UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘI ASISTENȚĂ

SOCIALĂ

PREOCUPĂRI CONTEMPORANE ALE

ȘTIINȚELOR SOCIO-UMANE
Volumul II
Investigații psihosociale ale societății în transformare
Modernizarea asistenței sociale: de la servicii – la expertiză socială

CONTEMPORARY ISSUES OF
SOCIAL SCIENCES
Volum II
Psychosocial investigations of the changing society
The modernization of social assistance: from services – to social expertise

Chișinău – 2016
2
 UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘI ASISTENȚĂ
SOCIALĂ

PREOCUPĂRI CONTEMPORANE ALE

ȘTIINȚELOR SOCIO-UMANE
Materialele Conferinței Științifice Internaționale prilejuite aniversării a 15 ani de la
fondarea Facultății Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială
Ediția a VI-a – MENTALITĂȚI ALE SOCIETĂȚII ÎN TRANSFORMARE
Chișinău, 11-12 decembrie, 2015
Volumul II
Investigații psihosociale ale societății în transformare
Modernizarea asistenței sociale: de la servicii – la expertiză socială

CONTEMPORARY ISSUES OF
SOCIAL SCIENCES
International Scientific Conference dedicated to the 15th founding anniversary of the
Faculty of Psychology, Educational Sciences and Social Work. Conference`s Materials
The VIth Edition – THE MENTALITIES OF SOCIETY IN TRANSFORMATION
Chisinau, 11-12 December, 2015
Volum II
Psychosocial investigations of the changing society
The modernization of social assistance: from services – to social expertise

Chișinău – 2016

3
CZU: 082:378.4(478-25)=135.1=111=161.1
P 91

Conferința Științifică Internațională “Preocupări contemporane ale științelor socio-umane”.

Ediția a VI-a - Mentalități ale societății în transformare. Chișinău, 11-12 decembrie 2015.
Volumul II.

Coordonatori științifici:
Dr. Svetlana RUSNAC, Decan Facultatea Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială,
ULIM

Dr. Adelina ȘTEFÂRȚA, responsabil de organizarea cercetării științifice la Facultatea Psihologie,

Științe ale Educației și Asistență Socială, ULIM

Colegiu de redacție:
MA Svetlana HARAZ, șef Catedră Asistență Socială și Sociologie “Nicolae Sali”, ULIM

MA Aliona MELENTIEV, lector ULIM, drd

MA Natalia MUSIENCO, lector ULIM, drd

MA Ludmila ZMUNCILA, lector USPEE “Constantin Stere”, drd

Conținutul acestui volum a fost aprobat și recomandat spre publicare de Senatul Universității
Libere Internaționale din Moldova din 25 noiembrie 2015

Descrierea CIP:
"Preocupări contemporane ale ştiinţelor socio-umane", conferinţă ştiinţifică internaţională (6 ;
2015 ; Chişinău). Preocupări contemporane ale ştiinţelor socio-umane = Contemporary issues of
social sciences : Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale prilejuite aniversării a 15 ani
de la fondarea Facultăţii Psihologie, Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială, Ed. a 6-a –
Mentalităţi ale societăţii în transformare, Chişinău, 11-12 decembrie 2015 : [în vol.] / coord. şt.:
Svetlana Rusnas, Adelina Ştefârţă. – Chişinău : S. n., 2016 (Tipogr. "Biotehdesign").
ISBN 978-9975-933-79-7.
Vol. 2 : Investigaţii psihosociale ale societăţii în transformare. Modernizarea asistenţei sociale:
de la servicii – la expertiză socială = Psychosocial investigations of the changing society. The
modernization of social assistance: from services – to social expertise. – 2016. – 263 p. : fig., tab.
– Antetit.: Univ. Liberă Intern. din Moldova, Fac. Psihologie, Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă
Socială. – Tit. paral.: lb. rom., engl. – Texte : lb. rom., engl., rusă. – Rez.: lb. rom., engl. –
Bibliogr. a sfârşitul art. – 85 ex.

ISBN 978-9975-933-82-7.

Facultatea Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială, ULIM –

http://psihologie.ulim.md

© ULIM
4
 CUPRINS
INVESTIGAȚII PSIHOSOCIALE ALE SOCIETĂȚII ÎN TRANSFORMARE
PSYCHOSOCIAL INVESTIGATIONS OF THE CHANGING SOCIETY
Calancea Angela
ABORDAREA PSIHO-SOCIALĂ A TULBURĂRII DE STRES POST-TRAUMATIC
(PTSD) ȘI INTERVENȚIILE PSIHOTERAPEUTICE
PSYCHOSOCIAL APPROACH TO THE STUDY OF POST-TRAUMATIC STRESS
DISORDER AND PSYCHOLOGICAL ASSISTANCE IN PTSD ......................................10
Strogotean Silvia, coordinator științific Rusnac Svetlana
ABORDAREA HOLISTICĂ A PSIHOLOGIEI MATERNITĂȚII ÎN CONTEXTUL
SCHIMBĂRILOR SOCIALE
THE HOLISTIC APPROACH OF THE MATERNAL PSYCHOLOGY IN THE
CONTEXT OF SOCIAL CHANGES ...................................................................................14
Aweda Saleh
LABOR MARKET MANAGEMENT
УПРАВЛЕНИЕ РЫНКОМ ТРУДА ...................................................................................17
Bodrug Corina, coordonator științific Ștefârță Adelina
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI POLITIC
PSYCHOLOGICAL ASPECTS OF THE POLITICAL BEHAVIOR ................................22
Canțer Nicoleta
ANALIZA PROGRAMELOR DE RESOCIALIZARE A DEȚINUȚILOR ÎN MEDIUL
PENITENCIAR
ANALYSIS OF RESOCIALIZATION PROGRAMS OF DETAINEE IN THE PRISON
ENVIRONMENT ..................................................................................................................28
Cazacu Daniela
REPREZENTAREA SOCIALĂ DESPRE FAMILIE – ANSAMBLU DE INFORMAȚII,
CREDINȚE ȘI OPINII ALE TINERILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
SOCIAL REPRESENTATIONS ABOUT FAMILY – SET OF INFORMATIONS,
BELIEFS AND OPINIONS OF YOUNG PEOPLE FROM THE REPUBLIC OF
MOLDOVA ...........................................................................................................................35
Cebotari Stanislav
MODALITĂȚI DE CUNOAȘTERE A INFRACTORILOR CARE COMIT
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI, ÎN SPECIAL FURT ȘI PUNGĂȘIE
WAY OF KNOWING OFFENDERS WHO COMMIT CRIMES AGAINST PROPERTY,
ESPECIALLY THEFT AND ROGUES ...............................................................................42
Cebotari Stanislav
MĂSURI DE PREVENIRE A INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI GEN
PUNGĂȘIE ȘI FURT
PREVENTION MEASURES AGAINST PROPERTY CRIMES, ROGUES AND THEFT
...............................................................................................................................................44
Elsaied Ibrahim
BENEFITS OF INTERNATIONALIZATION AND INTERCULTURAL COMPETENCE
РОЛЬ СПОСОБНОСТИ К ИНТЕРНАЦИОНАЛИЗАЦИИ И ИНКУЛЬТУРАЦИИ ..47
Lebnawi Ayed

5
THE LITERARY EVIDENCE REGARDING THE IMPACTS OF SBM AND
PRINCIPALS ON SCHOOLS’ OUTCOMES AND ON TEACHERS’ JOB
SATISFACTION
REVISTA LLITERATURII PRIVIND IMPACTUL SBM ȘI REZULTATELE
PRINCIPALE, REFLECTATE ÎN SATISFACȚIA DE MUNCĂ ..................................... 52
Mudrea Silvia, coordonator științific Rusnac Svetlana
PLANIFICAREA VOCAȚIONALĂ CA ASPECT AL IDENTITĂȚII DE SINE
VOCATIONAL PLANING AS AN ASPECT OF SELF-IDENTITY ................................ 61
Răileanu Diana, coordonator științific Iurchevici Iulia
RELAȚIA DINTRE MOTIVAȚIE ȘI SATISFACȚIA ÎN MUNCĂ ÎN RÂNDUL
MILITARILOR
RELATIONSHIP BETWEEN MOTIVATION AND SATISFACTION AT WORK
AMONG MILITARY PEOPLE ........................................................................................... 65
Afanas Olga, coordonator științific Rusnac Svetlana
REZILIENȚA PSIHOLOGICĂ: ÎNTRE CARACTERISTICĂ PERSONALĂ ȘI
PROCES
PSYCHOLOGICAL RESILIENCE: BETWEEN A PERSONAL TRAIT AND A
PROCESS ............................................................................................................................. 71
Țurcanu Vera, Ștefârța Adelina
SCHIMBAREA SOCIALĂ – EFECTE, TEORII, FACTORI ȘI TIPURI
SOCIAL CHANGE – EFFECTS, THEORIES, FACTORS AND TYPES ......................... 76
Musienco Natalia, coordinator științific Rusnac Svetlana
DIMENSIUNILE ȘI FACTORII DETERMINANȚI ÎN EVALUAREA CALITĂȚII
VIEȚII
DIMENSIONS AND DETERMINANTS IN ASSESSING QUALITY OF LIFE .............. 82
Nastas Dorin
PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE ASUPRA CULTURII, MINȚILOR ȘI
IDENTITĂȚILOR MULTICULTURALE
SOCIAL PSYCHOLOGICAL PERSPECTIVE ON CULTURE, MULTICULTURAL
MINDS AND IDENTITIES ................................................................................................. 87
Onici Octavian, Nastas Dorin, Băitoi Victoria
GELOZIA SIMULATĂ ÎN RELAȚIILE ROMANTICE. STUDIU EXPLORATIV
SIMULATED JEALOUSY IN ROMANTIC RELATIONSHIPS. AN EXPLORATORY
STUDY .................................................................................................................................. 93
Curelaru Mihai, Nastas Dorin
CONCEPTUALIZAREA ȘI MĂSURAREA RELIGIOZITĂȚII CREȘTINE ÎN
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ
CONCEPTUALIZATION AND MEASUREMENT OF CHRISTIAN RELIGIOSITY IN
CONTEMPORARY ROMANIAN SOCIETY .................................................................... 98
Васютинский Вадим
ТИПЫ ПОЛИТИЧЕСКОГО СОЗНАНИЯ И ТРУДНОСТИ ЭКОНОМИЧЕСКОЙ
АДАПТАЦИИ УКРАИНЦЕВ
TYPES OF POLITICAL CONSCIOUSNESS AND THE DIFFICULTIES OF
ECONOMIC ADAPTATION OF THE UKRAINIANS ................................................... 104
Oprisor Elena Valentina

6
РROFILUL PSIHOLOGIC AL ADOLESCENTULUI: PRIVIRE GENERALĂ
THE ADOLESCENTS` PSYCHOLOGICAL PROFILE: A GENERAL VIEW ............. 111
Bahouti Sakher
PARENTING STYLES, CHILDREN SOCIAL SKILLS AND SCHOOLS
РОДИТЕЛЬСКИЕ СТИЛИ, СОЦИАЛЬНЫЕ НАВЫКИ ДЕТЕЙ И ШКОЛA .......... 114
Bahouti Sakher
SOCIAL SKILLS REVIEW
ОБЗОР СРЦИАЛЬНЫХ НАВЫКОВ .............................................................................. 119
Bujac Irina, coordonator științific Rusnac Svetlana
FACTORII PSIHOSOCIALI AI RESPONSABILITĂȚII MEDICILOR-CHIRURGI
THE PSYCHOSOCIAL FACTORS RELATED TO THE RESPONSIBILITY OF
SURGEONS ........................................................................................................................ 123
Райлян Олеся, Руснак Светлана, научный руководитель
ПРОЯВЛЕНИЕ ЗАЩИТНЫХ МЕХАНИЗМОВ В РАБОТЕ МЕНЕДЖЕРОВ ПО
ПРОДАЖАМ
THE MANIFESTATION OF DEFENSE MECHANISMS IN THE WORK OF SALES
MANAGERS ....................................................................................................................... 129
AlAli Abdalrahman, coordonator științific Rusnac Svetlana
РАЗВИТИЕ ДЕПРЕССИВНЫХ СОСТОЯНИЙ И СПОСОБЫ УЛУЧШЕНИЯ
ЖИЗНЕДЕЯТЕЛЬНОСТИ ЛИЧНОСТИ
THE DEVELOPMENT OF DEPRESSION AND IMPROVEMENT OF LIFE OF
INDIVIDUALS .................................................................................................................... 137
Nirean Elena
DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA – PRIORITATE
NAȚIONALĂ DE MODERNIZARE SOCIALĂ
EDUCATION DEVELOPMENT IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA – NATIONAL
PRIORITY OF SOCIAL MODERNIZATION.................................................................. 143
Рощупкина Диана, научный руководитель Руснак Светлана
УВЕРЕННОСТЬ В СЕБЕ – ФОРМИРОВАНИЕ, СОДЕРЖАНИЕ И РОЛЬ В ЖИЗНИ
ЧЕЛОВЕКА
SELF-CONFIDENCE - FORMATION, CONTENT AND ROLE IN HUMAN LIFE ..... 151
Coda Victor
REPREZENTAREA SOCIALĂ А MEDIERII RELAȚIILOR JURIDICE ÎN
REPUBLICА MOLDOVА
А SOCIAL REPRESENTATION TO MEDIATION LEGAL RELATIONS IN
REPUBLIC OF MOLDOVА .............................................................................................. 157
Рощупкина Диана, научный руководитель Руснак Светлана
УДОВЛЕТВОРЕННОСТЬ ЖИЗНЬЮ – КРАТКОЕ СОДЕРЖАНИЕ ПОНЯТИЯ
LIFE SATISFACTION – SUMMARY OF CONCEPT ..................................................... 166

MODERNIZAREA ASISTENȚEI SOCIALE: DE LA SERVICII – LA EXPERTIZĂ

SOCIALĂ
THE MODERNIZATION OF SOCIAL ASSISTANCE: FROM SERVICES – TO
SOCIAL EXPERTISE
Anica Mikus Kos, Haraz Svetlana

7
INFLUENȚA SĂRĂCIEI ASUPRA BUNĂSTĂRII COPILULUI CU CERINȚE
EDUCAȚIONALE SPECIALE
THE INFLUENCE OF POVERTY ON THE WELFARE OF CHILD WITH SPECIAL
EDUCATIONAL REQUIREMENTS ................................................................................ 171
Vîrlan Maria, Dița Marcela
MODALITĂȚI ASISTENȚIALE ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA
VAGABONDAJULUI ÎN RÂNDUL MINORILOR
MODALITIES OF ASSISTANCE IN PREVENTING AND COMBATING THE
VAGRANCY OF MINORS ................................................................................................ 177
Vîrlan Maria, Frunze Olesea
ASISTENȚA SOCIALĂ A TINERETULUI: DIRECȚII DE BAZĂ ȘI FORME
MODERNE
YOUTH SOCIAL ASSISTANCE: BASIC DIRECTIONS AND MODERN FORMS ..... 181
Gribincea Tatiana
IMPACTUL SERVICIILOR PSIHOSOCIALE ASUPRA BUNĂSTĂRII SOCIALE A
PERSOANELOR ÎN ETATE
PSYCHOSOCIAL IMPACT ON SOCIAL WELFARE SERVICES FOR OLDER
PERSONS ........................................................................................................................... 187
Șleahtițchi Mihai, Haraz Svetlana
DIZABILITATEA COPILULUI CA FACTOR CARE PLASEAZĂ FAMILIA ÎN
RISCUL DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ
CHILD’S DISABILITY AS A FACTOR THAT PLACES THE FAMILY AT RISK OF
SOCIAL EXCLUSION ...................................................................................................... 192
Irofte Liliana
ANXIETATE ȘI IDENTITATE
ANXIETY AND IDENTITY .............................................................................................. 198
Oprea Anatol, Haraz Svetlana
INCLUZIUNEA SOCIALĂ A POPULAȚIEI DE ETNIE ROMA DIN REPUBLICA
MOLDOVA
SOCIAL INCLUSION OF ROMA POPULATION IN REPUBLIC OF MOLDOVA .... 205
Redlich Alexander, Haraz Svetlana
MEDIEREA CONFLICTELOR ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRII DE
MENTALITĂȚI ȘI SHIMBĂRII SOCIALE
THE CONLFICT MEDIATION IN THE CONTEXT OF MENTALITIES
TRANSFORMATION AND SOCIAL CHANGE ............................................................. 212
Moldovan Vadim, Zubenschi Mariana
VOCATIONAL ANCHORAGE OF SOCIAL EXPERTISE CURRICULA IN THE
REPUBLIC OF MOLDOVA
ANCORAREA VOCAȚIONALĂ ÎN CURRICULA PROGRAMULUI DE EXPERTIZĂ
SOCIALĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA ....................................................................... 218
Mahdi Tarabeih, Gonta Victoria, Perjan Carolina
ACTIVATION IN CHRONIC KIDNEY DISEASE PATIENTS AND FAMILY USING
THE INTERNET TO PROMOTE THE INTEGRATION OF CARE MEDICALLY AND
PSYCHOLOGICALLY

8
ACTIVAREA INTERNETULUI LA PACIENȚII CU BOALĂ RENALĂ CRONICĂ ȘI
FAMILIILE LOR PENTRU A PROMOVA INTEGRAREA ASISTENȚEI MEDICALE
ȘI PSIHOLOGICE .............................................................................................................. 222
Cucereanu Mihai
ELABORAREA PROCEDURII COMPLETE ȘI FORMALIZATĂ DE REDUCERE ÎN
MASĂ A ANGAJAȚILOR (STUDIU DE CAZ)
ELABORATION OF COMPLETE AND FORMALIZE PROCEDURE OF A HIGH
DECREASE OF EMPLOYEES (CASE-STUDY) ............................................................. 236
Micu Marieta, coordonator științific Rusnac Svetlana
REZULTATELE INVESTIGAȚIEI ADAPTĂRII SOCIALE A ADOLESCENȚILOR CU
CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE
THE RESULTS OF INVESTIGATING THE SOCIAL ADAPTATION OF THE
ADOLESCENTS WITH SPECIAL EDUCATIONAL NEEDS ........................................ 243
Mutalap (Septar) Ghiulnaz, coordonator științific Rusnac Svetlana
REZULTATELE INVESTIGAȚIEI COMPARATE A INTEGRĂRII PSIHOSOCIALE A
ADOLESCENȚILOR FĂRĂ CES ȘI CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE
THE RESULTS OF THE COMPARATIVE INVESTIGATION OF THE
PSYCHOSOCIAL INTEGRATION OF THE ADOLESCENTS WITHOUT AND WITH
SPECIAL EDUCATIONAL NEEDS .................................................................................. 252

LISTA AUTORILOR ......................................................................................................... 260

9
 INVESTIGAȚII PSIHOSOCIALE ALE SOCIETĂȚII ÎN
TRANSFORMARE

PSYCHOSOCIAL INVESTIGATIONS OF THE CHANGING SOCIETY

Calancea Angela
ABORDAREA PSIHO-SOCIALĂ A TULBURĂRII DE STRES POST-TRAUMATIC
(PTSD) ȘI INTERVENȚIILE PSIHOTERAPEUTICE
PSYCHOSOCIAL APPROACH TO THE STUDY OF POST-TRAUMATIC STRESS
DISORDER AND PSYCHOLOGICAL ASSISTANCE IN PTSD
Rezumat
În articol se descriu principalele abordări psihologice în ceea ce privește tulburarea de stres post-
traumatic (PTSD) și intervențiile psihoterapeutice. O importanță deosebită a condițiilor sociale și în
special a factorilor de suport social acordat altor persoane pentru a depăși cu succes tulburarea de
stres post-traumatic (PTSD) se reflectă în modelele psiho-sociale. Conform abordării psiho-sociale,
modelul de reacționare la trauma este multifactorial, astfel este necesar să se ia în considerare
ponderea fiecărui factor în dezvoltarea răspunsului la stres. Reprezentanții abordării psiho-sociale
subliniază necesitatea luării în considerație a factorilor de mediu. Autorii au în vedere următorii
factori: factorii de suport social, convingerile religioase, factorii demografici, caracteristicile
culturale, prezența sau absența stresului și altele. S-au identificat factorii sociali de bază, care
influențează succesul adaptării victimelor la traumă. Și anume: absența / prezența efectelor fizice
ale traumei, situația financiară bună / fragilă, păstrarea / pierderea statutului social, prezența /
absența suportului social din partea societății, și în special din partea rudelor și prietenilor apropiați.
Cuvinte cheie: tulburare de stres post-traumatic, adaptare, traume, terapie, eveniment traumatic,
abordarea psiho-socială, suport social, convingeri religioase, factori demografici, caracteristici
culturale.
Abstract
The article describes the main provisions of the psychosocial approach in relation to post-traumatic
stress disorder (PTSD) and psychological assistance in case of PTSD. The great importance of
social conditions, in particular, the factor of social support of others, in order to successfully
overcome PTSD, is reflected in the model called “psychosocial”. According to the psychosocial
approach, the model response to injury is multifactorial and should take into account the weight of
each factor in the development of the stress response. The developers and proponents of the
psychosocial approach also emphasize the need to consider the exceptional environmental factors.
The authors have in mind such factors as: the factors of social support, religious beliefs,
demographic factors, cultural characteristics, the presence or absence of additional stress and so
forth. Basic social factors which influence the successful adaptation of victims of trauma have been
proposed. It is factors such as: the absence / presence of physical trauma, strong / fragile financial
situation, the preservation / not preservation of the former social status, presence / absence of social
support from the community and, especially, a group of close friends.
Keywords: Post-Traumatic Stress Disorder, adaptation, secondary trauma, prevention, therapy,
traumatic event, psychosocial approach, social support, religious beliefs, demographic factors,
cultural characteristics.
În prezent a crescut dramatic numărul de accidente în diferite regiuni ale planetei. Se
realizează infracțiuni grave împotriva persoanei. Aceste situații influențează asupra psihicului
uman, provocând stresul traumatic, consecințele psihologice ale căruia, în ultima lor
manifestare, se exprimă prin tulburarea de stres post-traumatic (PTSD), ce apare ca un răspuns
întârziat sau prelungit la situația creată și este perceput ca o amenințare serioasă a vieții sau
10
sănătății omului. Aspectele psihologice de trăire a stresului post-traumatic și consecințele
acestuia se studiază, de obicei, în contextul activității umane în condiții extremale, elucidându-
se capacitățile de adaptare la stres și toleranța la stres. Rezultatele acestor cercetări se axează
pe aspectele sociale, naturale, tehnologice, individual psihologice, de mediu și de sănătate ale
existenței umane în lumea modernă.
De-a lungul ultimului deceniu a crescut dramatic numărul de cercetări științifice și
practice privind stresul traumatic si post-traumatic. Putem vorbi despre faptul, că cercetarea în
domeniul stresului traumatic a devenit o abordare interdisciplinară independentă pe terenul
științei.
Deși majoritatea oamenilor întâlnesc trauma pe parcursul vieții, doar 8% dezvoltă
tulburarea. Vulnerabilitatea la stresul post-traumatic apare din interacțiunea diatezei biologice,
experiențelor de dezvoltare din copilărie și severității traumei. Factorii de risc cuprind trauma
din copilărie, adversitatea cronica și stresorii familiali. Mulți factori de risc cuprind natura
evenimentului în sine. Evenimentele traumatice determină condiția, mai ales când implică o
amenințare severă la viața sau siguranța personală: cu cât sunt mai extreme și prelungite
amenințările, cu atât riscul de a dezvolta stres post-traumatic ca răspuns este mai mare. Violul,
asaltul și tortura, tind să fie mai traumatice decât dezastrele naturale și accidentele.
Alți factori de risc pentru stresul post-traumatic cuprind: experiențe traumatice
anterioare, istoric familial de stres post-traumatic sau depresie, istoric de abuz sexual sau fizic,
istoric de abuz de substanțe, istoric de depresie, anxietate sau alte tulburări mentale, nivel
ridicat al stresului în viața de zi cu zi și lipsa sprijinului emoțional după traumă.
O importanță deosebită a condițiilor sociale și în special a factorilor de suport social
acordat altor persoane pentru a depăși cu succes tulburarea de stres post-traumatic ( PTSD ) se
reflectă în modelele psiho-sociale. Conform abordării psiho-sociale, modelul de reacționare la
trauma este multifactorial, astfel este necesar să se ia în considerare ponderea fiecărui factor în
dezvoltarea răspunsului la stres. La baza modelului psiho-social al PTSD se află modelul
informațional PTSD a lui M. Horowitz.
Modelul informațional PTSD este dezvoltat de către psihologul american M.
Horowitz (Horowitz, 1998), care în 1980 a introdus în uz științific termenul de “stres post-
traumatic” (tulburare de stres post-traumatic (PTSD). Modelul informațional al PTSD este o
încercare de sinteză științifică și empirică a trei modele de PTSD: cognitiv, psihodinamic
(psihanalitic) și modelul psihobiologic (psihofiziologic). Conform modelului informațional al
PTSD, stresul este volumul informației recepționate atât din interior, cât și din exterior, partea
de bază a căreia este disconcordantă cu schemele cognitive (intelectuale) ale subiectului.
Prin urmare, are loc o supraîncărcare de informații. Informația neprelucrată este
transferată din conștient în inconștient, fiind stocată în formă activă. Supunându-se
principiului universal de evitare a durerii, omul se străduie să păstreze informația în
inconștient. Cu toate acestea, în conformitate cu tendința de finalizare (efectul imaginii
incomplete), uneori informația traumatizantă devine accesibilă conștientului, ca parte a
procesului de prelucrare a informației.
La finalizarea prelucrării informației experiență se integrează în structura
personalității, trauma “nu mai este stocată în stare activă”. Atât factorul biologic cât și cel
psihologic sunt incluși în această dinamică. Acest tip de reacție este un răspuns tipic la
informația șocantă. Reacțiile extrem de intense nu contribuie la adaptarea persoanei, având loc
blocarea elaborării informației.
Simptomele tulburării de stres post-traumatic pot apărea brusc, gradat sau intermitent
în timp. Uneori simptomele par sa apară fără nici un factor declanșator, alteori sunt declanșate
de ceva care reamintește individului evenimentul traumatic original, cum ar fi un zgomot, o
imagine, unele cuvinte sau un miros. Exista trei tipuri de simptome principale:
 re-trăirea evenimentului traumatic;
11
  evitarea reamintirii traumei;
 creșterea anxietății și a excitării emoționale.
Reprezentanții abordării psihosociale subliniază necesitatea luării în considerație a
factorilor de mediu (Creen, 1990; Wilson, 1993). Autorii au în vedere următorii factori:
factorii de suport social, convingerile religioase, factorii demografici, caracteristicile
culturale, prezența sau absența stresului și altele.
Putem distinge mai mulți factori ce influențează intensificarea PTSD:
 măsura în care situația este percepută de subiecți ca fiind amenințătoare;
 cât de obiectiv a fost percepută amenințarea vieții;
 cât de implicat în evenimentele tragice a fost subiectul (el putea să nu sufere fizic,
dar să vadă efectele dezastrului, corpurile victimelor etc.);
 cât de implicați în evenimentele tragice erau oameni apropiați, dacă au suferit, care
a fost reacția lor.
Acest lucru este extrem de important pentru copii. Când părinții sunt foarte sensibili la
cele întâmplate și reacționează prin panică, atunci copiii nu se vor simți siguri din punct de
vedere psihologic.
Modelul psiho-social al PTSD include și dezavantajele modelului informațional, dar
introducerea factorilor de mediu oferă posibilitatea de a identifica diferențele individuale. S-au
identificat următorii factori sociali de bază, care influențează succesul adaptării victimelor la
traume. Și anume: absența / prezența efectelor fizice ale traumei, situația financiară bună /
fragilă, păstrarea / pierderea statutului social, prezența / absența suportului social din partea
societății și în special din partea rudelor și prietenilor apropiați.
Astfel, suportul social este cel mai important. În ceea ce privește oamenii care au
luptat, au fost identificate următoarele situații de stres legate de mediul social: societatea nu
are nevoie de persoana cu experiență militară; războiul și participanții la el sunt nepopulari;
între persoanele cu experiență militară și persoanele fără experiență militară nu există nici o
înțelegere; societatea creează sentimentul de vină la veterani, etc. Confruntarea cu astfel de
situații conduc la deteriorarea sănătății veteranilor de război (de exemplu, veterani ai
războiului din Afganistan, veterani ai conflictului de pe Nistru). Aceasta dovedește rolul
obiectiv al factorilor sociali atât în cadrul asistenței persoanelor ce au experiența stresului
traumatic, precum și persoanelor cu PTSD, în cazurile în care sprijinul și înțelegerea din partea
comunității și a persoanelor dragi lipsește.
S-a constatat că cele mai eficiente strategii de combatere a PTSD sunt următoarele:
 reamintirea direcționată a evenimentului traumatic (efectuată de persoană cu
ajutorul unor psihologi profesioniști) cu scopul analizei și conștientizării depline a tuturor
circumstanțelor traumei ce a avut loc;
 conștientizarea persoanei ce a trăit experiență traumatică a reversibilității
evenimentului traumatic pentru viată lui ulterioară, readaptarea victimei, cât și dezvoltarea
abilităților de auto-ajutor.
Trebuie de subliniat faptul că subiecții cu experiența PTSD destul de des sunt re-
traumatizați, ca urmare a reacțiilor negative ale rudelor, personalului medical și asistenților
sociali. Re-traumatizările pot apărea și ca rezultat al îngrijirii excesive, familiile creând o
atmosferă “de handicap”, îi separă de lumea externă împiedicând reabilitarea și reintegrarea.
Astfel, un impact substanțial în dezvoltarea și evoluția PTSD îl au factorii secundari, printre
care sunt și factorii social.
Printre factorii care contribuie la prevenirea și atenuarea PTSD se numără: inițierea
imediată a terapiei psiho-sociale cu persoana afectată, oferindu-i posibilitatea de a împărtăși în
mod activ experiențele sale; suportul social de scurtă și de lungă durată; recuperarea socio-
profesională și sentimentul de securitate psihologică; participarea victimelor împreună cu alte
persoanele traumatizate la psihoterapie de grup; lipsa completă a re-traumatizării, etc.
12
 Procesul traumatic parcurge câteva etape și necesită intervenții psihoterapeutice
adecvate. Există trei momente semnificative care vor modela diferit procesul psihoterapeutic:
înainte de producerea traumei - vom avea intervenții preventive; imediat după producerea
traumei - va fi nevoie de intervenții în criză; la o perioadă mai lungă de timp după
traumatizare - vom putea vorbi de psihoterapia traumei.
Fischer și Riedsser (1998) menționează regulile din psihoterapia traumelor pe care le
consideră a fi cele mai importante și care merită să fie respectate: victima să fie acceptată non-
judicativ; intervenția imediată și ajutorul susțin procesul de descărcare, deci să fie puse la
dispoziția persoanei traumatizate cât mai rapid după taumatizare; terapeutul trebuie să se
aștepte la reacții contratransferențiale masive; terapeutul să manifeste disponibilitate de se lăsa
pus la încercare de către client; în terapia traumei, transferul este un proces de reluare a
legăturii; terapeutul să pornească de la ipoteza că simptomul de supraîncărcare
psihotraumatică a fost provocat de evenimentul traumatic; informația despre natura și
dinamica reacțiilor traumatice este parte componentă a terapiei traumei; evenimentele
traumatice pot să ducă la orice vârstă la alterări ale dezvoltării Eului și identității; negarea și
formele de disociere aparțin mecanismelor de apărare, care urmează unei traume psihice;
încercările de autovindecare prin alcool sau droguri sunt răspândite; transformarea cu succes a
experienței traumatice poate avea drept consecință dezvoltarea unei trăsături pozitive de
caracter; angajamentul social și vorbitul despre traumă favorizează procesul de vindecare;
transformarea traumei este un proces care durează toată viața, astfel încât răbdarea și toleranța
vor fi două atribute extrem de importante ale terapeutului.
Pacienților traumatizați li se propun următoarele metode.
1. Activitatea fizica, sport sau munca fizica.
2. Problemele obiceiurilor alimentare
3. Terapia familială, în cazul când structura familiei este favorabila. Terapia familiala
poate mobiliza resurse suplimentare. Exista criterii pe care aceasta trebuie sa le îndeplinească:
situația traumatică este văzută clar și nu este negată de familie, problema este suportată de
familie și nu este atribuită victimei, abordarea familiei este orientată spre găsirea de soluții,
exista toleranță, climatul familial este plin de afecțiune, există comunicare deschisă.
4. Terapia în grupuri de autoajutorare, ce combate tendința victimelor de
autoculpabilizare și de izolare sociala.
5. Terapia pe termen scurt a traumelor: concepte dezvoltate mai ales în orientarea
terapeutică psihanalitică si cea comportamentală.
După Scrignar, procedeele terapiei comportamentale sunt: explicare si educare,
training de relaxare, restructurare cognitivă, medicație, desensibilizare sistematică,
convorbiri familiale, training de autoafirmare, training de rezolvare a problemelor, training
corporal și de alimentație, activități de muncă și de timp liber.
Depășirea cu succes a efectelor PTSD are loc și prin utilizarea terapiei narative. La
baza terapiei narative în tratarea PTSD (Meichenbaum, Fong, 1993) se află caracteristicile
narațiunii (integritatea, coerența, consistența, etc.).
Oamenii au tendința de a crea narațiuni care sunt în armonie cu ideile lor despre ei
înșiși și lume. În cazul în care relatarea unui eveniment nu se încadrează în aceste idei,
individul încearcă să evite reamintirea lui. Ființa umană creează o “narațiune generală”, pe
care se bazează identitatea sa. Este important ca pacientul să fie capabil să vizualizeze
evenimentul din diferite puncte de vedere, fără a submina identitatea sa.
Analiza generala a cercetărilor PTSD a arătat că dezvoltarea PTSD și simptomele sale
la om variază considerabil în funcție de conținutul evenimentelor traumatice și contextul în
care au loc aceste evenimente.
Bibliografie

13
 1. Vasile D. Trauma familială și resursele compensatorii. București: SPER, 2012. 230 p.
2. Малкина-Пых И. Г. Экстремальные ситуации. Справочник практического
психолога. Москва: Эксмо - Пресс, 2006. 960 с.
3. Падун М. А.; Котельникова А. В. Психическая травма и картина мира. Теория,
эмпирия, практика. Москва: Институт психологии РАН, 2012. 133 с.
4. Пушкарев А.; Доморацкий В.; Гордеев Е. Посттравматическое стрессовое
расстройство. Диагностика и лечение. Москва: Изд-во Института психотерапии,
2000. 114 с.

Strogotean Silvia, coordinator științific Rusnac Svetlana

ABORDAREA HOLISTICĂ A PSIHOLOGIEI MATERNITĂȚII ÎN CONTEXTUL
SCHIMBĂRILOR SOCIALE
THE HOLISTIC APPROACH OF THE MATERNAL PSYCHOLOGY IN THE
CONTEXT OF SOCIAL CHANGES
Rezumat
Importanța comportamentului matern pentru dezvoltarea copilului, complexitatea structurii și a
particularităților de dezvoltare, opțiunile culturale și individuale variate îngăduie să vorbim despre
maternitate ca despre o realitate independentă, care necesită o abordare științifică globală.
Relevanța studiului psihologiei maternității este dictată de contradicția dintre exigențele
problemelor demografice legate de scăderea natalității, numărul foarte mare de familii dezintegrate,
creșterea îngrijorătoare a numărului de copii orfani cu părinți în viață, numărul tot mai mare de
cazuri de abuz asupra copilului. Cercetările în domeniu au demonstrat, pe de o parte, necesitatea de
a continua studiile din perspectivă holistică, iar pe de alta, lipsa abordării și a conceptelor teoretice
adecvate pentru aplicarea practică a unui astfel de studiu. Actualitatea abordării holistice a
maternității este întărită de faptul că, în ciuda progreselor moderne în medicină, fiziologie,
ginecologie și obstetrică, îmbunătățirea practicilor obstetricale și neonatale, problemele psihologice
ale maternității și copilăriei nu s-au redus. Rezumând principalele domenii de cercetare, putem
vedea maternitatea ca pe un fenomen psiho-social din două perspective: a asigurării tuturor
condițiilor necesare dezvoltării copilului și a examinării maternității ca parte componentă a
personalității femeii.
Cuvinte-cheie: maternitate, abordare holistică, psihologie maternală, identitate maternală.
Abstract
The importance of maternal behavior for the child’s development, the complexity of the structure
and peculiarities of its development, various cultural and individual choices allow to talk about
motherhood as an independent reality that requires a global scientific approach.The relevance of
studying the motherhood is dictated by the contradiction between the demands of demographic
problems related to declining birth rates, the large number of disintegrated families, the worrying
increase in number of orphans with living parents, the growing number of cases of the child abuse.
The investigations have shown, on the one hand, the need to continue the researches from the
holistic approach and, on the other hand, adequate theoretical concepts and practical application of
such a study. The actuality of the holistic approach of the motherhood is reinforced by the fact that,
despite the progress of medicine, physiology, gynecology and obstetrics, obstetrical and neonatal
practices improving, motherhood and childhood psychological problems were not reduced.
Summarizing the main areas of research, we can perceive motherhood as a psychosocial
phenomenon from two perspectives: providing all necessary conditions for development of the
child and motherhood as part of the woman's personality.
Keywords: maternity, holistic approach, maternal psychology, maternal identity.

14
 Maternitatea reprezintă un fenomen care însoțește umanitatea de la origini, fiind o
condiție care oferă colorit și suport în dezvoltarea filogenetică. Diversitatea și complexitatea
maternității a fost mereu reflectată în artă, muzică, literatură și, bineînțeles, în știință:
antropologie, sociologie, psihologie, medicină.
În psihologie maternitatea este abordată din perspectiva a două orientări: maternitatea
ca condiție a dezvoltării copilului și ca parte componentă a personalității femeii.
Prima orientare tratează maternitatea din perspectiva aspectelor istorico-culturale,
biologice (etologie, fiziologie și psihofiziologie) și psihologice (fenomenologice,
psihoterapeutice, psihopedagogice). Cea de-a doua orientare tratează maternitatea prin prisma
etapelor de vârstă și identificării de gen, maternitatea deviantă, aspectele ontogenetice ale
maternității.
Studiile contemporane consideră maternitatea ca fiind condiționată istoric,
schimbând-și conținutul de la o epocă la alta. Totuși există o diversitate considerabilă de păreri
asupra aspectelor-cheie ale acesteia.
În cercetările sale, M. Mead a demonstrat că grija maternă și afecțiunea față de copil
sunt atât de adânc imprimate în condițiile biologice ale femeii (de concepție, gestație, naștere,
alăptare), încât doar niște montaje sociale complexe le poate suprima. Femeia e mamă prin
natura sa, excepție fiind cazurile în care femeia este învățată să-și nege funcțiile de procreare.
De exemplu, în comunitățile în care sarcina poate genera dezaprobare socială sau poate leza
într-un fel ori altul sentimentele soțului, cu siguranță că femeia va face tot posibil să nu
păstreze această sarcină. Denaturarea sentimentelor materne poate apărea în condiții precum:
distorsionarea semnificativă a rolului sexual, nașterea cu anestezie care împiedică femeia să
conștientizeze procesul nașterii, înlocuirea alăptării cu alimentarea artificială. Studiile
crossculturale au demonstrat faptul că în culturile în care se valorifică rangul, statutul social,
femeia poate fi determinată (de condițiile culturale) să înfăptuiască pruncucidere [după 4].
Maternitatea ca parte componentă a personalității femeii presupune studiul nivelului
de dezvoltare personală a femeii, a particularităților psihologice și fiziologie în cadrul diferitor
etape de vârstă.
Acceptarea rolului matern declanșează o serie de schimbări, care conduc la adoptarea
unui nou comportament de rol și ajustarea atitudinilor parentale ale femeii: se schimbă
concepțiile proprii despre sine ca mamă, așteptările sociale față de femeie, are loc
restructurarea rolurilor sociale și a sensului personal, se manifestă un aspect nou al actualizării
a necesității de a fi mamă [5].
Noel Blackburn susține ideea că sarcina și perioada postpartum este o etapă de
“revoluție psihologică” majoră în viața unei femei care condiționează formarea identității
maternale. Identitatea maternală a fost abordată de mai mulți autori [după 2].
Reva Rubin o definește ca fiind un sentiment intern al unei femei de recunoaștere a
faptului că ea este competentă ca mamă, precum și a cunoștințelor și a înțelegerii necesităților
propriului copil [3].
În opinia Galinei Șevciuc, identitatea maternală este un construct psihologic prin care
o femeie exprimă percepția complexă, conștientizarea și experiența de a fi mamă, precum și
autorealizarea în maternitate. Autoarea indică la faptul că identitatea maternală este o
formațiune centrală a necesității maternale a sferei motivaționale și a proceselor axiologice în
care femeia începe să se autoidentifice cu noul rol de mama.
Astfel, corelația dintre noțiunile de maternitate, sfera maternală, rol matern și
identitate maternală poate fi văzută în felul următor [2].
Maternitatea este un fenomen bio-psiho-social care se reflectă în viața psihică a
femeii în interiorul sferei maternale. Formarea sferei maternale este un proces continuu de-a
lungul vieții, care debutează în perioada copilăriei la fiecare fetiță. Nucleul sferei maternale îl

15
constituie identitatea maternală a femeii, care se stabilește odată cu acceptarea rolului social de
mamă.
Joel Block a fost printre primii care au subliniat faptul că femeile devin mame cu o
identitate deja existentă. Ea susține că percepția de sine a unei femei suferă transformări:
treptat femeia integrează identitatea maternală în identitatea ei globală [după 1].
Având deja experiența schimbării declanșată de maternitate, femeia încă se mai
regăsește în contextul experienței anterioare: înainte de a deveni mamă ea era femeie.
Echilibrul dintre aceste două identități depinde de caracteristicile individuale ale unei femei.
Criza de identitate ce însoțește maternitatea este rezolvată, atunci când o nouă
înțelegere de sine este percepută ca fiind mai importantă decât oricare dintre cele anterioare,
iar această nouă condiție aduce cu sine sentimentul de armonie interioară.
Analizând structura identității maternale am observat că majoritatea autorilor tind să
distingă trei componente structurale ale identității maternale: cognitivă, afectivă și
comportamentală. G. S. Șevciuc a evidențiat cea de-a patra componentă – axiologică.
Componenta cognitivă a identității maternale include sistemul cunoștințelor femeii
atât la nivel conștient, cât și inconștient, despre rolul matern: principalele trăsăturile de
caracter, cunoașterea funcțiilor materne, comportamentul și atitudinea față de creșterea și
îngrijirea copilului. Acest sistem de cunoștințe este unul dinamic și se dezvoltă pe parcursul
vieții femeii. Acesta demonstrează o ierarhie clară, poate fi armonios și flexibil, bine
structurat, sau dimpotrivă, dezorganizat. Comportamentul adoptat de către mamă până la
nașterea copilului variază de la o femeie la alta, constituind o alegere proprie, individuală.
Unele femei se pregătesc de acest moment ani în șir, altele rămân doar la nivelul
conștientizării sarcinii, neavând nici o dorință de a deveni mamă. Respectiv, și cunoștințele
despre viitorul copil diferă semnificativ de la o situație la alta.
În orice caz, componenta cognitivă se formează mult mai devreme, precedând etapa în
care femeia deja începe să gândească la viitorul rol de mamă. Astfel, putem concluziona că
orice femeie care a dat naștere unui copil, în momentul nașterii copilului deja posedă unele
cunoștințe despre nou-născut, și doar foarte curând va dobândi cunoștințe specifice.
Chiar dacă femeia încă nu a acceptat faptul că are sau va avea un copil, componenta
cognitivă există și este parte a procesului de formare a identității materne. Componenta
cognitivă poate fi exprimată în măsura în care o femeie deține cunoștințe necesare despre un
copil. Mai mult decât atât, ea nu numai că posedă cunoștințe dobândite, ci și intuitive: abilități
de a înțelege nevoile propriului copil născut precum o făcea în perioada prenatală.
Componenta afectivă a identității maternale include atitudini emoționale față de
cunoștințele legate de maternitate: trăirile femeii în raport cu sine în calitate de mamă,
caracteristicile pozitive și negative ale femeii, acțiunile, faptele legate de maternitate, trăirea
sentimentului propriei valori materne. Este necesar de subliniat că maternitatea ar trebui să fie
înțeleasă într-un sens mai larg decât cadrul relațiilor mamă – copil, cum ar fi, de exemplu,
luarea deciziei de a naște al doilea sau al treilea copil; autoevaluarea capacităților femeilor de a
combina maternitatea și cariera, ori alte probleme sau dificultăți care țin de sfera maternală,
însă nu abordează interesele relației mamă - copil. Tot aici intră în joc elementele ce țin de
percepția copilului la nivel emoțional și afectiv: cunoștințe la nivel intuitiv despre copii, vise,
fantezii despre modul în care femeia își vede copilul la moment și în viitor. Componenta
emoțională este exprimată prin conștientizarea deplină a unui copil ca valoare în sine. Copilul
devine o modalitate de autorealizare a femeii sau de păstrare a partenerului în familie.
Componenta comportamentală a identității maternale este definită de
comportamentele mamei în relație cu propriul copil. Aceasta include o demonstrare activă a
conținutului identității maternale: comportamentul femeii care vizează autorealizarea ei în
calitate de mamă, îmbunătățirea calităților personale, aptitudinilor și abilităților maternale.
Componenta comportamentală este strâns legată de cea cognitivă și afectivă într-un mod
16
semnificativ. Din momentul nașterii copilului, deja există anumite cunoștințe, cel mai
important fiind acum procesul în care femeia își percepe copilul și trăiește anumite emoții. Cu
toate acestea, coloritul emoțiilor va fi diferit, în funcție de faptul dacă mama a dat naștere unui
copil sănătos sau nu. Prin urmare, comportamentul mamelor cu copii tipici și a celor cu copii
atipici va fi, de asemenea, diferit. Maturitatea acestei componente este exprimată în
interrelaționarea competentă dintre mamă și copil, corespunzător necesităților, pprecum și în
capacitatea de a face alegeri responsabile.
Componenta axiologică a identității maternale este constituită dintr-un cluster de
orientări valorice care se formează în procesul acumulării experienței sociale vizând
maternitatea și se manifestă prin intermediul scopurilor, ideilor, credințelor și interesului
femeii față de maternitate. Acest aspect bazat pe valoare și rost, împreuna cu cel cognitiv,
devine un factor important al reglementării sociale a comportamentului matern. Această
componentă poate fi asociată cu dezvoltarea culturală sau etnică, în aceeași măsură cu cea
general istorică a valorilor maternale.
După cum putem observa, identitatea maternală este constituită dintr-un sistem de
componente care relaționează între ele. Schimbând un element din acest sistem, întreaga
identitate maternală va suferi modificări.
Precum vedem, fenomenul maternității este unul destul de complex, implicând mai
multe planuri - cognitiv, afectiv, comportamental. Acest fapt demonstrează că maternitatea
trebuie studiată holistic din perspectiva mai multor componente ale acesteia
Bibliografie
1. Özkan H.; Polat S. Maternal identity development education on maternity role attainment
and my baby perception of primiparas. In: Asian Nursing Research, Nr. 2, Vol 5, 2011.
2. Perun M. Maternal identity of women in the postpartum period. In: Journal of Education
Culture and Society Nr. 1, 2013.
3. Rubin R. Maternal identity and the maternal experience. New York: Springer Pub. Co.,
1984.
4. Филиппова Г. Г. Психология материнства: Учебное пособие. М.: Изд-во Института
Психотерапии, 2002.
5. Захарова Е.;.Торчинова Ю. Условия становления материнской идентичности. В:
Известия Пензенского государственного педагогического университета имени В. Г.
Белинского общественные науки, № 28, 2012.
Aweda Saleh
LABOR MARKET MANAGEMENT
УПРАВЛЕНИЕ РЫНКОМ ТРУДА
Abstract
Many microeconomic textbooks still treat labor markets as a special case of neoclassical
trade theory. Instead of trading physical products, the employer and the worker simply exchange
well defined units of labor at a price market competition determines. The literature on the theory of
the firm has long recognized that this simple view is not accurate, as it neglects many important
aspects of real life employment relationships (Coase 1937; Simon 1951; Williamson 1975). Most
occupations involve multidimensional and complex tasks that are hard to describe in a perfectly
fashioned complete contract. The problem is that when the parties conclude the contract, they
cannot foresee all the relevant contingencies that may become important in the course of their
relationship. On the one hand, the use of flexible work practices can result in savings on wage
costs. First, work may be hired and paid for only when there is work to be done (for example,
during temporary production peaks), and second, because many ‘flexible’ workers earn less than
comparable tenured workers and may not be entitled to all the benefits that tenured workers tend to

17
receive from their employers (such as maternity leave and sickness benefits). On the other hand,
the sort of labor market policies pursued in Britain and the USA over the 1980s and 1990s may risk
being detrimental to long-run economic performance by leading to a neglect or undervaluing of
assets and processes such as training and innovative activity, which are vital to long-term
development and economic progress.
Keywords: flexibility, wages, employers, labor market.
Резюме
Многие учебники по микроэкономике все ещё относят рынок труда как к частному
случаю неоклассической теории торговли. Вместо того чтобы торговать физическими
продуктами, работодатель и работник просто обмениваются хорошо определенными
единицами труда по цене рыночной конкуренции. В литературе по теории фирмы уже давно
признали, что этот простой взгляд неточен, так как он не учитывает многих важных
аспектов реальной жизни трудовых отношений (Коуз 1937; Simon 1951; Williamson, 1975).
Большинство профессий включают в себя многомерные и сложные задачи, которые трудно
описать в рамках полностью определённого договора. Проблема в том, что, когда стороны
заключают договор, они не могут предусмотреть все непредвиденные обстоятельства,
которые могут стать важными в процессе взаимоотношений сторон. С одной стороны,
использование гибкого графика работы может привести к экономии затрат по заработной
плате. Во-первых, работа может быть востребована и оплачена только тогда, когда она есть
(например, во время временных производственных пиков), а во-вторых, потому что многие
«гибкие» рабочие получают меньше, чем сопоставимые им штатные работники, и не имеют
тех же прав и привилегий. Преимущества, которыми обладают штатные работники: они как
правило, получают от своих работодателей, например, декретный отпуск и пособия по
болезни. С другой стороны, политика на рынке труда принятая в Великобритании и США в
течение 1980-х и 1990-х годов, возможно, рискует оказаться вредной для долгосрочной
экономической производительности, что ведёт к недооценке активов и процессов, таких, как
обучение и инновационной деятельности, которые жизненно важны для долгосрочного
развития и экономического прогресса.
Ключевые слова: гибкость, заработная плата, работодатели, рынок труда.
Many microeconomic textbooks still treat labor markets as a special case of
neoclassical trade theory. Instead of trading physical products, the employer and the worker
simply exchange well defined units of labor at a price market competition determines. The
literature on the theory of the firm has long recognized that this simple view is not accurate, as
it neglects many important aspects of real life employment relationships (Coase 1937; Simon
1951; Williamson 1975). Most occupations involve multidimensional and complex tasks that
are hard to describe in a perfectly fashioned complete contract. The problem is that when the
parties conclude the contract, they cannot foresee all the relevant contingencies that may
become important in the course of their relationship. As a consequence, the typical
employment relationship is governed by an incomplete contract that does not perfectly specify
important aspects of the collaboration between the employer and the worker. Contractual
incompleteness makes it hard for third parties like a court to evaluate whether the parties have
met their obligations, therefore severely limiting the judicial enforceability of the contract. As
a result, the employer faces a fundamental problem: if duties and obligations are only vaguely
specified, how can the employer motivate the worker to provide more than minimal effort
(Fehr, Goette & Zehnder, 2008, pp. 10)?.[1].
On the one hand, the use of flexible work practices can result in savings on wage
costs. First, work may be hired and paid for only when there is work to be done (for example,
during temporary production peaks), and second, because many ‘flexible’ workers earn less
than comparable tenured workers and may not be entitled to all the benefits that tenured
workers tend to receive from their employers (such as maternity leave and sickness benefits).
18
In addition, ‘the decision to hire new workers is taken more easily if workers can be fired more
flexibly under adverse circumstances. In this way, part of the entrepreneurial risk is shifted to
employees thus making job creation easier (Kleinknecht, Oostendorp and Pradhan, 1997, p. 2)
(Michie & Sheehan – Quinn, 2001, pp. 288-289) [2].
On the other hand, the sort of labor market policies pursued in Britain and the USA
over the 1980s and 1990s may risk being detrimental to long-run economic performance by
leading to a neglect or undervaluing of assets and processes such as training and innovative
activity, which are vital to long-term development and economic progress (Michie & Sheehan
– Quinn, 2001, pp. 289) [2]. I think that the flexibility is more important and more contributive
thing.
Basic Contents
The evidence we survey also has several implications for policy and raises new
questions. First, downward nominal wage rigidity may create a permanent tradeoff between
inflation and unemployment: In an economy with heterogeneous productivity changes the
productivity of some jobs rises while some jobs become less productive. In the more
productive jobs real wages will rise while in jobs with a productivity decrease real wages
should fall. However, at low levels of inflation a real wage cut can only be achieved by cutting
nominal wages. Thus, if downwards nominal wage rigidity prevails the aggregate real wage
rises permanently because firms are reluctant to cut nominal wages. This reluctance acts like a
productivity decrease in the economy and consequently depresses employment and output
(Akerlof et al 1996). Second, the theory and evidence on internal labor markets more generally
suggest that any temporary intervention can have effects that are much more long-lasting than
the standard model suggests. The reason is that any temporary shock that affects entry-level
wages matters for future wages because of their impact on the reference standards (see Fehr et
al (2008) for a more detailed discussion) (Fehr, Goette & Zehnder, 2008, pp. 36) [1].
I also think that the regulation is very important think that improves the quality of the
workplace and the human resources.
Any simple-minded view of deregulated labor markets creating a flexible labor market
and hence an innovative and dynamic economy is thus found to be dangerously simplistic.
Creating the right sort of flexibility can indeed pay dividends. Allow the wrong sort of
flexibility and firms may be tempted down a cul-de-sac which allows some short-term pay-off
by shifting the bargaining power in their favor vis à vis a more insecure workforce. But this is
the wrong route to go down for improved productivity and competitiveness based on quality
and high value added. In short, the sort of labor flexibility that government should be
encouraging requires investment in people. The real danger that simple-minded policies for
labor market deregulation pose is in undermining the confidence of firms to invest in their own
workforce, for fear that increased labor turnover may lead to the returns on such investment
being lost. Labor deregulation may thus inadvertently lead to a lower level of the sort of labor
flexibility that is associated with innovation and good corporate performance. A regulated
labor market on the other hand can actually underpin the sort of investment by firms in their
own workforce that creates the ‘win-win’ outcome of positive human resource management
practices such as high levels of training and involvement, along with improved corporate
outcomes in terms of innovation, productivity and profitability progress (Michie & Sheehan –
Quinn, 2001, pp. 302) [2].
The nonexistence of markets for hedging exposures to many uncertain environmental
contingencies is itself a result of uncertainty. For example, futures markets are less likely to
exist for products that have a great deal of quality uncertainty. Insurance markets fail due to
simple lack of information to make actuarial assessments of the risks or due to asymmetric
information about the behavior and exposure of the parties seeking insurance. Such
information asymmetry gives rise to problems of adverse selection which can, in the extreme,
19
eliminate insurance coverage for an entire class of exposures [Akerlof 1970]. Screening or
self-selection of buyers may mitigate the problem of “non-existent” markets for transferring
and pooling risk. Firms purchase insurance to protect against property and casualty losses and
product liability suits. Private insurers, government-sponsored agencies (such as the U.S.
Overseas Private Investment Corporation), and multilateral organizations (for example, the
Multilateral Investment Guarantee Agency) provide insurance policies protecting foreign
direct investments against expropriation of assets, civil strife, war, and currency
inconvertibility. With the exceptions of product liability and worker disability, insurance
coverage for exposures to industry and firm uncertainties is limited. The cost associated with
purchasing insurance is the portion of the premium which exceeds the expected value of the
firm's loss. This payment in excess of the expected value of the loss covers the insurance
company's operating expenses as well as the implicit costs of moral hazard and adverse
selection [Shapiro & Titman 1986]. (Miller, 1992, pp. 322) [3].
Where the possibilities for forward and futures contracting or insuring against possible
losses are limited because of a lack of market development: the risk management focus shifts
from financial practices to strategic moves that reduce exposures to environmental
uncertainties (Miller, 1992, pp. 322) [3].
I also think that the insurance is a worthwhile expense that decreases the uncertainty
of the workers and the workplaces.
The contracts are very important for the stability.
Many employment relations are only incompletely regulated by explicit contracts,
giving employees discretion over their effort choices. In addition, these relations are embedded
in a context of repeated interactions between employers and employees. We also know from a
large experimental literature – which provides evidence from many different countries, from
studies involving high stakes, and from nationally representative experiments – that a
substantial share of the people exhibits (reference-dependent) social preferences and concerns
for fair outcomes (Fehr, Goette & Zehnder, 2008, pp. 35) [1].
I think that sometimes the use of temporary employees and fixed-term contracts can
be correlated negatively with process of innovation in some cases and at other cases it can be
correlated positively with it.
The relation between labor market flexibility and innovation type is a complex one
(Michie and Sheehan-Quinn, forthcoming). While functional flexibility and low labor turnover
is significantly positively correlated with all categories of innovation, increased use of part-
time employees is negatively correlated with all categories of innovation (although only
significantly so for process innovation). The use of temporary employees and fixed-term
contracts is significantly negatively correlated with process innovation, as well as with the
overall probability of innovating. Therefore, it is possible that the use of flexible work
practices may not have such a significant negative relation with innovation for service-sector
firms (Michie & Sheehan – Quinn, 2001, pp. 302) [2].
I think that minimum wages is an instrument that controls the fair wages.
The prevalence of fair-minded workers in the labor market may also have important
new implications for policy. The reason is that policy measures may influence the reference
point relative to which workers evaluate the fairness of their employment situation. We
illustrate this possibility with one of the most wide-spread instruments of labor market
interventions: minimum wage legislation. We discuss experimental evidence which shows that
changes in the level of the minimum wage strongly affect what subjects perceive as the fair
wage. In particular, a rise in minimum wages also raises reservation wages, implying that the
effect of minimum wages on wages and employment may be very different from that which
standard labor market theories predict. Furthermore, since the effects of increases and
decreases in minimum wages turn out to be asymmetric, minimum wage policy may have
20
effects that prevail even after the policy has been reverted (Fehr, Goette & Zehnder, 2008, pp.
3) [1].
Unlike control and cooperation strategies which attempt to increase the predictability
of important environmental contingencies, flexibility responses increase internal
responsiveness while leaving the predictability of external factors unchanged. The most widely
cited example of flexibility in the strategy literature is product or geographic market
diversification [Aaker & Mascarenhas 1984; Allaire & Firsirotu 1989; Eppink 1978; Krijnen
1979; Mascarenhas 1982; Milliken 1987; Vernon 1983]. Diversification reduces firm risk
through involvement in various product lines and/or geographic markets with returns that are
less than perfectly correlated. There is some evidence that related product diversification is
more likely to achieve favorable risk/return performance than unrelated diversification [Bettis
& Mahajan 1985]. Rugman [1979]. found that multinational diversification decreases the
variability of firms' rates of return on capital (Miller, 1992, pp 324) [3].
It is clear that flexibility is important factor of adaptation to uncertainties.
Diversification of suppliers creates options for input sourcing, thus enhancing the
firm's capability to respond to input fluctuations [Aaker & Mascarenhas 1984]. Flexible
sourcing of materials and strategic stockpiling of inputs are means of limiting a firm's
exposure to the risks associated with dependence on a single supplier. Indeed, one significant
source of competitive advantage for multinational enterprises is their flexibility to adjust
resource transfers between their headquarters and subsidiary units when relative prices change
across countries [Kogut 1983]. (Miller, 1992, pp. 324) [3].
Flexibility is also described in terms of the speed of design and volume changes in
manufacturing operations [Krijnen 1979; Swamidass & Newell 1987; De Meyer, Nakane,
Miller & Ferdows 1989]. Response speed is, in turn, a function of factors such as work force
flexibility, and plant and equipment flexibility [Aaker & Mascarenhas 1984; Mascarenhas
1982]. Work force flexibility can be seen in the generalization of production workers' skills,
greater use of temporary labor, on-going training [Nemetz & Fry 1988]., and short notice
termination clauses in worker contracts [Mascarenhas 1982]. Operational flexibility is sought
through the substitution of general purpose technology for specialized commitments (Miller,
1992, pp. 324-325) [3].
At the firm level there are three principal means of securing flexibility. Numerical
flexibility, which is the ability of firms to change the number of people they employ by
making use of part time, temporary and seasonal employees, and short fixed-term contracts,
freelance work, and homework or outwork (also referred to by Beatson as ‘flexibility on the
extensive margin’). Such working arrangements are also frequently referred to as ‘non-
standard employment’. Functional flexibility is the ability of firms to vary the amount of labor
they use without resorting to the external labor market, and is accomplished primarily by
having a labor force that is able to carry out a wide range of tasks – that is, the ability to move
workers from one task to another (also referred to by Beatson as ‘flexibility on the intensive
margin’). Wage or reward flexibility is the ability of pay and payment systems to respond to
labor market conditions and to reward and encourage improved performance (for example,
performance-related pay). After analyzing the use of non-standard employment from the 1998
Workplace Employee Relations Survey, Millward, Bryson and Forth (2000, p. 48) conclude
that: “the increased use of part-time workers and short fixed-term contracts during the 1990s,
together with the increased use of agency temps over the series as a whole, all ably illustrate
how the character of jobs and, more particularly, workplaces has developed in recent years”
(Michie & Sheehan – Quinn, 2001, pp. 289) [2].
The flexibility is important in the all field and it includes flexibility of wages and
rewards.

21
 The different types of labor flexibility should not be viewed as mutually exclusive.
Indeed, over 25% of employers in our survey used at least two types of flexible practices (the
most common combination was functional flexibility and part time employment). Numerical
and functional flexibility are explicitly examined in our analysis, while wage or reward
flexibility is more appropriately subsumed in our work within systems of HRM (Michie &
Sheehan – Quinn, 2001, pp. 290) [2].
One of the most significant and consistent empirical findings in this literature is that
while groups or clusters of ‘complementary’ HRM practices have large effects on
productivity, changes in individual work practices have only a minimal effect (Baker, Gibbons
and Murphy, 1994; Holmstrom and Milgrom, 1994; Hoque, 1999; Ichniowski et al., 1997;
Kandel and Lazear, 1992; Milgrom and Roberts, 1990, 1995). Complementarities among the
following specific practices which span seven different HRM areas have been identified in
particular: incentive compensation plans, extensive recruitment and selection, work teams,
employment security, flexible job assignment, skills training, and labor-management
communication. Adopting this entire complement of practices across all seven HRM policy
areas will produce the highest level of productivity (Ichniowski et al., 1997, p. 295). Firms that
adopt a wide range of complementary work practices are often referred to as having ‘high
performance work systems’ or as being ‘high commitment’ organizations or ‘transformed
workplaces (Michie & Sheehan – Quinn, 2001, pp. 290) [2].
Bibliography
1. Ferhr Ernst; Goette Lorenz; Zehnder Christian. A Behavioral Account of the Labor Market: the
Role of Fairness Concerns. In: IZA Discussion Papers, 2008, nr. 3901.
2. Michie Jonathan; Sheehan-Quin Maura. Labor Market Flexibility, Human Resource
Management and Corporate Performance. In: British Journal of Management, 2001, nr. 12, p. 287-
306.
3. Miller Kent D. A Framework for Integrated Risk Management in International business. In:
Journal of International Business Studies, 1992, nr. 23(2), p. 311-331.

Bodrug Corina, coordonator științific Ștefârță Adelina

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI POLITIC
PSYCHOLOGICAL ASPECTS OF THE POLITICAL BEHAVIOR
Rezumat
Studiul comportamentului politic urmărește acțiunile individului din punct de vedere
politic și acea informație pe care el o percepe despre comportamentului său și despre ceilalți
participanți la actul politic. Omul este temelia politicii. Paradigmele comportamentului politic se
axează pe motivele alegătorului de a se angaja într-o acțiune și pe determinanții votului. Psihologii
politici evidențiază lipsa unei “educații” politice la cetățean, ceea ce îi determină comportamentul
și îl împiedică la luarea unei decizii “corecte”. Lipsa unor cunoștințe fundamentale despre politică,
lideri politici, partide, politici publice marchează comportamentul politic al majorității. Omul se
implică puțin în chestiunile politice, fiind preocupat de problemele sale personale. Problema
aspectelor psihologice a comportamentului politic este insuficient discutată în Moldova, fiind
abordată tangențial din perspectiva sociologic-economică. Este necesară identificarea schemelor
cognitive și modului în care indivizii procesează informația politică. Aspectele psihologice ale
comportamentului politic au la bază relația structură-personalitate ce ține de mecanismul de
influență socială. Necesitatea unui dialog constructiv dintre stat și societate are la bază
comunicarea, care este un instrument eficient pentru identificarea problemelor unei comunități.
Cuvinte-cheie: politică, comportament politic, influență socială, comunicare.

22
 Abstract
Political behavior analyses human’s acting from political perspective as well as the
information which he perceives about his behavior and other political actors. Human being is the
basis of politics. Political behavior paradigms are focused on the voter’s motivation and the factors
that influence his decision making aspect. Political psychologists emphasize the lack of political
“education” of citizens, which determines their behavior and bars them from right decision-making
process. The lack of some basic knowledge on politics, political leaders, political parties, public
policies highlights the political behavior of majority. Human beings get slightly involved in
political matters, being more worried about their personal problems. The psychological aspects
issue regarding political behavior is not enough studied in Moldova, being indirectly treated from
socio-economical view. It’s necessary to understand the cognitive aspects of this behavior and the
way individuals process the political information. The psychological aspects of political behavior
are based on structure-personality relationship, social influence mechanism. An effective dialogue
between government and society is about communication – that is an efficient tool for identifying
the issues a community deals with.
Keywords: decision-making, political behavior, social influence, communication.
Studiul comportamentului politic urmărește acțiunile individului din punct de vedere
politic și acea informație pe care el o percepe despre comportamentului său și despre ceilalți
participanți la actul politic.
Omul este temelia politicii. Paradigmele comportamentului politic se axează pe
motivele alegătorului de a se angaja într-o acțiune și pe determinanții votului.
Nu este posibil să spunem ceva semnificativ despre guvernare fără a putea vorbi
despre comportamentul politic al omului – acțiunile sale, scopurile, trăirile, credințele,
angajamentele și valorile sale. Omul a construit națiuni si imperii, a creat obiceiuri și instituții,
a inventat simboluri și constituții, a făcut războaie, revoluții și pace. Politica este studiul
aspectelor cauzei pentru care omul găsește necesar sau dezirabil să construiască guverne, a
felului în care el adaptează guvernarea la nevoile și cerințele sale schimbătoare. Politica este
interesată de condițiile și consecințele acțiunii umane [1, p. 5].
Ce este comportamentul politic? Este un câmp de studiu, o metodă, sau o abordare?
Dacă este un câmp, trebuie să aibă conținut și margini. Dacă este o abordare, trebuie să aibă o
direcție. Comportamentul politic primează în fața instituțiilor: înseamnă a conduce înainte de a
guverna, a te supune înaintea autorității, a lupta înaintea conflictului, a crede înaintea
ideologiei [1, p. 5].
Cercetarea comportamentului nu este limitată doar la individ: un grup, o organizație, o
comunitate, o națiune pot servi, de asemenea, ca o categorie de analiză comportamentală.
De asemenea, instituțiile politice nu diferă de stilul de comportament al persoanelor
care le-au creat sau acțiunile obișnuite ale acestora. Instituțiile pot și trebuie să fie analizate în
termenii comportamentului persoanelor care le compun. Instituțiile politice sunt sisteme
comportamentale sau sisteme de acțiune, ele nu pot exista separate de persoană al cărei
comportament le dă viață, deci comportamentul politic nu există separat de cadrul relațiilor
interpersonale pe care îl numim instituție politică [1, p. 7].
Legătura dintre psihologie și comportamentul politic este puternic constituită de cele
trei perioade, ce au teorii și metode de cercetare comune: perioada “personalității și culturii”,
unde avem diferite abordări ale personalității în diferite școli psihologice; perioada
„atitudinilor și comportamentului electoral” – abordări și teorii ale psihologiei comunicării;
perioada „ideologiei și deciziei” abordată din perspectiva psihologiei cognitive.
În prezent ne aflăm într-o nouă perioadă cu orientări spre psihologia grupurilor, unde
se analizează problemele interpersonale și din interiorul grupului.
O examinare de ansamblu a situației disciplinei comportamentului politic pornește de
la momentul apariției primei paradigme din comportamentul politic, acesta fiind anul 1944,
23
când apare studiul The People’s Choice, autorii fiind Lazarsfeld, Berelson și Gaudet. Fară de
studiile anterioare, acesta se concentrează pe alegător și motivele pentru care se angajează într-
o acțiune (în acest caz, aceea de alegere a unui candidat sau altuia). Acest studiu a fost urmat,
la scurtă vreme, de seria American National Elections Studies, de studiul The American Voter
de Campbell, precum și de primele teorii economice ale democrației a lui A. Downs.
Împreună, acestea marchează constituirea școlii comportamentului politic, împreună cu cele 3
școli ale sale: tradiția sociologiei politice, tradiția psihologiei politice și tradiția economiei
politice [1, p. 12].
Cea mai importantă dintre caracteristicile comune ale tradițiilor este preocuparea
pentru individ.
Tradiția economiei politice era preocupată de ideea cum un alegător rațional ar putea
să se abțină de la vot, luând în considerare costurile informării mari și beneficiile mici ale
participării. Tradiția economiei politice a luat o turnură neproductivă, reușind mai degrabă̆ să
stimuleze alte tradiții în încercarea de a o combate pe aceasta decât să creeze rezultate în
cadrul ei însăși.
A doua tradiție, sociologia politică, se lansează pe baza asumpției că atributele sociale
sunt importante nu deoarece se traduc în mod direct într-un set de interese și preferințe, ci
deoarece ele influențează plasarea indivizilor în structura socială, care are influență directă
asupra modului de expunere a acestora la informația politica. Astfel, sociologia politică s-a
ocupat cu studierea relațiilor dintre aceste trei elemente (contexte sociale, rețele sociale, și
modele de influență între acestea două) și a modalităților în care acestea influențează̆ acțiunea
politică.
Ultima tradiție este cea a psihologiei politice care, de-a lungul timpului, a fost
preocupată de studiul a trei fenomene: efectele avute de mass-media asupra indivizilor,
modalitatea în care rasa influențează̆ acțiunile politice, și folosirea tehnicilor euristice în
procesul de luare a deciziilor [1, p. 13].
Unul din fenomenele studiate de psihologia politică sunt efectele avute de mass-media
asupra indivizilor.
Mass-media are o influență majoră în a modela preferințele și ulterior alegerile
individului, deci comportamentul său politic. Elitele comunică cu publicul prin intermediul
mass-media.
În acest caz, discordanțele elite-public duc la o orientare a publicului spre media,
relația dintre elite și media pot influența percepția publicului despre elite, atitudinea publicului
față de media poate determina o schimbare a atitudinii față de elite sau o reorientare a elitelor
spre alte canale de comunicare. Pentru a reduce dezacordul de opinii se vor aplica tehnici de
influenta a evenimentelor/a canalelor de comunicare în masă și tehnici de manipulare pentru
schimbarea atitudinii față de anumite subiecte [7, p. 176].
Arta convingerii este un tip de persuasiune deosebit de important in vederea studierii
comportamentului politic. În contextual actual deci, persuasiunea se referă în primul rând la
folosirea mass-media în prezentarea de mesaje proiectate deliberat pentru a provoca forme
specific de acțiune din partea publicului. De Fleur și Ball – Rokeach au conturat 3 strategii de
persuasiune care au fost derivate din paradigma cognitivă, din teoria organizării sociale și din
paradigma semnificației [2, p. 273].
Deci strategia psihodinamică are la bază emoțiile care sunt un fundament pentru
aceste strategii de persuadare. O strategie frecventă în proiectarea campaniilor de persuadare
este încercarea de a manipula factorii cognitivi [2, p. 274]. Esența strategiei psihodinamice
este aceea că un mesaj eficient are proprietăți capabile de a modifica funcționarea psihologică
a indivizilor, astfel încât aceștia să reacționeze față de obiectul persuasiunii în modul de
comportament dorit sau sugerat de către cel care face comunicarea. Cu alte cuvinte, s-a
presupus că secretul persuadării eficiente constă într-o nouă învățare, pe baza informațiilor
24
oferite de către cel care încearcă să convingă. Aceasta va modifica probabil structura
psihologică interioară a individului (necesități, temeri, atitudini etc.) cu rezultate în
comportamentul public dorit [2, p. 276].
Deși premisele fundamentale ale psihologiei se bazează pe idea conform căreia
comportamentul este controlat din interior, premisele pe care se bazează strategia
socioculturală presupun că conduita umană este modelată de forțe din afara individului, spre
exemplu influența culturii, a structurilor de guvernare, a politicilor monetare, a organizării
sociale asupra comportamentului de grup.
Comportamentul nostru este controlat de expectațiile sociale din cadrul sistemelor
sociale în care interacționăm cu alții, decât de predispozițiile noastre interioare [2, p. 279]. O
strategie utilizată este aceea de a descrie expectațiile sociale ale grupului în cadrul căruia are
loc acțiunea, oferind definiții culturale referitoare la conduita cea mai adecvată. Adică trebuie
arătat că definițiile oferite sunt susținute de grupul relevant, iar refuzul de a se conforma ar
însemna un comportament deviant inacceptabil [2, p. 282].
O a treia abordare a persuadării este furnizată de manipularea semnificațiilor. Acuma
în epoca mijloacelor comunicării în masă, mass-media facilitează structurarea deliberată a
semnificațiilor, de către populații uriașe. Aceste facilități sunt folosite de sursele de informație
care doresc să modeleze, să monitorizeze sau să modifice semnificațiile pe care oamenii le
acordă tuturor lucrurilor și comportamentelor în politică. Această teorie explică modul în care
conținutul comunicării în masă influențează comportamentul publicului. Presa modelează
“imaginile din mintea noastră” și influențează modul în care acționăm în legătură cu
evenimentele publice cotidiene. Semnificațiile ne modelează acțiunile [2, p. 287].
Din perspectiva teorii comunicării de masă a lui Festinger (teoria disonanței
cognitive), modificarea opiniei este influențată de normele sociale proprii și de grup. Individul
recepționează selectiv mesajele de la emitent și le adaptează unui sistem de convingeri și
credințe proprii, în concordanță cu concepția personală asupra problemei reflectate. Emitentul
se opune informațiilor noi (disonanța cognitivă). Însă va tinde să reducă această disonanță, ca
efect survine distorsionarea mesajului. Unul din factori fiind opinia preexistentă despre un
anumit eveniment politic. Acești factori vor duce la modificarea opiniei față de sursă sau
schimbarea însăși a opiniei/atitudinii [7].
Efectele comunicării politice țin, în primul rând, nu de conținutul mesajului, ci de
contextul istoric în care ele se produc și, mai cu seamă, de climatul politic dominant la un
moment dat. “Calitatea” unui mesaj, gradul de măiestrie și de rafinament al elaborării lui nu
contează câtuși de puțin dacă publicul nu este receptiv. Dick Morris, consilierul pentru
probleme de media al președintelui Clinton din timpul campaniei de realegere din 1996,
notează în memoriile sale: “ dacă publicul nu va crede în premisa ta de bază, nu are importanță
cât de mult cheltuiești sau cât de bine sunt realizate reclamele tale; ele nu vor da rezultate [3,
p. 52]. Acest efect al presei descoperit de studiile în domeniu este denumit “framing”. Ideea că
presa le spune oamenilor ce să voteze este influențată de percepțiile cetățenilor asupra acelui
set de probleme ce este mai important la un anumit moment în timp. Un alt efect investigat a
fost acela de “priming”: presa are o influență și în determinarea setului de criterii pe care un
cetățean le folosește în procesul de evaluare a actorilor politici. Prin acest efect se poate chiar
reuși o atribuire a responsabilităților pentru problemele de politică publică unui actor politic
sau altuia [1, p. 16].
Un principiu important este cunoașterea modelează acțiunea. În modificarea
comportamentului nostru precum și a gândurilor noastre, cele care contează sunt convingerile
noastre comune – convingerile noastre subiective modelate de convențiile de sens pe care le
avem în comun cu alții - și nu natura realității însăși [2, p. 242 – 243].
Sursele sociale nu sunt simpli emițători, ci entități care intenționează modificări de
opinie, atitudine și comportament din partea receptorului. Modelul de comunicare în masă
25
Westley-MacLean face o deosebire clară între comunicarea în masă cu scop informativ și
comunicarea în masă cu scop de influenta. Gatekeeper-ii sunt cei care filtrează informația și
aleg subiectele de interes public. Ei dețin controlul politic asupra instituțiilor mass-media, iar
interesele lor nu coincid cu interesele publicului [7, p. 174].
Această evoluție a modalităților de comunicare politică confirmă rolul major al
televiziunii în sfera politică. Politicienii doresc să apară pe marele ecrane și să se identifice cât
mai bine cu masele care i-au ales, dar nu-și dau seama că propriul comportament le
discreditează funcția [5, p. 180].
Psihologii politici evidențiază lipsa unei “educații” politice la cetățean, ceea ce îi
determină comportamentul și îl împiedică la luarea unei decizii “corecte”.
În regimurile de democrație reprezentativă, cetățeanul este invocat în primul rând ca
alegător. I se recunoaște o putere de alegere care justifică toate eforturile propagandei și i se
acordă o posibilitate de a alege periodic, care pare să justifice statutul său formal [6, p. 39].
Are loc o punere sub tutelă cognitivă, unde trebuie să recunoaștem că cetățeanul este
de cele mai multe ori incompetent. Lipsa unor cunoștințe fundamentale despre politică, lideri
politici, partide politice, politici publice marchează comportamentul politic al majorității.
Omul se implică puțin în chestiunile politice, fiind preocupat de problemele sale personale.
Deciziile lor sunt motivate mult mai frecvent de impresii și emoții, de impuls și de sentiment
decât de analiză [6, p. 40].
Să menționăm ceea ce știm de la Lazarsfeld, Berelson și Gaudet: opțiunea alegătorilor
este direct determinate de influenta persoanelor apropiate, exercitată în timpul unei conversații
informale care permit adaptarea argumentelor și susținerea fără nici o modificare, în cea mai
mare parte a timpului, a ceea ce fiecare crede, speră și simte [6, p. 41].
Problema aspectelor psihologice a comportamentului politic este insuficient discutată
în Moldova, fiind abordată tangențial din perspectiva sociologic-economică. Este necesară
identificarea schemelor cognitive și modului în care indivizii procesează informația politică.
Aspectele psihologice a comportamentului politic au la bază relația structură –
personalitate ce ține de mecanismul de influenta socială. Necesitatea unui dialog constructiv
dintre stat si societate are la bază comunicarea – ce este un instrument eficient pentru
identificare problemelor unei comunități.
Cercetarea aspectelor psihologice a comportamentului politic este deosebit de
importantă, pentru a putea înțelege cum anumite tipuri de personalitate sunt susceptibile în a
susține anumite ideologii, și care sunt procesele mentale ce stau la baza gândirii despre
sistemul și valorile politice. Multe aspecte a sinelui pot fi exprimate în politică – nu doar
personalitatea și conflictele ei, dar moralitatea, stima și valorile proprii. Educația reprezintă o
influență crucială atât în cantitatea cât și în calitatea gândirii la politică. Unele studii au arătat
că educația are un efect mai mare decât alte variabile sociale în abilitatea de a gândi la politică
într-un mod ideologic. Astfel în practică mulți votanți percep poziția ideologică a candidatului
favorit a fi aproape pentru simplul fapt că ei îl preferă pe acela [1, p. 21].
Comportamentul politic al cetățenilor este influențat atât de elementele interioare cât
și exterioare.
Determinanții contextuali, instituționali, si non-instituționali sunt factorii care stau la
baza determinării votului. Determinanții contextuali sunt fluxul de informații relevant politic
care modelează și formează opinia publică, determinanții instituționali – instituțiile și
organizațiile politice care influențează cetățeanul ca alegător și determinanții non-instituționali
– mediul familial și discutarea politicii cu membrii familiei și prietenii, cu un accent deosebit
pe elementele de socializare politica si identificare partinica.
Acest model de identificare partinică își are rădăcinile în psihologia socială, cunoscut
în literatură și ca „modelul Michigan”. Votul este văzut ca un act expresiv, nu ca un
instrument, și reflectă loialitatea față de un partid. Conceptul de identificare partinică
26
presupune existența unor sentimente de atașament pe termen lung pe care alegătorul le
dezvoltă față de un anumit partid politic. Spre exemplu adoptând o imagine de sine democrată,
votanții vor fi mai înclinați să creadă că partidul acesta este cel care reprezintă cel mai bine
interesele grupului lui social deși nu are nicio informație pe care să-și bazeze
argumentul. Identificarea partinică e influențată de apartenența la un grup social și de familie.
La rândul său identificarea partinică influențează̆ atitudinile alegătorului față de candidați,
politici, beneficiile grupului și astfel e decis VOTUL [1, p. 29-30].
Una din activitățile Institutului Național Democratic din SUA, Reprezentanța NDI în
Moldova, este pregătirea candidaților politici și staff-ului electoral pentru campaniile
electorale. În cadrul acestui domeniu de instruire a avut loc un training – program de instruire
“Candidați Femei în Alegerile Locale din 2015”. Cercetarea mea este bazată pe lecțiile
practice efectuate în teritoriul unei secției de votare, studiul implicând 2717 de alegători.
Metodele și tehnicile de cercetare practice utilizate au fost instrumente de identificare a
problemei unei comunități și de comunicare eficientă cu alegătorii.
“PAȘAPORTUL SECȚIEI DE VOTARE” este un document dinamic, care se
completează continuu pe parcursul activității politice între alegeri și în timpul campaniei
electorale. El a fost necesar pentru a cunoaște eșantionul de lucru, unde ne setăm un obiectiv
minim de alegători cu care vom lucra.
Cu ajutorul chestionarului “PĂREREA TA” am identificat principalele probleme
locale, am depistăm acele problemele care sunt reale. Astfel am putut elabora o strategie de
rezolvare a acelor probleme care vor aduce voturi. Politica locală nu are ideologii, de stânga
ori de dreapta, ea este despre probleme percepute. Deci nu există cea mai mare problemă, dar
există o problemă despre care se vorbește.
Am utilizat o tehnică de comunicare directă cu alegătorii, fără apel la mass-media,
buletinul “CANDIDATUL TĂU” și “PLANUL DE ACȚIUNI”. Aceste instrumente de
comunicare eficientă cu alegătorul ne ajută să inventăm motive întemeiate de contact direct cu
ei, astfel alegătorii ne văd cât mai des, se obișnuiesc cu candidatul nostru și cu partidul din
care face parte. În aceste buletine am enumerat pașii care vor fi întreprinși de candidatul nostru
pentru soluționarea problemelor principale ale comunității. În acest plan de acțiuni problema
trebuie să fie abordată din perspectiva cauză-efect, dar nu din perspectiva problemă-rezolvare.
Deci scopul acestei strategii este de a identifica care sunt cauzele abordabile și de înlăturat
efectele problemei. Trebuie să conștientizăm că nu este nevoie de “revoluție”, ci de crearea
percepției că noi încercăm să rezolvăm problema. Aceasta va fi diferența dintre noi și ceilalți
politicieni, care vin doar la ușă și “cerșesc” votul.
Se face o distincție între problemele ușoare – emoționale și cele grele, precum cele
economice, care necesită o mai mare cantitate de cunoștințe. Astfel problemele publice sunt
definite ca cele care se referă la probleme particulare, care nu sunt mutual exclusive, subseturi
ale electoratului. Autorul se așteaptă la o gândire politică mai intensă din partea votantului
sezonier care își schimbă votul, decât din partea celor care susțin același partid în fiecare
an [1, p. 21].
Campania politică câștigătoare, de cele mai dese ori, este cea care își identifică
minuțios alegătorii-țintă, elaborează un mesaj convingător și urmează un plan rezonabil de
acțiuni pentru a stabili contact cu alegătorii săi [4, p. 9].
Această cercetare prezintă un interes deosebit pentru psihologia politică practică,
deoarece ea permite urmărirea atât a procesele mentale care stau la baza gândirii despre
sistemul si valorile politice cât și a elementele exterioare care influențează comportamentul
politic al cetățenilor. Este necesară familiarizarea cu metodele eficiente de influenta socială
folosite în campaniile electorale și rezultatele obținute în urma cercetării care vor putea servi
psihologilor specializați în psihologie politică, managerilor de campanie electorală,

27
politicienilor, dobândind cunoștințe cu privire la cele mai importante probleme cu care se
confrunta abordarea comportamentală.
Bibliografie
1. Burean T. Suport de curs - Comportament politic. Cluj-Napoca, 50 p. Accesibil pe
internet: <URL: https://vi.scribd.com/doc/283363323/Comportament-Politic>
2. De Fleur M.; Ball-Rokeach S. Teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 1999. 368 p.
3. McNair B. Introducere în comunicarea politică, Iași: Polirom, 2007. 320 p.
4. O’Day B. J. Political campaign Planning Manual. A Step by Step Guide to Winning
Elections. National Democratic Institute for International Affairs. 101 p. Accesibil pe
internet: <URL: https://www.ndi.org/files/Afgh-campaign-planning-manual-ENG.pdf>
5. Pailliart I. Spațiul public și comunicarea, Iași: Polirom, 2002. 208 p.
6. Rouquette M. L. Despre cunoașterea maselor. Eseu de psihologie politică. Iași: Polirom,
2002. 200 p.
7. Teorii ale comunicării în masă, 280 p. Accesibil pe internet: <URL:
https://www.scribd.com/doc/ 289248813/teorii-ale-comunicarii-pdf>
Canțer Nicoleta
ANALIZA PROGRAMELOR DE RESOCIALIZARE A DEȚINUȚILOR ÎN MEDIUL
PENITENCIAR
ANALYSIS OF RESOCIALIZATION PROGRAMS OF DETAINEE IN THE PRISON
ENVIRONMENT
Rezumat
În prezentul articol sunt analizate programele care sunt promovate în cadrul instituțiilor
penitenciare și care contribuie la resocializarea deținuților. În acest sens am promovat interviul în
profunzime pe bază de chestionar cu colaboratorii din cadrul Serviciului socio-psihologic și
educativ din cadrul penitenciarului și am analizat planul de lucru al acestui serviciu. De asemenea
am elaborat și am implementat un chestionar pentru deținuți, vizând opinia acestora față de
implementarea programelor de resocializare. În baza cercetării am prezentat punctele forte și cele
slabe în domeniul resocializării deținuților și o listă de recomandări în vederea eficientizării acestui
proces.
Cuvinte-cheie: socializare, resocializare, reintegrarea socială a deținuților, programe psiho-
sociale, programe de resocializare.
Abstract
In this article are analyzed programs that are promoted within prisons insitutions and contributing
to the social reintegration of detainees. Thus, we passed a questionnaire - based interviews with
collaborators in the socio-psychological and educational service within the penitentiary and
analyzed the work plan of the service. Also we have applied a questionnaire for prisoners regarding
their opinion towards re-socialization programs promoted in prison. Based on the research we have
developed strengths and weaknesses of the re-socialization programs and a list of recommendations
by prisoners to streamline this process.
Keywords: sociallization, re-socialization, social reintegration of prisoners, re-socialization
programs promoted in prison.
Fiecare perioadă istorică a avut modalități specifice de a pedepsi oamenii certați cu
legea. Perioade îndelungate expresia „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” a fost considerată
drept postulat în cazul celor care comiteau crime. Însă, dezvoltarea societății, inevitabil a
condus și la evoluția pedepselor aplicate infractorilor. Constatăm doar, că oricum, pedepsele
și-au păstrat în mare parte puterea și mentalitatea punitivă, prin care se urmărește pedepsirea și
nu resocializarea persoanei condamnate. Însă sistemele penitenciare din orice țară trebuie să
urmărească scopul de a ameliora condiția umană a deținuților, prin oferirea de oportunități de
28
formare și dezvoltare a abilităților sociale, de tratare a tulburărilor psihologice și fizice, astfel
încât să faciliteze diminuarea riscului de recidivă, resocializarea și integrarea socială eficientă.
Pe lingă funcția de custodie, închisorile au menirea și de a resocializa deținuții și a reintegra în
societate după liberare din detenție. Această funcție nu poate fi realizată decât prin intermediu
diferitor programe și activități.
Întru realizarea unei cercetări calitative ne-am propus următorul scop: analiza
programelor care contribuie la resocializarea deținuților și a modului de implementare a
acestora în cadrul penitenciarului.
Obiectivele cercetării:
 identificarea și analiza programelor de resocializare a deținuților promovate în cadrul
penitenciarului;
 analiza experienței de lucru în domeniul implementării programelor de resocializare
derulate în penitenciare;
 evaluarea eficacității acestor programe;
 identificarea dificultăților de implementare a programelor de resocializare în
penitenciar;
 elaborarea soluțiilor și recomandărilor în vederea îmbunătățirii calității programelor
de resocializare a deținuților.
Informațiile acumulate prin intermediul analizei documentelor și a promovării focus-
grupului cu specialiștii ne-au permis să evidențiem următoarele categorii:
 constatarea tipului și numărului programelor de resocializare desfășurate în cadrul
penitenciarului;
 dinamica promovării programelor de resocializare a deținuților pe parcursul ispășirii
pedepsei privative de libertate;
 dificultăți întâlnite în cadrul implementării programelor de resocializare;
 momente distinctive în cadrul procesului de resocializare a deținuților prin intermediul
programelor promovate în cadrul penitenciarului.
Constatarea tipului și numărului programelor de resocializare desfășurate în cadrul
penitenciarului.
Programele socio-educative aprobate de către departamentul instituțiilor
penitenciare și promovate în cadrul Instituției Penitenciare
Programe educative care includ programele de recreere, cultural artistice. Aceste
programe au ca obiective: interiorizarea valorilor general umane, a principiilor și deprinderilor
care să le permită să facă alegeri corecte și cinstite în viață; dobândirea sentimentului de
valoare personală.
Programele de instruire. Aceste programe se promovează preponderent cu deținuții
minori. Responsabili de realizarea acestor programe sunt pedagogii și educatorii din cadrul
instituției penitenciare. Instruirea se face conform unui plan individualizat elaborat pentru
fiecare în parte. Instruirea decurge în cadrul unei încăperi special amenajate și dotate cu
manuale și suporturi informaționale. Nivelul de pregătire a elevilor este foarte diferit de la
analfabeți până la ciclul gimnazial.
Programe de pregătire profesională. Pregătirea profesională a deținuților se
realizează prin cursurile promovate în cadrul atelierelor din cadrul penitenciarului. De
organizarea și promovarea lor sunt responsabili maiștri de producție. La cursurile de inițiere
pot fi cuprinși deținuții care au absolvit învățământul primar (minim 4 clase), iar la cele de
calificare, deținuții care au absolvit studiile gimnaziale. Durata cursurilor este în funcție de
complexitatea meseriei și este cuprinsă între 3 și 6 luni În final deținuții primesc un certificat
în domeniul studiat. Ulterior unii deținuți rămân să lucreze în aceste ateliere din cadrul
penitenciarului pe durata ispășirii pedepsei.
29
 Programe de educație religioasă. Programele socio-educative conțin și activități de
resocializare desfășurate pe persoane din comunitate: de regulă sunt reprezentanții diferitor
confesiuni religioase.
Programul de inițiere a deținuților în domeniul științelor socio-juridice. Scopul
programului: este realizarea procesului informativ-educativ privind drepturile și obligațiile
deținuților în perioada executării pedepsei penale conform legislației în vigoare și dezvoltarea
abilităților comportamentale adecvate în societatea contemporană. Programul este desfășurat
de către colaboratorii aparatului educativ cu implicarea unor colaboratori din alte servicii ale
penitenciarului și prevede desfășurarea săptămânală a unei ore informative cu fiecare sector de
condamnați, preconizat pentru o perioadă de 10 luni.
Programul cu privire la organizarea activității cu deținuții nou-sosiți în penitenciar.
Scopul programului este studierea personalității condamnatului nou-sosit în penitenciar,
asigurarea drepturilor condamnaților în perioada executării pedepsei, asigurarea asistenței
psiho-sociale și acordarea ajutorului pentru adaptarea la condițiile privațiunii de libertate.
Programul respectiv este prevăzut pentru o perioadă de 15 zile, începând cu sosirea
condamnatului în penitenciar.
Programul “PROSOCIAL”. Este programul cu privire la pregătirea pentru liberarea
deținuților din detenție. Scopul programului este instruirea condamnaților pentru a soluționa
problemele ce apar odată cu eliberarea din detenție și ulterior pentru a se reintegra cu succes în
societate. Programul este realizat în mare parte de către asistenții sociali și psihologii din
penitenciar și este desfășurat începând cu 6 luni până la eliberarea deținutului din detenție.
Programul “PROSPORT”. Este programul cu referire la organizarea educației fizice
și sportului cu deținuții. Scopul programului constă în organizarea și desfășurarea activităților
de educație fizică și sport cu deținuții, întru menținerea tonusului fizic și moral al acestora.
Programul cu privire la pregătirea condamnaților pentru liberarea condiționată
înainte de termen. Scopul programului este instruirea condamnaților pentru a soluționa
problemele ce apar odată cu liberarea din detenție și ulterior pentru a se reintegra cu succes în
societate.
Programul cu privire la încadrarea deținuților în câmpul muncii. Scopul programului
este implicarea deținuților în munci remunerate și neremunerate.
Programul de reabilitare psiho-socială a persoanelor consumatoare de droguri.
Scopul programului este reabilitarea persoanelor consumatoare de droguri și reducerea riscului
de recidivă a consumului de droguri. Programul este promovat de către specialiști din
exteriorul penitenciarului din cadrul organizațiilor neguvernamentale din domeniul reducerii
riscurilor. (AO „TDV”, Centrul comunitar „PULS”)
Programul de reducere a violenței în mediul condamnaților. Scopul programului este
dezvoltarea abilităților de soluționare a situațiilor de conflict în vederea alcătuirii unui plan
personal de prevenire a violenței.
Programe terapeutice
Acestea sunt bazate pe terapii cognitiv-comportamentale, non-directive. Aceste
programe au ca obiective:
 reorganizarea sferei afective în cadrul experiențelor cotidiene;
 îmbunătățirea relațiilor interpersonale;
 conștientizarea propriilor probleme legate de propria personalitate;
 dezvoltarea abilității de a-și controla lumea interioară, de a-și organiza viața și de a se
adapta la diverse situații.
În total am identificat 13 programe care implicit contribuie la resocializarea
deținuților. Toate aceste programe au caractere diferite și sunt monitorizate de unu sau mai
mulți specialiști alcătuind echipe multidisciplinare. Deținuții pot alege la care din programe să

30
participe și când să se includă în activitate. Aceste programe pot fi clasificate în mod general
în următoarele categorii: programe educaționale; programe informative; programe formative și
programe de recuperare.
Dinamica realizării și implementării programelor de resocializare pe parcursul
ispășirii pedepsei
Repartizarea programelor pe durata detenției
Activitățile și programele prezentate mai sus sunt repartizate pe tot parcursul
pedepsei. Unele din ele sunt specifice unei perioade, altele durează pe tot parcursul detenției.
În general colaboratorii Serviciului de activitate educativă, psihologică și asistență socială
împart perioada de detenție în trei etape: I. Perioada de carantină; II. Executarea propriu-zisă,
III. Pregătirea pentru eliberare. Durata etapelor este diferită: I. Perioada de adaptare/ de
carantină durează primele 21 de zile; II. Executarea propriu-zisă este determinată de sentința
judecătorească de la un an la 25; III. Pregătirea pentru eliberare, care durează ultimele 6 luni
de până la eliberare.
Tabelul 1. Prezentarea generală a programelor de resocializare promovate în cadrul IP
Nr Denumirea programului Durata/frecvența Perioada în Responsabili de
promovării care se promovare
promovează
1 Programul „Prosocial” 6 luni/săptămânal III Asistentul social
2 Programul „Prosport” Zilnic II, III Șeful de detașament
3 Programul de inițiere a 21 zile/zilnic I Asistentul social
deținuților nou sosiți
4 Programul de informare în 10 luni/ I, II Serviciul juridic și special
domeniul științelor socio- Săptămânal
juridice
5 Programul de încadrare în Zilnic II, III Asistentul social
câmpul muncii
6 Programe de formare 3-6 luni/ II, III Maiștri
profesională zilnic
7 Programe de instruire zilnic II, III Profesorii
8 Programe culturale și La necesitate I, II, III Educatorii
recreative conform planului
9 Programe de educație Săptămânal I,II, III Reprezentanții bisericii
religioasă
10 Programe terapeutice De la o lună la 6 II, Psihologul
luni/
Săptămânal
11 Programe pentru Zilnic II, III. ONG
consumatorii de droguri
12 Programe de pregătire 3 luni/săptămânal II Șefii de detașament
pentru eliberare înainte de
termen.
13 Programul de reducere a 6 luni/săptămânal II Psihologul
violenței în mediul
condamnaților

Fiecare etapă având obiective specifice și activități specifice.

