„Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.”
Şi de-atunci, negustorul acela nu mai cârtea niciodată.
SUFERINŢELE
Întoarcere la făgaş
De multe ori, gospodarii din vreun sat în loc să meargă pe drumul cuvenit, o iau, fie cu piciorul, fie
cu căruţa peste câmp, trecând peste lanuri şi hotare.
Stăpânii locului încălcat s-apucă şi fac şanţ, dar oamenii trec şi aşa. Pun atunci spini şi scaieţi, şi
nu mai trece nimeni. Se duc toţi la drumul cuvenit.
Aşa şi cu suferinţa omenească.
Dumnezeu vrea să mergem pe cărarea Lui, cea cuvenită, dar noi o luăm „peste câmp”, adică facem
fărădelegi. Atunci el sapă în calea noastră un şănţuleţ de suferinţă, pe care noi îl trecem lesne. Sapă
unul mai măricel, dar noi îl trecem şi pe acela. Atunci ne aruncă în cale spinii şi ghimpii suferinţelor şi
noi vedem calea cea bună şi ne întoarcem la ea.
Cea mai sigură chemare
O femeie veni la un duhovnic şi-i mărturisi:
-„Părinte, cu toată râvna ce-mi dau, nu pot veni la Dumnezeu.”
-„Fă binele!” - îi răspunse preotul.
Femeia plecă. Întorcându-se după o bucată de vreme, zise preotului:
-„Părinte, am făcut, dar tot nu pot veni la Domnul...”
-„Du-te şi te roagă mult, o sfătui duhovnicul. Femeia plecă iar, dar după un timp se întoarse, şi cu
mare zdrobire de suflet, mărturisi:
-„Părinte, m-am rugat cu putere, dar tot nu m-am putut apropia de Dumnezeu.”
-„Du-te şi ai nădejde femeie,” o linişti părintele, dar în gândul său duhovnicul zise:„Doamne, de
este aşa voia Ta, dă acestei fiinţe doctoria suferinţei!”
Femeia plecă.
Trecu o vreme mai lungă.
Şi într-o zi, femeia veni la preot. Din toată înfăţişarea ei, se vedea că acuma cunoaşte pe Dumnezeu.
Zise preotului:
-„Părinte, acuma sunt învrednicită a cunoaşte pe Dumnezeu.”
-„Ce-ai făcut?” Femeia răspunse:
-„Mulţumesc suferinţei! Ea m-a dus spre Dumnezeu.”
SUFLETUL
Sufletul şi faptele
Dacă în mâncarea noastră sau în băutura noastră cade o muscă sau o necurăţenie, mai putem
gusta din ele?
Nicidecum!
Aşa e şi cu sufletul omului: când faptele rele îl murdăresc, cum vreţi ca acel suflet să mai fie pe
placul lui Dumnezeu?
Păsărica de preţ
Un vrăjitor din vechime zise unui înţelept:
-„Păsărica pe care o am acum în pumn sub pulpana hainei mele e vie sau moartă?”
înţeleptul îi răspunse:
-„Zadarnic mă ispiteşti. De-ţi voi zice că e vie, tu o vei sugruma şi-mi vei arăta-o moartă, de-ţi voi
zice că e moartă, tu mi-o vei arăta vie precum o ai acum în pumn. Stă deci în voia ta să mi-o arăţi vie
sau moartă.”
Aşa şi noi: avem în lutul nostru o păsărică scumpă: sufletul nostru. Şi stă în voia noastră să avem
vie sau moartă, această păsărică cerească. Atârnă de noi să avem suflet viu sau mort, după cum vor
fi faptele noastre.
TRUFIA
 Cine e mai tare?
Un om trufaş se lăuda mereu că toată puterea e la el şi că lui nu-i trebuie Dumnezeu.
Într-o zi, se îmbolnăvi greu.
Veni la el un prieten credincios, care-i zise:
-„Prietene, de ce nu-ţi laşi sufletul înmuiat de credinţă? Vei vedea ce putere mare vei căpăta.” Cu
toate că în duh vedea că prietenul său are dreptate, trufaşul nu voia să se dea biruit. Atunci prietenul
său, căzu în genunchi la patul bolnavului şi începu să se roage cu putere pentru cel ce pătimea. Cu
cât se ruga, cu atât asupra bolnavului se lăsa o dulce pace. Odată cu această pace, simţea cum îl
părăseşte răul ele care suferea.
Când prietenul se sculă, avea faţa scăldată în lacrimi. Bolnavul fu atât de zguduit din pricina
aceasta, încât îl podidiră şi pe el lacrimile, şi zise prietenului:
-„Tu, prietene, eşti mai bun şi mai tare decât mine!”
Şi de-atunci, părăsind trufia, omul acela a crezut că toate puterile ne vin de la Dumnezeu.
Biciul lui Dumnezeu
Un mare împărat din vechime, fiind plin de trufie şi fără respect de Dumnezeu, a pus să se scrie pe
monedele cu chipul său, următoarele vorbe batjocoritoare: „Cerul este al tău, pământul este al meu.”
Un preot plin de credinţă, a luat o monedă din acestea şi a scris sub chipul împăratului: „Spatele
este al tău, biciul este al meu.”
Şi n-a trecut mult, şi împăratul fu alungat într-o insulă pustie, unde a murit uitat de toţi ai lui. Atunci
s-a gândit el Ia vorbele preotului şi a văzut cât e de cumplit biciul lui Dumnezeu.
Duhul lui Dumnezeu şi slava oamenilor
Întrebat odată sfântul Macarie dacă nu se simte cuprins de duhul măririi, când este învrednicit a
face minuni aşa de mari, el a răspuns:
-„O inimă care ar căuta spre slava oamenilor, dovedeşte că nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu; iar
cel care s-a învrednicit de duhul lui Dumnezeu, nesocoteşte slava oamenilor.
Ce nu se vede e veşnic
Un flăcău trufaş, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce
vede.
Atunci preotul îi aduse o mică maşină electrică, si-l întrebă:
-„Ce vezi aici?”
Şi flăcăul îi răspunse:
-„Văd nişte sârmă, o rotiţă şi două fire.”
-„Numai atât?
-„Da.”
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână şi altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul
maşinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui aşa de
tare, că începu să ţipe.
-„Ei, prietene, ai văzut ce ţi-a trecut prin mâini?”
Tânărul răspunse cu teamă:
-„N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că cred numai ce văd.”
Un copil care nu se teme de tatăl său
Într-o zi, un trufaş zicea unui credincios:
-„Ce, sunt copil să mă tem de Dumnezeu?”
Credinciosul îi răspunse:
-„Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei.”
A trecut o bucată de vreme şi iată pe trufaş venind la cel credincios.
Îi zise:
-„M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri.
Şi acuma m-a luat cu ciomagul şi m-a alungat.”
Cel credincios i-a răspuns:
-„Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul d-tale te-a auzit când spuneai că nu te temi de
Dumnezeu şi auzindu-te ba, azi, ba mâine, şi-a zis şi el: „Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-
aş teme eu de tata?!” Şi de aceea, te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e feciorul, ci numai d-ta.
Trufaşul a pus nasul în pământ şi n-a mai zis nimic.
Cine-i mai mare?
Într-un sat, oamenii trăiau bine între ei, făcând sânge rău diavolului, căruia nu-i place o asemenea
bună înţelegere.
Ca să-i dezbine, Satana a pus între acei oameni tot felul de vrajbe, care, însă, nu i-au clintit din
unirea lor.
Văzând aceasta, puterea întunecată a aruncat în adunarea acelor oameni glasul acesta: „Cine e mai
mare între voi?”
Cum au auzit acest glas, fiecare s-a grăbit să zică: „Eu sunt mai mare!”
 Şi s-a pornit atunci o vrajbă aşa de cumplită între ei, că praf s-a ales din unirea lor.
Aşa păţim toţi când dăm ascultare acestui glas diavolesc.
Telefonul ceresc
Un om cu învăţătură, dar trufaş, văzând pe un om credincios închinându-se, îi zise:
-„Ce-o mai fi şi rugăciunea asta? Stai de vorbă cu văzduhurile, ca nebunii...”
Omul cel credincios tăcu. În altă zi, el găsi pe trufaş vorbind la telefon, şi-i zise:
-„Ce faci aici, domnule?”
-„Ce să fac? Vorbesc la telefon.”
-„Tare mă mir eu, cum stai d-ta de vorbă cu pereţii.
Trufaşul se supără, dar celălalt îi zise:
-„Eu nu m-am supărat când mi-ai spus că vorbesc cu văzduhurile, d-ta de ce te superi? Avem şi noi
un telefon mai bun ca al d-tale, noi vorbim cu Dumnezeu şi-i spunem păcatele şi căinţa noastră, iar El
ne iartă şi ne călăuzeşte. Trufaşul rămase cu nasul în jos.
Plopul şi iedera
Era odată un plop. Într-un an, vântul aduse la rădăcina lui o sămânţă de iederă. Venind o ploaie
bună, sămânţa încolţi, iar vrejul de iederă se urcă pe trupul plopului, până aproape de vârf.
Încrezută şi trufaşă, iedera întrebă atunci pe plop:
-„Cât ţi-a trebuit să ajungi atât de înalt?” Plopul, cuminte şi înţelept, îi răspunse:
-„Ehe! Mi-a trebuit o sută de ani!”
Iedera, crăpând de mândrie, îi zise:
-„Ce mai treabă! Mie mi-a trebuit numai o vară.
Plopul, de colo, zâmbind:
-„Da, e drept, o vară, dar numai o vară ai să trăieşti, că află de la mine: cine creşte repede, piere
repede. Aşa că vai de mărirea ta!
Şi, cu adevărat, în preajma toamnei, vrejul iederii se uscă şi, peste puţin, căzu netrebnic la piciorul
plopului care, înţelept şi tăcut, îşi ducea mai departe rostul său, lăsat de bunul Dumnezeu.
Cel ce se lăuda
Într-o adunare, venind vorba despre Dumnezeu şi despre cele ale sufletului, iată că un necredincios
ridică glas de încrezută vorbire, zicând:
-„Cunosc eu toate acestea... Ce mai am nevoie de lămuriri şi explicaţii? Iată: le cunosc toate, ca-n
palmă...”
Unul din cei de faţă, om cu credinţă şi cu teamă de Dumnezeu, îi zise:
-„Bine, domnule, dacă d-ta zici că cunoşti atâta de bine toate acestea, rogu-te, fii bun, şi arata-mi ce
ştii d-ta despre viaţa şi fiinţa furnicilor?”
Acela, holbând ochii, răspunse:
-„Nu ştiu nimic...”
Atunci, credinciosul îi zise:
-„D-ta spui că cunoşti pe Dumnezeu ca-n palmă şi nu ştii nimic despre o fiinţă aşa de mică şi
despre viaţa ei ... Cum e oare cu putinţă acest lucru?”
Omul acela mândru fu cuprins de ruşinare şi nu mai avu ce răspunde.
Iar credinciosul urmă:
-„Nu se cade să vorbim astfel despre Dumnezeu!”
Cei doi doctori şi preotul
Într-un compartiment de cale ferată, mergeau, într-o zi, un preot şi doi doctori.
Doctorii, văzând pe preot, au început a vorbi batjocoritor despre cele sfinte, aruncând tot felul de
cuvinte, din care se vedea că ei nu cunosc deloc lucrurile asupra cărora vorbeau atât de slobod.
Preotul, văzându-le rătăcirea şi aflând din vorbirea lor că sunt doctori, vru să le dea o lecţie. Prinzând
prilejul, începu convorbirea cu ei şi, într-o clipă prielnică, aduse vorba despre medicină.
Atunci, părintele începu a spune tot felul de lucruri batjocoritoare şi neadevărate despre medicină
şi despre medici.
Doctorii se scandalizară, zicând:
-„Bine, părinte, dar cum e cu putinţă ca d-ta să vorbeşti aşa de greşit despre medicină, când nu ştii
ce-i aceia?”
Preotul zâmbi uşor - şi le răspunse:
-„N-am făcut decât exact ce-aţi făcut dumneavoastră.” Doctorii se mirară. Preotul urmă:
-„Tot atât de neştiutori şi de greşiţi eraţi şi dumneavoastră cu privire la cele sfinte, şi cu toate
acestea vorbeaţi aşa de lesne... Asemenea am făcut şi eu despre medicină, ca tocmai să vă vedeţi
greşeala.
Cei doi doctori nu mai avură ce răspunde.
VIAŢA
Săculeţul cu pietre
Un om, umblând odată pe ţărmul mării, a găsit un săculeţ cu pietre negre şi mărunte.
 Mergând încet pe drum şi, neavând ce face, scotea pietre din săculeţ şi arunca în păsări cu ele. A
mers şi a zvârlit toate pietrele afară de una, pe care a dus-o acasă.
Acolo, a arătat-o unui vecin, care, văzând-o, a întrebat cu mirare:
-„Unde-ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preţ.” Aflând aceasta omul acela nepriceput, a plecat
pe malul mării, să găsească pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.
Aşa facem si noi adesea cu zilele vieţii noastre. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi sau ceas al vieţii
noastre, sunt atâtea comori pe care ni le dă Dumnezeu, ca să le folosim pentru mântuirea noastră şi
ajutorarea semenilor, iar noi ades le mistuim pe lucruri deşarte. Iar vremea trece şi întoarcere n-are,
aşa că pătimim şi noi ca acela care arunca zadarnic pietrele găsite pe malul mării.
VIAŢA VEŞNICĂ
Când se isprăveşte, abia începe
Doi oameni, tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni cari se găsea a fi
un om fără credinţă, zise:
-„Iată, aşa e şi cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe
buşteanul acesta, şi nimic nu s-alege de noi.”
Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse:
-„Nu-i aşa, prietene. Abia după ce-am doborât acest buştean, vom putea să vedem dacă e bun de
clădit sau e scorburos şi bun numai de aruncat la foc. Aşa e şi cu noi. Abia după ce murim, vede
bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a dreapta lui, întru viaţa cea veşnică, sau
să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarăşul său căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi el Ia credinţă.
CUPRINSUL
ASCULTAREA
Cele trei cuvinte
Cuget înţelept
BIBLIA
Fiţi şireţi ca şerpii
BISERICA
Aşează-te în calea lui
Ţinta alergării
BUNĂTATEA
Doi oameni
Ce te costă?
CINSTEA
Cămila şi punga de aur
Ce-i mai mare?
CREDINŢA
Cine-i mai fericit?
„E bine aşa”
Beţivul şi nevasta lui
O iconiţă mică şi mai mulţi ruşi
Ce-mi este mie lumea aceasta?
Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut
Pomul cu roade
Corbul al
Faptele credinţei
Oarba care vede
Cele două spice
Cum e mai bine?
Pânza şi sufletul
Cine are urechi să audă
Stau la uşă şi bat