I. Etapa de adaptare are o perioadă de 30 de zile și prevede următoarele programe și
activități:
- primirea deținutului în penitenciar;

31
 - promovarea programului de inițiere în domeniul statului juridic al condamnatului și
informarea cu privire la specificul instituției și la regulamentul acestei. În paralel se efectuează
investigațiile medicale.
- observarea, evaluarea deținutului și culegerea informațiilor semnificative pentru
anamneza deținutului, identificarea profilului psiho-comportamental, a intereselor și
motivațiilor acestuia;
- elaborarea și completarea caietului și dosarului personal al deținutului în baza căruia
se va elabora planul de intervenție personalizată.
II. Etapa executării pedepsei sau specialiștii o mai numesc etapa intervenției propriu-
zise în care deținutul participă la programele și activitățile planificate, iar echipa
multidisciplinară din cadrul penitenciarului monitorizează resocializarea acestuia prin evaluări
intermediare.
Anume la această etapă se derulează toate programele menționate mai sus: de
instruire, de formare profesională, de încadrare în muncă, programe educative, recreative,
religioase, de sport și recuperative. La marea majoritate participarea este benevolă și
voluntară, cu excepția programelor de instruire și recuperare, care sunt obligatorii.
III. Etapa de pregătire pentru eliberare
Etapa premergătoare reîntoarcerii în comunitate începe cu 6 luni înainte de punerea în
libertate. În această perioadă de timp deținutul va participa obligatoriu la programe de
pregătire pentru eliberare. Aceste programe fac parte din acțiunile de resocializare, deoarece
reintegrarea socială este un indicator al succesului resocializării deținutului. În cadrul acestor
programe deținutul se pregătește pentru reintegrarea familială, profesională, și comunitară.
Deținuții sunt informați despre serviciile de reintegrare socială și supraveghere, agențiile de
ocupare a forței de muncă și serviciile sociale și medicale.
Dificultăți în promovarea programelor de resocializare a deținuților:
 refuzul deținuților de a participa la unele programe;
 suprapunerea multor programe și activități care se promovează cu grupuri de deținuți.
 imposibilitatea de a participa la programe a deținuților care muncesc.
 necesitatea exagerată în documentarea și asigurarea informațională a programelor.
 deținuții vin cu un spectru foarte larg de probleme, care în penitenciar se acutizează.
 lipsa condițiilor și materialelor logistice pentru promovarea programelor;
 specialiștii au nevoie de formări în domeniul promovării programelor de resocializare.
 lipsa colaborării cu alte sectoare și servicii din cadrul penitenciarului care participă la
implementarea unor module din programele de resocializare.
În afară de programele de grup specialiștii promovează multiple activități individuale,
care necesită timp și efort.
Subcultura carcerală prezintă un obstacol în promovarea programelor de resocializare.
Sunt deținuți care nu participă nici la un program, pe când alții pot face abuz, pentru a
ieși din celulele de detenție.
Mulți deținuți manifestă interesul fals față de programele de resocializare, pentru a
beneficia de eliberare condiționată.
Realizarea tuturor funcțiilor și programelor este dificilă din cauza numărului mare de
deținuți.
Acestor aspecte li se va acorda atenție la planificarea procesului de reintegrare. Ele
pot fi diferite de la un deținut la altul, însă sunt câteva aspecte comune pentru toți:
Momente importante în cadrul implementării procesului de resocializare a
deținuților identificate în cadrul lucrului cu specialiștii
Inițial trebuie să câștigi încrederea din partea deținuților. Orice persoană nouă pentru
deținuți este studiată și testată din partea acestora și numai după ce specialistul a primit
32
recunoașterea din partea acestora poate promova o activitate productivă cu deținuții. Deținuții
vor testa personalul înainte ca aceștia să realizeze diagnosticul social și psihologic al
deținuților. Vor fi testate relațiile personale, dimensiunea morală; capacitatea de ascultare și
acceptare.
Orice deținut nou venit în penitenciar are nevoie inițial de ajutor în soluționarea
problemelor de adaptare penitenciară. Acest ajutor este extrem de important pentru deținuții
primari, pentru minori și pentru femei. Din acest moment se stabilește relația de încredere și
suport. Astfel că ulterior deținutul singur v-a veni și v-a solicita ajutorul specialistului. De
regulă deținuții se adresează la acele persoane care i-au mai ajutat anterior.
Lucrul cu deținuții nu se reduce numai la programe de grup. De regulă cei mai sinceri
și deschiși deținuții sunt în cadrul activităților individuale de lucru, îndeosebi consilierilor.
Consilierile sunt promovate la solicitarea deținutului în care el indică cu cine are nevoie să
discute și dacă este o situație urgentă sau nu.
Foarte bine funcționează grupurile de suport intern, care joacă un rol terapeutic și
educațional, dar aici este extrem de important de selectat corect lideri de grup și de exclus
persoanele cu orientare socială negativă, care în final vor deregla activitatea grupului. Cu
aceste persoane se recomandă lucrul individual.
Nu se recomandă în nici un caz să se ofere careva recompense materiale deținuților
pentru participare la programe de resocializare. Acest fapt a fost menționat nu întâmplător,
deoarece deținuții solicită, insistă să fie remunerați pentru această activitate a lor. Uneori ei
singuri decid de ce au nevoie și pot lua de la activitate pixuri foi, marcher, scotch, sau altceva
ce l-ar fi de folos. În acest context deținuții trebuie să fie informați din start că însăși
posibilitatea de a participa la careva programe este un beneficiu în sine.
Uneori drept motivare de a participa la program poate fi informarea deținuților că
participarea la aceste activități socio-educative contribuie la eliberarea înainte de termen. Cu
condiția că deținutul v-a întruni toate condițiile necesare și v-a asigura participarea eficientă.
Un alt mod de stimulare a deținuților să participe la programe de grup este facilitarea
promovării întrevederilor cu rudele și cei apropiați.
De cele mai multe ori deținuții solicită programe/lecții de informare în domeniul
legislativ, drepturile deținuților.
Alte activități de resocializare cu priză din partea deținuților sunt programele sportive
pe care marea majoritate a deținuților nu ratează să le acceseze. Este o sală de sport foarte bine
dotată din cadrul unor finanțări internaționale unde deținuții practică activitățile sportive
conform unui regim prestabilit.
Activitățile și programele cu conținut religios de asemenea contribuie în mod benefic
la resocializarea deținuților. Mai mult ca atât că fiecare deținut poate alege la care tip de
religie/credință să adere. În diferite zile, conform orarului vin reprezentanții confesiunilor
religioase și promovează diferite activități, programe, lecții, vizionarea filmelor religioase,
documentare și altele. De asemenea este un local separat, amenajat pentru promovare
ritualurilor creștine religioase. De regulă deținuții nu refuză să participe la astfel de programe,
iar impactul la nivel de resocializare este destul de evident și semnificativ.
Altă categorie de programe cu impact sunt cele cu caracter cultural și de petrecere a
timpului liber. Responsabili de aceste activități sunt șefii de sector și detașament. La aceste
activități participarea este benevolă, iar în cadrul acestora deținuții pot să-și manifeste
potențialul artistic, creativ.
Cel mai solicitate din cadrul programelor de resocializare sunt cele de implicare în
activitățile de muncă. În general dorința deținutului da a munci este apreciată ca un indicator al
resocializării acestora. În plus numărul unităților de muncă oferite în cadrul penitenciarului
este extrem de mic (total 580 de deținuți, iar locuri de muncă în penitenciar- 35 remunerate și
circa 10 neremunerate). În deosebi că participarea la programe de încadrare în muncă
33
prescurtează esențial durata șederii în penitenciar. În plus mai au și salarii în contul de peculiu
pe care le pot folosi la dorința și necesitatea lor.
De multe ori deținuții vin doar cu cerințe și nu doresc să se implice personal și activ în
rezolvarea problemelor proprii. Ei trebuie să fie învățați să coopereze astfel vor crește șansele
ca acest deținut să ceară ajutorul angajaților de la CJC și a celor de la AOFM.
Procesul de resocializare a deținutului începe odată cu intrarea acestuia în penitenciar
și are o intensitate diferită pe parcursul detenției. Cea mai mare intensitate se înregistrează în II
și a III etapă a detenției. Aceste două etape, necesită implicarea asistentului social.
În ciuda tuturor intervențiilor specializate de natură psihologică, socială și
educațională și a programelor pluridisciplinare susținute în penitenciar numărul recidiviștilor
crește în mod constant. Încă de la începutul intrării individului în penitenciar, stigmatizarea,
marginalizarea, desocializarea și „integrarea în sistemul de valori a ceea ce numim subcultură
penitenciară” sunt atât de puternice încât tot mai puține persoane private de libertate reușesc să
își refacă viața cu adevărat atunci când se reîntorc în societate.
Ca urmare, programele pentru deținuți se pot clasifica după obiectivul urmărit, după
numărul și durata activităților desfășurate, după locul întâlnirilor (în penitenciar sau în
comunitatea liberă), după categoria deținuților participanți (cu pedepse lungi sau scurte etc),
după gama de programe ferite de о unitate de detenție (unități specializate în diminuarea
violenței, unități specializate în prevenirea sinuciderii etc).
Este о realitate constată deja, că deținuții în mare refuză participarea la aceste
programe pe care penitenciarul le pune la dispoziția lor. Cu toate că administrația pune la
dispoziția lor multiple beneficii pe care le pot acumula deținuții în urma participării la
programe. Cu toate acestea destul de mulți refuză să participe arborând o motivație diversă:
 neîncrederea în utilitatea acestora sau în personalul care le desfășoară, neîncredere ce
poate fi generată de un nivel scăzut de inteligență, de anumite tulburări de
persоnalitate, de plăcerea de a fi оstili, rebeli sau sfidătоri față de reprezentanții
autоrității;
 lipsa dorinței de a se schimba și, deseori, mulțumirea de sine, convingerea că nu au ce
să-și reproșeze;
 nu trebuie neglijate nici problemele juridice încă nerezolvate ale deținuților, care îi
preocupă atât de mult încât nu sunt capabili să se mai gândească la altceva;
 altă categorie de factori se referă la mărimea și compoziția grupului de deținuți alături
de care urmează să participe la programul corecțional: teama, disprețul, repulsia sunt
frecvent invocate.
Pentru a evita aceste dificultăți recomandăm:
 în primul rând asigurarea credibilității și acceptarea educatorului/asistentului
social/psihologului de către deținuți. Pentru această : el trebuie să fie о persoană
agreabilă, cu experiență în lucrul cu deținuții, rezonabil și cu simțul umorului, gata să-
i încurajeze pe deținuți și să aibă încredere în capacitatea lor de a se schimba.
Abilitățile de comunicare vor fi esențiale iar atitudinea de neutralitate binevoitoare
menținută permanent. Va trebui să aibă un puternic simț al identității și limitelor sale
profesionale, încredere în sine și fermitate în relațiile cu deținuții;
 în cadrul grupului să fie inclus un deținut care joacă rolul de model pozitiv pentru cei
care opun rezistență;
 eficiența programelor trebuie analizată săptămânal.
Programele ce se derulează cu condamnații urmăresc de cele mai multe ori
cunoașterea personalității persoanelor condamnate și evaluarea nevoilor socio-educative;
însușirea regulilor de comportare în societate, în familie, a atitudinii cerute în relațiile cu
organele de stat, cu alte instituții oficiale, realizarea culturalizării în limitele standardelor
34
oamenilor din categoria sa și a nevoilor personale; stabilirea și diversificarea legăturilor cu
comunitatea, dezrădăcinarea anturajelor negative și cultivarea unor legături sociale în cadrul
respectării regulilor morale și legilor. Din conținutul întregii lucrări rezultă că resocializarea
condamnatului se realizează în două etape: în timpul executării sancțiunii penale și după
executarea sancțiunii penale când se urmărește reinserția post penală a fostului deținut. De
asemenea evidențiem că intervenția trebuie realizată de o echipă multidisciplinară care este
specializată în resocializarea deținuților.
Bibliografie
1. Ardeleanu D. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenție. Ghid
practic. Direcția editorială a Institutului de Reforme Penale. Chișinău, 2009. 200 p.
2. Vulpescu A.; Canțer N. Pegătirea pentru liberare a deținuților.Ghid practic. Chișinău.
Cartier, 2007. 212 p.
3. Caciamac L.; Canțer N. Raportul misiunii de evaluare a necesităților în domeniul pregătirii
pentru liberare a deținuților. Institutul de Reforme Penale. Chișinău. Helmax-Exim, 2007.
92 p.
4. Cojocaru V. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenție. Chișinău.
Cartier, 2007. 184 p.
Cazacu Daniela
REPREZENTAREA SOCIALĂ DESPRE FAMILIE – ANSAMBLU DE INFORMAȚII,
CREDINȚE ȘI OPINII ALE TINERILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
SOCIAL REPRESENTATIONS ABOUT FAMILY – SET OF INFORMATIONS,
BELIEFS AND OPINIONS OF YOUNG PEOPLE FROM THE REPUBLIC OF
MOLDOVA
Rezumat
În ultimii 20 de ani, familia ca institut social se confruntă cu multiple probleme și provocări din
societatea contemporană care, la rândul lor, duc după sine consecințe negative. Toate acestea
conduc la o reprezentare eronată a tinerilor contemporani despre dragoste, cuplu, căsătorie și
familie. Analizând cantitativ, dar și calitativ rezultatele în urma aplicării metodei ,,asociația liberă”
și aplicării tehnicii prototipic categoriale a fost identificată structura reprezentării sociale despre
familie la tinerii din Republica Moldova.
Cuvinte-cheie: reprezentare socială, analiza structurală a reprezentării sociale, nod central,
elemente periferice, familia.
Abstract
In the last 20 years, the family, as a social institution, is facing multiple problems and challenges of
contemporary society that brings negative consequences. All this leads to an erroneous
representation of contemporary youth, love, couple, marriage and family. Quantitative analysis and
qualitative results from the application of the method „free association” and prototypical
application technique heading the social representation of family structure of youth in Moldova.
Keywords: social representations, structural analysis of social representation, central system,
peripheral elements, family.
Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în
sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia” [5]. Conceptul de familie nu
apare ca unul static, el la rândul său variind de la o epocă la alta, de la o națiune la alta.
Familia în percepția multor oameni de știință este una din cele mai prețioase valori create de
om. Întreaga societate este interesată de dezvoltarea armonioasă, de păstrarea și consolidarea
familiei[8].

35
 În ultimii 20 de ani, familia și căsătoria ca instituție, se confruntă cu multiple
probleme și provocări din societatea contemporană care, la rândul lor, duc după sine
consecințe negative precum: scăderea popularității căsătoriei și a familiei, creșterea
semnificativă a numărului de divorțuri, avorturi multiple în afara unei căsătorii, denaturarea
imaginii relațiilor de dragoste. Frecvent, tinerii inițiind o căsnicie nu conștientizează mărimea
„bagajului” de responsabilități pe care și le asumă.
Datele oferite de Biroul Național de Statistică al Republica Moldova nu sunt deloc
îmbucurătoare. Astfel în 2002 au fost înregistrate în medie 154 divorțuri, a persoanelor cu
vârstă cuprinsă între 25-35 ani, care au avut un mariaj cu o durată de până la 1 an, pe când în
2012 numărul acestora cresc puțin atingând în medie 160 de divorțuri [9].
Procesul de urbanizare și globalizare a favorizat mult dezvoltarea publicității, a mass-
media, Internet, ziare, reviste. În toate acestea nu mai găsim dragostea ca un sentiment curat,
pur, ci ca o sursă de a primi plăcere.
Maria Voinea definește familia ca pe ,,o formă complexă de relații biologice, sociale,
materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen
social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta’ [7].
Societatea, progresul și ritmul accelerat de viață contribuie nemijlocit la modificarea statutului
familiei ca institut social. Tot mai des se vorbește despre pasiune, ea la rândul său ocupând
locul dragostei. Toate acestea conduc la o reprezentare eronată a tinerilor contemporani despre
dragoste, cuplu, căsătorie și familie.
Studiul reprezentărilor sociale este unul relativ nou, primele abordări ale acestuia fiind
atestate la Serge Moscovici, în 1961, odată cu publicarea tezei sale de doctor, “La
psychanalyse, son image et son public” [4]. Însă studiul reprezentărilor sociale despre familie
este și mai nou, în special în Republica Moldova, apărînd ca o provocare pentru specialiștii
domeniului dat.
Ce sunt ele reprezentările sociale? Literatura de specialitate oferă o gamă largă a
definițiilor acestei noțiuni. În concepția lui Serge Moscovici ,,Reprezentările sociale reflectă
un sistem de valori, de noțiuni și de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale
mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viață al indivizilor și grupului, dar
constituie în mod egal un instrument de orientare a perceperii situației și de elaborare a
răspunsurilor,, [6].
Astfel scopul investigației noastre l-a constituit cercetarea structurii reprezentării
sociale despre familie la tinerii din Republica Moldova. Eșantionul a fost constituit din 215
persoane, cu vârsta cuprinsă între 25 și 34 de ani, dintre care: 126 femei și 89 bărbați. Aceștia
au fost distribuiți în dependență de mediul din care provin. Astfel au fost chestionați 40 de
femei și 45 de bărbați din mediul rural și 86 femei și 44 bărbați din mediul urban.
Pentru realizarea cercetării propuse am folosit metoda ,,asociația liberă’’[1]- una din
cele mai uzuale metode în studiul reprezentărilor sociale și tehnica prototip-categorială”
(Verges 1992, 1994) [2], care presupune cercetarea prototipicalității cuvintelor asociate prin
realizarea unor congruențe între rangul mediul al apariției și rangul mediu al importanței [2].
În urma supunerii analizei, a excluderii sinonimelor (exemplu: “casă” = “cămin”) tabelul final
al asociațiilor are la bază 54 de termeni asociativi, care au fost supuși analizei tehnicii
,,prototip-categoriale”. Au fost reținuți termenii cu un minim de frecvență în apariție de 1%.
Astfel s-au obținut 22 de termeni asociativi. Următorul pas, după realizarea acestor analize
preliminarii, s-a trecut la calculul indicatorilor de frecvență pentru fiecare termen asociativ,
după cum se poate urmări mai jos.
După cum se poate observa din tabel, cele mai frecvenți termini asociați cu termenul
inductor „familia” au fost: “copii”-cu o frecvență de 117 ori care constituie 10,88% din total,
termenul “bani” cu o frecvență de 86 ori care constituie circa 8% din total și termenul “griji”
cu o frecvență de 74 de ori care constituie 6,88% din total. Este important de menționat faptul
36
că termenul “dragoste” a acumulat o frecvență de 22 ori care constituie 2,05% din total.
Termenul bucurie a fost amintit de respondenți de 19 ori ceea ce constituie 1,77% din total. Iar
termenul răbdare și înțelegere acumulând câte 1,40% și respective 1,30 % din total. La rândul
său termenul probleme și conflict a fost amintit de respondenți de 67 ți respective 61 de ori,
ceea ce constituie 6,23% si 5,67 % din totalul răspunsurilor.
Tabelul 1. Frecvența termenilor asociativi în urma aplicării metodei ,,asociația liberă”
Frecvența
№ Asociații Nr. %
1 copii 117 10,88%
2 bani 86 8,00%
3 griji 74 6,88%
4 sex 68 6,33%
5 probleme 67 6,23%
6 casă 63 5,86%
7 conflict 61 5,67%
8 deprindere 57 5,30%
9 responsabilitate 56 5,21%
10 îndepărtare 46 4,28%
11 interese 44 4,09%
12 muncă 38 3,53%
13 libertate 33 3,07%
14 ceartă 29 2,70%
15 greutăți 26 2,42%
16 dragoste 22 2,05%
17 violență 20 1,86%
18 bucurie 19 1,77%
19 concubinaj 18 1,67%
20 infidelitate 16 1,49%
21 răbdare 15 1,40%
22 înțelegere 14 1,30%

Figura1. Prezentarea grafică a rezultatelor cantitative totale

Următoarea etapă a constat în atribuirea fiecărui termen asociativ un rang mediu al
apariției, după cum se poate urmări în tabelul de mai jos.
37
 Tabelul 2. Rangul mediul al apariției a termenilor asociativi obținuți în urma aplicării metodei
,,asociația liberă”
Frecvența Rang mediu al apariției
№ Asociații Nr. % Nr. d/o
1 copii 117 10,88% 1
2 bani 86 8,00% 2
3 griji 74 6,88% 3
4 sex 68 6,33% 4
5 probleme 67 6,23% 5
6 casă 63 5,86% 6
7 conflict 61 5,67% 7
8 deprindere 57 5,30% 8
9 responsabilitate 56 5,21% 9
10 îndepărtare 46 4,28% 10
11 interese 44 4,09% 11
12 muncă 38 3,53% 12
13 libertate 33 3,07% 13
14 ceartă 29 2,70% 14
15 greutăți 26 2,42% 15
16 dragoste 22 2,05% 16
17 violență 20 1,86% 17
18 bucurie 19 1,77% 18
19 concubinaj 18 1,67% 19
20 infidelitate 16 1,49% 20
21 răbdare 15 1,40% 21
22 înțelegere 14 1,30% 22
Pentru atribuirea indicatorului de rang al importanței în apariție, am recurs la
următoarele: s-a luat în calcul răspunsurile la cea de-a doua sarcină a metodei ,,asociația
liberă’’: „Gândiți-vă în continuare la „familie”, așezați expresiile de mai sus în ordinea
importanței de la cel mai important la cel mai puțin important. Scala de răspuns, a acestui
consemn a fost în 5 puncte unde 1 înseamnă „importanță foarte scăzută” și 5 „importanță
foarte mare”. S-a atribuit fiecărui punct din scală o valoare de la 1 la 5: astfel răspunsul
„importanță foarte scăzută” obține scorul 1, în timp ce răspunsul „importanță foarte mare”
obține scorul 5. S-au numărat răspunsurile pe fiecare punct al scalei, la fiecare dimensiune și
serie de itemi, după care s-au înmulțit cu valoarea de la fiecare punct în parte și s-au adunat pe
scală obținându-se un scor corespondent odinei importanței, după cum se poate urmări în
tabelul următor.
Tabelul 3. Importanța termenilor asociativi obținuți în urma aplicării metodei ,,asociația
liberă”
Importanța
Nr. Asociații Nr. %
1 copii 474 14,70%
2 bani 268 8,31%
3 griji 197 6,11%
4 sex 247 7,66%
5 probleme 139 4,31%
6 casă 192 5,95%
7 conflict 123 3,81%
8 deprindere 165 5,12%
9 responsabilitate 200 6,20%
38
 10 îndepărtare 153 4,74%
11 interese 124 3,84%
12 muncă 115 3,57%
13 libertate 81 2,51%
14 ceartă 48 1,49%
15 greutăți 75 2,33%
16 dragoste 91 2,82%
17 violență 46 1,43%
18 bucurie 58 1,80%
19 concubinaj 49 1,52%
20 infidelitate 44 1,36%
21 răbdare 44 1,36%
22 înțelegere 53 1,64%

Figura 2. Importanța termenilor asociativi obținuți în urma aplicării metodei ,,asociația liberă”
După calcularea importanței termenilor asociați cu cuvântul inductor “familia”, am
purces la atribuirea rangului mediul al importanței, după cum urmează în tabelul următor.
Tabelul 4. Frecvența, rangul apariției, rangul importanței a termenilor asociați
Rang mediu Rang mediu al
Frecvența al apariției Importanța importanței
Asociații nr % nr d/o nr % nr d/o
copii 117 10,88% 1 474 14,70% 1
bani 86 8,00% 2 268 8,31% 2
griji 74 6,88% 3 197 6,11% 5
sex 68 6,33% 4 247 7,66% 3
probleme 67 6,23% 5 139 4,31% 9
casă 63 5,86% 6 192 5,95% 6
conflict 61 5,67% 7 123 3,81% 11
deprindere 57 5,30% 8 165 5,12% 7
responsabilitate 56 5,21% 9 200 6,20% 4
îndepărtare 46 4,28% 10 153 4,74% 8
interese 44 4,09% 11 124 3,84% 10
muncă 38 3,53% 12 115 3,57% 12
libertate 33 3,07% 13 81 2,51% 14
ceartă 29 2,70% 14 48 1,49% 19
greutăți 26 2,42% 15 75 2,33% 15
39
 dragoste 22 2,05% 16 91 2,82% 13
violență 20 1,86% 17 46 1,43% 20
bucurie 19 1,77% 18 58 1,80% 16
concubinaj 18 1,67% 19 49 1,52% 18
infidelitate 16 1,49% 20 44 1,36% 21
răbdare 15 1,40% 21 44 1,36% 22
înțelegere 14 1,30% 22 53 1,64% 17
Observăm că termenul asociativ care a obținut cel mai mare rang mediul al
importanței este “copii” acumulând 14,70%. Termenul sociativ “bani” acumulează 8,31% din
importanță. Un lucru interesant îl observăm atunci când privim tabelul prin comparație făcând
o diferență între rangul mediul de apariție și rangul mediul al importanței. Constatăm că
termenul asociativ “griji” care apare pe locul 3 în apariție, coboară pe locul 5 în tabelul ce ține
de importanță, oferind-ui locul termenului asociativ “sex” care a acumulat 7,66% în apariție.
Pe locul 4 în apariție, găsim așa termen ca “responsabilitate “.

Figura 3. Rezultatele cantitative privind frecvența și importanța itemilor asociativi

Ceea ce interesează în tabelul nr. 4 sunt primele două rânduri și respectiv ultimele
două, pentru că, potrivit autorului care a propus această tehnică (Verges 1992, 1994) [2] de
reperare a elementelor constitutive ale reprezentărilor sociale, acestea sunt pozițiile care indică
locul elementelor centrale și respectiv periferice a unor reprezentări sociale, ținând cont totuși
și de indicatorul de rang al importanței apariției. În final a fost creat tabelul prototipic-
categorial în care sunt prezentate rezultatele generale.
Tabelul 5. Tabelul prototipic categorial al frecvenței și rangul apariției a termenilor asociați
Rang înalt în apariție (elemente Rang scăzut în apariție
plasate pe primele locuri ale (elemente plasate pe următoarele
lanțului asociativ locuri ale lanțului asociativ
Frecvența ridicată copii, bani, griji, sex, probleme casa, conflict, deprindere,
(mai mari sau egali (teme centrale) responsabilitate, îndepărtare
cu 44) (statut ambiguu)
Frecvența scăzuta interese, munca, libertate, cearta, violenta, bucurie, concubinaj,
(mai mici de 44) greutăți, dragoste infidelitate, răbdare, înțelegere
(statut ambiguu) (elemente periferice)
Termenii care au acumulat un rang scăzut în apariție și o frecvență scăzută și un rang
ridicat în apariție dar cu o frecvență scăzută sunt termenii care au statut ambiguu. Din aceștia
fac parte termenii: casa, conflict, deprindere, responsabilitate, îndepărtare; interese, munca,
libertate, cearta, greutăți, dragoste. Iar termenii care au acumulat un rang mediul în apariție și
40
o frecvență scăzută sunt termenii cu un statut de elemente periferice. Aici întâlnim termeni
precum: violență, bucurie, concubinaj, infidelitate, răbdare și înțelegere. Următoarea etapă a
constat în crearea tabelului prototipic categorial al frecvenței rangul importanței.
Tabelul 6. Tabelul prototipic categorial al frecvenței și rangul importanței a termenilor asociați
Rang înalt în apariție (elemente Rang scăzut în apariție
plasate pe primele locuri ale (elemente plasate pe următoarele
lanțului asociativ locuri ale lanțului asociativ
Frecvența ridicată copii, bani, sex, responsabilitate, deprindere, îndepărtare,
(mai mari sau egali griji, casă probleme, interese, conflict
cu 44) (teme centrale) (statut ambiguu)
Frecvența scăzuta bucurie, înțelegere, concubinaj,
(mai mici de 44)
muncă, dragoste, libertate,
ceartă, violență, infidelitate,
greutăți
răbdare
(statut ambiguu)
(elemente periferice)
Analizând tabelul observăm că nucleul central care este la rândul său elementul de bază a unei
reprezentări sociale și care prezintă o legătură durabilă, și o influență puternică de condițiile
istorice [3] este alcătuit din termenii: copii, bani, sex, responsabilitate, griji, casa. Iar în calitate
de elemente periferice, care se caracterizează ca fiind cele mai flexibile, expuse, vii, accesibile
și mobile părți ale reprezentării sociale găsim termenii precum: bucurie, înțelegere,
concubinaj, ceartă, violență, infidelitate, răbdare. Termenii cu o frecvență scăzută și un rang
înalt al importanții și termenii cu o frecvență ridicată și cu un rang scăzut al importanței fac
parte din categoria statutului ambiguu.

Figura 4. Structura reprezentării sociale despre familie la tinerii din Republica Moldova
Analizând cantitativ, dar și calitativ rezultatele în urma aplicării metodei ,,asociația
liberă’’ și aplicării tehnicii prototipic categoriale a fost identificată structura reprezentării
sociale despre familie la tinerii din Republica Moldova. Concluzionând putem constata că
nucleul central al reprezentării sociale despre familie la tineri este alcătuit din termenii: copii și
bani, iar elementele periferice a reprezentării sociale despre familie la tineri sunt alcătuite din
termenii precum: infidelitate si răbdare.
Bibliografia
1. Abric J. C. Metodologia culegerii datelor reprezentărilor sociale. In: Curelaru M.
Reprezentările sociale. Teorie și metode. Iași: Ed. Erota, 2001, p. 56-82.
2. Curelaru M. Reprezentări sociale. Iași: Polirom, 2006. 242 p.
3. Neculau A. Reprezentări sociale – dezvoltări actuale. In: Revista de cercetări sociale,
1995, nr 4, p.121.
4. Neculau A. Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iași: Polirom,1996. 480 p.
5. Stănoiu A.; Voinea M. Sociologia familiei. București: Ed. Univ. București, 1983. 291 p.
6. Șleahtițchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Chișinău: Știința,1998. 314 p.
41
 7. Voinea M. Familia și evoluția sa istorică. București: Editura Științifică și Enciclopedică,
1978. 92 p.
8. Куликова Т. А. Семейная педагогика и домашнее воспитание. М.: Педагогика, 1999.
232 p.
9. Divorturi Republica Moldova [online] [citat 20 oct.2015]. Disponibil:
http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/02%20POP/POP06/POP06.asp
Cebotari Stanislav
MODALITĂȚI DE CUNOAȘTERE A INFRACTORILOR CARE COMIT
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI, ÎN SPECIAL FURT ȘI PUNGĂȘIE
WAY OF KNOWING OFFENDERS WHO COMMIT CRIMES AGAINST
PROPERTY, ESPECIALLY THEFT AND ROGUES
Rezumat
În această publicație ne referim la unele modalități actuale de cunoaștere a infractorilor, care comit
infracțiuni contra patrimoniului, cum ar fi furtul (adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei
persoane din încăperi) și pungășia (adică acțiunea în scopul sustragerii bunurilor altei persoane din
buzunare, genți sau din alte obiecte prezente la persoană). Pun accentul pe acest tip de criminali,
pentru că infracțiunile comise de ei sunt cel mai des întâlnite în ultima perioadă la noi în țară.
Cuvinte-cheie: infractor, crimă, furt, pungășie, modalități de cunoaștere.
Abstract
In this publication we refer to a category of criminals who commit offences like theft (covertly
stealing someone else's goods from houses), and another type of theft (stealing the goods from
pockets or bags). We put the accent on this type of criminals because the most frequently, they
committed this offencesin in our country.
Keywords: criminal, crime, theft, rogues, ways of knowing.
Personalitatea infractorilor care săvârșesc infracțiuni contra patrimoniului din aspect
juridic și psihologic. Modalități de cunoaștere a acestor infractori
În ultima perioadă, frecvent suntem informați prin intermediul mass-mediei, de la
colegi, vecini și alte persoane despre faptul că cineva a fost jefuit în plină stradă, că alt cineva
a fost furat în troleu sau și mai grav, a fost amenințat cu moartea în propria locuință pentru ca
să predea bunurile personale.
În acest caz deseori ne întrebăm: cine sunt aceste persoane, din ce considerente comit
asemenea nelegiuiri. Având experiență în unele din sistemele de forță a Republicii Moldova și
anume cu infractori de acest gen, ar fi păcat să nu încerc să dau răspuns la asemenea întrebări.
Infracțiunea contra patrimoniului, este o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu
vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală. Infracțiunile contra patrimoniului ,cuprind 14 articole
al capitolului 6 din Codul Penal al Republicii Moldova:
1) art.186. Furtul
2) art.187. Jaful
3) art.188. Tâlhăria
4) art.189. Șantajul
5) art.190. Escrocheria
6) art.191. Delapidarea averii străine
7) art.192. Pungășia
8) art.192. Răpirea mijlocului de transport
9) art.192. Răpirea mijlocului de transport cu tracțiune animală, precum și a animalelor
de tracțiune
10) art.193. Tulburarea de posesie
42
 11) art.194. Însușirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor
naturale
12) art.196. Cauzarea de daune materiale prin înșelăciune sau abuz de putere
13) art.197. Distrugerea sau deteriorarea intenționată a bunurilor
14) art.199. Dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se știe că au fost
obținute pe cale criminală
În această publicație mă voi referi la o categorie de infractorii, care comit infracțiuni
contra patrimoniului, cum ar fi furtul și pungășia. Pun accentul pe acest tip de criminali pentru
că infracțiunile comise de ei sunt cel mai des întâlnite în ultima perioadă la noi în țară.
Cercetările judiciare ale personalităților criminale care comit infracțiuni de acest gen
se referă la un șir de aspecte, care o identifică cu infracțiunea și se orientează spre
componentele ei: obiectul infracțiunii; cauzele obiective și subiective și subiectul ei, care, până
la urmă, nu vor oferi material suficient pentru înțelegerea deplină a personalității infracționale.
În acest caz este nevoie de o tratare mai amplă, care este capabilă să o facă alte științe, precum
sunt psihologia, sociologia și criminologia. Analiza personalității în cadrul acestor științe oferă
cunoștințe care permit elucidarea tuturor aspectelor comportamentului infracțional.
Din punct de vedere juridic, cercetarea personalității infracționale se realizează în
scopul identificării subiectului infracțiunii, determinării strategiilor optimale, selectării
metodelor și tacticilor în vederea realizării unei cercetări reușite a actului infracțional, stabilirii
cauzelor obiective și subiective ale infracțiunii, în centrul atenției aflându-se persoanele
implicate în cercetarea infractorului, victimei și a martorului.
Din punct de vedere psihologic, cercetarea personalității infracționale are drept scop:
- desemnarea profilului psihologic al personalității infracționale, în care se recurge și
la o investigație a personalității victimei, martorului;
- stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului infracțional al persoanei
implicate, experiența socială și a comunicării, locul persoanei în ierarhia statusurilor,
caracterul, atitudinile față de valorile sociale și alți factori sociali care au contribuit la
degradare;
- identificarea factorilor psihici și a rolului lor în comportament, a caracterului
proceselor psihice și a deformărilor, uneori patologice, a însușirilor psihice ale persoanei
cercetate;
- determinarea factorilor psihologici: a motivelor, scopurilor, atitudinilor, trebuințelor
și orientărilor.
Modalități de cunoaștere a infractorilor care comit furt și pungășie
Studiul psihologic al personalității infracționale care comit asemenea infracțiuni oferă
informație tuturor agenților judiciari care realizează cercetarea penală și altor persoane pentru
a fi prevenite.
Magazinele, piețele, parcările neautorizate, parcurile nepopulate, transportul urban,
sunt locurile unde se săvârșesc cel mai des pungășii, furturi, jafuri, tâlhării și alte nelegiuiri din
partea infractorilor.
Majoritatea hoților, în special cei cu practică infracțională, atunci când merg la hoție
sau la “lucru”, cum menționează ei, tind să arate grijuliu ca să nu dea de bănuit.
Din aceste considerente ei se îmbracă elegant, sunt tunși la modă, permanent
bărbieriți, parfumați, în transport joacă rolul de „oameni bine educați„ cedând locul celor
bătrâni. Însă unele trăsături de personalitate îi dau de gol, și anume, fața expresivă, zâmbetul
fals redat atunci când este bănuit, privirea bruscă și vicleană predomină în momentul când
ochește prada. Uneori în stații, și anume atunci când vine autobusul sau troleul, poți observa
cum ei vorbesc și gesticulează cu mâinile, demonstrând complicelui cine este prada. Limbajul!
Unii din ei au mers aplecat, ceea ce demonstrează un complex de inferioritate, de neîncredere
în sine și în realizarea posibilităților lor. În timp ce se apropie “procesul de hoție”, infractorii
43
devin mai tensionați, cresc emoțiile se schimbă culoarea la față, mâinile devin fierbinți și
transpiră.
Mulți din ei au vârsta de până la 30 de ani (55%) și au fost în detenție. Dacă anterior
unele părți ale corpului erau tatuate, în special mâinile, unde puteai citi pentru ce tip de
infracțiuni a fost privat de libertate, ce termen a ispășit, ce statut ocupă în rândurile deținuților,
atunci la moment sunt destul de bine camuflați (se îmbracă elegant, sunt tunși la modă,
permanent bărbieriți, parfumați, în transport joacă rolul de „oameni bine educați„ cedând locul
celor bătrâni).
Pungașii sau hoții de buzunare în timpul hoției poartă o haină pe mână, un chipiu sau
un ziar, care îi ajută să obțină și să camufleze prada. Mâinile iscusite și lungi se formează în
urma exersării îndelungate. Degetul mic are o unghie mai lungă, care îl ajută să tragă mai ușor
portofelul din geantă sau din buzunar.
Acei hoți care acționează în grup își îndeplinesc misia conform rolului repartizat și se
străduie să nu fie observați de nimeni. Unul se ocupă de extragere, altul de păstrare a pradei,
altul stă la șuher, altcineva poate juca rolul de martor sau polițist în caz când a fost depistat
cazul.
Furturile în grup, în cele mai dese cazuri, sunt comise de hoții de carieră, care sunt
orientați antisocial și unde crima este mijlocul principal de asigurare materială. Acești
infractori se formează, se pregătesc, își cultivă deprinderi special tehnice, pentru a-și dobândi
prada.
Cebotari Stanislav
MĂSURI DE PREVENIRE A INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI GEN
PUNGĂȘIE ȘI FURT
PREVENTION MEASURES AGAINST PROPERTY CRIMES, ROGUES AND
THEFT
Rezumat
În lucrare se vorbește despre rolul victimei în provocarea și favorizarea actului de furt și pungășie.
De asemenea, se elucidează măsurile de prevenire a acestor infracțiuni, întreprinse de societatea
civilă.
Cuvinte-cheie: infracțiune, furt, victimă, societate civilă.
Abstract
In this paper it is spoken about the role of the victim in challenging and encouraging the act of theft
and robbery.It also elucidates the measures to prevent such offences undertaken by civil society.
Keywords: crime, theft, victim, civil society.
Selectarea victimei
Prevenirea infracțiunilor contra patrimoniului prezintă un fenomen complex, în care
sunt implicați pedagogi, psihologi, medici și criminaliști. În acest proces un rol aparte îl joacă
victima, care prin comportamentul provocator favorizează săvârșirea crimei.
Victima s-a afirmat în calitate de obiect de studiu al criminologiei încă de pe la
mijlocul secolului al XX-lea în lucrarea lui Hans von Hentig „Analiza interacțiunii dintre
infractor și victimă” (1941). Cercetătorul german a menționat că victima trebuie să fie
examinată în calitate de subiect activ al infracțiunii, prezentând anumite circumstanțe ale
comiterii infracțiunii.
Cu cât comportamentul victimei este mai provocator, cu atât e mai mare vina ei în
actul de infracțiune și cu atât acțiunile infractorului sunt mai fortuite. S-a constatat că multe
furturi de automobile sunt comise din cauza neglijenței proprietarului. De exemplu, 15% din
proprietari de mașini furate uită ușile neîncuiate la automobil. De asemenea, s-a precizat că o
bună parte din persoanele care au fost buzunărite purtau portmoneul în locuri ușor accesibile,
44
altele au fost prădate după ce s-au lăudat în transportul public cunoscuților cu care s-au întâlnit
despre faptul că merg la un centru comercial să-și procure un lucru de preț.
Deseori în calitate de victimă a infracțiunilor contra patrimoniului devin persoanele de
gen feminin, bătrânii sau copiii. Persoanele cu handicap fizic și psihic și cele care se află în
stare de ebrietate pot deveni și ele ușor pradă a infractorilor.
Cercetarea criminologică a victimei are un caracter mai mult sociologic, stabilind
circumstanțele în care s-a produs infracțiunea și calitățile victimei, care într-o anumită măsură
a oferit condiții pentru declanșarea unor acțiuni criminale și aducând informații în sprijinul
evaluării și explicării motivelor săvârșirii anumitor categorii de infracțiuni, care se produc cu o
anumită frecvență.
Cercetarea psihologică are aceleași scopuri ca și criminologia, studiind caracteristicile
persoanei care a suferit un prejudiciu sau căreia i s-a adus o încălcare a intereselor ori
vătămare a integrității corporale.
Unul din aspectele importante ale studiului victimei se referă la faptul dacă victimele
pot sau nu să împartă, într-o anumită măsură, responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de
natură antisocială împotriva lor. Unii autori chiar au și introdus noțiunea de “victimă
activantă”, prin care s-a ajuns la concluzia că, direct sau indirect, victima poartă o parte de
vină în desfășurarea acțiunilor infracționale (Hans von Heting - 1948; B Mendelsohn - 1956).
Locul și timpul favorabil pentru pungășie și furt
În perioada reformelor economice în Republica Moldova s-au deschis un șir de piețe,
magazine, centre comerciale și alte locuri unde se vând și se cumpără mărfuri. În timpul
sărbătorilor, zilelor de odihnă, aceste instituții devin supraaglomerate și servesc ca zone
favorabile pentru hoți. Unitățile de transport urban, parcările neautorizate, în special în orele
de vârf, la fel servesc drept locuri unde ușor se poate jefui.
Cel mai potrivit timp pentru pungăși sunt zilele de luni până vineri între orele 17.00-
20.00 în transportul public, și zilele de sâmbătă și duminică între orele 10.00-16.00 în
magazine, piețe și târguri. De asemenea timp favorabil pentru pungășie sunt considerate
primele zile ale lunii, atunci când lumea primește salariul pentru luna precedentă. Hoții fură cu
succes mai ales prin transportul urban și în localurile unde se consumă alcool.
Dacă ne referim la hoții de locuințe, atunci putem menționa că perioada favorabilă de
furt este vara, atunci când oamenii pleacă la odihnă sau în zilele de sărbători, când majoritatea
locatarilor se află la rude pe o perioadă mai îndelungată. Orele de succes pentru hoție sunt
09.00 -11.00 și 14.00-16.00 și noaptea de la 22.00- 03.00.
Mai des sunt furate sau supuse unor atacuri tâlhărești locuințele care pe timp de
noapte sunt puțin iluminate și nu dispun de o alarmă, se află în spatele copacilor stufoși sau al
altor obiecte de construcție.
Spargerile de automobile se fac mai frecvent în parcările neautorizate sau în alte locuri
neprevăzute pentru parcare de pe lângă blocurile de locuit, stadioane, piețe, târguri,
cinematografe, cafenele și alte instituții nesupravegheate.
Măsuri de prevenire a infracțiunilor gen pungășie și furt
Cum am putea preveni spargerea locuinței?
Pentru a preîntâmpina aceste cazuri este necesar de respectat următoarele reguli. În
primul rând, se recomandă ca orice casă să fie conectată la un sistem de alarmă.
Când plecați, încuiați ușile și ferestrele locuinței, chiar dacă lipsiți pe o perioadă mică
de timp.
Casa în permanență trebuie să pară locuită, chiar în perioada când nu vă aflați acasă,
folosind o noptieră/ lampă de noapte sau un radio.
În cazul când ați pierdut una din chei, nu afișați pierderea și urgent schimbați broasca
de la ușă.

45
 Fiți atenți la faptul, dacă există spațiu între uși și rame, între geam și rame, ca să nu
permită introducerea anumitor unelte pentru a deschide.
Nu păstrați cheile sub covoraș, încălțăminte sau în alte locuri care vi se par ascunse,
mai bine transmiteți-le vecinilor în care aveți încredere și care permanent pot verifica locuința.
În orice locuință este bine să aveți un câine care poate reacționa la momentul oportun
și da de știre.
Străduiți-vă ca pe lângă casă să nu aveți scări, butoaie sau alte obiecte pe care foarte
ușor se poate urca infractorul, totodată înlăturați copacii stufoși sau florile cățărătoare de pe
lângă casă, care pot servi drept ascunzișuri pentru răufăcători.
La țară, pentru a preveni furtul uneltelor de lucru sau al animalelor, acestea se
înseamnă cu vopsea în formă de cruce sau cu o literă din inițialele familiei, astfel în caz de
dispariție pot fi ușor identificate.
Pentru a păstra urmele sau amprentele infractorului, puteți uda grădina și unge
mânerul ușii cu ulei.
Nu lăsați bilețele cu mesaj în mânerul ușii.
Nu dați detalii pe internet, în rețelele de socializare despre familie și apropiați, despre
planurile acestora.
Să nu aveți încredere în cei care vă propun să faceți semnături pe careva acte, pentru a
obține câștig la diverse concursuri / loterii.
Permanent mențineți în stare funcțională sistemul de alarmă, lacătele ușilor și al
geamurilor din locuința dumneavoastră.
Măsuri de protecție a spargerilor de mașini
Pentru prevenirea spargerilor de automobile este necesar de respectat următoarele
reguli.
Parcați mașina la o parcare autorizată sau într-un loc unde există camere video de
supraveghere.
Nu lăsați cheile în mașină.
Încuiați ușile.
Nu lăsați geamurile întredeschise, mai ales pe timp de vară.
Reacționați prompt la alarmă, pentru că hoții sunt foarte rapizi.
Cheile de rezervă ale mașinii sau actele automobilului nu se păstrează în mașină.
În timp ce lipsiți din automobil, sistemele audio-video să le camuflați.
Pentru prevenirea furtului de mașini ați putea aloca dispozitive de blocare a volanului,
a acumulatorului sau chiar a motorului.
Combaterea pungășiei (furturi din buzunare, genți)
În timp ce ieșiți din casă verifica-ți geanta, portmoneul, buzunarele, dacă nu sunt
sparte, obiectele, dacă se află la locul lor.
În timpul călătoriilor, nu păstrați portmoneul cu acte sau bani în gențile de voiaj.
Nu lăsați bagajele fără supraveghere în transport sau în alte localuri pe care le
frecventați.
În timpul cumpărăturilor păstrați portmoneele în buzunarele ascunse sau care sunt mai
aproape de corp.
În timp ce mergeți după cumpărături în transportul public, nu vă lăudați cunoscuților
în ce privește intențiile dumneavoastră comerciale.
La magazin, piață sau alte locuri, de unde doriți să faceți cumpărături, îmbrăcați-vă
modest, fără multe bijuterii sau obiecte care atrag atenția infractorilor.
Când aveți mulți bani la dumneavoastră, evitați localurile unde se consumă alcool.
Schimbați banii în locuri autorizate.
Din moment ce ai pierdut telefonul, cere ajutor, formează numărul și ai șansa să-l
găsești.
46
 În concluzie trebuie să remarcăm următorul fapt, dacă populația Republicii Moldova
va ține cont de recomandările enumerate mai sus, cu siguranță va avea de suferit mult mai
puțin, iar numărul pungășiilor și furturilor va descrește considerabil.
Elsaied Ibrahim
BENEFITS OF INTERNATIONALIZATION AND INTERCULTURAL
COMPETENCE
РОЛЬ СПОСОБНОСТИ К ИНТЕРНАЦИОНАЛИЗАЦИИ И ИНКУЛЬТУРАЦИИ
Abstract
In an era which the subjects of internationalization in higher education and globalization in general
are intensifying, the context in question is the subject of general benefits to the system. However,
let us not forget that those who are tangibly going through the process are not systems or policies
and trends, but students. They are the ones who have to make a decision about where will they
continue their education and it is their decision to relocate for the purpose of studying. Students'
considerations regarding the internationalization are not necessarily systemic considerations but
personal considerations of personal growth, development and sense of adventure while
understanding a different language, different culture and settling somewhere else, different from
the homeland. It is significant to improving language skills in the acquisition of a second language
when living and studying in the same country, as the daily association with the natives is an
important factor in the acquisition and knowledge of a second language as well as the acquisition of
cultural knowledge of that country. In order for the processes of internationalization to be
implemented, it is necessary to motivate the “customers” of this process - the students, and, in fact,
appeal to them and recruit them. In this literature review, we examined the role of motivation and
what could be the main factors that will drive the students to transition to another country with a
different language and culture than they knew all their lives.
Keywords: language skills, intercultural competence, internationalization, trends, benefits, self-
determination, motivation, study abroad.
Резюме
В эпоху, в которую интернационализация высшего образования и глобализация в целом
усиливаются, встаёт вопрос, какие преимущества они дают системе в целом. Тем не менее,
давайте не будем забывать, что те, кто переживают этот процесс на себе, не являются
системами или политикой и тенденциями, а это в первую очередь студенты. Это студенты
должны принять решение о том, где они будут продолжать свое образование, и это их
решение переехать в целях обучения. Соображения студентов относительно
интернационализации не обязательно системные соображения, а больше соображения
личностного роста, развития и тяги к приключениям, в попытках понять другой язык,
другую культуру и прижиться где-то ещё, кроме родины. Очень важно улучшение языковых
навыков в приобретении второго языка, когда живёшь и учишься в чужой стране, когда
общение с местными жителями является повседневным и важным фактором в приобретении
и освоении второго языка, а также в приобретении культурных традиций страны. Для того,
чтобы процессы интернационализации были реализованы, необходимо мотивировать
«клиентов» этого процесса - студентов - и в самом деле обратиться к ним и привлекать их. В
этом обзоре литературы была рассмотрена роль мотивации и основные факторы, которые
будут стимулировать студентов к переезду в другую страну с другим языком и культурой,
отличными от тех, которые они знали всю свою жизнь.
Ключевые слова: языковые навыки, межкультурные компетенции, интернационализация,
направления, выгода, самоопределение, мотивация, обучение за границей.
In a global environment of today, study abroad is an imperative experience for
students at universities and institutions of higher education. Construction of a positive
intercultural relationship, breaking the walls of racism and prejudice and fostering
47
international goodwill are noble and critical targets for higher education institutions in the 21st
century [6].
Isabelli-Garciá [7] suggests that research has shown that immersion in the target
culture is of a great value to the student in the context of second language acquisition (SLA)
and especially in improving oral production ability. Studies have shown further that the
amount of contact with the native speakers is an important factor in the acquisition of
sociolinguistic and sociocultural knowledge.
Buesing [1] tested two hypotheses regarding motivation for studying abroad: 1)
American students are more likely motivated to study abroad by cultural motives such as
sightseeing and gaining awareness about a different culture, and 2) International students are
more likely motivated to study abroad by academic motives such as taking classes that are not
offered in his or her country. The findings showed that American students rated a desire to
gain an awareness of another country or culture and seeking adventure as the two strongest
motivating factors for participating in a study abroad program. Likewise, international students
ranked a desire to develop a sense of identity and to gain or achieve a greater sense of
independence as the most motivating factor to study abroad [1].
Also helpful in recruiting attempts is knowing what hinders students from studying
abroad. While the majority of the American students expressed interest in experiencing a great
deal of culture, one American student expressed his disinterest with the amount of history he
was exposed to in England. Other aspects of the experience of learning abroad are the
difficulties of being away from family and friends for an extended period, financial issues, the
process of transferring credits, and the application process. The study showed that among the
participants, some indicated they were warmly welcome into the country where they studied,
while others expressed feeling out of place or not welcome in their host country. The majority
of American men and women in the Buesing's study cited reasons such as a desire to learn and
explore a new culture, to see incredible landmarks, and interact with people of another culture
as reasons they chose to study abroad [1].
The Theory of Self-Determination – SDT
Self-determination theory (SDT) is a theory that discusses human motivation, based
on innate psychological needs and trends that motivate the individual to action. The theory
emphasizes that the way people interpret the events as they perceive them, in relation to their
psychological needs, is the main factor leading to the formation of motivation required for
some action. The premise of the theory is that a source of motivation for some action is based
on the individual's experience. Therefore, to achieve behavioral-change, a change in the
subjective experience of the individual is required. Most of the research that led to the growth
the theory of included studies on internal motivation - defined as the motivation for action that
the individual choses because it is interesting and satisfying on its own. Alongside studies of
external motivation - defined as the motivation for action that results from an external purpose,
such as the desire to be rewarded. It seems that the distinction between internal and external
motivation is not one-dimensional, but there are generally located on a continuum, that is - to
determine how well the individual is driven internally or externally, should be examined to
what extent his motives were internalized, and became the values that are part of his
personality. Internalization refers to an individual's active attempt to make the external
motivation into internal motivation - to what extent these motives have become values that are
part of the individual's personality [3].
Since moving to a different country is an important life-changing decision, it seems
natural that various reasons and motives, including economic, political, and religious ones play
a role in that decision. Accordingly, many models of migration and cultural adaptation have
included motivational factors as important determinants of both the migration and adaptation
processes. It is interesting to discover that economists, sociologists, and psychologists usually
48
approach individuals’ motivation for moving abroad differently, yet in line with the main
focus and paradigms of their disciplines. For instance, economists approach the analysis of
international migration from the point of view of the international division of labor and
different demands for labor in different countries. Sociologists identify structural, political and
social factors that motivate migrants to move to another country. The socioeconomic approach
to understanding international migration has given rise to the most well-known
conceptualization of migration motivational factors: the push and pull model of international
migration [10].
Within the framework of SDT, not only does the level of autonomy matter, but so also
the set of the goals that people are pursuing. People differ in their motivation not only with
regard to the level of self-determination of their action but also with regard to the specific
substance of the goals and intentions that they pursue in their behavior [10].
A Lifetime of Benefits
There are very few experiences in life with a lasting impact such as study abroad.
Study abroad offer a significant change to the way of life, to learning and to the world view.
Study abroad programs significantly contribute to the preparation of students to
function in a multicultural world and promote international understanding for both the local
and the foreign student. Study abroad students increase their ability to deal with the stresses of
the cross-cultural experience, and developed a more flexible role behavior, cultural empathy
and respect for the host culture [9]. Exploring the effect of students' goals for studying abroad
on their cross-cultural skills and global understanding may provide an important insight on
who benefits the most from study abroad experiences. Study abroad programs enhance
students' cross-cultural skills and global understanding. Most importantly, however, students'
goals to study abroad significantly predicted development of these skills. As businesses
globalize and the demand for employees prepared for international assignments steadily
increases, training programs designed to enhance and support students' goals to develop their
cross-cultural skills may be useful in maximizing these skills [8].
In a study conducted by Dwyer [4], she tested the impact of study abroad on program
duration. The findings showed that full-year students are much more likely to choose to live
with host-country nationals. The two primary purposes for full-year students to study abroad
are language acquisition and learning about another culture. Her study suggests that the
students choose programs in which they can live with host-country nationals in order to better
attain these goals. The research showed that study abroad has a significant impact on students
in the areas of continued language use, academic attainment measures, intercultural and
personal development, and career choices. Most importantly, the study illustrates that this
impact can be sustained over a period as long as 50 years [4].
In a survey conducted by The Institute for the International Education of Students
(IES), graduates of study abroad programs from 1950 to 1999 were tested. Among other the
long-term impact of their stay abroad for academic purposes was examined as well. The
findings indicated that the period of study abroad constitute as defining moments in their lives
when they were young and continued to affect the entire course of their lives [5].
Personal Growth
In terms of personal growth, the students testified that the stay abroad served as a
catalyst in their maturity, in their sense of self-confidence, their tolerance and even affected
their view of the world. They established contacts with their compatriots during the period of
study abroad that continued for many years after. Many of them indicated that this period still
influences their decision-making process of their family life [5].
Intercultural Development
One reason for internationalization is the desire to nurture the future generation of
world leaders to be more effective and respectful to other cultures and political and economic
49
systems. Moreover, to take a positive stand for the welfare of the world and not only for the
specific country from which they came. IES's research found that these objectives have proven
themselves successfully. The students that were surveyed indicated that the study abroad
helped them to understand the cultural values of their own culture and they see the world
through a more sophisticated vision. As one testified: “The experience of living and studying
in another country is an eye-opening experience” [5].
The important thing that must be understood is that the social tools that students
residing overseas for the purpose of studying are assets for life. The interaction they had with
people from a different culture affects their social relationships and many of them maintain
their contact with the members of that country all their lives. Most of them feel that the
experience caused them to communicate with a wider range of people globally [5].
The Development of intercultural competence is necessary when the student is going
to study abroad. However it is not a simple task. The student must develop cultural awareness,
a thorough understanding of the experiences, values, and perceptions of people from other
cultural communities and expand the ability to shift between cultural conceptions while
adapting behaviors that will serve to bridge the cultural differences [6].
Education and Career Attainment
The study abroad experience has contributed to quite a few students to develop
educationally and professionally completely different than what they would experience if it
they were not studying in another country. Many students have developed a professional
career related to the country where they stayed during school and kept it for many years. Quite
a few have entered the field of International Relations and international correspondence.
Students who interned in other countries acquired new skills and tools that affected the course
of their career [5].
Assessment of Intercultural Competence
One meaningful outcome of internationalization efforts at postsecondary institutions is
the development of intercultural competent students. Yet few universities address the
development of intercultural competent students as an anticipated outcome of
internationalization in which the concept of “intercultural competence” is specifically defined.
This lack of specificity in defining intercultural competence is due presumably to the difficulty
of identifying the specific components of this complex concept. Even fewer institutions have
designated methods for documenting and measuring intercultural competence [2].
In a study conducted by Deardorff [2] to test the stand of scholars and administrator in
the subject of intercultural competence the author reached the following conclusions:
Intercultural scholars and higher education administrators did not define intercultural
competence in relation to specific components (i.e., what specifically constitutes intercultural
knowledge, skills, and attitudes).
Instead, both groups preferred wider definition in nature. Though this is a surprising
conclusion, it stands in line with the literature in that most definitions are general. However, it
is important to note that the key criticism in the current definitions is that they are too general
or provide a disjointed list of attributes. This criticism can be in part responsible for the lack of
specificity on the part of the intercultural scholars
Based on the overall consensus of both the scholars and administrators, it can be
concluded that intercultural competence can indeed be measured. Moreover, it is very
important to measure the degree of intercultural competence for a certain period of time.
However, it should be noted that the measurement is intercultural competence is complex and
more than one conclusion can be drawn. It is also important to determine the subject of the
tests to get the best results.
The definition of intercultural competence is evolving what can be one reason why
this construct has been so difficult to define
50
 The opinions of the panelists and their definitions have been changed over the years
and what is considered valid in the past, is no longer valid today. Therefore there is a need to
conduct new definition and assessment methods on a regular basis. As culture is something
that changes constantly, so are the opinions of scholars on intercultural competence change
over time.
The subject of intercultural competence is continuing to be a complex issue.
Deardroff's study highlighted different issues that remained controversial:
 the use of quantitative methods to assess competence
 the use of standardized competency instruments
 the value of a theoretical frame in which to place intercultural competence
 the use of pre- and posttests and knowledge tests to assess intercultural competence
 the role and importance of language in intercultural competence
 whether measuring intercultural competence is specific to context, situation, and
relation
 whether this construct can and should be measured holistically and/or in separate
components.
Summary
The issue of internationalization is a complex issue because it does not begin and end
with benefits of the transition from state to state for the purpose of study. In this article I have
tried to bring the perspective of the “customer” of the internationalization process - the
student, and see where he benefits by the internationalization. International study programs
existed for many years already, but the world is marching towards another trend in which the
policy is internationalization and it is imperative to consider all aspects of this issue and
continue to conduct studies to examine not only the effect of the global educational and
cultural benefits that the internationalization has but also the pitfalls or rather, the corners
where there is a need for reinforcement of awareness.
References
1. Buesing, W.M. Motivation for Studying Abroad, Masters Theses. Paper 1329, 2004.
Submitted in partial fulfillment of the requirement for the degree of Master of Arts in Clinical
Psychology, in the graduate school, eastern Illinois University.
2. Deardorff, D.K. Identification and assessment of intercultural competence as a student
outcome of internationalization. Journal of Studies in International Education, Vol.10, 2006,
pp.241-266.
3. Deci, E. L., Ryan, R. M. Intrinsic Motivation and Self-Determination in Human Behavior.
New York, NY: Plenum Press, 1985.
4. Dwyer, M.M. More Is Better: The Impact of Study Abroad Program Duration, The
Interdisciplinary Journal of Study Abroad, 2004, pp. 151-163.
5. Dwyer, M.M., Peters, C.K. The Benefits of Study Abroad: New Study Confirms Significant
Gains. IES Abroad News. Retrieved from: http://www.iesabroad.org/study-
abroad/news/benefits-study-abroad
6. Hammer, M.R. The Intercultural Development Inventory: A New Frontier in Assessment and
Development of Intercultural Competence. In: Vande Berg, M. Paige, R.M., Kris Hemming
Lou (Eds.). Student Learning Abroad: What Our Students Are Learning, What They’re Not.
2009.
7. Isabelli-Garciá, C. Chapter 9: Study Abroad Social Networks, Motivation and Attitudes:
Implications for Second Language Acquisition. In, DuFon, M.A., Churchill, E. (Eds.),
Language Learners in Study Abroad Context, 2006.
8. Kitsantas, A. Studying Abroad: The Role of College Students' Goals on the Development of
Cross-Cultural Skills and Global Understanding, College Student Journal, Vol. 38, 2004, p.
441.
51
9. Kitsantas, A., Meyers, J. Studying Abroad: Does It Enhance College Student Cross-Cultural
Awareness? Presented at the combined Annual Meeting of the San Diego State University and
the U.S. Department of Education Centers for International Business Education and Research
(CIBER 2001).
10. Chirkov, V., Vansteenkiste, M., Tao, R., Lynch, M.The role of self-determined motivation and
goals for study abroad in the adaptation of international students, International Journal of
Intercultural Relations, 31, 2007, pp. 199-222
Lebnawi Ayed
THE LITERARY EVIDENCE REGARDING THE IMPACTS OF SBM AND
PRINCIPALS ON SCHOOLS’ OUTCOMES AND ON TEACHERS’ JOB
SATISFACTION
REVISTA LLITERATURII PRIVIND IMPACTUL SBM ȘI REZULTATELE
PRINCIPALE, REFLECTATE ÎN SATISFACȚIA DE MUNCĂ
Abstract
As a globalization trend which has become a way to improve the performance of the
education system, School Based Management (SBM) is popular reform that has been adopted in
many countries in the word. SBM allows people who work in schools to make decisions about how
money is spent, who is hired and how students are taught. Thus, while state and local school boards
(as in traditionally managed schools) set goals and standards, under SBM the decisions and
processes used to meet those outcomes are made at the school level. According to literary review,
the main factors which have involved at the SBM reform are: a- SBM itself; b- and its management
leader as a principal and his management style; c- and their impacts on the school efficacy
(includes the financial improvement and student achievement); d- and on teacher job satisfaction.
This study will explore the literary focuses on these fourth main factors and the evaluation of the
literary studies about the SBM reform including the impacts of the two main independent factors,
the SBM and principal leadership; on the two main dependent factors, the school outcomes, and on
teacher satisfaction; including study conclusions.
Kewords: School based management (SBM), principal style management, effectiveness,
outcomes and job satisfaction
Abstract
Ca o tendință de globalizare, care a devenit un mod de a îmbunătăți performanța
sistemului de învățământ, Educația bazată pe Management (School Based Management - SBM) se
prezintă drept o reformă care se bucură de popularitate și care a fost adoptată în mai multe țări din
lume. SBM permite angajaților din învățământ să ia decizii cu privire la modul în care sunt
colectate și cheltuite fondurile, și în care sunt învățați elevi. Astfel, în timp ce instituțiile de stat si
locale, administrate de consiliile școlare (în școlile administrate în mod tradițional) se realizează
obiective și standarde tradiționale, în conformitate cu SBM deciziile și procesele sunt orientate spre
a satisface rezultatele realizate la nivel de școală. Conform revistei literaturii, principalii factori
care au implicat reforma SBM sunt: a) SBM ca atare; b) liderul său stilul de management; c)
impactul lor asupra eficacității școlii (include îmbunătățirea situației financiare și rezultatele
elevilor); d) satisfacția de muncă a profesorilor. Acest studiu va explora literatura cu privire la cei 4
factori și ca evalua publicațiile despre reforma SBM, inclusiv privind impactul celor doi factori
independenți de bază, în principal, SBM și conducerea; dar și celor doi factori de bază dependenți:
rezultatele școlare și satisfacția de muncă a profesorilor.
Cuvinte-cheie: Educația bazată pe Management (SBM), stil de management, eficiență,
rezultat, satisfacție de muncă.
School Based Management (SBM) is a model of administrative decentralization as a
school center has formal authority to make decisions on issues pedagogical, organizational and
financial, subject to the overall policy of the state [1]. SBM model implemented in schools

52
across the world in different ways, as a product of circumstance and local culture [2, p.33]
claimed that, while the general definition of SBM is the transfer power concerns decisions on
administrative matters at the school level, this definition entails two fundamental questions
that create a great diversity of self-management application:1) What are the powers that are
exchanged? 2) Who are transferred powers: Does the professional staff at the school or to the
community and parents?
Although SBM has become a central theme of the restructuring efforts in many
western centralized educational systems [3], little is known about its direct effects on the
quality of schooling and on school dynamics; and it's very difficult to define a common
definition of school based management (SBM).
Most definitions of school based management find that it involves decentralizing
authority to the school level [4, 5]. Since there are several models of school based
management operating around the world, defining the features of a model before adoption is
important. The World Bank [6] recommends that the following factors be considered and
defined when developing a model of school based management.
 Specify what is meant by school based management—the autonomy and
accountability must be explicit.
 Consider capacity issues.
 Identify the timeframe for achieving school based management.
 Establish process, output and outcome goals.
 Publish the detail of the planning steps.
 Base decisions on local evidence and select an evaluation method.
The World Bank [6] reports that most countries, whose students perform well, give
schools substantial authority to shape local education provision, allocate and manage
resources. An OECD [7] report also provides evidence that school autonomy relates positively
to the performance of school systems while greater responsibility in managing resources
appears to be unrelated to student performance. While there are numerous school systems
across the world that have introduced decentralized school based management models there is
still a paucity of data available on outcomes.
SBM model created from the findings of many studies that have attempted to improve
the functioning of school organizational units and strengthening the efficacy, achievements,
effectiveness and accountability of its managers, staff and students. The main purpose of SBM
model is to enable school staff to make independent decisions, meet the maximum extent
needs, conditions and specific circumstances of the school and the community of students,
thus improving school effectiveness, student achievement and school climate. The schools'
principal with teaching staff is delegated extensive authority and responsibility to student
achievement and school is granted maximum flexibility to use all of the resources at its
disposal, in order to improve student achievement [8].
Caldwell [5] also outline that is common to all models, self-managed empowerment
autonomy and responsibility within predetermined. The World Bank [6] has created a mapping
of self-management policy implementation in various countries across the continuum of
autonomy of self-managed schools. At one end of the spectrum are schools having no
autonomy, and at the other places where parents and other parties have autonomy to set up
community schools [9]. Although much diversity, De Grauwe [10] specifies five ingredients
listed all variants of self-management are implemented worldwide.
1. Democracy - transfer more decision-making into the hands of the parents and staff
more democratic than leaving them in the hands of a small group of public officials in
key position.

53
 2. Relevance-focus more decision-making that is closer to where an experienced
difficulty leads to more relevant policies to solve the problems.
3. Less bureaucracy-faster decision if it is not required to go through a long approval
process intermediary.
4. More accountability - when school staff have a stronger statement about what
happens at school, there is a greater expectation that they will take responsibility for
the consequences.
5. The ability to mobilize resources to higher-community bodies will have a higher
desire to raise funds for the school, and reflect impact on the organization and its
management.
Types of SBM-funding
According to Suggett [11], there are a several types of school with different type
funding.
 Academies publicly is funded independent schools in England which have
greater freedoms, than other types of state schools, in areas such as operational settings,
delivery of curriculum, staff pay and conditions.
 Charter schools are independent public schools in the United States. They
are publicly funded but operate free from many of the laws and regulations that govern
traditional public schools.
 Free Schools are England's the closer comparison to charters in England are
free schools which are a recent addition to the education landscape and are outside of local
education authority control and are run by parents, education charities or religious groups.
 Free Schools in Sweden introduced an autonomous category of public
schools in 1991 (all schools are public) and subsequently enabled greater elements of school
choice and the establishment of free schools in any location. About 20 per cent of students are
in free schools.
 Independent Public Schools are launched in 2009, the Independent Public
Schools initiative is empowers school communities by giving them greater capacity to shape
the ethos, priorities and directions of their schools.
 Tomorrows Schools are the New Zealand’s 1988 reform that removed 10
government education boards and enabled all schools to manage their own budgets, parents to
have a greater role in school governance and elect their own board of trustees.
Growth of the SBM as a trend in the world
SBM growth of a changing reality required solutions to problems such as poor
academic achievement, a lot of students dropping out of school, learning outcomes gaps
between students of different social strata and the disaffected teachers and worn-out [2, p.37].
US researcher Malen [12] and colleagues argue that decentralization born political reaction to
the crisis of confidence that hit the public concerning the central government's ability to
effectively manage the education system. In other words, SBM grew against the background
of dissatisfaction in the performance of the education system and in view of the demand for
democratization of the school. Since then, the constant growth of the education budget, paid
from the public, and the need to reduce the costs and raising yields are also influenced in no
small measure to the growth of self-managed school. Conventional school failure in many
cases creates a need for change [5]. At the same time, even the latest organizational theories
and demand of teachers give their concrete expression in professional encouraged and
promoted the establishment of self-managed school [5].
Even though there have been different types of challenges, difficulties and problems
in implementing SBM, numerous opportunities have been created for the schools, teachers,
parents, educators, education officers and even educational leaders engaged in such school

54
reform to rethink educational practices, develop themselves, modify roles, formulate
innovations, and improve the educational outcomes of their schools [11].
Factors related to the SBM
Effective SBM research focuses school improvement on the variables that are within
the control of educators and have the greatest potential to impact student achievement [13].
Many studies claimed that the leadership style of the principal is a key factor in the success of
SBM [14, 15]. Other studies indicate that SBM affects significantly principals’ job and
workload [16, 17] yet at the same time, it challenges current relationships between principals
and teachers and improves these relationships only when teachers are empowered. Sotrak [18]
claimed that administrators and teachers are the most important factors in the educational
context of the school. Principals’ style management and the way it is perceived by teachers,
have a significant effect on the perception and attitude regarding the school activities. The
level of effectiveness of a leader in SBM can be measured by the value of output produced and
the value of output is easily measured by the kind of leadership style being employed by that
leader [19].
Nowadays, many teachers feel dissatisfied and less committed with their job because
of increased accountability and stress, heavy workloads, poor pay and working conditions, a
negative school climate, low morale, excessive bureaucracy, and, specifically, perceived
inadequate principal support [20]. Tella [21] mentioned, a lot of studies has been compiled
regarding with leadership style and job satisfaction, and whether or not a correlation exists
with principal’s management styles. Suggestions by Cherry [22] and others apostrophize the
need for further study in this context.
Therefore, four factors will be with regarding at the follow literary parts: the SBM;
and leadership styles; their influences on SBM outcomes; and on the teachers' satisfaction.
Impacts of SBM on school outcomes
Job effectiveness refers to the measured output of an employee within a specified
period of time. Similarly job productivity can be explained as the ratio between output and
total factors required to achieve it [23]. The school requires a lot of human, materials,
physical facilities and financial resources for building the capacity of the education system to
be able to deliver high quality and relevant curriculum to learners of all ages [22].
One critical area of authority for schools was budget authority. This is an area
commonly delegated to schools in SBM plans, yet there were impediments that constrained its
potential for change [24, 25]. For example, schools may have authority over only a limited
amount of funds or face obstacles from the district or state about how those funds can be used.
Even so successful SBM schools found ways to redirect funds to support their plans for
student academic improvement [25]. This authority to allocate funds that support school
decisions and initiatives is, as Odden and Busch [26] conclude a key element in instituting
change.
Stand of research on SBM has focused on the relationship between SBM and
classrooms practices. Research by Robertson et al. [3] assessed the relationship between SBM
and the adoption of new classroom practices, concluding that higher levels of curriculum and
instruction reform took place when SBM was more fully implemented at a school. SBM was
used as a means for restructuring classrooms practice. Another study , focused on schools
Chicago and conducted through CCSR , provided substantial support for the conclusions that
teacher participation in decision-making in SBM schools was related positively to improved
instructional programs and to increased student learning [27].
Impacts of SBM on moral satisfaction
While some researchers present evidence indicating that SBM improves school
outcomes [28] and other researchers provide evidence showing mixed effects [29]; or no effect
at all [30, 31 p. 131). The existing empirical evidence suggests that the likelihood that SBM
55
will lead to improved school outcomes is extremely problematic (31, p. 157). At the same
time, other studies show that the amount of workload and the number of bureaucratic missions
that teachers experience under SBM tend to increase [32].
The empirical evidence supporting the claims of SMB to generate improvement has
not been overwhelming [33]. Marks and Louis [34], through their study, investigated teacher
empowerment in SBM schools and concluded that participation in school decision-making
promoted a strong feeling of professional community when the focus of decisions went
beyond individual classrooms but were still directly related to student jamming. In a recent
review of the SBM literature, Leithwood and Menzies [35] concluded that teachers tended to
be positively affected by SBM and they cited evidence of increased teacher commitment and
morale.
Other studies report, however, that morale increased in the initial levels of
implementation of SBM but soon returned to depressed levels that existed in schools prior to
the introduction of SBM. This evidence corresponds with findings showing that SBM
promotes inter-school competition and that schools where teachers are empowered are
characterized by greater organizational conflict and lowered school climate [36].
Impacts of principal's style management on school outcomes
Leadership can be defined as the manner in which the leader executes and motivates
his subordinates towards accomplishing the organizational goal; and has the ability to
convince and persuade others to act on the basis of greater knowledge or competence,
reasoned argument and fairness [37].
Effective school research focuses school improvement on the variables that are within
the control of educators and have the greatest potential to impact student achievement. Many
studies claimed that the leadership style of the principal is a key factor in the success of SBM.
The level of effectiveness of a leader in SBM can be measured by the value of output
produced and the value of output is easily measured by the kind of leadership style being
employed by that leader [13, 19].
There are a number of leadership styles that are being practiced in different
organizations. Today, most of the literary focuses about three leadership styles, Transactional
leadership style; Transformational leadership style and Laissez-affaire [9, 22].
The transformational leaders set an example for their followers and ensure dramatic
changes within the organization. The leader influences the employees through motivation and
creating demanding but yet challenging opportunities for individuals in the organization to add
their quality input in order to achieve set objectives. This kind of leadership clearly outlines
goals and objectives to be achieved and positively drives subordinates to its achievement
Transformational leadership style was developed by Downton and Burns in 1973 and 1978
respectively [38]. Cherry [22] quoting Bernard Bass however outlined four components of
transformational leadership namely: individualized stimulation, individualized consideration,
inspirational motivation and, idealized influence.
Similarly Petersen [9] reiterated that the transactional leadership style ‘professes that
people are motivated by rewards and punishments. Transactional leadership style usually gives
the employees or subordinates rewards or punishments for tasks carried out (Petersen, 2012.
The word ‘transaction’ implies that rewards are given for actions taken (either positive or
negative). That is, when a productive action is taken resulting in the inability to meet set goals,
the individual is rewarded negatively; but when an unproductive action is taken, the individual
is accorded due punishments by the leaders [38].
Laissez-faire leadership style is a form of leadership where there is little or no control
directed to subordinates from their superiors. Laissez-faire is gotten from the French word
which means ‘let it be’ [39].
Relation between leadership style and SBM
56
 Germano [39] noted that ‘the SBM leadership must manage change (especially in this
era of digitization), develop employees’ inherent skills and provoke customer commitment’.
The nature of the institution could also be a determining factor of the kind of leadership style
to be employed in order to heighten productivity.
The SBM leadership must manage change, develop employees’ inherent skills and
provoke customer commitment. The nature of the institution could also be a determining factor
of the kind of leadership style to be employed in order to heighten productivity [39].
From the study carried out by Cherry [22] it was revealed that the transformational
leadership style which involves an open and regular means of communication between the
leaders and their subordinates bring about better output and higher productivity; the objectives
of the SBM are easily driven by the school staff when the leaders and management team
members make use of the transformational leadership style. Germano [39] noted in their study
that ‘in some SBM where the laissez-fairre leadership existed, the level of achievements
recorded in such institutions was quite low.
Impacts of principal's style management on moral satisfaction
Researches indicate that a principal’s leadership style can impact job satisfaction
among school teachers [23]. When teachers feel their needs are being met and experience a
sense of satisfaction in their job, they experience a stronger motivation to exert extra effort to
accomplish organizational goals [8]. Research has also shown that principal leadership can
correlate to job satisfaction among teachers, which can also lead to increased teacher
effectiveness in the classroom and may have a direct bearing on student achievement [8].
Many teachers feel dissatisfied with their job due to of the undue amount of
accountability placed on them to ensure all students are reaching skill. As teachers become
dissatisfied with their working conditions and experience a decrease in obligation to their
schools, this attitude of dissatisfaction slowly starts to negatively impact students as well. That
teacher job dissatisfaction improved when teachers understood they had limited input in the
decision-making process connected with limited autonomy within their classrooms. Teachers
begin to feel isolated and angry toward administration when their independence as a classroom
teacher is limited [20].
Cherry [22] claimed that transformational leaders have impact to raise followers to an
advanced level of moral target. This is perfect by implementation of good administrative skills
that impact the emotional bonds with followers. Transformational leaders impact followers to
change performance rather than promote particular instructional practices.
The ultimate goal of the transformational leader is characteristics election that looks
for actively engage all school employees. The activation of transformational leadership looks
for transform feelings of teachers that, impact school culture. Specially [35].
The literary evaluation of the SBM--Mixed researches' results about SBM
On the basis of SBM many studies have been conducted and created a knowledge
base that helps to understand the benefits and difficulties of SBM. First, I present studies that
show positive results in SBM. Further representative studies which showed findings do not
support self-management.There is a mixed result about the SBM, while many studies are
supporting, for example [5, 40]; others are brought criticism of SBM [42, 43].
Studies supporting SBM
The researchers investigated three main components, which improved following the
implementation of SBM.
•Improve achievement - the most striking finding in studies on the effects of SBM is
the positive impact that the implementation of SBM model on student achievement. For
example, in 1988 SBM reform in Chicago, where the goal was to raise the level of student
achievement. A comparison was made between reading scores in 1990 and 1997, and
improved student achievement [5]. Mark [34] surveyed 39 countries, found Slaotonomih
57
school has an impact on student achievement in TIMSS test; a series of studies carried out in
Australia, although they have shown a link between self-management and academic
achievement.
•Ability to school leadership - Nusche [40] found that school autonomy is
empowered by enabling the creation of conditions for the resumption and development of the
school.
•responsibility and reporting - a study conducted over two decades in Europe,
including the 30 European Union countries (excluding Turkey), and examined the issue of
self-management, found that all the countries examined mechanisms have been developed to
increase the reporting responsibilities and school level. When grown in parallel to enhancing
the appreciation programs that assist the country to systematically examine student
achievement in schools [5].
Studies have not found support for SBM
Many studies have claimed that SBM rule does not affect student achievement. For
example, Where a country does not have a strong accountability system, schools with greater
autonomy in curriculum and assessment tend to perform slightly worse than those with less
autonomy. In assessing reading in PISA 2009, a student attending a school with greater
autonomy in a low accountability environment was 6 PISA points lower than a student in a
school with less autonomy [7]. In science in 2012, the difference was nine points lower [41].
This study shows that although self-managed schools pedagogical and administrative decision
maker more compared to traditional schools, but it has no impact on students' achievement.
Even the findings of Cobbold [42] do not support the claim that SBM affect student
achievement. However, there was no support for that autonomy has a differential effect on
students prosperous and students who come from underserved communities. This suggests that
reforms autonomy does not affect the inequality between students with social background is
different in each country developed or developing countries [43]. As Cobbold [42] found in
his study, which surveyed the SBM in Australia, New Zealand, Sweden, the US and the UK,
found that the impact of the implementation of SBM for innovation in teaching and
curriculum.
Conclusions
Conventional school failure in many cases, creating a need for change, SBM grew
against the background of dissatisfaction in the performance of the education system, the
needs of improvement outcomes, staff empowerment, autonomy in managing budgets, powers
recruitment and dismissal of personnel and creating a supportive organizational climate.
Proponents of SBM argue that the education system must devolve decision-making
authority in order for school performance to improve. They argue that educators in schools are
closest to students, and therefore are in the best position to assess student needs and to design
educational programs to meet those needs.
The literary evidence focuses about four main factors related to the SBM issue, the
SBM; and leadership styles; their influences on SBM outcomes; and on the teachers'
satisfaction.
Effective school research focuses school improvement on the variables that are within
the control of educators and have the greatest potential to impact student achievement .In the
effective school, the principal acts as transformational leader and articulates the mission of the
school, which is crucial to the school’s overall effectiveness.
Yet, although many studies have been occurred in education field in order to
investigate and evaluate the SBM reforms, there is a mixed result about the SBM while many
studies are supporting, others are brought criticism of SBM, so the unclear evaluation of the
SBM reform has just increased, therefore no obvious evidence exist about its outcomes and its
role to empower, assets and improve the education system.
58
 In sum, the literary evidence explored the need of conducting more deep studies about
the SBM issue in order to cover the gap, evaluating and answering the real impacts of the
SBM on improvement the education system.
References
[1] Devos, G., Van den Broeck, H., & Vanderheyden, K. (1998). The concept and practice
of a school-based management contest: Integration of leadership development and organizational
learning, Educational Administration Quarterly, 34 (Supplemental): 700-717.
[2] Gaziel H., (2002).School Based Management.Ramot,tel-Aviv.
[3] Robertson, P.J., Wohlstetter, P., & Mohrman, S.A. (1995). Generating curriculum and
Instructional innovations through school-based management, Educational Administration
Quarterly, 31 (3): 375-404.
[4] Brus, D.J., G.M. Hengeveld, D.J.J. Walvoort, P.W. Goedhart, A.H. Heidema, G.J.
Nabuurs, K. Gunia, (2011). Statistical mapping of tree species over Europe. European Journal of
Forest Research 131 (1): 145–157.
[5] Caldwell, B. (2005). School based management. Retrieved from
http://unesdoc.unesco.org/images/0014/001410/141025e.pdf on 19.8.15
[6] World Bank 2007. What is School-Based Management? The World Bank, Washington
DC, <siteresources.worldbank.org/EDUCATION/Resources/278200-1099079877269/547664-
1099079934475/ 547667-1145313948551/what_is_SBM.pdf>.
[7] OECD (2010). PISA 2009 Results: What Makes a School Successful? Resources,
Policies and Practices (Volume IV), OECD Publishing, Paris, dx.doi/10.1787/9789264091559-en.
[8] Mackenzie, N. (2007). Teacher morale: More complex than we think? Australian
Educational Researcher, 34(1), 89-104.
[9] Peterson, F.C. (2012). The Effect of Perceived Leadership Style on Employee Job
Satisfaction at a Selected Company in the South African Aeronautical Industry. The Department of
Business Administration, Cape Peninsula University of Technology.
http://digitalknowledge.cput.ac.za/jspui/bitstream/11189/1073/1/F%20PETERSEN,%20Dissertatio
n,%20M-Tech.pdf
[10] De Grauwe, Anton.(2004). “Improving the Quality of Education through School
Based Management: Learning from International Experiences.” International Review of Education
51 (4): 269–87.
[11] Suggett D., (2015). School autonomy: Necessary but not sufficient.Retvired from
https://journal.anzsog.edu.au/publications/21/EvidenceBase%202015Issue1Version1.pdf
[12] Malen, B. et al. (1989). What Do We Know about SBM:A case Study of the
Literature - a call of Research . Paper Presented at the Conference on control in American.
Education, University of Wisconsin, Madison.
[13] Vaughn, V., Gill, P., & Sherman, R. (2009). Effective school research: Teachers’ and
Administrators’ perceptions of its existence on campus.
[14] Yanitski, N.W. (1998). Site-based decision making in schools. Paper presented at the
Annual Meeting of the American Educational Research Association, San Diego, CA, April 13-17.
[15] Delaney, J.G. (1997). Principal leadership: A primary factor in school based
management and school improvement. NASSP Bulletin, 81 (586): 107-111
[16] Cranston, N. (2000). The impact of school based management on primary school
Principals: An Australian perspective. Journal of School Leadership, 10 (3): 214-232.
[17] Delaney, J.G. (1997). Principal leadership: A primary factor in school based
management and school improvement. NASSP Bulletin, 81 (586): 107-111
[18] Sotrak.R. (2004) .Study at educational management: Darwael.press. Aman ( Arabic).
[19] Obiwuru, T.C., Okwu, A.T, Akpa, V.O. & Nwankwere, I.D. (2011). Effects of
Leadership Style on Organizational Performance: A Survey of Selected Small Scale Enterprises in
Ikosi-Ketu Council Development Area of Lagos State, Nigeria. Australian Journal of Business and
Management Research, Vol. 1(7), pp 100-111

59
 [20] Popham, W. J. (2004). America’s failing schools: How parents and teachers can cope
with No Child Left Behind. New York, NY: Routledge-Falmer.
[21] Tella , A. (2007).Work motivation ,Job satisfaction ,and Organizational commitment
of Library Personnel in Academic and research libraries in Oyo State ,Nigeria .University of
Ibadan, Nigeria.(Doctoral dissertation).
[22] Cherry, K. (2015). What is Autocratic Leadership? Retrieved from
http://psychology.about.com/od/leadership/f/autocratic-leadership.htm
[23] Hulpia, H., Devos, G., & Rosseel, Y. (2009). The relationship between the perception
of distributed leadership in secondary schools and teachers’ and teacher leaders’ job satisfaction
and organizational commitment. School Effectiveness and School Improvement, 20(3), 291-317.
[24] Clune, W.H. & White, P.A. (1988). School-based management: Institutional
variation, implementation and issues for further research, Center for Policy Research in Education,
New Brunswick, NJ: Rutgers University: 217-255.
[25] Wohlstetter, P., Van Kirk, A., Robertson, P. and Mohrmar, S. (1997) Successful
School-Based Management. Virginia, ASCD.
[26] Odden, E.R. & Wholstetter, P. (1995). Making school based management work.
Educational Leadership, 52 (5): 32-36.
[27] Smylie, M.A., Lazarus,& Brownlee – Conyers, J.(1996). Instructional outcomes of
school –based participative decision making. Educational as Policy Analysis. 18, 181-198.
[28] Collins R.A. & Hanson, M.K. (1991). School based management /shared decision
making project. Miami, FL: Dade County Publich Schools, Office of Educational Accountability.
[29] Summers, A.A. & Johnson, A.W. (1994). A review of the evidence on the effects of
School-based management plans. Paper presented at the conference on Improving the Performance
of American Schools: Economic Choices. National Research Council, National Academy of
Sciences, Washington, DC.
[30] Dempster, N. (2000). Guilty or not: The impact and effects of site-based management
on schools. Journal of Educational Administration, 38 (1): 47-63.
[31] Murphy, J. & Beck, L.G. (1995): School-based management as school reform,
California: Corwin Press Inc.
[32] Leithwood, K., Menzies, T., Jantzi, D. & Leithwood, J. (1996). School restructuring,
Transformational leadership and amelioration of teacher burnout. Anxiety Stress and Coping: an
international Journal, 9: 199-215.
[33] Jenkis, J.R., Ronk, J., Scharg. J. A., Rude, G.G., & Slowitschek, C. (1994). Effects of
school –based participatory decision – making to improve service for low performing students.
Elementary school journal, 94, 372.
[34] Marks, H. . & Louis, K. S.(1997) . Does teacher empowerment affect the classroom:
The implications of teacher empowerment for instructional practice and students academic
performance Educational Evaluation and Policy Analysis, 19, 245-275.
[35] Leithwood, K., Menzies, T., Jantzi, D. & Leithwood, J. (1996). School restructuring,
Transformational leadership and amelioration of teacher burnout. Anxiety Stress and Coping: an
international Journal, 9: 199-215
[36] Duttweiler, P.C. & Mutchler, S.E. (1990a). Organizing the educational system for
excellence: Harnessing the energy of people. Austin, TX: Southwest Educational Development
Laboratory.
[37] Ogbah, E.L. (2013). Leadership Style and Organizational Commitment of Workers in
some Selected Academic Libraries in Delta State. International Journal of Academic Research in
Business and Social Sciences, Vol. 3(7), pp. 110-118
[38] Chen, H. (2004). The Relationship between Leadership Styles and Faculty Job
Satisfaction in Taiwan. A Ph.D Dissertation submitted to the Department of Nursing, University of
Utah.Retrieved from http://content.lib.utah.edu/utils/getfile/collection/etd1/id/1384/filename
[39] Germano, M.A. (2010). Leadership Style and Organizational Impact. Library Work
life. Retrieved from http://ala-apa.org/newsletter/2010/06/08/spotlight/
60
 [40] Nusche, D., Laveault, D., MacBeath J., & Santiago, P. (2012). OECD reviews of
evaluation and assessment in education: New Zealand. Retrieved from
http://www.oecd.org/newzealand/49681441.pdf
[41] OECD (2013). PISA 2012 Results: What Makes Schools Successful? Resources,
Policies and Practices (Volume IV), PISA, OECD Publishing, Paris,
dx.doi.org/10.1787/9789264201156-en.
[42] Cobbold, T. (2012). School autonomy is not the success claimed: Education research
brief. Retrieved from http://www.saveourschools.com.au
[43] Haenisch, J.P. (2012). Factors Affecting the Productivity of Government
Workers.Gender Studies Journals. Retrieved fromhttp://sgo.sagepub.com/content/2/1/
Mudrea Silvia, coordonator științific Rusnac Svetlana
PLANIFICAREA VOCAȚIONALĂ CA ASPECT AL IDENTITĂȚII DE SINE
VOCATIONAL PLANING AS AN ASPECT OF SELF-IDENTITY
Rezumat
Problema planificării vocaționale este acută, din considerentele că tinerii nu își cunosc identitatea
de sine. Ca rezultat, alegerea poate fi greșită. Schimbările rapide care au intervenit în ultimele
decenii în viața politică, social-economică în Moldova dictează nevoia de actualizare a abordărilor
privind planificarea vocațională și aspecte ale identității de sine. Economia de piață nu mai
garantează protecția de care se bucurau tinerii de altă dată – acces liber la educație, loc asigurat de
muncă și posibilități multiple de realizare profesională și personală. Fenomenele noi de șomaj și
migrație a forței de muncă, care înregistrează statistici impresionante la noi în țară, fac mult mai
dificilă pentru tineri problema planificării vocaționale și de realizare personală. Trebuie să
menționăm faptul că însoțirea/asistența/consilierea este considerată în știința psihologică și
pedagogică ca o formă eficientă de ajutor în autodeterminarea profesională, cunoașterea identității
de sine a tinerilor. Astfel, se impune necesitatea cercetării problemei date pentru a fi stabilită
importanța planificării vocaționale pentru identitatea tânărului.
Cuvinte-cheie: carieră, comportament vocațional, eul, identitate de sine, planificare vocațională,
self-concept.
Abstract
Vocational planning issue is a sharp one because this issue comes up at a young age, when
youngsters haven’t defined their identity yet. As a result, choice can be made wrong. The quick
changes, which have appeared in the last decades in Moldova’s political, social and economic life,
impose the necessity to update all approaches regarding vocational planning and self-identity
features. Market economy doesn’t guarantee the same protection as youngsters used to benefit from
before- free studies, job assurance and multiple choices of professional and personal achievements.
Such new phenomena as unemployment and labor force migration, which are recording high rates
in our country, make this issue even harder for young people and their personal development. We
have to mention that assistance/guidance is considered in psychological and pedagogical science as
an efficient help regarding professional self-determination, self-knowledge of youngsters.
Therefore, the necessity of studying this topic is really important in order to establish vocational
planning importance for young people’s identity.
Keywords: career, vocational behavior, vocational planning, self-identity, self-concept.
Schimbările rapide care au intervenit în ultimele decenii în viața politică și social-
economică în Moldova dictează nevoia de actualizare a abordărilor privind planificarea
vocațională și aspecte ale identității de sine. Economia de piață nu mai garantează protecția de
care se bucurau tinerii de altă dată – acces liber la educație, un loc asigurat de muncă și
posibilități multiple de realizare profesională și personală. Fenomenele noi de șomaj și
migrație a forței de muncă, care înregistrează statistici impresionante la noi în țară, fac mult
mai dificilă pentru tineri problema planificării vocaționale și de realizare personală.