Un rotar, care nu-i rotar
Cei doi muncitori
CUMPĂTAREA
Două urechi şi numai o gură
Regele şi ţăranul voios
DATORIA
Tovarăşul de drum
DIAVOLUL
Oaspetele cel urât
Cum duce pe porci
Cel ce caută suflete
Diavolul păcălit
DOMNUL IISUS
Cei trei prieteni
Pomul, lumina şi ferestrăul
Cum scăpăm de lenevie?
Dragostea tatălui pentru copil
Împăcarea celor răzvrătiţi
„Vreau să slujesc celui mai tare”
Vizita Mântuitorului
„N-am timp…”
Uşa fără ivăr
Ca şi Domnul Hristos
Fiul cel nerecunoscător
DRAGOSTEA
O mamă şi opt copii
Doi vecini
„Ca să meargă la biserică”
Magnetul iubirii
Izvorul iubirii
DUHUL SFÂNT
Primăvara duhului
Roata credinţei
Pasărea-muscă şi vulturul
DUMNEZEU
„Tatăl nostru
Copilul înţelept
Recolta bună şi Dumnezeu
„Mamă, dă-mi pe Dumnezeu!”
Copilul şi pivniţa întunecoasă
Lauda cea bună
Ciobanul credincios
Dar mai înainte?
Locuinţa lui Dumnezeu
Cum e tatăl - şi feciorul
Cum i-a învăţat?
S-a făcut singur
Servitorii lui Dumnezeu
ICOANA
Icoana
IERTAREA
Chiar de nu eşti vinovat, cere iertare
N-a ştiut ce face
Ba să-l şi iubim pe vrăjmaş
„Ca şi Iuda”
Căldura uitării
ISPITA
Nu-ţi face sufletul, cuib al ispitei!
Drumeţul şi poarta temniţei
Ispita şi sacul cu nisip
Drumul strugurilor
Să închidem uşile!
ÎNJURĂTURA
„Nu pot ...”
ÎNŢELEPCIUNEA
Bogăţia - războiul - moartea
Foiţa de ţigară
În sus, în jos, împrejur
ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI
În lume, dar nu ai ei
N-am auzit, dar am văzut
JERTFA DOMNULUI
Dragostea robului pentru stăpân
Datoriile mărunte
LUMEA
Vulpea proastă
MAICA DOMNULUI
„Fără stricăciune”
MÂNIA
Cum scăpăm de mânie
MÂNTUIREA
Azi, nu mâine
Vorbirea cu mormintele
Cei doi ologi
MILA
Ajutând, scapi de moarte
MILOSTENIA
Ce dai pentru Dumnezeu?
Visul zgârcitului
Cine să fie slugă?
Ce dai, câştigi; ce nu dai, pierzi
Bogatul şi bradul
Cerşetorul cinstit
Ce putem da, când nu avem ce da?
Cumpărarea fericirii
Legendă creştină
Milosteniile omului sărac
„Nu lucra pentru oameni”
PATIMILE
Cununa virtuţii
PĂCATELE
Un păcat aduce altul
Sămânţa clevetirii
Omul şi calul
Mai întâi sticla
Ce zace în sticla de rachiu?
Veştmântul cel nepătruns
Ursul, mierea şi păcatul
Cele mici aduc pe cele mari
„Suntem străini şi călători”
Focul limbii
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu
Vuietul păcatului
De ajuns un fir
Cum se seacă balta?
„Mă tem că...”
Via cea înşelătoare
PEDEAPSA PĂCATELOR
Un şal făcut din apă
Orbul şi ologul
Ucigaşul in pragul morţii
PIZMA
Ochii pizmaşu1ui
POCĂINŢA
Drumul lacrimilor
Cel mai vinovat
POSTUL
Hrana duhului
PRIETENIA
„Nu i-am întrebat...”
RĂBDAREA
Cum căpătăm buna înţelegere?
Pietricica din încălţăminte
Secerişul
Puterea răbdării
RĂZBUNAREA
Frâul diavolului
RĂUTATEA
Cine-i mai sălbatec?
Zidul urii
RUGĂCIUNEA
Potolirea fricii
Cuvinte puţine, duh mult
Cine nu se închină?
Ca pe marea Tiberiadei
Aducerea păcii
Şaua şi rugăciunea
Încrede-te în Dumnezeu
Nu te teme, turmă mică
Leacul de preţ
Un preot şi patru derbedei
Biruinţa genunchilor
Cea mai lungă mână
Vorbirea cu Dumnezeu
Puntea de aur
SEMĂNĂTORUL
„Semănătorul”
SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE
Leacul minunat
SFÂNTA SCRIPTURĂ
Cartea cărţilor
Ceea ce nu poate arde
SFÂNTA TREIME
Unul şi trei - trei şi unul
SMERENIA
Adevăratul prieten
„Spune-mi de cele rele ale mele”
Cu ce biruim pe diavol
Tocmai fiindcă ai uitat
Sărmanul Ion
„Şi cel mai mic între voi”
Cămaşa fericirii
Lampa cea mică
Noi nu putem şti toate
SUFERINŢELE
Întoarcere la făgaş
Cea mai sigură chemare
SUFLETUL
Sufletul şi faptele
Păsărica de preţ
TRUFIA
Cine e mai tare?
Biciul lui Dumnezeu
Duhul lui Dumnezeu şi slava oamenilor
„Ce nu se vede e veşnic”
Un copil care nu se teme de tatăl său
Cine-i mai mare?
Telefonul ceresc
Plopul şi iedera
Cel ce se lăuda
Cei doi doctori şi preotul
VIAŢA
Săculeţul cu pietre
VIAŢA VEŞNICĂ
Când se isprăveşte, abia începe
 Atunci cand un discipol s-a facut vinovat de o greseala grava, toata lumea s-a asteptat sa-i se dea o pedeapsa
exemplara.
A trecut insa o luna si nu s-a intamplat nimic. Cineva i-a reprosat Maestrului:
- Nu putem ignora, ceea ce s-a petrecut. La urma urmei, Dumnezeu ne-a dat ochi.
- E drept, i-a raspuns Maestrul, dar ne-a dat si pleoape.