61
 Condițiile economice au agravat mai ales situația copiilor și adolescenților. În
condițiile actuale devine tot mai solicitată sarcina de pregătire temeinică a adolescenților în a fi
capabili: să se orienteze în condiții dificile; să i-a decizii; să formeze un simț de
responsabilitate; să se cunoască pe ei însăși.
Orientarea vocațională eficientă pentru o persoană, din perspectiva ultimelor abordări
teoretice, promovează utilizarea metodelor de conștientizare a propriei “povești de viață”, prin
descoperirea și stimularea resurselor care contribuie la adaptarea în situația diferitelor
solicitări, prin stimularea dorinței și a efortului de autocunoaștere, precum și prin formarea
deprinderii de a-și defini scopuri clare, pe termen scurt, mediu și lung. În societatea industrială
post-modernă, indecizia unei persoane contribuie la apariția stresului, anxietății care se poate
accentua în situația planificării viitorului.
În rândul adolescenților, intervenția educațională și vocațională trebuie structurată
astfel încât să crească adaptabilitatea la schimbare a tinerilor, să stimuleze orientarea spre
acțiuni și decizii concrete, precum și să îi determine să se angajeze în procesul decizional
specific alegerii carierei astfel, încât ulterior satisfacția alegerii să favorizeze obținerea unor
rezultate profesionale productive.
Cariera acoperă și identifică diferite roluri în care individul este implicat: elev,
angajat, membru al comunității, părinte etc., modul în care acționează în familie, școală și
societate și suita de etape prin care poate trece în viață: căsătorie, pensionare; toate acestea
considerate ca un tot unitar, indivizibil. În această accepțiune, orice persoană are o carieră, și
nu doar cei care exercită cu succes o anumită profesie [7, p. 10].
Autodeterminarea profesională la treptele ei inițiale pune fundamentul, determină
strategia formării profesionale continue și strategia dezvoltării personalității.
Autodeterminarea profesională reprezintă o mare parte din autodeterminarea vieții în general.
Cunoașterea conținutului psihologic al alegerii profesionale al adolescenților, a factorilor
primordiali în realizarea acestui proces, a cauzelor și a particularităților alegerii profesionale a
adolescenților, poate face ajutorul acordat în vederea autodeterminării profesionale mult mai
eficient.
Învățământul modern trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenți bine informați, ci
formarea de persoane cu abilități sociale și sisteme axiologice ferm conturate. În fapt, scopul
ultim al educației este pregătirea pentru viață a elevului și implicit pentru ocuparea unui loc de
muncă care să-i faciliteze o integrare cât mai eficientă socioprofesională.
În acest sens se impune necesitatea asistenței în alegerea carierei, mai ales în
condițiile în care se conștientizează că educația are o responsabilitate mai mare în societate
decât simpla oferire a unui mediu de învățare. Asumpția care stă la bază este că educația
pentru carieră poate să îi ajute pe elevi să treacă mai ușor din mediul școlii în câmpul muncii.
Cu alte cuvinte, educația devine un mecanism mult mai eficient, depășind statutul de pregătire
a elevilor pentru universitate [2].
Cunoașterea și acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcționarea și
adaptarea optimă la mediul social, în luarea unei decizii corecte privind alegerea vocației.
Orientarea profesională reprezintă o activitate organizată în plan social cu scopul de a
facilita tinerilor posibilitatea de a-și alege o profesie, care să le permită valorificarea fondului
de atitudini, deprinderi și cunoștințe consolidate în cadrul perioadei de pregătire [3, p. 100].
„Orientarea profesională a tinerilor – afirmă O. Berlogea, H. N. Popescu – constituie un
element important în integrarea și adaptarea lor la viața socială” [5, p. 46].
Unii cercetători sunt de părere că pentru alegerea profesiei la orice vârstă, inclusiv și
pentru prima dată persoana trebuie să posede:
 40 % dorința de a învăța;
 10 % înțelegere cu sine însăși ori cu altcineva;

62
  10 % curaj;
 10 % de cunoaștere a profesiei și particularităților proprii;
 10 % dorință emoțională;
 10 % pragmatism;
 10 % simțul umorului [8, p. 206].
Teoria personalității referitoare la alegerea carierei atrage atenția asupra unor aspecte
importante în alegerea vocațională:
 experiența de viață din copilăria timpurie influențează apariția și ierarhizarea
nevoilor;
 motivația este, în general, rezultatul intensității nevoilor fiecărui, în funcție de
gradul de deprimare individuală, dar și de structura genetică;
 orientarea sau non orientarea spre contactul cu alte persoane este influențată de
ierarhizarea nevoilor individuale;
 nivelul activității vocaționale este dat de diferențele genetice dintre indivizi, dar și
de influența mediului în care trăiesc aceștia;
 atitudinea părinților percepută de copil în perioada copilăriei timpurii influențează
asupra alegerii vocaționale a acestuia din urmă [ 6, p. 97].
Problemele de planificare vocațională și de cunoaștere a identității de sine au fost
cercetare din mai multe aspecte. Contribuții esențiale în domeniul planificării vocaționale au
realizat D. Super, A. Maslow, A. Roe, R. Hubert, E. Planchard, M. Reuchlin, D. Holland, A.
G. Watts, E. A. Klimov, I. Holban, A. Chircev, D. Salade, M. Chivirigă, I. N. Nazimov, P. A.
Șavir, E. Grosu, A. A. Barcari, E. P. Iovv, C. Platon și alții [10]. În lucrările acestor autori este
reflectată esența fenomenelor și a factorilor privind autodeterminarea profesională, strategia
reformei contemporane în domeniul orientării profesionale, pregătirea profesională, etc.
Aspectul de identitate de sine în adolescență și tinerețe au fost abordate de G. W.
Allport, E. Erikson, C. Rogers, S. Epstein, J. Marcia [1].
Donald Super a fost primul care a formulat o teorie a dezvoltării cunoscută ca teoria
dezvoltării conceptului despre sine în comportamentul vocațional. În elaborarea teoriei sale el
a fost influențat, pe de o parte, de concepțiile și cercetările lui Carl Rogers, iar pe de altă parte,
de lucrările Charlottei Buhler pe tema dezvoltării psihologice. Adepții lui Carl Rogers
sugerează că de fapt comportamentul constituie o reflectare a ceea ce gândește individul
despre sine, astfel încât răspunsurile date de chestionarele de interese vocaționale constituie o
protecție a individului în funcție de conceptul despre sine pe care-l are, dar și în funcție de
stereotipurile sale privind ocupațiile [9, p. 348].
Trebuie să menționăm faptul că însoțirea/asistența/consilierea este considerată în
știința psihologică și pedagogică ca o formă eficientă de ajutor în autodeterminarea
profesională, cunoașterea identității de sine a adolescenților și tinerilor. Ca și repere
fundamentale în probleme teoretice și practice ale consilierii în carieră sunt considerate
lucrările lui V. A. Poleacov, V. S. Slobodcicov, A. V. Mudrik, S. N. Cisteakova, P. S. Lerner
[4]. Analiza acestor lucrări a evidențiat faptul, că autorii își concentrează atenția asupra
complexității procesului de consiliere și evidențiază mai multe aspecte ale acestuia –
psihologic, medical, social-economic, educațional, financiar. Parteneriatul social este prezentat
ca și o opțiune binevenită și eficientă în rezolvarea dificultăților existente în procesul de
orientare profesională.
Problema planificării vocaționale este acută, din considerentele că, situația dată apare
la o vârstă fragedă, atunci când tinerii nu își cunosc identitatea de sine, ca rezultat, alegerea
poate fi greșită. Activitățile de orientare urmăresc dezvoltarea personală și înzestrarea
tânărului cu cunoștințe și abilități necesare pentru realizarea unui management eficient al

63
propriei cariere. Acest fapt se impune cu necesitate în condițiile unei piețe de muncă flexibile
cu cerințe care evoluează în permanență:
 sporește complexitatea sarcinilor ce trebuie îndeplinite;
 crește numărul și complexitatea cunoștințelor, deprinderilor și abilităților ce
trebuie exercitate în cadrul locurilor de muncă;
 se exercită o presiune crescută asupra individului de a lua o serie de decizii în
mod individual;
 se accentuează rolul abilităților de comunicare eficientă;
 se impune tot mai multă inițiativă, motivație și flexibilitate în exercitarea
sarcinilor de muncă.
Activitățile de orientare trebuie să vizeze educarea tinerilor pentru independență și
flexibilitate în cinci domenii de competență:
 cunoaștere de sine;
 informații ocupaționale;
 luarea deciziei;
 planificare;
 rezolvare de probleme.
Aceste competențe dobândite permit exercitarea unui control asupra propriei
dezvoltări și asigură flexibilitate în managementul carierei [2].
Obiectul cercetării îl reprezintă procesul de planificare vocațională, precum și rolul
identității de sine în alegerea profesiei iar scopul primordial al acestei cercetări constă în
stabilirea importanței planificării vocaționale pentru identitatea tânărului.
Cercetarea procesului de planificare vocațională ca aspect al identității de sine are loc
prin abordarea următoarele aspecte: studierea și analiza literaturii științifice cu referire la
conceptul de planificare vocațională și identitatea de sine; identificarea modului în care tinerii
se planifică vocațional; stabilirea influenței identității de sine asupra planificării vocaționale;
implementarea demersului experimental; analiza și interpretarea datelor experimentale;
formularea concluziilor și recomandărilor.
Cu cât tinerii posedă mai multe cunoștințe privind orientarea lor vocațională, cu atât ei
au șanse mai mari să obțină o identitate mai armonioasă.
Ca bază pentru cercetarea de față au servit abordările și principiile psihologiei:
teoriile privind planificarea vocațională, aspectele principale privind planificarea vocațională
ca aspect al identității de sine, concepția A. Roe privind alegerea carierei, factorii emoționali
de dezvoltare în alegerea carierei, perioade și stadii în alegerea vocațională, teorii ale
dezvoltării conceptului de sine a lui D. Super, abordări ale identității de sine, teoria lui E.
Erikson, surse și mecanisme principale ale cunoașterii de sine, fenomenul psihosocial.
În cadrul cercetării procesului de planificare vocațională ca aspect al identității de sine
pot fi folosite următoarele metode‚ procedee și tehnici de cercetare utilizate: teoretice - analiza
literaturii științifice, analiza sistemică și structurală, sinteze, clasificări, generalizare; empirice
și experimentale - observația, experimentul, testarea, discuția, anchetarea; statistice – rezultate
matematice și statistic.
La cercetare au participat 60 de tineri din clasa XII-a din cadrul Liceului Teoretic „Ion
Luca Caragiale” din or. Orhei. Cercetarea procesului de planificare vocațională ca aspect al
identității de sine are o importanță de perspectivă din mai multe considerente :
 generalizarea reperelor teoretice ale planificării vocaționale și aspecte ale identității de
sine;
 analiza factorilor psihologici specifici autodeterminării profesionale la absolvenți;

64
  orientarea vocațională a tinerilor ca o variabilă importantă a cunoașterii de sine,
necesară a fi valorificată cât mai curând pentru o direcționare eficientă și fructuoasă a
activității umane;
 orientarea vocațională ca modalitate eficientă de susținere a tinerilor în procesul de
autodeterminare profesională și în alegerea carierei, reprezentată în programele de
asistență și consiliere psiho-socială;
 identificarea aspectelor identității de sine ca parte importantă în cadrul planificării
vocaționale;
 realizarea procesului de dezvoltare a planificării într-un sistem continuu ca succes
vocațional al tinerilor;
 considerarea școlii ca principal factor de planificare vocațională.
Învățarea școlară este activitatea specifică elevului, activitatea conștientă, voluntară,
orientată spre asimilarea eficientă a informațiilor și formarea priceperilor, deprinderilor și
capacităților prevăzute în programele școlare.
Orientarea în carieră este o componentă intrinsecă a acțiunii educative și rezultatul
unor influențe mai mult sau mai puțin organizate. Principalul factor al orientării școlare și
profesionale îl constituie școala.
Bibliografie
1. Allport G. W. Structura și dezvoltarea personalității. București: Polirom, 1991. 575 p.
2. Băban A. Consiliere educațională. Cluj – Napoca: Asociatia de Stiinte Cognitive din
Romania, 2001. 308 p.
3. Holban I. Orientare școlară. Iași: Junimea, 1973. 240 p.
4. Ozunu D.; Pop E. Educație și profesiune. București: Politică, 1979. 256 p.
5. Pitariu H. Managementul resurselor umane. Măsurarea performanțelor profesionale.
București: ALL, 1994. 260 p.
6. Tomșa Gh. Consiliere și orientare în școală. București: Viața Românească, 1991. 255
p.
7. Jigău M. Consilierea carierei. București: Sigma, 2007, 669 p.
8. Vîrlan M. Direcțiile de activitate ale psihologului școlar. Chișinău: Centrul editorial al
UPS ,, Ion Creangă’’, 2005. 281 p.
9. Zlate M. (coord.) Psihologia la răspîntia mileniilor. București: Polirom, 2001. 431 p.
10. Професиональная педагогика. Москва: Ассоциация «Профессиональное
образование», 1997. 512 с.
Răileanu Diana, coordonator științific Iurchevici Iulia
RELAȚIA DINTRE MOTIVAȚIE ȘI SATISFACȚIA ÎN MUNCĂ ÎN RÂNDUL
MILITARILOR
RELATIONSHIP BETWEEN MOTIVATION AND SATISFACTION AT WORK
AMONG MILITARY PEOPLE
Rezumat
Armata reprezintă un ansamblu de persoane structurate în entități cu roluri, funcții și
responsabilități specifice și care se relaționează atât potrivit unor norme oficiale, cât și informale, în
cursul derulării vieții și activității sale, ca întreg. Practic, armata reunește în cadrul său persoane
care au statusuri și roluri diferite, potrivit competențelor și funcției deținute în cadrul organizației.
Relațiile dintre militari și personalul civil din armată pot fi atât formale, adică întemeiate pe
prescripțiile unor acte normative, cât și informale, bazate pe afinități, simpatii sau antipatii,
preferințe sau indiferență. Ambele tipuri de raporturi sunt prezente simultan în cadrul organizației
militare. Conducerea armatei, indiferent că aceasta este văzută ca instituție sau organizație,
presupune existența unor comandanți, grupuri umane și structuri militare implicate în realizarea
scopului și a obiectivelor specifice stabilite legal. Toate relațiile de serviciu dintre militari,
65
conduitele acestora sunt stabilite prin norme și valori specifice, obligatorii, prescrise de
regulamente și ordine. Obligativitatea normelor de comportament dintre militari asigură realizarea
la fiecare tânăr a unui nivel de maturizare psihică și socială corespunzător modului în care acesta
conștientizează și acționează pentru înfăptuirea scopului pentru care ființează armata.
Cuvinte-cheie: leader, leader militar eficient, leadership, motivație, competențe organizatorice,
satisfacție profesională.
Abstract
Army represents a structured group of people with specific roles, functions and responsabilities and
which relate both according to some official standards and informal during its lifetime and
activities, as a whole. Practically, army gets together people who have different statuses and roles,
according to their competences and functions within the organization. Relationships between
militaries and civil people can be both formal, which means based on limitations of some pieces of
legislation and informal, based on affinities, antipathies, preferences or apathies. Both types of
relationships are present simultaneously within the military organization. Army’s head staff, no
matter if it’s seen as an institution or organization implies the existence of some commanders,
human groups and military structures, involved in achieving specific goals and tasks established by
law. All duty relations between militaries and their behavior are established by specific norms and
values, mandatory, assigned by regulations and norms. Compulsoriness of behavior rules among
militaries assures the achievement of a high psychological and social maturity among all young
men, according to the way they are aware and action in order to bring about their goals.
Keywords: leader, efficient military leader, leadership, motivation, organizational competences,
professional satisfaction.
În zilele noastre fenomenul de leadership se manifestă în diferite domenii - stat,
politică, sport, business etc. Ba mai mult decât atât, am putea spune că nu există un așa
domeniu social care să nu fie interesat de această problematică, pe cât de vastă pe atât și de
actuală, a leadershipului. Nici domeniul militar nu a fost ocolit de acest fenomen, mai mult
decât atât îi observam rădăcina istorică încă din cele mai vechi timpuri, fapt demonstrat de
marii conducători militari precum: Alexandru cel Mare, Leonidas, Cinghis-Han ș.a. Am putea
spune ca domeniul militar este chiar cea mai bună și tipică gazdă pentru acest proces, luând în
considerație ierarhizarea și activitatea desfășurată între superiori și subordonați.
Teoria și practica contemporană pun în evidență faptul că organizațiile și grupurile au
nevoie de leaderi. Astăzi, un bun management al organizațiilor nu mai este suficient; se simte
nevoia de leaderi la toate nivelurile ierarhice pentru a transforma cultura organizațională și a
face organizațiile mai eficiente, mai competitive. Armata de asemenea poate fi privită ca o
organizație, deoarece ea reprezintă nu altceva decât un ansamblu de persoane structurate în
entități cu roluri, funcții și responsabilități specifice și care relaționează atât potrivit unor
norme oficiale, cât și informale în cursul derulării vieții și activității sale, ca întreg. Practic,
armata reunește în cadrul său persoane care au statusuri și roluri diferite, potrivit
competențelor și funcției deținute în cadrul organizației. Relațiile dintre militari și dintre
militari și personalul civil din armată pot fi atât formale, adică întemeiate pe prescripțiile unor
acte normative (legi, regulamente, ordine), cât și informale, bazate pe afinități, simpatii sau
antipatii, preferință sau indiferență. Ambele tipuri de raporturi sunt prezente simultan în cadrul
organizației militare. De regulă, dominante în organizație, mai ales cu cât crește nivelul
ierarhic, sunt raporturile formale (oficiale, instituționalizate). Conducerea armatei, indiferent
că aceasta este văzută ca instituție sau organizație, presupune existența unor comandanți (șefi),
grupuri umane și structuri militare implicate în realizarea scopului și a obiectivelor specifice
stabilite legal. Dacă pe timp de pace armata care dispune de administratori și manageri buni își
poate îndeplini misiunea, pe timp de război nu poate face acest lucru fără a avea leaderi
competenți, care exercită un leadership autentic [2, p.208].

66
 În armată, conducerea oamenilor (la nivel tactic și operativ) și a instituției (la nivel
strategic) se realizează de către comandanți, ajutați de statele majore (similare) existente la
fiecare structură militară. Comandantul este acel militar căruia i s-a conferit autoritatea de a
conduce, coordona și controla o structură militară. În această calitate, el își exercită autoritatea
în scopul planificării, organizării, conducerii și controlului eforturilor subordonaților și al
utilizării resurselor umane, materiale, financiare, informaționale alocate pentru atingerea
obiectivelor militare stabilite. Prin prerogativele funcției sale, comandantul are puterea legală
de a cere subordonaților săi, la nevoie, să înfrunte riscuri și chiar să-și riște viața pentru
îndeplinirea unei misiuni. Ceilalți conducători de organizații sau de instituții din societate nu
au această putere [9, p.43].
Conceptul de leadership se numără printre noțiunile cu cea mai largă întrebuințare din
terminologia militară impusă în ultimul timp. Atunci cînd folosim cuvîntul ,,leadership” într-o
conversație zilnică obișnuită ni-l imaginăm adesea ca fiind echivalent pentru termenul de
conducere. În accepția dată de specialiști, el include o astfel de activitate, dar totodată și multe
altele.
În manifestarea leadership-ului militar, față de cel prezent în structuri civile, există
mai mulți factori determinanți inclusiv caracteristicile fizice ale liderului cum ar fi înălțimea și
greutatea, vârsta și sexul; inteligența trăsăturile de personalitate, abilitățile cu privire la sarcini
și gradul de participare în armată, manifestarea leadership-ului depinde în mare măsură de
percepțiile pe care le au militarii față de natura acțiunilor militare. Dacă în structurile civile
vârsta liderului, de exemplu, este un semn al înțelepciunii, experienței și inteligenței;
preferându-se un lider care este mai în vârstă, în armată se asociază tinerețea și înălțimea cu
puterea de a influența pe ceilalți, preferându-se un lider care este mai tânăr și mai energic [16].
Din punct de vedere formal, orice comandant este un lider. Nu putem însă spune
viceversa. Aceasta se poate constata prin lectura tabelului următor.
Tabelul 1. Trăsăturile comandantului și liderului militar [9, p. 44]
Criterii Trăsături definitorii
Comandant militar Lider militar
Statutul în instituție În vârful piramidei ierarhice Oriunde își poate exercita calitățile
personale (charisma)
Sensul competențelor Competențe direcționate pe Competențe direcționate pe orizontală
verticală
Profilul „Lider specializat” „Comandant” multilateral
Însușiri esențiale Arta comenzii –controlului Arta comunicării și consilierii
Tipul specific de Răspundere totală, Răspundere subînțeleasă, estompată și
responsabilitate instituționalizată liber asumată
Exercitarea autorității Comandă militară fondată pe Conducere fondată pe acceptarea de
lege către ceilalți
Caracterul atribuțiilor Exprimate prin legi, Difuze, asumate și așteptate de cei care-
regulamente, ordine și l urmează
instrucțiuni într-un mod clar și
direcționat
Durata exercitării Pe durata cât este numit Pe timpul activității pe care o conduce
atribuțiilor comandant

Calitățile personale cel mai adesea citate în studiile privind eficacitatea liderilor sunt:
inteligența, competența, integritatea, echitatea, atitudinea binevoitoare, deschiderea spirituală,
gândirea progresistă și curajul. Nu există o listă definitivă cu calitățile esențiale ale unui lider
și posedarea unei părți sau a ansamblului de calități, cel mai adesea menționate, nu sunt un
motiv de eficacitate.
67
 Probabilitatea de a fi un bun lider crește atunci când acesta dobândește și dezvoltă
competențe și capacități în următoarele domenii: cunoștințe și competențe, capacitate
cognitivă, aptitudini sociale, personalitate, motivație și valori [9, p. 44]. Profesionalismul este
un atribut dezirabil oricărui lider, dar el este indispensabil unui lider militar. De fapt,
profesionalismul reflectă o aderare fermă la responsabilitățile sociale ale profesiei, un mare
respect pentru competența și abilitățile militare, dar și o identificare cu valorile etosului
militar.
De calitatea și competența unui leader depinde în mare parte performanța profesională
a angajaților și eficiența organizației. Rezultatele studiilor pe tematica performanță si
leadership sunt diverse. Ca o sinteză a studiilor realizate, s-a constatat că tipul de leadership
are un rol hotărâtor asupra performanțelor si dezvoltării organizaționale atât prin prisma unor
criterii obiective (realizarea sarcinilor și activităților) [7; 4; 10; 6], cât si a unora subiective
cum ar fi: satisfacția în muncă, climatul organizațional sau calitatea relațiilor dintre subalterni
[1; 5], relația acestora cu leaderul [2; 4], absenteism, fluctuație, comportamente
contraproductive organizaționale (CCpO), comportamentelor cetățenești organizaționale
(CCO) [8].
Alături de performanță, satisfacția în muncă reprezintă o important rezultantă a
activității într-o organizație, exprimând raportul dintre ceea ce indivizii estimează că ar trebui
să obțină în și prin activitatea depusă (retribuție, statut, afirmarea personalității, relații amicale
cu colegii etc) și ceea ce obțin în mod real. Satisfacția în muncă poate fi considerată ca un
indicator al motivației de a participa la desfășurarea unei activități, fiind unul dintre
determinanții principali ai performanței (însă nu singurul). Oamenii acționează în procesul
muncii numai conform propriilor interese [14]. Satisfacția în muncă definește ceea ce angajații
simt față de locul lor de muncă în general și față de anumite aspecte ale postului în particular.
Satisfacția în muncă relevă măsura în care angajaților le place sau nu postul de muncă pe care
îl ocupă. Studiile au demonstrate o legătură direct între lipsa performanței și insatisfacția în
muncă. În același timp, în cadrul angajaților care resimt insatisfacție în muncă se găsesc un
procentaj mai mare de simptome fizice și psihice, de oboseală, precum și o rată mai mare a
absenteismului [14].
Pentru un management eficient este necesar să se găsească un echilibru în ceea ce
privește satisfacția angajaților, un echilibru care pe de-o parte să nu permită afectarea
performanței individuale sau colective datorita unei insatisfacții acute, iar pe de altă parte, să
stimuleze performanța prin găsirea unei modalități eficiente de creștere a satisfacției.
Factorii care determină satisfacția în muncă
Numeroase cercetări au pus în evidență depistarea și ierarhizarea factorilor satisfacției.
Cercetătorul german Rudhard Stollberg, interesându-se de dimensiunea satisfacției
muncitorilor față de elementele situației de muncă, găsește o serie de factori care îi
ierarhizează după coeficientul de frecvență: relațiile colegiale (0,81), protecția muncii (0,69),
îndrumarea tehnică (0,68), relațiile cu superiorii (0,67), folosirea capacităților profesionale
(0,48), salariul (0,45), organizarea locului de muncă (0,45), calitățile materialului (0,26) și
utilitatea tehnică (0,13) [11, p. 53].
Și cercetătorii români au fost preocupați de problemele satisfacției în muncă. Dintre
aceștia amintim pe: Gheorghe Chepeș, Pompiliu Grigorescu, Cătălin Mamali, Cătălin Zamfir,
Petre Datculescu. Vom lua în considerație cercetarea lui Cătălin Zamfir care abordează
problema satisfacției sau insatisfacției într-un cadru general – cel al participării. El stabilește
următoarele dimensiuni ale fenomenului studiat: relația cu organizația în ansamblul ei; relația
cu șeful imediat; cadrul organizațional al activității propriu-zise; gradul de inițiativă permis în
cadrul activității organizaționale; munca în sine [12, p. 230]. Combinând acești cinci indici
parțiali, el obține un indice global al satisfacției sau insatisfacției rezultate din participare.

68
 Oamenii trăiesc o mai mare satisfacție atunci când ei ajung sau depășesc rezultatele
muncii pe care le doresc, percep rezultatele muncii pe care le primesc ca fiind echitabile,
comparate cu cele primite de alții și cred că rezultatele muncii au fost determinate prin
proceduri corecte. Rezultatele pe care oamenii le doresc de la munca lor sunt în funcție de
sistemul lor de valori, moderat de considerații de echitate, iar rezultatele pe care oamenii le
percepe că le primesc de la munca lor reprezintă credințele lor despre natura acelei munci.
Satisfacție în muncă – motivare
Motivarea este o modificare psihologică care se produce în ființa umană ori de câte ori
apare o nevoie; pentru satisfacerea acelei nevoi, individul adoptă un comportament care
vizează refacerea echilibrului psihologic și fiziologic.
Activitatea omului este plurimotivată. Putem vorbi de un complex motivațional care
variază de la individ la individ, de la situație la situație. Motivația muncii poate fi divizată în:
motivație intrinsecă - care conține motivele ce provin din însăși activitatea depusă și motivația
extrinsecă – care cuprinde motivele care stau în afara muncii propriu-zise și a autorului ei.
Studiile psihosociale pe tema motivației au consacrat superioritatea motivației intrinseci în
raport cu cea extrinsecă. S-a formulat chiar o lege psihologică în acest sens care afirmă că, cu
cât munca este mai complexă, cu atât motivația interioară este mai eficientă decât cea
exterioară [3, p. 24].
În ceea ce privește motivația muncii în rândul militarilor, conform datelor unui studiu
realizat în România pe un număr de 87 de militari, dintre care:15 ofițeri, 49 subofițeri și
maiștrii militari și 23 militari angajați pe baza de contract s-a constatat că la categoria ofițeri
predomină, ca formă a motivației profesionale, prestigiul, la subofițeri, maiștri militari și
militari angajați pe bază de contract - plăcerea de a muncii. Datele studiului arată că ofițerii se
situează la un nivel superior în piramida lui Maslow, la nevoia de autorealizare, iar subofițerii,
maiștrii militari și militarii angajați pe bază de contract nu au parcurs celelalte trepte pentru a
ajunge la acest nivel. Plăcerea de a munci este, de fapt, rezultată din nevoia de a avea un loc de
muncă care să le confere stabilitate și remunerare sigură față de locurile de muncă oferite de
societatea civilă. Plăcerea nu reflectă motivația intrinsecă, așa cum se poate considera la prima
vedere, ci este o imagine compozită a factorilor economici. Dimensiunea economică a
motivației, deține la toate categoriile procente ușor inferioare față de indicatorii prestigiu și
plăcerea de a muncii [15].
O pondere crescuta au înregistrat formele motivației sociale relevate de ponderea
indicatorilor - relațiile cu șefii: 80% pentru ofițeri; relațiile cu colegii 67% pentru subofițeri și
maiștri militari, respectiv 61% pentru militari angajați pe bază de contract, ceea ce
demonstrează că în sistemul militar unde activitățile solicită cooperare, aceste forme ale
motivației au valori crescute față de alte forme ale ei.
La categoria militari angajați pe bază de contract, conținutul activităților - 74%, este
un factor motivațional cu putere crescută, depășind pe cel economic - 52%. Activitatea
militarilor angajați pe baza de contract și responsabilizează, le oferă posibilitatea de a-și
valorifica potențialul profesional, ceea ce pentru statutul lor reprezintă un stimul motivațional
demn de luat în seamă.
În structura motivației psihosociale, la toate categoriile profesionale investigate s-au
înregistrat procente superioare la: condițiile și atmosfera de lucru, varietatea activităților și
apartenența la grup. Astfel, datele studiului afirmă ca în sistemul militar, organizarea muncii,
asigurarea unei baze materiale și specificul activităților, sunt factori motivaționali importanți
pentru satisfacția în muncă.
Concluziile la care ajung autorii studiului se referă la faptul că: motivația profesională
în sistemul militar îmbracă forme diferite în cadrul categoriilor profesionale (ofițeri, subofițeri
și maiștri militari, militari angajați pe bază de contract); motivația psiho-socială ocupă la toate
categoriile profesionale o pondere importantă în stimularea comportamentului
69
profesional; ofițerii prezintă preponderent forme ale motivației intrinseci pentru profesie;
motivația economică rămâne cu o forță propulsativă semnificativă pentru stimularea activității,
deși nu deține un rol atât de important la prima vedere [14].
În ceea ce privește relația dintre motivație și satisfacție, nu există un acord deplin între
părerile autorilor, datorită complexității fenomenelor respective. Totuși, M Zlate [13, p.231]
consider că relațiile dintre motivație și satisfacție pot fi surprinse în enunțurile:
 starea de satisfacție/insatisfacție este un indicator al motivației, omul se simte
satisfăcut atunci când și-a realizat scopul și nesatisfăcut când realizarea nu a
avut loc;
 motivația și satisfacția apar într-o dublă calitate, atât de cauză, cât și de efect.
Motivația este o cauză, iar satisfacția o cauză finală. Sunt însă și cazuri când
satisfacția trăită intens, durabil, se poate transforma într-o sursă
motivațională;
 atât motivația cât și satisfacția se raportează împreună la performanța
activității pe care o pot influența fie pozitiv, fie negativ.
Satisfacția muncii în rândul militarilor ca și în cazul altor profesii este determinată de
un șir de factori cum ar fi: alegerea profesiei și a locului de muncă în funcție de propriile
aptitudini, îmbunătățirea condițiilor fizice și a calității estetice a locului de muncă, conștiința
utilității sociale a muncii, profesionalismul, participarea la rezolvarea problemelor grupului de
muncă, îmbunătățirea relațiilor interumane, a climatului muncii prin dezvoltarea unor relații de
colegialitate și prietenie între membrii grupului de muncă etc [3, p. 44].
Ca și concluzie la cele prezentate mai sus putem afirma că dacă se dorește ca în
armată să fie angajați satisfăcuți de cea ce fac și dacă se dorește ca militarii să-și crească
permanent performanța, atunci accentul trebuie pus pe factorii motivaționali, singurii care pot
asigura succesul unui astfel de demers.
Bibliografie
1. Arnold K. A.; Turner N.; Barling J.; Kelloway K. E.; McKee C. Transformational
Leadership and Psychological Well-Being: The Mediating Role of Meaningful Work. In:
Journal of Occupational and Health Psychology, 12/3, 2007, p. 193-203.
2. Bass B. M.; Jung D. I.; Avolio B. J. & Berson Y. Predicting Unit Performance by
Assessing Transformational and Transactional Leadership. In: Journal of Applied
Psychology, 88, 2, 2003 p. 207-218.
3. Bogathy Z. Manual de psihologia muncii și organizațională. Iași: Polirom, 2004.
4. Bono J. E.; Judge T. A. Personality and Transformational Leadership and Transactional
Leadership, a Meta-Analysis. In: Journal of Applied Psychology, 89, 5, 2004, p. 901- 910.
5. Dierendonck D.; Haynes C.; Borrill C.; Stride, C. Leadership Behavior and Subordonate
Well-Being. In: Journal of Occupational Health Psychology, 9 (2), 2004, p. 165-175.
6. Howell J. M.; Avolio B.J. Transformational Leadership, Transactional Leadership, Locus
of Control and Support for Innovation: Key Predoctors of Consolidated – Business –Unit
Performance. In: Journal of Applied Psychology, 78, 6, 1993, p. 891-902.
7. Liao H.; Chuang A. Transforming service employees and climate: a multilevel,
multisource examination of transformational leadership in building long-term service
relationships. In: Journal of Applied Psychology, 92, 4, 2007, p. 1006-1019.
8. McCarthy Veach, P. Conflict and Counterproductivity in Supervision—When
Relationships Are Less Than Ideal: Comment on Nelson and Friedlander and Gray et al.
In: Journal of Counseling Psychology, 48, 4, 2001, p. 396-400.
9. Moștoflei C.; Duțu P. Liderul militar în România. București: Editura Universității
Naționale de Apărare „Carol I”, 2007. 44 p.

70
 10. Schaubroeck J.; Lam S. S.; Cha S. E. Embracing Transformational Leadership: Team
Values and the Impact of Leader Behavior on Team Performance. In: Journal of Applied
Psychology, 92, 4, 2007, p. 1020–1030.
11. Stollberg R. Arbeitszufriendenheit – theoretische und praktische Probleme. Berlin: Dietz
Verlag, 1968. 53p.
12. Zamfir C. Un sociolog despre muncă și satisfacție. București: Editura Politică, 1980. 230
p.
13. Zlate M. Leadership și management. Iași: Polirom, 2004. 233 p.
Documente electronice
14. Comportamentul liderului în luarea deciziei. Accesibil pe Internet: <URL:
http://psihointegrativa.ro/comportamentul-liderului-in-luarea-deciziei-si-satisfactia-
angajatilor
15. Dincă M., Radu V. Aspecte privind dinamica motivationala in grupurile militare.
Accesibil pe Internet: <URL:http://www.e-
scoala.ro/psihologie/aspecte_dinamica_motivationala.html>
16. Definirea conceptului de leadership din punct de vedere militar. Accesibil pe Internet:
<URL: http://www.leaders.ro/leadership-militar>
Afanas Olga, coordonator științific Rusnac Svetlana
REZILIENȚA PSIHOLOGICĂ: ÎNTRE CARACTERISTICĂ PERSONALĂ ȘI
PROCES
PSYCHOLOGICAL RESILIENCE: BETWEEN A PERSONAL TRAIT AND A
PROCESS
Rezumat
Pe parcursul cercetării fenomenului, reziliența psihologică a fost definită atât ca o trăsătură de
personalitate, cât și ca proces de adaptare la o adversitate. Pe de altă parte, reziliența este o calitate
care se dezvoltă grație interacțiunii persoanei cu anturajul acesteia. Nici abordarea rezilienței ca
proces nu este lipsită de critici, deoarece neglijează multe caracteristici-cheie de natură individuală
ale conceptului. Una dintre cele mai multiaspectuale definiții a fost formulată de M. Ungar:
“reziliența reprezintă în același timp capacitatea indivizilor de a naviga prin și de a accesa resursele
de natură psihologică, socială, culturală și fizică, ce le susțin starea de bine, dar și abilitatea
acestora, atât individuală cât și colectivă, de a negocia obținerea și utilizarea acestor resurse in
moduri justificate și acceptate de cultura respectivă” (Ungar 2008). Astfel, înțelegerea fenomenului
se află dincolo de caracteristicile de personalitate și de definirea strictă ca proces. Cea mai eficientă
în acest context ar fi o abordare complexă. Este vorba, mai degrabă, de un proces, dar care se
desfășoară la nivel personal, proces gestionat de fiecare individ în parte, de management al
resurselor personale și de mediu pentru a depăși cu succes o situație dificilă.
Cuvinte-cheie: reziliența psihologică, caracteristica personală, proces, management a resurselor
umane.
Abstract
Along several decades of research, resilience was defined both as a personal trait and a process of
adaptation to adversity. At the same time, resilience is personal characteristic that develops thanks
to the interaction of the individual with the environment. The definition of resilience as a process is
also the object of criticism, as it neglects a series of individual traits and characteristics, key aspects
of the phenomenon. One of the most complex definitions of the concept was provided by M.
Ungar: resilience is both the capacity of individuals to navigate the psychological, social, cultural
and physical resources that sustain their well-being, and their capacity individually and collectively
to negotiate for these resources to be provided and experienced in culturally meaningful ways”
(Ungar 2008). Understanding of this phenomenon lays beyond personal traits and defining
resilience strictly as a process. A complex approach seems to be the most efficient. It is, more
71
likely, a specific process, developing on the personality level, a process a process personally lead
by every individual, of personal and environmental resourses management, in order to successfully
get over adversity.
Keywords: psychological resilience, personal trait, process, human resources management.
Noțiunea de reziliență pare a fi destul de nouă în știință. Totuși, cercetările în domeniu
se desfășoară de circa șapte decenii și, cu toate că s-a reușit o conceptualizare a fenomenului,
există încă numeroase aspecte controversate, iar multiplele definiții existente ale fenomenului
nu reușesc să cuprindă totalitatea de nuanțe pe care pare să le prezinte acesta.
Prima etapă a cercetărilor s-a centrat pe conceptualizarea termenului (Cicchetti și
Garmezy, 1993; Rutter, 1987) și definirea instrumentelor de măsurare. A doua etapă de
cercetări s-a centrat asupra procesului prin care o persoană devine rezilientǎ (Rutter, 1990). A
treia etapa de cercetări a adus în prim plan intervențiile, cu precădere experimente, care
dezvoltă reziliență, mǎsurându-se factori care prezic sau susțin reziliență. Dintre acești factori
sunt specificați stilul de parenting (Forgatch și DeGarmo, 1999; Wolchik et al., 2002),
angajamentul academic (Hawkins, Catalano, Kosterman, Abbott, și Hill, 1999), funcțiile
executive (Diamond, Barnett, Thomas, și Munro, 2007; Rothbart, McCandless, Saccomanno,
și Posner, 2005). Al patrulea val de studii din domeniul rezilienței este unul integrativ, punând
în discuție studii genetice, neurocomportamentale și studii experimentale pentru o mai bunǎ
înțelegere a conceptului de reziliențǎ (Cicchetti și Curtis, 2007; Masten, 2007; Wright și
Masten, 2005) [2, p.61].
În primele definiții ale conceptului se observă influența noțiunilor din științele exacte,
mai exact din fizică, unde reziliență înseamnă “capacitatea obiectului de a reveni la forma
inițială după deformare” (Kirmayer, 2011). Etimologic, termenul își are originea din verbul
latinesc “resilire” (a reveni la forma inițială, a se reface) [2, p.61].
Noțiunea de reziliență reprezintă rezistența emoțională și este utilizată pentru a descrie
persoanele care dau dovadă de curaj și adaptabilitate în fața nenorocirilor și adversităților
vieții.. Conceptul a fost dezvoltat inițial în domeniul psihiatriei [2, p.59].
Începuturile cercetărilor în acest sens în domeniul psihologiei datează încă de la
sfârșitul celui de al doilea război mondial, atunci când savanții au încercat să găsească
răspunsul la întrebarea de ce unii dintre soldați sufereau de traume induse de război, iar alții nu
[6, p. 6].
Cea mai mare parte a cercetărilor din domeniul rezilienței umane a fost realizată în
psihologie, începând cu anii 1970, odată cu studiile consacrate copiilor care au crescut în
situații dificile și de risc. În pofida expunerii la circumstanțe extreme, mulți dintre copii au
atins niveluri “normale” de dezvoltare [2, p. 36] (Werner și Smith, 1992; Werner, 2000).
Întrebarea pe care și-au pus-o cercetătorii din domeniul rezilienței a fost în ce fel acești copii,
fiind nevoiți să înfrunte atâtea provocări, reușesc să iubească, să se joace și să se aștepte la
lucruri bune (Saleebey, 2006, p. 199) [4, p. 7].
Astfel, în primele cercetări cu privire la reziliența psihologică, în baza, inclusiv a
studiilor de caz și cercetărilor de lungă durată (efectuate, inițial, în rândul copiilor), fenomenul
era definit ca o trăsătură de personalitate. Pe parcursul cercetării fenomenului, reziliența a fost
definită atât ca o trăsătură de personalitate, cât și ca proces de adaptare la o adversitate.
Reziliența reprezintă, deci, o caracteristică personală care moderează efectele negative
a stresului și contribuie la adaptarea eficientă a individului [6, p. 165], ca fiind o însușire
stabilă a individului, care-i permite să-și revină după o situație de adversitate și să se adapteze
(Jacelon, 1997; Wagnild, 2003), sau ca o “caracteristică personală pozitivă, care sporește
capacitatea de adaptare a individului” [6, p. 166].
Abordarea rezilienței psihologice ca o trăsătură specifică de personalitate (bazată pe
rezultatele primelor cercetări și studii de caz) a determinat elaborarea scalelor de reziliență,

72
valabile și utilizate și astăzi, care măsoară capacitatea individuală, personală de a face față
situației dificile. Menționăm aici doar cele mai cunoscute: Wagnild-Young RESILIENCE
SCALE (1993) sau Connor-Davidson Resilience Scale (CD-RISC) (Connor and
Davidson, 2003) etc.
Conceptualizarea rezilienței ca trăsătură individuală specifică neglijează, totuși,
aspectele situaționale și de mediu, care determină și modelează manifestarea rezilienței.
Definirea fenomenului ca trăsătură de personalitate era intens criticată încă de timpuriu,
argumentul de bază fiind faptul că aceste definiții presupun că subiectul supus adversității
rămâne neschimbat după traversarea experienței date, neglijându-se aspecte importante de
evoluție bio-psiho-socială, dar și de dezvoltare personal pe care le traversează persoana în
cursul adaptării [4, p. 40 ]. Trebuie să menționăm, totuși, că și autorii primelor scale de
reziliență validate susțin și recunosc déjà că reziliența este capacitatea individului de “a reveni,
sub aspect psiho-social în fața adversității” [6, p. 167], deci se observă, pe de o parte,
caracterul incomplet al definițiilor ce prezintă reziliența ca trăsătură, iar pe de alta este evident
caracterul dinamic, de proces, al rezilienței umane.
Astfel, se conturează o nouă abordare a rezilienței: ca proces de adaptare. Privită ca
proces, reziliența este definită ca adaptarea pozitivă la o situație dificilă sau ca refacerea în
urma unui eveniment cu un grad ridicat de stres (Hardy et al., 2004; Jopp și Rott, 2006; Luthar
et al., 2000; Netuveli et al., 2008; Windle, 2010). De regulă, pentru a descrie reziliența se
utilizează termeni precum refacerea, reintegrarea (Earvolino-Ramirez, 2007), procese specifice
pentru reziliență fiind considerate mecanismele de coping, care asigură calea prin care se obțin
rezultate reziliente (Leipold & Greve, 2009). Definițiile care reprezintă o încercare de a
conceptualiza reziliența ca proces sunt mai bine echipate sub aspectul explicării aspectelor
dinamice și situaționale ale fenomenului dat [4, p. 31].
Una dintre definițiile reprezentative din cadrul acestei abordări este ce de a naviga,
gestiona și de a se adapta la surse semnificative de stres sau evenimente traumatice. Observăm
că definițiile prin care reziliența psihologică se conturează ca proces redau mai concludent și
amplu caracterul dinamic, evolutiv al rezilienței, oglindesc dezvoltarea personală, traversată de
către individ. Totodată, acestea neglijează, într-o anumită măsură, importanța resurselor
individuale și de mediu, utilizate în procesul rezilienței, trece cu vederea aspecte subliniate de
exemplu, de Windle (2010) care conceptualizează reziliența ca “totalitatea de valori și resurse
interne ale individului, precum și din viața și din mediul acestuia, care facilitează abilitatea de
adaptare și permit “revenirea” după o adversitate” [4, p. 30 ].
Definiția respectivă înglobează atât procesele de adaptare, cât și importanța resurselor.
Se subliniază aspectele individuale, dar și cele de mediu, ce contribuie la edificarea rezilienței,
astfel fiind construită o punte de legătură între cele două abordări divergente ale rezilienței (ca
trăsătură de personalitate și ca proces) [6, p. 167 ].
Conform specialiștilor, definițiile care încearcă să descrie reziliența umană ca proces
sunt mai bine echipate din punctul de vedere al explicării dimensiunilor dinamice și
situaționale ale fenomenului. Totodată, acestea mențin, deseori, o perspectivă individualistă
asupra adaptării și nu reușesc să oglindească interacțiunea dintre individ și multiplele nivele
sistemice ale mediului în care se află acesta [4, p. 31 ].
Astfel, din moment ce niciuna dintre abordările prezentate mai sus nu a putut să ofere
o definiție care să înglobeze fenomenul rezilienței în întreaga lui complexitate și
multiaspectualitate, a devenit imperativă necesitatea de a formula o definiție care să
incorporeze și să transceadă ambele concepții asupra rezilienței, atât pe cea care o abordează
ca trăsătură, cât și pe cea care o vede ca proces [6, p. 167 ].
În acest context, prezentăm câteva exemple de definiții. Richardson (2002): “reziliența
reprezintă forța motivațională din interiorul fiecărui individ care are ca scop să ofere persoanei
puterea și motivația necesare pentru a atinge armonia spirituală și autoactualizarea”. Leipold și
73
Greve (2009) susțin că reziliența nu reprezintă o trăsătură de personalitate sau un proces, ci “o
constelație de caracteristici și procese personale, care interacționează cu mediul înconjurător,
în contextul unei situații specific de adversitate”.
Printre definițiile cuprinzătoare, complexe, una dintre cele mai reușite și
multiaspectuale a fost formulată de M. Ungar: “În contextul expunerii la o mare adversitate,
reziliența reprezintă în același timp capacitatea indivizilor de a naviga prin și de a accesa
resursele de natură psihologică, socială, culturală și fizică, ce le susțin starea de bine, ar și
abilitatea acestora, atât individual cât și colectiv, de a negocia obținerea și utilizarea acestor
resurse în moduri justificate și acceptate de cultura respectivă” (Ungar, 2008) [3, p. 38].
Definiția respectivă subliniază un șir de componente-cheie ale rezilienței. În primul
rând, aceasta include experiența adversității, o variabilă care separă net reziliența de alte
concept similare (Lundman et al, 2010; Luthar et al, 2000). În al doilea rând, definiția
înglobează accesul la resurse și activarea acestora care se extind în multiple domenii ale
sănătății, fapt ce urmează a fi ulterior explorat ca un atribut-cheie al rezilienței. În al treilea
rând, se accentuează posibilitatea de a trăi și experimenta reziliența atât individual, cât și
colectiv. Extinderea rezilienței de la individ până la nivelul în care să cuprindă aspecte ce țin
de comunitate, reprezintă o direcție importantă pentru cercetările ulterioare privind procesele
și constelațiile de trăsături ce alcătuiesc reziliența (Wild et al, 2013). În continuare Ungar
pledează pentru un accent mai puțin pronunțat pentru individ și o focalizare mai mare asupra
interacțiunii acestuia cu mediul, ceea ce autorul numește decentralizare, în vederea lărgirii
conceptului de reziliență. Interacțiunea este reprezentativă pentru dimensiunea contextuală și
dinamică a rezilienței. În sfârșit, includerea în definiție a unor concepte precum cultura și
sensul, subliniază diferențele dintre culturi, dar și importanța sensului în procesul
experimentării și edificării rezilienței [3, p. 41].
Unul dintre cercetătorii de frunte privind reziliența adulților, George Bonanno,
conceptualizează fenomenul ca fiind abilitatea adulților expuși la un eveniment potențial
distructiv de a menține un nivel stabil și sănătos de funcționare fizică și psihică [1, p. 21].
Astfel, conceptul este extins, trecând dincolo de limitele pierderii, adversității dure. Acesta se
apropie de orice situație dificilă ce implică utilizarea resurselor proprii pentru a depăși și a se
dezvolta, a evolua.
Ori, o abordare nouă, complexă a rezilienței propune Kara Ballenger-Browning, care
o definește ca “proces de dezvoltare care presupune activarea resurselor din diferite domenii în
efortul de a-și recăpăta o stare de bine și de a se reface, sau chiar de a crește în fața adversității
(Kara Ballenger-Browning, MPH și Douglas C. Johnson, 2012) [3, p.41]. Această definiție
scoate în evidență aspectele legate de evoluția, de creșterea personală. În acest context,
reziliența este privită ca un proces de dezvoltare, în cadrul căruia indivizii care se confruntă cu
o situație cu un grad înalt de dificultate sau experiențe stresante, în timp vor reveni la
funcționare normală sau se vor adapta (Cicchetti, 2010) [4, p. 42].
O abordare integrativă, complexă asupra rezilienței prezintă O. V Zykov în cartea sa
“Профилактика патологических форм зависимого поведения”: “Reziliența este o calitate
care se dezvoltă grație interacțiunii persoanei cu anturajul acesteia. Aceasta nu este nici o
baghetă magică, nici o tehnologie universală prin care poate fi rezolvată orice problemă.
Reziliența reprezintă forța motrice interioară, atât în activitatea profesională, cât și în viață, un
reper care permite individului reevaluarea experienței sale anterioare și învățarea unor lecții
utile în prezent și viitor. O abordare bazată pe reziliență, fără a nega existența problemelor,
focalizează atenția asupra resurselor intrapersonale care pot fi utilizate în soluționarea
problemelor. O soluție optimă ar presupune folosirea constructivă a propriilor posibilități și a
altor resurse, cu antrenarea potențialului ascuns al personalității dar și al anturajului
microsocial. Revelarea acestui potențial latent este o sarcină dificilă, dar realizarea ei este
imperativă. O personalitate rezilientă este capabilă să evolueze în mod obiectiv chiar și în cea
74
mai dificilă situație, fapt prin care individul se eliberează de disperare, cinism sau iluzii
nerealiste” [7].
Astfel, fenomenul complex al rezilienței se prezintă, cu adevărat, așa cum a fost
calificat prezentat în cadrul Ghidului American Psichological Association (APA) drept o
“călătorie personală” [5], un proces profund individual, de evoluție personală, de utilizare
eficientă a resurselor individuale și comunitare. Înțelegerea rezilienței se află dincolo de
caracteristicile de personalitate și de definirea strictă ca proces. Cea mai eficientă în acest
context ar fi o abordare complexă, integrativă. Este vorba, mai degrabă, de un proces, dar care
se desfășoară la nivel personal, un proces de dezvoltare și evoluție, creștere personală, proces
gestionat de fiecare individ în parte, de management al resurselor personale și de mediu pentru
a depăși cu succes o situație dificilă.
Câteva concluzii
 În prezent, reziliența umană nu a fost încă studiată suficient, dată fiind complexitatea
și multitudinea aspectelor pe care le înglobează (în ultimul deceniu conceptul a fost
extins de la situațiile de calamitate și adversitate majoră, la toate circumstanțele de
criză și dificultate individuală, cărora persoana le face față prin adaptare și
înregistrând o evoluție personală).
 Niciuna dintre definițiile consacrate existente ale fenomenului de reziliență nu
reușește să cuprindă toate aspectele fenomenului, impunându-se o abordare complexă.
 Scalele existente ale rezilienței măsoară în esență capacitatea individului de a face față
adversității, fiind bazate pe conceptualizarea fenomenului ca trăsătură individuală și
nu ca proces.
 Pe parcursul cercetării fenomenului definițiile conceptului au evoluat de la trăsătură
individuală spre proces de accesare și utilizare a resurselor personale și sociale, iar
ulterior spre cea de proces complex și multiaspectual de dezvoltare personală.
 Reziliența reprezintă, mai degrabă, un proces de dezvoltare care presupune activarea
resurselor din diferite domenii în scopul de a se reface sau chiar de a crește în fața
adversității.
 Conform ultimelor cercetări și a experienței acumulate în mai multe domenii de
cercetare a rezilienței psihologice, aceasta reprezintă, mai curând, un proces decât o
trăsătură de personalitate, dar un proces profund personal, care decurge diferit, nu
doar de la o persoană la alta, ci și de la o situație la alta. Complexitatea, caracterul
multiaspectual și multidimensional al implicațiilor acestui proces, acestei evoluții
personale, care este reziliența, oferă un teren vast și propice pentru cercetările viitoare.
Bibliografie
1. Bonanno G. A. Loss Trauma and Human Resilience. In: American Psychologist, January
2004, Vol. 59, No. 1, p. 20–28.
2. Ghimbuluț O. Utilizarea educației rațional-emotivă și comportamentală în dezvoltarea
rezilienței la adulții tineri. Rezumat la teza de doctorat, Cluj Napoca, 2012. 24 p.
3. Kara Ballenger-Browning MPH.; Douglas C. Johnson. Key Facts on Resilience. San Diego:
Naval Center for Combat & Operational Stress Control, 2012.
4. Shand Meagan. Understanding and building resilience with art: a socio-ecological approach.
2014. 122 p. (disponibil on-line http://ro.ecu.edu.au/cgi/viewcontent.cgi?article=2403
&context=theses)
5. The Road to Resilience, APA Guide Online, American Psychological Association, 2014.
(disponibil on-line http://www.apa.org/helpcenter/road-resilience.aspx)
6. Wagnild Gail M.; Heather M. Young, Development and psychometric evaluation of
resilience scale. In: Journal of noursing management, vol 1, nr. 2 1993, p. 165-178.
7. Зыков О.В. Профилактика патологических форм зависимого поведения (disponibil on-
line http://www.ecad.ru/rezilentnost-v-kontekste-socialnoj-politiki-i-socialnoj-raboty.html)
75
 Țurcanu Vera, Ștefârța Adelina
SCHIMBAREA SOCIALĂ – EFECTE, TEORII, FACTORI ȘI TIPURI
SOCIAL CHANGE – EFFECTS, THEORIES, FACTORS AND TYPES
Rezumat
Schimbarea socială este un fenomen care se desfășoară ca un proces continuu și presupune evoluția
societăților din trecut spre viitor, de la tradițional spre modern, de la comunitate spre societate și de
la comuniune spre individualism. Această dinamică face posibilă și necesară, explicația unui amplu
și neîncetat progres, care produce o serie de efecte asupra sistemului social și a membrilor
societății, la nivel de valori, cultură, trăire și comportament. Schimbarea socială constituie una din
problemele centrale ale științelor psihosociale și o constanță a studiilor științifice. Schimbarea
socială implică transformarea în timp a unui anumit sistem în echilibru. Schimbarea este constrânsă
sau suportată. Schimbarea socială ia în considerare două situații distincte: schimbarea sistemului și
schimbarea în sistem. Schimbarea poate fi planificată. Adeseori schimbarea este spontană. Ea
implică adaptarea continuă a organizării. Schimbarea este stratificată și corespunde unui
comportament de adaptare anticipată și voluntară a organizării. Schimbările pot fi înregistrate la
nivelurile individuale, de grup și de organizație.
Cuvinte-cheie: schimbare socială, efect, societate, sociologie, teorie, factor, proces, structură,
adaptare, organizare.
Abstract
Social change is a phenomenon that is considered to be as a continuous process and supposes the
evolution of societies, from past to future, from traditional to modern, from community to society
and from communion to individual. This dynamics makes possible and necessary the explanation
of a permanent and ample progress that produces a number of effects on the social system and on
the society members at the level of values, culture, emotions and behavior. Social change
investigates one of the central problems of sociology and it is as a constant of sociological studies.
Social change involves the transformation in time of a certain system in balance. The change is
limited or supported. Social change observes two distinct situations: the changes of system and
changes in system.
Keywords: social change, effect, society, sociology, theory, factor, process, structure, adaptation,
organization
Absolut totul ce ne înconjoară se află într-o continuă schimbare, îndeosebi societatea,
fiind influențată de noi legi politice, inovație, natalitate etc. Niciodată nu vei mai putea trăi
ziua de azi, pentru că urmează ziua de mâine, care va fi o altă zi și care va începe diferit de cea
de azi, astfel totul se află într-o schimbare infinită, afectând ceea ce nu poate fi nici provizoriu
nici efemer.
W. Moore sintetizează că schimbările sociale pot fi prezente în orice sociocultură, ele
nu depind de timp și spațiu. În lumea contemporană schimbările sociale au loc peste tot în
lume cu o varietate de efecte, schimbările sunt rezultatul inovării, planificării, deliberării,
tehnologiile și strategiile joacă un rol important în schimbarea socială. Moore de asemenea
definește schimbarea socială ca o transformare semnificativă a structurilor sociale, indiferent
de metodele de acțiune socială și interacțiune [1].
Schimbarea socială – reprezintă o modificare a mecanismelor în structura socială,
caracterizată prin schimbări în simboluri culturale, reguli de comportament, organizații sociale
sau sisteme de valori.
Teoretic, sociologia presupune două niveluri vădite ale schimbării:
• schimbarea (macrosocială) a societății globale, cu referiri la creștere, dezvoltare,
evoluție, progres, regres;
• schimbarea (microsocială) a anumitor subsisteme sau componente ale societății.

76
 În studiul făcut de M. Agabrian se spune că schimbarea socială înregistrează
modificările imuabile, pe termen lung, cele ale componentelor de cultură, structurilor sociale și
ale comportamentelor sociale. După M. Agabrian schimbarea socială poate fi demonstrată prin
anumite manifestări:
 se implică noi structuri și organizări, astfel modificând întreaga organizare socială
afectând caracteristicile ei de bază: politice, sociale, culturale, economice etc.;
 se desfășoară într-o anumită perioadă de timp, în funcție de situația creată;
 se definește prin rezistență, astfel schimbările sociale fiind consistente;
 se produc la nivel de colectivitate, accelerând asupra condițiilor de viață și asupra
mentalităților oamenilor, grație caracterului său colectiv [2].
Teoriile schimbării sociale
Schimbarea socială a fost explicată prin diverse structuri. Astfel, au luat naștere mai
multe teorii cu ajutorul cărora poate fi explicat fenomenul de schimbare sociale.
Teorii evoluționiste
Când schimbarea este recunoscută, aceasta este abordată din perspectiva evoluționistă.
Sociologii Emile Durkheim, Herbert Spencer și Auguste Comte susțin că teoriile evoluționiste
explică evoluția societății prin legea stadialității umanității și societății. H.Spencer a sprijinit
intervenția guvernamentală, limitată în funcționarea societății, făcând posibilă desfășurarea
legilor evoluționiste [3]. Aceste teorii s-au sprijinit pe studii antropologice și istorice,
considerând schimbarea ca fiind una naturală, firească. Morgan chiar a menționat faptul că
societățile primitive s-au dezvoltat datorită evoluării de la sălbăticie la barbarism și apoi la
civilizație, fiecare etapă a trecerii, producându-se datorită descoperirii instrumentelor care le-
au facilitat dezvoltarea în perioada istorică dată, precum focul, arcul cu săgeți, unelte de lucrat
pământul, etc.
Sociologii americani Gerhard și Jean Lenski au elaborat o variantă mai complexă a
teoriei evoluționiste, care nu presupune proximitatea “progresului”. Ei consideră că forța
motrice în schimbarea socială este schimbarea tehnologiei sau inovația care duce la schimbări
în producția economică, în comportamentul social și în organizarea socială. Schimbările date
nu sunt rezultatul unor legi esențiale schimbării sociale, dar ele pot fi găsite în acțiunile
palpabile din ipostaza socioculturale a societăților. De asemenea, acești sociologi susțin că
schimbarea “multiliniară” se produce în diverse domenii sociale, în tempouri și în direcții
diferite, astfel teoria evoluționistă, într-un fel unilaterală, cu privire la progresul social și-a
pierdut bunul prestigiu.
Teoriile ciclice
Teoriile ciclice pot fi explicate cu ajutorul schimbării din societățile occidentale, mai
puțin compatibile pentru societăți din alte părți ale lumii, acest tip de teorii pun accentul pe
structuri și rolul lor în schimbarea socială, făcând evidente numeroase tipuri de schimbări
posibile, precum: schimbarea compoziției, a funcțiilor, a structurii [4]. Spengler susținea că
societățile se nasc, se dezvoltă și apoi decad asemeni organismului uman, acest ciclu nu poate
fi evitat. Vitalitatea dezvoltării se reduce în perioada de mijloc, atunci, societatea devine mai
materialistă, apropiindu-se de perioada decăderii, pe cînd Toynbee susține că societățile pot
învăța din practica istoriei, astfel decăderea nu este inevitabilă, însă societățile trebuie să
depună efort pentru a o opri.
Teoria funcționalistă
Funcționalismul a evoluat ca o doctrină a ordinii sociale, a normelor de perpetuare a
sistemului. Teoreticienii funcționaliști pun un prea mare accent pe fermitate și echilibru; în
mod frecvent schimbarea este studiată ca fiind un proces conceput – ireal.
Parson – din perspectiva funcționalistă – “Societatea este un ansamblu unificat de
elemente, cu o destinație de legătură ce garantează sistemul social într-un mod stabil relativ”

77
[5]. Astfel se vorbește de echilibru. Din studiul lui Parson rezultă că societatea reprezintă un
sistem social de nivele reciproce unite unul de altul. Acest sistem este mereu în căutarea
echilibrului. Schimbarea are loc atunci când această stabilitate de prim ordin este
dezechilibrată, sistemul fiind forțat să lupte pentru a-și reconstrui echilibrul. Datorită faptului
că societățile sunt conformiste ele rezistă schimbărilor sociale. Transformarea devine
dizgrațioasă, astfel distruge funcționarea relativ stabilă și calmă a societății. Schimbarea
socială este preluată prin forțe extreme, precum războiul, sau se produce din presiuni interne,
de exemplu – criza economică. Societatea se adaptează schimbărilor și iarăși își fixează un nou
echilibru. În această viziune, schimbarea se îndreaptă prin urmare la stabilitate, fiindcă apare
un nou echilibru din ajustările efectuate.
Unii funcționaliști precum Merton, pun atenția pe problema schimbării sociale și pe
maniera de care aceasta este provocată datorită tensiunilor din interiorul societății.
Teoria conflictului
Teoreticienii conflictului pun accentul tocmai pe tensiunea socială, în deosebi pe
tensiunea economică, ignorând la general alte izvoare ale schimbării sociale, precum
presiunile externe și dezvoltarea tehnologiei. De la această teorie reiese că în procedura de
înțelegere a procesului schimbării sociale este necesară o examinare a conflictului între
persoane, instituții sau grupuri. Alți reprezentanți ai teoriei conflictului apreciază schimbarea
socială ca o reacție naturală deoarece, indiferent de conflict această reacție produce
schimbarea. Unii teoreticieni ai conflictului au probat să extindă această perspectivă.
Dahrendorf era de părere că esențialele cauze ale schimbării sociale sunt diverse tipuri de
conflict social. Conflictul între grupurile etnice, rasiale și religioase poate întemeia
fundamentul unor schimbări importante în societate.
Teoria modernizării
Modernizarea constituie totalitatea proceselor culturale, economice și sociale care
transformă o societate preindustrială în una industriala. Schimbările de tip
modernizator/inovator sunt cauzate în mare parte de treptele de creștere tehnologică care au
sporit la randamentul economic și au modificat modul de viață socială. Teoria modernizării
distinge „copiile” și dependența de ajutor extern, ignorând semnificativ realitățile autohtone pe
cînd istoria circumscrisă contează pe procesul de recăpătare a antagonismelor în dezvoltare
[6].
Datorită societăților moderne care și-au dezvoltat structuri economice grație cărora s-a
lărgit inovația, a evoluat tehnologia și se promovează dezvoltarea cu scopul de a îmbunătăți
productivitatea și eficiența, a apărut teoria modernizării. Au fost create operațiuni bancare
ample, au apărut facilități în domeniul comunicațiilor și transportului. Guvernul a ajuns să
joace un rol mai mare în viața socială la fel ca și legăturile de rudenie care au devenit mai
puternice. Pentru a dobândi însușiri tehnice s-a pus un mare accent pe învățământul formal,
astfel și tradiția a fost înlocuită de rațiune.
Teoria convergenței
Teoria convergenței prevede faptul că societățile care se renovează devin asemeni
rezultatului obținut în urma procesului de renovare. Aceste societăți prezintă o treaptă
esențială asupra inovării tehnologice și un sistem identic spiritului de muncă intensivă și a
instituțiilor cu profil politic, astfel „convergând” pe nivelurile modelului general ale societății
moderne.
Țările în curs de dezvoltare sau așa numite „Țările din Lumea a Treia”, permanent
încearcă să imite modul de viață pe care îl duc societățile mai dezvoltate, indiferent dacă acest
lucru este într-un fel binevenit sau nu. Teoria convergenței subestimează maniera în care țările
dezvoltate ale lumii moderne ajută ca societățile din lumea a treia să meargă spre direcția
inovării.
Teoria dependenței
78
 Teoria dependenței este de părere că țările din lumea a treia nu sunt capabile să
urmeze procesul de modernizare pe care-l urmează țările dezvoltate, fiindcă necesitățile lor
economice cât și cele tehnologice sunt strâns legate de normele independente în economia
mondială, cu toate acestea teoria dependenței nu definește în mod real o soluție mai
convenabilă care să poată îmbunătăți statutul țărilor din lumea a treia. În prim plan această
teorie susține metodele socialiste asemeni unui instrument potrivit ca să îmbunătățească
calitatea educațională și asistența medicală în țările din lumea a treia. Sărăcia care persistă în
țările cu un venit mai mic este rezultatul exploatării lor de către țările bine dezvoltate adică
țările bogate, capitalismul global blochează țările din lumea a treia într-un „cerc a sărăciei” [7].
Factorii schimbării sociale
Pentru ca schimbarea să se întâmple, participă numeroși factori. Sociologii au stabilit
un număr de factori esențiali (mediul înconjurător fizic, factorii culturali și organizarea
politică) care au contribuit la schimbarea socială. Academicianul canadian și sociologistul Guy
Rocher, a identificat următorii factori: factorul demografic, tehnic, economic, cultural,
ideologic și cel conflictual. Câțiva dintre cei mai importanți factori (după părerea mea) care
contribuie la schimbarea socială sunt: mediul fizic, problema inovației, structura socială,
acțiunea umană, știința și tehnologia.
Procesele culturale. Problema inovației
Nu prea des cultura este imuabilă, astfel aspectele materiale și nemateriale ale culturii
sunt în frecventă schimbare. De exemplu normele de etică și/sau politețe (manierele și
curtoazia) sunt total diferite precum erau în evul mediu, automobilul, avionul, telefonul etc. au
schimbat totalmente temperamentul vieții sociale actuale. La producerea acestor schimbări
contribuie un șir de procese culturale, cele mai importante fiind descoperirea, invenția și
difuziunea.
a) Descoperirea
După părerea mea, actul de constatare sau de învățare/aflare a unui principiu sau a
unei idei noi se numește descoperire. Descoperirea este un proces efemer care joacă un rol
foarte important în viața de zi cu zi a oricărei societăți. De exemplu principiul gravității
descoperit de Isaac Newton a existat mereu, însă oamenii de știință au avut nevoie de timp ca
să înțeleagă ce este gravitația și cum acționează. Tabelul periodic al elementelor chimice după
Mendeleev tot este o descoperire.
b) Invenția
Invenția reprezintă procesul de ameliorare a cunoștințelor față de modul în care erau
vestite anterior. În viziunea mea „îmbunătățirea” ar fi sinonimul perfect al termenului -
invenție.
Invenția poate fi tehnologică (calculatoarele, telefoanele), materială (aeroplanele),
culturală (alfabetul, normele sociale). Inovația tehnologică modernă este „o dovadă” că
creierul uman evoluționează, capacitatea intelectuală umană este în creștere, ca drept exemplu
poate servi invenția internetului, poștelor electronice, WiFi-ului etc. Invențiile pot apărea după
un interval de timp, ca rezultat a acumulării de cunoștințe, astfel invențiile duc la alte invenții.
c) Difuziunea
Difuziunea reprezintă procesul de răspândire a însușirilor culturale de la o societate la
alta.
Difuziunea are loc grație migrației, business-ului și călătoriilor între societăți. De
asemenea, ea mai apare când o societate cucerește alta.
Cultura se poate propaga de la o societate la alta datorită aspectelor materiale și cele
nemateriale. Precum s-au răspândit mijloacele de luptă astfel s-au răspândit și valorile –
democrația, libertatea, și adevărul. Valorile se răspândesc cu o viteză mai lentă decât produsele
materiale care au o răspândire mai rapidă.
Mediul fizic
79
 Între societăți și mediul său fizic există o legătură foarte strânsă, de exemplu
societățile care sunt situate lingă întinderi mari de apă (Marea Britanie) devin națiuni
navigatoare, iar cele ce sunt înconjurate de uscat, nu. Încălzirea globală produce topirea
calotelor de gheață polară provocând ridicarea nivelului de apă a mărilor și oceanelor. Această
schimbare cât și schimbările de temperatură vor impune unele comunități să se mute sau să-și
schimbe modul de prelucrare a pământului, adică – agricultura. Râurile, munții, mările și
oceanele sunt răscruci geografice, în urma cărora au apărut așezările urbane, astfel, mediul
înconjurător este un izvor esențial a schimbării sociale.
Structura socială
Filozoful și sociologul german Karl Heinrich Marx susține că relațiile structurale între
clasele sociale duc sporadic și inevitabil la schimbarea socială, astfel sursa schimbării se află
permanent în structura socială, această sursă de schimbare se trage din alte feluri de inegalități.
Ca drept model de agenți potențiali a schimbării sociale servesc deosebirile dintre grupurile
etnice, religioase și rasiale.
Populația
Solicitarea resurselor societății și necesitatea unor adoptări la practicile existente se
datorează creșterii rapide a populației. Explozia demografică a luat naștere în anii patruzeci și
a dus la creșterea facilităților educaționale. Populațiile cu o natalitate sporită pretind la
schimbări în modelul de viață socială. Creșterea prea lentă a populației amenință persistența pe
termen îndelunga a unei societăți, la producerea resurselor necesare pot contribui mai mulți
muncitori.
Știința și tehnologia
Schimbarea socială este rezultatul cunoștințelor științifice care au dus la progrese
tehnologice. Oamenii au devenit mai imobili datorită dezvoltării automobilului. Speranța de
viață a oamenilor practic în toate societățile s-a schimbat grație tehnologiilor medicale.
Sociologistul american William Fielding Ogburn afirmă că tehnologia este factorul de bază
asupra schimbării sociale și culturale. El de asemenea susține că schimbarea nu se egalează în
toate fragmentele culturii. Termenul de întârziere culturală a fost inventat de către Ogburn cu
scopul de referire la tendința de cultură materială ca să fie modificată mai rapid decât cultura
nematerială. De exemplu, „frica de tehnologie” cauzează o pregătire proastă a funcționarilor
care folosesc rar calculatoarele, motivul de bază fiind cyberphobia (frica de calculatoare).
Acțiunea umană
Schimbarea socială poate fi produsă de către oameni datorită acțiunilor individuale și
acțiunilor colective.
Acțiunea individuală a fost descrisă de către mulți istorici ca fiind „teoria marilor
oameni
ai istoriei” datorită cărora s-a creat și se creează istoria. Această teorie susține că de nu
s-ar fi născut Iisus Christos, Iulius Caesar, Adolf Hitler, Karl Marx și alți indivizi, lumea
noastră ar fi cu totul alta. Sociologii susțin că fiecare dintre personalitățile remarcabile care au
jucat un rol important în istoria omenirii, este un produs respectiv epocii sale.
Acțiunea colectivă este izvorul de schimbare socială, acest tip de acțiune umană este
studiată în cadrul mișcărilor sociale.
Tipurile schimbării sociale
Chiar dacă teoretic schimbarea socială este considerată a fi una artificială, ea concepe
două circumstanțe distincte: schimbarea sistemului și a doua – schimbarea în sistem.
Există mai multe tipuri de schimbare, de exemplu:
 schimbarea constrânsă/suportată (corespunde situației de ruptură la stadiul
mediului impunând societății în mod simultan o revizuire ageră a strategiei sale și o
acomodare aspră a structurilor sale, precum restructurarea și raționalizarea);

80
  schimbarea spontană (corespunde unei organizări „repusă în activitate” care
și-a dezvoltat datorită formațiunii sale profesionale de inovație și flexibilitate, o aptitudine de
adaptare la evoluțiile mediului, indiferent dacă aceste evoluții sunt așteptate sau nu, implicând
în sine adaptarea continuă a organizării);
 schimbarea planificată (acest tip de schimbare este una dificilă, capabilă să
ducă la schimbări neprevăzute care mai apoi pot cauza disfuncții la nivelul societății, pentru
ca societatea să poată anticipa sau a răspunde asupra schimbărilor din mediu și pentru a
urmări noile oportunități, schimbarea planificată se definește ca o schimbare proactivă);
 schimbarea stratificată (corespunde unui comportament de acomodare
benevolă și prealabilă a organizării, acest tip de schimbare poate fi clasificat la nivelurile
particulare de organizație și grup);
 schimbarea strategică/aleasă (acest tip de schimbare socială își furnizează
mijloacele de influență asupra mediului viitor).
Concluzii
Schimbarea socială în sociologie reprezintă modificarea mecanismelor în structura
socială, caracterizată prin schimbările simbolurilor sociale, regulilor de comportament,
organizațiilor sociale și sistemelor de valori. O modalitate de a explica schimbarea socială este
de a prezenta legăturile cauzale între două sau mai multe procese. Schimbarea socială poate
evolua de la o serie de surse diferite, inclusiv și cele de contact cu alte societăți, modificări ale
ecosistemului, schimbări tehnologice, precum și creșterea populației. Schimbarea socială este
stimulată de mișcări ideologice, economice și politice. Schimbările în mediul natural pot avea
loc independent de activitățile sociale umane. Despădurirea, eroziunea și poluarea aerului pot
avea consecințe colosale, modificând totalmente modul de viață a oamenilor, astfel provocând
o continuă schimbare socială. Creșterea populației și creșterea densității populației prezintă
forme demografice de schimbare socială. Creșterea populației poate duce la extinderea
demografică a unei societăți, conflicte militare etc. creșterea densității populației poate stimula
inovațiile tehnologice care la rândul lor pot crește diviziunea muncii, diferențierea socială,
comercializarea și urbanizarea. Mai multe teorii ale evoluției sociale identifică inovații
tehnologice determinând schimbarea socială, de exemplu introducerea plugului în agricultură,
inventarea motorului cu aburi, computerul. Aceste inovații au avut consecințe sociale de
durată. Mecanismele de schimbare socială (tensiunea, adaptarea, difuzarea inovațiilor)
reprezintă un mod mai generos și teoretic de a explica schimbarea socială. Nici una dintre
teoriile schimbării sociale nu explică totalmente procesul de schimbare socială. Teoreticienii
funcționaliști se concentrează prea tare pe stabilitate și echilibru. Teoriile ciclice par să fie
„blocate” în explicațiile insuficiente cu privire la schimbările ce au loc în societățile
occidentale. Teoriei evoluționiste îi lipsesc explicațiile total necesare despre numeroase
schimbări sociale interne, de exemplu – migrația. Cu toate acestea, schimbarea este studiată ca
fiind un proces produs în mod artificial. Indiferent de forma schimbării sociale, orice tip de
schimbare constituie trecerea unui sistem social, a unei componente a sistemului de la o stare
la altă stare diferită, calitativă și cantitativă. Schimbării este specific faptul că schimbarea
însăși este o stare chiar tranzitorie ce necesită a fi considerată ca atare, totodată vizând
diferențele dintre două stări succesive ale sistemului.
Bibliografie
1. Moore, W. E. 1967. Order and Change. Essays in Comparative Sociology. John Wiley & Sons,
New York.
2. Agabrian, M. 2003. Sociologie Generală. Editura Institutul European, Iași.
3. Mesure, S. 2009. Auguste Comte. In Ferreol, Gilles (ed.), Istoria Gândirii Sociologice. Marii
Clasici, Institutul European, Iași.

81
4. Chiribucă, D. 2004. Tranziția Postcomunistă și Reconstrucția Modernității în România. Editura
Dacia, Eikon, Clu-Napoca.
5. Buzărnescu, Ș. 2007. Doctrine Sociologice Comparate. Editura de Vest, Timișoara.
6. Vlăsceanu, L. 2001. Politică și Dezvoltare. România Încotro? Editura Trei, București.
7. Giddens, A. 2010. Sociologie. Traducere de Gheorghiu, O. Editura All, București.
http://www.britannica.com/topic/social-change
http://www.scritub.com/sociologie/asistenta-sociala/SCHIMBAREA-SOCIAL10119231824.php
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/SPECIFICITATEA-SCHIMBARII-SOCI.php
http://profitpentruoameni.ro/wp-content/uploads/2013/05/01-Conexiuni-teoretice-socioeconomice_
teoriile-schimbarii-sociale.pdf
Musienco Natalia, coordinator științific Rusnac Svetlana
DIMENSIUNILE ȘI FACTORII DETERMINANȚI ÎN EVALUAREA CALITĂȚII
VIEȚII
DIMENSIONS AND DETERMINANTS IN ASSESSING QUALITY OF LIFE
Rezumat
În literatura de specialitate calitatea vieții presupune gradul de satisfacție a necesităților materiale și
sociale, identificată prin corespunderea proceselor, rezultatelor și condițiilor activității omului,
grupurilor sociale, societății în aparența obiectivă și subiectivă a acestora. După unii autori
parametrii de bază, care determină calitatea vieții sunt “ conceptul de eu”, problemele medicale,
probleme legate de viața cotidiană, statutul psihosocial și neuropsihologia individului. Alții vorbesc
despre factorii psihologici care determină aspectul calității vieții, care se datorează stării celui care
își trăiește viața, adică omul. Acești factori includ șase dimensiuni ale bunăstării: Acceptarea de
sine, Relațiile pozitive cu ceilalți, Autonomie, Competența, Scopul vieții și Creșterea personală.
Operaționalizarea acestor factori cu caracter personal poate îmbogăți și mai mult indicatorii
potențialului psihologic al societății sau al grupurilor sociale.
Cuvinte-cheie: Calitatea vieții, indicatori, factori subiectivi.
Abstract
In psychological literature the quality of life implies satisfaction of material and social needs,
identified through the compliance process, results and conditions of human activity, social groups,
society as their objective and subjective appearance.
According to some authors the basic parameters that determine quality of life are “ I-conceptions”,
medical problems, problems of everyday life, psychosocial status and individual neuropsychology.
Others talk about psychological factors, aspect that determines the quality of life, which is due to
the state he lives his life, that person. These factors include the six dimensions of well-being: self-
acceptance, positive relations with others, autonomy, competence, life purpose and personal
growth.
The operationalization of these personal factors can further enrich psychological potential
indicators of society or social groups.
Keywords: Quality of life, indicators, subjective factors.
În literatura de specialitate, conceptul de calitate a vieții are mai multe variante de
definire- de la o definiție generală până la una care prezintă conceptul prin intermediul
componentelor sale sau al ariilor de aplicabilitate.
În Oxford Dictionary of Sociology calitatea vieții este definită ca un concept care deși
își are originea în sociologie, a depășit granițele acesteia, prin multitudinea indicatorilor
economici și psihologici folosiți pentru măsurarea conceptului [7].
M. Farquhar afirmă că conceptul de calitate a vieții este cel mai multidisciplinar
termen aflat în uzul curent, multidisciplinaritatea fiind identificată, de altfel, ca fiind
principalul avantaj al acestui concept [3].
82
 O definiție amplă este prezentată de I. Mărginean care, plecând de la premisa că acest
concept nu poate fi separat de elementele care îl determină și îl definesc în același timp,
definește calitatea vieții ca ansamblul elementelor care se referă la condițiile fizice, starea
economică socială, culturală, politică, de sănătate etc. în care trăiesc oamenii, conținutul și
natura activităților pe care aceștia le desfășoară, caracteristicile relațiilor și procesele sociale la
care participă, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, stilurile de
viață, evaluarea împrejurărilor și rezultatele activităților desfășurate, stările subiective de
satisfacție/ insatisfacție, fericire, frustrare etc [5].
Robert Constanza oferă o definiție a calității vieții din perspectiva celor două valențe
ce o compun – obiectivă și subiectivă. Autorul definește conceptul de calitate a vieții ca
reprezentând „ gradul în care nevoile obiective ale individului sunt satisfăcute în relație cu
percepția subiectivă, individuală sau de grup, asupra bunăstării în timp ce nevoile obiective se
referă la subzistență, reproducere, securitate, afecțiune, etc., percepția subiectivă vizează
fericirea, satisfacția față de viață sau utilitatea personală [1].
Studiul calității vieții a început la mijlocul anilor 60-e ai secolului XX în Occident, și
s-a bazat pe interesului pentru conținutul umanitar al progresului economic ca urmare a
tranziției societății occidentale la o treaptă superioară de dezvoltare, precum și faptul că
categoria “nivel de trai” nu reflecta bunăstarea totală a poporului (J. Galbraith; D. Bell; W.
Rostow; R. Arron; J. Fourastie; V. Brandt; M. Abrame; F. Andrews; O. Toffler ș. a ).
Problema calității vieții, după părerea G.M. Golovina și T.N. Savcenco este actuală
pentru acele societăți sau grupuri sociale, unde nivelul de trai se află la un nivel satisfăcător,
unde problema existenței fizice nu este stringentă.
În cercetările occidentale conceptual calitatea vieții, fericirea și satisfacția față de
viață sunt apropiate după sens. Cercetările ce vizează fericirea și satisfacția de viață se
efectuează în două direcții: prima direcție – studiul influenței factorilor independenți -
serviciul, studiile, starea civilă; a doua direcție - studiul influenței trăsăturilor de personalitate
asupra nivelului satisfacției de viață. Analiza comparativă arată că o influență mai mare asupra
satisfacției generale o au trăsăturile de personalitate( ca exemplu, stima de sine), decât factorii
obiectivi [17].
După părerea lui Subetto, calitatea vieții - este un concept vast, care prezintă sinteza
părților materiale și spiritual-creative ale vieții. Calitatea vieții - este un sistemul unitar, care
înglobează în sine componente spirituale, intelectuale, materiale, sociale, culturale, de mediu și
demografice ale vieții. Conceptul include în sine atât calitatea vieții a individului, cât și a
societății, relevă diversitatea necesităților omului, potențialul său pentru o dezvoltare
armonioasă [19].
O perspectivă asemănătoare a adoptă și V.A. Hașenco și A.V. Baranova. Autorii
remarcă faptul, că calitatea vieții - este fenomen complicat, care cuprinde bunăstarea
individuală și socială. El trece peste hotarele imaginii tradiționale despre bunăstarea materială,
“ nivelul de trai” și cuprinde componente necantitative( filosofice, culturale și psihologice).
Caracterizând esența calității vieții ca categorie științifică, V.A. Hașenco și A.V.
Baranova au dedus câteva caracteristici ale acesteia.
1. Calitatea vieții este un concept larg, multidimensional. El depășește aspectele
economice și sociologice și cuprinde toate sferele societății, înglobând în sine viața
oamenilor și calitatea acesteia. Prin urmare, este un subiect care se află în atenția
tuturor, care studiază viața oamenilor.
2. Calitatea vieții are două aspecte: subiectiv și obiectiv. Ca criterii de evaluare obiectivă
sunt normativele științifice al necesităților și intereselor indivizilor, după care se
judecă asupra nivelului atingerii acestora. Pe de altă parte, nevoile și interesele
oamenilor sunt individuale și nivelul atingerii acestora poate fi evaluat de ei însăși.
Ele nu pot fi fixate statistic și practic există doar în percepția subiectivă a oamenilor.
83
 3. Calitatea vieții nu este o categorie separată de altele( modul de viață, nivelul de trai,
stilul de viață, bunăstarea ș.a), el unește multe din ele, înglobându-le în sine în aspect
calitativ [10].
Creșterea interesului față de problema calității vieții, în anii 70, după cum
menționează T.V. Karsaevskaea, este legat de conștientizarea problemelor globale a
contemporaneității, de elaborarea în sociologia occidentală a unor teorii a sistemelor globale,
necesare pentru soluționarea practică a pericolului unei crize economice. Primul autor care
dezvoltă acest concept, Forester, consideră că există o relație invers proporțională între nivelul
de trai și calitatea vieții: cu cât este mai înalt nivelul de trai, cu atât scade calitatea vieții și
invers [16].
V.A. Hașenco consideră că în condițiile schimbărilor social-economice și politice în
societatea contemporană, prioritare devin aspectele psihologic-economice ale dezvoltării –
sunt importanți indicatorii calitativi nu cantitativi: calitatea vieții, starea de confort, armonia
autorealizării. Pentru omul contemporan au o importanță majoră nu numai un anumit nivel de
bunăstare, ci și starea ecologică, starea de sănătate, prezența timpului liber, orientarea
spirituală a vieții [11].
Subetto vine cu o abordare personală a calității vieții, sub forma unei “ piramide”
ierarhice. Autorul consideră, că “ Piramida calității” prin prisma calității vieții se transformă în
“ Piramida calității vieții”( fig. 1) [20].