O fabula indiana straveche spune ca un soarece se temea atat de tare de pisici incat traia intr-o teroare
continua. Unui magician i s-a facut mila de el si l-a transformat intr-o pisica. Dar animalul a continuat sa
traiasca terorizat, caci se temea acum de caini. De aceea, magicianul l-a transformat intr-un caine. Cainele se
temea insa de pantere, asa ca magicanul l-a transformat intr-o pantera. Pantera se temea insa de vanatori.
Exasperat magicianul a renuntat si a transformat pantera din nou intr-un soarece:
- Nimic nu te poate ajuta, i-a spus el, caci in orice animal te-as transforma, tu ai aceeasi inima de soarece.

Cum arata Dumnezeu?

Un om care era orb din nastere a cerut odata un pahar cu lapte si a intrebat pe cel care i l-a adus:
“Cum arata laptele?” I s-a raspuns:”Laptele este un lichid alb”. Orbul iar a intrebat:”Dar ce inseamna alb?”
Omul i-a spus:”Albul este culoarea lebedei”. Orbul iar a intrebat:”Ce este o lebada?” Celalalt i-a
raspuns:”Lebada este o pasare cu un gat indoit”. “Dar ce inseamna indoit?” l-a intrebat orbul.Omul i-a
raspuns:”O sa imi indoiesc cotul si tu il vei atinge si vei intelege ce inseamna indoit”. Orbul a atins cotul
indoit al omului si a spus:”Acum stiu cum arata laptele!”

Intr-o carte, chiar in Biblie, numai cuvintele pot fi folosite ca sa ne vorbeasca despre Dumnezeu.S-ar putea sa
ni se para ridicole, asa cum este ridicol pentru un orb sa cunoasca infatisarea laptelui dintr-un cot indoit.Dar
noi suntem foarte marginiti si orbi de la natura fata de Dumnezeul omniprezent, atotputernic si atotstiutor.Il
cunoastem cu aproximatie.

 Intr-o intersectie s-a produs un accident. Un ziarist care vroia sa preia repede stirea pentru a o
publica nu reusea sa vada ce se petrece pentru ca erau adunati prea multi in jurul victimei.
Pentru a-si realiza scopul ziaristul a inceput sa isi faca loc strigand ca este tatal victimei. Ajuns
in centru a constat cu uimire ca victima era un magarus.

Cine se comporta ca un magar, mai devreme sau mai tarziu, tot se va da de gol inaintea tuturor ca este un
magar.

 Se spune ca odata aceasta vazandu-se neglijata de Socrate care avea o discutie cu alti
filozofi,sotia lui a inceput sa-l ocareasca si sa tipe aducand-i numeroase injurii sotului sau. Cum
acesta o ignora in continuare, Xantipa a luat galeata cu apa pe care a turnat-o sotului sau in cap.
Impasibil acesta le-a spus confratilor sai:
- Dupa atatea tunete si fulgere trebuie sa vina si ploaia !

Omul înţelept ştie să privească lucrurile astfel încât să nu se tulbure.

Cand sotul a ajuns la hotel, a decis sa-i scrie un e-mail sotiei dar a gresit o litera din adresa si e-mailul a
fost trimis la alta adresa. Mailul ajunge la o vaduva crestina ce venise tocmai de la capela de unde isi
inmormantase sotul. Citeste e-mailul si lesina. In mesaj scria: “Draga mea, am ajuns bine. Probabil te
va surprinde sa primesti vesti de la mine pe aceasta cale, dar acum au calculator aici si poti trimite
mesaje persoanelor dragi. Doar ce-am ajuns si am verificat ca totul sa fie pregatit pentru venirea ta,
saptamana viitoare . Abia astept sa te vad si sper ca aceasta calatorie sa fie la fel de linistita ca a mea.
Apropo, nu-ti lua multe haine ca aici e o caldura infernala”
 Un ascultator suna la un post de radio.
- Buna ziua!
- Buna ziua!
Va ascultam.
 - Am gasit un portofel care contine 15000 dolari si un buletin de identitate pe numele Popovici
Mihai. As vrea sa-i ofer o dedicatie muzicala.

 In fata unei gradinite se plimba un domn de vreun sfert de ora. O educatoare , vazandu-l , il
intreaba: – Asteptati un copil , domnule?
- Nu, asa sunt eu gras!

Doi fosti colegi de liceu se intalnesc dupa vreo cativa ani. El “facea faleza” intr-un bus Mercedes ‘tunat’
extrem, ea pe trotuar foarte eleganta iesise sa ia putin aer. Dupa ce s-au salutat ea curioasa il intreba:
-Cum se numeste masina ce-o conduci?
-Mercedes Vito.
-MERSI BOULE!.

- Buna ziua!
- Buna ziua, domnule politist!
- Dumneata, tinere domn, pe gheata asta conduci cu 100 km pe ora? Vrei sa ajungi la spital?
- Da!
- Bravo, frumos raspuns! Esti smecher?
- Nu! Sunt doctor!

Dupa ce loveste un pieton, masina isi continua drumul inca 10 metri. Soferul opreste, scoate capul
pe fereastra si tipa:
-Fii atent!
Pietonul se ridica speriat si intreaba:
-De ce, dai inapoi?

http://romanidiaspora.blogspot.com/2012/01/479-de-pilde-crestin-ortodoxe.html
O bucăţică de lemn - Pilda numărul 360

La ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare: `De ce au familiile creştine o cruce în locuinţele lor?`. `Un semn al învierii ar fi mai bine`, era
de părere un altul. Atunci m-am aşezat lângă băieţii mei şi le-am povestit o istorioară. Bunicul şi Mihael au mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de
iarnă aprigă. Mihael se bucura de gheaţă şi zăpadă, ţopăia şi umbla greu prin zăpadă. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă, chiar
foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheaţă. `Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă Mihael. Voi încerca cel puţin să
mă dau puţin pe gheaţă!`. Bunicul îl avertiză. Când Mihael îşi puse picioarele pe gheaţă, bunicul îi spuse insistent: `Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheaţă!`. Dar
cuvintele bătrânului au venit prea târziu. Gheaţa se sparse, Mihael căzu în apă şi acum se ţinea de marginea unei bucăţi de gheaţă. Tremurând, bunicul îşi întinse
numaidecât bastonul către nepoţel. Depuse tot efortul să nu alunece şi să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuşi să-l salveze pe băiat. Îl luă în braţe şi-l
duse repede acasă. Copilului i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-şi revină, dar pentru bătrân această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi
puse capăt vieţii. Şi durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile care aparţinuseră bunicului.
Mihael privea cu durere. `Nu, strigă el deodată, nu aruncaţi bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât
voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine! N-a mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înţeles. Şi Hannes a continuat: `Acum
înţeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru cineva...; înţeleg ce înseamnă pentru creştini semnul crucii`.

___
Pe cruce, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit. Pe cruce, El şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc.
Crucea este sfântă!

Pâinile din piatră - Pilda numărul 366

A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de zgârcită, că
niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi copiilor le era foame. Atunci
femeia săracă merse la cea bogată şi-i spuse: "Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!". "Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum
să-ţi dau ţie?". "Dar tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată în dulap". "Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de
pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!". Şi săraca plecă cu lacrimi în ochi. După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: "Acum vă voi da
câte o felie de pâine cu unt". Şi merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. "Asta nu face nimic", spuse femeia bogată. Le dădu copiilor
bani şi un coş şi le spuse: "Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!". Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. "De ce aţi stat
aşa de mult?", întrebă femeia bogată. "Mamă, îi spuseră copiii, coşul de pâine era îngrozitor de greu". Femeia deschise coşul şi constată că şi aceste pâini se
transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi
unt. "Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface
în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!". Apoi femeia bogată se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa femeia bogată deveni bună
faţă de cei săraci.