Figura 1. Piramida calității

Pentru o înțelegere mai profundă a conceptului de calitate a vieții, sunt propuse
următoarele dimensiuni ale calității vieții:
 bunăstarea emoțională sau psihică – care include indicatori precum: fericirea,
mulțumirea de sine, sentimentul identității personale, evitarea stresului excesiv, stima
de sine, bogăția vieții spirituale, sentimentul de siguranță;
 relațiile interpersonale - ilustrate prin: a te bucura de intimitate, afecțiune, prieteni și
prietenii, contacte sociale, suport social (dimensiunile suportului social);
 bunăstarea materială – prezentată de indicatorii: proprietate, siguranța locului de
muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, loc de muncă, posesie de bunuri
(mobile/imobile), locuință, status social;
 afirmarea personală - care include: competență profesională, promovare profesională,
abilități/deprinderi profesionale solide, împlinire profesională, niveluri de educație
adecvat profesiei, activități intelectuale captivante;
 bunăstarea fizică - concretizată în sănătate, mobilitate fizică, alimentație adecvată,
asistență medicală de bună calitate, disponibilitatea timpului liber, asigurări de
sănătate, hobby-uri și satisfacerea lor, formă fizică optimă, concretizată în cei patru S:

84
 Strenght – forță fizică, Stamina– vigoare sau rezistență fizică, Suppleness– suplețe
fizică și Skills – îndemânare sau abilitate fizică;
 independența – care însemnă autonomie în viață, posibilitatea de a face alegeri
personale, capacitatea de a lua decizii, autocontrolul, prezența unor valori și scopuri
clar definite, auto-conducerea în viață;
 integrarea socială, care se referă la prezența unui status și rol social, acceptarea în
diferite grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat de muncă stimulativ,
participarea la activități comunitare, activitatea în organizații neguvernamentale,
apartenența la o comunitate spiritual-religioasă;
 asigurarea drepturilor fundamentale ale omului – cum sunt: dreptul la vot, dreptul la
proprietate, la intimitate, accesul la învățătură și cultură, dreptul la un proces rapid și
echitabil etc [2; 6; 9 ].
Carr determină calitatea vieții prin :
 gradul în care speranțele și ambițiile proprii se realizează în viața cotidiană;
 percepția poziției în viață a persoanei, în contextul cultural și axiologic în care trăiește
și în raport cu scopurile, aspirațiile, standardele și preocupările proprii;
 evaluarea stării proprii de sănătate, prin raportare la un model ideal;
 lucrurile care sunt considerate importante în viața persoanelor [apud 4].
Determinarea calității vieții depinde de elaborarea unui sistem de elemente a acestei
categorii, unor “ indicatori sociali”. K. Teriun remarcă, că calitatea vieții privește experiența
indivizilor, iar criteriile calității vieții vizează măsurarea acelor sfere a vieții, unde oamenii
trăiesc diferite nivele ai satisfacției sau insatisfacției [16].
Calitatea vieții, după cum spune Subetto, poate fi descrisă printr-un sistem nespecific,
care cuprinde următoarele indicatoare:
1. Nivelul de trai – condițiile de viață și de muncă, nivelul veniturilor, nivelul asigurării
locurilor de trai, indicatorii calității deservirii, indicatorii asigurării cu produse
alimentare de calitate, cu îmbrăcăminte etc., indicatori ai satisfacerii nevoilor
populației etc.;
2. Calitatea mediului – indicatorii calității atmosferei, apei potabile, indicatorii poluării
mediului, nivelul zgomotului etc.;
3. Calitatea serviciilor de sănătate – accesibilitatea asistenței medicale de calitate pentru
toate categoriile de populație, nivelul asigurării populației cu medicamente de calitate,
nivelul de distribuire a formelor radicale de tratament etc.;
4. Indicatorii de cultură sanitară a populației - indicatorii prevalenței viciilor
periculoase pentru durata vieții( indici statistici);
5. Nivelul de profilaxie a sănătății populației - nivelul examinării periodice a populației,
nivelul culturii fizice a populației etc.;
6. Calitatea populației - indicatori demografici ( durata medie a vieții la diferite categorii
de populație, nivelul decesurilor, nivelul natalității, indicatori ai “ îmbătrânirii” și
“întineririi”), indicatori ai structurilor profesional calificate etc.;
7. Calitatea sistemului educațional [21].
În literatura de specialitate calitatea vieții presupune gradul de satisfacție a
necesităților materiale și sociale, identificată prin corespunderea proceselor, rezultatelor și
condițiilor activității omului, grupurilor sociale, societății în aparența obiectivă și subiectivă a
acestora (L.A. Juravliov, V.A. Hașenco, A.V. Baranova etc.) [10].
Pentru evaluarea subiectivă a calității vieții, unii autori operează cu conceptele “
satisfacție” și “ fericire”. Deseori, acești termeni sunt foarte apropiați ca sens, și sunt folosite
ca sinonime, dar există și o deosebire semnificativă: “fericirea” include în sine stări pozitive

85
emoționale( bucurie, succes) iar “ satisfacția” prezintă rezultatul suprapunerii dorințelor și
realității- sentiment, care apare în cazul realizării așteptărilor, necesităților [apud 14].
Bazându-se pe aceasta idee, V.A Hașenco și A.V. Baranova au dedus următoarele
criterii social-psihologice pentru a determina componentele calității vieții:
1. Bunăstarea economică - care include viața ca situație materială, serviciu, venituri,
calitatea alimentației.
2. Bunăstarea social-psihologică – include calitatea relațiilor individului cu vecinii,
colegii, prietenii. De asemenea aici intră și statutul social al persoanei( acest
component definitivând confortul de a se afla în societate).
3. Bunăstarea personală – include satisfacția privind propriile succese.
4. Libertatea personală – include indicatorii privind condițiile de odihnă, starea
mediului de trai și studii.
5. Securitatea personală și condițiile de viață – cuprinde satisfacția privind condițiile de
viață, existența transportului personal, calitatea studiilor și securitatea personală.
6. Bunăstarea familială – cuprinde satisfacția privind relațiile în familie și cu rudele
[11].
După V.L. Gordeev parametrii de bază, care determină calitatea vieții sunt “ conceptul
de eu”, problemele medicale, probleme legate de viața cotidiană, statutul psihosocial și
neuropsihologia al individului [13].
Prezintă interes și încercarea autorilor S.N. Enicolopova, E.V. Sadaliscaia și A.M.
Abrazicova privind dezvoltarea conceptului ( modelului) bunăstării psihologice al lui Carol
Riff. Acest concept merită atenție din punct de vedere al clarificării factorilor psihologici care
determină aspectul calității vieții, care se datorează stării celui care își trăiește viața, adică
omul. Acești factori includ șase dimensiuni ale bunăstării: Acceptarea de sine – are o atitudine
pozitivă față de sine, se acceptă așa cum este; 2) Relațiile pozitive cu ceilalți – primește
satisfacție de la relațiile calde, de încredere cu alții, îi pasă de binele altora; 3) Autonomie -
este independent, capabil să reziste presiunilor sociale. 4) Competența - prezintă măiestrie și
competență în activitate, realizează cu succes diverse activități. 5) Scopul vieții - are un scop în
viață bine determinat, are convingeri stabile; 6) Creșterea personală - Are un sentiment de
dezvoltare continuă și realizare a potențialului personal [apud 12].
Operaționalizarea acestor factori cu caracter personal poate îmbogăți și mai mult
indicatorii potențialului psihologic al societății sau al grupurilor sociale.
Bibliografie
1. Costanza R. et al. An Integrative Approach to Quality of Life Measurement, Research and
Policy. În: S.A.P.I.EN.S, nr. 1. 1 /2008. Accesibil pe internet: URL
<http://sapiens.revues.org/index169.html>
2. Cummins R. Objective and Subjective Quality of Life: an interactive model. În: Social
Indicators Research. Vol 52. Netherlands: Kluwer Academic Publishers Group, 2000. p.
55-72
3. Farquhar M. Definitions of Quality of Life: a Taxonomy. În: Journal of Advanced
Nursing. Vol. 22, Nr. 3, 1995. P. 502-509
4. Leplège A., Hunt S. The problem of quality of life in medicine. În: Journal of American
Medical Association, 278, 1997. p. 47–50
5. Mărginean I. Modelul social românesc din perspective calității vieții populației. În:
Calitatea Vieții, XV, nr. 3–4, p. 216, 2004
6. Parkerson G., R., Broadhead W. E. Comparison of the Duke Health Profile and the MOS
Short Form in healthy young adults. În: Medical Care, 26, 679–683, 1991
7. Scott J., Marshall G. A dictionary of sociology. Oxford: Oxford University Press, 2009.
832 p

86
 8. Ware J. E., Sherbourne C. D. The MOS 36-Item Short-form Health Survey (SF 36).
Conceptual framework and item selection. În: Medical Care, 34, 220–223, 1992.
9. Zanz I., Lupu I. Bioetica medicală - principii, dileme, soluții. Cluj-Napoca: Editura
Clujeană, 2001. p.164
10. Баранова А. В., Хащенко В. А. Восприятие и оценка качества жизни молодежью в
современном российском обществе. Ежегодник Российскою психологического
общества. Т. 9. Вып. 7. Психология и экономика. Труды 2-й Всероссийской
конференции по экономической психологии (книга 1). М.: Калуга, 2002. c. 328-330.
11. Баранова А. В., Хащенко В. А. Восприятие и оценка качества жизни.
Экономическая психология: современные проблемы и перспектива развития.
Материалы ежегодной Всероссийской научно-практической конференции. СПб.:
Издательство СПГУ экономики и финансов, 2002. c. 36-39.
12. Головина Г. М. Удовлетворенность жизнью и стили поведения. Материалы
Всероссийского съезда Российского психологического общества. СПб: Российское
психологическое общество, 2003.
13. Гордеев В.И., Александрович Ю.С. Качество жизни. СПб., 2001. 198 с.
14. Журавлев А. Л. Психология совместной деятельности в условиях организационно-
экономических изменений. Дисс. в виде научного доклада, докт. психол. наук. М.,
1999. 132 с.
15. Журавлев А.Л., Купрейченко А.Б. Исследование нравственных отношений в
современном российском обществе. Психология и экономика. Труды 1-й Все-
российской конференции по экономической психологии. Москва: Калуга, РГНФ,
РПО, КФ МГТУ, КГГГУ, КФ МГЭИ, том 1, под ред. О.Г. Посыпапова, В.В.
Спасенникова, 2000. c. 276-280.
16. Кулайкин В.И. Социально-психологические параметры качества жизни в
различных социальных группах. Диссертация на соискание ученой степени
кандидата психологических наук. Кострома, 2006. 189 с.
17. Савченко Т. Н., Головина Г. М. Экология человека: теоретическое и
экспериментальное исследование качества жизни. М: Институт психологии РАН,
1996
18. Савченко Т. П., Головина Г. М. Восприятие.экологической опасности. Труды ИП
РАН. М: Институт психологии PAI f, 1997
19. Субетто А. И. Качество жизни: грани проблемы. - СПб., 2004. 169 с.
20. Субетто А.И. Гуманизация российского общества. СПб., 1992. 156 с.
21. Субетто А.И. Творчество, жизнь, здоровье и гармония. Этюды креативной
онтологии. М., 1992. 172 с.
Nastas Dorin
PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE ASUPRA CULTURII, MINȚILOR ȘI
IDENTITĂȚILOR MULTICULTURALE
SOCIAL PSYCHOLOGICAL PERSPECTIVE ON CULTURE, MULTICULTURAL
MINDS AND IDENTITIES
Abstract
Starting with the new millennium different lines of research and theoretical reasoning are gradually
building, in a synergetic manner, a new and emergent social psychology of culture. The main scope
of the presentation is to show how this host of social psychological perspectives reshapes the way
culture, multiculturalism and cultural identities are understood and investigated. First, some
historical roots of the social psychological approach toward culture are discussed. Second, a series
of newly advanced theoretical and empirical contributions that reflects a social psychological
standing are briefly outlined and analyzed. It is shown that besides having different names – e.g.,
87
situated cognition perspective, dynamic constructivist approach, descriptive norm approach,
intersubjective culture perspective, cultural dynamics – and sometimes slight disagreements, all of
them are depicting a truly social and psychological account of cultural phenomena. Finally, some
new insights on prospective directions for researching the multicultural mind and identities within
the social psychology of culture are advanced.
Keywords: culture, mind, cultural identity.
Rezumat
Odată cu începutul noului mileniu mai multe abordări teoretice și direcții de cercetare empirică
conlucrează într-o manieră sinergetică pentru edificarea unei psihologii sociale a culturii. Scopul
principal al prezentării este de a arăta cum aceste noi perspective reconfigurează modul în care
cultura, multiculturalismul și identitățile culturale sunt conceptualizate și investigate. Pentru
început se vor arăta premisele istorice ale abordării culturii din perspectiva psihologiei sociale.
Ulterior sunt prezentate și analizate abordările teoretice și empirice recente ce reflectă o perspectivă
psihosocială. Se arată faptul că, deși ele au nume diferite – de exemplu, perspectiva cogniției
situate, perspectiva dinamic-constructivistă, abordarea normativ-descriptivă, perspectiva culturii
intersubiective, dinamica culturală – toate reflectă o veritabilă abordare psihosocială a fenomenelor
culturale. În final se propun o serie de idei cu privire la direcțiile de evoluție a cercetării minților și
identităților multiculturale în cadrul psihologiei sociale a culturii.
Cuvinte-cheie: cultură, minte, identitate culturală.
Within the rapidly growing social psychological understanding of culture there are
different particular approaches and perspectives, ways of theoretical reflection and lines of
empirical investigations. For reasons of space, only the most known and recent contributions
were singled for being briefly outlined and examined here. While introducing each of this
approaches or perspectives the main focus will be on outlining their specificity and also
showing the particular ways of conceiving culture, multicultural minds and identities.
The presentation will start with two approaches that are centered on the issues of
cultural knowledge representation, activation and use: the culture as situated cognition model
and the dynamic constructivist approach toward culture. Next the intersubjective culture
perspectives or the subjective descriptive norms approach will be briefly outlined. Its main
concern lays in enlarging the psychological understanding of culture by offering a more
adequate understanding of the shared dimension of the subjective culture.
The culture as situated cognition model
The constructive and situated nature of cognition. The founding ground of this
perspective is that human cognition is a situated cognition – it is sensitive to non-conscious
influences of social situations (Smith & Semin, 2004, 2007); the thinking is not taking place in
an isolated mind but within the mind connected to the world. At the same time it is a
constructive cognition – for building meanings and understandings the mind takes into account
the currently accessible subset of knowledge (from inside) in light of the situational demands
and information (from outside; e.g., Fiske, 1992; Schwarz, 2007).
The cultural mindsets. In order to outline the culture as a situated cognition the
concept of “cultural mindset” was introduced. It represents “a set of mental representations or
cognitive schema containing culture-congruent mental content (knowledge about the self and
the world), cognitive procedures (e.g., ‘find relationships and connect’ or ‘find main point and
separate’) and goals (e.g., ‘fit in and be sensitive to context’ or ‘stick out and do your own
thing’)” (Oyserman, 2011, p. 165; see also Oyserman & Lee, 2008a, 2008b). Two such
simplified but integrative mega-mindsets are proposed: an individualistic mindset that direct
people to content, procedures, and goals relevant to distinction; and a collectivistic mindset
that direct people to content, procedures, and goals relevant to connection.
The model and basic assumptions. As the leading author, Daphna Oyserman,
describe it, “the culture as situated cognition model refers to the often nonconscious impact of
88
social contexts, human artifacts, physical spaces, tasks, and language, on accessible cultural
mindset” (Oyserman, 2011, p. 182). The model assumes that both mindsets are present within
the minds of all the people around the world and could be activated using classical or culture-
specific priming procedures. It also acknowledges that chronic accessibility of mindsets is
routed in remote historical evolutions of cultures.
Culture. For understanding culture, a functional approach is adopted. It is considered,
in line with Shalom Schwartz’s positions (Schwartz, 1992; Schwartz & Bardi, 2001), that each
culture has to address three issues or survival problems: sustaining the group over time,
organizing relationships, and facilitating individual welfare. Also, the definition the authors
ascribe to is that of seeing culture, in accordance to Shweder and LeVine (1984), as a “set of
structures and institutions, values, traditions, and ways of engaging with the social and
nonsocial world that are transmitted across generations in a certain time and place” (Oyserman
& Lee, 2007, p. 255).
Multicultural mind. Within this perspective, everybody is conceived as having no
multicultural mind, but only a set of universally available cultural mindsets, the individualism
and collectivism mindsets. It is considered that, reflecting the immense impact a situation has
on cognition, it is not necessary or parsimonious to store a more refined cultural knowledge
structure within the mind. The two super cultural mindsets or syndromes – individualism and
collectivism – are considered good enough for approaching any situation and constructing on
the spot a cultural solution to basic survival issues of group maintenance, relationship
management and individual welfare.
Multicultural identity. The issue of identification with and attitudes toward
individualism and collectivism are not of central concern. It could be considered that the
relative chronic accessibility and easiness of using a cultural mindset that is more habitual
within a given society equates with an implicit and more favorable attitude toward that
mindset or a stronger identification with it. Additional cultural identifications based on
ethnicity or other categories are not of interests or any concern for this perspective.
The dynamic constructivist approach toward culture
Dynamic constructivism. The announced foundations of this approach are twofold:
“we have adopted an approach influenced by constructivist approaches to culture in several
disciplines and by contemporary social psychological research on the dynamics of knowledge
activation” (Hong, Morris, Chiu, & Benet-Martínez, 2000, p. 710, italics added). If the
constructivist approach is mainly mentioned, the knowledge activation is extensively
discussed in terms of the principles of availability, chronic accessibility, temporary
accessibility, and applicability (Hong, Wan, No, & Chiu, 2007).
Frame-switching. The authors recognize that the starting point for proposing this
approach was triggered by research experiences with bicultural person experiencing frame-
switching (Hong et al., 2000). The phenomenon of cultural frame-switching consists of
changing of the interpretative frames rooted in different cultures (within the person) in
response to cues of changing cultural demands of the environment (within the situation; Hong
et al., 2000, 2007; see also LaFromboise, Coleman, & Gerton, 1993). In biculturals, the “social
information processing is channeled through the lenses of more than one culture” (Hong et al.,
2007, p. 325) conducting to different outcomes depending of the cultural frame just used.
Mind-identity distinction. One of the main focuses of this perspective is on the
theoretical distinction between the multicultural mind and multicultural identity: “it would be a
mistake to assume that individuals who possess knowledge of a particular cultural tradition [a
multicultural mind] will necessarily identify with it […] we emphasize that learning and
acquiring a certain knowledge tradition does not entail identification with it” (Hong et al.,
2007, p. 324, parentheses and italics added). In behind of this distinction there is a
fundamental self-identity link and interplay: while the self is represented within the mind and
89
is operating from within it, the identity is a reflection and construction based on it; it is a
“storied self” (Nastas, 2011). It is possible that a person managed to learn a cultural code but
does not identify with it at all; that could happen especially in sojourners (e.g., tourists,
international students) that experience usually short-term cultural contacts.
Cultural identity. It is proposed that, additionally to the three main forms of self-
representation, namely the individual self, the relational self, and the collective self (Brewer &
Gardner, 1996), the cultural self could be added as a distinct and meaningful form.
Consequently, on the basis of a cultural self, a cultural identity could be build. The cultural
identity represents a “self-definition with reference to a knowledge tradition, or a collection of
ideas and practices shared or widely distributed in a delineated population” (Hong et al., 2007,
p. 324, italics in original).
Culture. Authors indicate that they “adopt a conceptualization of internalized culture
as a network of discrete, specific constructs that guide cognition only when they come to the
fore in an individual's mind” (Hong et al., 2000, p. 709, italics added). To cite a more in detail
shared knowledge definition: “Culture consists of a network of loosely organized knowledge
that is produced, distributed, and reproduced among a collection of interconnected
individuals” (Hong et al., 2007, pp. 340). Defining culture in terms of a loose, domain-specific
categories and theories (i.e., implicit theories) is based on the constructive perspective
tradition according to which the knowledge must be specific enough to constrain interpretation
of the stimulus information (Hong et al., 2000). This perspective is at odds with the dominant
cross-cultural view of the culture as an integrated, domain-general construct or theory.
Multicultural mind. As pointed before, the (bi)multicultural mind is the outcome of
learning, storing and using of two or several cultural knowledge traditions.
Multicultural identity. The identity is based on but distinct from the (bi)multicultural
mind. It builds upon the stored cultural knowledge traditions and experiences of using them.
Multicultural identity is an affective-laden reflection; it is a narrative story based on the
phenomenology of living with and within a multicultural mind. The multicultural identity
configuration could be diverse, as the outcome of identity negotiation could lead in time to
integration, alternation or synergy. In integration the two or more identities are blended and
merged into a unitary and coherent identity; in alternation the two or more identities are kept
and used alternatively via a process of code-switching and depending on the demands of the
context or situational cultural primes; in synergy entirely new identities emerge as the results
of a creative building based on two or several previously learned cultures (Hong et al., 2007).
The intersubjective culture perspective
The intersubjective level of culture representation. Culture has different forms and
different levels of representation (Baumeister, 2005; Chiu & Hong, 2006). At the supra-
individual level culture exists as tangible, public representations best exemplified in or as
cultural products (Morling & Lamoreaux, 2008). At the individual level the culture exists in
the form of internalized cultural knowledge and culture shaped individual-level characteristics
such as individualist or collectivist self-construal (e. g., Triandis, 1995). It was recently
proposed that culture also exists at a third, intermediate level, as intersubjective
representations of culture – as perceptions held by a cultural group about the specific features
or psychological characteristics that are widespread within a given culture (e.g., beliefs,
values, traits; Chiu, Gelfand, Yamagishi, Shteynberg, & Wan, 2010). To put it another way, it
could be said that, culture exists as a reality “outside the mind” (e.g., as cultural artifacts or
products), “within the mind” (e.g., someone’s individualism/collectivism) or “between the
minds” (e.g., shared perceptions of a cultural group regarding the within the group
individualism/collectivism)
The subjective descriptive norms. To avoid any confusion it is important to state that
during the last years the intersubjective perspective was also mentioned as subjective or
90
descriptive norms approach toward culture. The concept of descriptive norms can be
regarded, in a general and culture-free formulation, as personally held cognitions concerning
important others’ attitudes and behaviors (Cialdini & Trost, 1998). Initially the concept of
descriptive norms was proposed as a subjective, psychological counterpart to the objective,
sociologically defined prescriptive norms. Within the mainstream psychology subjective
descriptive norms are important within the context of the shared reality perspective (Hardin &
Higgins, 1996) and the theory of planned behavior (Rivis & Sheeran, 2003). Based on this
perspectives descriptive norms “can be seen as a part and parcel of a situational construal that
informs the individual as to the state of his or her social reality that is important for both
epistemological and utilitarian reasons […] knowledge of their groups’ shared realities helps
individuals ascertain correct and useful courses of action” (Shteynberg, G., Gelfand, M. J., &
Kim, 2009, p. 48). Simultaneously, descriptive norms “can be understood as perceptions of
shared realities that (a) vary systematically across cultures and (b) have considerable effects on
behavior” (Shteynberg et al., 2009, p. 48).
An interactionist perspective on culture. One of the main features of the
intersubjective perspective is that it transcends the inevitable individualism of the subjective
approach that is characteristic of the mainstream cultural and cross-cultural psychology. In its
essence intersubjectivity reflects a “person-situation interaction perspective on culture” (Chiu
et al., 2010, p. 487).
The shared character of intersubjectivity. Within the intersubjective perspective the
shared character of a collective phenomenon is more properly addressed. Instead of
traditionally aggregating individual referent data (e. g., personal opinions, preferences, values)
the collective referent data are used (e. g., opinions, preferences, values perceived to be held
by the members of the cultural group). That changes the “shared by individuals” assessment to
a “shared by group” one.
Basic premises. There are three basic premises of the intersubjective perspective: “(a)
individuals assess and form perceptions of the intersubjective reality in their sociocultural
contexts, and some of these perceptions are different from personal values and beliefs; (b)
individuals act on behalf of their perceptions of the intersubjective reality – at times, more
often than they act on their personal values and beliefs; and (c) individuals inadvertently
reinforce and sustain the intersubjective reality through their perceptions and actions (however
valid or invalid)” (Chiu et al., 2010, p. 483).
Impact on measuring culture. Two large-scale cross-national survey studies, one on
cultural values (House, Hanges, Havidan, Dorfman, & Gupta, 2004) and another on
personality traits (Terracciano et al., 2005), laid the ground for the rise of intersubjective
measures. Today a growing body of evidences is showing that the intersubjective or
descriptive norms approach toward measuring culture has more predictive utility than
individual-level measures (Chiu et al., 2010). Also, the self-report measurement of
intersubjective normative perceptions corresponds well to the very nature of this kind of
knowledge: it emerges upon a conscious reflection on the lived experiences within a given
culture.
Culture. Culture is generally seen as a shared knowledge or meaning system (Fisher,
2012). For an intersubjective culture to exist there should be a high consensus around the
descriptive norms within the individuals composing that cultural group. The intersubjective
culture is, like the subjective culture, a psychologically routed and sustained reality: even it is
the culture between the minds,
Multicultural mind. The multicultural mind is not of direct concern. But it could be
implied that a person who acquired two or more knowledge or meaning cultural systems is
also competent in their intersubjective normative content.

91
 Multicultural identity. The intersubjective knowledge has identity functions; it helps
to predict cultural identification processes and also cultural identities management First, “the
intersubjective approach is particularly valuable for studying relative identification with
multiple cultures; [… personal] endorsement of values intersubjectivity believed to
differentiate two cultures predicts people’s relative identification with the two cultures (Chiu
et al., 2010, pp. 488-489, parentheses added). Second, “when managing two cultural group
identities, individuals may first retrieve values that are generally believed to be the values that
distinguish the two cultural groups and then decide their relative allegiance to the two groups
based on their own endorsement of these values” (Chiu et al., 2010, p. 489).
Concluding thoughts
The briefly outlined advance of the social psychological understanding of culture is
only nascent, but has already some leading thinking traditions and accumulated empirical
findings. We hope that this continuing endeavor will be enriching and helpful for advancing
social psychological research, as well as stimulating new perspectives within the cultural and
cross-cultural psychology
Bibliography
1. Baumeister, R. F. (2005). The cultural animal. Human nature, meaning, and social life.
Oxford: Oxford Univesity Press.
2. Brewer, M. B., & Gardner, W. (1996). Who is this “we”?: Levels of collective identity and
self representations. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 83–93.
3. Cialdini, R. B., & Trost, M. R. (1998). Social influence: Social norms, conformity, and
compliance. In D. T. Gilbert, S. T. Fiske, & G. Lindzey (Eds.), Handbook of social
psychology (Vol. 2, pp. 151-192). New York: McGraw-Hill.
4. Chiu, C.-Y., Gelfand, M., Yamagishi, T., Shteynberg, G., & Wan, C. (2010).
Intersubjective culture: The role of intersubjective perceptions in cross-cultural research.
Perspectives on Psychological Science, 5, 482-493.
5. Chiu, C.-Y., & Hong, Y. (2006). Social psychology of culture. New York: Psychology
Press.
6. Fischer, R. (2012). Intersubjective culture. Indeed intersubjective or yet another form of
subjective assessment? Swiss Journal of Psychology, 71(1), 2012, 13-20.
7. Fiske, S. (1992). Thinking is for doing: Portraits of social cognition from daguerreotype to
laserphoto. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 877–889.
8. Hardin, C. D., & Higgins, E. T. (1996). Shared reality: How social verification makes the
subjective objective. In E. T. Higgins & R. M. Sorrentino (Eds.), Handbook of motivation
and cognition: The interpersonal context (Vol. 3, pp. 28-84). New York: Guilford.
9. House, R. J., Hanges, P. J., Havidan, M., Dorfman, P. W., & Gupta, V. (2004). Culture,
leadership, and organizations: The GLOBE study f 62 cultures. Thousand Oaks, CA:
Sage.
10. Hong, Y., Morris, M., Chiu, C. Y., & Benet-Martínez, V. (2000). Multicultural minds: A
dynamic constructivist approach to culture and cognition. American Psychologist, 55, 709-
720.
11. Hong, Y., Wan, C., No, S., & Chiu, C. Y. (2007). Multicultural identities. In S. Kitayama
& D. Cohen (Eds.), Handbook of cultural psychology (pp. 323-345). New York: Guilford
Press.
12. LaFromboise, T., Coleman, H., & Gerton, J. (1993). Psychological impact of
biculturalism: Evidence and theory. Psychological Bulletin, 114, 395-412.
13. Morling, B., & Lamoreaux, M. (2008). Measuring culture outside the head: A meta-
analysis of cultural products. Personality and Social Psychology Review, 12, 199–221.
14. Nastas, D. (2011). Eul și idientitatea socială [Social self and identity]. Unpublished course
support.

92
 15. Oyserman, D. (2011). Culture as situated cognition: Cultural mindsets, cultural fluency,
and meaning making. European Review of Social Psychology, 22, 164–214.
16. Oyserman, D., & Lee, S. W. S. (2007). Priming ‘culture’: Culture as situated cognition. In
S. Kitayama & D. Cohen (Eds.), Handbook of cultural psychology (pp. 255–279). New
York: Guilford Press.
17. Oyserman, D., & Lee, S. W. S. (2008a). Does culture influence what and how we think?
Effects of priming individualism and collectivism. Psychological Bulletin, 134, 311–342.
18. Oyserman, D., & Lee, S. W. S. (2008b). A situated cognition perspective on culture:
Effects of priming cultural syndromes on cognition and motivation. In R. M. Sorrentino &
S. Yamaguchi (Eds.), Handbook of motivation and cognition across cultures (pp. 237–
265).San Diego, CA: Elsevier.
19. Rivis, A., & Sheeran, P. (2003). Descriptive norms as an additional predictor in the theory
of planned behaviour: A meta-analysis. Current Psychology: Developmental, Learning,
Personality, Social, 22, 218-233.
20. Schwarz, N. (2007). Attitude construction: Evaluation in context. Social Cognition, 25,
638–656.
21. Schwartz, S. (1992). Universals in the content and structure of values: Theoretical
advances and empirical tests in 20 countries, Advances in Experimental Social
Psychology, 25, 1–65.
22. Schwartz, S., & Bardi, A. (2001). Value hierarchies across cultures: Taking a similarities
perspective. Journal of Cross-Cultural Psychology, 32, 268–290.
23. Shteynberg, G., Gelfand, M. J., & Kim, K. (2009). Peering into the ‘‘magnum mysterium’’
of culture: The explanatory power of descriptive norms. Journal of Cross-Cultural
Psychology, 40, 46–69.
24. Smith, E., & Semin, G. (2004). Socially situated cognition: Cognition in its social context.
Advances in Experimental Social Psychology, 36, 53–117.
25. Smith, E., & Semin, G. (2007). Situated social cognition. Current Directions in
Psychological Science, 16, 132–135.
26. Shweder, R. A., & LeVine, R. A. (Eds.). (1984). Culture theory: Essays on mind, self, and
emotion. New York: Cambridge University Press.
27. Terracciano, A., Abbel-Khalek, A. M., Adam, N., Adamovova, L., Ahn, C.-K., Ahn, H.-
N., et al. (2005). National character does not reflect mean personality trait levels in 49
cultures. Science, 310, 96–100.
28. Triandis, H. C. (1995). Individualism and collectivism. Boulder, CO: Westview Press.
Onici Octavian, Nastas Dorin, Băitoi Victoria
GELOZIA SIMULATĂ ÎN RELAȚIILE ROMANTICE. STUDIU EXPLORATIV
SIMULATED JEALOUSY IN ROMANTIC RELATIONSHIPS. AN EXPLORATORY
STUDY
Rezumat
Gelozia este un fenomen relațional multidimensional și o emoție socială complexă. La ora actuală
se disting cel puțin trei tipuri ale acesteia: gelozia reactivă, gelozia preventivă și gelozia anxioasă
(Buunk, 1991, 1997; Buunk & Dijkstra, 2006). Pornind de la o serie de observații personale și date
preliminare, ne-am propus să verificăm existența unui tip mai exotic de gelozie, căruia îi spunem
„gelozie simulată”. O astfel de gelozie apare în relațiile romantice atunci când o persoană
simulează resimțirea geloziei în fața partenerului său, deși în realitate nu are nici un motiv obiectiv
de a-l suspecta de infidelitate. Pentru a verifica modul nostru de a concepe și înțelege gelozia
simulată, am realizat un studiu explorativ folosind o anchetă prin chestionar. Datele furnizate au
fost supuse metodei analizei de conținut categoriale / tematice. Am fost interesați să aflăm cu
precădere următoarele aspecte: existența geloziei simulate într-o relație romantică și frecvența
93
folosirii acesteia; motivele pentru care gelozia simulată este utilizată; dacă gelozia simulată este
considerată benefică sau nocivă; care este portretul psihologic al persoanei ce aplică gelozia
preventivă. În final, am elaborat un model teoretic cognitiv-afectiv care contribuie la o mai bună
explicare a geloziei simulate.
Cuvinte-cheie:gelozie, gelozie preventivă, portret psihologic, relație romantică, gelozie simulată.
Abstract
Jealousy is a multidimensional relational phenomena and a complex social emotion. As to the
present moment, at least three types of jealousy are distinguished: reactive jealousy, preventive
jealousy, and anxious jealousy (Buunk, 1991, 1997; Buunk & Dijkstra, 2006). Starting from a
series of personal observations and preliminary data we intended to look if there is some evidence
for the existence of a somewhat exotic type of jealousy that we called “simulated jealousy”. This
type of jealousy appears in romantic relations when a person is simulating being jealous in front of
his mate while not having any objective evidences leading to partner’s infidelity. To verify our
understanding and conceptualization of the simulated jealousy we conducted an exploratory
questionnaire survey. Data were subject to categorical / thematic content analyses. We were
primarily interested to find out the following aspects: if the simulated jealousy really exists and
how fervently it is experienced in romantic relations; what are the reasons in behind its use; if it is
considered as improving or as harming romantic relationships; what are the main perceived
characteristics of a person that use simulated jealousy. Finally, we propose a cognitive-affective
model aiming a better understanding of the simulated jealousy.
Keywords: jealousy, preventive jealousy, psychological portrait, romantic relation, simulated
jealousy.
Atunci când două persoane aflate în relații interpersonale romantice includ o a treia
persoană, apare o situație delicată, deseori descrisă ca fiind una de tipul „triunghi amoros”.
Începând de acum încolo gelozia este la ea acasă. Nu e grav dacă nou-venitul, cel de-al treilea,
este un copil, iar cuplul astfel devine o familie, deși nici atunci gelozia nu dispare cu
desăvârșire. Când însă al treilea personaj este un rival, care urmărește cucerirea unuia dintre
parteneri și disocierea vechii relații, se creează premisele pentru apariția unui gelozii cu
adevărat intense, gelozia romantică.
Gelozia romantică și locul ei în viața socială
Când spunem „gelozie” pentru marea majoritate a oamenilor ea este egală cu „gelozia
romantică”. Cercetătorii au constat că anume această formă de gelozie este și cea mai
prototipică pentru a descrie această emoție (Salovey și Rodin, 1986). Considerată o stare
afectivă negativă și intensă, gelozia romantică este resimțită de către o persoană care are o
credință sau suspiciune că partenerul poate fi pierdut datorită unui pretendent de gen opus, un
rival.
Adeseori gelozie este asociată și chiar confundată cu alte trăiri afective negative
apropiate, mai ales cu invidia. Comparativ cu invidia însă, gelozia este o emoție mult mai
intensă și este legată de relațiile interpersonale ale celui care o resimte (Smith, Kim și Parrot,
1988).
Gelozia este o emoție socială, o emoție care există pentru că este utilă în organizarea
și reglarea vieții sociale. La ora actuală cele mai importante perspective propuse pentru
înțelegerea genezei și rolului geloziei în viața socială au fost propuse de teoria stilurilor de
atașament și psihologia evoluționistă (Reevy, 2011).
Din punct de vedere evoluționist, gelozia contribuie la motivarea persoanei pentru a
întreprinde acțiuni menite să protejeze relația romantică, relație importantă pentru procreare și
transmiterea materialului genetic.
Din punct de vedere a teoriei atașamentului, felul prin care gelozia este controlată și
manifestată mai târziu se datorează experiențelor din frageda copilărie. În funcție de reacțiile
manifestate în ciclul separare-revenire a persoanei care a avut grijă de copil, în cele mai multe
94
cazuri mama, copilul învață și interiorizează un tipar comportamental care va fi regăsit în
relațiile interpersonale romantice ulterioare.
Tipologii ale geloziei
Gelozia nu este o emoție simplă astfel încât se pot identifica mai multe forme ale
acesteia, mai ales în cazul relațiilor romantice. Teoretizările mai vechi au categorizat gelozia
în manieră dihotomică, în timp ce studiile mai recente propun o viziune tripartită.
Modelul dimensional al geloziei
Gelozia este o emoție, dar pe lângă natura sa afectivă ea implică fenomene și procese
cognitive, inclusiv aspecte comportamentale. Inspirându-se din concepția lui G. L. White, în
1989, Pfeiffer și Wong propun un model interactiv în care cele trei dimensiuni ale geloziei
coabitează: gelozia emoțională, gelozia cognitivă și gelozia comportamentală. Gelozia
emoțională este o reacție afectivă complexă datorată prezenței și asocierii altor emoții
negative; gelozia cognitivă implică evaluări ale amenințării sau suspiciuni paranoide la adresa
relației; gelozia comportamentală se manifestă prin acțiuni concrete întreprinse și care pot fi
de natură protectivă sau distructivă. În funcție de activarea unei configurații ale acestor
dimensiuni, rezultatul final va fi pozitiv sau negativ, benefic pentru restabilirea și menținerea
relației sau din contra, afectându-i calitatea până în cazul extrem – destrămarea relației. În
același timp, Pfeiffer și Wong (1989) au creat și un instrument de măsurare, un chestionar
menit să surprindă existența distinctă a celor trei dimensiuni și relațiile dintre acestea.
Aceste trei forme caracterizează atât gelozia normală cât și cea patologică. Prin
gelozie normală autorii presupun existența unei amenințări reale la adresa relației romantice
iar acțiunile întreprinse urmăresc restabilirea bunei funcționări a acesteia. Gelozia patologică
presupune existența unor amenințări imaginare, impactul acesteia asupra relației fiind unul
negativ.
Modelul formelor geloziei
O abordare tridimensională de altă factură este propusă de către Buunk (1991; 1997).
Inspirați de perspectiva lui Pfeiffer și Wong (1989), autorii propun trei forme de gelozie
diferite: gelozia reactivă, gelozia preventivă și gelozia anxioasă. Gelozia reactivă se referă la
modalitatea trăirii unui complex de emoții negative atunci când partenerul a comis un act de
infidelitate emoțional sau sexual. Gelozia preventivă presupune un efort comportamental
deosebit prin care partenerul este împiedicat de a iniția relații cu o persoană de gen opus.
Acțiunile întreprinse se datorează resimțirii emoției de gelozie. Gelozia anxioasă are un
caracter de reverie ruminativă, în care persoana generează reprezentări mintale în privința
actelor de infidelitate ceea ce generează suspiciune, neîncredere, tensiune interioară.
Această taxonomie pretinde a fi mai adecvată comparativ cu categorizările dihotomice
și prezintă un grad mai rafinat de distinctivitate dintre cele trei forme de gelozie propuse. Mai
mult, punctul de vedere propus ia în considerare nu doar prezența reală a unui rival, ci se
referă și la prezența imaginară a acestuia, prezență care poate genera consecințe la fel de
importante, determinând persoana să se apropie de spațiul tulburărilor psihice.
Gelozia strategică sau simulată
Există oare și alte forme ale geloziei romantice? Poate încorpora gelozia elemente
ludice, teatrale sau chiar ușor comice? Bineînțeles, fără a părăsi spațiul relevanței relaționale,
legat de nevoia de a menține relația romantică.
În urma observației dinamicii relaționale din cuplurile romantice, a cunoașterii unor
cazuri particulare și a reflecției personale, ne-am propus să verificăm posibilitatea existenței
unui nou tip de gelozie romantică pe care l-am denumit provizoriu gelozie strategică sau
simulată (Onici și Nastas, 2012).
Ingredientele simulări geloziei și experiențele asociate acesteia
Considerăm că acest tip de gelozie are anumite componente similare identificate la
nivelul formelor de gelozie prezentate anterior, dar și câteva elemente diferite. În primul rând,
95
gelozia simulată îmbină latura cognitivă și comportamentală, mai puțin afectivă. În al doilea
rând, așa cum sugerează și titlul, emoția propriu-zisă nu este resimțită, ci mai degrabă
simulată. În al treilea rând, persoana manifestă un act comportamental sub masca geloziei,
neavând nici un motiv obiectiv sau subiectiv de a-și suspecta partenerul romantic de
infidelitate emoțională sau sexuală.
De exemplu, un cuplu romantic se află în fața unui magazin în timp ce un manechin
aranjează obiectele din vitrină. Unul dintre parteneri îl atenționează că se uită îndelungat la
manechin sau că acesta i-a atras cumva atenția într-un mod deosebit. Un alt caz, un cuplu se
plimbă pe o alee, în față merge o persoană cu un câine. Deși unul dintre parteneri examinează
animalul de companie, eventual face câteva remarci inofensive, al doilea partener îl
suspectează că este doar un pretext pentru a observa mai bine persoana din față. În exemplele
de mai sus apar mai multe necunoscute, deși atribuirea socială a cauzei comportamentului s-a
realizat fără dificultate.
Este întemeiată acuzația, este una falsă sau mai degrabă avem de a face cu o
exagerare? Resimte oare fenomenologic „acuzatorul” emoția de gelozie sau doar o simulează?
Dacă răspunsurile sunt afirmative, atunci putem să considerăm că este foarte probabil ca în
această circumstanță să genereze gelozia reactivă, preventivă sau anxioasă din taxonomia lui
Buunk (1991, 1997).
Dar dacă persoana realmente nu crede în această presupoziție și nici nu resimte vreo
urmă de gelozie, ci doar folosește acest context pentru a o manifesta, cum putem interpreta
psihologic această inițiativă? Ce urmărește de fapt și la ce se așteaptă? Reacția partenerului
romantic poate fi și ea diferită. Indiferent de gradul de seriozitate afișat, reacțiile „acuzatului”
pot fi dintre cele mai diferite, antrenând consecințe diferite. Ea se poate amuza, suspectând că
la mijloc este o farsă, și îi comunică că nu are șanse să fie atât de ușor prinsă în joc. Sau poate
rămâne indiferentă până la reiterarea aceleiași încercării. Se poate supăra ușor și va cere
schimbarea temei de discuție, care dacă se va prelungi, anunță o supărare mai intensă. În fine,
din cauza acestui incident, partenerul poate exploda într-un acces de furie cu urmări
imprevizibile; cuplul ajunge la o ceartă, în caz extrem cei doi se pot despărți.
Un model explicativ posibil
Fenomenul geloziei simulate poate fi înscris în cadrul studiului influenței sociale.
Aceasta presupune existența a două entități sociale, reprezentate de un cuplu romantic
heterosexual, în care sursa sau actorul este reprezentat de o persoană care implementează un
comportament simulativ și ținta acțiunii sau observatorul, partenerul romantic, care este expus
acestei acțiuni, cel puțin în prima etapă. Așa-zisul rival poate fi prezent în câmpul perceptiv
sau poate să lipsească, de fapt, acest aspect are puțină importanță.
Cazuri similare celor exemplificate ne-au fost raportate de către persoane implicate în
cuplurile romantice, căsătorite sau aflate în relație de concubinaj. Cei care au apelat la această
strategie, actorii acțiunii, au afirmat că nu aveau nici un motiv real de a-l suspecta pe partener,
ci programaseră în manieră spontană o glumă pentru a constata prima reacție a partenerului.
Cei care s-au confruntat cu acest tip de provocare, observatorii, fie au descoperit lipsa
întemeierii acțiunii, fie au suspectat în acel moment (unii chiar suspectează în prezent) că nu
poate fi vorba de ceva alarmant care să pună sub semnul îndoielii calitatea relației.
Scopul declarat al persoanei care intenționează sau a aplicat gelozia simulată este în
general de a verifica dacă relația romantică actuală este lipsită de probleme, adică nu există
motive reale de îngrijorare privind fidelitatea partenerului. Actorul se așteaptă ca în cel mai
scurt timp, chiar imediat, partenerul să infirme suspiciunile nefondate, să considere totul o
glumă, pretext pentru resimțirea reciprocă a amuzamentului. În caz contrar, dacă partenerul își
justifică comportamentul, se creează teren pentru suspiciune sau vor ieși la suprafață unele
informații ascunse până în acel moment. Rămâne la atitudinea actorului să aprecieze cât de
gravă este situația, deși nu se așteaptă să fie ceva serios.
96
 Descrierea unui studiu preliminar
Scopul general urmărit în studiul nostru este dacă gelozia simulată este mit sau
realitate? Dacă acest fenomen există, atunci cercetarea urmărește trei obiective și anume:
1) Care este proporția cazurilor în care 1a) ambii parteneri o aplică în mod reciproc; 1b) doar
un singur partener o aplică; 1c) gelozia simulată nu este aplicată în cuplu în mod reciproc; 2)
Gelozia simulată este mai degrabă benefică sau nocivă? 3) Se poate vorbi despre existența unei
scheme cognitive, un portret stereotipic, al persoanei care aplică acest tip de gelozie?
Condiția de participare la această cercetare a fost ca subiecții să fie implicați actual
într-o relație romantică, de cel puțin șase luni. Pentru a putea răspunde obiectivelor cercetării,
am elaborat un chestionar care inițial prezintă definiția geloziei romantice și simulate, pentru a
asigura o claritate cognitivă referitor fenomenul vizat și pentru a evita posibilele suprapuneri
cu alte tipuri de gelozie romantică. Chestionarul conține întrebări deschise, închise și mixte.
Subiecții sunt invitați să menționeze dacă au aplicat și / sau li s-a aplicat gelozia simulată.
Răspunsul la aceste două întrebări ne vor furniza date referitor la proporția în care acest
fenomen este prezent în cadrul relației interpersonale romantice. Următoarele întrebări invită
subiecții să descrie succint cea mai recentă situație în care au aplicat propriu-zis un
comportament generat de gelozia simulată și o situație în care au fost supuși unui
comportament similar aplicat de către partenerul lor romantic. Pentru a surprinde elementele
esențiale, subiecții sunt chestionați în privința motivelor, reacțiilor proprii și a partenerului și a
consecințelor rezultate. În următoarea etapă, sarcina consta în a menționa caracteristicile unei
persoane care aplică un asemenea comportament. Celelalte întrebări au vizat alte aspecte
particulare în legătură cu tema abordată, în final solicitându-se câteva date sociodemografice,
asigurând anonimatul participării la studiu. Răspunsurile la întrebările deschise vor fi analizate
prin intermediul metodei analiza de conținut categorială / tematică mixtă. Rezultatele studiului
sunt în curs de verificare și vor fi prezentate într-un articol separat (Onici și Nastas, 2012).
Gânduri de încheiere și planuri de viitor
Dacă rezultatele studiului preliminar vor constata o frecvență ridicată în ceea ce
privește aplicarea comportamentelor de către unul sau / și ambii parteneri romantici pe care le
generează gelozia simulată, atunci vom avea un prim suport empiric pentru continuarea
cercetărilor în această direcție. Intenționam să realizăm un nou studiu în care vom urmări ca
lotul de subiecți să fie constituit din cupluri romantice care să participe simultan.
Avem intenția să propunem un model teoretic explicativ bisecvențial care să îmbine
dimensiunile cognitivă și afectivă cu implicații asupra consecințelor pe care aplicarea geloziei
simulate o poate produce (Onici și Nastas, 2012). Dacă aplicarea geloziei simulate reprezintă o
primă etapă inițiată de către actorul acțiunii, a doua etapă ar reliefa modalitatea de reacție a
observatorului. Așadar, luând în considerare modalitatea de reacție a partenerului romantic,
aceasta va putea prezice dacă gelozia simulată este mai degrabă benefică sau nocivă, cel puțin
pentru evoluția relației într-un viitor neîndepărtat.
Bibliografie
1. Buunk, A. P. (1991). Jealousy in close relationships: An exchange-theoretical perspective.
In P. Salovey (Ed.), The psychology of jealousy and envy. New York: Guilford, 148–177.
2. Buunk, A. P. (1997). Personality, birth order and attachment styles as related to various
types of jealousy. Personality and Individual Differences, 23, 997–1006.
3. Buunk, A. P., & Dijkstra, P. (2006). Temptations and threat: Extradyadic relations and
jealousy. In A. L. Vangelisti & D. Perlman (Eds.) The Cambridge Handbook of Personal
Relationships. New York: Cambridge University Press, 533–555.
4. Onici, O., Nastas, D. (2012). Gelozia simulată. Un alt tip de gelozie romantică? Manuscris
în curs de elaborare.
5. Reevy, G. M. (2011). Encyclopedia of emotion. Greenwood: ABC-Clio.

97
 6. Pfeiffer, S. M., Wong, P. T. P. (1989). Multidimensional jealousy. Journal of Social and
Personal Relationships, Vol. 6, 181-196.
7. Sabini, J., Silver, M. (2005). Gender and jealousy: stories of infidelity. Cognition and
Emotion, 19 (5), 713-727.
8. Salovey, P., Rodin, J. (1986). The differentiation of social-comparison jealousy and
romantic jealousy. Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 50., No. 6., 1100-
112.
9. Smith, R. H., Kim, S. H., Parrot, W. G. (1989). Envy and jealousy. Semantic problems and
existential distinctions. Personality and Social Psychological Bulletin, Vol. 14, No. 2,
401-409.

Curelaru Mihai, Nastas Dorin1

CONCEPTUALIZAREA ȘI MĂSURAREA RELIGIOZITĂȚII CREȘTINE ÎN
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ
CONCEPTUALIZATION AND MEASUREMENT OF CHRISTIAN RELIGIOSITY IN
CONTEMPORARY ROMANIAN SOCIETY
Rezumat
Religia și credința creștină sunt elemente constante în viața culturală și spirituală a românilor,
contribuind semnificativ la construirea identității naționale (Curelaru, Nastas, & Puzdriac, 2000). În
același timp, religiozitatea oamenilor poate căpăta anumite modulații ca urmare a transformărilor
sociale, a schimbării practicilor culturale și modificărilor politice majore. Ținând cont de acest
aspect ne-am propus să actualizăm conceptualizarea religiozității creștine la români și să propunem
o manieră de măsurare a acesteia care să corespundă societății românești actuale. În demersul
realizat am pornit de la conceptualizarea și măsurarea religiozității cu o largă circulație în literatura
de specialitate recentă (Francis, 2007; Gorsuch și McPherson, 1989; Joseph și DiDuca, 2007),
reflectând totodată în permanență asupra specificului religiozității creștine autohtone. Inițial am
ajuns la convingerea că o conceptualizare prin patru dimensiuni ar surprinde complexitatea
religiozității creștine la români, și anume: preocuparea (importanța acordată), convingerile
(credințele), implicarea emoțională (trăirea religioasă) și ghidarea (călăuzirea divină). Verificarea
empirică a acestei viziuni ne-a călăuzit însă, în final, spre o conceptualizare mai suplă, pe doar două
dimensiuni: implicare (practicarea vieții religioase) și credință (asumarea convingerilor dogmatice).
Scala propusă în final pentru măsurarea celor două dimensiuni posedă calitățile psihometrie de
bază și poate fi utilă în studii de psihologie socială, sociologie sau antropologie.
Cuvinte-cheie: religie, preocupare, credință, implicare emoțională, ghidare.
Abstract
Christian religion and faith are essential elements within the cultural and spiritual life of
Romanians, having a significant contribution to the national identity building (Curelaru, Nastas, &
Puzdriac, 2000). At the same time, human religiosity has its modulations that reflect social
transformations, changes in cultural practices and major political reversals. Considering this, our
goal was to make an update of conceiving Christian religiosity in Romanians and to propose a
measuring strategy that suits contemporary Romanian society. We started our work by considering
the mainstream conceptualization and measurement of religiosity as reflected in recent literature

1 ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made by Dorin Nastas within The Knowledge Based Society
Project supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD),
financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number
POSDRU 89/1.5/S/56815.
98
(e.g., Francis, 2007; Gorsuch & McPherson, 1989; Joseph & DiDuca, 2007), being at the same time
mindful about the specificity of local religiosity. Initially, we thought that a four-dimensional
conceptualization of religiosity will capture well the complexity of Christian religiosity in
Romanians, namely: preoccupation (ascribed importance), conviction (believing), emotional
involvement (religious feelings), guidance (divine assistance). But the empirical verification of this
conceptualization directed us gradually to a more concise, two-dimensional understanding:
implication (practicing religious life) and believing (endorsing dogmatic convictions). The finally
proposed scale measures both dimensions, has basic psychometric qualities and could be useful for
researchers in social psychology, sociology or anthropology.
Keywords:religion, preoccupationm conviction, guidance.
Conceptualizarea religiozității
Religiozitatea (în engl. religiousness) este un concept multidimensional și complex
(Zinnbauer, Pargament și Scott, 1999), care de-a lungul timpului a primit numeroase definiții.
Diversitatea manierelor de conceptualizare și definire face dificilă sarcina studierii sistematice
a religiozității. Adeseori cei interesați de a caută un numitor comun în definirea acesteia
ajungând la concluzia că cercetătorii care abordează religiozitatea o văd tot timpul altfel, în
mod diferit (Clark, 1958).
Totuși, anumite jaloane în definirea acesteia se pot identifica. Astfel, Scott (1997)
realizând o analiză de conținut a unui număr de 31 de definiții ale religiozității cu o largă
circulație, constată că acestea prezintă sistematic nouă elemente sau teme recurente
comune: (1) experiența de comuniune sau de a avea o relație; (2) procese ce duc la o
comuniune mai intensă; (3) răspunsuri comportamentale față de ceva sacru; (4) sisteme de
reflecții sau credințe; (5) instituții tradiționale sau structuri organizaționale; (6) stări
experiențiale plăcute; (7) credințe cu privire la ceva sacru, transcendent; (8) încercări sau
capacități de a resimți transcendentul; (9) preocuparea pentru interogații și subiecte
existențiale.
Într-un alt efort similar de sistematizare a conceptualizării religiozității Zinnbauer,
Pargament și Scott (1999) identifică faptul că definițiile clasice ale acesteia reflectă două
abordări complementare: una orientată spre conținut religiozității și cealaltă orientată spre
funcțiile religiozității. Definițiile orientate spre conținutul religiozității pun accentul pe
credințele, emoțiile, practicile și relațiile indivizilor în raport cu puterea absolută sau divină,
cu sacrul. Drept exemplu de astfel de definiții se poate aminti cea oferită de Argyle & Beit-
Hallahmi (1975) care consideră religiozitatea drept „un sistem de credințe într-o putere divină
sau supra-umană, însoțit de practici de închinare sau alte ritualuri, orientate spre această
putere” (p. 1). De asemenea, O'Collins & Farrugia (1991) consideră religia ca un sistem de
credințe și comunicări cu divinul, incluzând cărți sacre, ritualuri cultice și practici etice ale
aderenților. Definițiile orientate spre funcțiile religiozității scot în evidență rolul și finalitățile
pe care le are credința în viața unui individ. În aceste definiții se pot regăsi menționate anumite
elemente de conținut, însă principalul element constituie arătarea finalităților religiozității.
Finalitățile sunt adeseori legate de soluțiile oferite pentru un șir de probleme existențiale
esențiale cum ar: sensul vieții, atingerea unei armonii cu divinul, raportarea la moarte,
înțelegerea suferințe umane, a ignoranței, injustiției sociale, etc. De exemplu, Batson,
Schoenrade și Ventis (1993) definesc religiozitatea funcțional ca fiind utilă pentru a face față
angoasei din fața morții: “ori de câte ori noi, ca indivizi, ajungem să ne confruntăm direct cu
întrebări multiple care izvorăsc din conștientizarea faptului că noi și ceilalți, care sunt încă în
viață, vom ajunge să murim” (p. 8). Cu referire la aceiași finalitate Lovinger (1984) afirmă și
mai explicit “religiozitatea este modul prin care noi alegem să facem față anxietății
existențiale, și asta pentru că anume ea este preocuparea noastră capitală” (p. 84). Tot în
aceiași manieră funcțională, dar evidențiind un alt scop sau finalitate, Clark (1958) definește
religiozitatea drept „acea experiență interioară a unui individ prin care simte prezența
99
Infinitului, mai ales atunci când această experiență transpare în comportamentelor sale menite
să producă o armonizare activă a vieții personale cu Infinitul” (p. 22).
Măsurarea religiozității
Conceptualizarea și definirea religiozității nu a avut întotdeauna ca finalitate și
verificarea acestor viziuni prin studii empirice. O etapă preliminară necesară pentru a face
acest lucru este transpunerea definițiilor într-o formă instrumentară, cel mai adesea sub forma
unor chestionare sau scale.
Astfel, una din strategiile de a face față multitudinii și diversității definițiilor este să
atragem atenție prioritară doar acelora care au devenit operaționale și utilizabile empiric sub
forma unor scale de măsurare a religiozității. Noi am abordat o astfel de strategie. O astfel de
strategie mai are un avantaj: în interiorul unui articol care propune și validează un instrument
există, pe lângă definiția conceptuală sau teoretică, o definiție operațională precum și substanța
concretă a scalei, itemii în sine, inclusiv statisticile relevante. Astfel, este mult mai ușor să
analizezi și să decizi dacă viziunea autorilor este sau nu consonantă cu reflecțiile personale, cu
realitatea pe care o cunoști, și cu scopurile pe care le urmărești în studiile empirice autohtone.
De-a lungul timpului s-au elaborat mai multe scale de măsurare, dintre care cele mai
cunoscute sunt cele propuse de Allport și Ross, 1967; Batson și Schoenrade, 1991a, 1991b;
Batson și Ventis, 1982; Duriez și Hutsebaut, 2000; Francis, 2007; Gorsuch și McPherson,
1989; Joseph și DiDuca, 2007.
Scopul nostru fiind elaborarea unui instrument de măsurare a religiozității creștine în
societatea românească actuală, am examinat cu precădere ultimele conceptualizări și scale
folosite frecvent în literatura de specialitate internațională. În final, am ales ca surse de
inspirare principale pentru conceptualizarea și chestionarul nostru două abordări și instrumente
recente: scala dimensiunilor religiozității propusă de Joseph și DiDuca (2007) și scala de
măsurare a indicatorilor orientării religioase propusă de Francis (2007). Ulterior, am adăugat
acestora și un instrument mai clasic, scala revizuită de măsurare a orientării religioase
intrinseci/extrinseci propusă de Gorsuch și McPherson (1989). În continuare analizăm foarte
succint aceste concepții și instrumente.
Scala de măsurare a indicatorilor orientării religioase (Francis, 2007)
Scala propusă de Leslie Francis a fost elaborată pornindu-se de la conceptul de
orientare religioasă propus de Gordon Allport și ulterior rafinat de Daniel Batson.
Instrumentul său, intitulat New Indices of Religious Orientation (NIRO), este util pentru
identificarea diferențelor individuale în religiozitatea din contextele creștine și post-creștine.
Prin analiză factorială, Francis a izolat trei factori care exprimă clasicele orientări religioase:
religiozitatea intrinsecă, religiozitatea extrinsecă și căutarea religioasă. Noutatea abordării
constă în faptul că orientarea religioasă este măsurată simultan și printr-un ansamblu de trei
indicatori specifici fiecărei orientări: compartimentalizare, suport social, și suport personal
pentru orientarea extrinsecă; integrare, manifestarea publică, și manifestare privată pentru
orientarea intrinsecă; existențialism, atitudine critică, și deschidere spre schimbare pentru
căutarea religioasă.
Scala dimensiunilor religiozității (Joseph și DiDuca, 2007)
Autorii au folosit o concepție teoretică clinică și o perspectivă dimensională asupra
religiozității. Scala a fost inițial conturată și propusă cu un deceniu mai devreme (DiDuca și
Joseph, 1997) de momentul în care calitățile psihometrice ale conceptualizării au fost
verificate (Joseph și DiDuca, 2007). Religiozitatea este operaționalizată prin patru dimensiuni:
preocuparea (importanța acordată), convingerile (credințele), implicarea emoțională (trăirea
religioasă) și ghidarea (călăuzirea divină). Scala are 20 de itemi, fiecare dintre dimensiuni
având un număr egal de 5 itemi.
Scala revizuită de măsurare a orientării religioase intrinseci/extrinseci (Gorsuch
și McPherson, 1989)
100
 Rațiunea pentru elaborarea acestui instrument a fost fundamentată pe constatarea
psihometrică repetată a faptului că orientarea extrinsecă din scala originală propusă de Allport
și Ross (1967) ascunde de fapt doi factori distincți. Ca urmare a efortului depus Gorsuch și
McPherson (1989) au propus o scală care măsoară trei orientări: religiozitatea intrinsecă,
religiozitatea extrinsecă socială și religiozitatea extrinsecă personală.
Construcția scalei pentru măsurarea religiozității creștine la români
Scopul nostru a fost de a propune o scală de evaluare a religiozității pentru subiecții
români. Am fundamentat teoretic această scală pornind de la studiile anterioare ce au urmărit
elaborarea unor instrumente consacrate în literatura de specialitate (Francis, 2007 ; Joseph și
DiDuca, 2007; Gorsuch și McPherson, 1989; scalele sunt prezentate succint mai sus)
Scala a fost aplicată cu prilejul a trei studii, începând cu anul 2009, cercetări în care
variabila religiozitate a trebuit să fie măsurată pentru a răspunde unor verificări asumate prin
ipotezele acestor studii (de ex., Jemna și Curelaru, 2009). S-a utilizat aceeași formă, inclusiv
ordinea itemilor, forma de răspuns și consemnul oferit subiecților. Menționăm și faptul că
scala a fost aplicată într-un ansamblu de alte 2 sau 3 instrumente, într-o ordine diferită de la un
studiu la altul.
Construcția instrumentului
Conceptul a fost operaționalizat din perspectivă dimensională, urmând propunerile
formulate inițial de DiDuca și Joseph (1997) și ulterior reluate în Joseph și DiDuca (2007).
Cele patru dimensiuni sunt: preocuparea (importanța acordată), convingerile (credințele),
implicarea emoțională (trăirea religioasă) și ghidarea (călăuzirea divină). Fiecare dimensiune
a cuprins 7 itemi, cu răspunsuri în 6 trepte, de la dezacord total (1) la acord total (6). După
elaborare itemii au fost amestecați.
(1) Prin preocupare, am operaționalizat importanța acordată religiei în viața personală,
interesul persoanei pentru practicile și credințele religioase, precum și nevoia de a vorbi altora
despre propria credință.
(2) În cadrul dimensiunii convingeri am inclus credințele fundamentale ale
creștinismului, elemente fundamentale care sunt asumate în mod universal de oamenii
religioși, aspecte ale doctrinei creștine sau dogme.
(3) Pentru cea de a treia dimensiune, implicarea emoțională, am construit itemi care să
măsoare trăirile religioase ale subiecților, participarea afectivă, investirea emoțională în
credințele și practicile religioase.
(4) Ultima dimensiune, călăuzirea, a cuprins itemi prin care ne-am propus să măsurăm
elementele ce țin de practicile religioase, comportamentele dezirabile și credințele referitoare
la ghidarea prin implicarea divină în viața credinciosului.
Subiecți
Subiecții participanți au fost în număr de 1,049 subiecți. Vârsta medie înregistrată s-a
plasat la valoarea de 25,9 ani. Distribuția subiecților pe variabilele gen și educație arată
următoarea componență: 351 de gen masculin și 718 de gen feminin, 889 cu studii liceale și
180 cu studii universitare încheiate.
Rezultate
Statisticile preliminare. Media răspunsurilor itemilor s-a situat la valoarea 4,77. În
ceea ce privește valorile scorurilor totale, media=125, valoarea minimă =28, iar valoarea
maximă=168. Mediana s-a situat la valoarea 133, iar modul la 161. Deviația standard este
32,50, skewness= -0,99, iar kurtosis=0,39. Este evidentă o deplasare spre valorile mai mari ale
scalei. Alpha de Cronbach pentru întreaga scală este foarte ridicată, =0,976.
Analiza factorială. Am folosit analiza factorială apelând la metoda componentelor
principale. Valorile testelor preliminare au fost bune: KMO=0,98 și tesult Bartlett <0,001. S-a
optat pentru rotația Varimax, iar în final s-au selectat doi factori principali care explică 66,84%

101
din varianță. Factorii selectați cuprind toți cei 28 de itemi ai scalei, cu saturații având pragul
inferior fixat la limita 0,50 (vezi tabelul de mai jos).
Nr. Item Factor 1 Factor 2
R13 Îmi place să vorbesc cu alții despre Isus ,798
R19 Îmi place să citesc în Biblie ,775
R11 Mă gândesc la Dumnezeu tot timpul ,768
R18 Gândurile mele sunt adesea inspirate de Dumnezeu ,763
R17 Perspectiva asupra vieții mele este una religioasă ,738
R21 Rugăciunea îmi înalță sufletul ,670 ,557
R27 Viața lui Iisus este un exemplu pentru mine ,664
R20 Religia este foarte importantă în viața mea ,659
R14 Multe lucruri care mi se întâmplă îmi reamintesc de ,648
Dumnezeu
R10 Îmi face plăcere să mă întâlnesc cu oameni credincioși ,647
R6 Dumnezeu mă umple de dragoste ,646 ,559
R8 Găsesc modele de viață printre oamenii credincioși ,640
R3 Dacă cred în Iisus, voi ajunge în rai ,618
R28 Dumnezeu mă ajută să iau decizii ,618 ,575
R26 Mă străduiesc să respect poruncile biblice ,611
R15 Pentru mine, contează să fiu religios ,563 ,520
R4 Dacă greșesc, Dumnezeu poate îndrepta calea mea ,556 ,517
R24 Sunt sigur că Dumnezeu știe tot ceea ce fac ,843
R22 Iisus este fiul lui Dumnezeu ,822
R25 Totdeauna voi crede în Dumnezeu ,797
R12 Știu că Dumnezeu îmi aude rugăciunile ,790
R23 Simt că Dumnezeu veghează asupra mea ,774
R9 Iisus s-a jertfit pentru păcatele mele ,738
R16 Mă rog la Dumnezeu pentru călăuzire în viață ,534 ,683
R7 Mă simt bine când mă gândesc la Dumnezeu ,547 ,647
R2 Când mă simt rău, gândul la Dumnezeu îmi dă curaj ,533 ,632
R5 Biblia reprezintă cuvântul lui Dumnezeu ,623
R1 A fi creștin este o cale plăcută, fericită, în viață ,596
Primul dintre factori reunește aproape toți itemii din prima dimensiune a
operaționalizării, în timp ce al doilea grupează majoritatea itemilor din a doua dimensiune.
Itemii corespondenți dimensiunilor rămase s-au distribuit între aceiași doi factori în discuție.
Am numit primul factor implicare (preocupare) (20 itemi) deoarece cuprinde
preponderent afirmații provenite din prima dimensiune a operaționalizării, dar și itemi din alte
două dimensiuni, trăirea emoțională și călăuzirea. Primii 5 itemi, cu saturație foarte mare
(peste 0,700), susțin această observație: Îmi place să vorbesc cu alții despre Iisus (R13), Îmi
place să citesc în Biblie (R19), Mă gândesc la Dumnezeu tot timpul (R11), Gândurile mele
sunt adesea inspirate de Dumnezeu (R18), Perspectiva asupra vieții mele este una religioasă
(R17). Evaluând situația, constatăm că, exceptând itemul 3 (Dacă cred în Iisus, voi ajunge în
rai), nu avem o prezență serioasă a itemilor din dimensiunea a doua, convingeri sau dogme.
De asemenea, dimensiunile trăire emoțională și călăuzire pot fi ușor asimilate primei
dimensiuni, implicării religioase, ceea ce justifică eticheta aleasă de noi pentru acest prim
factor.
Cel de-al doilea factor a primit denumirea credință (convingeri). Aici regăsim
elemente dogmatice, teme fundamentale ale credo-ului creștin. Analizând ansamblul
afirmațiilor grupate în acest factor, observăm o dominanță a itemilor indicând aceste credințe:
Sunt sigur că Dumnezeu știe tot ceea ce fac (R24), Totdeauna voi crede în Dumnezeu (R22),
102
Iisus este fiul lui Dumnezeu (R25), Știu că Dumnezeu îmi aude rugăciunile (R12), Iisus s-a
jertfit pentru păcatele mele (R9) și Biblia reprezintă cuvântul lui Dumnezeu (R5).
Discuții
Observații cu privire la cei doi factori. Analiza tabelului cu saturațiile factoriale de
mai sus, arată că o parte dintre itemi au saturații relativ mari în ambii factori (R21, R6, R28,
R15, R4, R16, R7, R2). Am decis ca aceștia să fie eliminați din forma ulterioară a scalei, ca
urmare a acestei apartenențe incerte la cei doi factori. De asemenea, pentru evitarea altor
ambiguități, s-au eliminat itemii R3 (Dacă cred în Iisus, voi ajunge în rai) și R17 (Perspectiva
asupra vieții mele este un areligioasă), deoarece exprimă, potrivit operaționalizării noastre,
convingeri, iar analiza factorială ne arată că acești itemi corelează în cadrul factorului 1,
implicare.
În final am reținut pentru forma a doua a scalei 18 itemi (α=0,97) din 28, repartizați în
două dimensiuni: una a vieții practice religioase, cu 10 itemi, α=0,939 (pe care am numit-o
„implicare” sau preocupare), iar cealaltă a asumării dogmatice, 8 itemi, α=0,936 (pe care, de
asemenea, am numit-o „credință” sau convingere).
Diferențe de gen și educație. Scala arată mari diferențe de gen, la scorurile totale
(Mm=115,4, iar Mf=129,82, t=-6,615, p=0,000), femeile evaluându-se mai religioase ca
bărbații. Rezultate similare (cu câteva excepții în care valoarea lui p coboară până la p<0,01),
se obțin și la evaluarea diferențelor de gen pe itemi (forma inițială, cu 28 de afirmații).
În ceea ce privește educația, la scorurile totale, subiecții cu studii liceale se declară
mai religioși decât cei cu studii universitare (Ml=126,78, Mu=116,43, t=3,920, p=000). Analiza
diferențelor pe itemi arată diferențe semnificative la majoritatea itemilor, cu excepția R8
(Găsesc modele de viață printre oamenii credincioși), R9 (Iisus s-a jertfit pentru păcatele
mele), R13 (Îmi place să vorbesc cu alții despre Isus) și R14 (Multe lucruri care mi se
întâmplă îmi amintesc de Dumnezeu). Dacă valoarea medie a răspunsurilor pe scală este 4,77,
valorile la acești itemi sunt: R8=4,30, la R9=5,90, R13=3,73 și R14=4,24. Remarcăm valoarea
foarte scăzută a mediei răspunsurilor pe scală la itemul R13 și, de asemenea, valoarea foarte
ridicată a itemului R9. Nu există contradicție decât în aparență: oamenii își asumă dogma
morții și învierii lui Hristos, cu valoare soteriologică, dar evită să discute deschis acest lucru.
Concluzii
Ne propunem un studiu ulterior care să folosească un eșantion cu reprezentativitate
corespunzătoare pentru testarea formei finale a chestionarului, precum și aplicarea unor
instrumente paralele adecvate pentru descrierea detaliată a proprietăților psihometrice.
Considerăm, în final, că acest instrument poate fi foarte util în studiile de psihologie
socială, sociologie și antropologie pentru a măsura gradul de religiozitate al unor populații din
România, permițând evaluări separate pentru cele două dimensiuni descrise anterior.
Bibliografie
1. Allport, G. W., & Ross, J. M. (1967). Personal religious orientation and prejudice. Journal
of Personality and Social Psychology, 5, 432–443.
2. Argyle, M., & Beit-Hallahmi, B. (1975). The social psychology of religion. London:
Routledge.
3. Batson, C. D., Schoenrade, P., & Ventis, W. L. (1993). Religion and the individual:
social-psychological perspective. New York: Oxford University Press.
4. Batson, C. D., & Schoenrade, P. A. (1991a). Measuring religion as quest: Validity
concerns. Journal for the Scientific Study of Religion, 30, 416–429.
5. Batson, C. D., & Schoenrade, P. A. (1991b). Measuring religion as quest: Reliability
concerns. Journal for the Scientific Study of Religion, 30, 430–447.
6. Batson, C. D., & Ventis, W. L. (1982). The religious experience: A social psychological
perspective. New York: Oxford University Press.

103
 7. Clark, W. H. (1958). How do social scientists define religion? Journal of Social
Psychology,
8. 47, 143–147.
9. Curelaru, M., Nastas, D., & Puzdriac, C. (2001). Integrarea europeană și identitatea religioasă.
Psihologia Socială, Nr. 6, 19-33.
10. DiDuca, D., & Joseph, S. (1997). Schizotypal traits and dimensions of religiosity. British
Journal of Clinical Psychology, 36, 635–638.
11. Duriez, B., & Hutsebaut, D. (2000). The relation between religion and racism: the role of
post-critical beliefs. Mental Health, Religion & Culture, 3(1), 85-102.
12. Francis, L. (2007). Introducing the New Indices of Religious Orientation (NIRO):
Conceptualization and measurement. Mental Health, Religion & Culture, 10(6), 585–602.
13. Gorsuch, R. L., & McPherson, S. E. (1989). Intrinsic/Extrinsic Measurement: I/E-Revised
and single-Item Scales. Journal for Scientific Study of religion, 28(3), 348-354.
14. Jemna, D.V., Curelaru, M. (2009). Values and Student’s Political Participation. Journal
for the Study of Religions and Ideologies, 8 (24), 168-188.
15. Joseph, S., & DiDuca, D. (2007). The Dimensions of Religiosity Scale: 20-item self-report
measure of religious preoccupation, guidance, conviction, and emotional involvement,
Mental Health, Religion & Culture, 10(6), 603–608.
16. Lovinger, R. J. (1984). Working with religious issues in psychotherapy. New York:
Aroson.
17. O’Collins, G., & Farrugia, E. G. (1991). A concise dictionary of theology. New York:
Paulist Press.
18. Scott, A. B. (1997). Categorizing definitions of religion and spirituality in the
psychological
19. literature: A content analytic approach. Unpublished manuscript.
20. Zimbauer, G. J., Pargment, K. I., & Scott, A. B. (1999). The emerging meanings of
religiousness and spirituality: Problems and prospects. Journal of Personality, 67, 889-
919.
Васютинский Вадим
ТИПЫ ПОЛИТИЧЕСКОГО СОЗНАНИЯ И ТРУДНОСТИ ЭКОНОМИЧЕСКОЙ
АДАПТАЦИИ УКРАИНЦЕВ
TYPES OF POLITICAL CONSCIOUSNESS AND THE DIFFICULTIES OF
ECONOMIC ADAPTATION OF THE UKRAINIANS
Резюме
Институтом социальной и политической психологии Украины систематически проводится
мониторинг массового политического сознания. С помощью мониторинга проявляются
ведущие тенденции развития политико-идеологических взглядов и настроений граждан
Украины. Выборка составила две тысячи человек. По результатам исследования была
построена модель политико-семантического пространства современного украинского
общества. Было выделено два фактора: «Реформаторские настроения – Антиреформаторские
настроения», «Государственные настроения-антигосударственные настроения». Пребывание
позиций респондентов в разных участках двухфакторной модели даёт основания для
определения четырёх основных типов политического сознания: «реформаторско-
государственный», «антиреформаторско-государственный», «антиреформаторский-
антигосударственный», «реформаторско-антигосударственный». «Реформаторско-
государственный» тип наиболее распространен в западных областях страны и среди
проукраински настроенной части населения центрально-северной Украины, прежде всего в
Киеве. «Государственно-антиреформаторский» тип наиболее распространён в центрально-
северной части Украины. «Антиреформаторский-антигосударственный» тип
104
распространены преимущественно в юго-восточных русскоязычных индустриальных
регионах, особенно в тех, которые характеризуются экономической депрессией. Четвёртый
тип «Антигосударственный – реформаторский» распространён в юго-восточных регионах,
особенно в Крыму. Оценивая общие перспективы развития украинского общества можно
предположить, что главным направлением является дальнейшее движение на утверждение
украинской государственности и рыночного капитализма. Представителям всех четырёх
типов политического сознания придётся адаптироваться к рыночным основам
экономической жизни общества.
Ключевые слова: политическое сознание, адаптация, общество, политико-семантическое
пространство.
Abstract
Institute of Social and Political Psychology of Ukraine systematically monitored mass political
consciousness. By monitoring, manifest the leading trends of development of political and
ideological views and attitudes of citizens of Ukraine. The sample consisted of two thousand
people. The study was a model of political and semantic space of modern Ukrainian society. There
were two factors: reform-minded – anti-reform sentiment, public sentiment, anti-state sentiments.
Positions of the respondents stay in different parts of the two-factor model and provide the basis for
determining the four main types of political consciousness: the “reform-government,” “anti-reform-
government,” “anti-reform, anti-state,” “reform-anti-state.” “Reform-state” type is most common in
the western regions of the country and pro-Ukrainian-minded part of the population of northern
Central Ukraine, primarily in Kiev. “Public-anti-reform” type is most common in the northern part
of the Central Ukraine. “Anti-reform, anti-state” type found mainly in the south-eastern Russian
industrial regions, especially those with the economic depression. The fourth type of “anti-state –
reform” common in the south-eastern regions, especially in the Crimea. Assessing the overall
prospects for development of Ukrainian society can be assumed that the main focus is to further the
movement for the approval of the Ukrainian state and market capitalism. Representatives of all four
types of political consciousness will have to adapt to the market principles of economic life of
society.
Keywords: political awareness, adaptation, society, political and semantic space.
Вихідним пунктом політичних та економічних процесів у пострадянських
країнах стали дві принципові зміни 1991 р.: по-перше, вихід із Радянського Союзу
чотирнадцяти республік та утворення незалежних держав і більш-менш успішна
розбудова їх протягом кількох років, по-друге, крах соціалістичної економічної
системи та перехід до капіталізму, що в одних країнах відбувся досить успішно й
швидко, у других – розтягнувся на якесь десятиріччя, а в третіх – триває дотепер.
Проте ще більше розтягнулися процеси державотворення і ринкового
реформування у свідомості людей. В основі тривалого політичного і психологічного
розвитку українського суспільства лежать складні ідентифікаційні зміни [1–3; 5].
Цілу низку соціально-психологічних характеристик того, як відбуваються
відповідні зміни у свідомості громадян України показують результати моніторингу
масової політичної свідомості, що його здійснює Інститут соціальної та політичної
психології Національної академії педагогічних наук України з 1994 р. [4, с. 42–60]. За
допомогою моніторингу виявляють провідні тенденції розвитку політико-ідеологічних
поглядів і настроїв громадян України на основі застосування оригінальних
психосемантичних методик.
На підставі даних, що їх отримувано в щорічних масових опитуваннях за
всеукраїнською вибіркою на дві тисячі осіб, було побудовано модель політико-
семантичного простору сучасного українського суспільства. Основний методичний
прийом полягає в оцінці респондентами ступеня своєї згоди чи незгоди зі змістом
кількох десятків висловлювань із приводу головних політичних проблем, узятих із
105
друкованих ЗМІ різного політичного спрямування або з інтернету. Основу моделі
становлять два фактори, що виділилися в результаті відповідної кількісної обробки
отриманих даних і незмінно рік у рік виявляються провідними.
Зміст першого фактору визначають оцінки висловів, які виражають ставлення
респондентів до економічних та ідеологічних реформ (його названо «Реформаторські
настрої – Антиреформаторські настрої»). У ставленні до реформ дістала виявлення
цікава й важлива особливість масової свідомості пострадянського суспільства:
економічні та ідеологічні конструкти зливаються в один – головно ідеологічний,
натомість економічні категорії у свідомості громадян виявляються підпорядкованими
їхнім ідеологічним поставам. Конкретніше таке становище виражається, наприклад, у
тому, що особа, яка виступає за відновлення соціалістично-радянської символіки, із
високим ступенем імовірності висловлюється й за збереження колгоспного виробництва
та проти розвитку фермерства, як і, певна річ, навпаки.
Ставлення до колгоспів і фермерства виявилося найвагомішою проблемою в
змісті фактору: на відповідні висловлювання стабільно припадає найбільше
навантаження. Отже, виходить, що воно є психологічно та ідеологічно найбільш
визначальним із погляду масової політичної свідомості в Україні.
Друга група висловлювань утворює фактор, який названо «Державницькі
настрої – Антидержавницькі настрої». Його зміст стосується проблем державної
незалежності України, відносин із Росією, орієнтації на Схід або Захід тощо.
А центральним є мовне питання: чи то українська одномовність, чи то
українсько-російська двомовність. І в цьому випадку спостерігається важливе
соціально-психологічне явище. У звичайних соціологічних опитуваннях, коли йдеться
про вибір респондентами найістотніших для них проблем, мовні питання зовсім не
домінують: назагал їхнє значення підкреслюють 7–10% опитуваних – разом з одного і
другого боку. Проте, як показують психосемантичні дослідження, ці проблеми
виявляються набагато значущішими, психологічно дражливими, такими, що містять
потенційну загрозу збурення масової свідомості.
Простір побудованої моделі відображає істотну множинність політико-
ідеологічних позицій українських громадян. Індивідуальні позиції респондентів
заповнюють усю площину моделі, але, зрозуміло, із різною густотою. За узагальненими
(усередненими) позиціями різних груп респондентів лежить політико-ідеологічний
простір, на якому розсіяно множину індивідуальних позицій. Цей простір в основному
витягнуто вздовж осі, що пролягає, умовно кажучи, «зліва направо». Відтак протягом
усього періоду проведення моніторингу у масовій свідомості переважає стійкий
розподіл індивідуальних та групових позицій по дихотомічній лінії «ліві (противники
ринкових реформ та української державності) – праві (прихильники реформ і
державності)».
Стабільними залишаються й співвідношення позицій представників окремих
соціально-демографічних груп. Найвагомішою тут виявилася регіональна ознака. За
ставленням до реформ на правому полюсі розташувалися західні області та місто Київ,
на лівому – північно-східні та південні області. Найбільш центристськими є погляди
мешканців центральних областей та Криму.
Дещо інакшими виявилися відносні позиції регіонів за вектором державництва:
найбільш «патріотичними» західні області, далі йдуть Київ і центрально-правобережний
регіон. Північний схід тяжіє до центристських позицій. Їм протистоять південно-східні
області і Крим.
Зафіксовано значущі відмінності в позиціях громадян залежно від їхнього віку.
За обома векторами моделі молодь посіла найбільш праві, а представники старшого
покоління – найбільш ліві позиції.
106
 Статеві відмінності є маловираженими та доволі традиційними: жінки дещо
консервативніші, ніж чоловіки, менше схильні до прийняття новітніх реалій, особливо в
галузі економічних та ідеологічних реформ.
Вельми значними є етнічні відмінності. Насамперед ідеться, звичайно, про
різницю між позиціями представників двох найчисленніших етнічних груп України –
українців і росіян. Не дивно, що тут особливо великою виявляється різниця за вектором
«Державницькі настрої – Антидержавницькі настрої»: помірно вираженій
проукраїнській позиції етнічних українців протистоїть виразна проросійська постава
громадян російського походження. Проміжну центристську позицію посідає група
(дуже неоднорідна) представників інших національностей (у т. ч. й молдован). Якщо
раніше ця група тяжіла до позиції росіян, то тепер вона поступово наближається до
позиції українців.
За ставленням до реформ різниця між етнічними групами є дещо меншою, але
також істотною. При цьому найбільш реформаторськими є позиції представників
національних меншин. Реформаторські настрої незначно переважають і серед українців,
а от росіянам виразніше притаманні антиреформаторські тенденції.
Серед представників основних соціально-професійних груп позитивна оцінка
реформ найбільш характерна для підприємців, студентів, військовослужбовців і
працівників органів правопорядку, меншою мірою – для інженерно-технічних
працівників, службовців, інтелігенції. На протилежному полюсі – пенсіонери, трохи
ближче до центру – робітники та безробітні. Працівники сільського господарства, які
раніше перебували здебільшого на антиреформаторських позиціях, останнім часом
істотно перемістилися в центр моделі, де тепер сусідують із працівниками сфери
обслуговування та домогосподарками.
Помірно або слабко виражені державницькі настрої виявилися притаманними
більшості соціально-професійних груп. До проросійських позицій тяжіють пенсіонери
(тут, очевидно, впливає не так «професійний», як віковий чинник) та робітники (поряд
із професійним дається взнаки чинник регіональний, позаяк основна частина
робітництва проживає в східних індустріальних областях).
Логічно розташовуються в моделі позиції груп респондентів, виділених за
ознакою рівня доходу: бідніші – на лівому полюсі, багатші – на правому. Щодо
найбагатших, проте, слід зробити застереження: за шкалою державності вони
зсуваються в бік до центра порівняно з менш багатими.
Протягом моніторингу зафіксовано цікаву особливість. У політично спокійні
періоди в масовій свідомості вагомішим є реформаторський фактор, натомість у
передвиборні часи на перший план виходить фактор державницький. Очевидно, масовій
свідомості легше орієнтуватися в мовно-політичних гаслах і пропозиціях партій, ніж у
складних для розуміння економічних питаннях.
Яскравим виявом такої залежності став виразний поділ України на дві
приблизно однакові частини – «помаранчеву» і «антипомаранчеву» – під час
президентських виборів 2004 р., що згодом відновлювався на парламентських виборах
2006 і 2007 років та президентських виборах 2010 р. Країна ділиться за мовною
ознакою: «помаранчеві» настрої домінують у переважно україномовних регіонах
центру, заходу та північного сходу, «антипомаранчеві» – на здебільшого
російськомовних півдні та сході.
Перебування позицій респондентів у різних ділянках двовекторної моделі дає
підстави для визначення чотирьох основних типів політичної свідомості сучасних
українців: «реформаторськи-державницького», «антиреформаторськи-державницького»,
«антиреформаторськи-антидержавницького», «реформаторськи-антидержавницького».

107
 «Реформаторськи-державницький» тип найбільше поширений у західних
областях країни та серед проукраїнськи налаштованої частини населення центрально-
північної України, насамперед у Києві. У своїх поглядах представники цього типу
виразніше проявляють та більше цінують державницькі настрої, тому його можна
назвати «гіпердержавницьким». Його носії акцентують увагу на мовній українізації
суспільства, повсюдному утвердженню українського патріотизму як провідної ідеології,
виявляють прихильність до партій національно-демократичного спрямовання.
Відносно високі рівень освіченості та соціальний статус забезпечують носіям
гіпердержавницького типу істотні можливості адаптуватися до сучасних економічних
умов. Водночас одна з причин труднощів такої адаптації представників цієї групи якраз
і може критися в надмірному зосередженні на питаннях патріотизму. Інтерес до
державницьких процесів, прагнення брати в них участь до певної міри відвертають
увагу від матеріального збагачення, обмежують зусилля, спрямовані на підвищення
економічного добробуту.
Проте є ще один психологічно важливіший аспект. Маючи сильні патріотичні
настрої і визнаючи їх за виняткову цінність, особа в сучасній Україні має чимало нагод
виявляти їх словесно чи діяльно у відповідь на антиукраїнські (принаймні на її думку)
вислови та дії. Таке патріотичне позиціонування себе дає особі підстави для
психологічного самоствердження, внутрішнього самозадоволення, комунікативного
вивищення над оточенням, такого собі патріотичного нарцисизму, тобто з погляду
особистісної мотивації часто-густо виявляється достатнім для того, аби вона почувалася
задоволеною, такою, що досягла належного рівня розвитку, обрала правильний шлях у
житті, орієнтується на цілком досконалі цінності.
За всіх очевидних позитивних властивостей такої позитивної самооцінки
простежується істотний негативний аспект: особа ніби вилучає себе із загальної
конкуренції, яка виявляється для неї непотрібною, адже вона й так «краща» та
«правильніша» за тих, кому бракує патріотизму.
Такий стан справ породжує досить поширену в сучасній Україні картину. У
громадському житті та засобах масової комунікації активно втілюються «неукраїнські»
(як правило, російськомовні) проекти, що, звичайно, дратує українських патріотів.
Натомість самим патріотам зазвичай бракує коштів на втілення аналогічних, але суто
українських проектів, через що їм залишається лише обурюватися з приводу триваючої
русифікації України.
«Державницьки-антиреформаторський» тип найбільше поширений у
центрально-північній Україні серед провінційного україно/суржикомовного населення,
але також і в західних та південно-східних регіонах. Назагал рівень національної
свідомості в таких середовищах раніше був невисоким, але швидко зріс і продовжує
зростати в післярадянський час. Цей тип можна назвати «протодержавницьким», бо
саме за рахунок посилення державницьких настроїв у цьому середовищі постійно
зростає загальний рівень українського патріотизму.
Своєрідний політичний ідеал представників цього типу – незалежна
соціалістична Україна, такий собі український варіант націонал-комунізму.
Можна гадати, що дедалі виразніші патріотичні устремління цієї частини
українського суспільства не відволікають його від належної економічної активності.
Труднощі адаптації носіїв цього типу стосуються радше психологічних особливостей
економічної свідомості й поведінки. Тут ідеться про найбільш виразні вияви тих
особливостей, що їх у соціально-психологічній традиції вважають за найбільш типові
ознаки культури бідності: пасивність, залежність, ектернальність, вивчена
безпорадність.

108
 В економічних настроях носіїв цього типу домінує туга за регульованим ізгори
виробництвом колгоспного типу, коли є керівник, який визначає напрям і зміст
виробничої діяльності, дає регулярні вказівки, а підлеглим слід лише більш-менш
ретельно виконати дані їм завдання.
Одним із найсильніших є бажання, щоб з’явився «справжній господар», який
усе організує, дасть лад, забезпечить роботою і т. ін. Така віра в сильну руку
справжнього господаря парадоксально поєднується з класовою ненавистю до злодіїв-
глитаїв, заздрістю й недовірою до тих своїх українців, хто вже спромігся давати собі
раду в складних економічних умовах. Відтак маємо ще один парадокс: отой «хтось», хто
має прийти і навести порядок, – це радше не етнічний українець, а хто-небудь інший –
росіянин, єврей, татарин, вірменин, поляк, німець тощо.
Основу «антиреформаторськи-антидержавницького» типу становить туга за
радянсько-соціалістичним минулим, прагнення відновити Радянський Союз у тій чи тій
формі та соціалістичну економічну систему. Тобто має йтися, по суті, про демонтаж
ринкової системи та української державності, через що цей тип названо
«контрдержавницьким».
Носії такого типу поширені переважно в південно-східних російськомовних
індустріальних регіонах, особливо тих, що діткнуті економічною депресією. Це
переважно особи літнього та похилого віку, які ностальгують, зокрема, і за часами своєї
молодості, а також відносно молодші адепти осучаснених варіантів комуністичної
ідеології. Сукупно вони становлять чималеньку частину нинішнього українського
суспільства. Проте лише приблизно половина їх утворює стійкий електорат
комуністичної партії, натомість друга половина розподіляється між кількома іншими
політичними структурами або уникає чіткого політичного самовизначення.
Труднощі економічної адаптації представників цього типу зумовлюються, по-
перше, самою відмовою від такої адаптації, оскільки прийняття ринково-
капіталістичних умов суперечить їхнім принциповим поглядам, а ще почасти й через вік
багато хто з них не докладає зусиль, аби істотно змінити свій економічний статус.
По-друге, економічна адаптація утруднюється через зосередження
інтелектуальних і фізичних зусиль на політико-ідеологічному протистоянні новітнім
процесам. Проблеми цього типу до певної міри схожі на проблеми
«гіпердержавницького» типу: якщо другі переймаються утвердженням українського
патріотизму, то перші – намагаються протидіяти йому та, ширше, державницьким і
ринковим реформам.
Четвертий тип «антидержавницьки-реформаторський» ми назвали
«квазідержавницьким». Він також набув більшого поширення в південно-східних
регіонах, особливо в Криму. Носіїв цього типу характеризує малоприхильне або
стримане ставлення до української державності, вони уникають активної ідентифікації з
її українськими етнічними елементами, проте можуть визнавати і навіть брати діяльну
участь у творенні української політичної позаетнічної нації.
Не мусячи надмірно ідентифікуватися з українською державністю та будучи
прихильниками ринкових реформ, представники цього типу мають найкращі
психологічні властивості для економічної адаптації в сучасних умовах. Вони не тратять
часу й зусиль ні на патріотичне самоствердження, ні на боротьбу з процесами
українізації, завдяки чому мають змогу зосередитися на досягненні матеріального
комфорту, активному залученні до ринкової конкуренції. Не дивно, відтак, що саме
російськомовні бізнесмени з південно-східних регіонів (насамперед Донецька і
Донецької області) утворили когорту сучасних українських олігархів, досягли значної
фінансово-економічної потужності та, урешті-решт, опанували політичні процеси в
країні й очолили державну владу в особі Партії регіонів.
109
 Будучи найбільш успішними в умовах ринкового реформування, представники
«квазідержавницьго» типу забезпечують собі відносно найвищий рівень матеріального
добробуту та фінансових можливостей. Описані особливості їхньої свідомості та
поведінки є найменш проблемними серед усіх чотирьох типів і, з одного боку,
найповніше відповідають сучасним тенденціям соціально-політичного та економічного
розвитку суспільства, а з другого – істотно визначають зміст і спрямованість цих
тенденцій.
Це може спонукати частину їх до ігнорування інтересів і потреб патріотичної та
антиринкової частин суспільства, надаючи такому ставленню навіть дещо азартного
відтінку. А це породжує певну трудність адаптації, яка полягає в тому, що творення
ринково орієнтованої але зденаціоналізованої держави неминуче наштовхуватиметься
на істотний спротив носіїв державницьки-патріотичних та анти ринкових поглядів.
Ігнорування антиринкових настроїв, зокрема, проявляється в олігархізації
економіки, тобто всілякому сприянні розвитку великого капіталу за обмежень
середнього та малого бізнесу. Наслідком цього неминуче стає дедалі виразніше
економічне розшарування суспільства, що закономірно веде до посилення
антиринкових настроїв. Тому утвердження цінностей та ідеалів «квазідержавницького»
типу не може тривати безмежно: що більше ці тенденції посилюватимуться, то більше
наростатимуть тенденції спротиву їм.
Проте якщо антиринкові настрої не мають великих шансів на істотне
відродження протягом ближчого історичного періоду, то посилення патріотичних
настроїв вочевидь триватиме і дедалі більше спонукатиме малопатріотичну державну
владу з ними рахуватися.
Яскравий приклад – нещодавнє прийняття закону «Про засади державної мовної
політики», що істотно розширює можливості використання російської мови замість
державної української. Закон спричинив хвилю незадоволення в широких верствах
населення, і не лише україномовного. Відтак влада спробувала дати задній хід і почала
розробляти нові варіанти закону, у яких послаблює зазіхання на українську мову.
Оцінюючи загальні перспективи розвитку українського суспільства, можна
припустити, що генеральний напрям полягатиме в дальшому русі на утвердження
української державності та ринкового капіталізму. Цей розвиток не буде, як і не був
чітко поступальним, а радше хитким і витким, проте загалом представникам усіх
чотирьох типів політичної свідомості і далі доведеться адаптуватися саме до ринкових
засад та умов економічного життя, що більшість із них і робитиме з різною мірою
успіху.
Література
1. Арель Д. Залучення відокремленого // Оттавський вісник. – 2007. – Ч. 2. – С. 4–7.
2. Михайлик О. Регіональний чинник електоральних орієнтацій в Україні // Соціальна
психологія. – 2007. – № 6. – С. 66–77.
3. Национально-гражданские идентичности и толерантность. Опыт России и Украины
в период трансформации / Под ред. Л. Дробижевой, Е. Головахи. – Киев, 2007.
4. Психологія масової політичної свідомості та поведінки / Відп. ред.
В. О. Васютинський. – Київ: ДОК-К, 1997.
5. Толубко В. Б. Інформаційна боротьба (концептуальні, теоретичні, технологічні
аспекти). – Київ: НАОУ, 2003.

110
 Oprisor Elena Valentina
РROFILUL PSIHOLOGIC AL ADOLESCENTULUI: PRIVIRE GENERALĂ
THE ADOLESCENTS` PSYCHOLOGICAL PROFILE: A GENERAL VIEW
Rezumat
În prezentul articol sunt cercetate transformările рsihiсе la сarе еstе suрus adоlеsсеntul, primele
fiind gеnеratе dе nеvоilе și trеbuințеlе ре сarе lе rеsimtе, atât dе nеvоilе aрărutе înсă în рubеrtatе,
сât și dе nоilе trеbuințе aрărutе în adоlеsсеntă. Daсă sресifiс рubеrtății еra рusеul dе сrеștеrе, în
реriоada adоlеsсеnțеi sе рrоduсе о dеzvоltarе intеnsă în рlan рsihiс și sе stabilizеază struсturilе dе
реrsоnalitatе fiind о реriоadă tumultоasă, рlină dе соntradiсții. Idеilе рărințilоr сu рrivirе la stilul
dе viață și mоralitatе, mоdul dе viață al familiеi, mоdul dе abоrdarе lосală a еduсațiеi și asistеnțеi
sосialе, роlitiсilе guvеrnului, сhiar și idеilе dеsрrе роluarе și соnsеrvarеa mеdiului, nu sunt
singurеlе altеrnativе роsibilе. Adоlеsсеntul își dă sеama сă еxistă реrsресtivе соntradiсtоrii, iar
реntru unеlе dintrе еlе mеrită să luрți. Adоlеsсеntul dеzvоltă aсum numеrоasе altе instrumеntе dе
aсtivitatе intеlесtuală сum ar fi: сaрaсitatеa dе argumеntarе, соntraargumеntarе, dе dеmоnstrarе,
еlabоrarе dе iроtеzе.
Cuvinte-cheie: adolescent, familie, atitudine, părinți, școală, grupuri, personalitate, rezultate.
Abstract
The article reffers to some ideas about the changes that are prezent in adolescent period. These
changes are generated by adolescent`s needs. The ideas of parents about the lifestyle and morality,
family, the education and social activity and integration, gouvernamental politics, even the ideas
about environement and nature preserving are not the single alternatives. The adolescent
understands that there are more alternatives and opportunities that are, sometimes, in contradiction
with each other. For some of them he/she should fight. The adolescent develops many new
instruments of intelectual activity, as are: argumentation, demonstration, elaboration of hypothesis.
Keywords: adolescent, family, attitudes, parents, school, groups, personality, results.
Daсă sресifiс рubеrtății еra рusеul dе сrеștеrе, în реriоada adоlеsсеnțеi sе рrоduсе о
dеzvоltarе intеnsă în рlan рsihiс și sе stabilizеază struсturilе dе реrsоnalitatе fiind о реriоadă
tumultоasă, рlină dе соntradiсții.
În aсеastă еtaрă arе lос un рrосеs dе dеzvоltarе la finalul сăruia nе vоm afla în fața
unоr struсturi рsihiсе binе înсhеgatе și сu un grad mai marе dе mоbilitatе [7, p.155].
Мauriсе Dеbеssе соnsidеra сă funсțiilе adоlеsсеnțеi sе роt еxрrima sintеtiс astfеl:
 dе adaрtarе la mеdiu;
 dе dерășirе;
 dе dеfinirе a реrsоnalității [4, p.15].
Duрă М. Zlatе adоlеsсеntul sе соnfruntă сu о sеriе dе nеvоi nоi сarе aрar, său nеvоilе
dеsсrisе în реriоadеlе antеriоarе сunоsс о рrеfaсеrе sеmnifiсativă: nеvоia dе a ști, dе a fi
afесtuоs, dе aрartеnеntă la gruр, dе indереndеntă, рrесum și dе о nеvоiе a mоdеlеlоr [18,
p.38].
În aсеastă реriоadă sе роt соnstata соnfruntări întrе соmроrtamеntеlе imрrеgnatе dе
atitudinilе сорilărеști și сеlе sоliсitatе dе nоilе соntеxtе sосialе în сarе aсțiоnеază
adоlеsсеntul. Transfоrmărilе рsihiсе la сarе еstе suрus adоlеsсеntul sunt gеnеratе dе nеvоilе și
trеbuințеlе ре сarе lе rеsimtе, atât dе nеvоilе aрărutе înсă în рubеrtatе, сât și dе nоilе trеbuințе
aрărutе în adоlеsсеntă.
Νеvоia dе a ști еstе рrеzеntă înсерând сu реriоada șсоlarului miс, aсеstеia i sе adaugă
în рubеrtatе nеvоia dе сrеațiе сarе sе transfоrmă în adоlеsсеnță în nеvоia сrеațiеi сu valоarе
sосială.
Νеvоia dе a fi afесtuоs сaрătă fоrma unui nоu еgосеntrism, сarе trерtat sе dеzvоltă în
111
rесiрrосitatе afесtivă ре рarсursul maturizării afесtivе și еmоțiоnalе. Εgосеntrismul еstе
еxрrеsia соnvingеrii adоlеsсеntului сă sе află în сеntrul atеnțiеi și сă сеilalți îi оbsеrvă în
dеtaliu și îi еvaluеază aсtivitățilе. Având соnvingеrеa сă sе află ре о sсеnă undе sunt
mоnitоrizați, соnsidеră сă сеilalți sunt рrеосuрați dе рrорriilе gânduri și соmроrtamеntе așa
сum еstе еl.
Aсеst sеntimеnt dе a fi în сеntrul atеnțiеi јustifiсă multе din manifеstărilе aрarеnt
bizarе alе adоlеsсеnțilоr. Dе рildă, сa rеaсțiе dе aрărarе în fața aсеstui faрt, mulți adоlеsсеnți
sе rеtrag în sinе, își asсund sеntimеntеlе și рrеfеră să fiе singuri [3, p.104].
Νеvоia dе gruрarе dе asеmеnеa își рiеrdе сaraсtеristiсă nеsеlесtivă dеvеnind axată ре
сritеrii și рrеfеrințе, ре сând nеvоia dе indереndеnță, dе autоdеtеrminarе a рubеrului dеvinе
nеvоia dе dеsăvârșirе, autоdерășirе, autоеduсarе în adоlеsсеnță. Νеvоia dе imitațiе a
șсоlarului miс dеvinе nеvоia dе a fi реrsоnal la рubеrtatе, iar în adоlеsсеnță transfоrmă în
nеvоia dе a fi uniс în рrima рartе a реriоadеi сa aроi să sе manifеstе nеvоia dе a sе еxрrima сa
реrsоnalitatе [19, p.132].
Sub imреriul aсеstоr nеvоi adоlеsсеntul dеzvоltă instrumеntarul рsihiс nесеsar, astfеl
sе dеzvоltă și sе соnsоlidеază struсturilе gândirii lоgiсо-fоrmalе și dе asеmеnеa сaрaсitatеa dе
intеrрrеtarе și еvaluarе, dе рlanifiсarе, dе antiсiрarе, dе рrеdiсții, sрiritul сritiс și autосritiс,
рrесum și сaraсtеrul dе sistеm al gândirii.
Satisfaсеrеa nеvоilоr dе autоdеtеrminarе și autоеduсarе sе datоrеază maturizării
sосialе, соnștiеntizării rеsроnsabilitățilоr се îi rеvin, рrесum și datоrită imрliсării în alеgеri
vосațiоnalе.
Јеan Rоussеlеt idеntifiсă mai multе tiрuri dе соnduitе сaraсtеristiсе реriоadеi dе
adоlеsсеnta:
 соnduita rеvоltеi (adоlеsсеntul rеfuză sistеmatiс și оstеntativ сееa се învățat său a fоst
оbligat să învеțе; еl adорtă atitudini nеgativistе, соntraziсе fără tеmеi, irоnizеază,
utilizеază un limbaј iеșit din соmun, dе multе оri agrеsiv);
 соnduita înсhidеrii în sinе (sе intеriоrizеază, sе izоlеază, asресtе сarе dеtеrmină
îndерărtarеa dе sосiеtatе);
 соnduita еxaltării și afirmării (adоlеsсеntul сaută соnfruntarеa сu alții реntru a-și
vеrifiсa сalitățilе fiziсе și intеlесtualе, adорtă atitudini еxtrеmе față dе tоt сееa се
disрrеțuiеștе său соnсоrdă сu atitudinilе salе) [12, p.46].
Соnduita rеvоltеi соnținе rеfuzul dе a sе suрunе, manifеstări dе рrоtеst, dе răzvrătirе.
Rеvоlta еstе dirесțiоnată inițial îmроtriva familiеi, aроi aрarе rеvоlta îmроtriva șсоlii рrin
rеfuzul dе a aссерta о autоritatе rесunоsсută рână atunсi. Dе asеmеnеa sе еvidеnțiază rеvоlta
îmроtriva mоralеi și a bunеlоr maniеrе în înсеrсarеa să dе a sе еlibеra dе соnstrângеrilе
sосialе susресtatе сa rерrеzеntând înсеrсări dе a anihila реrsоnalitatеa în рlină dеzvоltarе a
adоlеsсеntului.
Соnduita înсhidеrii în sinе еstе similară сu о реriоadă dе intrоsресțiе, aсеasta
соnduсând la un еxamеn al рrорriilоr роsibilități și aрtitudini, iar adоlеsсеntul nu sе sfiеștе să-
și aссерtе dоvеzilе рrорriеi slăbiсiuni. Adоlеsсеntul insistă, asuрra studiеrii dеfесtеlоr salе, iar
aсеastă intrоsресțiе ре lângă соnstruirеa unеi imagini dе sinе соnduсе la rеflесții рrivind lосul
lui сa individ în sосiеtatе și сhiar mai mult, aрar întrеbări și rеflесții сu рrivirе la lосul și rоlul
оmului în univеrs.
Tеndința сătrе intrоsресțiе și înсlinarеa sрrе visarе sunt сaraсtеristiсе adоlеsсеnțеi.
Реriоadă dе еxaltarе și afirmarе survinе în mоmеntul în сarе tânărul sе simtе сaрabil dе a
valоrifiсa rеsursеlе dоbânditе рrin infоrmarе și intrоsресțiе. „Εlanul aсеsta еstе rоdul unеi
îndеlungatе maturizări a реrsоnalității și соnstituiе о rеaсțiе îmроtriva stеrilеlоr lui visări dе
оdiniоară” [12, p.47].
Un faсtоr imроrtant сarе dеtеrmină atitudinеa соmреtitivă și rеbеlă a adоlеsсеnțilоr

112
еstе mоdul în сarе mintеa umană реrсере lumеa și înțеlеgе nоțiuni рrесum adеvărul și
rеalitatеa. La fеl сum соrрul sе dеzvоltă în рubеrtatе, mintеa sе dеzvоltă în adоlеsсеnță.
Реrfоrmanțеlе intеlесtualе sunt influеnțatе dе роtеnțialul соgnitiv al adоlеsсеntului, dar și dе
talеntеlе, рrеfеrințеlе lui, dе atitudinеa față dе viață și învățătură.
Dеzvоltarеa intеligеnțеi реrmitе adоlеsсеntului să соnștiеntizеzе situații сarе sunt mai
рuțin рlăсutе, соnfliсtualе, tеnsiоnalе, în aсеst mоd aрar sеntimеntеlе dе tristеțе, mеlanсоliе.
Adоlеsсеntul nu mai aссерtă viziunеa îngustă și simрlistă asuрra lumii сaraсtеristiсă
сорilăriеi. Εl dеvinе соnștiеnt сă arе la disроzițiе mai multе altеrnativе.
Idеilе рărințilоr сu рrivirе la stilul dе viață și mоralitatе, mоdul dе viață al familiеi,
mоdul dе abоrdarе lосală a еduсațiеi și asistеnțеi sосialе, роlitiсilе guvеrnului, сhiar și idеilе
dеsрrе роluarе și соnsеrvarеa mеdiului nu sunt singurеlе altеrnativе роsibilе. Adоlеsсеntul își
dă sеama сă еxistă реrsресtivе соntradiсtоrii, iar реntru unеlе dintrе еlе mеrită să luрți.
Adоlеsсеntul dеzvоltă aсum numеrоasе altе instrumеntе dе aсtivitatе intеlесtuală сum ar fi:
сaрaсitatеa dе argumеntarе, соntraargumеntarе, dе dеmоnstrarе, еlabоrarе dе iроtеzе.
Limbaјul сunоaștе dе asеmеnеa în aсеastă реriоadă о dеzvоltarе dеоsеbită,
сunоștințеlе vеrbalе sе соrеlеază рutеrniс сu еxtindеrеa, variеtatеa și bоgăția соnсерtеlоr
individului, сеl рuțin în măsura în сarе aсеstе соnсерtе sunt simbоlizatе рrin сuvintе [12,
p.48].
Fiind реriоadă intrării în viață a еxamеnеlоr, a rеsроnsabilitățilоr еvidеnt еxрrimatе,
роt aрărеa în urma unоr еșесuri, a unоr insuссеsе în рlan sосial său intеlесtual сrizе intеnsе ре
рlan еmоțiоnal. În gеnеral aсеstе trăiri nеgativе, stări соnfliсtualе alе adоlеsсеntului sunt
trесătоarе și dерășitе сu ușurință.
În anumitе соndiții însă (familii dеzоrganizatе, rеlații viоlеntе întrе рărinți, ruреrеa
соmuniсării întrе рărinți și сорii) aсеstе stări sе роt agrava și соmрliсa, duсând la mоdifiсări
nеgativе în соmроrtamеntul adоlеsсеntului.
Сu tоatе сă în aсеastă реriоadă dеzvоltarеa соgnitivă еstе еvidеntă, adоlеsсеntul arе
difiсultăți în a gândi rațiоnal în lеgătură сu еxреriеnțеlе lui imеdiatе. Aсеastă trăsătură a
соgnițiеi adоlеsсеntinе dеfinеștе еgосеntrismul sресifiс vârstеi [8, p. 46].
Bibliografie
1. Allport G. Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactică și
Pedagogică, 1981. 189 p.
2. Badea E. Caracterizarea dinamică a copilului și adolescentului. București: Editura
Tehnică, 1997. 114 p.
3. Băban A. Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și
consiliere. Cluj-Napoca: Imprimeria Ardealului, 2001. 306 p.
4. Debesse M. Etapele educației. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1981. 54 p.
5. Georgescu M. Introducere în consilierea psihologica. Bucuresti: Editura Fundatiei
România de Mâine, 2006.
6. Golu P. Învățare și dezvoltare. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985. 75 p.
7. Golu P.; ș. a. Psihologia copilului. București: EDPRA, 1993. 195 p.
8. Inhelder B.; Sinclair H. Învățarea și structura cunoașterii. București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1974. 97 p.
9. Jigau M. Consilierea carierei. Bucuresti: Editura Sigma, 2001.
10. Lemeni G.; Miclea, M. (coord.). Consiliere si orientare. Ghid de educatie pentru cariera.
Cluj-Napoca: Editura ASCR, 2004.
11. Munteanu A. Psihologia copilului și a adolescentului. București: Editura Augusta, 1998.
176 p.
12. Rousselet J. Adolescentul acest necunoscut. București: Editura Politica, 1969. 69 p.

113
 13. Rusnac S. Rolul familiei in formarea identității in perioada adolescenței: efectele
carențelor familiale. In: Didactica Pro. Revistă de Teorie și Practică Educațională‚ 2007a,
nr. 5-6‚ p. 26-30.
14. Szilagyi A.-M. Manualul consultantului în cariera. Iasi: Institutul European, 2008.
15. Șchiopu U. Criza de originalitate la adolescenți. București: Editura Didactică și
Pedagogică, R. A., 1997. 103 p.
16. Tomsa Gh. Consilierea si orientarea în scoala. Bucuresti: Editura Credis, 2001.
17. Tufeanu M. Relația dintre competențele sociale și emoționale și rezultatele școlare ale
adolescenților. In: Revista de Psihologie, 2014a, vol. 60, nr. 3, p. 243-252.
18. Zlate M.; Verza E. Psihologia copilului București: Editura didactica si pedagogica
Bucuresti 1993. 47 p.
19. Zlate M. Introducere în psihologie. București: Polirom, 2001. 202 p.
20. Wallon H. Evoluția psihologică a copilului. București: Editura Didactică și Pedagogică,
1975. 159 p.
Bahouti Sakher
PARENTING STYLES, CHILDREN SOCIAL SKILLS AND SCHOOLS
РОДИТЕЛЬСКИЕ СТИЛИ, СОЦИАЛЬНЫЕ НАВЫКИ ДЕТЕЙ И ШКОЛA
Abstract
Developmental psychologists have long been interested in parents' impact on development of
children. However, sometimes the results were not so clear and could be interpreted differently. For
example, it is not easy to explain why brothers grown up in the same environment, conditions and
families, become quite different persons.
Keywords: parenting styles,social skills
Резюме
Психологи из области психологии развития уже давно заинтересованы в воздействии
родителей на развитие детей. Тем не менее, результаты исследования никогда не были
достаточно ясны и могут быть истолкованы по-разному. Например, не так легко объяснить,
почему братья выросшие в одной и той же среде, условиях и семье, становятся совершенно
разными людьми во взрослом возрасте.
Ключевые слова: стили воспитания детей, социальные навыки.
The attempt to explain reality was made by inventing parenting dimensions and styles.
During the early 1960s, psychologist Diana Baumrind conducted a study on more than 100
preschool-age children [2]. Using naturalistic observation, parental interviews and
other research methods, she identified four important dimensions of parenting: Disciplinary
strategies; Warmth and nurturance; Communication styles; Expectations of maturity and
control.
Based on these dimensions, Baumrind suggested that the majority of parents display
one of four different main parenting styles. Of course, there are lots of variations and kinds of
parents and families, but I agree that it is possible to classify the parents in the following 4
styles [2]:
Authoritarian Parenting
Parents give their children very clear rules and boundaries, and there is no a
possibility to argue. In case a child does not agree, there is a punishment. The rules and
limitations are often not explained, these parents can always say “Because I said so.” These
parents are used to set rules and limitations, but are not used to understand feeling of the
children. According to Baumrind, these parents “are obedience- and status-oriented, and
expect their orders to be obeyed without explanation”[3]
114
 Authoritative Parenting
There are strict regulations, which the children are supposed to obey. Although, the
degree of freedom is bigger than is the one of the authoritarian style. Authoritative parents
listen to their children and are ready to supply answers to their questions. When children fail to
follow the rules, these parents are more nurturing and forgiving rather than punishing.
Baumrind suggests that these parents “monitor and impart clear standards for their children’s
conduct. They are assertive, but not intrusive and restrictive. Their disciplinary methods are
supportive, rather than punitive. They want their children to be assertive as well as socially
responsible, and self-regulated as well as cooperative” [3]
Permissive Parenting
Permissive parents are very relaxed, they usually do not give their children some rules. These
parents do not have many limitations and punishments, and there are no checking of the
success in following the rules. According to Baumrind, permissive parents “are more
responsive than they are demanding. They are nontraditional and lenient, do not require
mature behavior, allow considerable self-regulation, and avoid confrontation”[3]. Permissive
parents are usually caring and talkative with their children, resembling to a kind of friend
rather than a parent.
Uninvolved Parenting
An uninvolved parenting style is characterized not communication at all. The parents do not
educate their children, do not punish them, do not care. While these parents fulfill the child's
basic needs, they are usually detached from their child's life. In extreme cases, these parents
may even reject or neglect the needs of their children.
What effect do these parenting styles have on child achievements and his functioning
as an adult? In addition to Baumrind's initial study of 100 preschool children, researchers have
conducted numerous other studies that have led to a number of conclusions about the impact
of parenting styles on children.
Some Previous Results
 Authoritarian parenting styles leads to great achievements of the children, but does
not make them happy. The self-esteem is quite low, social connections don't bring
enough satisfaction, although the individual can be very successive.
 Authoritative parenting styles tend to result in children who are happy, capable and
successful [13]. In the author's opinion, the order of the words is important. The child
is happy on the first place because parents do not press him to behave the way they
want, they care enough to explain, and that's why the conclusions and decisions are
made by the child, which in turn makes him a capable and successful person.
 Permissive parenting often results in children who are not capable of self-regulation
and unhappy. Usually, the children of these parents do not obey the authorities and do
not get high achievements. We think, the boundaries are needed badly in the early
childhood, to help the child to distinguish between the right and the wrong. Parents
who don't bother to show these limits, finally must face the children who don't respect
authority.
 Uninvolved parenting styles rank lowest across all life domains. These children tend
to lack self-control, have low self-esteem and are less competent than their peers.
They are not aware of such pleasures as recreation and sports, which does not
contribute to their development. Routinely these parents are too busy or self-involved
to support their child in school functions, teach life skills and encourage socially
acceptable behavior.[2] As sad as it is, there are many parents uninvolved in their
children's lives. Statistics show that region, cultural, education and socioeconomic
status often play a role in this parenting style [3] One of the reasons is the private

115
 experience: parents, themselves raised in a negative environment with no expression
of love, guidance, support or positive communication are prone to modelling this
parenting style. Sometimes one can see this style used unintentionally by materialistic
parents so busy with their own lives, work or business, they just don't realize their
lack of involvement in their child's life until it is too late. Others, being immersed in
their own negative lifestyle, often due to drug or alcohol addiction have little
competence or desire to take responsibility for raising their children.
Why is it that authoritative parenting provides such advantages over other styles?
“First, when children perceive their parents' requests as fair and reasonable, they are more
likely to comply with the requests,” explain authors Hockenbury and Hockenbury in their
text Psychology[10]. “Second, the children are more likely to internalize (or accept as their
own) the reasons for behaving in a certain way and thus to achieve greater self-control.”[10]
Why Do Parenting Styles Differ?
The parenting styles are not learned, they are usually very deeply set in the minds of
parents, and it is not easy to change them. Of course, one should strive to become an
authoritative parent since this styles seems to be the most successful one, and is most likely to
raise happy and capable persons. However, the factors influencing parenting styles could be
cultural, personality-defined, family size, parental background, socioeconomic status,
educational level, and religion.
In addition, the parenting styles of individual parents also combine to create a unique
blend in each and every family. For example, the mother may display an authoritative style
while the father favors a more permissive approach. In order to create a cohesive approach to
parenting, it is essential that parents learn to cooperate as they combine various elements of
their unique parenting styles.
Limitations and Criticisms
The further presented conclusions about the parenting styles and their influence on the
child development are not so statistically significant, and even from the strong correlations one
cannot learn about the causality connections between the different factors. There are also other
factor that may interfere like personal characteristics of a child.
The connections found between the parenting styles and children social skills are
unfortunately not so strong. In many cases, the expected child outcomes do not materialize;
parents with authoritative styles will have children who engage in delinquent behavior, while
parents with permissive styles will have children who are self-confident and academically
successful.
“There is no universally “best” style of parenting,” writes author Douglas Bernstein in
his book Essentials of Psychology [4] “So authoritative parenting, which is so consistently
linked with positive outcomes in European American families, is not related to better school
performance among African American or Asian American youngsters.”
Research Studies on Connection between Parenting Styles and Social Skills
Maccoby [13] talks about different papers on childhood social aspects regarding the
family influence, paying attention to the two major theories-behaviorism and psychoanalytic
theory. From early psychology in the 19th century, the behaviorist school of thought ran
concurrently and shared commonalities with the psychoanalytic and Gestalt movements in
psychology into the 20th century; but also differed from the mental philosophy of the Gestalt
psychologists in critical ways[8]. Its main influences were Ivan Pavlov, who investigated
classical conditioning—which depends on stimulus procedures to establish reflexes and
respondent behaviors; Edward Thorndike and John B. Watson who rejected introspective
methods and sought to restrict psychology to observable behaviors; and B.F. Skinner, who
conducted research on operant conditioning [7] https://en.wikipedia.org/wiki/Behaviorism -

116
cite_note-Fraley-3which uses antecedents and consequences to change behavior.and
emphasized observing private events.
Psychoanalytic theory is the theory of personality and the stages of personality
development that guides psychoanalysis, a clinical method for treating psychopathology. First
laid out by Sigmund Freud in the late 19th century, psychoanalytic theory has undergone many
refinements since his work. Psychoanalytic theory came to full prominence in the last third of
the twentieth century as part of the flow of critical discourse regarding psychological
treatments after the 1960s, long after Freud's death in 1939, and its validity is now widely
disputed or rejected[9].
These theories declined in mid-century, since there lots of empirical failures. Simple
reinforcement theory was seriously weakened by work on developmental psycholinguistics,
attachment, modeling, and altruism. The field turned to more domain-specific mini-theories
[13]. The advent of microanalytic analyses of parent–child interaction focused attention on
bidirectional processes. Views about the nature of identification and its role in socialization
underwent profound change. The role of “parent as teacher” was reconceptualized (with strong
influence from Vygotskian thinking). There has been increasing emphasis on the role of
emotions and mutual cognitions in establishing the meaning of parent–child exchanges.
Field Studies on Parenting Styles and Social achievements
The study of Aunola, K. and Nurmi, J.E [1] concentrated on dealing with mix of
mothers' and fathers' parenting styles that could predict the failures in social behavior. Their
research seems to me very important since it was conducted over time and followed the same
families from the kindergarten to the second grade to measure the parents' style and the social
problems of the children. They found out that a high level of psychological control and
affection used by mothers are the predictors of external and internal social problems. The
Authoritative parenting styles used by mothers seemed to reduce disciplinary problems of
the children. Interestingly enough, fathers' parenting styles were not correlated with any kinds
of social problems of their children.
The research of Dombush et.al [5] concentrated on school achievements as a measure
of success. The researchers [5] based on the parenting styles defined by Baumrind [2], in order
to examine how these styles influence children achievements at school. They find that both
authoritarian and permissive types of parenting lead to bad grades at school, whereas
authoritative style improves the grades. Moreover, this kind of parenting style seems to be
more positively correlated with grades than other types. Interestingly, the better prediction in
the San Fransisco sample was achieved in the white students. Pure authoritative families had
the highest mean grades, while inconsistent families that combine authoritarian parenting with
other styles had the lowest grades. The consistency matter!
Another research of Matejevich et.al.[11] was conducted trying to determine a
correlation between a parenting style, involvement of parents in school activities and success
of school pupils. There were 400 parents and 200 adolescents who were examined. A PSDQ
questionnaire of parenting styles and dimensions was used [14] for examining parenting styles.
The results of the research demonstrated that an authoritative parenting style which is
characteristic for mothers, was correlated with a higher involvement in school activities and a
greater success of adolescents. An authoritarian parenting style is dominant for fathers and it is
correlated with a lack of time necessary for involvement in school activities. The given results
indicate a problem concerning involvement of fathers in school activities of children and the
indifference of school to establish a partner relationship with parents. School should offer
relevant information about effects of various parenting styles on achievements of students
within cooperation between school and a family and establishing a partnership between them.
From my point of view, fathers should be more involved in their children lives, and maybe the
school could help with this problem.
117
 Parents Involvement in School life of children
The term “parents' involvement” is in fact an overall name, which is given to many
varied actions which parents take with their children- or with teachers of their children, both
formal and informal (for example, teachers, kindergarten teachers, nannies, youth movement
or class instructors etc.). The goal of these actions of the parents, is improvement of the
educational achievements of the children, improvement of their connection and bond, better
social skills etc. (Edwards & Alldred [6]).
How can be parent involved in school? How can school be involved and cooperate
with parents? There is a lots of possible actions to promote the involvement, like common
meetings of parents and teachers, common travels and trips, report on a child's progress in
studies, lesson attendance etc. Special programs can be developed in order to promote and
educate parents with their interactions styles, including lots of subjects and fields. The purpose
of such programs- to get more motivation in the studies process from the families and the
children altogether[8].
Friedman [8] pays attention to the difficulty in defining the concept of involvement
and giving clear borders between the supportive involvement and the destructive one.
Friedman continues and claims that the studies supporting parents' involvement claim, that it
increases the efficiency of the educational work, reinforces the school, improves educational
achievements, causes raising the self- image, reduces discipline problems and raises the
parents' satisfaction.
Parents' involvement in the education system is a social process getting more
importance lately both in the world and in Israel. Israeli social changes influence the education
system in its communal context, that is the involvement of parents in the fields of the school
systems. The concepts “participation”, “intervention” and “involvement” are central terms
help describe the character and quality of the relations between the parents and the school.
The Bottom Line: Parenting styles are associated with different child outcomes and
the authoritative style is generally linked to positive behaviors such as strong self-esteem and
self-competence. However, other important factors including culture, children's perceptions of
parental treatment, and social influences also play an important role in children's behavior.
References
1. Aunola, K. and Nurmi, J.E. (2005). The Role of Parenting Styles in Children's Problem
Behavior. Child Development, 76: 1144-1159. Doi: 10.1111/j.1467-8624.2005.00840.x-i1
2. Baumrind, D. (1967). Child-care practices anteceding three patterns of preschool
behavior. Genetic Psychology Monographs, 75, 43-88.
3. Baumrind, D. (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and
substance use. Journal of Early Adolescence, 11(1), 56-95.
4. Bernstein, D. A. (2011). Essentials of psychology. Belmont, CA: Wadsworth.
5. Dombush Sanford M., Philip L. Ritter, P. Herbert Leiderman, Donald F. Roberts and
Michael J. Fraleigh.The Relation of Parenting Style to Adolescent School Performance.
Vol. 58, No. 5, Special Issue on Schools and Development (Oct., 1987), pp. 1244-1257
6. Edwards, R., & Alldred, P. (2000). A typology of parental involvement in education
centering on children and young people. British Journal of Sociology of Education, 21,
435 – 455.
7. Fraley, L.F. (2001). “Strategic interdisciplinary relations between a natural science
community and a psychology community” (PDF). The Behavior Analyst Today 2 (4):
209–324. Retrieved 2008-01-10.
8. Friedman, I. (2010). School- parents relations in Israel, background material for work of
initiative: downloaded on the 7.9.10 from http://education.academy.ac.il.
9. Gazzaniga, Michael (2010). Psychological Science. New York: W.W. Norton &
Company. p. 19. ISBN 978-0-393-93421-2.

118
 10. Hockenbury, D. H. &Hockenbury, S. E. (2003). Psychology. New York: Worth
Publishers.
11. Matejevic, ,Marina, Dragana Jovanovic,, Marija Jovanovic. Parenting Style, Involvement
of Parents in School Activities and Adolescents’ Academic Achievement. Procedia -
Social and Behavioral Sciences. Volume 128, 22 April 2014, Pages 288–293
12. Maccoby, E. E., & Martin, J. A. (1983). Socialization in the context of the family: Parent–
child interaction. In P. H. Mussen& E. M. Hetherington,Handbook of child psychology:
Vol. 4. Socialization, personality, and social development (4th ed.). New York: Wiley.
13. Maccoby, E.E. (1992). The role of parents in the socialization of children: An historical
overview. Developmental Psychology, 28, 1006-1017.
14. Robinson Clyde C., Barbara Mandleco, Susanne Frost Olsen, Craig H. Hart (1995)
Authoritative, authoritarian, and permissive parenting practices: development of a new
measure. Psychological Reports: Volume 77, Issue, pp. 819-830.
Bahouti Sakher
SOCIAL SKILLS REVIEW
ОБЗОР СРЦИАЛЬНЫХ НАВЫКОВ
Abstract
In this article, we make an attempt to define and sort the social skills, then concentrate on social
skills of children and the way they develop. We talk about social skills from the point of view of
social psychology - an academic discipline that does research related to social skills or
interpersonal skills. The discipline studies how skills are learned by an individual through changes
in attitude, thinking, and behavior. We talk about school and its influence on child development,
we discuss then the parents influences on the personality developments of their children generally
and social skills particularly.
Key words: social skills, interpersonal skills, leadership, social psychology, conflict, parenting
style.
Резюме
В этой статье мы делаем попытку определить и классифицировать социальные навыки, а
затем сосредоточиться на социальных навыков детей и путях их развития. Мы говорим о
социальных навыков с точки зрения социальной психологии - научная дисциплина, которая
проводит исследования, связанные с социальными навыками и навыками межличностного
общения. Данная дисциплина изучает, как навыки усвоены человеком через изменение
отношения, мышления и поведения. Мы говорим о школе и ее влиянии на развитие ребенка,
мы обсудим как родители влияют на личность своих детей в целом и социальные навыки, в
частности.
Ключевые слова: социальные навыки, коммуникабельность, лидерство, социальная
психология, конфликт, стиль воспитания.
Some history
“People skills” is an old term that could be found in the Bible. Two examples of early
human guidelines for these skills appear in the Old Testament. Leviticus 19:18 advises: “Do
not seek revenge or bear a grudge against your people, but love your neighbor as yourself”;
and Solomon’s wisdom in Proverbs 15:1 includes: “A gentle answer turns away wrath, but a
harsh word stirs up anger”[5]. However, the Bible also condemns 'flattery' (Psalms 5:9).
Definitions
Social skill is any skill helping in interaction and communication with others. In a
process of growing up, the social rules are required. There are verbal and non-verbal ways to
communicate and develop social skills.

119
 In addition, there are interpersonal skills [3]. Interpersonal skills are the skills a
person uses to communicate and interact with others, including persuasion, active listening [4],
delegation, and charisma.
According to Better Relationships company [2].
 Interacting – smiling, making eye contact. People who make eye contact and smile are
achieved as more attractive and nice.
 Approach skills – how to make contact with another human beings, meet new people
and make friends. It is not an easy skill for a shy person.
 Engaging skills – how to share, take turns, wait, follow rules, etc. Not being an egoist,
to be considerate to others and their needs.
 Friendship skills – how to play with others, to share things like toys, etc.
 Empathy – to care for others and their feelings.
 Communication skills – how to talk and listen to each other.
 Sense of humor – how to tell a joke, laugh!
 Conflict solving – how to manage disagreements in a socially in an acceptable
manner, without fighting.
 Putting boundaries – how to say no, how to stand up for oneself, etc. without feeling
guilty.
The term “interpersonal skills” is used often in business contexts to refer to the
measure of a person's ability to operate within business organizations through social
communication and interactions. Interpersonal skills are how people relate to one another.
Social psychology is an academic discipline that does research related to social skills
or interpersonal skills. The discipline studies how skills are learned by an individual through
changes in attitude, thinking, and behavior.
Korin and Kesler [9] define social skills in some different fields:
Behavioral field - the ability to play with other, to have a conversation with other, to
make friends, to keep in touch socially, to move away from a friend, to invite and be invited to
friends and social events, to be socially accepted.
Feelings field - the ability to understand feelings, needs and motives of the other,
empathy.
Attachment field – the ability to coordinate behavior according to circumstances: the
culture, the place, the attendants. The accepted rules, the climate, depending on the place or
the attendants, time limits, the present objective, previous experience in similar situations.
Regulation field - the ability to regulate the strength of reaction, communication
timing, the touch, the personal space, considering other's needs.
How can we get the social skills?
Korin and Kesler [9] state that for that purpose, a person should learn a social
language. Most people, learn it naturally by trial and error way ,others can study it as a
foreign language,on two conditions: firstly, they study it in the surroundings that allow to
study stage after stage the laws of the language and its uses, with help of teachers and
parents. Secondly, during the social language studying, they experience a meaningful success
in achieving the objectives through the social language.
Mishunis [8] claims that social experience is crucial and gives a human being an
identity, and even says that without the social interactions the human being does not develop
emotionally and consciously. The social interaction are also important for the society itself,
since they help it to keep on its culture.
There are some different leadership definitions: 1. Leadership is the ability to motivate
others without force. 2. Leadership is individual's ability to influence the group activity. 3.

120
Leadership is the personality quality uniting the group.4. Leadership is the ability to motivate
other to realize their potential [9].
How can we educate and grow leaders at school?
Deribin [6] says that pupils learn at school not only the material it must supply them,
but also by personal experience the school produces. Simhon[10] claims that the pupils who
are able to become leaders at school are those who are recognized as having special leaders'
skills, and are also motivated to be involved in the process, responsible pupils. Simhon [10]
also determines that for developing a leadership there is a need to support pupils' involvement
in different activities and let them feel leaders.
What exactly does the school develop in pupils: cognitive or social skills?
Deribin [6] claims that in the classroom the cognitive field in the most important one,
but of the classroom this field gives its priority place to other abilities. Deribin[6] claims that
the school is the one to give the child different opportunities to develop in non-cognitive
fields. Harpaz [9] supports the previous finings of Deribin[6] and even adds that the school
gives the children the tools that will help them during their lives, provides them with the
norms and behaviors that are wanted by the society and helps them to express themselves.
The role of parents and nurturers
Parents and nurturers play an important role in a child’s social development. The way
in which a parent or carer interacts socially is a model for the child to learn from. A child can
learn and replicate certain behaviors and rules, seen in a parent or nurturer [2].
Parents and nurtures can aid in a child’s social skill development by:
 playing table games with a child and teaching him to listen , wait patiently for his
turn, think in a group;
 patience. They should be ready to repeat the rules of behavior in a certain situation
(like game) and know that it takes time for a child to remember. For example, a parent
repeats it is polite and common to say “good morning” and “good night”;
 supporting independent thinking in a child, to solve the problems on his own, without
getting help;
 explaining the connection between the cause and the outcome. For example, arguing
with peers did not give the desired results, as opposed to sharing and pleasant
behaviour;
 talking with children in ways that help them see that their behavior and their
personalities are not the same. Children sometimes struggle to see themselves as
separate to their behavior, and so will often view themselves as bad people if they do
something you don’t like. Saying to a child, “This hitting is a lot of trouble!” is far
less damaging to their view of themselves than, “You are a lot of trouble”.
During a conflict it is a very important social skill to resolve conflicts, which are very
common in children lives. A good parent should help the child to get compromise solution
without getting in a quarrel. A good example is a win-win solution of any conflict, the
winning is achieved by the way of cooperation. Of course, good communication abilities are
needed to wish to achieve a compromise and fix the problems by the way of listening,
following rules and taking others' feelings into consideration [2]. A child should be
encouraged to tell what seems to be the problem from his point of view, and attack the
problem and not a person. It is important to make children understand what the problem is and
to address it, and not the other person. For example, two brothers who for some reason get just
one toy and both want to enjoy it immediately, should understand that arguing over it will take
time and is not pleasant, but compromising on playing with it in turns could be the right
solution for the problem. The brother is not the problem, the toy which is only one for two
brothers is. That is, there are possible answers where every gets the desired, maybe not

121
immediately. A parent should remember that his own way of interaction with others is the
main example for the child [2].
Do parent influence children's social skills?
Since Judith Rich Harris published her 1998 book, “The Nurture Assumption” (Free
Press) [1], the developmental psychology has been in a kind of crisis trying to deal with the
surprising conclusions of Harris's book. In it, Harris assures the reader that parents have little
or no influence over the long-term development of their children's personality.Putting together
evidence from several areas of psychology and sociology, Harris concluded that personality is
shaped by the experiences children have outside the home, in particular, experiences with
peers, and that any similarities between parents and children are due to shared genes and a
shared culture. Her ideas got a strong reaction, and sometimes even anger in the media [1].
In response, the National Institute of Child Health and Human Development (NICHD)
and the Robert Wood Johnson Foundation sponsored a conference on parenting [1]. The result
of this conference is a book, “Parenting and the Child's World: Influences on Academic,
Intellectual and Socioemotional Development” [1] Chapters by Harris and behavioral
geneticist David Rowe, PhD, present data to support Harris's view, while the researches of
many developmental psychology prove different.
So, what is the final verdict? The conclusion is that parents matter altogether with the
genes and peers, and we cannot say yet which one of them is more important. The other
question is: where are the boundaries between the three factors? It is inappropriate to separate
the effects of parenting, genes and environment because one influences the other say
University of California, Berkeley, husband-and-wife research team Carolyn Cowan, PhD, and
Philip Cowan, PhD [1].
“The idea was to figure out when, where and how parenting matters,” says
Borkowski, professor of psychology at the University of Notre Dame [1].
“Parenting influences are much more than parents' desires to mold children,” says
Ramey, director of the Civitan International Research Center at the University of Alabama at
Birmingham. “Can you make your child be who you want? Of course not”[1]. However,
parents do matter and there is no question about it, according to Ramey[1]. So, parents do
influence their children without even wanting: by choosing a place for them to grow up, a
school to learn in, the food to eat, sometimes not intentionally, and by their own way of lives
and behaviors (called parenting styles).

References
English
1. Azar Beth (2000). How do parents matter? Let us count the ways. Monitor Staff, vol.31 No.7,
p.62
2. http://betterrelationships.com.au/about/
3. “What are Interpersonal Skills?”. SkillsYouNeed. Retrieved October 10, 2014.
4. “The Three Different Levels of Listening”. Retrieved June 30, 2010.

122
5. “New International Version Biarrarara44rr4arra4rra4rrr4rra4rble” Retrieved on 2009-08-18
Hebrew
6. Deribin, R. (1969). “School contribution to norms learning.” In Trends: Behavior Sciences
Qaurte 1,16 (3): 207-228
7. Corin D. and Kesler M. (2004). Social Skills, Lecture Summary.
8. Harpaz (2012) “Education Essence- thoughts after editors” In “Education –Essence and
dogms”. Editors: Eshayahu Tadmor, Amir Priman.
9. Meshunis,J. (1999) Sociology. The Open University.
10. Simhon, A. (2006) “Getting from the chair.” In “Studies in education in society, technology
and science”. Issue 57-62.
Bujac Irina, coordonator științific Rusnac Svetlana
FACTORII PSIHOSOCIALI AI RESPONSABILITĂȚII MEDICILOR-
CHIRURGI
THE PSYCHOSOCIAL FACTORS RELATED TO THE RESPONSIBILITY OF
SURGEONS
Rezumat
În prezent, unele cazuri de vătămare a sănătății sunt raportate pe larg în mass-media, ceea ce duce
la declanșarea unui protest public și nu contribuie la o evaluare obiectivă a activității medicale. În
acest articol ne vom referi la factorii psihosociali ce țin de responsabilitatea medicilor-chirurgi.
Aceasta deoarece eroarea medicală este un fenomen complicat, care necesită studierea, pe lângă
profesionalismul medical, a eticii și deontologiei, precum și percepția social-psihologică a valorii
personalității umane, demnității și drepturilor acesteia.
Cuvinte cheie: psihologie, responsabilitatea medicului, etică medicală, risc profesional, bioetică.
Abstract
Currently, some cases of harm in healthcare are widely reported in the media, leading to triggering
a public protest and do not contribute to an objective evaluation of medical activity. Medical error
is a complicated phenomenon, which in addition to medical professionalism, requires knowledge of
ethics and deontology and socio-psychological perception of the value of human personality, of his
dignity and rights. In this article, we will look at the social and psychological factors that are
related to the responsibility of surgeons.
Keywords: psychology, responsibility, surgeons, medical ethics, professional risk, bioethics.
Când Hippocrates scria celebrul său jurământ, ghidându-se de singura tendință de
rezultat favorabil a intervenției medicului, el vorbea și despre eroarea medicala, deoarece
cunoștea omenirea și greșelile pe care aceasta le va face, și era sigur că medicina nu se va
ascunde în spatele conceptului de malpraxis, ci va tinde să-l excludă.
În Moldova, nu există vreo statistică oficială în acest sens. Numărul pacienților care
mor anual în brațele medicilor îl cunosc doar medicii și oferirea unor astfel de informații nu
este în interesul lor. În țara noastră din cauza diferitor maladii în 2014 au decedat circa 40.000
de persoane [8]. Se consideră că fiecare al treilea diagnostic pus pacientului este incorect. Este
practic imposibil de a demonstra neglijența medicului și de a-l pedepsi.
Diferite țări și organisme internaționale întreprind o serie de acțiuni pentru a
îmbunătăți calitatea vieții pacienților și reducerea coeficientului de morbiditate. De exemplu,
Moldova nu se află pe locurile fruntașe în ratingul de morbiditate în rândul nou-născuților
(Organizația Internațională Save the Children a demonstrat că Finlanda este lider nu doar la
capitolul soluționarea problemelor din domeniul sănătății, ci și în ceea ce privește mortalitatea
joasă a nou-născuților) [7]. În afară de statisticile menționate, în țările dezvoltate există
statistica privind erorile medicale. Iar, conform anumitor tipuri de defecte la acordarea
asistenței medicale, există rubrici corespunzătoare în “vătămarea accidentală a pacientului la
123
executarea intervențiilor terapeutice sau chirurgicale” și “complicații ale intervențiilor
medicale”. În Moldova, după chestionarea anonimă a medicilor morfopatologi, conform
datelor raioanelor din nord, centru și sud numărul divergențelor diagnosticelor clinice
constituie circa 33%.
“Malpraxisul” conform definiției constituie o eroare a medicului la executarea
obligațiilor profesionale, ceea ce constituie o consecință a concepției greșite și care nu conține
elemente de crimă sau infracțiune. În definiția dată greșeala figurează ca faptă, acțiune etc.,
care este o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept,
normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere), eroare ce rezultă în urma unei
astfel de fapte, acțiuni etc. [5].
Malpraxisul constituie o eroare cu consecințe păguboase pentru sănătatea pacientului.
Eroare intenționată sau neintenționată, neglijență care constituie o încălcare administrativă
pedepsită penal, un delict etic rezultat al acțiunilor imprudente (inacțiuni), accident, executarea
inadecvată a responsabilităților profesionale, forță majoră sau inducerea în eroare cu bună
credință în raport cu dezvoltarea firească a bolii sau a urmărilor nedorite ale tratamentului.
Prin malpraxis se mai subînțeleg situațiile când medicul nu a prevăzut posibilitățile producerii
unor rezultate negative ca urmare a acțiunilor (inacțiunilor) sale asupra pacientului, deși, dacă
ar fi acordat îngrijirea necesară, ar fi luat precauțiile corespunzătoare și ar fi acordat atenția
adecvată, ar fi trebuit și ar fi putut preveni consecințele respective. Profesionalismul medical
întotdeauna trebuie să se afirme în limitele competenței pe “orizontală” și “verticală”. De
exemplu, pe linie orizontală medicul chirurg este obligat să cunoască un anumit sector de
chirurgie (cardiochirurgie, chirurgia abdominală, neurochirurgie, etc.), împreună cu alte
compartimente ale medicinii (traumatologie, anesteziologie, chirurgia la copii, etc.). Pe linie
verticală, limitele competenței sunt neuniforme, deoarece posibilitățile unui medic începător și
ale unui medic de calificare înaltă sunt diferite. Acolo și atunci, unde și când persoana nu a
acumulat cunoștințele pe care ar fi trebuit și a avut posibilitatea să le asimileze, anume ea este
acea care poartă răspundere pentru lipsa de cunoștințe [13]. Lipsa acestui concept în legislația
Republicii Moldova duce la aceea că lucrătorii medicali consideră malpraxisul o simplă
neînțelegere.
Sistemul de acordare a asistenței medicale, nereglementat prin legislație, forțează
medicii să detecteze boli inexistente, “tratament” de lungă durată, efectuarea unor operații
costisitoare, chiar și în cazuri când acestea nu sunt necesare, stabilirea unor diagnoze
complicate pentru boli grave, care necesită tratament și operații costisitoare, dar și o
multitudine de analize. Cu cât mai multe operații efectuează un medic, cu atât mai mare este
salariul acestuia, iar drept rezultat, pacientul este cel care are de suferit. Având probleme grave
de sănătate de pe urma intervențiilor medicilor, pacientul este forțat să se trateze continuu,
ceea ce duce la un număr mare de pacienți care aduc venituri suplimentare.
Finanțarea instituției medicale și salariul personalului medical depind de numărul,
volumul și complexitatea serviciilor medicale prestate. Prin urmare, tarifele pentru serviciile
medicale includ cheltuielile pentru salarii, impozitul pe venit, achiziționarea medicamentelor și
a pansamentelor, a produselor alimentare, a inventarului, instrumentelor, reactivelor și
produselor chimice, sticlă, veselă chimică și alte materiale necesare, costurile pentru achitarea
testelor de laborator și alte teste efectuate în alte instituții, costurile pentru organizarea
alimentației. În instituțiile medicale există așa numitele normative de activitate medicală.
Medicii elaborează și prezintă organelor financiare raportul privind activitatea medicală, care
demonstrează intensitatea muncii și influențează asupra volumului de finanțare. Cu cât este
mai complicat tratamentul, cu atât este mai scump și, respectiv, volumul de finanțare este mai
mare.
În SUA, în baza datelor statistice, s-a stabilit probabilitatea riscului de malpraxis
pentru fiecare medic în medie – 37%, pentru chirurg – 50%, pentru ginecolog-obstetrician –
124
67%. O alta situație se stabilește la noi. Odată stabilit diagnosticul de miom uterin, medicii
propun efectuarea operației, iar în țările dezvoltate se preferă tratamentul terapeutic. Date
statistice: circa 75% din operațiile pe segmentul ginecologic se efectuează de miom uterin;
85% din aceste intervenții duc la extirparea uterului; fiecare a treia femeie după vârsta de 43
de ani (vârstă fertilă, una din cauzele problemei demografice lai noi în țară) are uterul extirpat.
De ce se întâmplă așa? Dacă din activitatea secției ginecologie ar fi excluse toate intervențiile
chirurgicale de miom uterin, atunci, practic, medicii ar rămâne fără lucru și nu ar îndeplini
planul “de activitate chirurgicală”. Astăzi exista tehnologii noi fără operare. Supravegherea
pacientului este o activitate scrupuloasă și neprofitabilă. Fiecare intervenție devine de fiecare
dată tot mai scumpă, fie din sursele companiilor de asigurare sau din sursele proprii ale
cetățenilor, de obicei, ambele. Efectuarea intervenției este pusă pe lista de așteptare,
echipamentul - în funcțiune. Să convingi o persoană nespecialistă este destul de ușor. Pacientul
poate fi indus în eroare, uneori nu sunt informați despre toate metodele de tratament a bolii
disponibile sau li se prezintă date negative sau false despre eficiența metodelor alternative de
tratament – fie deliberat sau pur și simplu din necunoaștere. Programele de sănătate ale
națiunii sunt destul de ineficiente, cheltuindu-se resurse imense din buget, inclusiv economii
personale.
Asigurarea medicală benevolă se face din contul veniturilor întreprinderilor și a
mijloacelor personale ale cetățenilor în baza unui contract. Esența asigurării benevole –
protecția și asistența cetățenilor la tratare în cazul deteriorării stării de sănătate. Asistența și, în
special, protecția doar din partea funcționarilor publici în raport cu alții, în lipsa controlului
civic transparent și a drepturilor ca element al lobbyismului criminal, sunt ineficiente.
Din vremuri străvechi, se purtau lupte pentru calitatea asistenței medicale. Cu mult
înainte de legile egiptene Hammurabi, conform cărora “dacă medical face o incizie persoanei
cu un cuțit de bronz și îi cauzează moartea sau efectuează operația nereușit... atunci acestuia i
se tăiau degetele”, existau legile sumerienilor, locuitorii Mesopotamiei aplicau amenzi
medicilor pentru malpraxis conform tarifelor.
Un aspect actual constituie problema responsabilității etice si disciplinare. Medicina
include mai multe norme de etică profesională care necesită consolidare, și control permanent
privind executarea acțiunilor, impunându-le disciplinar. Fiecărui pacient trebuie să i se acorde
tratament la cele mai înalte standarde; relația dintre medic și pacient trebuie să fie onestă și
confidențială; șoferul sau pilotul care se află în stare de ebrietate sunt pedepsiți dur și
supravegheați, pe când în cazul medicilor nu, este inacceptabil extorcarea de bani în cantități
mici, constrângerea pacientului de a încheia contracte de proprietate. Vânătoarea după
proprietățile bătrânilor bolnavi s-a dezvoltat pe scară largă, acompaniată medicamentos,
medicii încearcă să perfecteze moștenirea, fie sub formă de contrat cu întreținere pe viață,
ulterior cu moartea subită a pacientului. Utilizarea mijloacelor medicale cu sccopul de a
pedepsi pacientul, hărțuirea sexuală a pacientului de către medic, “iatrogenia”- oricare din
consecințele nefaste ale intervențiilor sau procedurilor profilactice, terapeutice sau de
diagnosticare, care rezultă în dereglarea funcțiilor organismului, invaliditate sau deces [12],
etica și impertinența publicității medicale, etc. Un obstacol în calea excesului și încălcărilor
profesionale există în codurile medicale ale țărilor dezvoltate. Subestimarea rolului aspectului
moral și etic pentru efectuarea activității profesionale cu succes este o gravă greșeală la
pregătirea specialiștilor. În Moldova a fost elaborat și aprobat „Codul cadru de etică
(deontologic)”. Este necesar de elaborat un cod de etică și conduită profesională a lucrătorului
medical ca un instrument de lucru, care să includă, în afară de standardele etice profesionale,
compartimentul proceduri disciplinare. Codul de etică constituie un act normativ, care, sub
formă sistematizată, trebuie să includă clauze moral-etice obligatorii, care să reglementeze
comportamentul profesional. Comunitatea profesională este obligată să impună membrilor săi
să respecte etica corporativă formală stabilită. Codul trebuie să includă norme morale pe
125
secțiuni tematice, care încălcate vor atrage după sine răspunderea juridică, indicată în
regulamentul disciplinar, evaluate regulat de comisia disciplinară, membrii căreia sunt nu doar
colegi medici, reprezentanți ai puterii regionale și legislativă, dar și ai societății civile. Astfel,
interdicția etică devine legală și este întărită cu aplicarea sancțiunii pentru încălcare.
Infracțiunea disciplinară a lucrătorului medical este încălcarea normelor codului etic, a
obligațiilor sale sau ale interdicțiilor impuse de acțiune sau inacțiune.
În sec. XV, în Anglia, chirurgul, care a produs pagube pacientului, era judecat de
primarul orașului și, conform sentinței acestuia din urmă, fie i se aplica o amendă, era
condamnat la închisoare sau era lipsit de dreptul de a practica medicina pentru o perioadă
determinată de timp. În țările dezvoltate, drept urmare a încălcării normelor codurilor etice
este retragerea licenței, prin urmare, interdicția de desfășurare a activității profesionale.
Practica disciplinară transparentă ar servi ca pârghie de acțiune importantă asupra calității
asistenței medicale, un criteriu la rezolvarea chestiunilor complicate și litigioase,
nereglementate prin lege, cunoașterea și respectarea căreia ar fi fost condiția de bază a
succesului profesional și a bunăstării materiale pentru fiecare lucrător medical.
În 1987, cardiochirurgul polonez Zbignev Religa a efectuat o operație de transplant de
inimă. Operația a durat 23 de ore și s-a încheiat cu succes – în fotografie Zbignev Religa
supraveghează indicatorii de activitate a noii inimi a pacientului. Asistentul cardiochirurgului
era atât de obosit, încât a adormit într-un colț a sălii de operații [9]. Încă din 1992 există
preocuparea de către Asociația Medicală Britanică cât privește faptul că specialitatea de medic
în sine contribuie la dezvoltarea stărilor de boală. Aceasta se manifestă sub forma de
decepționare în profesie și demoralizare, sporire a ideii de a lăsa această profesie, precum și
înrăutățirea stării de sănătate psihică a medicilor în general.
Chirurgul activează în condiții dificile zi de zi. În rezultatul investigațiilor noastre
realizate pe parcursul anului 2015 în instituțiile medico-sanitare din Chișinău doar 35% din
medicii chestionați ar alege astăzi profesia de medic, dacă o astfel de alegere li s-ar oferi, iar
57% ar fi încercat să se realizeze în alte domenii de activitate. Cu toate că în 16% din medici
copiii lor au luat aceeași cale, iar 25% au declarat că și-ar fi dorit ca copiii lor, atunci când vor
crește, să devină medici, 65% din cei chestionați au fost categoric împotrivă.
Lucrătorii medicali și, înainte de toate, medicii au un loc aparte în structura grupurilor
profesionale apte de muncă ale populației: în primul rând, aceștia se expun unui risc mai mare
de supraîncărcare psiho-emoțională, ajungând chiar la dezvoltarea sindromului de epuizare
profesională, pe care specialiștii o asociază cu esența socială a profesiei de medic, adică cu
necesitatea de a răspunde emoțional continuu în activitatea cu persoanele bolnave [2]; în al
doilea rând, anume ei s-au dovedit a fi neprotejați social în epoca schimbărilor sociale ca
urmare a nivelului mic de salarizare și reducere dramatică a calității vieții și, în al treilea rând
– într-o măsură destul de mare, de reușita și eficiența reformării sistemului de sănătate la etapa
actuală depinde de sănătatea și profesionalismul lucrătorilor medicali.
Este evident faptul că starea din prezent a condițiilor de viață și activității profesionale
a medicilor pot fi nu doar cauza apariției bolilor profesionale, ci si dezvoltarea mecanismelor
patogenetice/patologice și progresul acestora, inclusiv a sindromului de oboseală cronică și a
sindromului de epuizare, pe care marea majoritatea autorilor le consideră ca semne clinice a
stresului cronic la locul de muncă.
În afară de presiunea mare și creșterea numărului de pacienți operați cu o patologie
asociată complicată, natura lucrului chirurgului este legată și cu povara (periodică, de până la
50% din timpul turei, șederea în poziție incomodă și/sau fixă de până la 80% din tură), precum
și munca chirurgului este legată cu posibilitatea interacțiunii factorilor de natură biologică, în
particular, patogenii de boli infecțioase (hepatită, sifilis, HIV, infecții ale plăgilor), condițiile
microclimacterice nefavorabile și poluarea aerului din blocurile operatorii, influența radiațiilor
ionizate, dezvoltarea oboselii cauzate de schimbarea fusului orar ca urmare a perturbării
126
ritmului circadian, care au o importanță majoră pentru susținerea ritmului de ”somn-veghe”,
presiunea excesivă a sistemelor de analiză, iluminarea insuficientă, gălăgie; utilizarea pe larg
în practica terapeutică a antibioticelor, preparatelor hormonale, precum și a substanțelor
dezinfectante, toate acestea constituie cauza răspândirii în rândul lucrătorilor medicali, inclusiv
a medicilor, a alergiilor de origine profesională.
Iar în structura bolilor cronice, lideri sunt bolile organelor aparatului digestiv, care
constituie 30% din structura bolilor indicate de medicii chestionați și sunt răspândite în rândul
a 62% din medici. Acestea sunt urmate de bolile sistemului sanguin (20%; 42,4% din
respondenți), boli ale sistemului musculo-scheletic (18% din structură, se întâlnesc la 36,8%
din medici), ale sistemului nervos (14%; 30,2% medici), boli ale organelor sistemului
respirator (9%; 19,7% medici) și a sistemului excretor (6%; 11,6% medici).
Astfel, malpraxisul „pândește” pe fiecare din medici. O cauză destul de importantă
care duce la malpraxis este că volumul de informații medicale este într-atât de mare, încât nu
poate fi asimilat de o singură persoană, deoarece numărul bolilor cunoscute este de minimum
10,000, a simptomelor și sindroamelor – 100,000, operații și modificări ale acestora, a
metodelor de laborator, citologice, biologice, clinice de diagnosticare și altele — zeci de mii.
Iar nivelul de economie scăzut nu permite medicului să-și asigure nivelul
corespunzător de calitate al vieții pe plan social, profesional și personal, inclusiv să-și crească
calitativ nivelul de calificare, să-și învețe copiii, să se alimenteze corect, să ducă un mod
sănătos de viață, să se odihnească corespunzător în timpul concediului.
Care este imaginea pe țară? Pe de o parte, lucrătorii medicali trebuie să apere
interesele pacienților, riscă cu propria sănătate și viață, iar, pe de altă parte – există riscul unui
rezultat nefericit al asistenței medicale acordate pacientului, ex. defectul de a acorda asistență
medicală. Pe durata acordării asistenței medicale pacientului, medicul își asumă nu doar
responsabilitatea morală, ci și cea juridică pentru calitatea și consecințele acțiunilor sale.
Rezultatul nefericit al tratamentului, ca cea mai probabilă cauză de adresare a
pacientului (fie a rudelor sale), poate finaliza cu o plângere sau în instanța de judecată, poate
surveni ca urmare a malpraxisului, acțiunilor incorecte ale medicului, sau accident.
In concluzie medicul, desfășurându-și activitatea profesională, necesită în permanență
protecție față de pacient. Aceasta mai este cauzată de faptul că realizările științelor medicale
au dus la creșterea speranțelor pe care populația le așteaptă de la medic, precum și la
complicarea semnificativă a tehnologiilor medicale. Au devenit tot mai frecvente cazurile de
alergii greu de prezis, iar aplicarea metodelor instrumentale de diagnosticare uneori constituie
un potențial pericol pentru sănătatea pacientului. Ba mai mult, s-a extins informarea populației
privind drepturile sale, a sporit exigența de respectare de către medici a prevederilor eticii
medicale și generale.
Litigiile de reparare a prejudiciului, suportat ca urmare a intervenției medicale, sunt
întotdeauna însoțite de proceduri legale destul de dificile și de lungă durată și stres emoțional
atât din partea pacientului (reclamant), precum și din partea lucrătorului medical (pârât) și
administrația instituției medico-profilactice. Practica juridică și medico-legală străină de
evaluare a rezultatelor nefaste la acordarea asistenței medicale confirmă că între 53 [6] și 59%
[11], 33-58% din cazurile de insatisfacție a pacienților față de deservirea medicală la
efectuarea ulterioară a expertizei, asistența medicală a fost evaluată ca corespunzătoare. Peste
hotare, medicii demult s-au convins de faptul că prețul reclamației, care iese în afara clinicii,
începe să crească continuu, rezultând în cheltuieli de judecată, plata serviciilor experților și
altele. Victimele – în cele mai fericite cazuri (cele 30% din cazuri rămase) potențial vor
convinge in modul următor: vina a fost demonstrată, procesul de judecată câștigat, iar
evaluarea legală a costului malpraxisului constituie o sumă infimă, care nu acoperă cheltuielile
pentru acumularea probelor, asistență juridică suportate pe durata procesului. De exemplu, în
Italia au fost calculate cheltuielile pentru malpraxis pentru anul 2012, care au constituit suma
127
de 300 milioane euro [4]. În afară de pierderi economice, care rezultă în urma conflictelor din
domeniul deservirii medicale, nu pot fi ignorate prejudiciile morale, pe care le suportă ambele
părți, ceea ce rezultă în final cu scumpirea sau reducerea calității asistenței medicale.
Cu părere de rău, în multe țări lucrătorii medicali încearcă să ascundă informația
despre erorile comise. Exemplele sus-menționate demonstrează că acestea au loc, în primul
rând din cauza faptului că informații de acest gen erau tradițional folosite ca pedeapsă.
Peste hotare, au fost create și implementate programe speciale, scopul cărora este
instruirea medicilor să-și controleze comportamentul, direcționat spre diminuarea riscului de
atragere la răspundere [10]. După participarea la astfel de programe, probabilitatea de
depunere a cererilor de judecată împotriva anesteziologilor s-a redus de la 18,8 la 9,1%, iar
probabilitatea satisfacerii petiției – de la 14,6 la 5%; în cazul ginecologilor-obstetricieni: de la
23,3 la 15,2% și, respectiv de la 11,6 la 4,2% [2].
În Marea Britanie, de exemplu, Uniunea Apărătorilor Medicali, care acordă medicilor
asistență juridică, a susținut politica de recunoaștere deschisă a greșelilor. S-a dovedit că o
astfel de practică duce la diminuarea semnificativă (aproximativ în jumătate) a numărului de
petiții împotriva lucrătorilor și organizațiilor medicale. După cum putem observa, discuțiile
privind malpraxisul cu scopul de a stabili și elimina cauzele acestuia (și nu persoanele care au
comis greșeala), sunt posibile doar schimbând cultura de activitate profesională și deschiderea
mai largă față de pacienți.
150 de chirurgi din New-York au transplantat complet și pe gratis (costul operației 1
milion de dolari) fața unui bărbat. Pielea i-a fost transplantată cap, frunte, obraji și chiar pe gât.
Până atunci transplantul de față se efectua de mai bine de 10 ani, dar o operație atât de
complexă nu s-a mai efectuat. Pompierul Patrick Hardison, salvându-i pe alții, a căzut sub
dărâmăturile unei clădiri cuprinsă de flăcări [1].
Un exemplu de altruism reciproc între medici și pacienți care ar trebui de continuat și
de învățat din exemplul țărilor dezvoltate, este de a ajuta medicul pentru a scădea nivelul
greșelilor profesionale.
Bibliografie
1. Firefighter Patrick Hardison extensive face transplant. In:
http://www.3ders.org/articles/20151117-firefighter-patrick-hardison-extensive-face-
transplant-3d-printed-guides.html
2. Frisch P.R. et al. Quality assurance: the growth of a concepts and evolvement of change.
In: West J. Med., 1995. V. 163, N 4. p. 346—350
3. Lavidor M. How sleep is related to fatigue. In: Brit. J. Health Psychol, 2003, Vol. 8, N 1,
p. 95 – 105.
4. Malasanita costi per 15 miliardi di euro in 9 anni. In:
http://www.linkiesta.it/it/article/2014/02/26/malasanita-costi-per-15-miliardi-di-euro-in-9-
anni/19807/
5. Malpraxis. In: http://www.dex.ro/gre%C8%99eal%C4%83
6. Reid W. K. The role of the Health Service Ombudsman. In: Health Bulletin, 1995, v. 53,
N 6, p. 349-352.
7. Save the children. In: http://www.savethechildren.it/IT/Tool/Press/All
8. Statistică. In: http://ziarulnational.md/statistica-cati-oameni-au-decedat-anul-trecut-in-r-
moldova/
9. Storia di una fotografia il chirurgo spossato dopo un trapianto. In:
http://www.masedomani.com/2014/11/04.
10. Thomasson G.O. To err is human: Building a health system. v.Washington. In: Jt. Comm.
J. Qual. Improv, 1994, V. 70, N 6, p. 317– 329
11. World Congress on medical law, 9-th. Gent (Belgium), 1991. Vol. II. 477 p.

128
 12. Автандилов Г.Г. Особенности X пересмотра Международной классификации
болезней и применение ее в патологоанатомической практике. B: Архив патологии,
1998, N 1, c. 56.
13. Гринберг М.С. Преступное невежество, B: Правоведение, 1989, N 5, c. 74-79,

Райлян Олеся, Руснак Светлана, научный руководитель

ПРОЯВЛЕНИЕ ЗАЩИТНЫХ МЕХАНИЗМОВ В РАБОТЕ МЕНЕДЖЕРОВ ПО
ПРОДАЖАМ
THE MANIFESTATION OF DEFENSE MECHANISMS IN THE WORK OF SALES
MANAGERS
Резюме
На современном этапе в Молдове наблюдается интенсивный рост рыночных отношений и
роль человеческого фактора в экономике резко возросла. В настоящее время конкуренция на
рынке труда значительно увеличилась. В связи с возросшими требованиями современного
общества выросло количество учебных заведений, предлагающих возможность овладения
новыми современными специальностями.
В нашей стране одной из ведущих отраслей в экономике является торговля. Возрос спрос на
специальности касающиеся данной отрасли. Как следствие, одной из наиболее
востребованных профессий в Молдове является менеджер по продажам. Эта должность
требует наличия определённых личностных качеств: адаптивность к различным ситуациям;
решительность; надёжность; высокая активность; настойчивость; уверенность в себе;
стрессоустойчивость; умение брать на себя ответственность; ориентация на достижение;
коммуникативность; умение убеждать; эмоциональная устойчивость и др. Также в
профессии менеджера по продажам требуются творческие, интеллектуальные и
дипломатические навыки. В связи с тем, что сфера применения данной профессии типа
“человек-человек” специалисты в области торговли должны обладать экстровертированным
типом темперамента. В сложных ситуациях даже у тех менеджеров, которые имеют
значительный профессиональный опыт может проявляться целый комплекс защитных
механизмов. Таких как: бегство или избегание; компенсация и гиперкомпенсация; агрессия;
фрустрация; перенос и контр-перенос; мечты и/или уход от реальности и др. Регулярное
повторение ситуаций, предполагающих активизацию защитных механизмов, приводят к
регрессии личности менеджера. Уверенность в себе - это свойство зрелой личности.
Следовательно, состояние неуверенности в себе проявляется в агрессивности, которая
выражается в достижении своих интересов за счёт прав и интересов других людей. В данном
аспекте агрессивность закрепляется как черта личности. Высокий уровень ответственности,
отсутствие поддержки могут способствовать появлению отрицательного эмоционального
состояния. Стресс и некомпенсируемая напряжённость может повлиять на общее состояние
здоровья, способствовать появлению таких физиологических реакций как головная боль,
повышение давления, депрессии, вегето-сосудистым проявлениям, учащенному
сердцебиению и др. Как следствие, продолжительное нахождение в состоянии стресса
может привести к ухудшению здоровья и появлению заболеваний обусловленных
психосоматическим компонентом.
Ключевые слова: менеджер, защитныe механизмы, бегство или избегание, компенсация и
гиперкомпенсация, агрессия, фрустрация, перенос и контр-перенос, мечты и/или уход от
реальности.
Abstract
Nowadays, in Moldovan economy, the intensive growth of the market relations and the role of the
human factor sharply increased. Now the competition in labor market has considerably risen. In
129
connection with the growing requirements of modern society, an amount of educational
establishments grew offering possibility to capture new modern specialties. In our country trade is
one of the leading branches in economy. There is a strong demand for the specialties concerning
this branch. As a result, one of the most demanded professions in Moldova is the sales manager.
This position requires the existence of certain personal qualities: adaptability to various situations;
determination; reliability; high activity; persistence; self-confidence; resistance to stress; ability to
take the responsibility; orientation to achievement; communicativeness; ability to convince;
emotional stability, etc. Also the profession of sales manager requires creative, intellectual and
diplomatic skills. Due to the fact that the scope of the profession is “man-man”, experts in the field
of trade should have the extrovert type of temperament. In difficult situations, even those managers
who have an extensive professional experience may show a complex of defense mechanisms, such
as: escape or avoidance, compensation and overcompensation, aggression, frustration, transference
and counter-transference, dreams and/or escape from reality, and others. Regular repetition of the
situations assuming activation of protective mechanisms is led to regression of the identity of the
manager. Self-confidence is a property of the mature personality. Therefore, the condition of
uncertainty in itself is shown in aggression, which is expressed in achievement of the interests due
to the rights and interests of other people. Aggression is fixed in this aspect as the personality
feature. High level of responsibility, lack of support can contribute to the emergence of a negative
emotional state. Stress and uncompensated tension can affect overall health, can promote the
emergence of physiological reactions such as headache, high blood pressure, depression,
vegetative-vascular manifestations, palpitations and others. As a result, long stay in the stress
condition can lead to deterioration of health and emergence of the diseases caused by a
psychosomatic component.
Keywords: manager, defense mechanisms, escape or avoidance, compensation and
overcompensation, aggression, frustration, transference and counter-transference, dreams and/or
escape from reality.
Американский психолог и социолог Э. Мэйо [по 3] в результате проведенных
им исследований, обратил внимание на преобладающее влияние психологических и
социальных факторов на эффективность трудового поведения менеджера.
Стрессоустойчивость является одним из важнейших качеств менеджера, принимая во
внимание специфику его работы. Способность к риску – один из главных критериев в
оценке профессиональной пригодности менеджера. К тому же, до восьмидесяти
процентов проблем, возникающих перед менеджером, связано с человеческим
фактором.
Защитные механизмы – это психоаналитическое понятие, обозначающее
совокупность бессознательных приемов, с помощью которых человек оберегает себя от
психологических травм и неприятных переживаний, стремясь вместе с тем сохранить в
целостности сложившийся Я - образ [2, с.112].
Таким образом, защитные механизмы помогают психике справляться с
стрессовым воздействием, повышая стрессоустойчивость личности.
В психологии существует понятие совладеющее поведение – копинг – которое
рассматривается как осознанное рациональное поведение, направленное на устранение
стрессовой ситуации. Копинг направлен на устранение ситуации психологической
угрозы, то есть поддержание баланса между требованиями среды и ресурсами,
удовлетворяющими этим условиям. Условием копинга является стресс - состояние
человека, неспецифическая реакция на физиологическом, психологическом и
поведенческом уровнях, возникающая в ответ на неблагоприятные воздействия [8].
В данном исследовании предполагается, что имеется непосредственная связь
между копинг-поведением и психологической защитой.

130
 Cначала термин «защита» применяет в своей работе З. Фрейд «Защитные
нейропсихозы» [по 2] в 1894 и далее в ряде последующих работ, в т.ч. «Толкование
сновидений» – для описания борьбы Эго против болезненных или невыносимых мыслей
и аффектов. В отдельные периоды жизни и в соответствии со своей собственной
конкретной структурой индивидуальное Я выбирает то один, то другой способ защиты
[7, c.108]. Далее уже термин «защитный механизм» впервые появляется в классической
работе Анны Фрейд «Я и защитные механизмы», где описано десять форм активности –
или методов деятельности Я – выполняющих защитную функцию [6].
На роль защитных механизмов в стрессовой ситуации обращает внимание и
Лазарус, перечисляя следующие механизмы когнитивной защиты в ролях копинговых
стратегий – идентификация, перемещение, подавление, отрицание, формирование
реакции и интеллектуализация [1, с.110].

Рисунок 1. Механизмы когнитивной защиты (Лазарус Р.) [1]

Также значительный вклад в изучение проблемы защитных механизмов внесли
Н. Мак-Вильямс [4], Никольская И.М [5], Грановская Р.М [5].
Проблема исследования. Работники сферы менеджмента, испытывая
повышенную эмоциональную, физическую и психическую нагрузку, не применяют
эффективные способы снятия напряжения, вследствие чего происходит снижение
уровня продаж, что негативно отражается на экономическое положения нашей страны.
Цель исследования. Исходя из актуальности данной тематики, мы определили
целью нашего исследования выявление проявления защитных механизмов в работе
менеджеров по продажам.
Объектом данного исследования выступили сотрудники частной организации
– 10 менеджеров из отдела продаж и 20 – из отдела проектов, в возрасте от 27 до 35 лет.
Предметом исследования являются механизмы психологической защиты.
Гипотетическая модель исследования. В работе была выдвинута основная
гипотеза: защитные механизмы оказывают влияние на успешность профессиональной
деятельности менеджеров, повышая стрессоустойчивость их личности.
Частная гипотеза: чем конструктивнее защита, тем успешнее
стрессоустойчивость и меньше риск профессионального выгорания.
Методы исследования. В данном исследовании использовались следующие
тесты, опросники и методики:
 методика «Индикатор копинг-стратегий» Д. Амирхана, в адаптации Н.А.
Сироты и В.М. Ялтонского;
 методика диагностики профессионального выгорания MBI Маслач и Джексон, в
адаптации Водопьяновой Н.Е;

131
  опросник «Индекс жизненного стиля» LSI Р. Плутчика, Г.Келлермана и
Х.Р.Конте;
 тест-опросник А. Мехрабиана для измерения мотивации достижения ТМД,
модификация М.Ш. Магомед-Эминова;
 методы статистической обработки информации.
Как видно по данным наглядно представленным на рисунке 2 – наиболее
выраженной стратегией у испытуемых выборки является стратегия разрешения проблем
– х.ср.=29,2.
Средние показатели по данной стратегии получены у 17 человек, что составляет
56,67% выборки; высокие – у 13 испытуемых – что составляет 43,33% выборки; низкие
и очень низкие – не выявлены.

Рисунок 2. Выраженность средних показателей копинг-стратегий среди

испытуемых выборки
Наименее выраженной по выборке является стратегия избегания проблем –
х.ср.=18,3. Высокие и средние показатели по данной характеристике не выявлены.
Низкие показатели – у 25 испытуемых, что составляет 83,33% выборки. Очень низкие –
у 5-ти испытуемых, что составляет 16,67% выборки.
Средне распространена по выборке стратегия поиск социальной поддержки –
х.ср.=21,3. По данной характеристике преобладают средние показатели – у 24-х
испытуемых, что составляет 80% выборки. Выражены низкие показатели у 5-ти
испытуемых, что составляет 16,67% выборки. Высокие – у 1 испытуемого – 3,33%.

Рисунок 3. Соотношение уровней копинг-стратегий среди испытуемых

выборки
Таким образом, можно сделать вывод о том, что в целом по выборке
преобладают конструктивные копинг-стратегии – поиск социальной поддержки и
разрешения проблем перед неконструктивной стратегией избегания, что говорит об
активной жизненной позиции менеджерского состава.
В ходе диагностики уровня профессионального выгорания в целом по выборке,
мы получили следующие данные.

132
 Рисунок 4. Соотношение средних показателей профессионального выгорания
среди испытуемых выборки
Как видно по данным рисунков 4 и 5б наименьшая степень выгорания
представлена по характеристике эмоциональное истощение – х.ср.=14,7. Низкие
показатели у 17 человек – 56,67% выборки. Средние у 13 человек, что составляет
43,33% выборки. Высокие – отсутствуют.
Достаточно высокие показатели получены по шкале редукция
профессионализма х ср.=36,9 (обратная зависимость), что также говорит о низкой
степени выгорания по данной шкале. Преобладают низкие показатели также у 17-ти
испытуемых, что составляет 56,67% выборки. Достаточно выражены средние – у 12-ти
человек, что составляет 40% выборки. Высокие – всего у 1 испытуемого – 3,33%.
Наибольшая степень выгорания получена по характеристике деперсонализация –
х ср.=5,1. Низкие показатели выявлены у 16 испытуемых – 53,33%. Средние – 13-ти
человек, что составляет 43,33% выборки. Высокие также – у 1 испытуемого – 3,33%.

Рисунок 5. Выраженность уровней профессионального выгорания среди

испытуемых выборки
Таким образом, в целом по выборке мы можем сделать следующие выводы:
 профессиональное выгорание у менеджерского состава диагностировано на низком и
среднем уровне;
 наименее выражены эмоциональное истощение и редукция профессионализма;
 наиболее присущ симптом деперсонализации – проявляющегося в эмоциональном
отстранении и безразличии, формальном выполнении профессиональных обязанностей.
В ходе диагностики механизмов психологической защиты в целом по выборке,
мы получили следующие данные – рисунки 6, 7. Показатели испытуемых были
ранжированы по следующей схеме: низкий уровень: 0-35, средний 35,1-75, высокий –
75,1-100.
Как видно, наиболее распространены по выборке такие виды психологических
защит как:
 отрицание х.ср=70,5 – низкие показатели – отсутствуют, у 16 человек высокие
показатели, что составляет 53,33% выборки и у 14 – средние – 46,67%;

133
 интеллектуализация х ср.=68,3 – у 11 человек высокие показатели – 36,67% выборки;
средние – у 17 – также 56,67%; низкие – у 2-х испытуемых, что составляет 6,657%
выборки.

Рисунок 6. Соотношение средних показателей механизмов психологической

защиты среди испытуемых выборки
Наименее распространены по выборке:
 подавление – х.ср=35 – высокие показатели – отсутствуют; средние выявлены у 12
человек, что составляет 40% выборки, низкие – у 18 испытуемых – 60% выборки;
 замещение х ср.=38,2 – высокие показатели – также отсутствуют, у 17 человек – средние
– 56,67% выборки, низкие диагностированы у 13 испытуемых, что составляет 43,33%
выборки.
Далее распространенность видов психологических защит по выборке в порядке
убывания – от большего к меньшему:
 компенсация – х.ср=51,7;
 проекция – х.ср=47;
 реактивное образование – х.ср=45,3;
 регрессия – х.ср=43,6.

Рисунок 7. Выраженность уровней механизмов психологической защиты

среди испытуемых выборки
Общая психологическая напряженность по выборке находится на среднем
уровне – х. ср.=49,9.
Таким образом, в целом по выборке можно сделать следующие выводы. Среди
менеджерского состава в психологической структуре личности доминируют такие виды
защит как отрицание и интеллектуализация. Можно говорить о преобладании
«умственного» способа преодоления конфликтной или фрустрирующей ситуации без
переживаний (над эмоциональной). Также можно предположить, что, все то что не
поддается логическому объяснению – отрицается.
В ходе диагностики доминирующего мотива в структуре личности в целом по
выборке, мы получили следующие данные – рисунок 8.

134
 Как видно по данным таблиц и наглядно представлено на рисунке 8, в целом по
выборке преобладает мотив избегания неудачи – х.ср=158,2 при х min=76 и х max=164:
у 20 человек, что составляет 66,67% исследуемой выборки, в структуре личности
преобладает мотив избегания неудач; в свою очередь у 10 человек, что составляет
33,33% выборки в структуре личности преобладает мотив достижения.

Рисунок 8. Выраженность мотивов избегания неудачи/достижения среди

испытуемых выборки
Нами были проведены и другие статистические расчеты.
При корреляционном анализе (Pearson Correlation) были выявлены
положительные соотношения между социальной поддержкой и регрессией (р=0.024),
таким образом копинговую стратегию социальной поддержки испытуемые используют
в состоянии защитного механизма регрессии. Прямая связь выявлена между избеганием
проблемы и проекцией (р=0.043), общей напряженностью (р=0.036).
Некоторые симптомы эмоционального выгорания также образовывают связи с
защитными механизмами. Так, подавление соотносится косвенно с редукцией
профессионализма (р=0.025) – то есть является способом компенсации при
испытывании эмоционального выгорания. Проекция составляет прямую связь с
редукцией профессионализма (р=0.037) – является способом объяснить себе состояние
эмоционального выгорания. Замещение составляет прямую связь с деперсонализацией
(р=0.001).
Мотивация достижения соотносится косвенно с регрессией – то есть регрессия
является способом компенсации при заниженной мотивированности (р=0.027). Но
также составляет прямую связь с интеллектуализацией – является способом повысить
мотивированность (р=0.020).
Данные расчеты показали необходимость более внимательного отношения к
эмоциональным состояниям, мотивации и психофизическому здоровью менеджеров по
продажам.
Таким образом, среди менеджерского состава исследуемой выборки в структуре
личности мотив избегания неудач доминирует над мотивом достижения, что является
неблагоприятным признаком для личностного развития и профессионального роста.
Таким образом, проанализировав данные экспериментального исследования, мы
выявили следующее.
 В исследуемой выборке наблюдается достаточно высокий уровень
стрессоустойчивости, т. к. наблюдается:
- средний уровень психологической напряженности по группе;
- низкий и средний уровень эмоционального истощения;
-не выраженная редукция профессионализма.
 Эмоциональное истощение, выраженное примерно у половины исследуемой группы
на среднем уровне, проявляется больше в деперсонализации, чем в других
симптомах.
135
 Психологические защиты, преимущественно используемые менеджерским составом
(отрицание, интеллектуализация) имеют следующую особенность – исключение или
не допуск в эмоциональную сферу - предпочитается умственная, логическая
переработка или попросту непризнание проблемы. Имеет место произвольную
схематизацию и истолкование событий для развития чувства субъективного
контроля над любой ситуацией.
 Наиболее значимы успешно применяется использование защит по отношению к
следующим травмирующим ситуациям: социальной оценки (отрицание) и
сдерживание эмоции ожидания или предвидения из боязни пережить разочарование
 Наименее популярны психологические защиты, связанные с эмоциями страха
(подавление) и гнева (замещение). Данные эмоции скорее всего признаются и
проявляются.
 Что характерно для данного защитного поведения (отрицание) менеджеров в
норме: эгоцентризм, внушаемость и самовнушаемость, общительность, стремление
быть в центре внимание, оптимизм, непринужденность, дружелюбие, умение
внушать доверие, уверенная манера держаться, жажда признания, самонадеянность,
хвастовство, жалость к себе, обходительность, готовность услужить,
аффектированная манера поведения, пафос, легкая переносимость критики и
отсутствие самокритичности.
 Особенности защитного поведения, связанного с механизмом психологической
защиты интеллектуализация менеджеров в норме: старательность, ответственность,
добросовестность, самоконтроль, склонность к анализу и самоанализу,
основательность, осознанность обязательств, любовь к порядку, не характерность
вредных привычек, предусмотрительность, дисциплинированность, индивидуализм.
 Преобладающие копинг-стратегии: поиск социальной поддержки и разрешения
проблем являются конструктивными.
 Несмотря на то, что копинг-стратегия избегания неудач у менеджеров не является
предпочитаемой, в структуре личности мотив избегания неудач у большинства все
же преобладает над мотивом достижения, что является неблагоприятным признаком
для личностного развития и профессионального роста.
Таким образом, наша гипотеза, о том, что защитные механизмы оказывают
влияние на успешность профессиональной деятельности менеджеров, повышая
стрессоустойчивость их личности - в ходе экспериментального исследования
подтвердилась. Мы можем видеть, что предпочитаемые в данной профессиональной
среде качества поддерживаются необходимыми психологическими защитами, а
социально приемлемые в данной сфере, и где-то профессионально значимые
негативные эмоции страха (оценка оправданных рисков) и гнева
(конкурентоспособность) – проявляются свободнее и защитные механизмы, связанные с
ними остаются менее востребованы личностью менеджера.
Также наше исследование выявило некоторые проблемные сферы, для развития
которых нами была рекомендована и апробирована серия коррекционных занятий. Она
была направлена на: прежде всего на коррекцию в мотивационной структуре мотивов
избегания/достижения, снятию эмоционального напряжения – работу с симптомами
выгорания (в частности с деперсонализацией) и трансформации затрачиваемой ранее
энергии в конструктивное русло – развитие лидерских качеств (инициативность,
высокая коммуникативность).
Библиография
1. Lazarus R.S.; Folkman S. Stress, appraisal, and coping. New York: Springer, 1984. 329 p.

136
 2. Боковикова А.М. (ред). Энциклопедия глубинной психологии. Фрейд З.: жизнь,
работа, наследие. Том 1. М.: ЗАО МГ Менеджмент, 1998. 452 c.
3. Котов С. В. Мотивация «на успех» и мотивация «на избегание неудач» в контексте
позитивной психологии. В: Молодой ученый, 2012, nr.4, c.360-362.
4. Мак-Вильямс Н. Психоаналитическая диагностика. Понимание структуры личности
в клиническом процессе. М.: Независимая фирма Класс, 1998. 480 с.
5. Никольская И.М.; Грановская Р.М. Психологическая защита у детей. Спб: Речь,
2000. 507
6. Фрейд А. Психология Я и защитные механизмы. М.: Педагогика-пресс, 1993. 325 c.
7. Языкова Т.А.; Зайцев В.П. Поведение типа А: проблемы изучения и
психологическая коррекция. В: Психологический журнал, 1990, т. 11, nr. 5, c. 103-
111.
8. Ящук С.Л. Особенности копинг-стратегий у менеджеров с разным уровнем
сформированности синдрома эмоционального выгорания. В: Mатериалы II заочной
международной научно-практической интернет-конференции. Омск: ИРООО,
2011, c.179- 194.
AlAli Abdalrahman, coordonator științific Rusnac Svetlana
РАЗВИТИЕ ДЕПРЕССИВНЫХ СОСТОЯНИЙ И СПОСОБЫ УЛУЧШЕНИЯ
ЖИЗНЕДЕЯТЕЛЬНОСТИ ЛИЧНОСТИ
THE DEVELOPMENT OF DEPRESSION AND IMPROVEMENT OF LIFE OF
INDIVIDUALS
Резюме
В данной статье рассматривается актуальность проблемы депрессии, факторы и развитие
депрессивных состояний, а также некоторые факты, которых заставляют нас уделить больше
внимания изучению причин возникновения, виды, формы и признаки этого недуга и его
влияния, как на личность, так и на общество. Внимание к причинам возникновения
депрессивных состояний поможет определять их форму, вид, степень тяжести, такие
факторы, как например: опыт ранних лет жизни, психологическая травма и тяжелый стресс,
межличностные потери, экзистенциальные потери, биологические факторы и другие. В
результате мы сможем обнаружить и выявить проблему и дать соответствующие
рекомендации, что облегчает ее решение и возможное устранение последствий.
Ключевые слова: депрессивные состояния, недуг, межличностные потери,
экзистенциальные потери.
Abstract
This article discusses how to develop doldrums and how much is actual the problem of depression,
as well as considers some facts that make us to pay more attention to studying the causes, types,
forms and signs of this ailment, and its impact on both the individual and the society. A thorough
attention to the causes of depression will help to determine their shape, severity, such as the early
years of life experience, psychological trauma and severe stress, interpersonal loss, loss of
existential, biological and other factors. As a result, we will be able to detect and identify the
problem and make recommendations to facilitate its decision and the aftermath.
Keywords: doldrums, ailment, psychological trauma, interpersonal loss, loss of existential.
Депрессия известна человечеству столько же, сколько оно себя осознает, но к
началу третьего тысячелетия проблема депрессии начинает приобретать уже не только
концептуальное, но и важное прикладное значение. Она становится заметна не только в
здравоохранении, но и во всем жизненном укладе [3, с. 6]. Ведущая роль в изучении
депрессии, наряду с клинической медициной, принадлежит психологии. Эти науки идут
здесь рука об руку, постоянно поддерживая друг друга. С одной стороны, изучение
137
депрессии во многом до сих пор является экспериментальной отраслью, и именно в
чисто психологическом плане, с другой нельзя отмахнуться от четко фиксируемых
фактов физиологических и биохимических проявлений этого типа душевных
расстройств [4].
Актуальность темы связана со значительным ростом депрессивных расстройств.
За последние 40 лет в большинстве развитых стран отмечался значительный рост
численности заболеваний депрессиями, ставшими к концу XX века одной из
фундаментальных проблем человечества. Если сто лет назад доля депрессий в структуре
душевных расстройств составляла несколько процентов, то сейчас на порядок выше (до
15% всего населения планеты, а в развитых странах до 20%). По прогнозам к 2020 году
экономический ущерб от депрессии окажется на втором месте после сердечно-
сосудистой патологии [5]. Депрессия дорого обходится обществу экономически, но
цену человеческих страданий измерить невозможно. Депрессия зачастую мешает
нормальной жизнедеятельности и причиняет боль и страдания не только больным, но и
их близким. Серьезная депрессия может разрушить семью и жизнь человека. Если
учесть потери в производительности труда, возникающую при этом текучесть рабочей
силы и затраты на медицинскую помощь, то депрессия обходится американцам
ежегодно в 43,7 миллиардов долларов (Образовательная программа по депрессивным
расстройствам, материалы WPA). Американские специалисты подсчитали, что ежегодно
заболеваемость депрессией обходится обществу в 156 миллионов дней утраченного
рабочего времени [14, c.78].
Депрессия в ее различных клинических вариантах признается одной из
основных причин снижения трудоспособности и по уровню распространенности они
являются безусловными лидерами среди других психических расстройств.
Исследования во всех странах мира показывают: депрессия, подобно сердечно-
сосудистыми заболеваниям, становится наиболее распространенным недугом нашего
времени. Это распространенное расстройство, которым страдают миллионы людей [2, c.
4]. По данным разных исследователей, депрессивные расстройства являются важными
факторами риска по возникновению разных форм химической зависимости и, в
значительной степени, осложняют течение сопутствующих соматических заболеваний.
Наконец, депрессивные расстройства являются основным фактором риска суицидов [16,
с. 19].
Депрессия является распространенным психическим расстройством, которое
проявляется подавленное настроение, потеря интереса или удовольствия, чувство вины
или низкая самооценка, нарушение сна и аппетита, низкий уровень энергии, и плохая
концентрация. Эти проблемы могут стать хронические или рецидивирующие и
привести к существенному нарушению в способности человека заботиться о свои
повседневные обязанности. В худшем случае, депрессия может привести к
самоубийству, трагическим несчастьям, связанным с потерей около 1 миллион жизней
каждый год. К 2020 году депрессия прогнозируется до первого место в рейтинге ДАЛИ
для всех возрастов, обоих полов. Сегодня, депрессия уже является второй причиной
DALY, в возрастной категории 15-44 лет для обоих полов [5].
Депрессивные состояний встречаются у людей всех полов, возрастов и фонов, и
как психические расстройства являются нарушениями аффекта. Депрессии поддаются
лечению, тем не менее, в настоящее время именно депрессия наиболее
распространённое психическое расстройство. Ею страдает 10 % населения в возрасте
старше 40 лет, из них две трети женщины. Среди лиц старше 65 лет депрессия
встречается в три раза чаще. Также депрессии и депрессивным состояниям подвержено
около 5 % детей подростков в возрасте от 10 до 15 лет [10, c. 41]. Общая
распространённость депрессии (всех разновидностей) в юношеском возрасте составляет
138
от 15 до 40 % [1, с. 30]. Во многих работах подчёркивается, что большей
распространённости аффективных расстройств в юношеском возрасте соответствует и
большая частота суицидов [17, с. 197].
Депрессивные состояний не имеют единственной причины. Чаще всего они
возникают по ряду причин. Не все они лежат на поверхности и можно не
подразумевать, почему депрессия поразила человека. Но безотносительно ее причины,
депрессия не только плохое настроение. Это связано и с физиологическими
изменениями в мозге, и с неустойчивостью биохимических процессов.
Самые распространённые факторы, влияющие на возникновение депрессии
можно разделить на три групп.
 Биологические факторы, вызывающие депрессию
 Наследственность и семейная история
Генетика играет важную роль в возникновении депрессии. Это может
происходить в семье в течение нескольких поколений. Кроме того, депрессия может
быть связана с переживаниями отверженности в детстве. Когда имеет место прерванное
движение любви ребенка к отцу или матери, то впоследствии человек чувствует себя
опустошенным и риск возникновения депрессии повышается. Исследования
убедительно показывают, что депрессия передается по наследству [15, c.83].
 Соматические заболевания
Тяжелые телесные страдания могут вызвать соответствующие психологические
или эмоциональные реакции. Кроме того, некоторые болезни могут привести к
химическим изменениям в мозгу, которые вызывают депрессию, такие как: болезнь
Аддисона, СПИД, астма, анемия, хроническая инфекция (мононуклеоз, туберкулез),
застойная сердечная недостаточность, диабет, гипертиреоз, гипотиреоз [8, c. 44-45],
инфекционный гепатит, грипп, злокачественные опухоли (рак), нарушение питания,
менопауза, множественный склероз, послеродовые изменения в настроении,
предменструальный синдром, ревматоидный артрит, сифилис, неспецифический
язвенный колит и другие [16, c. 17].
 Эндокринные нарушения
Нейроэндокринная регулировка, дисфункция щитовидной железы (например,
гипотиреоз и гипертиреоз) и дисфункция надпочечника (например, высокий уровень
кортизола), а также изменения в репродуктивной эндокринологии (например, в уровнях
прогестерона и эстрогена, что характерно для женщин в менопаузе) четко
ассоциируются с депрессией [7, c. 245].
 Побочные эффекты лекарств
Некоторые рекомендованные лечащим врачом лекарства могут вызвать
изменения химических процессов в мозгу, приводящие к клинической депрессии. Это
препараты, понижающие давление, транквилизаторы и лекарства от болезни
Паркинсона [6, c. 305].
 Эндогенная (возникающая внутри организма) депрессия
Депрессия такого типа возникает по неизвестным причинам. Периодически у
некоторых людей случается сильная нейрохимическая дисфункция, приводящая к
депрессии. Примером такой депрессии является биполярное расстройство [16, c. 17].
 Хроническое злоупотребление наркотиками и/или алкоголем
Длительное злоупотребление алкоголем или наркотиками может привести в
депрессии. Некоторые так называемые веселящие наркотики (например, кокаин и
амфетамин) широко известны своей способность к вызывать у человека эйфорию.
Однако при длительном употреблении наркотиков у большинства наркоманов после
эйфорического состояния проявляются серьезные симптомы депрессии. Еще чаще такой
же эффект наблюдается при злоупотреблении алкоголем. Тут возможна очень тяжелая
139
форма депрессии. Нередко ее симптомы исчезают через несколько недель после того,
как человек перестал пить [16, c. 18].
 Сезонность
У многих людей в бессолнечную погоду или у тех, кто находится в затемнённых
помещениях, депрессия может возникать из-за отсутствия яркого света. Эту
разновидность называют сезонной депрессией, ибо она наиболее часто наблюдается у
больных осенью и зимой [4].
 Опыт ранних лет жизни
 Потеря близкого человека в детстве
Дети особенно остро чувствуют потерю близкого человека. Скажем, сильная
привязанность к родителям, является естественной частью развития ребенка. Дети
могут лишиться родителей в результате смерти, развода или раздельного проживания
последних, иногда один из родителей долго бывает в отъезде по служебным делам.
 Трудности в сближении
Если ребенок привязан к одному из родителей и впоследствии теряет его, он
может стать очень настороженным и избегать эмоциональных привязанностей. Такие
дети внутренне тоскуют по близости, но испытывают сильную боязнь отказа и потери,
поэтому они никогда не позволяют себе с кем-нибудь сблизиться по-настоящему
Внутренняя тоска по любви и эмоциональная изоляция могут увеличить вероятность
депрессии.
 Беспокойство и страх
Детям необходимы родители, которые дают им ощущение покоя в безопасности
в мире. Когда дети теряют родителей, у них появляется ощущение незащищенности и
страха.
 Глубокая грусть и горе
Поразительно, как долго после печального события глубоко в душе ребенок
продолжает ощущать боязнь сближения, неуверенность и грусть. Такие дети часто
обладают повышенной чувствительностью. Они остро переживают потери в
дальнейшей жизни. Когда такая потеря случается, это событие бередит глубокие
незажившие раны от прошлых потерь [11, c. 96].
 Постоянная суровая атмосфера в семье
Время от времени родители выходят из себя, не так уж редко папы и мамы
бывают, невнимательны к чувствам ребенка; они совершают поступки, которые больно
задевают их детей. Но редкие ошибки не оставляют глубоких ран в уязвимых детских
душах [11, c.96].
 Неудачи, разочарования и провалы неизбежные стороны взрослой
жизни
Даже при самых благоприятных обстоятельствах жизнь часто бывает нелегка.
Воспитание в эмоционально суровой атмосфере делает детей более уязвимыми при
разочарованиях, испытываемых в; дальнейшей жизни, и оставляет неизгладимый
отпечаток в душе ребенка.
 Отсутствие поддержки в развитии личности ребенка
Детям необходимы защита, чуткое внимание и поощрение в процессе
воспитания. Всем людям присуще внутреннее стремление к совершенствованию;
человек хочет обрести себя, иметь свое собственное мнение, предпринимать
ответственные действия, утвердиться и оставить свой след в мире [11, c.98].
 Ошибки родителей в воспитании детей
Такие родители очень переживают, видя, как их чадо делает ошибку, например,
мать слишком оберегает начинающего ходить малыша. Если это отношение будет

140
продолжаться, ребенок может вырасти с убеждением: “Я ничего не могу делать. Я не
верю в себя” [12, c. 127].
 Жестокое обращение с детьми и сексуальные домогательства
Эмоциональная травма при физическом или сексуальном насилии бывает очень
глубокой. Такое обращение, особенно со стороны родителей, наносит ребенку
многосторонний вред [11, c.98].
 События повседневной жизни и психосоциальные факторы, вызывающие
депрессию
 Психологическая травма и тяжелый стресс
Стресс, как правило, не вызывает депрессию. Часто бывает, что связанная со
стрессом работа никак не сказывается на самочувствии. Главное это то, как человек
воспринимает себя в стрессовой ситуации. Финансовые неурядицы, разрыв отношений,
смерти любимого могут привести к депрессии. И даже позитивные события, новая
работа, окончание школы, вступление в брак часто бывают стрессовыми и могут
повлечь за собой депрессию. Это часто связано с кризисом выполненного сценария [9, c.
18].
 Пессимистическая индивидуальность и депрессивная акцентуация
Люди, которые имеют низкое чувство собственного достоинства и много
отрицательных ожиданий относительно настоящего и будущего, в душе которых живет
глубинный страх, являются группой риска возникновения депрессии. Такие люди
склонны к скрытой, медленно прогрессирующий, приводящий к полному отчаянию и
нервному истощению депрессии. Если в первые годы своей жизни человек перенес
тяжелые эмоциональные потрясения, он подвержен большему риску заболеть
депрессией на последующих этапах жизни. Безусловно, тяжелые переживания в раннем
возрасте не обязательно влекут за собой депрессию. Однако намного увеличивают ее
вероятность. Нижеперечисленные примеры помогут понять, почему из двух человек,
подвергшихся абсолютно одинаковому стрессу, один все же справляется со стрессом, а
другой впадает в депрессию [9, c.19].
 Межличностные потери
Наиболее частая причина депрессии, по всей вероятности, связана с потерей
близкого человека. Смерть родственника, разрыв между супругами, развод разлука с
детьми, ссора с другом или любимым человеком такие неприятности часто случаются в
нашей жизни. Переехав к новому месту работу, люди часто расстаются с друзьями;
иногда конфликты разрушают отношения между родственниками и друзьями. Все это
болезненные потери, они обычно приносят горе и страдание. Однако большинство из
нас с этими проблемами справляется. И все же 10-15% людей, перенесших такие
потери, заболевают депрессией.
 Экзистенциальные потери
Мы не так уж редко задумываемся над трудными вопросами: о жизни и смерти,
об удовлетворении жизнью. Очень может быть, что так называемый “кризис середины
жизни” является своего рода депрессией, вызванной такими экзистенциальными
вопросами. Одной из главных экзистенциальных проблем является разочарование или
потеря мечты [9, c.20]. Часто то, чем мы занимаемся, наши отношения с близкими
людьми далеки от того, что нам хотелось бы. Бывает, человек изо всех сил старается
сохранить надежду, несмотря на жизненные разочарования. Вторым важным признаком
экзистенциальных потерь являются мысли типа: “Я не буду жить вечно”. Смерть одного
из родителей или друга может заставить человека задуматься о том, что и он смертен.
Острое осознание того, что время уходит и смерть неизбежна, может вызвать не только
беспокойство о будущем, но и сожаление о жизни, прожитой впустую, полной
бессмысленности и разочарований. Смерть и развод в большинстве культур считают
141
закономерными причинами горя и депрессии. Экзистенциальные потери необходимо
рассматривать как вполне реальные и сильные причины страданий человека [11, c. 98].
 События, снижающие самооценку
Многие жизненные события чреваты болезненными потрясениями. Личные
неудачи, пренебрежение и критика со стороны окружающих, допущенные ошибки, это
лишь немногое из того, что может привести к низкой самооценке и вызвать депрессию.
Иногда причины депрессии понятны, но часто они неясны и скрыты. Несомненно, что
многие события в жизни человека могут создать условия для возникновения депрессии.
Человек сделает важный шаг в борьбе с этим недугом, если разберется в его причинах
[13, c. 36]. Для других предпочтительнее откровенный разговор с близкими друзьями,
членами семьи. Значение такой беседы имеет два аспекта. Во-первых, она помогает
разгадать загадку и разобраться в событиях жизни. Во-вторых, недаром говорят:
“Разделенную боль легче перенести “[11, c. 99].
Большинство людей, страдающих депрессией, не обращаются за помощью, хотя
многим из них, даже тем, у кого депрессия в тяжелой форме, можно помочь. Благодаря
многолетним плодотворным исследованиям, сегодня для облегчения боли депрессии
существуют лекарства и различные виды психосоциальной терапии, такие, например,
как когнитивно-поведенческая, «разговорная» и интерперсональная.
Депрессия зачастую воспринимается как самим носителем, так и
окружающими, как проявление плохого характера, лени и эгоизма, распущенности или
природного пессимизма. Однако она не просто плохое настроение, а заболевание,
которое требует вмешательства специалистов и достаточно хорошо поддается лечению.
Способ лечения, вообще сама его возможность, как известно, зависят от
характера болезни. Однако психические расстройства очень тонкая сфера. Что является
внутренней причиной депрессии? Чем она является для общей деятельности психики
человека? Как она развивается? По всем этим вопросам в науке однозначных ответов до
сих пор нет. Общий взгляд на проблему, рабочая гипотеза определяют стратегию
борьбы за возврат человека к норме, не говоря уже о профилактике.
Библиография
1. Angst J.; Dobler-Mikola A. Eur. Arch. of Psychiatry and Clin. Neuroscience. In: The
Zurich study. 1984, c.30-37.
2. Kupfer D. Dedivssion: a major contributor to world-wide disease burden. In: International
Medical News, 1999, Vol.99, №2, c. 199 -217
3. Robins L. N., Regier D. A. Psychiatric Disorders in America. The Epidemiologic
Catchment Area Study. New York: The Free Press, 1990. 499 c.
4. Seasonal Affective Disorder [online]. 2013. Доступно в интернете: <URL:
http://www.medicinenet.com/seasonal_affective_disorder_sad/article.htm>
5. WHO: World Health Organization [online]. 2013. Доступно в интернете: <URL:
http://www.who.int/en/. >
6. Арана Дж.; Розенбаум Дж. Фармакотерапия психических расстройств. М.: БИНОМ,
2004. 416 с
7. Бурно М.Е. Клиническая психотерапия. М.: ОППЛ, 2000. 719 с.
8. Гаркунова Л. В., Аметов А. С. Состояние сердечно - сосудистой системы у больных
гипотиреозом в пожилом возрасте. В: Терапевтический архив. М.: Медиа Сфера,
2004, №12, 97–99 c.
9. Кочубей Б., Нокикова Е. Как лечить депрессию. В: Семья и школа, 1988, №8, 139 c.
10. Личко А. Е. Особенности депрессий и депрессивные подростковые эквиваленты.
Подростковая психиатрия. М.: Медицина, 1985. 416 с.
11. Майерс Д. Социальная психология: Учеб. пособие для студентов и аспирантов
психол. фак., а также слушателей курсов психол. дисциплин на гуманит. фак.
ВУЗов РФ. СПб.: Питер, 1997. 688 С.
142
 12. Макферсон Л., и др. Подросток и депрессия. Межличностная психотерапия.
Перевод с английского Хромовой Е. М.: Эксмо, 2003. 320 с.
13. Морозов Г.В.; Шумский Н. Г. Введение в клиническую психиатрию. Н.: НГМА,
1998. 423 с.
14. Пайкел Е. С. и др. Масштабы и бремя депрессивных расстройств в Европе.
Психиатрия и психоформакотерапия. В: Отдел психиатрии Кембриджского
университета Великобритани, 2006. C.129 -165.
15. Старостина Е. Г. Генерализованное тревожное расстройство и симптомы тревоги в
общемедицинской практике. В: Русский медицинский журнал. 2004, № 22, c. 83-86.
16. Терапия антидепрессантами и другие методы лечения Депрессия и соматические
заболевания Том 2. Под редакцией В.Н. Краснова. М.: Московский НИИ
психиатрии Росздрава, 2008. 216 с.
17. Тиганов А.С. и др. Руководство по психиатрии. М.: Медицина, 1999. 712 c.
Nirean Elena
DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA – PRIORITATE
NAȚIONALĂ DE MODERNIZARE SOCIALĂ
EDUCATION DEVELOPMENT IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA – NATIONAL
PRIORITY OF SOCIAL MODERNIZATION
Rezumat
Învățământul și educația sunt domeniile principale în care o țară civilizată investește pentru a
asigura dezvoltarea durabilă a societății în baza transferul de cunoștințe. În perioada actuală nu toți
indicatorii ce țin de învățământ și educație înregistrează un trend pozitiv în Republica Moldova,
ceea ce are impact asupra bunăstării și modernizării societății. În această ordine de idei, sensul
principal al învățământului actual este de a identifica cele mai eficiente metode și forme de tranziție
de la starea actuală a sistemului de învățământ într-o altă condiție calitativ nouă, care să corespundă
priorităților naționale de dezvoltare a societății moldovenești, sub aspect economic, cultural, etc. În
acest sens, este necesar ca statul să promoveze politicile educaționale ce ar asigura accelerarea
progresul tehnico-științific în toate sferele socio-economice.
Cuvinte-cheie: dezvoltare, educație, învățământ, modernizare, șomaj.
Abstract
Education and training are the main areas in which a civilized country is investing to ensure
sustainable development of a society based on knowledge transfer. In the current period, not all
indicators related to education and training are recording positive trend in the Republic of
Moldova, fact that has an impact on the welfare and modernization of the society. In this context,
the main meaning of the current education is to identify the most effective methods and forms of
transition from the current state of the education system to another qualitatively new condition
corresponding to national development priorities of the Moldovan society, under the economic and
cultural aspects. In this respect, it is necessary for the State to promote the education policies that
would help to accelerate scientific and technical progress of all socio-economic spheres.
Keywords: development, education, training, modernization, unemployment.
Sistemul național de învățământ cuprinde rețeaua instituțiilor de instruire și educație
de diferite niveluri, trepte, forme de organizare și de activitate, ansamblul programelor și al
standardelor educaționale, organele de dirijare și îndrumare a învățământului. Având în vedere
necesitatea continuității educației și particularitățile psihofiziologice de vârstă, sistemul de
învățământ, este organizat pe niveluri și trepte și are următoarea structură (Figura 1).