Încrederea - Pilda numărul 373

Un turist întâlni la un lac din Palestina trei păstori care adăpau oile lor nu separat, după turmele lor, ci la un loc. El se întrebă: `Cum va putea fiecare să-şi
recunoască animalele?`. Dar după ce animalele s-au adăpat, un păstor luă toiagul şi strigă: `Men-ah!` (Veniţi după mine!). Şi imediat se formă turma în spatele
său. Apoi al doilea păstor strigă la fel şi oile îl urmară. Atunci turistul îl întrebă pe ultimul păstor: `Oare m-ar urma şi pe mine oile tale?`. Omul dădu din cap şi
spuse: `Încearcă!`. Turistul se îmbrăcă cu mantaua şi turbanul păstorului, luă toiagul şi strigă: `Men-ah!`. Dar nicio oaie nu-l urmă. `Doar dacă un animal este
bolnav, îi spuse păstorul zâmbind, îl urmează pe cel necunoscut, pentru că nu mai este capabil să recunoască glasul şi învăţătura adevăratului său păstor`.â
Unde locuieşte Dumnezeu? - Pilda numărul 382
Un preot a fost odată musafirul unor învăţaţi. Aici el îi surprinse cu o întrebare: `Unde locuieşte Dumnezeu?`. Ei începură să râdă de el: `Ce spuneţi? Priviţi,
întreaga lume este plină de slava Lui`. Şi acel preot răspunse el însuşi la propria-i întrebare: `Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre`.

Nimeni nu mă caută - Pilda numărul 383

Nepoţelul unui preot se juca odată "de-a v-aţi ascunselea" cu alţi băieţi de vârsta lui. După ce se ascunse, aştepta ca unul dintre prieteni să vină şi să-l caute.
După ce aşteptă mai mult timp, ieşi din ascunzătoarea sa, iar cel care trebuia să caute dispăru. Atunci, el observă că acel băiat nici nu se sinchisise să-l caute. De
aceea, începu să plângă şi merse acasă. Şi, întâlnindu-l pe bunicul său, se plânse de aceşti colegi ai săi. Atunci preotul îşi ridică ochii, privi la băiat şi-i spuse:
"Aşa vorbeşte şi Dumnezeu: "Eu mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă caute".

Cei dintâi paşi - Pilda numărul 384

Elevul îl întrebă pe profesorul său de religie: "Cum se explică faptul că cineva care crede în Dumnezeu şi este aproape de El, simte câteodată o abandonare şi o
îndepărtare?". Profesorul îi răspunse: "Când un tată vrea să-l înveţe pe micuţul său fiu să meargă în picioare, îl ia şi-l ţine de mâini aproape de el, pentru ca să nu
cadă. Astfel copilul merge spre tatăl său. Cum ajunge la tatăl său, tatăl se dă puţin în spate, îl lasă liber şi ţine mâinile întinse, şi asta se repetă până când copilul,
încet-încet, învaţă să meargă în picioare".

Credinţa falsă - Pilda numărul 385

Într-un oraş, un acrobat îşi prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălţime de pământ. Spre sfârşit sosi timpul să prezinte exerciţiul de senzaţie pentru acea
zi: luă un cărucior şi-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce
căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată şi primi acelaşi răspuns. Atunci se adresă unui spectator din faţă:
`Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?`. `Bineînţeles!`, îi răspunse spectatorul. `Atunci pofteşte aici şi urcă-te în cărucior şi eu te voi duce pe
partea cealaltă`. Dar el refuză.

___
Aşa suntem şi unii dintre noi, oamenii. În sinea noastră spunem că avem credinţă în Dumnezeu, dar când suntem puşi în situaţia de a ne mărturisi credinţa, nu o
facem, din diverse motive total subiective (din ruşine, de pildă - în faţa cuiva nu ne închinăm sau nu facem ceva bine plăcut lui Dumnezeu, de teamă să nu
creadă acel cineva că suntem nebuni sau proşti, de exemplu). Cei care procedăm aşa nu ne numim creştini (credincioşi) adevăraţi, ci creştini spoiţi, credincioşi
ipocriţi, de moment, din păcate. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim toţi creştini cu adevărat, în totalitate, constanţi în credinţă, şi la bine şi la rău, spre
câştigarea mântuirii, amin.