143
 Figura 1. Structura sistemului de învățământ în Republica Moldova. Sursa: elaborată de
autor în baza [2]
Prima verigă a sistemului de educație și instruire o constituie învățământul preșcolar.
El reprezintă un sistem de instituții preșcolare de diverse tipuri (de stat și private) cu diferite
programe de funcționare. Obiectivele fundamentale ale învățământului preșcolar rezidă în
dezvoltarea coordonată, dar liberă, a calităților personale ale copilului, în pregătirea lui pentru
viață și școală.
În clasele primare (I-IV) la elevi se formează abilități de activitate intelectuală, se
creează premise pentru autoreglare în procesul de instruire, deprinderi de citire, scriere și
calcul de comunicare cu colegii de clasă și de școală, cu învățătorii și societatea, cu natura și
arta, competențe de exprimare într-o limbă modernă.
Învățământul general include învățământul gimnazial și liceal. Învățământul gimnazial
(clasele V-IX) se realizează în cadrul unor unități de învățământ autonome (gimnazii) cu
clasele I-IX (de asemenea, în licee, în școli medii de cultură generală). Una din sarcinile
importante ale gimnaziului este de a stabili înclinațiile și capacitățile de bază ale copilului în
dezvoltare în vederea orientării și autodeterminării lui școlare și profesionale.
În învățământul gimnazial nu se face o diferențiere a studiilor pe profiluri, cu excepția
claselor cu profil artistic și sportiv, însă este încurajată studierea aprofundată a unor discipline
de bază și opționale (inclusiv de orientare profesională a elevilor). Răspunderea pentru
școlarizarea obligatorie a copiilor o poartă autoritățile administrației publice locale.
Învățământul liceal, cu durata de 3 ani (clasele X-XII), se realizează în licee teoretice
generale și teoretice de profil (real, umanist, de artă etc.). Admiterea în liceu se face pe bază de
concurs. Liceul asigură o pregătire teoretică fundamentală, o bază solidă de cultură generală
care permite continuarea pregătirii de specialitate în alte filiere instrucționale.

Figura 2. Numărul instituțiilor de învățământ primar și secundar general în Republica

Moldova. Sursa: elaborată de autor în baza datelor Biroului Național de Statistică
144
 Rețeaua instituțiilor de învățământ primar și secundar general este constituită din 1347
unități, inclusiv 1345 instituții de zi și 2 – serale. Majoritatea instituțiilor de învățământ primar
și secundar general (98,9%) reprezintă proprietatea publică, iar cele 15 instituții cu proprietate
nestatală funcționează doar în mediul urban.
Potrivit Programului de modernizare al sistemului educațional în Republica Moldova
(2005-2015), inclusiv trecerea la finanțarea în bază de cost per elev a instituțiilor de
învățământ primar și secundar general [1], în anul de studii 2014-2015 numărul total de
instituții s-a micșorat cu 27 unități comparativ cu anul de studii precedent. Și-au sistat
activitatea 12 școli primare, 12 gimnazii, 3 licee și o școală auxiliară. Totodată, a fost schimbat
statutul din liceu în gimnaziu pentru 32 unități, iar din gimnaziu în școală primară au fost
transformate 13 unități. Actualmente, în țară funcționează 105 școli primare, 794 gimnazii,
424 licee și 22 școli pentru copii cu deficiențe în dezvoltarea intelectuală sau fizică.
Dacă analizăm repartiția instituțiilor de învățământ primar și secundar general pe
medii de reședință menționăm că din totalul acestora 24% (329 instituții în anul de studii
2014-2015, ceea ce reprezintă cu 6 unități mai mult comparativ cu anul 2013-2014)
funcționează în mediul urban, iar 76 % (1016 unități instituții în anul de studii 2014-2015,
ceea ce reprezintă cu 21 unități mai mult comparativ cu anul 2013-2014) – în mediul rural.
La începutul anului de studii 2014 - 2015, în învățământul primar și secundar general
de zi s-au înregistrat 339,9 mii elevi, ceea ce reprezintă o reducere cu 3,4% față de anul de
studii precedent 2013-2014. Majoritatea elevilor din învățământul primar și secundar general
(98,8%) studiază în instituții publice, iar în instituțiile private studiază 4,3 mii persoane.
În medie la 10 mii locuitori revin 955 elevi, față de 989 în anul de studii 2013 - 2014. În
profil teritorial, cea mai mare valoare a acestui indicator se atestă în mun. Chișinău (987 elevi
la 10000 locuitori), iar cea mai mică valoare – în Regiunea Nord (897 elevi la 10000 locuitori),
unde este înregistrat cel mai înalt coeficient de îmbătrânire a populației.
Un indicator al modernizării societății este studierea de către elevi a limbilor moderne.
Pe parcursul anilor 2012-2015 ponderea elevilor care studiază limba engleză a manifestat
tendințe de majorare (cu 4,2 p.p.), înregistrând valoarea de 63,7% din total elevi, în condițiile
în care ponderea elevilor care studiază limba franceză s-a diminuat cu 5,1 p.p., constituind
44,7%.

Figura 3. Ponderea elevilor din învățământul primar și secundar general, care studiază
limbi moderne, în anii de studii 2012/2013-2014/2015. Sursa: elaborată de autor în baza
datelor Biroului Național de Statistică
În instituțiile din mediul rural preponderent elevii studiază limba franceză 60,8% din
total elevi, iar limba engleză este studiată de către 43,9% (față de 41,9%). În mediul urban
ponderea elevilor care studiază limba engleză este de 87,0% iar limba franceza este studiată de
25,6% din elevi.

145
 Un alt indicator al modernizării este înzestrarea elevilor cu tehnică modernă. Nivelul
de dotare a instituțiilor de învățământ diferă în funcție de tipul instituției. În mediul pe
republică în anul de studii 2014-2015 la un calculator revin 16 elevi (figura 4).

Figura 3. Numărul mediu de elevi la un calculator în anii de studii 2012/2013-2014/2015.

Sursa: elaborată de autor în baza datelor Biroului Național de Statistică
În instituțiile de învățământ primar și secundar general în scopuri educaționale sunt
utilizate 21,0 mii calculatoare, din care 13,7 mii sau două treimi sunt conectate în rețea școlară
comună, iar 12,1 mii sau 57,8% sunt conectate la Internet. În medie la un calculator revin 16
elevi, în mediul urban – 20 elevi la un calculator, iar în rural – 14 elevi.
Învățământul profesional deschide absolvenților din învățământul gimnazial și liceal
(celor din școala medie de cultură generală), calea spre pregătirea într-o meserie și obținerea
unui certificat de calificare, precum și spre o pregătire generală care poate finaliza cu obținerea
unei diplome de bacalaureat.
În anul de studii 2014-2015 rețeaua instituțiilor de învățământ profesional cuprinde 61
unități, inclusiv 46 școli profesionale și 15 școli de meserii. Ca urmare a procesului de
reorganizare a învățământului secundar profesional școlile de meserii de pe lângă instituțiile
penitenciare au fost absorbite de alte instituții de învățământ din sistem, acest fapt conducând
la diminuarea cu 6 unități comparativ cu anul de studii precedent. Totodată, 2 licee
profesionale își continuă activitatea cu statut de școală profesională.
Tabelul 1. Numărul de elevi în instituțiile de învățământ secundar profesional pe tipuri
de instituții și medii de reședință, la începutul anilor de studii 2013/2014–2014/2015
2013-2014 2014-2015
Tipuri de instituții
Total Urban Rural Total Urban Rural
Total 18248 16613 1635 17508 15983 1525
Școli de meserii 2266 1405 861 1493 872 621
Școli profesionale 14369 13595 774 16015 15111 904
Licee profesionale 1613 1613 - - -
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Biroului Național de Statistică
Analizând datele din tabelul 1, observăm că la începutul anului de studii 2014-2015,
numărul de elevi în învățământul secundar profesional a constituit 17,5 mii persoane, cu 4,1%
mai puțin comparativ cu anul de studii precedent. Ponderea cea mai mare în totalul elevilor din
școlile de învățământ secundar profesional o dețin elevii din școlile profesionale – 91,5 %,
urmați de elevii din școlile de meserii cu o pondere de 8,5%.
Potrivit datelor figurii 5 observăm că ponderea cea mai mare în totalul elevilor
înmatriculați în sistemul învățământului secundar profesional o dețin elevii înmatriculați în
domeniul bucătar (17,36%), urmați de cei lăcătuși și reparația automobilelor – 15,48%. .

146
 Figura 5. Distribuția elevilor înmatriculați în instituțiile de învățământ secundar
profesional pe domenii ocupaționale în anul de studii 2014-2015. Sursa: elaborată de autor
în baza datelor Biroului Național de Statistică
Vorbind de altă treaptă a sistemului de învățământ - învățământul superior, menționez
că sarcina principală a acestuia este pregătirea perfecționarea, recalificarea și atestarea
specialiștilor de înaltă calificare pentru economia națională, știință, cultură și învățământ.
Învățământul superior este organizat în universități, academii, institute (cu durata de 4-6 ani) și
în colegii (2-3 ani), cu excepția învățământului pedagogic, ce funcționează numai ca
învățământ universitar.
Rețeaua instituțiilor de învățământ superior este formată din 31 unități, inclusiv 19
instituții de stat și 12 – private. Numărul studenților înmatriculați se reduce în ultimii ani, ca
rezultat al modificărilor demografice, economice, politice, etc.

Figura 6. Numărul studenților în instituțiile superioare de învățământ după cicluri în

anii de studii 2012/2013 – 2014/2015. Sursa: elaborată de autor în baza datelor Biroului
Național de Statistică
Analizând figura 6, observăm că în anul de studii 2014 - 2015, în instituțiile de
învățământ superior au fost înmatriculate 71,1 mii persoane la Ciclul I (cu 6,9 mii persoane
mai puțin față de anul de studii precedent) și 14,4 mii persoane la Ciclul II, prezentând cu 650
persoane mai puțin comparativ cu anul de studii precedent.
Din numărul total al persoanelor înmatriculate la Ciclul I, 79,2% au fost înmatriculați
în baza studiilor liceale (cu 2,7 puncte procentuale mai puțin față de anul de studii precedent),
147
18,7% – în baza studiilor medii de specialitate (+ 6,9 p.p.), 0,9% – în baza studiilor medii de
cultură generală (- 0,4 p.p.) și 1,3% – în baza studiilor superioare (+ 0,4 p.p.).
Datele prezentate în figura 6 ne atestă o reducere esențială în ultimii 2 ani, cu circa 13
mii persoane. La începutul anului de studii 2014 - 2015 numărul de studenți a constituit 85,5
mii persoane (exclusiv cei străini), din care 81 la sută își fac studiile în instituțiile de stat.
Reducerea numărului de studenți a fost înregistrată atât în instituțiile de stat (cu 6,4 mii
persoane față de anul de studii 2013 - 2014), cât și în cele private (cu 1,3 mii persoane). Din
numărul total de studenți, peste 69% își fac studiile în bază de contract.
În instituțiile de stat, mai evidentă este diminuarea numărului studenților în bază de
contract, cu 16,8% la învățământul de zi și 5,1% la învățământul cu frecvență redusă. În
același timp, numărul de studenți bugetari a înregistrat mici variații în jurul valorii de 28 mii.
Studenții din învățământul cu frecvență redusă dețin o pondere de 35,3% în anul de
studii 2014 - 2015 sau cu 1,4 puncte procentuale mai mult comparativ cu anul de studii 2013 -
2014. Din totalul de studenți cu frecvență redusă, studenții bugetari reprezintă 6 la sută. În
funcție de sex, se menține o preponderență a femeilor – 57,5% din total studenți sau cu 0,9 p.
p. mai mult comparativ cu anul de studii 2013 - 2014.
Reducerea numărului de persoane înmatriculate la studii de licență este resimțită și în
cazul repartizării pe domenii. Astfel, comparativ cu anul de studii 2013 - 2014, se atestă
reducerea numărului de studenți înmatriculați la Ciclul I la toate domeniile fundamentale.
Aceste modificări contribuie la modificarea numărului de absolvenți pe domenii și cicluri,
dinamica cărora este prezentată în tabelul 2.
Tabelul 2. Absolvenții instituțiilor superioare de învățământ pe domenii și cicluri în anii
2012-2014
2012 2013 2014
Domenii
Ciclul I Ciclul II Ciclul I Ciclul II Ciclul I Ciclul II
Științe ale educației 3 289 600 2 726 779 2 635 962
Arte 367 94 334 105 292 100
Științe umanistice 749 385 674 300 686 330
Științe politice 396 211 341 284 412 345
Științe sociale 370 247 330 219 359 218
Asistență socială 495 68 395 92 403 83
Științe ale comunicării 282 82 268 76 320 63
Științe economice 5 575 1 731 5 116 1 786 4 875 1 711
Drept 2 188 1 119 2 056 1 269 2 212 1 254
Științe ale naturii 470 112 253 130 233 125
Științe exacte 516 185 330 182 298 174
Inginerie și activități
2 150 300 1 942 331 1 564 339
inginerești
Tehnologii de fabricare și
520 156 515 108 405 89
prelucrare
Tehnologie chimică și
177 26 115 12 154 23
biotehnologii
Arhitectură și construcții 876 291 718 301 580 274
Științe agricole 348 72 349 83 291 93
Servicii publice 618 87 501 87 468 77
Cultura fizică și sport 337 54 368 72 311 80
148
 Servicii transport 50 0 51 0 46 0
Protecția mediului 10 14 1 20 0 11
Protecție, pază și securitate 242 18 237 23 302 21
Militărie 107 0 124 19 216 0
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Biroului Național de Statistică
În anul 2014, 17,1 mii de persoane au absolvit Ciclul I, înregistrând o scădere cu 3,8%
comparativ cu anul 2013. În cazul Ciclului II numărul absolvenților este în creștere cu 1,1% și
constituie 6,4 mii persoane. Studiile superioare medicale și farmaceutice au fost absolvite de
0,8 mii persoane sau cu 4,8% mai mult decât în 2013.
Dacă ne referim la distribuția numărului de absolvenți pe domenii generale de studiu,
remarcăm o pondere superioară a absolvenților din așa domenii ca, științe economice (27,3%
din total licențiați), educație (14,8%), drept (12,4%) și activități inginerești (8,8%). În cazul
absolvenților studiilor superioare de masterat, 27 la sută au absolvit științele economice, 20 la
sută – dreptul și 15 la sută – domeniul educație.
Treapta superioară a sistemului de învățământ este învățământul postuniversitar, care
oferă absolvenților învățământului universitar posibilitate de aprofundare a pregătirii
profesionale sau de extindere a acestui pregătiri în domenii înrudite. Aprofundarea pregătirii și
extinderea ei se realizează prin studii de specializare sau prin doctorat.
Tabelul 3. Indicatorii principali ai învățământului postuniversitar în anii 2012-2014
Indicatorul 2012 2013 2014
Numărul instituțiilor cu activitate de doctorat 47 49 50
din care:
instituții de cercetări științifice 31 31 31
instituții de învățământ superior 16 18 19
Numărul doctoranzilor - total 1 485 1 522 1 628
din care:
instituții de cercetări științifice 388 390 407
instituții de învățământ superior 1 097 1 132 1 221
Absolvenți ai doctoratului – total 380 349 368
din care:
instituții de cercetări științifice 78 92 92
instituții de învățământ superior 302 257 276
Din total doctoranzi – femei 861 852 914
Din total absolvenți ai anului de referință – au susținut teza 24 13 22
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Biroului Național de Statistică
Din datele prezentate în tabelul 3, observăm că în anul 2014, studii de doctorat au fost
organizate în 50 instituții, inclusiv 31 instituții de cercetări științifice și 19 instituții de
învățământ superior. Numărul total de doctoranzi a constituit 1628 persoane (exclusiv cei
străini), fiind în creștere cu 7,0% față de anul 2013, iar comparativ cu 2005 micșorându-se cu
2,3%. În majorare este și numărul tezelor susținute de doctoranzi cu 9 în anul 2014 comparativ
cu anul precedent 2013, ceea ce se apreciază pozitiv.
Nivelul de instruire și de cunoștințe a absolvenților instituțiilor de învățământ
influențează sectorul primar și secundar al pieței muncii. Așadar, dinamica persoanelor
ocupate și a șomerilor după nivelul de instruire este prezentată în tabelul 4.
Analizând datele prezentate în tabelul 4 observăm că din numărul total de șomeri cel
mai mult sunt afectați de acest dezechilibru macroeconomic persoanele cu nivel superior de
instruire, urmate de persoanele cu nivel de instruire liceal și mediu gimnazial . Aceasta se
149
explică prin faptul că pe piața muncii ponderea cea mai mare o dețin aceste categorii de
persoane. Dacă determinăm coraportul dintre numărul de șomeri și populația ocupată cu nivel
de instruire superior observăm că în anul 2014 la 1000 persoane ocupate revin 40 șomeri, pe
când în anul precedent 2013 la 1000 persoane ocupate reveneau 49 șomeri. Tendința de
reducere a acestui indicator în anul 2014 comparativ cu anul 2013 se apreciază pozitiv,
deoarece potențialul persoanelor cu nivelul superior de instruire este valorificat într-o
proporție mai mare. La aceste reduceri au influențat mai mulți factori socio – economici:
organizarea workshop-urilor, reducerea numărului de șomeri ca urmare a dezvoltării activității
antreprenoriale, migrațiilor, demografia, etc.
Tabelul 4. Indicatorii ocupării și șomajului după nivelul de instruire în anii 2012-2014
Anii
2012 2013 2014
Nivel de instruire Populația Populația
Șomeri, Șomeri, Populația Șomeri,
ocupată, ocupată,
mii mii ocupată, mii mii
mii mii
persoane persoane persoane persoane
persoane persoane
Total 1 146,80 67,7 1 172,80 63,1 1 184,90 47,5
Superior 295,6 16,8 297,8 14,8 288,7 11,7
Mediu de specialitate 185,5 9,2 172,1 8,7 163,8 6,5
Secundar profesional 258,9 15,9 260,4 14,5 279,3 9,9
Liceal, mediu general 216,9 15,3 225,5 12,8 227,4 10,3
Gimnazial 182,1 10,2 209 11,5 217,5 9
Primar sau fără școală 7,8 0,4 7,9 0,9 8,2 0,1
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Biroului Național de Statistică
Dacă analizăm impactul șomajului supra populației țării pe categorii de vârstă se
observăm că cel mai mult sunt afectate de șomaj persoanele cu vârsta cuprinsă între 35-45 ani
și persoanele cu vârsta între 25 -34 ani. Șomajul în rândul tinerilor este o problemă persistentă
în întreaga lume. Dezvoltarea sistemului antreprenorial activ reprezintă una din cele mai bune
căi de a trata problema șomajului în rândul tinerilor, atât datorită numărului mare de locuri de
muncă generate de antreprenori, cât și datorită valorificării potențialului profesional pe care
demararea unei afaceri proprii o poate oferi tinerilor.
În concluzie, se poate menționa că dezvoltarea potențialului uman este una din
prioritățile de bază ale procesului de modernizarea a sistemului educațional din Europa, care
are ca obiectiv de bază transformarea economiei europene în una dintre cele mai puternice
economii mondiale bazată pe cunoștințe și dezvoltarea potențialului uman. Valorificarea
potențialului uman este necesară în dezvoltarea economiei bazată pe cunoștințe, deoarece în
prezent situația pe piața mondială arată că numai economiile bazate pe cunoștințe și înaltele
tehnologii sunt competitive. Pentru atingerea acestui obiectiv Republica Moldova a întreprins
mai multe măsuri cum ar fi strategii și programe de modernizare a învățământului la toate
treptele sale, printre care și Strategia consolidată de dezvoltare a învățământului pentru anii
2010−2015. Scopul acestei Strategii constă în stabilirea direcțiilor prioritare de dezvoltare a
învățământului din Republica Moldova și a mecanismelor de realizare a acestora; asigurarea
unei dezvoltări durabile a sistemului de învățământ în vederea formării unei personalități
integre, active, sociale și creative − factorii principali ai dezvoltării umane și ai progresului
social-economic al țării −, în baza principiului „învățământul – prima prioritate a statului” [3].
Grație, implementării principalelor prevederi ale Strategiei consolidate, învățământul
din Republica Moldova se află într-un proces de reformare, acțiunile întreprinse de Guvern
având drept scop crearea structurilor instituționale, elaborarea și implementarea unui cadru
150
normativ-juridic, care ar favoriză trecerea la un sistem de învățământ modern, dinamic,
formativ, centrat pe elevi și studenți, specific unei societăți democratice, bazate pe o economie
de piață. Aceste reforme au generat lichidări și reformări la nivelul instituțiilor de învățământ.
Acestea având impact cantitativ și calitativ asupra întregului sistem de învățământ la nivel
național.
Bibliografie
1. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 728 din 02.10.2012 "Cu privire la Proiectul
pentru finanțarea în bază de cost per elev".
2. Hotărâre Nr. 337 din 15.12.1994 cu privire la Concepția dezvoltării învățământului în
Republica Moldova și la formarea Consiliului coordonator pentru desfășurarea reformei
învățământului Publicat: 24.03.1995 în Monitorul Oficial Nr. 17 Data intrării in vigoare :
15.12.1994.
3. Strategia consolidată de dezvoltare a învățământului pentru anii 2010−2015.
4. www.statistica.md
Рощупкина Диана, научный руководитель Руснак Светлана
УВЕРЕННОСТЬ В СЕБЕ – ФОРМИРОВАНИЕ, СОДЕРЖАНИЕ И РОЛЬ В
ЖИЗНИ ЧЕЛОВЕКА
SELF-CONFIDENCE - FORMATION, CONTENT AND ROLE IN HUMAN LIFE
Резюме
В данной статье рассматривается понятие, формирование, содержание и роль уверенности в
себе.
Ключевые слова: уверенность в себе, Я-концепция, самооценка, самоэффективность,
самоуважение.
Abstract
The article describes the concept, formation, content and the role of self-confidence - assertiveness.
Keywords: assertiveness self-confidence, self-concept, self-efficacy, self-esteem.
“Все люди рождаются принцами и принцессами,
но родители делают из них лягушек
… и дрессированных собачек”.
Эрик Берн
Ещё Натаниель Бранден в своей книге The Power of Self-Esteem (1992)
упоминал, что большинство семей, в которых мы вырастаем, - по сути,
дисфункциональны. В самом глубоком детстве, исходя из глубокой любви к своему
ребенку, родители начинают давать инструкции, предписания и запреты, воспитывая
своих малышей так, чтобы они не мешали родителям жить своей жизнью. Родительское
влияние на нашу уверенность в себе очень велико, хотя факторы, от которых она
зависит, разнообразны и не сводятся к чему-то одному. Родители препятствуют
нормальному развитию самооценки, когда они наказывают или укоряют ребёнка за
выражение “неприемлемых” чувств; насмехаются, относятся к детским мыслям и
чувствам как к малоценным и не очень важным; пытаются контролировать ребенка при
помощи чувств стыда и вины; чересчур опекают его или ее, затрудняя нормальное
обучение и развитие уверенности в себе; растят ребенка вовсе без правил, т. е. без
поддерживающей структуры, или правила противоречивы, загадочны, не подлежат
обсуждению, отрицают детское восприятие реальности и неявно способствуют
сомнениям ребенка в своем здравомыслии; представляют очевидные факты как
нереальные вопреки рациональности ребенка; терроризируют ребенка физическим

151
насилием или его угрозой; превращают ребенка в сексуальный объект; утверждают, что
ребенок плох, недостоин, грешен по природе своей.
Так что же это такое уверенность в себе? Как формируется? Из чего состоит?
Какое место занимает в нашей жизни? Для понимания всего этого стоит начать с Я-
концепции.
Self-concept (с англ. Я-концепция) - это развивающаяся система представлений
человека о самом себе, включающая:
1) осознание своих физических, интеллектуальных, характерологических,
социальных и прочих свойств;
2) самооценку;
3) субъективное восприятие влияющих на собственную личность внешних
факторов.
Это понятие родилось в 1950-е гг. в русле феноменологической,
гуманистической психологии, представители которой (А. Маслоу, К. Роджерс), в
отличие от бихевиористов и фрейдистов, стремились к рассмотрению целостного
человеческого Я как фундаментального фактора поведения и развития личности.
Значительное влияние на становление этого понятия оказали также символический
интеракционизм (Ч. Кули, Дж. Мид) и концепция идентичности (Э. Эриксон). Однако
первые теоретические разработки в области Я-концепции бесспорно принадлежат
У.Джемсу, разделившему глобальное, личностное Я (Self) на взаимодействующие Я-
сознающее (I) и Я-как-объект (Me) [12]
Карл Роджерс, например, придавал особое значение тому, как формируется Я-
концепция индивидуума - и в ракурсе познания, и в эмоциональном отношении - под
влиянием родительских установок и поведения на этапе формирования личности.
Влияние семейного окружения ощутимо сказывается на развитии индивидуума. Особое
значение здесь имеет форма родительского поведения, убеждений и целей. Родители
служат моделью для подражания и, посредством собственных поступков, оказывают
влияние на детей, сохраняющееся на протяжении дальнейшей их жизни [5].
Так что же это такое “Я-концепция”? Это внутренняя картина себя, то, что
известно индивиду о самом себе, каким он видит, чувствует и представляет себя сам.
Она включает:
• Образ Я - представление человека о самом себе: о своем уме, теле,
способностях, чертах характера;
• субъективное отношение человека к самому себе: принятие или нет, та или иная
самооценка, высокое или не очень самоуважение;
• действия и реакции, которые человек считает “присущими ему”, “достойными
себя”, выражающими его Я [15].
Кроме всего прочего Я-концепция может включать некий набор образов “Я” -
родителя, супруга, студента, служащего, руководителя, спортсмена, музыканта и
артиста и т.д. Легко заметить, что “Я” человека может состоять из наборов восприятия,
отражающих многие специфические “роли” в различных жизненных контекстах [3].
Ротенберг В.С. в своей книге “Образ Я” и поведение” акцентирует внимание на
том, что так называемый “Образ Я” формируется в правом полушарии и является
целостным образным представлением человека о самом себе, благодаря которому
постоянно сохраняется самоидентификация человека, его отождествление с самим
собой. “Образ Я” не может формироваться без участия сознания, отвечающего за все
осознанные поступки и установки человека, за его социальные мотивы. С другой
стороны, “Образ Я” - это полнокровный образ с бесчисленным количеством связей,
соединяющих человека с другими людьми и миром в целом. Такой образ, в силу своей
сложности, многогранности, многозначности и, нередко, внутренней противоречивости,
152
не может быть целиком осознан. Наше сознание, базирующееся на логическом
мышлении, привычно “выпрямляет” и упрощает реальность и не способно охватить
такое количество связей, которое характеризует “Образ Я”. Как бы подробно человек ни
говорил о себе, он всегда чувствует, что он не исчерпывается никаким анализом и
объяснением, что он невыразимо богаче собственного осознанного представления о
себе [16].
Кон И.С., раскрывая понятие “Я” как активно-творческое, интегративное
начало, позволяющее индивиду не только осознавать себя, но и сознательно направлять
и регулировать свою деятельность, отмечает двойственность этого понятия. Сознание
самого себя заключает в себе двоякое “Я”:
1) “Я” как субъект мышления, рефлексивное “Я” - активное, действующее,
субъектное, экзистенциальное “Я” или “Эго”;
2) “Я” как объект восприятия и внутреннего чувства - объектное, рефлективное,
феноменальное, категориальное “Я” или образ “Я”, “понятие Я”, “Я-концепция”
[11].
Существует глубинная связь между положительной Я-концепцией и
самооценкой. Понятие самооценка включает в себя следующие компоненты.
1. Уверенность в своей способности думать и справляться с жизненными
задачами.
2. Уверенность в своем праве быть счастливым, чувство достоинства, права на
утверждение своих потребностей и желаний и на наслаждение плодами своих
усилий.
3. Самооценка складывается из двух взаимозависимых аспектов:
a) самоэффективности, т.е. ощущения личной эффективности, которая включает:
уверенность в функционировании собственной психики, способность мыслить
(я сужу, выбираю, решаю), когнитивную уверенность в себе;
b) самоуважения, т.е. ощущения личного достоинства, включающего в себя:
самоанализ себя и своих возможностей, уверенность в своей ценности,
понимание своего права жить и быть счастливым и т.д.
Рассматривая структуру Я-концепции, Р.Бернс отмечает, что образ Я и
самооценка поддаются лишь условному концептуальному различению, поскольку в
психологическом плане они неразрывно взаимосвязаны. Образ и оценка своего Я
предрасполагают индивида к определенному поведению; поэтому глобальную Я-
концепцию можно рассматривать как совокупность установок индивида, направленных
на самого себя [9].
Адекватная самооценка - это совпадение ожиданий относительно своих
возможностей и реальных возможностей. Формирование адекватной самооценки
невозможно без действия и анализа результатов этих действий. Человек, обладающий
адекватной самооценкой, ощущает позитивно воспринимает себя и как следствие -
верит в свою успешность. Он ставит много целей и выбирает адекватные средства для
их достижения. Ответственность его не пугает, а вера в успех позволяет не обращать
внимания на временные неудачи и ошибки.
Адекватная самооценка ведёт к уверенности в себе. Чаще всего в научной
литературе используется определение уверенности в себе Рюдигера и Риты Ульрих,
данное ими еще в 70-х годах. Под уверенностью в себе они понимают способность
индивидуума предъявлять требования и запросы во взаимодействии с социальным
окружением и добиваться их осуществления. Кроме этого к уверенности относится
способность разрешать себе иметь запросы и требования (установки по отношению к
самому себе), осмеливаться их проявлять (социальный страх и заторможенность) и
обладание навыками их осуществления (социальные навыки).
153
 Психологическое понятие “уверенность в себе” (английское assertiveness,
немецкое selbstsicherheit) появилось в учебниках психологии сравнительно недавно в
связи с задачами психологической коррекции и психотерапии [17]. После работ
Джозефа Вольпе тренинг уверенности в себе и самоутверждения прочно вошел в число
методов поведенческой психотерапии [7].
На основе своего клинического опыта Сальтер выделил и описал шесть
характеристик здоровой и уверенной в себе личности. По его мнению, для уверенной в
себе личности характерно открытое, спонтанное и подлинное выражение в речи всех
испытываемых чувств. С точки зрения Сальтера, уверенный человек чувства “называет
своими именами” и не заставляет партнера по разговору догадываться, что же именно за
чувство скрывается за его словами. Во-вторых, чувства уверенный в себе человек
выражает спонтанно, то есть в тот момент, когда они возникли. В-третьих, уверенный
человек говорит именно о тех чувствах, которые он испытывает. Он не стремится
скрыть или “смягчить” проявления своих как позитивных, так и негативных чувств [6].
С точки зрения Арнольда Лазаруса для формирования уверенности необходимо
всего четыре навыка:
1) умение открыто говорить о своих желаниях и требованиях;
2) умение сказать “нет”;
3) умение открыто выражать позитивные и негативные чувства;
4) умение устанавливать контакты, начинать и заканчивать разговор [4].
Прангишвили А. С. исследовал связь уверенности в себе с установками. Эти
исследования позволили сделать вывод, что если получаемая информация не
противоречит имеющейся установке, то возникает чувство уверенности. В случае же,
если информация не соответствует установке, происходит задержка на объекте,
который противоречит установке, что вызывает чувство неуверенности, затрудняет
достижение цели, но одновременно может вести к изменению установки [14].
Общая уверенность в себе представляет собой позитивную оценку собственных
навыков и способностей и очень близка по смыслу концепту общей самоэффективности
Альберта Бандуры.
А. Бандура считает, что обычной жизненной тактикой людей с низкой
самоэффективностью является избегание всех ситуаций, где, как им кажется, они
обречены на неудачу. Таким образом, с его точки зрения, эффективность или
неэффективность личности предопределяется тотальной жизненной установкой
человека [1].
С такой жизненной позицией, привыкнув терпеть неудачи, человек
окончательно разуверяется в своей способности хоть что-то изменить в собственной
судьбе. Ожидание поражения, как правило, приводит к поражению. Здесь срабатывает
эффект самоподтверждаемых пророчеств.
В результате человек с низкой личностной эффективностью начинает во всем
полагаться на случай, а не на себя самого. Подобная установка приводит к тому, что
индивид, если даже он сам добьется успеха, будет объяснять его не как собственное
достижение, а как благоприятное стечение обстоятельств, как везение [10].
По мнению же К. Юнга эффективность или неэффективность человека в какой-
либо ситуации зависит от степени развитости у него определенной психической
функции: интеллектуальной, эмоциональной, физической и т. д., а не тотальной
установкой на успешность или неуспешность. Поэтому, с его точки зрения, индивид
пасует лишь в тех случаях и вообще пытается их избегать, где требуется использование
таких функций, которые у него не развиты. И напротив, он стремится оказаться в тех
ситуациях, где он может блеснуть, продемонстрировать свои способности. Таким
образом, полагал К.Г. Юнг, нет всецело эффективных и всецело неэффективных людей.
154
Индивид неэффективный в одних случаях может оказаться очень даже эффективным в
других. И наоборот [8].
И то же время Лэйнг Р. Д под неуверенностью понимает человеческое
состояние, в которым испытываются “первичный онтологический дефицит
уверенности”.
А Карен Хорни, известный американский психолог и психиатр, акцентирует
внимание на том, что неуверенность в себе чаще всего связана с проблемой выражения
внутреннего человеческого “Я” [2].
Следует также обратить внимание на признаки неуверенности в себе. Это -
нечёткие формулировки намерений; неполные планы действий; негативная оценка себя
и результатов собственных действий, приводящих к возникновению стереотипов
поведения со знаком минус. Из этого можно сделать вывод, что установки по
отношению к собственной личности, самовербализации и самооценки очень сильно
влияют на поведение человека, формируя тип уверенного или неуверенного поведения.
В качестве вывода по проблеме уверенности в себе, можно резюмировать, что
уверенность в себе - это свойство личности, центром которой является позитивная
оценка человеком собственных умений и способностей как достаточных для
достижения поставленных и значимых для него целей вкупе с удовлетворением его
потребностей. Что примечательно, так это то, что для формирования уверенности в себе
более важен не стандартизированный жизненный успех, статус, деньги и т.п., а
субъективная позитивная оценка результатов собственных действий вместе с оценками
значимых людей. Положительная оценка своих способностей умений формирует
социальную смелость, что позволяет самомотивироваться в постановке новых целей, и
порождает инициативу, с которой человек берется за их реализацию.
Адекватная самооценка и уверенность в себе необходимы каждому человеку
для того чтобы успешно социализироваться, конструктивно разрешать конфликтные
ситуации. Эти два аспекта являются базой для повышения лидерских качеств. Более
того - это является благом для каждого индивида потому что уверенным в себе людям
некогда думать о многочисленных сложностях, хотя они у них есть, так же, как и у всех
остальных людей. Уверенность делает человека интересным, знающим, опытным
профессионалом в своём деле, защищенным и подготовленным к превратностям
судьбы, позволяет ему легко находить общий язык и делать какие-то важные вложения
в жизнь общества в целом.
В последнее время, из года в год количество интересных и критических
исследований в области самооценки и уверенности в себе растёт, и это позволит нам
пополнить копилку знаний и наше понимание природы человеческой личности в
будущем.
Рекомендации
Для начала откажитесь от “самоедства”. Если же вас тянет покритиковать себя
за какие-то истинные или мнимые прегрешения, постарайтесь заменять негативные
мысли позитивными, повышающими уверенность в себе. Например, если ваш
внутренний голос начинает пилить вас: “Ну, вот, ты опять все провалил(а), ты просто
безнадежен(а), ты - неудачник(-ца)!” - то напомните себе, что каждая ошибка — это шаг
к успеху, и пообещайте себе, что в следующий раз вы все сделаете по-другому. Не
стесняйтесь при необходимости настаивать на своем, не бойтесь прослыть эгоистом.
Ведь нередко ложная деликатность - это оборотная сторона неуверенности в себе.
Старайтесь открыто выражать свои эмоции - как положительные, так и
отрицательные, - не опасаясь, что это кому-то не понравится.
Осознанно принимайте собственное несовершенство, ведь в нашем мире нет
идеальных во всех отношениях людей.
155
Спокойно воспринимайте собственные ошибки и неудачи. Разве вам не
известно, что не ошибается лишь тот, кто ничего не делает?
Решить, что для вас действительно ценно, во что вы верите и какой хотели
бы видеть свою жизнь.
Проанализируйте свое прошлое. Попробуйте не просто простить себе
прошлые ошибки, заблуждения и грехи, но и вычеркнуть их навсегда из памяти, оставив
в прошлом. Это избавит вас от чувства вины и стыда, нередко препятствующего
появлению уверенности в себе.
Никогда не говорите (даже в шутку) о себе плохо. Особенно старайтесь
избегать навешивания на себя негативных ярлыков типа.
Прислушиваясь к мнению других о себе, в то же время не позволяйте им
постоянно критиковать себя как личность.
Не “застревайте” на неудачах (у кого жизнь обходится без них?), не бойтесь
их. Помните, что порой разочарования и неудачи могут оказываться началом большого
успеха. Поскольку иногда даже поражение может быть удачей, ведь вы “отделались
малой кровью”, а отрицательный результат - это тоже результат, если он дал
определенный, нужный вам опыт, который позволит вам избежать в будущем куда
больших провалов и разочарований.
Не миритесь с обстоятельствами и людьми, которые заставляют вас
чувствовать свою неполноценность. Если вам не удается изменить обстоятельства, ваши
дела или отношение этих людей к себе, лучше всего отвернитесь от них, изменив им.
Осознайте свои сильные стороны и выработайте доверие к себе. Каждый из
нас в чем-то талантлив. Одни превосходно готовят. Другие прекрасно разбираются в
бытовой технике. Вглядитесь в себя, отыщите в себе еще и лучшие душевные качества.
Составьте список того, что у вас получается лучше других, чем вы отличаетесь от
окружающих вас людей в лучшую сторону. Не забудьте ярко выделить те качества,
которые особенно нравятся вам или вашим близким(например, вы очень аккуратный
или очень спокойный, покладистый человек). Непременно похвалите себя за это и не
забывайте каждый день говорить себе комплименты. Не скупитесь на хорошие слова в
свой адрес.
Перестаньте чрезмерно охранять собственное “Я”. Позволяйте себе хотя бы
иногда расслабляться. Пусть лучше оно испытывает кратковременные эмоциональные
удары, тренируясь и закаляясь, чем пребывает в бездействии и изоляции.
Выберите для себя несколько отдаленных целей, на пути к которым
намечайте промежуточные, более мелкие цели. Не оставляйте без поощрений каждый
свой даже самый маленький успешный шаг. Достижение промежуточных целей будет
постоянно повышать степень вашей самооценки, все больше и больше избавляя вас от
застенчивости и неуверенности в себе [13].
Библиография
1. Bandura А. Social learning theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1977.
2. Horney K. Neurosis and Human Growth: The Struggle Towards Self-Realization, 1991.
3. Larry H.; Daniel Z. Personality Theories: Basic Assumptions, Research, and Applications,
3th ed., 1992.
4. Lazarus, A. On assertive behavior: A brief note. Behavior Therapy, 1973.
5. Markus, H.; Nurius, P. Possible selves. In: American Psychologist, 1986, 41(9), p. 954-
969.
6. Salter A. Conditioned Reflex Therapy: The Direct Approach to the Reconstruction of
Personality. Wellness Institute, 2002.
7. Wolpe J. The practice of behaviour therapy. N.Y., 1969.
8. Андриенко Е.В. Социальная психология: учебник для вузов. СПб.: Питер, 2004.
156
 9. Бернс Р. Развитие Я-концепции и воспитание. М.: Прогресс, 1986.
10. Зимбардо Ф.; Ляйппе М. Социальное влияние. СПб.: Питер, 2000.
11. Кон И. С. В поисках себя: личность и ее самосознание. М.: Политиздат, 1984.
12. Национальная энциклопедическая служба [on-line]. Доступно в Интернет:
http://vocabulary.ru/dictionary/30/word/ja-koncepcija
13. Образовательная система “Элитариум 2.0” [on-line]. Доступно в Интернет:
http://www.elitarium.ru/ukrepit_uverennost_v_sebe/
14. Прангишвили А. С. К проблеме основ уверенности в воспоминании . Труды Ин-та
психологии им. Д. Н. Узнадзе, 1956.
15. Психологос. Энциклопедия практической психологии [on-line]. Доступно в
Интернет: http://www.psychologos.ru/articles/view/obraz_yazpt_ya-koncepciya
16. Ротенберг В. С. “Образ я” и поведение М.: IQ Издательские решения, 2015.
17. Социальная психология личности в вопросах и ответах. М.: Гардарики, 1999.
Coda Victor
REPREZENTAREA SOCIALĂ А MEDIERII RELAȚIILOR JURIDICE ÎN
REPUBLICА MOLDOVА
А SOCIAL REPRESENTATION TO MEDIATION LEGAL RELATIONS IN
REPUBLIC OF MOLDOVА
Abstract
This theoretical paper deals with the sometimes unclear concept of social representations that
appeared in 1961 and was meant to explain many of the social phenomena using one single
physical, unifying concept. The concept is studied in terms of its relationship with "collective
representations", "common knowledge" and "scientific knowledge", "ontological realism". While
the concept does not have a single comprehensive definition, it strives to identify all elements for
such a definition, thus filling a gap in the literature on the subject. In general, the paper presents
various ways in which images of reality coexist or rather the way different kinds of reality are
formed.
This article aims to explore the concept of social representation of mediation in Moldova. The
paper presents the results of research conducted in 2014 on two relatively homogeneous groups of
subjects with legal background (legal practitioners) and laymen in terms of a new way of settling
legal disputes which is mediation. The theory of social representations was used as conceptual
basis, a theory that has been established and developed in the frame of the French school of social
psychology. As a scientific hypothesis for the ongoing research we took the idea that legal
practitioners are better familiar with the institute of mediation in comparison with laymen, thus
addressing it far more often, being well aware of its advantages, while the different representations
of the same concept within the studied groups are quite significant and thus constitute a hinderance
in the wider applicability of this legal toolkit. The results were statistically analyzed and presented
in the article. The null hypothesis was confirmed, therefore there is a difference of social
representation of this concept at the system level.
Thus, to achieve the goal of the research we used a toolkit largely applied to such research, that is
associated with the induction method, free-association method and structured questionnaire. The
method has proven itself very effective, and the results have enabled an image of this concept
within the local population.
Data processing was done by multidimensional analysis, still taking into account the socio-
historical background, but also the innovation of this institute within the domestic legal system.
The research results revealed the main features of the mediation concept, its place in the
subsystems of law. The materials obtained can be used to promote and develop this new institute
for our legal system.
Keywords:social representation, mediation, conflict, free-association method.

157
Rezumat
Această lucrare teoretică explorează conceptul, uneori neclar a ”reprezentărilor sociale”, apărut în
1961 și menit să explice o mare parte din fenomenele psihogice sociale prin utilizarea un singur
concept unificator. Conceptul este studiat prin intermediul relației sale cu ”reprezentările
colective”, ”cunoștințe comune” și ”cunoștințele științifice”, ”realism ontologic”. În timp ce
conceptul nu are o definiție unică, cuprinzătoare, lucrarea dorește să găsească toate elemente pentru
o astfel de definiție, completînd astfel un decalaj în literatura de specialitate pe această temă.
În general, lucrarea prezintă diferite moduri în care imagini ale realității coexistă sau mai degrabă
sunt formate multe feluri diferite de realitate.
Articolul de față își propune să exploreze conceptul de reprezentare socială a medierii în Republica
Moldova. În lucrare sînt prezentate rezultatele cercetării efectuate în anul 2014 asupra a două
grupuri relativ omogene de subiecți cu studii juridice, (juriști practicieni) și simpli cetățeni cu
referire la noua modalitate de soluționare a litigiilor juridice precum este mediere. Ca bază
conceptuală s-a utilizată teoria reprezentărilor sociale elaborată și dezvoltatea în cadrul școlii
franceze de psihologie socială. Ca ipoteză de lucru științifică a fost presupus faptul precum că
juriștii practicieni cunosc mai bine instiuția medierii față de simpli cetățieani, recurg la aceasta mai
des, cunoscîndu-i beneficiile, iar diferite reprezentări asupra aceluiași concept în grupurile studiate
sunt semnificative și constituie un impediment în aplicabilitatea mai largă a acestui instrumentariu
juridic. Rezultatele au fost prelucrate statistic și prezentate în articol. Ipoteza nulă s-a confirmat,
astfel că s-au constat diferențe de reprezentare socială a acestui concept la nivel de sistem.
Astfel, pentru atingerea scopului cercetării s-a folosit instumentariu foarte răspîndit în astfel de
cercetări precum sunt: metoda inducerii asociate, metoda asociații-libere, chestionar structurat.
Metoda s-a dovetit a fi foarte eficientă, iar rezultatele au permis vizualizarea unei imagini a acestui
concept în cadrul populației autohtone.
Prelucrarea datelor s-a făcut în baza analizei multiaspectuale, avîndu-se în vedere cadrul socio-
istoric din teritoriu, dar și inovativitatea acestei instituții în cadrul sistemului de drept autohton.
Rezultatele cercetării au permis evidențierea principalelor trăsături ale conceptului de mediere,
locul acestuia în cadrul subsitemelor de drept. Materialele obținute pot fi folosite pentru
promovarea și dezvoltatea acestei noi instituții pentru sistemul autohton de drept.
Cuvinte cheie: reprezentare socială, mediere, conflict, metoda asociațiilor libere.
Noțiuneа de reprezentările sociаle аpаre pe аrenа internаționаlă științifică cа produs аl
concepției elаborаte de frаncezul (de origine română) Serge Moscovici, cаre а fost preluаtă lа
rîndul său de lа sociologul, fondаtorul sociologiei moderne, E. Durkheim. Аceаstа porneа de
lа termenul reprezentărilor colective, pus pentru primа dată pe hîrtie de E.Durkheim în 1898,
într-un аrticol publicаt pe аtunci în Revue de Métаphysique et de Morаle [6]. Genezа аcestorа
se poаte găsi în interаcțiuneа sociаlă, lа nivel de mituri, cogniții, cunoаșteri de ordin metаforic,
trаdiții etc. cаre аpаrţinînd întregii colectivităţi, formаeză o ”pînză” ideаtică internаlizаtă și
dezoltаtă ulterior de către indivizi şi societate.
Fiind preluаtă, ideeа reprezentărilor sociаle, а început să pаrcurgă o dezvoltаre
sepаrаtă, dejа pe filierа psihologiei sociаle, fiind un obiect de studiu nemijlocit аle аcestei
științe (pe аtunci foаrte tînără). Primа lucrаre cаre а pus temeliile аcestui concept științific а
fost lucrаreа lui S. Moscovici [10] cаre а și fost tezа sа de doctor în științe întitulаtă ”
Psihааnаlizya, imagina sa şi publicul său” dаtаtă cu аnul 1976. În această lucrare pentru primа
dаtă se înceаrcă un studiu profund și original pe subiectul reprezentărilor sociаle. Cа bаză
metodologică аu servit tehnicile proiective împrumutаte din psihааnаlizа lui C.G. Jung,
metodа аsociаțiilor libere, cа instrument de аctuаlizаre а informаției аtît conștiente cît și
inconștiente. Scopul este de а extrаge din conștiință аcele precipitаte imаginаționаle,
cognitive, noționаle și depistаreа relаțiilor dintre аcesteа, stаbilireа implicării аcestorа lа
mecаnismul de formаre și menținere а unei reprezentări sociаle.
Ulterior, subiectul reprezentărilor sociаle s-а extins semnificаtiv ca obiect de
cercetare, concentrîndu-se pe grupurile sociаle. Exponenți аi аcestui curent аu fost discipolii
158
lui S. Moscovici precum: Аbric, Jodelet, de Rosа, Flаment etc. Cа rezultаt, аu fost puze bаzele
mаi multor direcții de cercetаre științifică în domeniu. Fiind concentrаți pe diferite direcții de
cercetаre, аceștiа аu elаborаt mаi multe definiții аle reprezentărilor sociаle. Inițiаl, S.
Moscovici defineа reprezentările sociаle cа аnsаmbluri dinаmice, teorii sаu ştiinţe colective
sui generis, destinаte interpretării şi formării reаlului [după 3, p. 12]. Аbric [1, p. 188] defineа
reprezentările sociаle cа ”produsul și procersul unei аctivități mentаle, prin cаre un individ
sаu un grup reconstituie reаlul cu cаre se confruntă și-i аtribuie o semnificаție specifică”.
Jodelet [8, p. 16] – ”reprezentаreа sociаlă este o formă de cunoаștere elаborаtă și împărtășită
sociаl, аvînd un scop prаctic și concurînd lа constituireа unei reаlități comune unui аnsаmblu
sociаl” De Rosа [după 8, p. 18 ] vine cu o definiție cevа mаi cognitivistă аfirmînd că
”Reprezentаreа sociаlă este întodeаunа o reprezentаre а cevа (obiectul) și а cuivа (subiectul),
fiind influiențаtă de cаrаcteristicile lor. Interаcțiuneа dintr e subiect și obiect este elementul
centrаl аl unei reprezentări sociаle”, iаr într-un finаl Flement [5, p. 145] аdаugă că
”reprezentările sociаle reprezintă un аnsаmblu orgаnizаt de cogniții relаtive lа un obiect,
împărtășite de membrii unei populаții omogene în rаport cu аcest obiect”.
Din cîte se poаte vedeа, se scot în evidență cîtevа cаrаcteristici de bаză аle
reprezentărilor sociаle:
1) sunt comune, аdică sunt împărtășite de un grup sociаl;
2) apаr cа un produs colectiv, nu аu un аutor pаrticulаr;
3) apаr și se dezvoltă din modificаreа, аsаmblаreа sаu din contrа, deeconstrucți unor
reprezentări sociаle dejа existente sаu în cаle de devenire, sunt produse vii, dinаmice;
4) apаr în urmа unei interаcțiuni аtît dintre subiecții sociаli cа аctori sociаli în procesul
de reаlizаre а intereselor și necesităților vitаle, dаr și de pe bаzа relаțiilor dintre
аnumite elemente аle metаforei (dominаnte) а psihicului, constituită din аnumite
elemente independente și dependente аle аcestorа;
5) pot fi trаnsmise аtît pe cаle verbаlă cît și аfectivă, emoționаlă, imаginаtivă etc.
Reprezentările sociаle înglobeаză аcele instаnțe аle psihicului cаre pаrticipă lа
orgаnizаreа volitiv-emoționаl-cognitivă а persoаnei, mаnifestîndu-se în fаpte, аcțiuni și
concepții (sensuri) umаne. În structurа unei reprezentări sociаle se pot observа аtît elemente
stаtice, cаre аu precipitаt аdînc în psihic, аstfel cа аcesteа devin elemente definitorii pentru
întregul аpаrаtul cognitiv (și nu numаi) а persoаnei, аvînd de аsemeneа și elemente periferice,
mаi puțin stаtornice, mobile, jucînd un rol de conexiune dintre diferite elemente centrаle аle
reprezentărilor sociаle, fiind аsimilаte unui comutаtor cаre percepe informаțiа dintr-un nod
centrаl în аltul ”hrănindu-l” pe ultimul cu informаții integrаtoаre.
Orgаnizаreа unei reprezentări mаnifestă o modаlitаte pаrticulаră, specifică: nu doаr
elementele reprezentării sunt ierаrhizаte, ci întreаgа reprezentаre este orgаnizаtă în jurul unui
nod centrаl, constituit din unul sаu mаi multe elemente ce îi conferă o semnificаţie proprie [3,
p. 43].
Orice reprezentаre sociаlă este orgаnizаtă în jurul unui nod centrаl [10, p. 67]. Аcest
nod centrаl este elementul fundаmentаl аl reprezentării, căci el determină în аcelаşi timp
semnificаţiа şi orgаnizаreа reprezentării.
Nodul centrаl - sаu nodul structurаnt - аl unei reprezentări аsigură două funcţii
esenţiаle.
• O funcţie generаtivă: este elementul prin cаre se creeаză - sаu se trаnsformă -
semnificаţiа celorlаlte elemente constitutive аle reprezentării. Este lucrul prin cаre аceste
elemente cаpătă un sens, o vаloаre.
• O funcţie orgаnizаtorică: nodul centrаl este cel cаre determină nаturа legăturilor cаre
unesc întreeleelementele reprezentării. în аcest sens, el esteelementul unificаtor şi stаbilizаtor
аl reprezentării [3, p. 54].

159
 El аre, de аltfel, o proprietаte fundаmentаlă: constituie elementul cel mаi stаbil аl
reprezentării, cel cаre îi аsigură perenitаteа în contexte mişcătoаre şi evolutive.
Vа fi, în reprezentаre, elementul cаre vа rezistа cel mаi mult schimbării, într-аdevăr,
orice modificаre а nodului centrаl аntreneаză o trаnsformаre completă а reprezentării. Vom
аfirmа deci, că tocmаi reperаjul аcestui nod centrаl permite studiul compаrаtiv аl
reprezentărilor. Pentru cа două reprezentări să fie diferite, ele trebuie să fie orgаnizаte în jurul
а două noduri centrаle diferite. Simplа reperаre а conţinutului unei reprezentări nu аjunge deci
pentru recunoаştereа şi pentru revelаreа specificităţii ei. Orgаnizаreа аcestui conţinut este
esenţiаlă: două reprezentări definite prin аcelаşi conţinut pot fi rаdicаl diferite dаcă
orgаnizаreа аcestui conţinut şi centrаlitаteа аnumitor elemente este diferită.
Se pot concepe foаrte bine două elemente а căror importаnţă cаntitаtivă este identică
şi foаrte puternică - аpаr, de exemplu, аmîndouă lа fel de des în discursul subiecţilor - dаr
dintre cаre unul se аflă în nodul centrаl, celălаlt nu. Dаcă frecvenţа de аpаriţie nu este deci un
criteriu suficient pentru а-i determinа centrаlitаteа, ultimele lucrări аle lui Guimelli şi
Rouquette (1992) deschid perspective noi şi interesаnte de cercetаre. După аceşti аutori - şi
primele lor rezultаte verifică ipotezа - importаnţа cаntitаtivă а аnumitor legături (inducţie) pe
cаre le întreţine un element cu аnsаmblul celorlаlte аpаre cа indicаtor pertinent аl centrаlităţii.
Modelul schemelor cognitive de bаză pe cаre le folosesc permite într-аdevăr să se întregistreze
„vаlenţа” fiecărui element аl reprezentării. Аceаstă vаlenţă este definită cа ,,proprietаteа unui
element de а intrа într-un număr mаi mаre sаu puţin de relаţii de tip inducţie” [5, p. 147]. De
îndаtă ce un element centrаl determină semnificаţiа celorlаlte elemente, vаlenţа lui trebuie să
fie în mod semnificаtiv mаi ridicаtă decît а elementelor periferice. Mаrkovd, în аceаstă
lucrаre, prezintă rezultаte ce vin în susținereа аcestei аfirmаții, subliniind аstfel că аnаlizа unei
reprezentări trebuie neаpărаt să fie structurаlă [ după 5, p. 148].
Аcest nod centrаl este constituit din unul sаu mаi multe elemente cаre ocupă în
structurа reprezentării o poziţie privilegiаtă: sunt cele cаre dаu o semnificаţie аpаrte
reprezentării sociаle. Este determinаt, pe de o pаrte, de nаturа obiectului reprezentаt, şi, pe
deаltă pаrte, de relаţiа pe cаre subiectul - sаu grupul - o întreţine cu аcest obiect, în fine, de
sistemele de vаlori şi de norme sociаle cаre constituie mediul sociologic аl momentului şi аl
grupului. După nаturа obiectului şi finаlitаteа situаţiei, nodul centrаl vа puteа аveа două
dimensiuni diferite:
- fie o dimensiune funcţionаlă, cа de exemplu, în situаţii cu finаlitаte operаtorie: vor fi
аtunci privilegiаte în reprezentаre şi vor constitui nodul аcesteiа elementele cele mаi
importаnte pentru reаlizаreа sаrcinii. Аcest lucru este confirmаt, de exemplu, de lucrările lui
Ochаnine (1981), cаre аrаtă că într-o аctivitаte profesionаlă „imаginile operаtive” cаre
ghideаză comportаmentul operаtorului sunt funcţionаl deformаte şi că elementele
suprаvаlorizаte în reprezentаre sunt cele cаre permit eficienţа mаximă, jucînd un rol
determinаnt în reаlizаreа sаrcinii. în аcelаşi mod, dаr în аlt domeniu – аcelа аl studiului
mediului urbаn - Lynch (1969) subliniаză cum se orgаnizeаză reprezentаreа orаşului în jurul
cîtorvа elemente centrаle: cele cаre sunt esenţiаle pentru repаrаjul şi deplаsаreа urbаnă [după
5, p. 149];
- fie o dimensiune normаtivă în toаte situаţiile în cаre intervin direct dimensiuni
socio-аfective, sociаle sаu ideologice. În аcest tip de situаţii, se poаte crede că o normă, un
stereotip, o аtitudine puternic mаrcаtă se vor аflа în centrul reprezentării.
Reperаreа nodului centrаl este deаsemencа determinаtă de cunoаştereа obiectului
reprezentării, în sensul în cаre, аşа cum îi plаce să spună lui C. Flаment (comunicаre
personаlă), „unа din problemele importаnte nu este аtît studiereа reprezentării unui obiect, cît
fаptul de а şti în preаlаbil cаre este obiectul de reprezentаre” [după 3, p. 132]. Remаrcă
fundаmentаlă, după părereа noаstră, căci nu orice obiect este în mod obligаtoriu obiect al unei
structuri reprezentаționale. Pentru cа un obiect să fie obiect de reprezentаre este necesаr cа
160
elementele orgаnizаtorice аle reprezentării sаle să fаcă pаrte sаu să fie direct аsociаte cu
obiectul însuşi. Аceаstă reflecţie - dezvoltаtă şi îmbogăţită de el însuşi în аceаstă lucrаre - îl
fаce pe C. Flаment [5, p. 150] să defineаscă două mаri tipuri de reprezentări:
- reprezentări аutonome, аl căror principiu orgаnizаtoric se situeаză lа nivelul
obiectului însuşi. Este cаzul reprezentării psihаnаlizei, studiаtă de S. Moscovici (1961), аl
reprezentării аfecţiunii mentаle studiаtă de Jodelet (1989), sаu аl reprezentării inteligenţei,
studiаtă de Mugny şi Cаrugаti (1985). În аcest ultim studiu аutorii demonstreаză într-аdevăr
existenţа nodului centrаl (pe cаre îl numesc „nod dur” ), constituit din experienţа trăită а
diferenţelor de inteligenţă de lа individ lа individ [după 5, p. 151];
- reprezentările neаutonome, аl căror nod centrаl se situeаză în аfаrа obiectului însuşi,
într-o reprezentаre mаi lаrgă ce integreаză şi obiectul respectiv. Este, de exemplu, cаzul
reprezentării schimbării trenului pe cаre аm studiаt-o, pentru а descoperi că semnificаţiа
аcestei reprezentări erа de căutаt în аltă pаrte decît în obiectul însuşi, ocurent în reprezentаreа
deplаsării în generаl şi în imаgineа eului (а stаtutului sociаl) prezentă lа călători [3, p. 35].
Elementele periferice аle reprezentării sociаle.
În jurul nodului centrаl se orgаnizeаză elementele periferice. Ele se аflă în relаţie
directă cu аcestа, аdică prezenţа, ponderаreа, vаloаreа şi funcţiа lor sunt determinаte de către
nod. Ele constituie esenţiаlul conţinutului reprezentării pаrteа sа ceа mаi аccesibilă, dаr şi ceа
mаi vie şi mаi concretă. Ele presupun informаţiile reţinute, selecţionаte şi interpretаte,
judecăţile formulаte аpropo de obiect şi de mediul său, stereotipuri şi credinţe [4, p. 34].
Аceste elemente sunt ierаrhizаte, аdică pot fi mаi mult sаu mаi puţin аproаpe de elementele
centrаle, аproаpe de nodul centrаl, ele joаcă un rol importаnt în concretizаreа semnificаţiei
reprezentării, mаi îndepărtаte - expliciteаză, ilustreаză sаu justifică аceаstă semnificаţie.
Dаcă, аşа cum credem, elementele centrаle constituie cheiа de boltă а reprezentării,
nu înseаmnă că elementele periferice nu joаcă un rol esenţiаl în reprezentаre. Ele constituie
într- аdevăr interfаţа între nodul centrаl şi situаţiа concretă în cаre se elаboreаză sаu
funcţioneаză reprezentаreа, şi îndeplinesc trei funcţii esenţiаle:
- funcţiа de concretizаre: depinzînd direct de context, ele rezultă din аncorаreа
reprezentării în reаlitаte şi permit îmbrăcаreа ei în termeni concreţi, imediаt inteligibili şi
trаnsmisibili. Ele integreаză elementele situаţiei în cаre se produce reprezentаreа, exprimă
prezentul şi experienţа subiecţilor. Este deаltfel interesаnt sа constаtăm, în аceаstă privință,
convergenţа concepţiilor noаstre cu cele exprimаte, într-un context teoretic complet diferit, de
către Curelaru. M. Аutorul, prezentînd principiile de construcţie аle reperezentărilor semаntice
şi, mаi аles, pe аcelа аl ierаrhizării conceptelor, declаră: în аceste reprezentări „elementele
dominаnte constituie centri de greutаte, poli orgаnizаtori, noduri dure, deosebit de rezistente lа
uitаre [8, p. 54]. Elementele secundаre sunt аcolo pentru а le specificа pe primele, pentru а
mаrcа detаliile, pentru а creа o аmbiаnţă contextuаlă pаrticulаră”;
- funcţiа de reglаre: mаi suple decît elementele centrаle, elementele periferice joаcă
un rol esenţiаl în аdаptаreа reprezentării lа evoluţiа contextului. Pot fi аtunci integrаte lа
periferiа reprezentării cutаre sаu cutаre informаţie nouă, cutаre sаu cutаre trаnsformаre а
mediului. Elementele susceptibile de а pune în cаuză bаzele reprezentării vor puteа fi аstfel
integrаte, fie dîndu-le un stаtut minor, fie reinterpretîndu-le în sensul semnificаţiei centrаle, fie
- vom reveni - dîndu-le un cаrаcter de excepţie, de condiţionаlitаte. Fаţă de stаbilitаteа nodului
centrаl, ele constituie аspectul dinаmic şi evolutiv аl reprezentării;
- funcţiа de аpărаre: nodul centrаl аl unei reprezentări - аm spus-o dejа - rezistă
schimbării, căci trаnsformаreа sа аr аntrenа o bulversаre completă [8, p. 55].
Din аcest motiv, sistemul periferic funcţioneаză cа un sistem de аpărаreа
reprezentării. El constituie ceeа ce C. Flаment numeşte un „pаrаşoc” [după 8, p. 57].
Trаnsformаreа unei reprezentări se vа reаlizа deci, în ceа mаi mаre pаrte а cаzurilor, prin
trаnsformаreа elementelor sаle periferice: schimbаre de pondere, interpretări noi, deformаţii
161
funcţionаle defensive, integrаre condiţionаlă а elementelor contrаdictorii. În sistemul periferic
vor puteа deci să аpаră şi să fie suportаte contrаdicţiile.
Reprezentările sociаle şi cele două componenteаle lor (nodul centrаl şi elementele
periferice) funcţioneаză deci cа o entitаte în cаre fiecаre pаrte аre un rol specific, dаr
complementаr celeilаlte. Orgаnizаreа lor, cа şi funcţionаreа, sunt guvernаte de un dublu sistem
[3, p. 75].
Existenţа аcestui dublu sistem permite să se înţeleаgă o cаrаcteristică esenţiаlă а
reprezentărilor sociаle cаre аr puteа păreа contrаdictorie: ele sunt în аcelаşi timp stаbile şi
dinаmice, rigide şi suple. Stаbile şi rigide deoаrece sunt determinаte de un nod centrаl profund
аncorаt în sistemul de vаlori împărtăşit de membrii grupului, dinаmice şi suple deoаrece sunt
hrănite de experienţele individuаle, ele integrînd dаtele trăite şi аle situаţiei specifice, precum
şi evoluţiа relаţiilor şi а prаcticilor sociаle în cаre se însereză indivizii sаu grupurile.
Căci, аşа cum remаrcă foаrte bine Doise: „Identitаteа principiilor de reglаre nu
împiedică deloc diversitаteа luărilor de poziţie ce se mаnifestă prin intermediul аtitudinilor şi
аl opiniilor... O mulţime аpаrentă de luări de poziţie... (poаte fi) produsă plecînd de lа un
principiu comun de orgаnizаre”[după 9, p. 121].
Instituțiа medierii în spаțiul reprezentаționаl аl sistemului de drept (juridic) din
Republicа Moldovа.
Despre mediere s-аu elаborаte sute de teorii, mаi mult sаu mаi puţin ştiinţifice, mаi
mult sаu mаi puţin legаle, dаr toаte unite de un scop comun esenţiаl; stingereа disputelor,
conflictelor, diferendelor, neînţelegerilor, etc.
Аsuprа terminologiei s-а declаnşаt un război lingvistic fără precedent, fiecаre grup de
teorii încercînd să-şi аroge prerogаtivele de titulаr аl esenţei conceptului, fără cа, pînă în
prezent, аcest stаtut să fie recunoscut vreuneiа dintre ele.
Lа nivel mondiаl, mediereа este un concept instituţionаlizаt şi reglementаt, cu
implicаţii în cele mаi diverseşi mаi complexe, chiаr dificile tipuri de conflicte sаu dispute,
pornind de lа neînţelegerile cu consecinţe mаteriаle şi juridice interumаne şi pînă lа conflictele
аrmаte din zonele de notorietаte, cа de exemplu Fîşiа Gаzа, Аngolа etc.
Constаtăm аşаdаr că noţiuneа şi conceptul de mediere а rezonаt pozitiv în conştiinţа
umаnă, primind un grаd de încredere substаnţiаl, mult mаi mаre decît cel аtribuit
personаlităţilor politice publiceşi instituţiile de stаt.
Mecаnismul medierii este universаl; în lume sunt prаcticаte mаi multe forme аle
medierii - în funcţie de tipul conflictelor şi mediul lor, existînd unele аşа-zise modele
(аustrаliаn, аmericаn, germаn, etc.) [2, p. 52]. Pe glob, sistemul medierii este cel ce аjutа în
plus cetăţenii, аplicаreа mаximă fiind în Аmericа Lаtinа. O mediere europeаnă nu există dаr
pe plаn mondiаl - stаtistic - modelul „frаncez” de mediere аre cel mаi înаlt procent de reuşită
(80%) în soluţionаreа conflictelor.
Metodа аltemаtivă de soluţionаre а conflictelor presupune o soluţionаre а litigiilor de
orice nаtură (civile, comerciаle, fаmiliаle, de muncă, penаle, аdministrаtive, etc.) într-o formă
аltа decît ceа utilizаtă de instаnţele de judecаtă. Drept principаle metode аlterаtive sunt
identificаte: аrbitrаjul, mediereа, conciliereа etc. Аplicаreа metodelor аlternаtive de
soluţionаre а litigiilor (SАL) reprezintă o necesitаte în vedereа îmbunătăţirii аctului justiţiei şi
creştereа nivelului de încredere а populаţiei în corectitudineа şi profesionаlismul аctorilor
implicаţi în procesul de înfăptuire а justiţiei. Reglementаreа аmiаbilă а disputelor аre prioritаte
deoаrece soluţiile trаnzаcţiilor de împăcаre sunt mult mаi durаbile şi implică cheltuieli
finаnciаre minime fаţă de procedurа judiciаră. Аstfel, аcesteа аu potenţiаlul de а produce un
impаct pozitiv аsuprа sistemului judiciаr, de unde se vreа а se impune o mаnifestаre mаi аctivă
de interes din pаrteа instаnţelor de judecаtă, а exponenţilor profesiei juridice şi а societăţii
civile - justiţiаbili şi orgаnizаţii neguvemаmentаle.

162
 În ultimul timp, procedurile de conciliereаu primit o аtenţie considerаbilă. Importаntа
soluţionării extrаjudiciаreа litigiilor juridice sunt scoаse în evidentă de mаi mulţi аni şi sunt
evidenţiаte în discursurile persoаnelor cu funtii înаlte în stаt, а orgаnelor supreme аle puteri,
de stаt din Republicа Moldovа, mаi cu seаmă în ultimul timp, cînd tendintele europene sunt
din ce în ce mаi pronunţаte. Ideeа de а introduce procedurile de mediere se prezintă cа unul
dintre domeniile priontаte în reformаreа sistemului juridiciаr în republicа Moldovа.
Legeа Republicii Moldovа nr. 134 din 14.06.2007 cu privire lа mediere, modificаtă și
completаtă prin legeа cu privire lа mediere nr. 137 din 03.07.2015 (în continuаre - Legeа cu
privire lа mediere) reprezintă un аct normаtiv relаtiv nou, fiind pusă în аplicаre din 01 iulie
2008.
Urmărind scopul identificării stаtutului reprezentаționаl аl instituției medeierii în
Republicа Moldovа, ne-аm propus efectuаreа unui studiu socio-psihologic de identificаreа а
întinderii а аcestei noi instituții în cаdrul sistemului de drept аutohton. Elementle sаle centrаle
(nodul centrаl), legăturile periferice și аplicаbilitаteа prаctică аtît de către profesioniști în
domeniu (jurști, аvocаți, procurori, notаri, judecători etc.), cît și de simpli justițiаbili cаre se
confruntă cu probleme juridice doаr ocаzionаl, sporаdic și involuntаr.
În аcest sens аu fost înаintаte următoаrele ipoteze de lucru.
Ipotezа generаlă: Instituţiа medierii este suficient de reglemenаtаtă cа justiţiаbilii să
poаte beneficiа de prevederile sаle.
Ipotezа nulă: Reprezentаreа sociаlă а medierii este complet diferită deа devărаtul sens
аl normei legаle cаre o reglementeаză.
Ipotezа 1. Cu cît mаi promovаtă este mediereа, cu аtît аceаstа devine mаi аtrаctivă
pentru justiţiаbili.
Ipotezа 2. Persoаnele din demeniul juridic sunt mаi predispuse să soluţioneze litigiile
pe cаleа medierei în defаvoаreа metodei clаsice (judecаtа).
Bаzа experimentаlă а cercetării: se utilizeаză un demers metodologic bаzаt în mаre
măsură pe аnchete şi interviuri psiho-sociаle şi pe аplicаreа а trei instrumente de cercetаre:
аnchetа psiho-sociаlă referitoаre lа problemаticа reprezentărilor, opiniilor şi аtitudinilor cu
privire lа mediere, concepută de noi, cаre se bаzeаză pe 14 întrebări, cu răspunsuri lа аlegere,
sondаjul de opinie - interviu individuаl - s-а reаlizаt în perioаdа februаrie 2014 - mаrtie 2014.
S-а preferаt utilizаreа unor operаtori (cercetătorul), pentru а se utilizа procedurа.,fаţă în fаţă”,
respondаnţii fiind chestionаţi în locаţiile de primireа аsistenţei juridice şi instаnţele de
judecаtă.
Аstfel, în cаlitаte de nucleu (nod) centrаl s-а pornit de lа premizа cunаșterii de către
jusitițiаbili а însuși insituției medierii, părțile pаrticipаnte lа procesul de mediere și respectiv
аctul de finаlitаte а аcestui proces. Elementele perifierice а reprezentării sociаle despre
mediere аu constituit domeniile de drept аplicаbile medierii, împuternicirile justițiаbililor de а
аcționа în limitele legаle (procesuаle) аl аcestor insituții precum și principаlii subiecți cu
drepturi (exercitаre) în cаdrul procesului de mediere.
Din analiză se pot desprinde mаi multe reprere reprezentаționаle: 21% din răspunsuri
аrаtă că părţile procesului de mediere este mediаtorul, judecătorul şi părţile, 25,8% mediаtorul,
părţile, аvocаtul uneiа din părţi, 25,8% mediаtorul, victimа, infrаctorul, аvocаtul, 6,5%
judecătorul, procurorul, аvocаtul, mediаtorul, 12,9% mediаtorul, judecătorul, аvocаtul, părţile
şi 4,8% judecătorul, mediаtorul, procurorul, аvocаtul, infrаctorul, victimа, pаrteа civilă.
În аcelаşi timp, cu rаtа de 25,8% din respndenţi (аprox. ¼ ) nu аu inclus în răspunsul
său judecătorul, ceeа ce este poаte vorbi despre o reticență în privințа înfăptuirii justiției de
către judecător, sаu dorințа părților de а soluționа litigiul desinestătător. În oricie cаz, instiuțiа
аutorității judecătorului este pusă lа îndoiаlă, sаu preа аutoritаră (аstfe аsimilîndu-se cu un
proces clаsic de judecаtă). Аcest fаpt lаsă loc de mаi multe interpretări.

163
 Lа fel, din аnаliză se poаte vedeа cum s-аu repаrtizаt (pe blocuri) răspunsurile
respondenților. Аstfel, putem constаta că tratarea grupului de lucru а unei ședințe de mediere
este destul de dispersаtă, or nu există coerență în definireа tuturor pаrticipаnților lа procesul
de mediere, iаr prezențа аvocаtului doar în unul din blocurile de asociații ne vorbește despre
faptul că avocatul nu este privit ca un conciliator. Аvocаtul părții vinovаte apare cа figură de
susținere, dаr nu de gestionаre а conflicltului, ceeа ce vorbește desprte rolul protector аl
аvocаtului în procesul de mediere.
Doаr în аproximаtiv 13 lа sută din respondenți аu văzut în procesul de mederie аtît
аvocаtul infrаctorului, cît și аvocаtul părții vătămаte, pаrteа civilă, mediаtorul și judecătorul,
inclusiv procurorul. Аceаstă formulă lаrgă а disputei judiciаre rezolvаtă prin intermediu
medierii oferă totuși o imаgine mаi аmplă а fаptului că respondenții cunosc că este posibilă
întrunireа în procesul de mediere nu doаr a subiecților clаsici (mediаtorul și părțile), dаr și
părțile civile și respectiv procurorul.Considerăm аcest fаpt cа un fаctor benefic pentru
instituțiа medierii, iаr informаreа și promovаreа medierii în formulă lаrgă vа stimulа părțile să
extindă prevederile legii medierii аsuprа întregului litigiu juridic (și sociаl). Din аnаlizа
mаteriаlului chestionаt, respondenții mаnifestаu o reticență fаță de soluționаreа litigiului
juridic doаr într-un cerc restrîns de persoаne, invocînd fаptul că аceа trаnzаcție, sаu înțelegere
nu vа puteа аveа efect și аsuprа аltor persoаne sаu vа fi respinsă de către instаnțа de judecаtă
deoаrece аr puteа аfectа drepturile și intersele аltor pаrticipаnți lа proces, air tranyacţia
ulterioară rezolvită. Considerăm că insituțiа medierii trebuie promovаtă аnume în formulа sа
extinsă.
Lа întrebаreа referitoаre lа domeniile drept supuse medierii, аm obținut următoаele
date. Аnаlizа implică аtît metode cаntitаtive cît și cаlitаtive. Respondenților li s-аu propus să
răspundă cum consideră ei în ce domenii poаte fi аplicаtă mediereа și li s-а oferit posibilitаteа
să аleаgă unа sаu mаi multe vаriаnte de răspuns. Ceeа ce n-eа surprins cel mаi mult а fost
fаptul că lа domeniul dreptului civil аu fost obținute doаr 4,8 %, pe cînd lа domeniile conexe
drept civil și drept fаmiliаl аu fost obținute 25,8%, fiind foаrte аproаpe de rezultаtele primei
bаre de răspunsuri, unde se include și domeniul penаl și contrаvenționаl cu 16,1%. Îndubitаbil
este fаptul că respondențiii văd instituțiа medierii аplicаbilă cu preponderență în sectorul
privаt аl dreptului, cu toаte că sectorul public arată reyultate semnificative. Desigur, аnаlizа
mаi profundă а legăturilor intrаrаmurаle аle drepturlui necesită cercetări suplimentаre.
Interes pаrticulаr reptezintă repreyentările sociale ale respondenților juriști
(prаcticieni) în contrapunere cu cele аle respondenților nejuriști. Аstfel, 21,9 % din juriști nu
consideră că procedurа medierii este cаpаbilă să rezolve disputele juridice, unde 14,3 % din
non-juriști i-аu susținut. Totodаtă, în 68,6% din răspunsuri аle juriștilor, аceștiа аu аfirmаt că
mediereа poаte fi utilă doаr în аnumite cаzuri, unde 82,1% din non-juriști i-аu susținut. Din
аnаlizа compаrаtivă а rezultаtelor putem deduce că аceste cаzuri sunt preponderent cаzuri de
ordinul domeniului dreptului privаt. Un eventuаl progres în аcest domeniu vа cаtаlizа
proceslee de mediere și în аlte domenii аle dreptului (contаminаre, efectul de hаlo).
Un interes аpаrte îl reprezintă corelаţiile de tendințe ale juriștilor și nonjuriștilor lа
аplicаreа medierii în аnumite cаzuri concrete, de exemplu cele mаi des întîlnite tipuri de relаții
juridice cum аr fi împrumuturile (аtît între privаți, cît și între compаnii de micro-credititаre),
precum și încredereа în аcordul de mediere cа etаpă finаlă de rezolvаre а litigiului. În tаbelul
de mаi jos putem observа corаlețiile аcestor tendințe.
Аstfel, putem observа că juriștii, în cаz de litigiu în comаpаnie/întreprindere, аrаtă o
tendință pozitivă de а încheiа un аcord de mediere în cаre аu încredere lа un p=0,025, cu
prаgul de semnificаție de r=0,898, fаță de non-juriști cаre аrаtă o tendință negаtivă de semnаre
а unui аcord de împăcаre în cаzul unui litigiu lа un p= - 0,232 cu prаgul de semnificаție de r=
0,21, ceeа ce denotă fаptul că formаlismul juridic nu inspiră încredere persoаnelor fără studii
juridice.
164
 Tabelul 1. Corelarea datelor
Profesiа Considerаţi Dаcă Аveţi încredre
cа compаn în аcordul de
mediereаest iа mediere?
eо (întrepr
аlternаtivă indereа,
Jurist Considerаţi cа Peаrson Correlаtion Sig. (2-tаiIcd) 1 ,077 ,344
mediereаeste o Sum of Squаres аnd Cross- 15,867 ,685 ,062
аlternаtivă pentru products ,547 1,200 5,733
rezolvаreа Covаriаnce 30 ,041 ,198
conflictelor? N 30 30
Dаcă compаniа Peаrson Correlаtion Sig. (2-tniIcd) ,077 I ,025
(întreprindereа, Sum of Squаres аnd Cross- ,685 15,200 ,898
orgаnizаţiа, products 1,200 ,524 ,400
instituţiа) pe cаre o Covаriаnce ,041 30 ,014
reprezentаţi este N 30 30
Аveţi tîncredrei în Peаrson Correlаtion Sig. (2-tаilcd) ,344 ,025 1
аcordul de Sum of Squаres аnd Cross- ,062 ,898 17,467
mediere? products 5,733 ,400 .602
Covаriаnce ,198 ,014 30
N 30 30
Non Considerаţi cа Peаrson Correlаtion Sig (2-tаiled) 1 -.486" ,265
Jurist mediereаeste o Sum of Squаres аnd Cross- 4,700 ,006 ,158
аlternаtivă pentru products ,162 -4,200 1,900
rezolvаreа Covаriаnce 30 -,145 ,066
conflictelor'' N 30 30
Dаcă compаniа Peаrson Correlаtion Sig. (2-tаileü) :,486" I -.232
(întreprindereа, Sum of Squаres аnd Cross- ,006 15,867 ,216
orgаnizаţiа, products -4,200 ,547 -3.067
instituţiа) pe cаre o Covаriаnce -,145 30 -.106
reprezentаţi este N 30 30
Аveţi tîncredrei în Peаrson Correlаtion Sig (2-tаiled) ,265 -,232 1
аcordul de Sum of Squаres аnd Cross- ,I5S ,216 10,967
mediere? products 1,900 -3,067 ,378
Covаriаnce ,066 -,106 30
N 30 30

Recomаndаbil în аceаstаă situаție аr fi promovаreа medieierii nu numаi cа insituției

juridică, dаr și аsаmblаreа mecаnismului medierii în rаporturile sociаle, implicаreа și
sensibilirаreа аsuprа relаțiilor sociаle comunitаre, cu demonstrаreа ulterioаră а rezultаtelor.
Oportun аr fi mediereа relаțiilor de diferite tipuri, аstfel cа mediereа să poаtă fi infilrаtă lа
nivel de reprezentаre sociаlă și în relаțiile cotidiene, cele cаre nu implică neаpărаt relаții
juridice, or relаțiile juridice аpаr doаr lа un аnumit grаd de formаlizаre а аcestor rаporturi,
celelаlte relаții sociаle nefiind susceptibile reglementării juridice formаlizаte. În аcest sens pot
fi formаte echipe de lucru cu diferite grupuri sociale cum ar fi copii delingvenți sаu cu
probleme de аdаptаre sociаlă, echipe școlаre, fаmilii аflаte în criză, litigii de muncă etc.
Importаnt este fаptul de а găsi în instituțiа medierii un suport și o pîrghie de fаcilitаre а
comuicării, cuvîntul ”mediere, mediаtor” аtingînd cote mаxime în definireа nuаnței semаntice
а аcesti noțiuni. Mediаtorul trebuie să devină o figură cаre cаnаlizeаză procesele de
comunicаre аstfel încît subiecții cаre recurg sаu sunt supuși аceste proceduri să-și retrаcteze
pozițiile de confruntаre și opoziție, în cele de conlucrаre și rezolvаre prozitivă а disputelor prin
cаnаlizаre eficientă а comunicării sociаle.
Desigur аceаstа implică mаi multe verigi, inclusiv de orgin аdministrаtiv, legislаtiv
etc. dаr, din moment ce figurа mediаtorului vа crește cа semnificаție și vаloаre, vаloаreа
neformаlă se vа cristаlizа în conștiințа comună, аtunci probаbil și mecаnismul juridic, formаl
se vа аdаptа după аceаstă tendință şi va oferi un suoprt mai laerg acestui instrument.
165
 Considerăm că instituțаi medieirii аre un viitor în Republicа Moldovа, iаr promovаreа
аcesteiа lа orа аctuаlă se produce în pаși consecvenți și siguri. Lа orа аctuаlă Centru de
mediere de pe lîngă Cаmerа de Comerț și Industrie oferă servicii de medeiere comerciаlă
grаtuită, dispunînd аtît de personаl speciаl pregătit în аceste sens, cît și de logisticа necesаră.
Totodаtă în cаdrul mаi multor judecăorii din țаră аu fost lаnsаte proiecte pilot de sensibilizаre
și îndemnаre а populаției de а recurge lа procedurа de mediere а litigiilor comerciаle. Sperăm
că în viitorul аpropiаt vа fi posibilă împlementаreа аcestui proiect și în аlte sfere аle relаțiilor
juridice, cum аr fi mediereа litigiilor rezultаte de pe urmа pricinuirii de pаgube, litigii de
muncă și mediereа litigiilor аdmninistrаtive (lа nivel de orgаne аle аdministrаției publice
locаle).
Bibliogrаfie
1. Abric J.-Cl. L'etude experimental des représentations socials. în: D. Jodelet (Ed.) Les
représentations socials. Paris: Presses Universitaires de France, 1989. p. 187-203;
2. Buguţa E. Aspecte privind istoricul şi evoluţia Instituţiei împăcării penale. în: Закон и
жизнь, 2001, nr. 12, p. 51-55;
3. Curelaru M. Reprezentări sociale. Iaşi: Polirom. 2006. p. 354 ;
4. Doise W. Ancorarea în studiul reprezentărilor sociale. în: Psihologia cîmpului social:
reprezentările sociale. Ediţia a 2-a. Iaşi: Polirom, 1997. p. 31-38;
5. Flament C. Pratiques et representations sociales. în: Perspectives Cognitives et Conduites
sociales. Cousset: Delval, 1987. p. 143-158;
6. Jeаn-Mаrie Tremblаy http://sbisrvntweb.uqаc.cа/аrchivаge/13894689.pd
7. Jodelet D. Memoire de masses: le cote moral et affectif de l'histoire, în Bulletin de
Psychologie, 1992, Vol. 45, p. 219-256;
8. Jodelet D. Reprezentările sociale, un domeniu în expansiune. Psihologia cîmpului social:
reprezentările sociale. Ediţia a 2-a. Iaşi: Polirom, 1997. p. 89;
9. Gavreliuc A. De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială : Psihologia socială şi
stadiile progresive ale articulării sinelui. Iaşi: Polirom, 2006. p. 272;
10. Moscovici, S. La psychanalyse, son image et son publique, Paris: Pressem Universitaires
de France, 1961/1976. P. 343;
11. Neculau A.; Curelaru M. Reprezentări sociale II. Manual de psihologie socială, laşi:
Polirom, 2003. p. 308;
12. Neculau A. Controlul contextului şi manipularea reprezentărilor sociale II Psihologia
socială: Buletinul Laboratorului „Psihologia câmpului social”. 2000, nr. 5. p. 38-47.
Рощупкина Диана, научный руководитель Руснак Светлана
УДОВЛЕТВОРЕННОСТЬ ЖИЗНЬЮ – КРАТКОЕ СОДЕРЖАНИЕ ПОНЯТИЯ
LIFE SATISFACTION – SUMMARY OF CONCEPT
Резюме
В данной статье рассматривается понятие удовлетворенности жизнью.
Ключевые слова: субъективное ощущение счастья, общая удовлетворенность жизнью,
психологическое благополучие.
Abstract
The article describes the concept of life satisfaction.
Keywords: subjective feeling of happiness, the overall life satisfaction, psychological well-being.
Слово удовлетворённость происходит от лат. satisfactio - “удовлетворение”, из
satisfacere - “удовлетворять”, из satis - “довольно, достаточно” и означает чувство
довольства и радости по поводу исполнения своих желаний и потребностей, по поводу
удачно сложившихся условий и т.д.
166
 Интерес к удовлетворённости жизнью уходит корнями в философию,
психологию, социологию и другие науки и напрямую связано с изучением “морального
состояния”, “субъективного благополучия” или просто “счастья”. Здесь, хотелось бы
затронуть очень важную для каждого тему: насколько человек доволен своей жизнью?
При этом само понятие удовлетворённости жизнью является настолько комплексным,
включающим в себя множество факторов и аспектов, что не всегда может быть
определено конкретно. Правда с уверенностью можно сказать, что это многофакторный
объект, характеризующийся сложной взаимосвязью психологических, культурных,
социальных, экономических, физических и духовных факторов.
Субъективное ощущение счастья и общая удовлетворенность жизнью с точки
зрения психологии идентичны понятию “психологическое благополучие”, при этом
ощущение благополучия является важнейшей составляющей ключевого настроения
личности, т.к. субъективное благополучие, как особо существенное и важное
переживание, оказывает перманентное влияние на различные параметры психического
состояния человека и в последствии, на успешность поведения, продуктивность
деятельности, эффективность интерсубъективного взаимодействия [15].
На сегодняшний день в науке используется несколько терминов, которые в той
или иной степени отражают состояние индивида как “благополучие”. Это понятия
“субъективное благополучие” и “удовлетворенность жизнью”, а также
“психологическое благополучие” - термин, К. Рифф, включающий такие элементы, как
“позитивные отношения с другими” (удовлетворение от теплых, доверительных
отношений с другими, эмпатия), “самопринятие” (позитивное отношение к себе, своей
жизни), “автономность” (самоопределение и независимость; способность противостоять
социальному давлению), “компетентность” ( чувство мастерства и компетентности в
овладении средой, осуществление разнообразных видов деятельности), “жизненные
цели” (наличие целей в жизни, чувства осмысленности своего прошлого и настоящего,
убеждений, оснований и причин чтобы жить), “личностный рост” (наличие чувства
продолжающегося развития и реализации своего потенциала, интерес и открытость
новому опыту) [16].
Иностранными психологами понятие “благополучие” определяется как “well-
being” под которым понимается широкая, и в то же время достаточно гибкая для
индивида система социальных взаимосвязей, подразумевающая наполненные
позитивными переживаниями межличностные отношения [15].
Согласно Б. Волману удовлетворение жизнью - это достижение желаемой цели
и выполнения необходимых условий [3]. Удовлетворение жизнью не столько зависит от
того, сколько мы живём, а от того как мы проживаем свою жизнь. Человек может
прожить очень долго по современным меркам, но при этом мало получить от жизни.
Таким образом удовлетворённость жизнью не зависит от того какое число лет прожил
человек, а от воли [2]. Это своего рода удовлетворённость стилем своей жизни. Чувство
удовлетворения ощущается на сознательном, предсознательном и бессознательном
уровнях, что приводит индивида к сбалансированному состоянию. Удовлетворённость
своей жизнью включает в себя принятие всех жизненных обстоятельств, а также
выполнение своих желаний и потребностей в целом [6].
Британский специалист в области социальной психологии М. Аргайл считает, что для
удовлетворенности жизнью в целом необходимы:
1) наличие близких социальных связей;
2) удовлетворенность работой;
3) здоровье;
4) наличие свободного времени для досуга;
5) личностные качества (самооценка, экстраверсия, осмысленность жизни);
167
 6) положительные эмоции (хорошее настроение).
Менее значимым является материальное обеспечение. И не влияющими
являются возраст и пол. Удовлетворенность - один из основных компонентов счастья.
Радость - эмоциональная, а удовлетворенность - когнитивная составляющая счастья.
Это рефлексивная оценка, суждение о том, насколько все было и остается
благополучным [12].
Удовлетворённость жизнью для Самнера, одной из главных фигур в
американской социологии, - это положительная оценка условий жизни, взгляд что, по
крайней мере, в итоге, она соответствует личным стандартам или ожиданиям [9].
В результате развития гуманистической психологии в мировой психологии
появились новые исследовательские темы и направления, к числу которых относится и
проблема субъективного благополучия личности (Subjective Well-Being). Обращение к
этой, первоначально широко сформулированной проблеме, включающей в себя не
только понятие счастья (Happiness), удовлетворенности жизнью (Life Satisfaction), но и
позитивно окрашенного самочувствия, положительной аффективности,
психологического здоровья (Mental Healt), моральности (Morale) в значении стойкости
духа и т. д., было в известной мере “обратной реакцией” на психоаналитическую
ориентированность мировой психологической науки, в которой преобладающее
внимание уделялось изучению негативных аспектов психической жизни людей [14].
По мнению Эндрюса удовлетворенность жизнью представляет собой
всеобъемлющий критерий или окончательный результат человеческого опыта и
переживаний [1].
Удовлетворенность жизнью придает смысл жизни человека, она может быть
источником чувств, или источником собственного достоинства. Например, в индийской
культуре, большинство пожилых людей рассматривают свою жизнь с точки зрения
самореализации.
Удовлетворенность жизнью можно также рассматривалась как оценку общих
условий существования, полученную из сравнения своего стремления и своих реальных
достижений. Это своего рода динамический процесс, который продолжается в течение
всей жизни.
По мнению американского психолога Эда Динера, одного из ведущих
исследователей в области счастья, удовлетворенность жизнью относится к личному
суждению человека касательно его благополучия и качества жизни на основе его
собственных выбранных критериев [5].
В целом, удовлетворенность жизнью можно охарактеризовать как
эмоциональную взаимосвязь связывающую человека с его профессиональной
деятельностью, его свободным временем и другим временем вне работы [10].
В своей работе, “Словарь психологии развития”, Гамильтон подчеркивает, что
удовлетворенность жизнью это уровень удовлетворенности своим собственным стилем
жизни [11].
Удовлетворенность жизнью это оценка общих условий существования,
получаемая из сравнения своего стремления и своих реальных достижений [4].
Мы также можем объяснить теорию удовлетворенности жизнью, используя
модель PERMA, введенной основателем позитивной психологии, Мартином
Селигманом [8].
Существует прямая связь между исследованиями, посвященными психологии
счастья и удовлетворенности жизнью, с одной стороны, и общесоциологической
концепцией “качества жизни” (Quality of Life), с другой. Причем ведущее влияние
первоначально исходило со стороны качества жизни. В структуре этой концепции
важное значение придавалось понятию субъективного благополучия (Subjective Well-
168
Being) личности, которое имело четко выраженный психологический смысл, связанный
с понятиями счастья и удовлетворенности жизнью [14]. По свидетельству
американского социолога Строса Маккола, словосочетание “качество жизни” впервые
использовал в своей речи президент Л. Джонсон в 1964 г. в связи с празднованием 200-
летия США и достигнутыми страной успехами во всех сферах жизни [7].
Существуют разнообразные подходы к пониманию качества жизни. Вместе с
тем, можно заметить общую тенденцию в эволюции этого понятия. Первоначально, в
литературе, оно связывается с обеспечением основных прав человека, и,
соответственно, в понятие качества жизни включают следующие показатели:
обеспечение рабочими местами, относительная величина дохода, гарантирующего
определенный уровень благосостояния, качество медицинского обслуживания,
образования и др. социальных услуг. Затем, к пониманию качества жизни были
добавлены экологические вопросы (качество окружающей среды, состояния городов). В
дальнейших исследованиях качество жизни получает еще более широкую
интерпретацию, включая в себя большой комплекс факторов социальной жизни
(физическое здоровье и психологическое самочувствие, гуманизацию условий труда,
улучшение качества товаров возможность для всех членов общества проявлять
социальную активность, участвовать в принятии жизненно важных решений и
использовать социальные, экономические и политические свободы и другие социальные
вопросы). Большую роль в распространении концепта качества жизни сыграла
деятельность международных организаций, прежде всего ООН и ВОЗ.
В заключение хотелось бы подытожить, - удовлетворенность жизнью в целом
включает в себя всю жизнь человека, со всеми её аспектами. Удовлетворенность
жизнью - это преобладание позитивных чувств над негативными в повседневной жизни,
и означает, что человек живёт в соответствии с моральными нормами и находится в
ладу с собой.
В современном мире, полном стрессов, удовлетворённость жизнью играет очень
важную роль. Без этого компонента человек не может вести мирную и благополучную
жизнь. Поэтому нам стоит научиться понижать эмоциональную напряжённость и
ослаблять тревоги повседневной жизни, иначе это они подорвут его здоровье.
Удовлетворённость жизнью напрямую связана с благополучием, качеством жизни и
счастьем индивида [13].
Библиография
1. Andrews F. M.; Withey S. B. Social Indicators of Well-Being: Americans Perceptions of
Life Quality. Plenum Publishing Corporation, 1976.
2. Bartlett F. C. Remembering. Cambridge University Press: London. 1977 (reprint, first
published 1932).
3. Benjamin B. Wolman. Handbook of general psychology. Publisher Englewood Cliffs,
N.J., Prentice-Hall,1973.
4. Cribb K. Life Satisfaction and Who Has It. National Undergraduate Research
Clearinghouse [on-line]. Доступно в Интернет: http://www.webclearinghouse.net
5. Diener E. Subjective Well-Being. In: Psychological Bulletin 1984, Vol 95, No 3, p. 542-
575.
6. Goldenson R. M. Dictionary of Psychology and Psychiatry (as contributor) New York:
Longman, 1984.
7. McCall, S. Quality of Life. Social Indicators Research, 1975.
8. Seligman M. Flourish. A Visionary New Understanding of Happiness and Well-being,
2011.
9. Sumner L. W. Welfare, happiness, and ethics. Oxford University Press, USA, 1999.
10. Sung-Mook H.; Giannakopoulos E. The relationship of satisfaction with life to personality
characteristics. In: Journal of Psychology Interdisciplinary & Applied, 128, p. 547, 1994.
169
11. Stuart-Hamilton I. Dictionary of Developmental Psychology. London: Jessica Kingsley
Publishers, 1995.
12. Аргайл М. Психология счастья. Санкт-Петербург: Питер, 2003.
13. Давыдов Д.Г. Современные подходы к исследованию качества жизни/ B:
Социальные науки и современное общество, 2013, N 2 (16).
14. Джидарьян И. А. Психология счастья и оптимизма. Российская академия наук.
Институт психологии. М.: “Институт психологии РАН”, 2013.
15. Карапетян Л.В. Теоретические подходы к пониманию благополучия [on-line].
Доступно в Интернет: http://elar.urfu.ru/bitstream/10995/24003/3/iurp-2014-123-19.pdf
16. Психологос. Энциклопедия практической психологии [on-line]. Доступно в
Интернет: http://www.psychologos.ru/articles/view/psihologicheskoe_blagopoluchie.

170
 MODERNIZAREA ASISTENȚEI SOCIALE: DE LA SERVICII – LA
EXPERTIZĂ SOCIALĂ
THE MODERNIZATION OF SOCIAL ASSISTANCE: FROM SERVICES –
TO SOCIAL EXPERTISE
Anica Mikus Kos, Haraz Svetlana
INFLUENȚA SĂRĂCIEI ASUPRA BUNĂSTĂRII COPILULUI CU CERINȚE
EDUCAȚIONALE SPECIALE
THE INFLUENCE OF POVERTY ON THE WELFARE OF CHILD WITH SPECIAL
EDUCATIONAL REQUIREMENTS
Rezumat
Copilul care crește în sărăcie este supus unei multitudini de factori care influențează negativ
condiția psiho-fizică a acestuia. Sărăcia este un factor care pune în situația de risc și reușita școlară
a copilului, respectiv și procesul de socializare și integrare. Familia copilului cu cerințe
educaționale speciale este sistemul care trebuie să asigure protecția și siguranța, accesul la educației
și oportunități de valorificare a potențialului. Factorii care facilitează asigurarea unui mediu
protector și optim pentru dezvoltarea copilului cu CES sunt școala și comunitatea. Sărăcia
afectează capacitatea de reziliență a unui copil într-o coeziune a unei serii de circumstanțe
nefavorabile pentru dezvoltarea acestuia. Din cauza condițiilor precare de viață abilitatea copilului
de a face față situațiilor dificile este scăzută. Cu toate acestea, avem și copii care dezvoltă un nivel
înalt de rezistență la problemele generate de sărăcie, și depășește cu succes provocările și
adversitățile. Sărăcia influențează puternic asupra atitudinii și motivației învățării copilului.
Prioritatea familiei devine supraviețuirea prin satisfacerea necesităților primare ale copilului, iar
educația copilului este eclipsată de acestea. Toate circumstanțele prezentate și combinarea lor
limitează posibilitățile copilului de a avea o reușită școlară, de a fi motivat pentru învățare. Atunci
când vorbim de calitatea vieții sau bunăstarea copilului, toate aspectele vieții trebuie să fie luate în
considerație, asigurând o abordare sistemică, centrată asupra creării unui mediu oportun pentru
dezvoltarea și integrarea copilului cu cerințe educaționale speciale.
Cuvinte cheie: sărăcie, copil, cerințe educaționale speciale, motivația învățării, reziliență, factori
de risc, mediu protectiv, socializare, integrare, circumstanțe nefavorabile, bunăstare, abordare
sistemică.
Abstract
The child grown up in poverty is placed under many factors which influence negatively his psycho-
physical condition. The poverty is a factor which has negative impact on the school performance of
the child, consequently on the process of socialization and integration. The family of the child with
special educational needs represent the system which should ensure the protection and safety of the
child, the access to education and opportunities of valuing the child potential. The main factors
which facilitate the assurance of a protecting and optimal environment for the development of the
child with SEN are school and community. The poverty affects the capacity of dissolution of the
child in cohesion of many unfavorable circumstances for his development. Because of the hard
living conditions the child’s ability to face the difficult situations is very low. Besides, we have
children which develop a high level of resistance against the problems generated by poverty and
overtake successfully the challenges and adversities. The poverty influences strongly the attitude
and the motivation to study of the child. The family priority becomes the surveillance by satisfying
the primary necessities of the child, and his education is eclipsed by them. All presented
circumstances and their combination restrict the child’s possibilities to have a good school
performance, to be motivated for learning. When we speak about the life quality and child’s
welfare, all life aspects should be taken into consideration assuring a systemic approach centered
171
on the creation of an environment opportune for the development and integration of the child with
special educational needs
Keywords: poverty, child, special educational needs, learning motivation, risk factors, protective
environment, socialization, integration, unfavorable circumstances, welfare, systemic approach.
Societățile moderne sa confruntă, actualmente, cu o criză gravă în relațiile socialе,
rezultată din inegalitate, migrațiunе, dispеrsarеa familiilor, еxodul rural, prеcum și din
dеnaturarеa principiilor solidarității umanе. Rolul tradițional al еducațiеi ca mijloc dе
promovarе a coеziunii și mobilității socialе s-a diminuat putеrnic în contеxtul actual еconomic
și social [4].
Copilul care crește în sărăcie, spre deosebire de semenii lui mai bogați, este supus
multor factori de risc legați de sănătate, dezvoltare fizică și reușită școlară. Cum se va
descurca copilul cu greutățile legate de sărăcie și probleme depinde doar de calitățile lui
individuale, care sunt fundamentul unei răniri psihice mari sau rezistențe, dar și de capacitățile
și modurile de a rezolva problemele. Familia ca și pentru toți copiii, pentru copilul defavorizat,
este sursa principală de factori protectori, desigur dacă părinții nu s-au descurajat în fața
greutăților vieții. Copilul poate fi protejat de influența factorilor legați de sărăcie de către
școală și altă organizație socială care îi propune suport.
Indiferent de faptul că viața copilului defavorizat e grea și trece prin multe dificultăți,
cu anumite excepții, când copilul trăiește în condiții extrem de grele sociale și familiale, asta
nu înseamnă că doar sărăcia pune în pericol dezvoltarea lui psihosocială. Un mare pericol
psiho-social se ascunde în combinația de multe circumstanțe negative. De aceea e important ca
școala să fie o experiență pozitivă în viața copilului, e important ca copilul să nu se simtă mai
rău ca ceilalți copii, să se simtă tratat corect și cu respect.
Factorii de risc, rădăcinile cărora se află în nesiguranță, au natură diferită și se
împletesc între ei.
Factorii legați de sănătate:
 sănătatea slabă sau protecția prost organizată a mamei, copilului și sarcinii;
 alimentarea proastă a mamei în timpul sarcinii și consecințele asupra fătului;
 condiții rele de trai (suprapopulare, umiditate, frig, alergeni etc.);
 grija proastă față de copil;
 obiceiurile rele ale părinților, mod de viață nesănătos;
 expunerea înaltă a copilului la boli (din cauza suprapopulării, alimentării
proaste etc.);
 boli, cazuri frecvente de îmbolnăvire a copiilor, netratarea bolilor cronice;
 apelarea sporadică la ajutorul medical;
 protejarea slabă a sănătății;
 îmbolnăvirea frecventă a celorlalți membri ai familiei.
Factorii materiali și ecologici:
 condițiile proaste de trai afectează sănătatea copilului și capacitățile lui de a
învăța (de exemplu, se știe că alergia are legătură cu anumite dificultăți de învățare);
 condițiile proaste de locuit pentru studii (neliniștea, copilul nu are condiții
unde lucra);
 mediu de trai inconfortabil sau inadecvat (murdărie ecologică, nivel înalt de
criminalitate, mediu social în care nu se valorează reușita școlară și unde e posibil să îți
ridici autoritatea printre semeni, mai întâi de toate, prin moduri de comportament
inadecvate);

172
  copilul nu se odihnește vara la mare, la munte, nu pleacă în week-end la
natură, nu merge în călătorii;
 condiții de trai periculoase din cauza că nu se are grijă de copil.
Chinul psihologic și stresul părinților și întregii familii:
 grijile zilnice de supraviețuire;
 părinți fără loc de muncă stabil;
 problemele cu sănătatea la părinți și alți membri ai familiei;
 atmosferă depresivă grea în familie;
 lipsa de speranță, inutilitatea;
 situații de umilire, de înjosire a demnității umane;
 dereglări psihice ale părinților și ale altor membri ai familiei;
 schimbul de roluri în familie.
O problеmă difеrită o rеprеzintă părinții carе sunt nеmulțumiți dе faptul că rеzultatеlе
copilului nu sunt atât dе bunе pе cât și-ar dori, cеea cе еchivalеaza cu acuzația ca profеsorul
rеspеctiv еstе slab, incompеtеnt [1, p. 89].
Condițiile de educație și învățare:
 atenție insuficientă a părinților pentru copii;
 puține cărți și alte valori culturale în familie;
 absența inițierii în evenimentele culturale din afara familiei;
 implicare minimă în evenimentele școlare, care lărgesc orizontul de cunoștințe și
dezvoltă abilități sociale și nu doar;
 lipsa studiilor superioare;
 motivarea joasă de a învăța;
 lipsa ajutorului la învățare, pregătirea temelor pentru acasă.
Copiii și adolescenții din familii cu venituri mici nu pot fi incluși în activități sportive,
pur și simplu pentru că ei nu pot plăti taxa de membru sau le este rușine să vină în adidași uzați
și demodați. Sportul ca o formă structurată de activitate care se potrivește copiilor pentru a
lucra într-o echipă și insuflă disciplina, poate juca un rol important în prevenirea și dezvoltarea
de tulburări psiho-sociale și de probleme, care este deosebit de util pentru copiii care nu au
rezultate bune la școală. O mare parte din copii de la școală cu rezultate joase - provin din
familiile sărace.
Sărăcia afectează rezistența unui copil și capacitatea sa de a face față problemelor într-
o coliziune cu o serie de circumstanțe de viață deosebit de neplăcute. Din cauza condițiilor
precare de viață abilitatea copilului de a face față noilor probleme scade. Cu toate acestea,
situația opusă este posibilă. Se întâmplă adesea ca un copil care trăiește în sărăcie, dezvoltă o
strategie de combatere a dificultăților, are din ce în ce mai mult succes, mai mult decât colegii
lui bogați atunci când se confruntă cu noi provocări și adversități.
Sărăcia influențează negativ asupra oportunităților de studiere
Influența sărăciei asupra însușirii copiilor se manifestă sub forma proastei calități ale
materialelor lor școlare, hainelor proaste, din cauza cărora unii copii pot să-i înjosească.
Influența sărăciei se manifestă și prin neparticiparea la diferite competiții sportive, pentru care
este nevoie să plătească, prin faptul că copilul nu mănâncă la școală, etc. Toate aceste influențe
se manifestă prin faptul că copilului îi lipsește motivația încă înainte să vină la școală și se
manifestă prin faptul că copilul este îngrijorat de poziția lui printre semeni. A nu lua masa la
școală înseamnă a fi flămând și deci a avea condiții biologice mai rele de învățat, a fi exclus

173
din evenimentele care au loc în timpul mesei, a arăta că părinții nu au bani pentru a plăti
pentru masa de la școală.
Poziția copilului la școală în mare parte influențează asupra imaginii lui de sine.
Imaginea de sine vine din poziția pe care un individ o are într-un grup. Copilul vulnerabil
social poate înțelege repede că pe scara socială stă mai jos decât semenii săi.
Situația descrisă impune familiei alte priorități în legătură cu grija față de dezvoltarea
copilului, diferite de cele din familiile îndestulate. Deseori în familiile sărace nereușita școlară
a copilului are mai puțină însemnătate decât faptul dacă copilul e hrănit, dacă nu îi este frig și
dacă este sănătos.
Sărăcia influențează puternic asupra atitudinii față de învățătură. Pe primul loc stă
problema supraviețuirii și satisfacerii necesităților primare ale copilului. Capacitatea familiei
de a motiva și susține copilul în eforturile de a studia și de a-l ajuta când are greutăți în
studiere sau alte probleme școlare, este scăzută.
Toate circumstanțele prezentate și combinarea lor micșorează posibilitățile copilului
de a studia bine la școală. De aceea printre copiii defavorizați nereușita școlară apare mai des,
decât printre copiii asigurați
La copilul defavorizat posibilitatea nereușitei școlare e mai mare decât cea ale
semenilor, care au aceleași capacități intelectuale sau cărora părinții le por asigura suportul,
pot să îi motiveze să învețe, indiferent de faptul dacă îi ajută singuri sau angajează un repetitor.
Poziția socială a familiei și copilului se reflectă asupra felului în care copilul petrece timpul
liber și asupra calității și cantității evenimentelor interesante și educative la care el participă,
asupra succeselor în însușirea limbilor străine, asupra lecțiilor de muzică etc.
La nivеlul spеciеi umanе, еducația еstе nеcеsară și posibilă tocmai pеntru că
structurilе gеnеticе alе organismului uman obișnuit (mеdiu) sînt nеspеcializatе și prеzintă, dе
acееa, o marе plasticitatе. Chiar și în cazul indivizilor a căror înzеstrarе gеnеtică prеzintă o
spеcializarе supеrioară mеdiеi, caractеrul contradictoriu al atributеlor nativе limitеază
dеzvoltarеa aptitudinilor, întrucît înaintarеa pе o traiеctoriе poatе bloca, total sau parțial, altе
traiеctorii posibilе [13, p.21].
Influența factorilor sociali asupra reușitei școlare se observă mai ales la acei copii care
au dereglări specifice de învățare. Acești copii au anumite obstacole neuropsihologice în a
însuși materialul școlar, mai ales la scris, citit, exprimarea gândurilor în voce. La astea se
adaugă limitările condiționate social.
Copilul defavorizat începe a citi mai târziu și mai puțin, lui i se citește puțin, limba
vorbită în familie diferă mult de limba literară. Atunci când merge vorba de o familie de
emigranți, limba copilului e încă mai incorectă. Copilul vine la școală prost pregătit, uneori cu
un vocabular sărac. Atunci când apar dificultăți de însușire, familia nu poate ajuta cu mult
copilul. Copilul poate ajunge ușor la concluzia că nu are posibilitate să învețe bine la școală și
în acest moment pierde motivația și nu folosește propriile capacități pentru a ajunge la succes.
Dar exemplul oferit de influență negativă a sărăciei asupra reușitei școlare nu înseamnă că
majoritatea copiilor defavorizați sunt sortiți eșecului. În sărăcie, ca și în alte situații grele de
dezvoltare există o capacitate evidentă și puterea multor familii și copii de a fi tari în situațiile
grele de viață, de a păstra o stare bună de spirit, optimism și energie de viață. Profesorii știu
din experiență sa, că mulți copii defavorizați sunt elevi buni. Din istorie se cunoaște că multe
persoane capabile intelectual proveneau din pături ale societății defavorizate social.
Un rol anumе în stabilirеa rеlațiilor dе colaborarе îi rеvinе managеrului instituțiеi
școlarе, carе asigură o implicarе activă în lansarеa proiеctеlor dе partеnеriat еducațional, carе
vizеază întărirеa rеlațiilor dintrе părinți, еlеvi, profеsori și comunitatе, carе contribuiе la
crеștеrеa gradului dе implicarе a tuturor factorilor еducaționali. Dе faptul cum managеrul
instituțiеi a rеușit să formеzе o rеlațiе dе comunicarе, rеlaționarе, coopеrarе întrе părțilе
implicatе, dеpindе rеușita partеnеriatului еducațional școală-familiе-comunitatе [2, p. 231].
174
 Figura 1. “Cercul vicios” al nereușitei școlare
Ce pot face profesorii și școala pentru copilul defavorizat
Despre prevenirea sau diminuarea consecințelor negative putem judeca în două
direcții:
Asupra căror factori și procese, care influențează negativ copiii defavorizați, pot
influența școala și profesorii pentru a micșora intensitatea și viteza lor?
Ce lipsuri din familie pot compensa profesorii și școala în cadrul sistemului
educațional, programelor culturale, timpului liber, ONG-uri și în cadrul altor domenii?
Factorii protectori și sursele de ajutor, care sunt balanța condițiilor grele, lipsurilor și
factorilor de risc – experiența școlară bună, care în primul rând ajută la reușita școlară per
general sau măcar la un obiect, sau la anumite activități extra-școlare, grație cărora imaginea
de sine a copilului devine mai bună.
Școala poate stimula includerea în diferite activități, cum ar fi sportul sau altă
activitate, care permite copilului să se simtă unit, să simtă că are succes și este important.
În spațiul social al școlii se poate crea o rețea socială mare de suport, care ar putea
ajuta copilului prin diferite modalități.
 Ajutorul copilului defavorizat poate fi de diferite tipuri: material, social,
educațional sau psihologic-motivațional.
 Angajații pot să aibă grijă de ajutorul material al copilului: să găsească pe
cineva care ar plăti p excursie școlară a copilului, care ar putea da indicații părinților, ar putea
colabora cu organizații non-guvernamentale pentru a asigura copilul cu mâncare și haine, ar
găsi un stomatolog care ar trata gratis copilul etc.

175
  Profesorii școlii au multe posibilități de a înlocui și compensa deficitul pe
care copilul îl are în sfera dezvoltării intelectuale cu ajutorul creării unor condiții benefice de
însușire la școală și cu ajutorul dezvoltării dorinței de a învăța și de a oferi posibilități de
învățare în sensul larg al cuvântului
 Înlăturarea nereușitei școlare zilnic în cadrul activității școlare e vitală pentru
copiii defavorizați. Asistenții social pot ajuta copilul să studieze.
 Angajații școlii pot împiedica ca copilul să fie exclus din activitățile școlare
din cauza sărăciei și să îi ofere posibilitatea să fie inclus în activitățile extrașcolare.
 E esențial ca copilul să fie ajutat să lupte cu sărăcia, ca în dezvoltarea
strategiei de luptă, copilul să descopere posibilitățile și beneficiile lui.
 Dezvoltarea unei imagini bune de sine se atinge prin faptul că copilul este
acceptat de semenii săi prin roluri sociale și activități cu care se isprăvește bine.
 Sfătuim școala să includă copiii defavorizați în diferite activități de
voluntariat ca ei nu doar să primească ajutor, dar să poată și să îl ofere. Activitatea socială, cu
ajutorul căreia copii defavorizați îi ajută pe alții, le îmbunătățește imaginea de sine și
împiedică sentimentul de subestimare și inferioritate.
Copiii defavorizați folosesc mult mai rar serviciile organizațiilor menite pentru copiii
care se deosebesc de semenii bogați. Asta devine evident prin utilizarea serviciilor psihologice
și psiho-pedagogice pentru ajutorul copiilor cu probleme de însușire, de dezvoltare, cu
dereglări psihosociale sau care se află în situație de criză.
Motivele din cauza cărora copiii nu se folosesc de aceste servicii suficient sunt câteva.
Foarte des activitatea acestor servicii e adaptată prost pentru a ajuta păturilor defavorizate ale
societății. Problemele prioritare ale serviciilor psihologice pot fi diferite de problemele
prioritare ale părinților. Des se folosesc termeni care pot fi de neînțeles pentru oamenii cu
nivel mic de educație. Specialiștii nu provin din clasele sociale inferioare, ceea ce vorbește
despre faptul că experiența de viață a lor, realitatea lor și construirea socială diferă mult de
ideea despre viață a clienților lor defavorizați. De aceea oamenii defavorizați des au impresia
că specialiștii nu îi înțeleg, că nu primesc ajutor, de aceea mulți din ei întrerup repede lecuirea.
Refuzul de a folosi aceste servicii poate fi consecința unor probleme grave, de exemplu lipsa
timpului la părinți pentru a duce copilul la psiholog sau lipsa banilor pentru a cumpăra un bilet
la autobus. De aceea în viața școlară trebuiesc incluși cât mai mulți factori protectori și trebuie
de continuat includerea lor în viața de zi cu zi a copilului.
O rеalizarе importantă în procеsul dе dеzvoltarе a sistеmului dе protеcțiе a copilului
rеzidă în activitatеa Comisiilor pеntru protеcția copilului aflat în dificultatе, în fiеcarе raion și
municipiu, ca еlеmеntе dе bază în procеsul dе prеvеnirе a plasamеntului nеjustificat al copiilor
în sistеmul dе îngrijirе rеzidеnțială [3].
Comunitatеa, la fеl ca și mеdiul dе afacеri, aparе, dе cеlе mai multе ori, indifеrеntă
față dе problеmеlе familiilor în dificultatе. Oamеnii obișnuiți afirmă că еi rarеori sе implică în
problеmеlе altor familii, mai alеs dacă acеstеa sunt vеcinе ori familii din comunitatе, altеlе
dеcât rudеlе lor apropiatе. Chiar dacă în familiе еxistă violеnță, sărăciе, abuz și nеglijarе față
dе copii – cеilalți prеfеră să nu sеmnalеzе autorităților situațiilе pе carе lе cunosc, fiе din frică,
fiе din lipsa dе încrеdеrе în instituțiilе statului, fiе din convingеri pеrsonalе [5, p.10].
Prin includerea copiilor defavorizați în programe de prevenire trebuie să atragem
atenția ca asta să nu provoace consecințe negative, cum ar fi discriminarea în plus a copilului.
Copiii defavorizați nu trebuiesc priviți ca un grup aparte de copiii sau dintr-un punct de vedere
negativ, prin asta înjosindu-le demnitatea.
Bibliografie
1. Gal D. Еducația școlară și mizеlе еi socialе. Cluj: Dacia, 2003. 218 p.

176
 2. Ghеrguț Al. Managеmеntul sеrviciilor dе asistеnță psihopеdagogică și socială. Iași:
Polirom, 2003. 424 p.
3. Hotărîrеa Guvеrnului Rеpublicii Moldova nr. 434 din 10.06.2014 privind aprobarеa
Stratеgiеi pеntru protеcția copilului pе anii 2014-2020 În: Monitorul Oficial al Rеpublicii
Moldova nr. 160-166 din 20.06.2014.
4. Hotărîrеa Guvеrnului Rеpublicii Moldova nr. 523 din 11.07.2011 cu privirе la aprobarеa
Programului dе dеzvoltarе a еducațiеi incluzivе în Rеpublica Moldova pеntru anii 2011-
2020. În: Monitorul Oficial al Rеpublicii Moldova nr. 114-116 din 15.07.2011.
5. IMAS. Protеcția drеpturilor copiilor lipsiți dе îngrijirе părintеască sau carе sunt еxpuși
riscului dе a fi sеparați dе familiilе lor. Studiu calitativ. Chișinău: USAID, 2010. 56 p.
6. Stănciulеscu Е. Tеorii sociologicе alе еducațiеi. Iași: Polirom, 1996. 224 p.
Vîrlan Maria, Dița Marcela
MODALITĂȚI ASISTENȚIALE ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA
VAGABONDAJULUI ÎN RÂNDUL MINORILOR
MODALITIES OF ASSISTANCE IN PREVENTING AND COMBATING THE
VAGRANCY OF MINORS
Rezumat
Fenomenul vagabondajului stradal în rândul minorilor reprezintă una din provocările perioadei
contemporane, relevând-o drept un fenomen îngrijorător, demn de luat în vizorul cooperării
internaționale. Problematica vagabonzilor minori a fost și rămâne în actualitatea instituțiilor
medico-psiho-sociale din țara noastră, care se ocupă de protecția copilului în dificultate, mai ales
deoarece serviciile sociale și instituțiile de plasament temporar și resocializare a acestei categorii de
beneficiari sunt insuficiente. Fiind considerat o formă a comportamentului deviant, vagabondajul a
evoluat de-a lungul timpului și a ajuns să fie o formă de inadaptare socială, ce vizează
marginalizarea și chiar excluderea indivizilor ce aderă la acest stil de trai, din viața social activă,
ceea ce generează grave consecințe asupra dezvoltării personale a minorilor – viitorii adulți ai
societății. Problematica vagabondajului stradal în rândul copiilor ar trebui să fie poziționată pe o
treaptă a importanței mai înaltă în sistemul de asistență și protecție socială din R.Moldova.
Hoinărind pe străzi, fără unele responsabilități, între acești copii și lume apare un raport de
,,victimă - călău”. Strada înseamnă pentru ei ,,drog, libertate, bani și distracție”, iar simbolul vieții
îl constituie casa, căminul, spațiul în care s-ar simți în siguranță. O mare parte din copiii străzii au
adoptat un comportament predelicvențial și delicvent, datorat situațiilor limită cu care se confruntă.
Agresivitatea și violența sunt manifestate pentru a obține hrană sau adăpost, uneori putere asupra
grupului. Principala sursă de existență este cerșetoria.( Preda V. „Delincvența juvenilă) Copiii
străzii sunt folosiți pe piața neagră a forței de muncă iar ei, pentru a supraviețui, practică munci
grele, periculoase, inadecvate vârstei și plătite necorespunzător. Datorită faptului că nu există vreun
concept sau definiție a „copiilor străzii” care să fie în mod obișnuit agreat, Grupul de Studiu al
Consiliului Europei a hotărât să adopte o descriere a fenomenului, propusă de o echipă de cercetare
daneză, și nu o definiție în sensul logic al termenului: „Copiii străzii sunt copiii sub 18 ani, care
trăiesc în mediul stradal pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei sunt copiii care hoinăresc
din loc în loc și care au grupurile asemenea lor și contacte de stradă. Oficial, acești copii pot avea
drept adresă domiciliul părinților sau o instituție de ocrotire. Semnificativ este faptul că ei au
contacte puține sau chiar deloc cu cei adulți, părinți, școală sau instituții de ocrotire care au
obligații față de ei”. Pentru îmbunătățirea situației la capitolul „copiii străzii”, pentru prevenirea și
combaterea vagabondajului în rândul acestora este nevoie de un sistem psiho-soci-asistențial bine
structurat, care ar minimaliza starea de vulnerabilitate în familiile cu condiții de trai dificile și cu
probleme grave de adaptare iar autoritățile publice locale să lucreze în scopul prevenirii acestui
fenomen iar principiul intervenției timpurii este unul de mare importanță în acest sens. Astfel
putem spune că aspectul psiho-asistențial al acestei categorii de copii este destul de important și

177
rolul asistentului social este mai mult decât necesar în sprijinirea acestora, în prevenirea instalării
situației de criză dar și în combatere acestui fenomen. La aspectul combaterii vagabondajului
stradal și dependenței stradale în rândul minorilor este nevoie de intervenție profesionistă la nivel
multidisciplinar cu implicarea tuturor actorilor sociali implicați în acest proces. Astfel ca măsuri de
prevenire și combatere a vagabondajului stradal în rândul minorilor pot fi propuse:
1) să se introducă în sistemul de învățământ mai multe discipline cu caracter practic, care ar
dezvolta abilități practice de viață,
2) să fie create mai multe centre comunitare sau de plasament temporar pentru resocializarea
copiilor social-dezavantajați,
3) să existe în instituțiile de învățământ asistenți sociali, ce ar monitoriza familiile în situații de
risc și copii lipsiți total sau parțial de grija părintească,
4) să se implementeze legislativ obligativitatea părinților de a numi un tutore copilului în cazul
plecării la muncă peste hotare,
5) să se promoveze mult mai mult rolul familiei în creșterea și educarea copiilor,
6) să se creeze infrastructură a serviciilor alternative familiei, pentru a nu fi o prioritate
instituționalizarea,
7) să se organizeze cât mai multe activități cu caracter socio-cultural pentru copiii și tinerii ce se
află în situație de risc,
8) să se ofere sprijin familiilor social-vulnerabile cu mulți copii.
Noi toți dorim să oferim copiilor- tot ce avem mai bun. Dar tot ce avem mai bun nu se rezumă la
cele mai delicioase dulciuri, cele mai frumoase jucării și haine. Prin aceasta ar fi bine să
conștientizăm, că trebuie să creăm cele mai bune condiții pentru dezvoltarea copiilor și asigurarea
unei vieți demne pentru ei. La vârsta copilăriei este mult mai importantă atenția și abordarea
individuală decât marșul zilnic în coloane și cina seară de seară în compania a sute de semeni.
Îngrijirea în afara familiei are efecte negative asupra copiilor, reducându-le șansele în viață printr-o
dezvoltare psihică și emoțională neadecvată.
Cuvinte-cheie: vagabondaj stradal, minori, asistent social, familie, intervenție timpurie, prevenire,
combatere, plasament temporar.
Abstract
The issue of homeless minors has been and is actual for the medical-psycho-social institutions from
our country dealing with the protection of children in difficulty, especially because social services
and temporary placement and social rehabilitation institutions for this category of beneficiaries are
insufficient. Combating the street vagrancy and the street addiction of the minors require a
professional intervention at the multidisciplinary level with the implication of the social actors
involved in the given process. Thus, as measures of protection of combating the street vagrancy of
minors could be the followings:
1) to introduce into the educational system more practical disciplines that would develop practical
life skills;
2) to create more community centers or temporary placement for the re-socialization of socially
disadvantaged children;
3) to hire social workers in the educational institutions that would monitor risk families and the
children deprived totally or partially of parental care;
4) to implement legal obligation to appoint a guardian for the child's in case of parents’ departure
to work abroad;
5) to promote much more the role of families in raising children;
6) to create infrastructure services alternative to family;
7) to organize more socio-cultural activities for children and youth who are in risky situations;
8) to provide support to vulnerable families with many children.
Keywords: street vagrancy, minors, social assistant, family, temporary intervention, prevention,
combat, temporary placement.

178
 Fenomenul vagabondajului stradal în rândul minorilor reprezintă una din provocările
perioadei contemporane, relevând-o drept un fenomen îngrijorător, demn de luat în vizorul
cooperării internaționale. Problematica vagabonzilor minori a fost și rămâne în actualitatea
instituțiilor medico-psiho-sociale din țara noastră, care se ocupă de protecția copilului în
dificultate, mai ales că serviciile sociale și instituțiile de plasament temporar și resocializare a
acestei categorii de beneficiari sunt insuficiente. Fiind considerat o formă a comportamentului
deviant, vagabondajul a evoluat de-a lungul timpului și a ajuns să fie o formă de inadaptare
socială, ce vizează marginalizarea și chiar excluderea indivizilor ce aderă la acest stil de trai,
din viața social activă, ceea ce generează grave consecințe asupra dezvoltării personale a
minorilor – viitorii adulți ai societății.
Problematica vagabondajului stradal în rândul copiilor ar trebui să fie poziționată pe o
treaptă a importanței mai înaltă în sistemul de asistență și protecție socială din R.Moldova.
Hoinărind pe străzi, fără unele responsabilități, între acești copii și lume apare un raport de
,,victimă - călău”. Strada înseamnă pentru ei ,,drog, libertate, bani și distracție “, iar simbolul
vieții îl constituie casa, căminul, spațiul în care s-ar simți în siguranță. O mare parte din copiii
străzii au adoptat un comportament predelicvențial și delicvent, datorat situațiilor limită cu
care se confruntă. Agresivitatea și violența sunt manifestate pentru a obține hrană sau adăpost,
uneori putere asupra grupului. Principala sursă de existență este cerșetoria.( Preda V.
„Delincvența juvenilă).
Copiii străzii sunt folosiți pe piața neagră a forței de muncă iar ei, pentru a
supraviețui, practică munci grele, periculoase, inadecvate vârstei și plătite necorespunzător.
Datorită faptului că nu există vreun concept sau definiție a “copiilor străzii” care să fie în mod
obișnuit agreat, Grupul de Studiu al Consiliului Europei a hotărât să adopte o descriere a
fenomenului, propusă de o echipă de cercetare daneză: “Copiii străzii sunt copiii sub 18 ani,
care trăiesc în mediul stradal pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei sunt copiii care
hoinăresc din loc în loc și care au grupurile asemenea lor și contacte de stradă. Oficial, acești
copii pot avea drept adresă domiciliul părinților sau o instituție de ocrotire. Semnificativ este
faptul că ei au contacte puține sau chiar deloc cu cei adulți, părinți, școală sau instituții de
ocrotire care au obligații față de ei”.
Pentru îmbunătățirea situației la capitolul „copiii străzii”, pentru prevenirea și
combaterea vagabondajului în rândul acestora este nevoie de un sistem psiho-socio-asistențial
bine structurat, care ar minimaliza starea de vulnerabilitate în familiile cu condiții de trai
dificile și cu probleme grave de adaptare iar autoritățile publice locale să lucreze în scopul
prevenirii acestui fenomen iar principiul intervenției timpurii este unul de mare importanță în
acest sens. Astfel putem spune că aspectul psiho-asistențial al acestei categorii de copii este
destul de important și rolul asistentului social este mai mult decât necesar în sprijinirea
acestora, în prevenirea instalării situației de criză dar și în combatere acestui fenomen.
La aspectul combaterii vagabondajului stradal și dependenței stradale în rândul
minorilor este nevoie de intervenție profesionistă la nivel multidisciplinar cu implicarea
tuturor actorilor sociali implicați în acest proces. Astfel ca măsuri de prevenire a
vagabondajului stradal în rândul minorilor pot fi propuse următoarele acțiuni:
1) să se introducă în sistemul de învățămînt mai multe discipline cu caracter practic, care
ar dezvolta abilități practice de viață,
2) să fie create mai multe centre comunitare sau de plasament temporar pentru
resocializarea copiilor social-dezavantajați,
3) să existe în instituțiile de învățămînt asistenți sociali, ce ar monitoriza familiile în
situații de risc și copii lipsiți total sau parțial de grija părintească,
4) să se implimenteze legislativ obligativitatea părinților de a numi un tutore copilului în
cazul plecării la muncă peste hotare,
5) să se promoveze mult mai mult rolul familiei în creșterea și educarea copiilor,
179
 6) să se creeze infrastructură a serviciilor alternative familiei, pentru a nu fi o prioritate
instituționalizarea,
7) să se organizeze cît mai multe activități cu caracter socio-cultural pentru copiii și
tinerii ce se află în situație de risc,
8) să se ofere sprijin familiilor social-vulnerabile cu mulți copii.
O muncă imensă trebuie realizată cu precădere și în scopul combaterii acestui
fenomen, printr-o intervenție profesionistă la nivel individual, familial și comunitar.
În Republica Moldova serviciile destinate acestor copii sunt insuficiente. Astfel
pentru ameliorarea situației la capitolul vagabondajului stradal în rândul minorilor, stare care
implică o serie de comportamente deviante precum: cerșit, consum de droguri și alcool, furt,
agresiune sau viol, pot fi propuse crearea unor servicii specializate.
1. Centru de informare a copiilor străzii – într-un astfel de centru se va realiza
monitorizarea situației copiilor strazii din teritoriul care să participe la funcționarea în rețea cu
alte servicii specializate. Rolul informativ al centrului se va realiza prin organizarea acțiunilor
de informare a comunității în principal asupra serviciilor oferite și prin campanii de
sensibilizare a comunității în ceea ce privește problematica copiilor străzii. În toate acțiunile
desfășurate se va protejarea imaginea publică a copilului și confidentialitatea datelor despre
acesta. Monitorizarea situației copiilor străzii se va asigura subsidiar (la nivel local, regional și
national). În rețeaua de intevenție, un astfel de centru va colabora permanent cu profesioniști
(polițiști, educatori, profesori, asistenți sociali, psihologi și juriști), cu autoritatile
administrației locale și cu serviciile încorporate acestora, astfel încât membrii rețelei respective
să poata acționa și lua decizii în cunoștiința de cauză.
2. Servicii sociale stradale pentru copiii străzii – pot fi organizate în cadrul unor
centre de primire de urgență pentru copiii străzii. Acestea vor dezvolta, de asemenea, unele
activități de informare cu privire la serviciile pe care le oferă și cele existente în sistemul de
asistență și protecție socială, atât pentru copiii străzii cât și pentru familiile acestora. Misiunea
lor va fi multiplă:
 de a contacta și identifica copiii aflați pe stradă,
 de a contribui la monitorizarea și reintegrarea lor în familie ori
 la aplicarea măsurilor de protecție specializată.
Activitatea specifică de acordare a asistenței și protecției sociale în cadrul acestui
serviciu va cuprinde mai multe aspecte. Identificarea și preluarea cazurilor de copii din stradă
necesită parcurgerea unor etape: a) contactarea copilului; b) luarea măsurilor de intervenție
imediată – preluarea cazului pe baze voluntare pentru frecventarea unor centre de zi sau în
cadrul unui adăpost de noapte ori plasamentul în regim de urgență; c) înregistrarea cazului atât
în evidența centrului de informare cât și în baza de date oferite de Direcția de protecție a
drepturilor copilului sau Direcția de Asistență Socială. Stabilirea identității copilului se poate
realiza imediat în stradă sau prin contactarea autorității publice de la locul nașterii copilului.
3. Adăpost de zi și de noapte pentru copiii străzii - este un serviciu rezidențial care are
drept obiectiv primordial asigurarea de găzduire și îngrijire de scurtă durată în vederea
reintegrării în familie sau luării unei măsuri corespunzătoare de protecție. O dată cu admiterea
copilului într-un astfel de serviciu, pe numele acestuia va fi numit un responsabil de
caz/manager de caz care va realiza intervenția conform procedurii managementului de caz și
legislației în vigoare. Pentru fiecare asistat al adăpostului vor fi elaborate măsuri de intervenție
pe termen scurt și un plan individualizat de asistență și protecție care se vor aplica pe perioada
aflării acestuia în adăpost.
Evaluarea detaliată a copilului începe în cel mai scurt timp de la admiterea în adăpost
și este realizată de către managerul de caz cu sprijinul unei echipe multidisciplinare și
interinstituționale. Managerul de caz va lua legătura cu Direcția de protecție a drepturilor

180
copilului de la locul de trai a acestuia dar și cu asistentul social comunitar pentru a pregăti
procesul de reintegrare socială a acestuia.
Noi toți dorim să oferim copiilor tot ce avem mai bun. Dar tot ce avem mai bun nu se
rezumă la cele mai delicioase dulciuri, cele mai frumoase jucării și haine. Prin aceasta ar fi
bine să conștientizăm, că trebuie să creăm cele mai bune condiții pentru dezvoltarea copiilor și
asigurarea unei vieți demne pentru ei. La vîrsta copilăriei este mult mai importantă atenția și
abordarea individuală decît marșul zilnic în coloane și cina seară de seară în compania a sute
de semeni. Îngrijirea în afara familiei are efecte negative asupra copiilor, reducîndu-le șansele
în viață printr-o dezvoltare psihică și emoțională neadecvată.
Principiile pe care se bazează interacțiunea cu copiii sunt: înțelegerea culturii
stradale; abordarea non discriminatorie a subiecților; relaționarea cu aceștia trebuie să se
realizeze în termeni de încredere, afecțiune și cooperare; comunicarea trebuie să pornească de
la copil la lucrător; respectarea opiniilor copilului în relaționare și luarea deciziilor care îl
privesc.
Crearea unor servicii specializate de sprijin și asistență pentru această categorie de
beneficiari va duce la combaterea fenomenului de vagabondaj stradal în rândul minorilor și
vom reuși să creștem o generație de copii integri.
Bibliografie
1. Ionete C. Vagabondajul autentic. București: Lumina, 2006.
2. Minovici N. Cerșetorit, delincvență, vagabondaj. In: Majuru A. Bucureștiul subteran.
Cerșetorie, delincvență, vagabondaj. Pitești: Paralele 45, 2005
3. Pălărie V. Fuga de acasă și vagabondajul ca formă de manifestare a comportamentului
deviant. In: Violența în societatea de tranzit. Conferință științifică internațională din 16-17
martie. Chișinău, 2003.
4. Vexliard A. Introduction a la sociologie de vagabondage. Paris, Montreal: L’Harmattan,
1998.
5. Preda V. Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială. București: Ed. științifică și
Enciclopedică, 1981.
6. Preda V. Delincvența juvenilă. Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 1998.
Vîrlan Maria, Frunze Olesea
ASISTENȚA SOCIALĂ A TINERETULUI: DIRECȚII DE BAZĂ ȘI FORME
MODERNE
YOUTH SOCIAL ASSISTANCE: BASIC DIRECTIONS AND MODERN FORMS
Rezumat
În articolul de față se analizează teoriile existente în literatura de specialitate referitoare la
problemele tineretului și procedeele de soluționare a acestora. Se evidențiază patru grupe de teorii.
Prima, cu reprezentanții I. I. Budnițkaia, A.A. Kataeva, J. Garbarino, K. Davis, D. Herlihy reiese
din considerentele, că tineretul reprezintă o parte a populației, care are drept scop integrarea și
socializarea lor în societate. Cea de-a doua grupă de teorii (A. Ambert, A. Arnold, M. Blaug)
abordează tineretul ca fiind cea mai importantă latură a societății, iar nevoile tinerilor sunt
prioritare pentru societate. A treia concepție inserează cercetările autorilor L.S. Vîgotski, R.
Atkinson, K. Howard, D. Offer, E. Erickson, care evidențiază particularitățile psihologice specifice
tinerilor. Autorii celei de-a patra grupă de teorii (Ia. Korciak, A. F. Losev, J. Qvortrup) analizează
tineretul ca fiind una din categoriile de populație cu drepturi egale ca și celelalte categorii, tinerii
fiind la fel de activi și având o influență la fel de mare asupra multor evenimente sociale. Se supun
analizei direcțiile de bază ale asistenței sociale a tineretului. Se descrie pe larg logoterapia socială
în lucru cu tinerii. Logoterapia socială studiază metodele, mijloacele și procedeele de influență
asupra reprezentărilor oamenilor despre procesele sociale, sensul vieții, valorile sociale.

181
Cuvinte-cheie: tineri, asistență socială, integrare socială, socializare, particularități psihologice,
logoterapia socială.
Abstract
In this article we analyze existing theories in the literature on youth problems and their solutions.
There are shown four groups of theories. First, representatives of I. I. Budnițcaia, A.A. Kataeva, J.
Garbarino, K. Davis, D. Herlihy comes out from the fact that the youth is a part of population that
aims to integrate into society. The second group of theories (A. Ambert, A. Arnold, M. Blaug)
considers youth as the most important aspect of society and the needs of young people are a
priority for society. The third concept contains the reasearches of the authors LS Vîgotski, R.
Atkinson, K. Howard, D. Offer, E. Erickson, highlighting specific psychological features of young
people. The authors of the fourth group of theories (Ia. Korciak, AF Losev, J. Qvortrup) consider
youth as a category of people with equal rights as other groups, young people are as active and as
having a high influence on many social events. The basic directions of the social assistance of
youth are analyzed. It is described in detail social speech therapy work with young people. Social
speech therapy studies the methods, tools and processes to influence people's representations of
social processes, the meaning of life, social values.
Keywords: youth, social assistance, social integration, socialisation, psychological peculiarities,
social logotherapy.
În literatura de specialitate există mai multe teorii referitoare la problemele tineretului
și procedeele de soluționare a acestora. Se evidențiază patru grupe de teorii. Prima, cu
reprezentanții I. I. Budnițkaia, A.A. Kataeva, J. Garbarino, K. Davis, D. Herlihy reiese din
considerentele, că tineretul reprezintă o parte a populației care are drept scop integrarea și
socializarea lor în societate. Cea de-a doua grupă de teorii (A. Ambert, A. Arnold, M. Blaug)
abordează tineretul ca fiind cea mai importantă latură a societății, iar nevoile tinerilor sunt
prioritare pentru societate. A treia concepție inserează cercetările autorilor L.S. Vîgotski, R.
Atkinson, K. Howard, D. Offer, E. Erickson, care evidențiază particularitățile psihologice
specifice tinerilor. Autorii celei de-a patra grupă de teorii (Ia. Korciak, A. F. Losev, J.
Qvortrup) analizează tineretul ca fiind una din categoriile de populație cu drepturi egale ca și
celelalte categorii, tinerii fiind la fel de activi și având o influență la fel de mare asupra multor
evenimente sociale.
Problemele cu care se confruntă tinerii din țara noastră sunt multiple și diverse.
În cele ce urmează ne vom referi la comportamentul deviant ca una din problemele
frecvente în rândurile tinerilor.
După cum arată analiza literaturii, devianța este o latură a fenomenului de schimbare,
specifică omului și lumii lui înconjurătoare. Schimbarea în sfera socială este întotdeauna
legată de activitate și se exprimă prin comportamentului omului, iar comportamentul
reprezintă interacțiunea omului cu mediul înconjurător mijlocită de activismul intern și extern
al acestuia. Calitatea procesului acestei interacțiuni permite să se distingă două tipuri de
comportament: comportamentul „normativ” și comportamentul „deviant”.
Comportamentul normativ presupune interacțiunea tânărului cu microsocialul lui care
răspunde adecvat necesităților și posibilităților proprii și care contribuie la socializarea
acestuia.
Comportamentul deviant presupune interacțiunea tânărului cu microsocialul lui care
perturbează dezvoltarea și socializarea acestuia datorită desconsiderării particularităților lui
individuale. Acest comportament se manifestă prin protestarea individului împotriva normelor
morale și de drept.
Devianța presupune mai multe forme: comportament deviant, delincvent, criminal.
Comportamentul deviant desemnează un astfel de comportament, care contrazice
normele acceptate în grupul de referință (familie, școală, grup de prieteni) și care se manifestă
prin anumite trăsături cum ar fi: autoapreciere neadecvată, impulsivitate, brutalitate,
182
negativism, dificultăți în relațiile de comunicare și în adaptare, absenteism, fuga de acasă,
chiul școlar, încercările de suicid. (M. Vîrlan) Acest tip de comportament mai poate fi numit
antidisciplinar.
Comportamentul delincvent, spre deosebire de cel deviant se caracterizează prin fapte
asociale, care se transformă într-un stereotip de acțiuni ce încalcă normele de drept, dar nu
atrag după sine răspunderea penală din considerentele pericolului social limitat ori a vârstei
individului care este mai mică decât vârsta la care tinerii răspund în fața legii.
Comportamentul delincvent se exprimă nu numai la exterior, prin comportament, dar
și la interior, prin deformarea orientărilor valorice care duce la slăbirea sistemului reglativ.
Comportamentul criminal este cel care atrage după sine răspunderea penală. De obicei
acestui tip de comportament îi preceda cel deviant și delincvent.
Cei mai predispuși spre comportament deviant sunt preadolescenții și adolescenții,
deoarece anume ei sunt în căutarea identității și au o necesitate acută de influență asupra
situației sociale. Necesitatea în identitate, de obicei, nu se satisface complet, ori chiar și dacă
se satisface, atunci cu orientare negativă.
În vederea prevenirii devianței comportamentale în rândul tinerilor asistenții sociali
pot realiza următoarele direcții de activitate.
I. Intensificarea rolului familiei în profilaxia comportamentului deviant.
1. Pregătirea viitorilor părinți pentru viața de familie. Pregătirea tinerilor pentru viața
de familie și pentru educarea copiilor trebuie să includă compartimentele:
 bazele relațiilor interpersonale în familie;
 conflictele interne, cauzele, posibilitățile de prevenire, căile de soluționare;
 bazele conducerii gospodăriei, economia familiei;
 bazele educației în familie a copiilor în diferite perioade de vârstă;
Autoarea A. Dernova-Iarmolenko recomandă pentru tânăra mamă să cunoască:
 tehnici de studiere a copilului la diferite etape de vârstă;
 înțelegerea influenței mediului înconjurător asupra copilului;
 metode de educație specifice diferitor perioade de vârstă;
 cursuri de studiere a copiilor cu diferite dificultăți;
 discuții despre importanța culturii în educarea copilului;
 exerciții fizice pentru copii, jocuri, excursii, plimbări.
2. Un rol important îl are situația favorabilă din familie. Anume în familie copilul
învață primele reguli de comportament, își formează concepția despre lume, învață cum
trebuie să fie relațiile dintre oameni, face cunoștință cu bazele culturii comunicării și
comportamentului.
Situațiile conflictuale, alcoolismul părinților, violențele în mediul familial au un
impact negativ asupra dezvoltării copilului și pot contribui la comportamentul deviant.
3. Prevenirea greșelilor în educație.
4. Formarea la copii a orientărilor valorice morale, a poziției morale, care reprezintă
factorul principal în determinarea poziției interioare a tânărului, în aprecierea de sine, a celor
din jur, a evenimentelor care au loc, a propriilor fapte și comportamente.
5. Educarea de timpuriu a calităților volitive și a sentimentului propriei demnități,
care permite formarea la tineri a calităților moral – volitive. Calitățile volitive reprezintă
instrumentarul care îi permite omului să se autorealizeze, să-și mențină poziția, să-și păstreze
propriul „Eu”. Lipsa acestora îi slăbesc voința tânărului și acesta poate fi ușor influențat să
participe la acțiunile indezirabile ale grupului.
6. Neadmiterea violenței asupra copilului. Specialiștii recomandă în caz de utilizare a
pedepsei:

183
  de exclus pedeapsa fizică asupra copiilor, deoarece asta influențează asupra
activismului lor, poate duce la traume psihice și contribui la distanțarea copiilor
de părinții lor;
 de evitat pedepsirea copilului în prezența semenilor. Pedeapsa în public traumează
psihicul și înăbușă voința.
7. Prevenirea consumului de alcool, tutun și alte droguri de către copii și adolescenți.
8. Motivarea tânărului pentru autoeducație și însușirea de către el a tehnicilor de
eficientizare a „Eu”-lui.
II. Intensificarea rolului educativ al instituțiilor de învățământ în prevenirea și
depășirea comportamentului deviant al copiilor și adolescenților.
În școală activează specialiști bine pregătiți, în care copiii au încredere, de aceea
greșelile în educația copilului îi pot costa pe copii destul de mult. De asemenea în școală elevii
mai au încă un educator - colectivul. Influența colectivului este destul de puternică, de aceea
este nevoie de un management eficient al clasei. Învățătorul ca educator al instituției de
învățământ are posibilitatea de a influența asupra copilului nu numai direct, dar și prin obiectul
pe care îl predă, prin colectivul clasei, prieteni, microgrupuri.
Căile de intensificare a rolului educativ al instituției de învățământ sunt:
 ridicarea calității pregătirii cadrelor didactice, formarea la ei a culturii pedagogice;
 crearea în instituție a unui climat favorabil pentru activitatea de instruire;
 conștientizarea de către pedagogi a necesității de autodezvoltare, creștere a măiestriei
pedagogice;
 crearea pe lângă instituția de învățământ a serviciului de asistență socială, care ar
contribui la individualizarea lucrului cu copiii cu comportament deviant, ar acorda
ajutor învățătorilor și părinților privitor la activitatea cu astfel de elevi;
 dezvoltarea sistemului de lucru educativ extrașcolar.
III. Colaborarea școlii cu familia în prevenirea comportamentului deviant la
copii.
Relațiile de colaborare stabilite între familia și școală intensifică influența educativă
asupra copiilor.
În acest scop se pot realiza următoarele:
 organizarea în cadrul școlii a seminarelor metodice pentru părinți;
 creșterea rolului comitetelor părintești în viața școlii;
 crearea universităților pentru părinți;
 vizitele la domiciliul copiilor;
 ajutor și susținere acordate părinților în organizarea activității de educare a
copiilor.
IV. Crearea centrelor de consultare și ajutor copiilor și familiilor în învingerea
comportamentului deviant.
În cadrul acestor centre pot funcționa secții se zi, unde copiii au posibilitatea ca în
condiții favorabile să-și manifeste posibilitățile lor personale, să beneficieze de consultații
psihologice, de ajutor în pregătirea temelor de acasă, să-și facă noi prieteni, să adere la tradiții,
cultură etc.
V. Creșterea rolului instituțiilor specializate în lucru cu copiii cu comportament
deviant.
VI. Înființarea centrelor de soluționare a problemelor social -pedagogice cu care
se confruntă copiii; de corecție pedagogică, de reabilitare pedagogică, de reabilitarea
victimelor violenței etc.
Pentru funcționarea eficientă a acestora trebuie să se asigure următoarele:
- crearea centrelor specializate, în funcție de problemele copiilor;
184
 - pregătirea specialiștilor de profil multilateral: medical, psihologic, pedagogic,
diagnostic clinic;
- asigurarea tehnică a centrelor;
- diseminarea printre cadre didactice, asistenți sociali, familii, medici a
informației privind funcționarea acestor centre;
- stabilirea relațiilor de colaborare dintre centre și instituțiile preșcolare, școli
licee în vederea facilitării adaptării copiilor, care au frecventat centrele..
VII. Utilizarea influențelor pozitive ale mijloacelor mass - media și protejarea
copiilor de influențele negative ale acestora.
VIII. Participarea copiilor și tinerilor în centre și organizații sociale (sportive,
culturale, turistice, teatrale etc) – guvernamentale, neguvernamentale.
IX. Activizarea autoeducației, autodezvotării, autocorectării trăsăturilor și
deprinderilor negative, acordarea ajutorului tinerilor în vederea optimizării propriei
personalități.
Prezentăm în continuare proiectul unei activități pentru părinți în vederea prevenirii
conflictelor cu copiii lor.
Seminar cu părinții “Comunicarea în familie”
Obiective:
• Definirea conceptului de comunicare între părinți și copii;
• Identificarea barierelor de comunicare între părinți și copii;
• Dezvoltarea abilităților de comunicare a părinților cu copiii.
Mijloace didactice: Materiale informative, fișe de lucru.
Metode de lucru: Prelegere, discuții în grup.
Desfășurarea activității
1. Pentru început se prezintă tema activității și se discută cu părinții semnificația
conceptului de comunicare între părinți și copii, folosind metoda brainstorming-ului. Aici se
subliniază importanța procesului de comunicare între părinți și copii pentru dezvoltarea
preadolescentului.
2. Părinților li se prezintă câteva situații concrete ce prezintă dificultăți în comunicarea
dintre părinți și copii. Ei se împart în grupuri mici. Primesc sarcini care constau în
identificarea barierelor în comunicarea dintre părinți și copii, în aceste situații. Apoi
reprezentantul fiecărui grup mic prezintă grupului mare ideile lor.
3. Tot în grup li se propune să discute și să evidențieze strategiile de îmbunătățire a
comunicării, care apoi vor fi discutate în grupul mare. Se subliniază modalitățile cele mai
eficiente.
4. Fiecare grup primește materialul informativ cu principiile comunicării.
- Comunicarea începe prin ascultarea a ceea ce încearcă să spună copilul.
- În timpul ascultării trebuie să se stabilească contactul vizual.
- Copilul trebuie tratat ca cel mai bun prieten.
- Evitarea criticii, amenințărilor, moralizării.
- Evitarea răspunsurilor închise (ele pot ignora emoțiile și dorințele copilului).
- Utilizarea răspunsurilor deschise.
- Sprijinirea copilului în dezvoltarea abilităților de comunicare.
În grup se discută aceste principii. Apoi fiecare grup primește un exercițiu care are ca
scop exersarea abilităților de comunicare.
Exercițiu:
Remarca copilului Răspunsuri închise Răspunsuri deschise
Nu vreau să merg la școală azi !
Nu-mi place această sarcină !

185
 Nu vreau să mănânc !
Puțin mă interesează dacă-ți
place sau nu prietenul meu
5. Se discută câteva strategii de îmbunătățire a comunicării dintre părinți și copii:
- Nu pune multe întrebări.
Adulții pun multe întrebări deoarece vor să discute cu copiii. Din nefericire, însă,
excesul întrebărilor, de obicei, are un efect opus. Imaginați-vă cum vă veți simți, dacă ați fi
bombardați permanent cu întrebări. Peste un timp, probabil, vă veți simți interogat și veți
răspunde scurt, printr-un cuvânt. Mulți părinți se plâng, că atunci când își întreabă copilul
despre ceva, el răspunde scurt și fără interes, nedezvoltându-și abilitățile de comunicare.
- Nu da sfaturi copilului, ajută-l să găsească alternativele unei situației:
Sfaturile nu sunt eficiente în comunicarea cu preadolescenții, deoarece ele nu-l ajută
să învețe să-și soluționeze problemele, dar îl fac dependent de părinți. Ei, în general, nu ascultă
de sfaturile date de părinți.
Părinții trebuie să-i ajute pe copii să-și identifice alternativele în rezolvarea
problemelor de comunicare cu care se confruntă. Pentru asta sunt necesare realizarea
următoarelor etape:
Ascultarea copilului, pentru înțelegerea dorințelor și emoțiilor lui - “Ești supărat ...”,
“S-a întâmplat ceva?”
- Descoperirea de alternative -”Ce crezi că ar trebui să faci în această situație ?”
- Ajutarea copilului să aleagă o soluție - “Care dintre idei ți se pare a fi cea mai
bună?”
- Discutarea posibilelor rezultate - “Ce crezi că se poate întâmpla dacă procedezi
astfel?”
- Stabilirea unui plan de aplicare a soluției alese - “Ce te-ai decis să faci pentru ?”
- Stabilirea unor modalități de evaluare - “Putem să mai discutăm despre această
problemă dacă dorești!”.
- Învățarea limbajului responsabilității.
Limbajul responsabilității presupune următoarele.
• Descrierea comportamentului care interferează cu părintele.
• De exemplu: “Când nu m-ai sunat ...”, “Când nu ai venit la timp acasă ...”
• Exprimarea emoțiilor apărute în urma comportamentului.
• De exemplu: “Sunt îngrijorat că ți se putea întâmpla ceva”.
• Exprimarea consecințelor comportamentului “... deoarece nu știu unde ești”.
- Dezvoltarea asertivității.
Noțiuni:
Asertivitatea este abilitatea de exprimare a emoțiilor și gândurilor într-un mod în care
satisfacem nevoile și dorințele, și în același timp le respectăm pe cele ale interlocutorului
nostru.
Asertivitatea este comunicarea directă, deschisă și onestă, care ne face să avem
încredere în noi și să câștigăm respectul prietenilor și colegilor.
- Părinților li se repartizează materialul informativ “Drepturile asertive”.
Se propune discutarea acestor drepturi în grup. Ei vor răspunde la întrebările:
- ce se poate întâmpla când copiii nu cunosc aceste drepturi?
- ce se poate întâmpla când ei nu se gândesc la nevoile celuilalt?
Material informativ “asertivitatea” (pentru părinți)
Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoțiile și convingerile fără a afecta și ataca
drepturile celorlalți.
Drepturile asertive:

186
 - dreptul de a decide care sunt scopurile și proprietățile noastre;
- dreptul de a avea valori, convingeri, opinii proprii;
- dreptul de a nu te justifica și a nu da explicații privind viața ta;
- dreptul de a spune celorlalți cum ai dori să se comporte cu tine;
- dreptul de a te exprima fără să-l rănești pe celălalt;
- dreptul de a spune NU sau NU ȘTIU sau NU ÎNȚELEG sau NU MĂ
INTERESEAZĂ;
- dreptul de a cere informații și ajutor;
- dreptul de a face greșeli, de a te răzgândi;
- dreptul de a fi acceptat ca imperfect;
- dreptul de a avea uneori performanțe mai scăzute decât potențialul tău;
- dreptul de a avea relații de prietenie cu persoane cu care te simți confortabil;
- dreptul de a schimba prietenii;
- dreptul de a te schimba, de ați dezvolta viața așa cum îți dorești.
Bibliografie
1. Vîrlan M. Problema comportamentului deviant la preadolescenții contemporani.
Chișinău, 2005. 160 p.
2. Григорьев С., Гуслякова Л. Социальная работа с молодежью. Москва, 2011.
Gribincea Tatiana
IMPACTUL SERVICIILOR PSIHOSOCIALE ASUPRA BUNĂSTĂRII SOCIALE A
PERSOANELOR ÎN ETATE
PSYCHOSOCIAL IMPACT ON SOCIAL WELFARE SERVICES FOR OLDER
PERSONS
Rezumat
Evoluția și transformările din domeniul social au evidențiat și în țara noastră necesitatea unor
servicii speciale adresate unei deosebite categorii de beneficiari, precum persoanele în etate.
Cercetarea analizează contextul actual de reorganizare și transformare radicală a serviciilor de
intervenție psihosocială în domeniul asistenței persoanelor în etate. Ea reprezintă rezultatul
preocupării recente din domeniul reformelor de politică socială, adresate persoanelor în etate, în
perspectiva modernizării și racordării țării noastre la sistemele europene de asistență socială pentru
aceasta categorie de persoane. Problema cercetării: deși una dintre direcțiile cele mai importante de
cercetare, dar și de acțiune în ceea ce privește protecția socială a persoanelor în etate vizează
combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale, totuși, protecția socială a persoanelor în etate
nu a căpătat în mod deosebit atenția, așa cum este cazul copiilor, tinerilor, grupurilor etnice.
Problematica lor apare cel mai adesea implicit, cu excepția celei legate de sistemul de pensii.
Pentru identificarea și rezolvarea problemelor sociale a persoanei în etate este nevoie de o
multitudine de informații. Managementul, psihologia, sociologia și asistența socială vin cu o privire
distinctă de cea a administratorului și politicianului asupra problemelor sociale, asupra modului de
organizare a activităților, asupra mijloacelor și procedeelor de pus în act pentru soluționarea
eficientă a lor.
Cuvinte-cheie: asistența socială, implicații psihosociale, instituționalizare, persoane în etate,
politici și programe sociale, protecția socială, incluziune socială, calitatea vieții.
Abstract
Social evolution and transformation of our country have highlighted the need for special services
addressed to different categories of beneficiaries, such as the old people. The research analyzes the
current context of reorganization and radical transformation of the psychosocial intervention
services in assisting the old people. It is the result of recent concern of the social policy reforms
targeting the elderly in perspective and to bring our country to modernize European systems of the
187
social assistance for this group. The research issue: while one of the most important directions of
research and action concerning social protection of old persons aimed at combating poverty and
promoting social inclusion, however, the social protection of old persons has gained a particular
attention such as children, youth, ethnic groups. Their issue occurs most often implicit, except the
relating to the pension system. To identify and solve social problems of old people requires a lot of
information. Management, Psychology, Sociology with a distinct look of the administrator and
politician on social issues, on the organization of work, the means and procedures put in place for
the efficient resolution of their act.
Keywords: social assistance, psychosocial implications, institutionalization, elderly, social policies
and programs, social protection, social inclusion, quality of life.
Serviciile psihosociale constituie o parte componentă a sistemului de asistență
socială. Acestea prin esența lor contribuie la menținerea relațiilor dintre persoanele în situații
dificile, comunitatea locală și instituțiile publice. Cu alte cuvinte serviciile psihosociale sunt
activități specializate realizate în favoarea persoanelor sau familiilor ce temporar se află în
dificultate, fiind complementare celor de asistența medicală care se acordă conform legislației
[2, p. 45].
Serviciile psihosociale oferite persoanelor în etate au atât un caracter preventiv cât și
intervenționist; ele vizează indivizii de peste 65 de ani cu serioase afecțiuni psiho-fizice sau
derivați sociali datorită sărăciei, lipsei locuinței, izolării sociale.
Aceste servicii sociale contribuie la menținerea independenței persoanei în etate, la
obținerea și păstrarea unui nivel optim de viață care să-i permită implicarea în viața socială,
adaptarea la schimbare, conservarea sentimentului de stimă față de sine, anularea anxietății, a
solitudinii.
De regulă clientul asistentului social se află temporar sau permanent în imposibilitatea
de a duce o viață autosuficientă, necesitând ajutor material, psihosocial sau consiliere în
vederea identificării celor mai bune soluții pentru problema cu care se confruntă.
Un astfel de client este și persoana în etate. Astfel, sunt importante în programele de
intervenție socială, pentru rezolvarea problemei acestora careva cunoștințe și abilități
specifice.
Faptul ca majoritate persoanelor in etate - cu care asistenții sociali intră în contact
prezintă dizabilități fizice sau mentale, sunt deseori singure, lipsite de resurse materiale și
financiare limitează abilitatea specialităților de a acorda ajutor; este necesară ameliorarea
dificultăților vârstnicilor prin introducerea schimbării în mentalitatea celor care, fiind de alta
categorie de vârstă, conviețuiesc, cunosc sau pur și simplu dețin informații despre bătrâni [2
p. 35].
Persoanele în etate constituie cel mai numeros grup social care, datorită
vulnerabilității și „stării de dependență” în care ajung, au nevoie de protecția celorlalți, în
primul rând de protecția „grupului familial” din care fac parte, a comunității și „vecinătății
umane” și, în ultima instanță, de protecție ansamblului social [6 p. 38].
Cea mai bună și eficientă îngrijire este cea rezidențială (în propria familie) și cea
comunitară (mediul social de origine, vecinii și concetățenii pe care îi cunosc).
Însă în situația în care îngrijirea comunitară și rezidențială nu este posibilă, se
accentuează necesitatea intervenției organelor specializate alternative, cum ar fi în acest caz
asistența socială. Ca reprezentant al acestei unități, vine asistentul social, care pregătindu-se
pentru această muncă trebuie să fie în același timp sociolog, pedagog, psiholog, antropolog,
jurist, manager, etc., chiar dacă s-a apelat la sprijinul unei echipe interdisciplinare în diferite
etape ale modificării programelor sociale stabilite. În calitate de consilier sau sfătuitor al
clientului, asistentul social trebuie să uzeze de toate disponibilitățile, competentele și
experiența pentru a mări încrederea interlocutorului, să-i transmită afecțiunea, grija și căldura
sa, să probeze corectitudine și consecvență în acțiune.
188
 Nu este o noutate faptul ca în timpul cooperării cu clienții vârstnici aceștia se pot
îmbolnăvi sau chiar muri, a menține optimismul asistenților sociali în acest context este o
sarcina dificilă dependentă de abilitatea utilizării corecte a sinelui [1 p. 73].
În continuare vom aborda câteva probleme circumscrise sferei de abilități, cunoștințe
pretinse de colaborare cu persoanele în etate:
1) supervizarea;
2) cunoștințe teoretice și metodologice;
3) lucrul în echipă;
4) abilitatea de comunicare;
5) capacitatea de empatizare.
1. Supervizarea - contribuie la eliminarea erorilor, a „timpilor morți” precum și la
concretizarea pertinentă a ideilor formulate în etapa primară a rezolvării unui caz.
Supervizarea este considerată un instrument prin care cel care deține această responsabilitate
verifică, apreciază, propune, cooperează. Prin supervizare atât sentimentele cât și experiențele
profesionale sunt traduse în cuvinte, sunt proiectate mental pentru a deriva programe realiste și
eficiente [4, p. 78].
Din această perspectivă este util ca supervizarea să poată funcționa rotativ; fiecare
membru al echipei împarte cu ceilalți colegi viziunea proprie, experiența, satisfacția obișnuită,
contribuie la stimularea activității la accentuarea stimei de sine, la dezvoltarea sentimentelor
de respect față de munca celorlalți și mai ales la autodisciplinare și cel mai important aspect al
supervizării este al calității efectelor.
2. Din cunoștințele teoretice metodologice menționăm:
 istoricul social;
 genograma;
 ecomapa;
 matricea ciclului de viață;
 lista necesităților clientului;
 sculptura familială.
3. Lucrul în echipă - întâlnirile neprogramate între colegi reprezintă grupul informal,
în repartizarea sarcinilor în grup, adunările de apreciere calitativ- cantitative configurează
grupul formal. Dacă membrii grupului lucrează în acea agenție lucrurile pot fi relativ simple;
în caz contrar, este nevoie de un buget de timp pentru ca aceștia să se cunoască, să-și împartă
ideile, metodele de lucru fără reticențe; și într-un caz și în celălalt conturarea părerilor
profesionale diferite se constituie într-un semn pozitiv, cu condiția ca ele să nu fie
incompatibile. Scopul acestor grupuri de lucru este atât îmbunătățirea metodologiei aplicate în
vederea rezolvării cazurilor, cât și dezvoltarea individuală, responsabilizarea și maturizarea
profesională [20 p. 34].
4. Abilitatea de comunicare - comunicarea este considerată o abilitate necesară în
lucrul cu această categorie de beneficiari. Asistenții sociali trebuie să poată comunica și în
legătură cu sentimentele - ale noastre sau ale pacienților noștri. Cu acest foarte vulnerabil grup
de clienți, sentimentele sunt probabil cel mai important de lucru de împărtășit.
Una dintre preliminările esențiale ale comunicării, în calitate de asistent social, este
de a începe de acolo de unde este pacientul. Ceea ce interesează este perceperea realității, pe
care o are aceasta. În al doilea rând, nu trebuie să ne judecăm niciodată pacienții. Aceste două
principii sunt bine subliniate în literatură, ca fiind fundamentale pentru asistența socială, dar
ele sunt în mod special importante pentru un grup de oameni, care sunt în atâtea feluri diferiți
în stilul de viață și în experiență de asistenței sociale și de alte grupuri de pacienți [1 p. 25].
Putem, de asemenea, să-i ascultăm pe bătrâni. E foarte instructiv să le asculți pe
bătrâne spunând cu mândrie că niciodată nu au fost nevoite să ceara ajutorul în ciuda
189
suferințelor dintre cele mai mari, pe care le-au avut. Sunt adesea foarte mândri de frugalitatea
lor și de faptul că nu se luau în seamă în circumstanțe în care oamenii de astăzi ar găsi foarte
dificil resurse de a suporta.
Dacă eforturile noastre de a comunica nu sunt bazate pe înțelegerea istoriei vieții
bătrânilor nu vom reuși să înțelegem reținerea și lipsa lor de dorința de a cere ajutor. Vom
face tot felul de alte greșeli.
Orice client al vârstei a treia sancționează foarte aspru nesinceritatea, artificialitatea
în relațiile directe, amestecul brutal în viață intimă, abuzul de încredere, asigurarea
confidențialității informațiilor transferate nu și prin relațiile interpersonale, încălcarea
regulilor deontologiei [2, p. 34].
5. Existența capacității de empatizare - existența capacității conștiente, voluntare de
empatizare, evidențiază un anumit stadiu de rafinament și măiestrie psiho-profesională. O
astfel de abilitate nu vine de la sine sau ușor. Trebuie să muncești foarte mult pentru a o
dezvolta. Abilitatea de a empatiza cu clientul vă crește direct proporțional cu timpul pe care îl
petreceți pentru a te face acceptat, exersându-te și antrenându-te în această direcție.
Ascultarea activă este achiziția esențială pentru a ajunge la empatie.
Deci empatia se referă la o serie de răspunsuri date de consilier cu sensibilitate
dezvoltată la pachetul unic de sentimente ale clientului despre lume și locul sau în ea. Prin
empatie, gândești efectiv împreună cu clientul, și nu despre el. S-a constatat că relația
empatică are rol deosebit în:
- construirea relației de deschidere comunicațională prin care se intră în contact cu
efectele profunde de baza ale clientului obținându-se deschidere comunicațională și
respect;
- empatia este un instrument direct care îi ajută pe clienți în exploatarea proprie și
în situațiile problematice inhibatoare;
- empatia este un mod de contactare și apoi de menținere a clientului în stare de
receptivitate față de mesajul emis de asistentul social [1, p. 75]
În final putem concluziona că subiecții principali ai cercetării de față sunt fie oameni
foarte dependenți, cu o gamă de infirmități mintale sau fizice, sau persoane cu dificultăți
majore în ceea ce privește resursele, comportamentul său personalitatea. În general, ei
reprezintă oameni care au nevoie de ajutor specializat de intervenția cuiva care ar putea prin
careva modalități să le îmbunătățească viața cotidiană și să le ușureze puținele zile rămase...
Când vorbim de ajutor la această categorie, avem în vedere un spectru larg de abilități
și cunoștințe specifice ținând cont de multitudinea de particularități pe care le include în sine
această categorie de vârstă.
Fiind de multe ori singuratici persoanele în etate nu au să rateze o ocazie ca
întâlnindu-se cu un potențial ascultător să nu-și depene problemele. De multe ori sâcâitori și
revoltați de traiul pe care îl duc, am putea să auzim reproșuri sau cuvinte de ocara.
Nemulțumiți de schimbările actuale și tânjind după „vremurile bune” caută un drum în trecut
bătând la ușile Direcțiilor de Asistența Socială de dimineață până seara [2, p. 65].
Răbdarea pe care o are un asistent social în lucru cu persoanele vârstnice își pune
direct accentul asupra rezultatului intervenției. Comunicarea și empatia fiind instrumente
esențiale în tot acest proces, în dependență de cum vor fi folosite, astfel vor fi realizate și
obiectivele propuse în intervenția de ajutorare.
Schimbările și evenimentele care marchează perioada bătrâneții sunt multe la număr
variate ca conținut și se manifestă prin: apariția și accentuarea problemelor de sănătate,
pensionarea, separarea de copii, decesul partenerului, instalarea dependenței. Astfel putem
afirma, că bătrânețea reprezintă o etapă distinctă a cursului vieții, ce cuprinde o multitudine de
aspecte specifice. Modificările care survin la această categorie de vârstă se reflectă negativ
190
asupra întregii personalități a acestora, asupra vieții lor sociale. Instalarea dependenței este, în
acest șir de idei, un aspect deosebit, care necesită tratat cu un grad înalt de seriozitate atât din
partea rudelor, dar mai cu seamă de către organele specializate în domeniul prestării
serviciilor sociale. Aici ne referim la asistentul social, care odată ce depistează un caz de
instalare a dependenței la o persoană în etate o orientează spre diverse instituții unde i-ar putea
fi soluționată aparenta problemă. De asemenea în lucrul cu aceste persoane nu trebuie să
uităm de nevoile lor speciale, în cele mai multe cazuri legate de boală și incapacitate, care cer
din partea asistentului social un nivel înalt de competență profesională, îngăduință și
imaginație.
În vederea ameliorării acestei situații, la moment în Republica Moldova în cadrul
Direcțiilor de Asistență Socială la dispoziția acestor beneficiari sunt propuse următoarele
servicii sociale: servicii sociale la domiciliu, prânzuri gratuite la cantina socială, ajutor
material, servicii cizmării, compensații nominative la transportul urban, eliberarea permiselor
pentru transportul urban, servicii frizerii, protezare dentară, servicii de asigurare cu cărucioare
pentru invalizi, articole protetico-ortopedice, instituționalizarea în azil, taloane de călătorie în
cadrul statelor membre ale C.S.I., compensarea cheltuielilor legate de organizarea funerarilor,
asigurare cu medicamente, perfectarea documentelor pentru eliberarea pașaportului străin,
bilete de reabilitare medicală, foi de tratament la stațiunile balneare.
Printre problemele existente legate de prestarea acestor servicii au fost evidențiate
cele vizând insuficiența de cadre și necesitatea continuă a dezvoltării serviciilor sociale
comunitare pentru persoanele în etate.
Abilitățile și cunoștințele necesare asistenților sociali în lucrul cu persoanele de vârsta
a treia sunt: supervizarea, cunoștințe teoretice și metodologice, lucrul în echipă, abilitatea de
comunicare și ascultare activă, capacitatea de empatizare. Astfel când vorbim de ajutor la
această categorie, avem în vedere un spectru larg de abilități și cunoștințe specifice ținând
cont de multitudinea de particularități pe care le include în sine această categorie de vârstă.
Fiind de multe ori singuratici, bătrânii nu ratează ocazia, ca întâlnindu-se cu un
potențial ascultător să nu-și depene problemele. De multe ori sâcâitori și revoltați de traiul pe
care îl duc, am putea să auzim reproșuri sau cuvinte de ocară. Nemulțumiți de schimbările
actuale și tânjind după „vremurile bune” caută un drum în trecut bătând la ușile Direcțiilor de
Asistență Socială de dimineață până seara. Răbdarea și iscusința pe care o are un asistent
social în lucru cu persoanele vârstnice îți pune direct accentul asupra rezultatului intervenției,
comunicarea și empatia fiind instrumente esențiale în tot acest proces.
Prelucrarea datelor empirice ne-au descris o situație îngrijorătoare în ceea ce privește starea de
sănătate a persoanelor în etate, care împiedică atât îndeplinirea activităților gospodărești, cât
impune și cheltuieli considerabile pentru procurarea medicamentelor, ce constituie mai mult
de jumătate din venitul total al familiei. A devenit de asemenea o problemă situația socială a
bătrânilor care în mare parte locuiesc singuri, concomitent a scăzut interesul rudelor față de
aceștia.
Deși majoritatea persoanelor în etate din societatea noastră au unde locui, apare
problema legată de situația întreținerii acestor locuințe, care necesită reparație grabnică. O
dificultate în calea unui mod de viață decent o reprezintă și venitul, care se situează cu mult
sub coșul minim de consum. Printre cele mai necesare servicii sociale, în cazul acestor
beneficiari menționăm: asistența medicală, deservirea socială la domiciliu, alimentarea la
cantină, tratament la stațiunile balneare, precum și protejarea dentară. Instituționalizarea nu a
fost văzută de nici o persoană de vârsta a treia ca un serviciu necesar.
Asistentul social are un rol principal în distribuirea serviciilor psihosociale, iar de
nivelul său de competență depinde întregul proces de intervenție, fiecare beneficiar necesită
un plan individual de asistență, în conformitate cu necesitatea existentă și cunoașterea

191
Reglementărilor ce stau la baza furnizării serviciilor sociale, face din asistentul social un
specialist calificat în domeniu.
Schimbările perpetue ale vieții sociale și situația precară pe care o traversăm, reclama
de la fiecare individ în general și de la aceasta categorie de persoane în parte, mobilizarea
potențialului său fizic și psihic pentru a ține piept dificultăților de orice gen. În atare condiții
vârstnicii au nevoie de susținere și asistență, însă pe lingă serviciile tradiționale, asistentul
social ar trebui să întreprindă măsuri de sensibilizare a opiniei publice în ceea ce privește
situația acestor persoane, prin colaborarea cu mass-media, elaborând diverse articole.
Încurajarea voluntariatului în domeniu este o formă de a ajuta persoanele în etate la integrarea
în societate și participarea activă în viața de zi cu zi, simțindu-se mai importanți și necesari.
Toți cetățenii trebuie informați cu privire la particularitățile acestei perioade de vârstă, care
trebuie privită ca etapa distinctă și firească a vieții.
Elaborarea unor strategii și politici clar definite din partea statului, ar fi o soluție bine
venită în cazul protecției persoanelor în etate, iar intervenția activă a statului ar putea avea un
impact pozitiv asupra situației generale a acestor persoane. Grija față de persoanele în etate
este o obligațiune morală atât a conducerii statului, cât și a societății în ansamblu.
Perfecționarea mecanismelor de asigurare financiară a instituțiilor care prestează servicii
medicale și sociale acestei categorii de beneficiari, crearea unor asemenea condiții, care ar
permite înlăturarea tuturor barierelor ce duc la izolarea socială și discriminarea persoanelor în
vârstă, ar trebui după părerea noastră să fie preocuparea primordială a statului în ceea ce
privește vârstnicii.
În final putem concluziona, că subiecții principali ai cercetării de față sunt fie oameni
foarte dependenți și cu anumite infirmități, sau persoane cu dificultăți majore în ceea ce
privește resursele, comportamentul sau personalitatea. În general, ei reprezintă oameni care au
nevoie de ajutor specializat, de intervenția cuiva care ar putea prin anumite modalități sa le
îmbunătățească viața cotidiană și să le ușureze „zilele” atât de prețuite la această perioadă.
Bibliografie
1. Antonio S. Asistența și Intervenție socială. Iași: Lumen, 2002. 440 p.
2. Bogdan C. Societatea și problemele îmbătrânirii populației. București: Medicală, 1992. 254
p.
3. Beju V. 2003. Asigurări și protecție sociala. Târgu-Mureș: Dimitrie Cantemir, 2003. 236 p.
4. Fontaine R. Psihologia îmbătrânirii. Iași: Polirom, 2008. 278 p.
5. Gal D. Asistența socială a persoanelor vârstnice: aspecte metodologice. Cluj- Napoca:
Todesco, 2003. 132 p.
6. Gal D. Dezvoltarea umană și îmbătrânirea. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană,
2001. 243 p.
Șleahtițchi Mihai, Haraz Svetlana
DIZABILITATEA COPILULUI CA FACTOR CARE PLASEAZĂ FAMILIA ÎN
RISCUL DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ
CHILD’S DISABILITY AS A FACTOR THAT PLACES THE FAMILY AT RISK OF
SOCIAL EXCLUSION
Rezumat
Dizаbilitаtеа еstе раrtе а соndițiеi umаnе. Fiесаrе еросă s-а соnfruntаt сu сhеstiunеа mоrаlă și
роlitiсă lеgаtă dе сum аr fi mаi binе să inсludă și să sрrijinе реrsоаnеlе сu dizаbilități. Dizabilitatea
copilului afectează puternic funcționalitatea familiei ca sistem și plasează familia în riscul
excluziunii sociale. Viața de zi cu zi a familiei suferă modificări semnificative, acestea fiind
condiționate de nevoile copiilor cu dizabilități. Problema excluziunii sociale a fost abordată de
către mulți cercetători, dar investigația noastră este realizată în contextul realității socio-economice
192
din Republica Moldova pentru a identifica problemele familiei care are grija de un copil (sau copii)
cu dizabilități. Familia care are grija de un copil (sau doi) cu dizabilități se confruntă zilnic cu
probleme financiare. Ei sunt obligați să asigure nevoile copilului lor. “Partea leului” din venitul
lunar al familiei este destinat achiziționării de medicamente, scutece, consultatii de specialitate,
produse alimentare. Cercetarea a fost realizată în cadrul APDI “Humanitas”, organizație care
prezintă o bună practică în reabilitarea și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități, prin
colaborarea cu membrii de familie ai copiilor cu dizabilități. Această abordare nu numai că oferă
copilului posibilitatea de incluziune socială, dar evită, de asemenea, excluziunea socială a
membrilor familiei.
Cuvinte-cheie: dizabilitate, familie, excluziune socială, nevoile familiei, calitatea vieții, acces la
informație,atitudinea societății, pluridimensional.
Abstract
The disability is a part of human condition. Each epoch has encountered the political and moral
issues related to the way it would be better to include and support the people with disabilities. The
child's disability strongly affects the family’s functionality as a system placing it at risk of social
exclusion. The variables of the family’s daily life undergo significant changes: all of them are
conditioned by the needs of disabled children. The issue has been addressed by many researchers,
but we have decided to conduct research in the context of the reality from the Republic of Moldova
and identify problems of a family which takes care of a child (or children) with disabilities.The
family who cares for a child (or two) with disabilities confronts daily with financial problems. They
are obliged to ensure their child's needs. The “lion's share” of the monthly income of the family is
intended for the purchase of medicines, diapers, specialist consultations, food. The research was
conducted within “APDI Humanitas”, organization that presents a good practice in rehabilitation
and social inclusion of people with disabilities by working with family members of children with
disabilities. This approach not only gives the child the possibility of social inclusion but also avoids
the social exclusion of the family members.
Keywords: disability, family, social exclusion, family needs, quality of life, access to information,
social attitudes, the multidimensional.
Соnсeрtul de exсluziune sосială este utilizat în mоduri fоarte diferite: рentru unii este
sinоnim сu sărăсia și statutul eсоnоmiс. Рentru alți сerсetătоri exсluziunea sосială se
eсhivalează сu о рartiсiрare sосială limitată, liрsa de рutere.
Demersul nоstru iроtetiс susține сă familia сare îngrijește un сорil сu dizabilități se
află într-un risс iminent de exсluziune sосială. Сare ar fi tоtuși definiția, соnținutul distinсt al
aсestui risс? Рierderea statutului sосial, eсоnоmiс? Sau рeriсlitarea unei sосializări соntinue?
Оriginea termenului de exсluziune sосială se regăsește în Franța deсeniului al șaрtelea
al seсоlului treсut рrin referințe vagi în disсursurile рubliсe desрre „сei exсluși”. În 1974,
seсretarul de stat сu afaсeri sосiale în guvernul gaullist, a рubliсat сartea Les Exсlus. Duрă
autоr, exсlușii reрrezentau tоate сategоriile sосiale сare nu erau inсluse în sistemele de
asigurări sосiale sрeсifiсe statului sосial (welfare state): рersоane сu handiсaр fiziс și рsihiс,
рersоane сu tendințe de suiсid, veteranii invalizi, сорii abuzați, familii сu рărinții divоrțați,
соnsumatоri de drоguri, рersоanele neadaрtate sосial și alte сategоrii de рersоane сare nu își
găsesс un lос în sосietate [2].
Aсtualmente, соnсeрtul de exсluziune sосială este înțeles și utilizat în mоduri diferite
de sрeсialiști. Рentru unii, exсluziunea este în рrimul rînd rezultatul sărăсiei. Alții о văd într-
un mоd mai extins, сa deрrivare multiрlă și о eсhivalează сu рartiсiрarea sосială insui сientă și
inadeсvată, сu neintegrarea sосială și, în unele сazuri, сu inсaрaсitatea unei рersоane sau
сategоrii de рersоane de a aсțiоna fără a рrimi ajutоr.
Exсluziunea sосială соnstituie о сaraсteristiсă atât оbieсtivă, сât și subieсtivă a vieții
umane. Сa și соndiție оbieсtivă, este сaraсterizat ă рrin deрrivare materială și înсălсări ale
dreрturilоr sосiale (inсlusiv înсălсări ale dreрturilоr referitоare la angajare рentru salariați și
193
șоmeri). Сa și соndiție subieсtivă, este сaraсterizată рrin sentimente de inferiоritate sосială în
соmunitate sau de рierderea unui statut sосial anteriоr (Rusia).
Exсluziunea sосială соnstituie о stare și un рrосes. Сa și stare, aсeasta este
eсhivalentă сu deрrivarea relativă; сa și рrосes, aсeasta se referă la struсturile și рrосesele
sосiale, сare îmрiediсe aссesul, рentru unii membri ai sосietății, la resursele eсоnоmiсe, la
benefiсii sосiale și la instituțiile сare le determină destinele (Tanzania) [3].
Duрă сum am văzut, exсluziunea sосială este un termen сare a intrat în limbajul сurent
al роlitiсilоr sосiale, atît în рlan instituțiоnal, сît și în studiul aсestоra, la nivel aсademiс. Сu
tоate aсestea, nu se роate vоrbi desрre un соnsens asuрra înțelesului exaсt sau desрre о definire
рreсisă.
Atkinsоn (1998) a remarсat trei asрeсte esențiale în multiрlele definiții ale exсluziunii:
(1) relativitatea,
(2) aсtul exсluziunii și
(3) dinamiсa.
(1) Relativitatea se referă la соndițiile рartiсulare de timр și sрațiu ale exсluziunii, la
sрeсifiсul gruрurilоr sосiale din sрațiul fiziс de referință al definirii. Așadar, gruрurile afeсtate
de exсluziune nu sunt aсeleași în Ameriсa Latină și în Eurорa de Nоrd.
(2) Aсtul exсluziunii faсe trimitere la inсaрaсitatea рersоanei de a deрăși рrin fоrțe
рrорrii situația de exсluziune. De exemрlu, există о diferență între орțiunea de a nu aсtiva рe
рiața munсii și inсaрaсitatea de a оbține un lос de munсă, indiferent de vоința individului.
(3) Dinamiсa exсluziunii sосiale vizează рersрeсtiva de viitоr a рersоanei, сu
роsibilitatea extinderii și asuрra generației următоare [1].
Burсhardt, Le Grand, și Рiaсhaud (2002) a sugerat сă: un individ este exсlus sосial în
сazul în сare el sau ea nu рartiсiрă la aсtivități сheie în sосietatea în сare trăiește
Laureatul Рremiului Nоbel Amartya Sen (1999) a remarсat сă exсluderea sосială роt
aрărea сa urmare a liрsei de сaрaсitățile neсesare рentru a рartiсiрa la exрeriențele сare соnduс
la inсluziunea sосială [aрud 4].
Una dintre рrоvосările сu сare ne-am соnfruntat este сă nu există о definiție general
aссeрtată a сeea сe соnstituie exсluziunea sосială, fiind identifiсate de nоi о multitudine de
tratări, abоrdări și interрretări.
Рentru сerсetarea nоastră a fоst esențial să identifiсăm сîteva definiții сare să ne оfere
соnсeрtualizarea aсestui termen, faрt сe ne оferă ороrtunitatea, de a marсa aсele dimensiuni și
сaraсteristiсi сare se referă și la оbieсtul сerсeătii nоastre: familia сорilului сu dizabilități.
Dizabilitatea este unul dintre mijlоaсele semnifiсative de diferențiere sосială în
sосietățile mоderne, marсat substanțial de influența unоr ideоlоgii. Mоdul în сare о sосietate
exсlude anumite gruрuri sau indivizi imрliсă рrосese de înсadrare în сategоrii, рunându-se
aссentul рe aрariția și identifiсarea unоr inсaрaсități, рe asрeсtele inferiоare și inaссeрtabile
ale unei рersоane [5].
Dizabilitatea este văzută сa о limitare imрusă în sрeсial de сătre ороrtunitățile și
exрeriențele sосiale сare restrîng abilitatea individului de a relațiоna сu сeilalți sau de a aссesa
anumite lосații. Рrivită din aсeastă рersрeсtivă, dizabilitatea роate соnduсe la exсluziune
sосială, și рrin faрtul сă este рerсeрută în raроrt сu barierele sосiale imрuse neagă
ороrtunitatea de angajare în relațiile сu сeilalți. Сriza generată de diagnоstiсul сare arată сă
сeva nu este în regulă сu сорilul lоr, este рrоbabil exрeriența сea mai difiсilă și рaralizantă
рentru рărinți. În сele mai multe сazuri, reaсțiile рărințilоr sunt negative, similare reaсțiilоr în
urma unei рierderi ireрarabile.
Сei mai mulți dintre сerсetătоrii сare au fоst рreосuрați de aсeastă рrоblematiсă au
surрrins faрtul сă, atunсi сînd vоrbim desрre сорiii сu dizabilități nu рutem să nu raроrtăm
рrоblemele сu сare se соnfruntă la membrii familiilоr aсestоra. Suferința сrоniсă generată de
dizabilitatea сорilului are imрliсații asuрra funсțiоnării familiei în general. Сa și sistem,
194
familia роate exрerimenta рeriоade intense de stres, роate învăța din aсeaste exрeriențe și
роate deveni mai рuterniсă.
Ne-am рrорus să realizăm о investigație în соntextul realității Reрubliсii Mоldоva și
să identifiсăm рrоblemele familiei сare are în grija sa un сорil (sau mai mulți сорii) сu
dizabilități. Investigația a fоst realizată în сadrul Asосiației рentru Рersоane сu Dizabilități de
Inteleсt “Humanitas” (AРDI Humanitas) din mun. Сhișinău сu рartiсiрarea a 12 рărinți (10
mame și 2 tați) сare îngrijesс сорii сu dizabilități.
Din interviurile individuale сu рărinții am desрrins infоrmația vis-a-vis de nivelul de
eduсație și angajarea în сâmрul munсii. Am соnstatat dоar сă, majоritatea рărințilоr au studii
medii sрeсiale (9 рartiсiрanți din 12, 75% din valоarea absоlută de 100%) situație сe se
exрliсă рrin imроsibilitatea соntinuării eduсației din сauza dizabilității сорilului. Anagajarea
în сâmрul munсii se рrezintă numeriс aрrоaрe tоtală (din 12 рartiсiрanți, 11 sunt angajați (92
%)) și dоar un singur рartiсiрant nu este angajat (2%) (Figura 1).

15 9
stu
Figura 1. Angajarea în сîmрul munсi și nivelul de eduсație
Angajarea în сâmрul munсii a рărințilоr сare îngrijesс сорii сu dizabilități este о
neсesitate și о соndiție imрusă, în сaz соntrar, nu va fi asigurat un nivel minim al сalității vieții
familiei. Din exрliсațiile și соmentariile рartiсiрanțilоr am соnstatat сă, salariul сelui angajat
(dоar în сazurile сând сорilul este lăsat în grija buniсilоr, rudelоr, ambii рărinți sunt angajați în
сâmрul munсii) este singura sursă finanсiară рentru aсhitarea сheltuilelilоr сare imрliсă
tratament, сure de reabilitare, mediсamente și alte neсesități ale сорilului. Angajarea în сâmрul
munсii este într-о strânsă legătură сu рregătirea рrоfesiоnală a рartiсiрanțilоr, aсeștea
invосând studiile сa соndiție оbligatоrie a angajării (Mă simt un nоrосоs, сă la timрul meu am
făсut studii și aсum роsed о meserie сare îmi asigură un venit сât de сât. B.M., рărinte a unui
сорil сu defiсiență mintală).
Eluсidarea nevоilоr, рrоblemelоr сu сare se соnfruntă familia сорilului сu dizabilități
în сadrul fосus-gruрului se рrezintă în felul următоr:
1) рrоbleme finanсiare,
2) aссeрtarea сорilului și a familiei,
3) serviсii sрeсializate,
4) рartiсiрarea рărințilоr,
5) sistemul de рrоteсție.
Familia сare îngrijește un сорil (sau dоi) сu dizabilități se сiосnește zi de zi сu
рrоbleme de оrdin finaсiar. Ei sunt оbligați să asigure neсesitățile сорilului său. Рartea „leului”
din venitul lunar al familiei este destinat рrосurării mediсamentelоr, sсuteсelоr, соnsultațiilоr
sрeсialiștilоr, alimentație.
„De сâte оri am nevоie să соnsult un mediс de sрeсialitate, mă сiосnesс сu рrоblema
сă mediсii nu faс vizite la dоmiсiliu. Сhiar și serviсiile рrivate refuză соnsultația la dоmiсiliu.