Niciun loc fără Dumnezeu - Pilda numărul 392

Un păgân îi puse odată preotului Josua următoarea întrebare: `De ce a ales Dumnezeu tocmai o tufă de mărăcini, unde să vorbească cu Moise?`. Preotul
răspunse: `Dacă ar fi ales un copac de roşcove sau un dud, ai fi pus aceeaşi întrebare. Dar e imposibil să te trimit fără să-ţi dau niciun răspuns. De aceea, îţi spun
că Dumnezeu a ales acest neînsemnat mărăcine, ca să-ţi spună că nu există pe pământ niciun loc în care să nu poată fi prezent. Chiar şi într-un mărăcine`.

Dumnezeu este prezent - Pilda numărul 393

Un înţelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume, îi spuse într-o zi: "Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi mâine vino din nou
la mine". Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua următoare tatăl îi spuse: "Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în apă". "Nu mai pot s-o găsesc, răspunse
băiatul. S-a dizolvat". "Gustă apa din această margine a farfuriei, îi spuse înţeleptul. Ce gust are?". "E sărată". "Ia o înghiţitură de la mijloc. Ce gust are?". "E
sărată". "Dă apa afară", spuse tatăl. Băiatul făcu întocmai şi observă că în timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi înţeleptul zise:
"Nu poţi să-L vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în realitate El este prezent".

Coşul de nuiele - Pilda numărul 395

Un tânăr, care se străduise foarte mult timp să înveţe să se roage, îşi dădu seama că experienţa rugăciunii nu avea niciun efect asupra lui. Ba mai mult,
rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre degete şi care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze rugăciunea. Dar auzi de la un
prieten de existenţa unui înţelept în pustiu, care era un maestru al rugăciunii. Deci se hotărâ să pornească la drum spre acest înţelept. Ajuns aici, îi spuse: "De
mult timp m-am apucat de rugăciune, dar n-am simţit niciun efect în viaţa mea. Şi, auzind că eşti un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un sfat.
Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea rugăciunii?". "Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu. Ia acest coş de nuiele, chiar
dacă este murdar, şi adu-mi-l plin cu apă". Tânărul se duse la râu, umplu coşul, dar până să ajungă la înţelept, coşul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar
şi de data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia oară, tânărul îi spuse înţeleptului: "Maestre, tu vezi doar că niciun pic de apă nu se
poate căra cu un asemenea coş. Coşul a rămas precum a fost". "Prietene, îi replică înţeleptul, acum coşul este curat. Tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea. Când
te rogi, ai impresia că rămâi cum ai fost înainte, dar în realitate nu este aşa, pentru că rugăciunea curăţă. Ea curăţă sufletul omului".

Ceva nu este în regulă! - Pilda numărul 397

Ochiul spuse într-o zi: `În spatele acestor văi, în negura albăstrie, văd un munte. Nu-i aşa că-i frumos?`. Urechea pândi şi, după o clipă, spuse: `Unde se află un
munte? Nu văd nimic!`. La care mâna spuse: `Încerc, fără succes, să-l ating. Nu găsesc niciun munte`. Nasul spuse: `Nu miros nimic. Nu este niciun munte în
apropiere`. Atunci ochiul se întoarse în altă direcţie. Iar ceilalţi discutau mai departe despre această înşelăciune ciudată şi ajunseră la următoarea concluzie:
`Ceva nu e în regulă cu ochiul`.

___
Omule necredincios, ceva nu este în regulă cu tine. Tu crezi că-L poţi vedea pe Dumnezeu cu ajutorul celor 5 simţuri ale tale? Oh, te înşeli amarnic, mai ales că,
nevăzându-L astfel, nu crezi în existenţa Lui, sau crezi numai când îţi convine, eventual nici atunci. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în
faţa ta, omule, și a întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, tu și întreaga lume nu ați mai avea nevoie de credinţă. Aşadar, tu
să faci bine doar să crezi în El, fără să cauţi să-L vezi, iar inima ta va putea să-I simtă prezenţa, atunci când tu vei fi pregătit cu adevărat.

Voi sunteţi lumina lumii - Pilda numărul 404

Un preot ortodox renumit, din Rusia, pe nume Filaret, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, merse şi a fost
primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care-l conduseră la un stadion, unde îl mai aşteptau alte zeci de mii de persoane. După ce a fost prezentat de
gazdă, prreotul luă cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu, deci, întuneric beznă şi preotul
întrebă: "Mă vedeţi unde mă aflu?". Lumea răspunse că nu. Preotul continuă: "Acum voi aprinde un băţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?". Cu toţii răspunseră
că da. Preotul continuă din nou: "Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi
cei din jur". Preotul mai întrebă: "Aveţi chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un băţ". Cu toţii urmară sfatul preotului şi se făcu o lumină aşa de mare
pe stadion, încât întunericul a fost înghiţit. Preotul adăugă: "Cu cât mai mulţi săvârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină,
se schimbă în bine".