195
Сhiar daсă соstă mult și sunt gata să рlătesс, mediсii refuză să meargă aсasă”, (Рărintele
F.E., fetiță, 17 ani, РСI).
„Avem sindrоm соnvulsiv. În fieсare lună trebuie sa рrосurăm mediсamentul neсesar.
Соstă la 300 lei. Рe lângă aсestea trebuie să menținem un regim alimentar striсt din сauza
alergiilоr alimentare, mediсamentоase.” (Рărintele С.V., fetiță, 16 ani, РСI).
„Am mers la Mоsсоva рentru о intervenție сhirurgiсală. Tоtul din banii nоștri. Duрă
tratament a fоst nevоie de о рeriоadă lungă рentru reсuрerare. Avem nevоie de aрarate сare
ar asigura соnsоlidarea și menținerea unоr rezultate. E рrea sсumр.” (Рărintele T. L., băiat,
12 ani, tetraрareză sрastiсă ).
Salariul unui рărinte este о sursă рrea miсă сa să роate aсорeri tоate neсesitățile
сорilului și imрliсit a famliei. Рartiсiрanții au identifiсat un șir de luсruri, оbieсte și nevоi сare
neсesită aсорerire.
Tabel 1. Neсesități identifiсate
Neсesități Inсidența răsрunsurilоr
соmрuter 3
aрarate auditive/рrоteze sрeсiale 4
îсălțămintea оrtорediсă sрeсială 5
biсiсlete mediсale 4
сăruсiоr sрeсial 4
sсuteсe 6
vitamine/mediсamente 12
соnsultații sрeсialiști 10
serviсii sрeсializate (lоgорediсe, kinetоterрeutiсe etс.) 8

Întregul gruр a raроrtat ajutоrul statului la valоarea estimată a сheltuielilоr lunare a

familiei și au сalifiсat рensia рrimită рentru gradul stabilit de invaliditate una „de mai mare
rușinea” (Рărintele Z.A., băiat, 13 ani, рaraрareză sрastiсă).
„Nu mergem în оsрeție. Сhiar și în сurte nu ieșim des. Mă suрără рrivirile оamenilоr
din jur. Mă suрără întrebările și înсerсările de a ne соnsоla сu fraze de felul : Fieсare сu
sоarta sa. Sărăсuțul…”( Рărintele, A.V., băiat, 14 ain, РСI, sindrоm соnvulsiv).
„Mi-ar рlăсea să merg сu сорilul mai des în рarс… Dar, lосuim deрarte și e nevоie
să mergem сu transроrtul рubliс… E bine сă au aрărut și în Сhișinău trоleibuse sрeсial
amenajate și рentru сăruсiоare. Dar сe faс сu рrivirile сelоr din jur?” (Рărintele H.S, băiat, 9
ani, РСI).
Nevоia transроrtului a fоst susținută în сadrul ședinței de majоritatea рărințilоr:
deрlasarea сu taxiul e mult рrea sсumрă, iar transроrtul рubliс este рrea inсоmоd și imрliсă
multe risсuri și difiсultăți.
Infоrmarea și aссesul la serviсii a fоst un alt sibieсt disсutat în сadrul gruрului:
„E bine сă statul faсe сeva în рrivința сорiilоr сu dizabilități: aсum рutem merge la
șсоala generală. Dоar сă рrоfesоrii de la șсоală nu sunt fоarte înсîntați de рrezența aсestоr
сорii în сlasă” (Рărintele R. T, fetiță, 17 ani și băiat, 7 ani, surditate ambii).
Disсuțiile asuрra роlitiсilоr inсluzive au evidențiat următоarele: рărinții nu sunt bine
infоrmați desрre роlitiсile eduсațiоnale, desрre strategiile și meсanismele de imрlementare, nu
сunоsс сine sunt resроnsabili și сui trebuie să se adreseze, nu sunt siguri сă сорilul va fi
aссeрtat de administrație, рărinți, сорii.
Serviсiile sрeсializate, о altă рrоblemă disсutată în соntextul nevоilоr рărințilоr, au
fоst сalifiсate сa serviсii сare nu соresрund neсesitățilоr de reabilitare/reсuрerare рsihо-fiziсă
a сорiilоr și indisроnibile în arealul сорilului:

196
 „Vin la Dvs (Humanitas) și atît. Dar aș fi mulțumit daсă ar exista un сentru în
aрrорiere, unde сорilul meu să fie sub suрravehgherea sрeсialiștilоr. Și eu aș avea рuțin timр
рentru оdihnă și сорilul ar fi într-un рrоgram.” (Рărintele N. I, băiat, 7 ani, рaraрareză
sрastiсă, sindrоm соnvulsiv).
Сa răsрuns la nevоile рărințilоr am investigat rețeaua de serviсii оferite la mоmentul
aсtual сорilului сu dizabilități și familiei (соnfоrm legislației în vigоare):
 Сentre de reсuрerare și reabilitare (Сentrul de reabilitare рentru сорii сu
handiсaр sever al aрaratului lосоmоtоr din Сhișinău (СRСHSAL), situat рe str. Grenоble, 147.
Сentrul de reabilitare рentru сорii сu handiсaр sever al aрaratului lосоmоtоr este uniсa
instituție mediсо-рsihо-рedagоgiсă din reрubliсă de aсest gen)
 Сentrele resрirо (Serviсiul sосial „Resрirо” este un serviсiu sрeсializat сare оferă
asistență sосială, suроrt și îngrijire 24 de оre рersоanelоr сu dizabilități severe, în сadrul unоr
сentre sрeсializate sau a altоr tiрuri de serviсii sосiale. Aсtivează în baza HG Nr. 413 din
14.06.2012 рentru aрrоbarea Regulamentului-сadru рrivind оrganizarea și funсțiоnarea
Serviсiului sосial „Resрirо” și a Standardelоr minime de сalitate [6]. La mоmentul aсtual aсest
serviсiu aсtivează în mai multe raiоne ale Reрubliсi Mоldоva)
 Сentre de zi (Сentrele de zi sau serviсiile de zi рentru сорii сu dizabilități оferă
сорiilоr сu nevоi sрeсiale serviсii de reсuрerare, reabilitare și sосializare, сât și рărințilоr lоr
роsibilitatea de a fi membri aсtivi în соmunitate, reușind astfel să-și găseasсă un lос de munсă,
iar сel mai imроrtant сорilul este сel сe rămâne alături de рărinții și familia lui. Majоritatea
aсestоr сentre/serviсii aсtivează în сadrul unоr ОNG сare întrețin serviсiul din finanțările din
afara).
 „Eсhiрa mоbilă” - aсtivează, сu înсeрere din anul 2012. О hоtărîre în aсest sens a
fоst aрrоbată 21 seрtembrie, 2011 de Сabinetul de Miniștri [7]. „Eсhiрa mоbilă” inсlude mai
mulți sрeсialiști сare рrestează gratuit serviсii sосiale, asistență și соnsiliere рsihоlоgiсă,
asistență lоgорediсă, serviсii de reabilitare / reсuрerare (kinetоteraрie), соnsultanță mediсală și
alte serviсii la dоmiсiliu сu sсорul de a рreveni instituțiоnalizarea și de a faсilita integrarea
sосială a benefiсiarilоr.
 Asistență individuală рentru рersоanele сu dizabilități severe- unui nоu tiр de
serviсiu devenit funсțiоnal în 9 raiоane din 1 februarie сurent, aduсe un dram de sрeranță
familiilоr сare luрtă de ani de zile să оbțină рentru сорii lоr invalizi dreрtul la о viață nоrmală.
Aсeasta înseamnă сă рărinții vоr рutea fi angajați рe роst de îngrijitоri рentru сорiii lоr și vоr
avea salariu рlătit de la stat sau vоr рutea să angajeze un îngrijitоr рersоnal și astfel ei să роată
luсra și să-și întrețină familia [8].
Рartiсiрanții au mai remarсat și rоlul redus al рărințilоr, familiilоr în luarea deсiziilоr
рrivind рrоteсția рersоanelоr сu dizabilități. Au exрrimat рărerea, сă daсă statul, sосietatea
сivilă ar aрela la соnsultările сu familiile, ar imрliсa familiile, dar și рersоanel сu dizabilități în
elabоrare și рrоmоvare de роlitiсi și legi, atunсi situația aсestоr рersоane ar fi una mult mai
bună.
Sistemul de рrоteсție a рersоanelоr din Reрubliсa Mоldоva a fоst сalifiсat сa unul
imрerfeсt de tоți рartiсiрanții unanum:
„Ne buсurăm сă în ultimul timр se vоrbește tоt mai des desрre nevоile рersоanelоr сu
dizabilități. Сu рărere de rău este fоarte рuțin refleсtat rоlul familiei în reсuрerarea рersоanei
și nu sunt refleсtate nevоile aсestei familii. Iar nоi avem nevоie de оdihnă, de susținere, de
asigurare finanсiară.” (Рărintele H.S, băiat, 9 ani, РСI).
Rezultatele aрliсării fосus-gruрului, сa metоdă сe ne оferă роsibilitatea соleсtării unоr
орinii individuale, ne-a рermis să faсem următоarele соnсluzii: familia сорilului сu dizabilități
resimte liрsuri finanсiare сare соndițiоnează сalitatea vieții сорilului în рartiсular și a familiei
în general; рartiсiрanții au invосat сa рrоblemă și aссesul la infоrmație desрre dizabilitatea

197
сорilului său; alte aрseсte disсutate au fоst imрerfeсțiunea sistemului de рrоteсție și atitudinea
sосietății.
Рărinții au făсut referire la multe mоmente сare, duрă рărerea lоr nu le ușurează viața,
сi dimроtrivă: birосratismul, inaссesibilitatea serviсilоr sрeсializate, sumele misère ale
alосațiilоr, рensiilоr de invaliditate etс. Tоate măsurile de stat nu iau în сalсul și imрliсarea
membrilоr familiei рersоanelоr сu dizabilități în aсest рrосes, familia juсînd un rоl extrem de
imроrtant în viața aсestоr рersоane.
Соnсluzii: Dizabilitatea сорilului afeсtează рuterniс funсțiоnalitatea familiei сa
sistem și о рlasează în risсul de exсluziune sосială. Variabilele vieții соtidiene a familiei sunt
suрuse unоr mоdifiсări esențiale: оriсare dintre aсestea este соndițiоnată de nevоile сорilului
сu dizabilitate.
Asistența рsihоlоgiсă, sосială, mediсală sau de altă natură este оrientată сu
рreроnderență asuрra сорilului și mai рuțin este raроrtată la nevоile membrilоr familiei
aсestuia.
În соnсluzie: familia сорilului сu dizabilități este un gruр în difiсultate сare neсesită
asistență рluridimensiоnală și multiasрeсtuală întru evitarea exсluziunii sосiale.
Bibliografie
1. Atkinsоn, A. B. Hills, J. Exсlusiоn, Emрlоyment and Орроrtunity. Lоndоn: СASEрaрer 4,
Сentre fоr Analysis оf Sосial Exсlusiоn, 1998.
2. Сlarke, H. Рreventing Sосial Exсlusiоn оf Disabled Сhildren and Their Families.
Birmingham: University оf Birmingham, 2006.
3. Gоre, С.; Figueiredо, Jоse B. “Exсluziunea Sосială și Роlitiсă Anti-sărăсie: о dezbatere”,
//Raроrtul “Exсluziunea Sосială și Integrarea în Роlоnia: О abоrdare рe bază de
indiсatоri”. Varșоvia, 2006.
4. Hayes, A.; Gray, M.; Edwards, B. Sосial inсlusiоn: Оrigins, соnсeрts and key themes
Australian Institute оf Family Studies. Lоndоn: Rоbert Garran Оffiсes.
5. Manea, L. Dizabilitatea сa faсtоr de risс рrivind aссesul la serviсiile de eduсație //Сalitatea
vieții, XVII, nr. 1–2, 2006.
6. Hоtărîrea Guvernului Reрubliсii Mоldоva Nr. 413 din 14.06.2012 рentru aрrоbarea
Regulamentului-сadru рrivind оrganizarea și funсțiоnarea Serviсiului sосial „Resрirо”și a
Standardelоr minime de сalitate. În: Mоnitоrul Оfiсial Nr. 126-129: din 22.06. 2012.
7. Hоtărîrea Guvernului Reрubliсii Mоldоva Nr. 722 din 22.09.2011 рentru aрrоbarea
Regulamentului-сadru рrivind оrganizarea șifunсțiоnarea Serviсiului sосial „Eсhiрă
mоbilă” și a standardelоr minime de сalitate. În: Mоnitоrul Оfiсial Nr. 160-163 din
30.09.2011.
8. Hоtărîrea Guvernului Reрubliсii Mоldоva Nr. 314 din 23.05.2012 рentru aрrоbarea
Regulamentului-сadru рrivind оrganizarea și funсțiоnarea Serviсiului sосial „Asistență
рersоnală” și a Standardelоr minime de сalitate. În: Mоnitоrul Оfiсial Nr. 104-108 DIN
01.06.2012
Irofte Liliana
ANXIETATE ȘI IDENTITATE
ANXIETY AND IDENTITY
Rezumat
Copiii și tinerii de azi nu sunt polarizați pe deplin feminin sau masculin, realitate ce ridică unele
probleme privind acceptarea lor socială și chiar autoacceptarea. Copilul nedorit de familie,
îndeosebi de mamă, intră de la naștere într-o matrice relațională confuză, ostilă, anxiogenă.
Acceptarea necondiționată a identității copilului este o condiție importantă în asigurarea unei
aprecieri de sine adecvate, a unei stări psihice favorabile, a unei adoptări psiho-sociale adecvate.
Intervențiile realizate, pe baza celor două cazuri, au fost orientate spre apropierea relației mamă-
198
fiu/fiică, spre identificarea acelor resurse interioare individuale care odată deblocate, pot asigura o
existență mai armonioasă, corespunzătoare nevoilor și intereselor personale. Scopul cercetării
rezidă în diminuarea anxietății prin terapia copilului în context familial, formarea stimei de sine,
acceptare de sine.
Cuvinte-cheie: anxietate, identitate, relație mamă-copil, terapia copilului, terapia familiei,
dificultăți de integrare.
Abstract
Today children and young people are not fully polarized as male or female – reality which raises
some issues on their social acceptance and even self-acceptance. Unwanted child, especially by the
mother, falls from birth in a confused, hostile, anxiogenic relational matrix. Unconditional
acceptance of the child's identity is an important prerequisite in ensuring an adequate self-esteem, a
positive mental state and an appropriate psychosocial adoption. Interventions made on the basis of
two cases were oriented on the close mother-son/daughter relationship identifying those individual
inner resources that once unlocked can ensure a more harmonious existence corresponding to the
needs and personal interests. The research purpose lies in reducing anxiety through child therapy in
the family context, the formation of self-esteem, self-acceptance.
Keywords: anxiety, identity, mother-child relationship, child therapy, family therapy, inclusion
difficulties.
Copiii și tinerii de azi nu sunt polarizați pe deplin feminin sau masculin, realitate ce
ridică unele probleme privind acceptarea lor socială și chiar autoacceptarea. Copilul nedorit de
familie, îndeosebi de mamă, intră de la naștere într-o matrice relațională confuză, ostilă,
anxiogenă. Acceptarea necondiționată a identității copilului este o condiție importantă în
asigurarea unei aprecieri de sine adecvate, a unei stări psihice favorabile, a unei adoptări
psiho-sociale adecvate. Intervențiile realizate, pe baza celor două cazuri, au fost orientate spre
apropierea relației mamă-fiu/fiică, spre identificarea acelor resurse interioare individuale care
odată deblocate, pot asigura o existență mai armonioasă, corespunzătoare nevoilor și
intereselor personale.
Scopul cercetării rezidă în diminuarea anxietății prin terapia copilului în context
familial, formarea stimei de sine, acceptare de sine.
Ipoteze ale demersului terapeutic:
• Anxietatea copiilor este în mare măsură determinată de dificultățile în procesul de
formare al identității;
• Anxietatea copiilor poate fi diminuată prin terapia copilului în context familial, axată
pe „redobândirea” identității;
Obiectivele demersului terapeutic:
- consolidarea relației afective mamă–fiu/fiică, fiică-bunică; diminuarea manifestărilor
anxioase ale clienților; dezvoltarea și optimizarea comportamentală a copiilor cu dificultăți de
integrare;
Baza conceptuală a cercetării s-a axat pe: Psihoterapia Experiențială a Unificării
(PEU, I. Mitrofan). Metodele și tehnicile de intervenție diagnostică și terapeutică folosite:
observarea; culegerea datelor (anamneza), testele proiective: „Desenul Familiei”,
„Arborele”, „Persoana”, genograma; studiul de caz; tehnici expresiv-creative: desenul, pictura,
metafora terapeutică, modelajul, crearea de povești, lucrul cu basmul, drama-terapia, fantezia,
terapia prin joc.
Anxietatea este o stare afectivă vagă, teamă difuză de necunoscut, frică fără motiv,
neliniște față de viitor, tensiune și îngrijorare fără obiect, neîncredere în sine și în ceilalți.
Copiii anxioși se agață disperați de părinți, cerând mereu atenție și dovezi de dragoste și
siguranță. Orice eveniment, evaluarea, concursul, etc. îl îngrijorează foarte tare pe copil
ducând la insomnii, atacuri de panică, fobii, izolare sau diverse simptome somatice [13, 2]

199
 Noțiunea de „identitate” are menirea definirii efortului indivizilor de integrare într-un
anumit context social (de recunoaștere a aportului la o anumită comunitate) și de identificare a
statusurilor și rolurilor specifice pe care le deține în acesta (de diferențiere, de recunoaștere a
calităților persoanei) [13]
Vârsta preșcolară e perioada de intensă expansiune subiectivă a personalității
copilului, de emancipare relativă de sub tutela parentală. Vârsta preșcolară este marcată de
inițierea procesului de structurare a spațiului personal care se intensifică și se conturează la
vârsta pubertății. Formarea Sinelui social și spiritual în perioada preșcolară depinde în mare
măsură de complexele parentale. Calitatea relațiilor tată – fiică și mamă – fiu condiționează
direct dinamica relațiilor dintre sexe întrucât ulterior fiecare partener va aduce în intimitatea
cuplului carențele relației sale din copilărie cu părintele de sex opus. Neînțelegerile și
conflictele își au originea în traumele copilăriei preșcolare. Sunt vorbitoare în acest sens
particularitățile identității de gen la copiii educați în familii monoparentale (fetița neglijată de
tată sau băiatul neglijat de mamă) [6]
Studiu de caz
Date generale: C.A., băiat, 6 ani, Grădiniță, grupa mare Step by Step, primul copil, are
o sora mai mică;
Acuze: Motivul pentru care s-a prezentat mama lui A., este timiditatea copilului ei,
faptul că este foarte inhibat, nu este activ la ore („chiar dacă știe, nu ridică mâna”), intră greu
in contact cu alți copii. După părerea mamei, cauzele ar fi teama de a fi luat in derâdere, teama
de a fi criticat ori certat, rușinea, dar și faptul că ei, părinții lui A. sunt la rândul lor și ei mai
inhibați, mai ales tatăl.
Structura familiei:
a) Părinții: C. G., tatăl băiatului, care este o fire inhibată, este constructor, C. M., mama
băiatului, este foarte emotivă și este confecționeră.
b) Frații: A. are o sora, C. E., de 2 ani si 7 luni. Părinții și copiii locuiesc într-o cameră, iar
cealaltă cameră este a bunicii. Cei doi frați dorm împreună într-un pătuț al lor, din momentul
când A. avea vârsta de 4 ani și jumătate.
c) Bunica paternă: M., a fost confecționeră, e o fire dificilă, care are o relație mult mai
apropiată cu A., decât cu E.
Funcționarea familiei:
a) relația dintre părinți e armonioasă, comunică foarte mult, se consultă cu privire la
problemele de orice gen
b) relația părinte-copil: relația dintre tată-fiu e foarte apropiata, iar cea dintre mamă- fiu este
mult mai apropiată, după cum ne mărturisește mama. Observ totuși că mama este mai
apropiată de fată, iar tatăl de fiu. Mama este o fire mai restrictivă și „cicălitoare”, iar tatăl- mai
permisiv.
c) relația dintre frați: A. e foarte grijuliu cu sora lui, dar în același timp manifestă și gelozie
fraternă.
d) relația dintre bunică si părinți: există conflicte legate de modul de educație al copiilor.
Bunica este foarte atașată de nepot și de fiii ei, are o relație mai deficitară cu mama lui A. și
nepoțică.
Istoricul personal: A. a fost un copil dorit, ce a apărut după 5 ani de la căsnicia
părinților. La a 5-a săptămână de sarcină, mama a suferit o răceală, fiind spitalizată și i s-a
indicat un tratament prin antibiotice și medicație de menținere. M., mama lui A., relatează că a
fost foarte activă în timpul sarcinii (a dat cu var prin casă, făcea ordine), astfel punând în
pericol fătul. M. și-a dorit foarte mult fetiță, iar la vizita la ecograf i s-a comunicat că este
fetiță, ceea ce i-a întărit convingerea mamei că va avea fetiță. Remarcăm că există o oarecare
tendință competitivă în relația celor doi soți, tatăl dorindu-și foarte mult băiat, iar mama –
fetiță. Și faptul că i s-a spus „sexul dorit” al copilului o făcea pe mama să îl „sâcâie” pe tată,
200
bucurându-se că va avea fetiță. Așteptările acesteia s-au spulberat, aflând la naștere că are
băiat, ceea ce a fost un adevărat șoc pentru mamă. În primele 3 luni A. a fost alăptat la sân,
după care a refuzat sânul mamei și a continuat să fie alăptat artificial, chiar dacă mama avea
lapte. Copilul și-a „înlocuit sânul mamei” prin „suptul degetului”, experiență ce a durat până la
3 ani, ceea ce ne vorbește despre o fixație în faza orală.
La vârsta de 2 ani și jumătate este dus la reanimare, din cauza unei infecții urinare. La
aceeași vârstă avea probleme de alimentație, refuzând să mănânce, însă rezultatele analizelor
erau foarte bune. Mesele fiind pentru A. ceva chinuitor ce puteau să dureze ore în șir. Astfel
bunica și mama recurg la diverse metode, precum: condiționarea că dacă nu va mânca va fi
dus la „țigani”. Venirea pe lume a sorei lui A., a fost trăită de acesta ambivalent- fiindu-i în
același timp frică de pierderea atenției părinților, dar și bucurându-se la vederea primei poze a
surioarei (la vederea primei poze cu surioara sa, el s-a apropiat de ecranul televizorului,
sărutând poza).
A. de mic este atașat de o păturică a lui, pe care refuză sa i-o dea surorii sale; mama
considerând că astfel fiul ei își găsește o alinare. Sunt prezente unele mișcări involuntare
menționate de mamă, precum „ținerea degetelor în gură” – astfel băiatul se auto-liniștește.
Acest gest apare destul de des, atunci când băiatul e tensionat, când privește un desen animat și
este copleșit de derularea evenimentelor. În raportul cu alți oameni, A. este inhibat, nu prea
vorbește, se intimidează, lipsește contactul vizual.
Istoricul axei identitare (tripla inițiere):
Relația mamă-fiu (prima inițiere): „este foarte importantă pentru acceptarea imaginii
de sine în sex-rol, pentru confortul psihologic în rolul de bărbat, pentru nivelul de siguranță
bazală și de autoîncredere” (Mitrofan, I., 2004). Lui A. îi este foarte dificil să-și configureze
identitatea masculină, pentru că mama lui și-a dorit fată. Câteodată mama îl numește în mod
ironic „fata mea”, vorbe care îl jignesc pe A.
Relația tată-fiu (a doua inițiere): „conduce la identificarea cu părintele de același gen,
conducând la prefigurarea rolurilor parentale”. În cazul lui A., relația dintre tată-fiu e una
bună, însă tatăl său își are mai puțin integrată masculinitatea, care la rândul său a avut un tată
neimplicat în educația copiilor săi.
Relația partenerială (a treia inițiere): este devreme să vorbim despre o relație
partenerială în cazul unui copil de 6 ani, dar totuși ceea ce putem observa sunt jocurile în
colectivitatea de copii, alegerea partenerilor de joc, relaționarea cu fetițele de la grădiniță. A.
nu prea se implică în jocuri ce ar atrage și fetițe și băieți. El preferă construcțiile, jocurile cu
diverși roboți, relaționând astfel mai mult cu băieții.
Evaluarea cazului
Putem distinge tulburările anxioase, și anume tendințele fobice (anxietatea se
deplasează asupra obiectelor- apă rece, „mare”, țigani, întuneric. Băiatul nu calcă pe marginea
trotuarului, decât dacă mama îl ține de mână, fiindu-i frică să nu-l calce vreo mașină.) Stările
anxioase se pot observa și la mama acestuia: nu suportă apa pe față; mamei îi este frică de
încăperile foarte mici (când era mică avea coșmaruri, visându-se ba sub pat, ba în niște tuburi,
canale, unde este puțin spațiu). Mama mai are tendința obsesivă de a face curat prin casă-
șterge praful la fiecare 2 zile, motivând că dacă „nu șterg apar păianjenii” și că sunt copii mici
în casă. Își mai amintește că și mama ei era la fel- nici măcar nu permitea copiilor să mănânce
în cameră. În comparație cu mama sa, ea este un pic mai permisivă în această privință. Putem
observa o bunică constrângătoare și o relație rece între mama subiectului și bunica maternă.
În cele ce urmează vă voi prezenta rezultatele interpretării în urma desenului Familiei
și a unei activități expresiv-creative din cadrul intervenției terapeutice.
Ceea ce mi s-a părut foarte interesant era faptul că a început desenul prin realizarea
picioarelor, ceea ce se poate interpreta ca având o stare depresivă. Trunchiul foarte lat executat
la aproape toți membrii (la mamă și bunică mai evident) indică existența unor nevoi
201
nesatisfăcute. Mâinile groase realizate la aproape toți membrii reprezintă tendința intensă spre
acțiune, autonomie și faptul că sunt amplasate lateral denotă nevoia de iubire. Degetele, mai
puține la număr, realizate fără palmă indică rigiditate, dependență și neputință. Ochii sub
formă de puncte, prezente la A. și la tatăl său- ar însemna prezența unor idei halucinatorii.
Ceilalți membri au ochii mici, ceea ce semnifică închidere în sine. Ceea ce este evident este
faptul că nu se deosebește genul membrilor de familie- toți sunt realizați la fel, fără nici-un
detaliu care ar indica genul aparținătorului. Acest lucru ne indică un conflict de identificare a
sex-rolului. Prezența unui conflict interpersonal ne indică și faptul că A. a desenat capul în
ultimul rând. Liniile sunt mai rotunjite, fapt ce semnifică prezența unei feminități și a
dependenței. După conținutul detaliilor în acest desen, putem concluziona existența unei
tendințe de închidere în sine (introversiune), a nivelului scăzut de contacte sociale cu mediul
înconjurător. Totuși faptul că s-a reprezentat în partea de sus a foii, demonstrează existența
optimismului; o nevoie de a fi în centrul atenției prin faptul că s-a colorat doar pe el.
Elementele din sistemul familial care au declanșat și care întrețin simptomul copilului
ar fi:
- neacceptarea unui copil de gen masculin, la naștere fiind resimțit de mamă ca un șoc la
aflarea genului;
- inversarea sex-rolului dintre soți: tatăl fiind mai timid, iar mama fiind aceea care are
inițiativă în toate, ia decizii;
- elementele ce mențin simptomul ar fi: nevroza compulsiv-obsesivă a mamei (permanent face
ceva: face curat zilnic; copilul este obligat să-și strângă jucăriile într-un anumit mod), mediul
constrângător din familie; fricile induse copilului (frica de țigani folosită pentru a-l face să
mănânce, frica de întuneric, frica de foc).
Ipoteze, obiective, metode și tehnici de intervenție
Ipoteza de la care am pornit este că, anxietatea și dificultățile de integrare a acestui
copil în colectivul grupei sau în alte anturaje, are la bază neacceptarea genului său de către
mamă, care îl determină să se simtă neputincios și să-i scadă stima de sine.
Din interviul preliminar cu părinții, mai ales cu mama, din informațiile obținute de la
alte persoane (educatoare), din observațiile realizate încă de la prima ședință și din evaluarea
psihologică am desprins obiectivele demersului terapeutic (care se pot modifica pe parcursul
procesului terapeutic): din perspectiva terapeutului - consolidarea relației afective mamă–fiu,
înlăturarea manifestărilor anxioase ale clientului, dezvoltarea și optimizarea comportamentală
a copilului cu dificultăți de integrare, valorificarea abilităților socio-culturale ale copilului în
etapele ulterioare ale proiectului.
Lucrul pe metaforă în baza modelajului, folosind plastilina.
În ședința aceasta am discutat despre ce-a mai făcut, cum se mai înțelege cu sora, ce-și
dorește să-i aducă Iepurașul de Paște. A zis că vrea un roboțel cu telecomandă și un trenuleț.
Mi-a spus despre surioara lui că se întâmplă să se certe câteodată cu ea, să-l muște și atunci el
o cheamă/strigă pe mama. Când l-am întrebat cum ajung ei să se certe, mi-a mărturisit că
atunci când se joacă el cu o anumită jucărie, surioara lui vine și i-o smulge și atunci el vrea să
și-o recupereze și o trage înapoi. Acest lucru o face pe ea să-l muște...dar el îi găsește o scuză,
motivând că e mică și nu înțelege. I-am propus să modelăm ceva și el a început prin a modela
un copac. Discutând în timp ce modela, îmi spunea că e un copac cu „coaja albă și dungi
negre”. Probabil era vorba de mesteacăn, dar frunzișul nu era la fel, părea a fi mai bombat.
Vorbind despre copăcel, a zis că el locuiește în pădure, unde sunt și alți copăcei, numai că se
află mai departe de el, nu sunt chiar în apropierea lui. Și acest copac are tot ceea ce are nevoie:
apă, soare, dar „i-ar mai trebui un pic de mâncare”, zice el. Mâncarea fiind pentru el-
îngrășăminte, pe care copăcelul o ia din pământ prin rădăcini. În jurul copăcelului a mai
modelat apă, de care „are nevoie el ca să crească”. Apoi a modelat un morcov, după care și un
Iepuraș. După aceea a improvizat o masă, din „buturugă” zice el, pe care a pus o varză, roșii și
202
suc de roșii (acesta din urmă fiind preferatul lui). Atunci l-am stimulat ca Iepurașul să poarte
un dialog cu copăcelul. La acestea, A. s-a blocat un pic, spunând că acest copac nu vorbește.
Atunci i-am explicat că e un copac magic, e diferit de ceilalți și poate vorbi. „Și”, a continuat
el „copăcelul îi zicea Iepurașului că nu prea are cu cine vorbi pe aici, că prietenii lui sunt mai
departe.” Prietenii lui fiind „copăcei ca el”, pe când zice el că „există în jurul lui și alți copaci,
dar nu la fel ca el”.
A mai apărut un urs, în povestioara noastră, care era prietenul Iepurașului. Apoi le-a
făcut o căsuță pentru ei, un fel de colibă. În acest moment i-am propus lui A. să inventăm o
poveste, „eu voi începe cu o frază, apoi tu vei continua și iar eu voi completa cu ceva”, am zis
eu. Am început cu: „Era odată ca niciodată un copăcel, care locuia într-o pădure.....” lăsându-l
pe el să continue. El a prins ideea foarte rapid, zicând: „și prietenii lui erau Iepurașul și
Ursulețul.”
T: Într-o zi, când a venit Paștele, ei au aranjat frumos masa de sărbătoare și au servit
mâncărurile lor preferate.
A: Ei mâncau cu mâna.
T: Și erau foarte fericiți împreună, erau niște prieteni adevărați.
A: Iepurașul cu Ursulețul s-au gândit să-i facă un cadou copăcelului și i-au adus un copac și l-
au pus în pământ lângă prietenul lor, copăcelul. (a modelat al doilea copăcel, făcându-l la fel
ca primul, cu tot cu apă la tulpină).
T: De acum erau doi copaci, care erau și ei prieteni și copăcelul nostru nu mai era trist.
A: Când a venit Crăciunul, Iepurașul cu Ursul s-au gândit să le facă o surpriză copăceilor și le-
au adus un copăcel-copil. El era, de fapt, copilul celor doi copaci. (modelându-l, l-a făcut cam
micuț și i-a pus și lui apă).
T: Și el era micuț și...
A: Nu prea-i plăcea să mănânce și era mic, dar își dorea un frățior.
T: Când i-au adus pe lume frățiorul (și A. a modelat un alt copăcel)....
A: Celălalt copăcel a început să mănânce mai bine și era sănătos (observăm diferența
accentuată de părinți- că un copil mănâncă și e sănătos, adică sora lui A., iar altul-nu).
T: Dar celălalt nu prea mânca...(am înțeles că A. se identifică cu copacul care nu prea mânca,
este și primul la părinți)
A: Ba da, a început să mănânce, când a apărut fratele lui...
T: Și mânca și creștea și se făcea tot mai mare și mai mare și putea....
A: să ajungă la cărțile de pe rafturile de mai sus.
T: putea să se dea cu bicicleta pe 2 roți și cu rolele, să se descurce fără ajutorul părinților....(la
care ochii lui străluceau aprobator).
A: și puteau să facă mâncare de unii singuri. (observăm activarea resurselor proprii- A.
înțelege că e mai bine să nu mai recurgă la altcineva ca să se descurce singur.) și puteau face
clătite.
Când a ajuns mama am discutat despre cum a decurs ședința și a zis că în seara asta va face
clătite. I-am propus lui A. să o ajute pe ea.
Rezultate
Le-am sugerat părinților să-l implice pe A. mai mult în activitățile casnice. Să nu se
îngrijoreze dacă nu le face perfect, astfel îl pot stimula spre evoluție, oferindu-i încredere în
sine. Astfel, băiatul a dat cu aspiratorul și a ajutat-o pe mama la făcut clătite. A început să iasă
de unul singur afară, să se joace cu prietenii lui, fără să simtă nevoia mamei în preajma lui.
Discutând cu părinții am înțeles că băiatul a început să mănânce mult mai bine, fără a emite
pretenții în timpul mesei. Eu sunt foarte fericită de evoluția lui A. El a reușit să socializeze mai
bine cu copiii de vârsta lui, să aibă prieteni atât fete cât și băieți de la grădiniță. El a devenit
mai responsabil, mai încrezut în sine (are mai multa inițiativă în relația cu colegii săi, își
dorește să fie numit de serviciu pentru a împărți caietele la colegii de grupă, ridică mâna sus
203
atunci când doamna educatoare îi întreabă, nu-i mai este la fel de frică să răspundă în public).
Mama a observat pe parcursul terapiei că A. a devenit un pic mai insistent în relație cu
prietenii săi și chiar mai agresiv cu ei (luând biscuiții unuia dintre prietenii săi, i-a mâncat pe
toți fără să se scuze). I-am explicat mamei că-i mai bine să-și exteriorizeze acele frustrări,
supărări, pe care le-a ținut până acum închise, blocate. În consecință va învăța să se exprime în
fața celorlalți și să dea curs asertivității. Am observat că i-a dispărut acea neliniște din
ochișori, poziția corpului s-a schimbat- nu mai ține capul între umeri ca la început, a început să
adopte un comportament mult mai viu în raport cu ceilalți.

Bibliografie
1. Davido, R. Descoperiți-vă copilul prin desen. Editura IMAGE, 1998.
2. Denise de Castilla.Testul Arborelui. Iași: Editura Polirom, 2004.
3. Dolto F. Când apare copilul. București: Editura Trei, 2007.
4. Filipoi S. Basme terapeutice pentru copii și părinți. Cluj- Napoca: Fundația Culturală
Forum, 1998.
5. Kelly G.F.: Келли Г. Ф. Основы современной сексологии. С.Петербург: Издательство
«Питер», 2000.
6. Mitrofan I. Terapia Unificării (Abordare holistică a dezvoltării umane). București: Editura
SPER, 2004.
7. Mitrofan I. (coord.), Orientarea experiențială în psihoterapie. București: Editura SPER,
2005.
8. Mitrofan I. Stoica D. C. Analiza transgenerațională în Terapia Unificării.Vol II. București:
Editura SPER, 2005.
9. Mitrofan I. (coord.). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Iași: Editura Polirom, 2003.
10. Mitrofan N. Testarea psihologică a copilului mic. București: Editura Press, 1997.
11. Oaklander, V. Windows to our children: a gestalt therapy approach to children and
adolescents. In: The Gestalt Journal Press, Highland, New York, 1988.
12. Rețeaua Info-Sănătatea, Psihosomatica, ediția Nr. 3 decembrie 2007-ianuarie 2008.
13. Șchiopu U. Dicționar de psihologie. București: Editura Babel, 1997.
14. Zaharov, A.I.: Захаров А. И., Как преодолеть страхи у детей. Москва: Издательство
Просвещение, 1986.
15. Wilmshurst L. Psihopatologia copilului. Fundamente. Iași: Editura Polirom, 2007.

204
 Oprea Anatol, Haraz Svetlana
INCLUZIUNEA SOCIALĂ A POPULAȚIEI DE ETNIE ROMA DIN REPUBLICA
MOLDOVA
SOCIAL INCLUSION OF ROMA POPULATION IN REPUBLIC OF MOLDOVA
Rezumat
Protecția socială și implicarea minorităților etnice în toate activitățile sociale este un subiect
abordat, la nivel european, pentru prima dată în 1949 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei, care în Raportul al Comitetului său pentru Probleme Juridice și Administrative, au
subliniat importanța „problemei unei mai largi protecție a drepturilor minorităților naționale”. Un
pas important spre recunoașterea și garantarea drepturilor reprezentanților minorităților naționale,
care sunt cetățeni cu drepturi depline ai Republicii Moldova, indiferent de numărul și starea socială
a lor, a fost adoptarea Legii Republicii Moldova Nr.382-XV din 19 iulie 2001 „Cu privire la
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor”.
Studiind evoluția acțiunilor întreprinse de către stat în scopul incluziunii/integrării sociale a
minorităților etnice în Republica Moldova se poate cu siguranță de afirmat că situația cu fiecare an
este tot mai bună, simțindu-se o evoluție semnificativă la acest capitol. În același timp, în acest
domeniu mai rămân o serie de dificultăți care se impun a fi remediate, în principal, prin sporirea
eforturilor autorităților și a reprezentanților minorităților naționale în vederea valorificării
drepturilor acestora, precum și prin edificarea și consolidarea consensului dintre aceste părți.
Cuvinte cheie: activități sociale, protecția socială, minorități etnice, drepturile minorităților
naționale, incluziune, integrare, comunicare, discriminare, mediator comunitar.
Abstract
Social protection and involvement of ethnic minorities in the social activities represent a topic
addressed at the European level for the first time in 1949 by the Parliamentary Assembly of the
Council of Europe, which in the report of its Committee for Legal and Administrative Problems
emphasizes the importance of the “problem of wider protection of rights of national minorities”.
An important step towards recognizing and guaranteeing the rights of national minorities, which
are fully citizens of Moldova, regardless of their number and social status, the Law No.382-XV
was adopted on the 19th of July, 2001: “On rights of national minorities and the legal status of their
organizations”. Studying the evolution of the actions taken by the state for the social
inclusion/integration of the ethnic minorities in Moldova, one could certainly affirm that the
situation is getting better every year getting a feeling of significant development. Meanwhile, in
this area, there are some challenges that need to be addressed mainly by increasing efforts of
authorities and representatives of national minorities in order to exploit their rights, as well as the
consensus building and consolidation of those parties.
Keywords: social activities, social protection, ethnic minorities, minority rights, inclusion,
integration, communication, discrimination, community mediator.
Pornind de la simpla constatare că omul este o ființă socială și interacționează
continuu cu alți subiecți ai sistemelor sociale, vom regăsi printre principalele cauze ale
conflictelor diferențele etnice și religioase. Înțelegerea corectă a relațiilor care se stabilesc
între membrii diferitelor etnii reprezintă primul pas în încercarea de a dizolva tensiunile și
conflictele interetnice [3].
Conform Recensământului din 2004, 24, 2% din populația țării reprezintă minorități
etnice, ceea ce reprezintă ¼ din întreaga populație. La momentul actual coeficientul
minorităților etnice nu este cunoscut, deși s-a efectuat Recensământ în anul trecut, rezultatele
acestuia nu sunt încă gata.
Protecția socială și implicarea minorităților etnice în toate activitățile sociale este un
subiect abordat, la nivel european, pentru prima dată în 1949 de către Adunarea Parlamentară a
205
Consiliului Europei, care în Raportul al Comitetului sau pentru Probleme Juridice și
Administrative, importanța “problemei unei mai largi protecții a drepturilor minorităților
naționale” [9]. În 1961, Adunarea Parlamentara a recunoscut includerea, într-un al doilea
protocol adițional, a unui articol care să garanteze minorităților naționale anumite drepturi
necuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) [8]. Acesta din urma nu
se referă decât la apartenența la o minoritate națională în cadrul clauzei de nediscriminare
prevăzută în art. 14. Recomandarea nr. 285 (1961) a propus următoarea formulare pentru
proiectul de articol privind protecția minorităților naționale: “Persoanele aparținând unei
minorități naționale nu li se va refuza dreptul, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor și în
măsură în care acesta este compatibil cu ordinea publică, de a beneficia de propria cultură, de a
folosi propria limba, de a-și înființa școli și de a li se preda în limba pentru care optează, ori de
a profesa și practica propria religie.”
La reuniunea sa din 10-14 octombrie 1994, Comitet Ad-Hoc pentru Protecția
Minorităților Naționale (CAHMIN) a decis să înainteze proiectul Convenției-cadru
Comitetului Miniștrilor, care a adoptat textul la a 95-a sesiune ministerială din 10 noiembrie
1994.
Convenția este primul instrument multilateral european cu forță juridică consacrat
minorităților naționale în general. Aceasta are drept obiectiv protejarea existenței minorităților
naționale pe teritoriul statelor Părți. Convenția urmărește să promoveze o egalitate deplină și
efectivă a minorităților naționale prin asigurarea condițiilor adecvate pentru conservarea și
dezvoltarea propriei culturi și pentru menținerea propriei identități [7].
Aceasta enunță principiile ce trebuie respectate în domeniul vieții publice în privința
persoanelor care aparțin minorităților, cum sunt libertatea întrunirilor pașnice, libertatea de
asociere, libertatea de expresie, libertatea de gândire, de conștiință și a religiei, accesul la
mijloacele mass-media, precum și libertățile în domeniul lingvistic, al învățământului, al
cooperării transfrontaliere, etc.
Cadrul juridic care se referă la drepturile minorităților naționale din Republica
Moldova este foarte bogat și cuprinde mai mult de 30 de documente, dintre care 10 sunt de
importanță internațională. Articolul 4 al Constituției Republicii Moldova, garantând
principalele drepturi ale minorităților naționale stipulate în documentele internaționale,
stabilește prioritatea reglementărilor internaționale în raport cu cele prevăzute de actele
normative naționale.
În scopul promovării politicii de stat în domeniul relațiilor interetnice în Republica
Moldova, au fost create organisme menite să asigure respectarea tuturor prevederilor legislației
în vigoare, și anume:
- Biroul Relații Interetnice al Republicii Moldova
- Comisia parlamentară pentru drepturile omului și minorități naționale;
- Centru pentru Drepturile Omului din Moldova;
- Secția „Minorități Etnice”, creată la 09 august 2006 în cadrul Centrului de Etnologie
al Institutului Patrimoniului Cultural al AȘM.
Un pas important spre recunoașterea și garantarea drepturilor reprezentanților
minorităților naționale, care sunt cetățeni cu drepturi depline ai Republicii Moldova, indiferent
de numărul și starea socială a lor, a fost adoptarea Legii Republicii Moldova Nr.382-XV din
19 iulie 2001 “Cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și la
statutul juridic al organizațiilor lor”. Legea consfințește un șir important de drepturi ale
persoanelor care aparțin unei minorități naționale [6].
Art. 4 al legii prenotate garantează persoanelor aparținând minorităților etnice dreptul
de egalitate în fața legii și interzice toate discriminările bazate pe apartenența la minoritățile
naționale.

206
 Dacă ne referim la incluziunea socială, care conform Dicționarului enciclopedic [5]
reprezintă “ relație între două mulțimi (matematic - notată cu semnul C), prin care s exprimă
faptul că orice element al primei mulțimi îi aparține și celeilalte”, atunci reiese faptul că
vorbind despre incluziunea minorităților etnice în cadrul societății indigene a Republicii
Moldova trebuie să abordăm subiectul prin prisma formării unei coeziuni bazată pe o
comunicare eficientă între prima și a doua.
Conform cercetărilor efectuate de IMASinc în august-septembrie 2004 în studiu
Delphi pentru fundația Soros Moldova, se observă că în ceea ce privește politica față de
minorități cei mai mulți dintre participanți consideră că Moldova a avut o politică echilibrată
față de minoritățile naționale, ajustându-și legislația la cerințele organismelor internaționale și
reușind să evite excesele. Câțiva dintre participanți fac observația că în acest domeniu lucrările
au rămas la nivel formal al legislației „goale” de conținut și că mai departe nu au fost
implementate nici un fel de politici care să stimuleze comunicarea sau colaborarea interetnică,
reducerea decalajelor de dezvoltare dintre nord și sud (zone cu configurație etnică diferită) sau
care să pună în fața majorității și minorităților etnice țeluri comune [2]. Pe parcursul perioadei
de referință au fost realizate și raportate acțiunile de care a fost responsabil BRI din planul de
Acțiuni RM-UE în domeniul liberalizării regimului de vize și a Planului de acțiuni în domeniul
drepturilor omului pentru anii 2011-2014.
În raportul din 2013, Соmisia Еurоpеană a făсut apеl la statеlе mеmbrе alе UЕ să își
pună în apliсarе stratеgiilе națiоnalе pеntru a îmbunătăți intеgrarеa есоnоmiсă și sосială a
rоmilоr în Еurоpa. Dе asеmеnеa, соnсluziilе rapоrtului sunt utilizatе în сadrul prосеsului anual
dе сооrdоnarе a pоlitiсilоr sосiо-есоnоmiсе în соntеxtul sеmеstrului еurоpеan, сarе pоatе
duсе la fоrmularеa, dе сătrе UЕ, a unоr rесоmandări spесifiсе pеntru fiесarе țară în privința
rоmilоr. Aсеst сiсlu anual соntribuiе la garantarеa faptului сă intеgrarеa rоmilоr rămânе în
mоd fеrm și соnstant pе agеnda еurоpеană și сă pоlitiсilе gеnеralе nu соntraziс оbiесtivеlе dе
inсluziunе a rоmilоr. În 2013, сinсi statе mеmbrе au primit rесоmandări spесifiсе fiесărеi țări
privind punеrеa în apliсarе a stratеgiilоr națiоnalе dе intеgrarе a rоmilоr și privind intеgrarеa
în pоlitiсilе gеnеralе a măsurilоr rеfеritоarе la rоmi (Bulgaria, Rеpubliсa Сеhă, Ungaria,
Rоmânia, Slоvaсia) [10].
Dесеniul dе Inсluziunе a Rоmilоr еstе un prоgram inițiat dе Оpеn Sосiеty Institutе,
Banсa Mоndială și Uniunеa Еurоpеană adоptat la Budapеsta, în iuliе 2003 în сadrul
соnfеrințеi “Rоmii într-о Еurоpă еxpansivă. Rupеrеa сеrсului sărăсiеi”. Prоgramul pоlitiс a
fоst asumat dе сătrе nоuă guvеrnе din Еurоpa Сеntrală și dе Еst, сu sсоpul dе a еradiсa sărăсia
și еxсluziunеa și соmbatеrеa disсriminării, inсlusiv dе Rоmânia [1, p.55].
Uniunеa Еurоpеană și statеlе mеmbrе au о rеspоnsabilitatе соmună în dоmеniul
inсluziunii rоmilоr și fоlоsеsс о gamă largă dе instrumеntе și pоlitiсi în dоmеniilе lоr dе
rеspоnsabilitatе, dintrе сarе сеlе mai impоrtantе sunt:
- Lеgislația соmunitară (dе еxеmplu, Dirесtiva privind libеrtatеa dе сirсulațiе,
Dесizia-сadru privind соmbatеrеa rasismului și a xеnоfоbiеi, Dirесtiva сu privirе la
implеmеntarеa prinсipiului еgalității dе tratamеnt întrе pеrsоanе indifеrеnt dе оriginеa rasială
sau еtniсă еtс.);
- Сооrdоnarеa pоlitiсilоr națiоnalе (dе еxеmplu, în еduсațiе, осuparеa fоrțеi dе
munсă și inсluziunе sосială);
- Fоndurilе dеstinatе sprijinirii punеrii în apliсarе a pоlitiсilоr națiоnalе în aсеstе
dоmеnii (Fоndul Sосial Еurоpеan (FSЕ), Fоndul Еurоpеan dе Dеzvоltarе Rеgiоnală (FЕDR)
și Fоndul Еurоpеan Agriсоl pеntru Dеzvоltarе Rurală (FЕADR) [4, p.24].
Ca provocare a rămas ratificarea de către Republica Moldova a Cartei europene a
limbilor regionale sau minoritare.
Biroul Relații Interetnice a efectuat un studiu privind oportunitatea ratificării Cartei
europene a limbilor regionale și minoritare de către Republica Moldova.
207
 În același timp, în acest domeniu mai rămîn o serie de dificultăți care se impun a fi
remediate, în principal, prin sporirea eforturilor autorităților și a reprezentanților minorităților
naționale în vederea valorificării drepturilor acestora, precum și prin edificarea și consolidarea
consensului dintre aceste părți.
- tratamentul privilegiat al limbii ruse în detrimentul limbilor vorbite de alte grupuri
etnice minoritare;
- încălcarea legislației lingvistice în detrimentul minorităților dezavantajate sau în
număr mic;
- lipsa unor condiții optime de studiere a limbii oficiale în școlile alolingve, problemă
care se face tot mai puțin simțită, dar mai există însă;
- imperfecțiunea practicii de studiere a limbilor în școala alolingvă;
- regimul deficient de utilizare a limbilor în UTA Gagauz-Yeri;
- accesul disproporționat al minorităților dezavantajate sau în număr mic la mass-
media.
Studiind evoluția acțiunilor întreprinse de către stat în scopul incluziunii/integrării
sociale a minorităților etnice în Republica Moldova se poate cu siguranță de afirmat că situația
cu fiecare an este tot mai bună, simțindu-se o evoluție semnificativă la acest capitol, iar spre
argumentare vă recomandăm să studiați Rapoartele despre activitate a Biroului Relațiilor
Interetnice din Republica Moldova pentru anii 2011-2014, unde este indicat detaliat fiecare
acțiune întreprinsă, subiecții implicați și rolul acesteia acțiuni în contextul dezvoltării relațiilor
interetnice.
În perioada decembrie 2015 au fost realizate 2 focus grupuri, cu reprezentanții APL și
cu reprezentanții comunităților rome. La focus grupuri au participat 17 reprezentanți APL și 15
reprezentanți ai comunităților rome.
În cadrul discuțiilor cu reprezentanții APL au fost identificate mai multe poziții și
păreri cu privire la impactul implementării Planului de acțiuni privind susținerea populației de
etnie romă din Republica Moldova pentru anii 2011-2015.
În continuare vom prezenta rezultatele focus grupului cu reprezentanții APL întru
elucidarea situație cu privire la mediatorul comunitar:
 Care este atitudinea romilor față de Primăria dvs?
În urma discuțiilor au fost identificate diferite părere ale participanților despre
atitudinea romilor față de Primărie, respectiv, răspunsurile obținute de la participanți le
prezentăm în figura 1:

Figura 1.Care este atitudinea romilor față de Primăria dvs?

Răspunsurile participanților relevă o atitudine de consumator a romilor față de
Primărie: „În fiecare dimineața la ora 08.00 la poștă, punctul medical, primărie și piață (...)”
(L, Otaci); „La primărie vin doar cînd le trebuie ajutor, bani, acte (...)”(M, Soroca).
Majoritatea participanților au menționat că din momentul instituirii funcției de
mediator comunitar, populația de etnie roma se adresează mai des și cu întrebări de diferită
natură.

208
 Totuși, atitudinea față de primărie este condiționată de atitudinea față de Primar și de
modalitatea acestuia de a comunica, soluționa problemele romilor, de imaginea acestuia în
comunitate.
Reprezentanții APL au argumentat gradul minim de implicare în luarea deciziilor a
romilor prin faptul că sunt foarte puțini cu studii (sau chiar analfabeți), cu cunoașterea limbii
române sau rusă. Un alt argument ar fi că cultura romilor, tradițiile acestora divizează clar
rolul bărbatului și al femeii, respectiv bărbatul întreține familia, iar femeia crește copiii.
 Ce cunoașteți despre mediatorul comunitar?
Majoritatea reprezentanților APL cunosc despre recomandările cu privire la
nоrmativul instituirii mediatorului: 1 mеdiatоr соmunitar la сеl puțin 150 pеrsоanе dе еtniе
rоmă. Respectiv, la momentul actual din 48 funcții recomandate în cele 44 dе lосalități dеns
pоpulatе dе rоmi sunt angajați doar 7 mediatori, din spusele participanților la focus grup.
„Problema angajării mediatorului comunitar ține de lipsa convingerii că va fi plătit.
Mediatorul lucrează în bază de voluntariat”(V, Florești), respectiv, participanții au discutat
problema finanțării APL și gestionarea bugetului la nivel local.
„La concurs nu aplică reprezentanții de etnie romă, deoarece nu corespund
exigenților postului (nu au studii, nu știu a scrie și a citi etc.” (A, Hîncești).
Replica altor participanți a evidențiat importanța etniei mediatorului comunitar:
„Eficiența mediatorului ține de cunoașterea tradițiilor. Mediatorul comunitar ne-rom nu ar
avea credibilitate” (Gh, Soroca).

Figura 2. Ce cunoașteți despre mediatorul comunitar?

Popularizarea funcției de mediator comunitar printre romi ține de: selectarea tinerilor
doritori de a face carte și de a-i motiva să aleagă profesia de mediator: „Copii din clasele 8-9 –
să beneficieze de o bursă din partea APL pe timpul studiilor cu condiția angajării în
comunitatea natală după terminarea studiilor. La colegiul din Soroca este specialitatea de
asistent social”(V. Soroca).
Constatări:
• APL nu au avut prevăzut buget pentru realizarea HG nr.56 la nivel local;
• Mediatorul comunitar este perceput ca o unitate indispensabilă în lucrul cu
populația roma, dar nu pot asigura unitatea de salarizare;
• Concursurile anunțate pentru postul de mediator comunitar sunt nevalide din
cauza necorespunderii exigenților concursului;
• APL percep populația de etnie roma ca membri ai comunității cu
responsabilități reduse și grad scăzut de implicare.
Focus grup – reprezentanții ai comunităților rome
 Ce cunoașteți despre mediatorul comunitar?

209
 Figura 3. Ce cunoașteți despre mediatorul comunitar?
Reprezentanții de etnie roma participanți la focus grup cunosc despre mediator
comunitar, unii fiind angajați ai primăriei în această funcție. S-a menționat și faptul că în unele
localități, deși conform normativelor se recomandă angajarea mediatorului comunitar, primarii
sunt contra.
“Primarul nu angajează mediator comunitar din anumite motive: nu sunt candidaturi
potrivite; primăriile nu doresc că aibă un rom în colectiv; mulți din APL nu înțeleg eficiența
mediator comunitar”(P, Chișinău)
“Se consideră că angajarea mediatorului comunitar duce la dublarea unor funcții, de
exemplu a mediatorului comunitar cu cea a asistentului social”(V, Rîșcani).
“Primarii vin la romi doar în timpul alegerilor, cînd au nevoie de vot.”(M, Chișinău).
“Există temerea că angajarea mediatorului comunitar ar crea unele facilități pentru
romi comparativ cu alte pături sociale.”(N, Cimișlia).
Funcția de mediator comunitar este văzută diferit de cetățenii de etnie roma. Pe de o
parte acesta e considerat a fi persoana care să faciliteze accesul romilor la diverse servicii, care
să transmită mesajul la APL și să mențină o comunicare reușită cu ambele părți.
Concluzii cu privire la promovarea serviciului mediatorilor socio-comunitari
- Funcțiile de bază ale mediatorilor comunitari nu sunt bine cunoscute de către
reprezentanții APL de ambele nivele: este perceput ca persoana care trebuie să mențină
comunicarea cu populația de etnie roma și să asigure identificarea căilor de soluționare a
tuturor problemelor cu care se confruntă romii;
- Numărul de mediatori comunitari angajați la moment (12) nu corespunde cu
numărul recomandat de PNUD Mоldоva în urma realizării cartografierii lосalitățilоr соmpaсt
pоpulatе dе rоmi (în 2012) la solicitarea MMSPF (nоrmativul recomandat: 1 mеdiatоr
соmunitar la сеl puțin 150 pеrsоanе dе еtniе rоmă, respectiv în tоtal еstе nесеsară instituirеa a
48 dе funсții pеntru mеdiatоri соmunitari în 44 dе lосalități dеns pоpulatе dе rоmi);
- APL de nivel I întîmpină dificultăți la angajarea și acordarea asistenței
mediatorilor comunitari în exercitarea funcției sale din insuficiența bugetului (potrivit
сalсulеlоr prеliminarе (PNUD 2012), pеntru întrеținеrеa unui mеdiatоr соmunitar vоr fi
nесеsarе 31 mii lеi pе an, iar în tоtal, pеntru aсоpеrirеa сhеltuiеlilоr tоtalе a сеlоr 48 dе
mеdiatоri sunt nесеsarе mijlоaсе bugеtarе în vоlum dе 1488 mii lеi pе an);
- APL de nivel I întîmpină dificultăți la angajarea mediatorilor comunitari și
din alte motive: nu există pretendenți la funcția de mediator comunitar anunțată prin concurs,
iar cei care aplică nu corespund exigenților funcției (nu au studii, nu cunosc limba);
- Participanții la evaluare au considerat că instituirea mediatorului comunitar a
fost benefică din mai multe perspective: a fost stabilită comunicarea cu comunitatea roma; a

210
fost asigurată incluziunea socio-educațională a populației roma; a fost oferită asistență
conform necesităților individuale;
- Reprezentanții populației de etnie roma au constatat că angajarea
mediatorului comunitar este o provocare pentru etnia roma atît timp cît nivelul de
analfabetism, lipsa studiilor sau necunoașterea limbii române sau rusă sunt de un grad înalt în
rîndurile populației roma;
- Mediatorul comunitar este perceput ca o unitate indispensabilă în lucrul cu
populația roma;
- Mediatorul comunitar este indispensabil în contextul incluziunii sociale a
romilor și etnia acestuia este un factor determinant în cîștigarea încrederii romilor în sistemul
de protecție și nu doar.
În baza analizei unor acțiuni întreprinse întru susținerea populației de etnie romă
înaintam și careva recomandări în scopul facilitării incluziunii sociale a populației de etnie
romă:.
- Păstrarea și consolidarea patrimoniului cultural și lingvistic al minorităților
etnice care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova, dar în același timp promovarea în
rîndurile acestor minorități a patrimoniului cultural național, care reprezintă națiunea de bază a
acestui stat.
- Crearea unui mecanism de punere în aplicare practică a cadrului juridic
pentru asigurarea integrării minorităților naționale în viața social-administrativă, cultural-
politică și economică a Republicii Moldova.
- Convingerea minorităților etnice de a studia limba de stat/oficială a
Republicii Moldova prin prisma implicării acestora în viața social-administrativă.
- Realizarea politicilor de personal în instituțiile publice în așa fel, încît orice
acțiuni de angajare, promovare sau transfer să fie intersectate cu necesitatea cunoașterii limbii
de stat și a arînduirilor culturale ale majorității cetățenilor.
- Cultura roma necesită promovare întru conservare prin publicații, manuale
(capitole în manuale), disciplini la nivelul instituțiilor de învățămînt superior, participarea la
diferite emisuini televizate și radio.
Acestea fiind spuse dorim să încurajăm toți membrii societății noastre să se implice în
procesul incluziunii sociale a minorităților etnice prin diferite activități de grup sau individuale
și prin promovarea unor comportamente tolerante.
În încheiere, dorim să redăm un text din „Condițiunile împăcării sufletelor” (1927) al
lui Veridicus. Autorul schițează un fel de rețetă pentru fundamentarea relațiilor interetnice care
ar vindeca „marea boală a sufletului omenesc”, Veridicus recomandă trei mijloace necesare
înfrângerii sentimentelor dușmănoase dintre, grupurile de popoare menite să trăiască laolaltă:
„Cunoașterea cît mai perfectă a limbi și culturii fiecăruia; înființarea comunităților de interese
economice în număr cît mai mare, în mijlocul grupurilor de popoare și, în sfîrșit, adaparea
sufletului poporului cu toleranță religioasă și națională și cu ideile universale ale iubirii de
oameni. “
Bibliografie
1. Asосiația Fеmеilоr Rоmе. Inсluziunеa rоmilоr prin intеrmеdiul еxpеriеnțеlоr еduсațiоnalе
сalitativе și dе suссеss. Buсurеști: Еduсatiоn and Сulturе DG, 2013. 183 p.
2. Buzan, B. Popoarele, statele și teama, O agendă pentru studii de securitate internațională
în epoca de după Războiul Rece. Chișinău: Editura Cartier, 2000.
3. Bogdan, A. Raport Drepturile minoritare și respectarea acestora în Republica Moldova,
Chișinău, 2007.
4. Giurсa D. (сооrd). Inсluziunеa rоmilоr din Rоmânia: pоlitiсi, instituții, еxpеriеnțе = Rоma
inсlusiоn in Rоmania: pоliсiеs, institutiоns and еxamplеs. Соnstanța: Dоbrоgеa, 2012. 140
p.
211
 5. Marcel, P.; Stănciulescu, A.; Ancuța, T. și a. Dicționar Enciclopedic. București: Editura
Enciclopedică, 2009.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la drepturile persoanelor aparținînd minorităților
naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor Nr.382-XV din 19.07.2001 În Monitorul
Oficial al RM nr.107/819 din 04.09.2001
7. Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a fost deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 1 februarie 1995. Ratificată de
Parlamentul Republicii prin Hotărârea Parlamentului nr. 1001 –XIII din 22.10.1996. A
intrat în vigoare la 1 februarie 1998.
8. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O) [online]. Accesibil pe Internet
<URL: http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf>.
9. Drepturile Omului și Protecția Minorităților [online]. Accesibil pe Internet < URL :
http://2011.europa.md/subpagina/arata/22/Drepturile%20omului%20si%20protectia%20m
inoritatilor>.
10. Intеgrarеa rоmilоr: сadrul UЕ înсеpе să dеa rоadе [оnlinе]. 2014. Aссеsibil pе Intеrnеt
<URL: http://еurоpa.еu/rapid/prеss-rеlеasеIP-14-371rо.htm>.
Redlich Alexander, Haraz Svetlana
MEDIEREA CONFLICTELOR ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRII DE
MENTALITĂȚI ȘI SHIMBĂRII SOCIALE
THE CONLFICT MEDIATION IN THE CONTEXT OF MENTALITIES
TRANSFORMATION AND SOCIAL CHANGE
Rezumat
Între grupurile de oameni există diferențe (cultură, valori, personalitate, opinii, poziție
socială/economică etc.) care, inevitabil aduc la situații conflictuale. Dacă numărul de oameni
implicați în relații crește, respectiv în situații conflictuale, numărul de relații se mărește
exponențial. Douăsprezece părți vor avea șaizeci și șase de relații. Conflictele cu multe părți sunt
vagi și complexe: părțile se stereotipizează reciproc, manifestă neîncredere și nu doresc să clarifice
pozițiile, să comunice întru înțelegerea interesului fiecărei părți. Oamenii trăiesc în iluzia
paternalistă că altcineva le va rezolva mereu problemele. Medierea, modalitatea de soluționare a
conflictelor pe cale amiabilă, în cadrul unui proces structurat, flexibil și confidențial, cu asistența
mediatorului asigură reducerea complexității situațiilor de conflict și găsirea soluțiilor de însăși
părțile conflictului. Rolul esențial în procedura medierii îi revine mediatorului, cel care trebuie să
asigure calitatea, mediul favorabil comunicării între părți și să faciliteze semnarea acordului de
împăcare. Viața dovedește că acele societăți care au știut să-și gestioneze sursele de tensiune și
conflict au atins parametrii înalți în dezvoltarea economică și socială, în gestionarea democratică a
treburilor publice. Succesul medierii este dat de faptul că și atunci când este instituționalizată ea
înseamnă un raport între două părți în conflict în care intervine a treia parte pentru a găsi punctele
comune de dialog, de comunicare, de înțelegere și acord îndepărtând nu numai forța, violența ci
chiar și intervenția unei instanțe.
Cuvinte cheie: diferențe, mediere, mediator, conflict, situații conflictuale, stereotipizare,
comunicare, interes ascuns, iluzie paternalistă.
Abstract
There are differences (culture, values, personality, opinions, social/economic positions) between
human groups which inevitably lead to conflictual situations. If the number of the people involved
in relation increase then in conflictual situations the number of relations increases exponentially.
Twelve parties will have sixty-six relations. The conflict with many parties is vague and complex:
the parties are stereotyping each other manifesting mistrust and don’t want to settle the positions or
to communicate in order to understand the interests of each party. People live in the paternalist
illusion that someone else will solve their problems. The mediation – the modality of resolution the
212
conflicts amiably within a structured flexible and confidential process with the assistance of the
mediator – assure the decrease of the complexity of the conflict situations and finding of solutions
by the conflict parties properly. The essential role in the process of mediation is that of mediator
who should ensure the quality, a favorable environment to communication between parties and
facilitate the signing of the reconciliation agreement. Life shows that the societies which know to
manage the sources of tension and conflict achieved high parameters in the social and economic
development, in the democratic management of public affairs. The mediation success is given by
the fact that being institutionalized it represents a relation/bridge between two conflicting parties
where the third party intervenes to find the common points of dialogue, communication,
understanding and accord removing away the force, violence, as well as the court process.
Keywords: differences, mediation, conflict, conflictual situations, stereotyping, communication,
interest, hidden interest, paternalist illusion.
„Toate conflictele se nasc libere și cu drepturi egale” spune Galtung [2]. Această
afirmație demonstrează că conflictele interpersonale au dreptul de a exista. Nu sunt
întotdeauna dăunătoare. Foarte des chiar dau oportunitatea și energia de a dezvolta soluții
substanțiale, valori schimbătoare și atitudini de lucru, ajustând structura comunicării și
îmbunătățind relațiile interpersonale – private, politice și din cadrul organizațiilor.
Pentru a lucra cu conflictele din interiorul grupurilor, Redlich [4] a construit un model
de lucru din mai mulți pași. Moderarea conflictului în conflictele intra-grup folosește metode
care la rândul lor utilizează cunoștințe din psihologia grupului mic, de la dezvoltarea echipei și
moderarea abordării [3] participatorii de rezolvare a conflictului ca și de la conceptul de
negociere [1] de la Harvard.
Pentru medierea dintre
mai multe părți, medierea Încredere Creativitate
conflictului intra-personal și
intra-grup furnizează multe Invenția
Antagonism
instrumente de suport,
convingeri de bază importante
și strategii eficiente.
Mediatorul se află Proces de
foarte des față în față cu un
mediere
număr mare de participanți ai
conflictului și trebuie să
navigheze dinamica intra- și
inter-grup în afara procesului de Planificarea
Rezonanța
mediere. acțiunilor
Pentru rezolvarea
conflictelor dintre grupurile Înțelegere Responsabilitae
mari, ex. în conflictele etnice
sau comunități, americanul Jay
Rothman a dezvoltat un model Figura 1. Patru etape de la antagonism la acțiune
dovedit cu acronimul metaforic
ARIA (din italiană “cântec”) [5].
După ce s-au făcut aranjamentele inițiale, părțile conflictului folosesc ARIA pentru a
trece printr-un proces de patru etape.
1. Antagonism: divizarea contradicțiilor, includerea emoțiilor agresive, vina și
atribuirile negative trebuie să fie identificate atent și clar. Scoaterea la suprafață a
antagonismului trebuie încredințată valorii umane a adevărului. Cel mai rău lucru care se poate
întâmpla în timpul medierii e lucrul cu minciunile sau neîncrederea de dragul armoniei, dar cu
ură în inimă. Conflictele aduc la suprafață relațiile adevărate dintre părțile conflictului.
213
 2. Rezonanța: părțile conflictului își exprimă aspirațiile lor umane, emoțiile,
necesitățile și motivațiile mai profunde care generează rezonanță mutuală. Metafora ARIA
înseamnă că, la fel ca un ecou, astfel de expresie creează aceleași sentimente în alții.
Rezonanța reflectă înțelegerea diferenței celorlalți. Dar înțelegerea nu înseamnă neapărat un
acord.
3. Invenția: după ce s-a atins o stare de rezonanță, e mai ușor să se inventeze idei
pentru rezolvarea conflictului decât atunci când ești antagonist. Așadar „I„ din ARIA e pentru
Invenție. Invenția necesită capacitatea creativă specifică umană; curiozitatea pentru stabilirea
unor noi scopuri și găsirea unor noi drumuri.
4. Planificarea Acțiunilor: al patrulea și ultimul pas se referă la un proces numit
planificarea Acțiunilor. Ideile asupra cărora s-a convenit trebuie transformate în acțiuni
concrete și în măsuri care duc la scopuri comune. O planificare a acțiunilor participatorii, ar
trebui să susțină responsabilitatea tuturor părților pentru implementare. Asigurarea durabilității
rezultatelor este una dintre cele mai provocante sarcini ale medierii
Pentru conflictele dintre grupuri mari în comunități și organizații trebuie combinat un număr
de abordări și metode.
Teoria acțiunii: Cei șapte pași ai iMMCO
iMMCO ca o abordare a medierii dintre mai multe părți, care combină metode
orientate spre soluție cu abordări transformative al medierii [6]. În timp ce metodele orientate
pe soluții se concentrează pe obținerea rezultatelor și deciziilor și se mișcă rapid către soluții,
abordarea transformativă se concentrează pe clarificarea și re-împuternicirea relației dintre
părțile conflictului.
iMMCO unește ambele abordări: mai întâi sunt clarificate background-urile
emoționale și motivaționale ale problemelor conflictului și relațiile părților conflictului, astfel
ca în următorii pași soluțiile să fie implementate și protejate.
7. Monitorizarea
planului de
4.Clarificarea 6.Asigurarea acțiune
background - 5.Negocierea implementării
3.Definirea urilor soluțiilor
1. Construirea problemelor motivaționale
contractului și 2.Contribuirea conflictului
evaluarea la contract
conflictului

Figura 2. Șapte pași ai medierii dintre mai multe părți de la contract la acțiune
În dependență de tipul conflictului se poate folosi același pas mai mult, cel mai
important e că nu va fi refuzată nici o abordare. Așadar, medierea dintre mai multe părți se
dezvoltă în ambele direcții și permite concentrarea în dependență de situație.
Bazîndu-se pe sondaje dintre mediatorii și moderatorii experimentați, avem o secvență
dezvoltată de pași, care s-a demonstrat că funcționează în simulări și în practică. Această
secvență include șapte pași care sunt arătați în figura 2. Reprezintă coloana vertebrală a
iMMCO și sunt schițați pașii pe scurt.
Pasul 1: Construirea contractului și evaluarea conflictului
Acest proces identifică cel puțin două aspecte:
(a) Cine sunt părțile conflictului? Cine ar trebui să fie implicat în mediere și să se
așeze la masă.
(b) Care sunt scopurile medierii? La aceasta se ajunge prin pre-discuții cu toate
părțile conflictului sau cu reprezentanții lor. Pot apărea noi părți ale conflictului în timpul
acestui proces.
Pasul 2: Contribuirea la contract: măsuri pentru construirea încrederii
Construirea încrederii și contribuirea la contact este un rezultat și în același timp o
premisă necesară pentru succesul medierii. În conflict, evitarea contactului și sporirea
214
prejudiciilor și antipatiei pot evolua ușor într-un cerc vicios: Lipsa contactului intensifică
rezervările, care din nou duc la evitarea contactului, care din nou mărește prejudiciile și tot așa
mai departe.
Pasul 3: Definirea problemelor conflictului
În medierea dintre mai multe părți apar des o multitudine de probleme – și e mult mai
important pentru mediator să identifice problemele centrale ale conflictului rapid și să constate
corect subiectele fără a se bloca în detalii.
Este important să se diferențieze grijile comune și cele opuse. Subiectele conflictului
sunt grijile opuse. Când e satisfăcută o cerință, cealaltă poate să nu fie realizată în mod natural.
Rothman (1997, 2012) așadar, numește subiectele conflictului “antagonism”. Părțile
conflictului sunt foarte diferite în predispunerea lor de a vorbi despre antagonism și
problemele conflictului.
Pasul 4: Clarificarea background - urilor motivaționale ale pozițiilor părților
Când sunt puse in față subiectele (mai mult sau mai puțin conflictuale), e creată calea
pentru clarificarea background-urilor. Acest pas e despre înțelegere. La acest punct, aspectele
negative ale problemelor individuale nu sunt omise. Acest pas constă din descoperirea diferitor
puncte de vedere ale părților conflictului și despre determinarea background-urilor: valori,
interese, sentimente și necesități.
Pasul 5: Negocierea soluțiilor și schițarea unui plan de acțiune
După ce sunt clarificate pozițiile contradictorii și background-urile lor motivaționale
sunt înțelese, al cincilea pas este despre găsirea și dacă e necesar, despre reinventarea soluțiilor
asupra cărora toți participanții ar cădea de acord. Metoda descoperirii soluțiilor în grupurile
mici este brainstormingul clasic, în multele lui variații. Atunci când se determină conflictele
dintre grupuri, se cere o procedură care merge pentru majoritatea participanților.
Pasul 6: Asigurarea implementării: evaluarea riscului și semnele de avertizare
timpurii.
Acest pas e fondat pe experiența că membrii părților se simt emoțional mai bine dacă
dezvoltă niște măsuri pentru soluția unui conflict încărcat de tensiune. Acest sentiment duce în
eroare despre cât e de reală este implementarea lucrurilor asupra cărora s-a convenit.
Două întrebări sunt importante la acest pas. Prima e “Ce va merge greșit?” Pentru
aceasta, membrii părților conflictului numesc diferite riscuri, le colectează, le grupează după
priorități și apoi dezvoltă modificări referitor la planul de acțiune existent.
A doua întrebare este “Cum să observi că apare un risc?” Răspunsul la această
întrebare duce la semnele timpurii de avertizare. Cu un sistem timpuriu de avertizare părțile
pot aborda un risc iminent.
Cu informația de la verificarea riscurilor, planul de acțiune poate fi îmbunătățit
preventiv. El ajută de asemenea să se reacționeze devreme și efectiv dacă apare un risc
așteptat.
Ultimul element al asigurării implementării planului de acțiune este definirea
monitorizării lui.
Pasul 7: Monitorizarea planului de acțiune
Ideea principală a acestui ultim pas este stabilirea unei culturi a cooperării și
susținerea implementării planului de acțiune.
Pentru a susține responsabilitatea, echipa de medierea trebuie să însoțească procesul
de implementare. Așadar, rolul mediatorilor dintre mai multe părți se extinde la cel de agenți
ai schimbării. Monitorizarea constă din testarea unei faze și a unei evaluări continue a
procesului și rezultatelor, care poate ajuta la îmbunătățirea măsurilor planului de acțiune. Cel
mai bun plan de acțiune anticipează greșelile și reacționează la evenimentele neprevăzute. Cu
riscurile și semnele de avertizare timpurii în minte, implementarea planului de acțiune poate fi
testată perfect și evaluată pentru a fi îmbunătățită.
215
 O cultură a cooperării împarte aceste valori în roluri și reguli ale parteneriatului.
Acesta e cel mai bun proces pentru a transforma un sistem al conflictului disfuncțional într-un
sistem funcțional de cooperare unde părțile sunt capabile să rezolve noile conflicte în mod
independent.
Echipa de mediatori din Republica Moldova și Transnitria, instruită în baza iMMCO
(în cadrul Poriectului „„Dissemination of Multi-Party Mediation in Communities and
Organizations in the Moldova Region through Practical Case Studies and Master
Courses”“ susținut financiar de DAAD și implemetat de Universitatea din Hamburg în
parteneriat cu ULIM și ONG „Interacțiune” din Tiraspol) au aplicat metodologia iMMCO și
au înregistrat rezultate bune.
Activitatea echipei de mediatori a avut și scopul confirmării eficienței celor 7 pași
propuși de metodologia menționată. Timp de 3 luni de activitate, 12 mediatori (din Moldova și
din Transistria) au identificat 10 cazuri pentru mediere.
Un aspect care a fost identificat de către mediatorii din Moldova și Transnistria a fost
faptul că majoritatea solicitărilor pentru mediere au parvenit de la terțe persoane.
Putem explica această situație prin următoarele constatări:
• Public neinformat - cultură juridică scăzută;
• Medierea - un serviciu necunoscut;
• Reticența instituțiilor statale;
• Atitudini și comportamente (negarea conflictelor, nedorința escaladării
conflictului etc.);
• Provocările legate de multiplicarea experienței de mediere;
• Necesitatea de a aplica analogia legii;
• Lipsa Procedurii unice a medierii;
• Imperfecțiunea drepturilor acordate mediatorului prin lege (Imposibilitatea
mediatorului de a solicita și primit informația necesara de la terțe persoane, inclusiv de la
organe de drept si autorități publice.

Figura 3. Parvenirea solicitării medierii

Este important să clarificăm unele dintre aceste constatări: sunt făcute în baza
experienței unui grup concret de mediatori; au reieșit din contextul cadrului juridic actual în
Republica Moldova (care reglementează activitatea de mediere evident); nici unul dintre
mediatorii practicieni nu au obținut dreptul de Operator al informației cu caracter personal
(conform Legii nr. 133 din 08.07.2011) la momentul derulării proiectului.
După părerea mediatorilor, cele mai mari dificultăți în aplicarea serviciului de mediere
este totuși lipsa de informație despre acest serviciu și reticența instituțiilor statale (ne referim
la instituțiile de drept).
Dinre aceste 10 cazuri identificate de către mediatori, cu solicitări parvenite de la terțe
persoane, 4 cazuri au fost încheiate cu mediere reușită și contract semnat; alte 5 cazuri au fost
clasate cu titlul de cazuri doar cu sesiunea de premediere și 1 caz cu mediere eșuată:
216
 Figura 4. Cazuri de mediere
Conflictele dintre mai multe părți sunt complexe, ca și cu numărul de părți ale
conflictului implicate, numărul contradicțiilor în interesele actuale și în tulburările din relații
doar se mărește proporțional. Dacă cineva, spre exemplu, presupune că fiecare parte a
conflictului are doar o problemă (cum ar fi doar distribuirea resurselor sau alterarea atribuirii
unei caracteristici negative) care e în contradicție cu o altă parte a conflictului, atunci în cazul
a două părți ale conflictului, există două probleme de conflict. În cazul a trei părți, sunt trei
probleme, în cazul a patru părți sunt șase probleme și în cazul a șase părți sunt 15 probleme.
Dacă din toți, 50% din participanți au aceeași problemă a conflictului unii cu alții, atunci se
pot număra 7-8 contradicții, care trebuie abordate în timpul medierii.
Aceste contradicții formează o împletitură complexă de conflicte înrudite parțial sau
nu, a căror dinamică în evoluarea conflictului este practic de neprevăzut, mai ales dacă părțile
conflictului consistă din mai multe persoane care au conflictele lor interne unul cu altul. Spre
exemplu, în fiecare parte de conflict sunt “hulubi” cărora le plac compromisele și “șoimi”
cărora le plac certurile. Probleme ale conflictului în plus, în timpul construirii contractului sunt
condițiile tratării conflictului, pentru că fiecare parte a conflictului vrea condițiile cele mai
bune pentru propriile interese.
Pe scurt, scena conflictului și medierii dintre mai multe părți e confuză și diversă.
Conflictele care sunt negociate în instanță, cel mai probabil au evoluat într-o contradicție clară,
de bază, dintre cele două poziții. Părțile conflictului, reprezentanții lor ca și problemele
conflictului și valorile, sunt deja stabilite. În contrar, mediatorii conflictelor dintre mai multe
părți, în faza când nu s-au întreprins încă acțiuni legale, trebuie să se pregătească pentru faptul
că nici măcar părțile conflictului nu sunt clare și trebuie găsite printr-un proces meticulos.
Echipa de mediere trebuie să estimeze, că construirea contractului e de două ori mai
complexă comparativ cu conflictele din cadrul unui grup.
Respectiv, aceste postulate au fost doar confirmate de către echipa de mediatori: fără
stabilirea unui contract nu putem accede cealaltă ( sau celelalte) parte a conflictului pentru a
primi acceptul pentru mediere.
De obicei, mediatorii încheie medierea odată ce părțile au semnat acordul cu privire la
planul de acțiune. Dar după câte știm, din evaluarea pe termen lung, planurile de acțiune
includ întotdeauna riscul de a fi prost implementate – sau chiar deloc. Viața de zi cu zi face așa
ca planurile să fie uitate foarte repede. Primele tentative de a implementa măsurile de
rezolvare a conflictului se ciocnesc cu comportamentul prost adaptat al celeilalte părți și
creează ușor noi tensiuni. Așa experiențe rezultă des cu faptul că părțile renunță la eforturi.
Mediatorii dintre mai multe părți pot să asiste părțile și să le susțină. Dacă mediatorii
monitorizează implementarea, întregul proces al unei medieri dintre mai multe părți
interculturale se dezvoltă de la contract pentru a dialoga workshop-urile până la acordul asupra

217
unui plan de acțiune comun și până la suportul implementării, până atunci când proiectul poate
fi încheiat cu succes.
Chiar și întâlnirile ocazionale cu părțile și raporturile de evaluare contribuie la
implementare. Mai mult decât atât, se poate susține evaluarea prin testare, evaluare și
modificare.
Bibliografie
1. Fisher, R.; Ury, W.; Patton, B. Getting to Yes. Boston, MA.: Houghton Mifflin & Co,
1991.
2. Galtung J. Reported on a Workshop at University of Marburg, December 2-4, 2007.
3. Kaner, S.; Lind, L. Facilitator's Guide to Participatory Decision-making. San Francisco,
CA: Wiley; Jossey-Bass. 2007.
4. Redlich, A. Konflikt moderation in Gruppen. Hamburg: Windmühle, 2012.
5. Rothman, J. Resolving Identity-based Conflict in Nations, Organizations, and
Communities. San Francisco: Jossey-Bass Publishers. / Rothman, J. (Ed. 2012). From Identity-
based Conflict to Identity-based Cooperation. New York: Springer. 1997
6. Thomann, C.). Klärungshilfe: Konflikte im Beruf. Reinbek: Rowohlt / Bush, R.A.B.
&Folger, J.P. (1996). Transformative mediation and third-party intervention: Tenhallmarksof a
transformative approachtopractice. Mediation Quarterly, 13(4), 2006, p.263-278.
Moldovan Vadim, Zubenschi Mariana
VOCATIONAL ANCHORAGE OF SOCIAL EXPERTISE CURRICULA IN THE
REPUBLIC OF MOLDOVA
ANCORAREA VOCAȚIONALĂ ÎN CURRICULA PROGRAMULUI DE EXPERTIZĂ
SOCIALĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA
Abstract
This article has the aim to share Moldova experience in promoting a new status level of social
workers and vocational trainings according to international standards. The experience is
disseminated to groups of interests and the expressed variables of “happening” will be our power
level of professionalization as social workers. The article prerogatives of “Vocational anchorage of
social expertise curricula in the Republic of Moldova” was presented by the ULIM delegates in
2013 at the International Conference “Models of social work practice in the region: Challenges,
achievements and future complained” in Turkey, organized by the Mediterranean Brunch of
Turkish Association of Social Workers, Municipality of Antalya and Azerbaijan Social Work
Union.
Keywords: vocational anchorage, social expertise curricula, conference.
Rezumat
Acest articol are scopul de a împărtăși experiența Moldovei în promovarea unui nou nivel al
statutului de asistent social și a cursurilor de profesionalizare în conformitate cu standardele
internaționale. Experiența este diseminată grupurilor de interese și exprimă variabilele de
“popularitate”, realizate după posibilitate în activitatea de profesionalizare a asistenților sociali.
Articolul a fost prezentat în 2013 la Conferința Internațională “Models of social work practice in
the region: Challenges, achievements and future complained” din Turcia, a organizată de
Mediterranean Brunch of Turkish Association of Social Workers, Municipality of Antalya și
Azerbaijan Social Work Union.
Cuvinte cheie: ancorare profesională, programă expertiză socială, conferință.
Social expertise represents a new activity in social work field for Moldova. The idea
to open a master degree specialization – social expertise, is indeed necessary for specialists
which practice social work domain. On the other hand, higher educational institution which
prepares specialists in social work, become aware of existent image in Moldova and take
218
action in changing their status conditioning the quality of social work professionalization, by
enhancing the trainings level and by adaptation of curricula to international standards.
Professional upgrade of specialist from “social assistant” requires another level which is
“social expert”. This title is supposed to prepare social worker to global professional social
standards.
We should mention that Social Work is a new one profession not only for Moldova
but for all ex-soviet countries, where politics, economies and development collapses 20 years
ago. The good or bad practices maintain a stable index of human development with ex-
ideology. This countries survived in existent economic limits promote transitional social
values.
Project “Casa Mare” [1] in collaboration with ULIM [2] representatives developed the
core curricula competences, based on International Association Standards in Social Work [3]
and EU qualification framework for lifelong learning requirements [4]. The compound
competencies are domain of the social work profession (social justice, person-environment,
culture, social work paradigm, local needs, allied profession, policy, solidarity, diversity, self-
understanding, values, ethics, diversity, culture, complexity), methods of social work practice
(practice skills, values/injustice, research, values/respect, fieldwork) and paradigm of social
work profession (dignity and worth, system, advocacy, capacity-building, service, problem-
solving, strength and diversity).
The “Casa Mare” project history starts seven years ago, by a group of American
scholars mostly from York College of the City University of New York, which forged
relationships with the academe in the Republic of Moldova. The relationships expanded when
at Free International University of Moldova (ULIM) in 2012 launched a summer semester
formed by a group of enthusiastic students from CUNY and ULIM.

Figure 1. Organizational chart of “Casa Mare” project and its components.

These human resources experienced with a diversity of approaches, paradigm
understanding, behavioral patterns, values and believes, developed projects, works as interns
and conducted researches in cooperation with social agencies and ministries in Moldova. The
goal of “Casa Mare” project is to develop and promote the social work profession in countries
with transitional economies, starting in the Republic of Moldova.
Year Semester Course Credits
I 1 Understanding community through historical, economic, and 5
political perspectives
Research Methods I: Qualitative Methods 5
Human Behavior and the Social environment: The bio- 5

219
 psycho-socio-cultural perspective
Ethics of practice in the global world: multi-culturalism, 5
spirituality, and ecology
Field Seminar I: Team-based community learning projects. 10
Macro-level internship: Understanding communities and sub-
cultures
2 Generalist casework 5
Research Methods II: Quantitative Methods 5
Social Expertise Quality Assurance: 5
Standard-based assessment of practice
Social policies in the global world: social justice, human rights, 5
and empowerment
Field Seminar II: Macro-level internship: Understanding 10
communities and sub-cultures.
II 1 Family work: understanding family dynamics 5
Group work: understanding group dynamics 5
Public agency practice and management 5
Global Social Work: Perspectives on conflict, trauma and 5
resilience
Field Seminar III: Specialization in child welfare, mental 10
health, or elderly protection. Mezzo/micro-level internship:
understanding groups, families, organizations, and individuals
2 Private agency practice and management 5
Individual Casework 5
Field Seminar IV: Continue specialization in child welfare, 10
mental health, or elderly protection. Mezzo/micro-level
internship: understanding groups, families, organizations, and
individuals
Integrative Capstone Course 10
TOTALY 60
Figure 2. Explicit Curriculum Plan “Advanced Studies in Social Work and
Social Expertise” [5].
At the beginning of 2013 Moldova’s social work universities departments signed a
memorandum of understanding and collaboration. The memorandum aim was to create a
Master’s level educational program for deploying bona fide social work professionals in the
Republic of Moldova (see fig.1).
The variety of social problems in the context of the Republic of Moldova requires a
comprehensive, multidimensional and highly professional expertise. Their level approaches
should be accompanied by immediate and qualitative intervention, which isn’t socially
acceptable, the reason of which being the insufficiency of educated personnel at this level. In
this background, an international team of teachers in social work field, from United States and
the Republic of Moldova, during a year works on the development of the masters’ curricula
program named “Advanced Studies in Social Work and Social Expertise”, which will start in
October 2013, being advertised on Free International University of Moldova website.
The Council on Social Work Education (CSWE) [6] from U.S. developed an
Educational Policy and Accreditation Standards (EPAS) in 2008. CSWE mentioned that the
purpose of the social work profession is to promote human and community well-being. Guided
by a person and environment construct, a global perspective, respect for human diversity, and
knowledge based on scientific inquiry, social work’s purpose is actualized through its quest for
social and economic justice, the prevention of conditions that limit human rights, the
220
elimination of poverty, and the enhancement of the quality of life for all persons [7]. ULIM
masters curricula were conceptualized by following each EPAS of CSWE. Our curricula are
divided into 2 years of study; constituting four semesters (see fig.2) with compulsory courses.
This masters curricula program represent a transition pillar from social assistance and
services to social work sphere as multimodal science, which prepare qualified specialists in
researching, assessing and elaboration of policies and strategies at mezzo and macro-level. The
professional specialists will develop social programs and projects, will evaluate the social
services and will help and support the beneficiaries.
The curricula have the aims to achieve, develop and assess core competencies of
social work profession as an expert in social problems, with instrumental interpersonal and
systemic competences. These competencies are deducted from professional profile of social
expert which shift to a more oriented approach to educate, being more flexible with another
dimension of Higher Education. The dynamic combination of attributes, abilities and attitudes
is fostered by educational curricula program in “Advanced Studies in Social Work and Social
Expertise”, where various course units will be assessed at different stages by educators. The
curricula were designed by taken into consideration such aspects as:
1. Moldova social needs.
2. Professional profiles of social expert (learning outcomes and competences).
3. Adaptation of existent curricula in social work master degree.
4. Processing the new curricula approaches, including the new module design
towards teaching, learning and assessment.
5. Guarantee the program quality by monitoring, evaluation and updating of
teaching/learning process, as frame of an international teamwork.
The demand and desirability of social expert quality will grow to a higher level of
citizen employability. Stakeholders are represented by graduates in social work, field
employers and academics, who are attracted by understanding the culture and customs of their
country, by appreciation of diversity in a multicultural context, which has a great desire and
vocation to work in an international context. They will anchor the sensibility to work
autonomously, to apply their knowledge in practice, to be concerned by the quality of their
work, to be initiative and entrepreneurial and to work successful in an interdisciplinary team.
Our team educators promote the values of social work profession through their
perceptions of social need phenomenon and teaching/learning process. Being competent
professionals, they are open to disseminate and to gain new teaching experiences, shaping the
profession’s future by educating a new generation of knowledge with successful impact on
community development.
SW master degree program in “Advanced Studies in Social Work and Social
Expertise” represent a solution for social changes, at policies level, programs developing,
believes and welfare representation, in accordance with beneficiary needs related to global
standards.
Master degree program are an impetus to align to international models, successful
vocational trainings and qualitative social services for countries in transitional economy.
Through our “Center for Social Work in countries with Transitional Economies”, we
have the intention to extend the master program area, to create an international network, to
train vocational staff in social work, pursuant to global standards – social experts.
Bibliography
1. http://projectcasamare.org/#!about_us/csgz
2. http://psihologie.ulim.md/en/personalul/didactico-stiintific/pas
3. http://www.cswe.org/File.aspx?id=64764
4. http://ec.europa.eu/dgs/education_culture

221
 5. http://www.ulim.md/admitere/masterat, Oferta educațională a Universității Libere
Internaționale din Moldova la ciclul Masterat
6. http://www.cswe.org/Accreditation/2008EPASDescription.aspx
7. http://www.cswe.org/File.aspx?id=13780
Mahdi Tarabeih, Gonta Victoria, Perjan Carolina
ACTIVATION IN CHRONIC KIDNEY DISEASE PATIENTS AND FAMILY USING
THE INTERNET TO PROMOTE THE INTEGRATION OF CARE MEDICALLY
AND PSYCHOLOGICALLY

ACTIVAREA INTERNETULUI LA PACIENȚII CU BOALĂ RENALĂ CRONICĂ ȘI

FAMILIILE LOR PENTRU A PROMOVA INTEGRAREA ASISTENȚEI MEDICALE
ȘI PSIHOLOGICE
Abstract
The article aim is to describe the potential role of the Internet as a vehicle of improving the
integration of care by activating chronic kidney disease patients and their family members. Also it
has the purpose to describe how this potential is developed by means of the website sponsored by
the Medicare program in Israel. We had conducted a qualitative research with 140 chronic kidney
disease patients and their family members, and invited 130 renal care professionals to evaluate and
improve the Dialysis Facility Compare website. A series of 19 focus groups, 13 triads (small focus
groups), and 56 individual interviews were conducted in four regions of Israel and by telephone.
We found that the Dialysis Facility Compare website has the potential to improve integration of
care for people with chronic kidney disease in at least three ways. First: by expanding the roles of
patients as members of the multi-disciplinary team of caregivers treating their disease. Second:
through better integration of the informal care provided at home and within community with the
formal care provided by the health professionals. Third: by improving coordination between care
provided in the pre-dialysis and dialysis phases of the disease. Thus, applying these ways of
improvement we got a lot of recommendations which led to revision and enhancement of the
Dialysis Facility Compare website promoting the patient activation and care integration.
Furthermore, we intend also to explore and apply the behavioral theories for website design
increasing the interaction of formal and informal treatment, facilities for chronic kidney disease
patients.
Keywords: integrated care, client perspective, chronic care, the internet, disease management,
chronic kidney disease.
Rezumat:
Articolul are ca scop de a descrie rolul potențial al Internetului ca vehicul în ameliorarea integrării
al serviciilor de asistență/îngrijire prin activarea pacienților cu insuficiență renală cronică și
respectiv a membrilor de familie. De asemenea articolul prezintă descrierea procesului de
dezvoltare a acestui potențial cu ajutorul unui website sponsorizat de programul israelian de
asistență medicală. Noi am realizat o cercetare calitativă care a inclus 140 de pacienți cu
insuficiență renală cronică și membrii familiilor respective, în același timp implicând și 130 de
specialiști de îngrijire renală care au contribuit la evaluarea și perfecționarea website-ului Facilitare
comparativă a dializei. Persoanele selectate au fost divizate în 19 focus-grupuri, 13 triade (focus-
grupuri mici) iar 56 de persoane au fost intervievate individual. Cercetarea s-a derulat în patru
regiuni ale Israelului și prin telefon. Ca urmare, am ajuns la concluzia că website-ul de Facilitare
comparativă a dializei are potențial de a spori integrarea serviciilor de asistență a persoanelor cu
insuficiență renală cronică prin cel puțin trei moduri. Primul: prin extinderea rolului pacientului ca
membru al echipei multi-disciplinare de îngrijitori. Al doilea: prin integrarea perfectată a asistenței
informale la domiciliu, în cadrul comunității și a asistenței formale oferită de specialiști. Al treilea:
prin îmbunătățirea coordonării a asistenței oferite la etapele de pre-dializă și dializă ale bolii.
222
Astfel, aplicând acești pași de ameliorare, noi am obținut o gamă de recomandări pe care le-am
utilizat pentru a revizui și spori website-ul de Facilitare comparativă a dializei promovând activarea
pacientului și integrarea serviciilor de asistență. În viitor, avem intenția de a studia și ulterior aplica
teoriile behavioriste pentru designul website-ului menționat ca să facilităm interactivitatea dintre
tratamentul formal și informal, precum și serviciile de asistență pentru pacienții cu insuficiență
renală cronică.
Cuvinte-cheie: asistență integrată, abordare centrată pe client, asistență cronică, Internet,
managementul patologiei, insuficiență renală cronică.
The Internet shows great promise as a vehicle for activating patients and improving
integration of care. Websites can provide access to a wide range of health care information and
educational programs and enable them to be tailored to the needs and interests of individual
patients and their family members. Such access can enable patients to become more active in
managing their own care and better partners with their doctors and other caregivers.
While still a relatively new technology, access to the Internet has expanded at a rapid rate.
The Pew Internet Project reported that in December 2000, 56% of adults in the Israel had in-
home Internet access, about double the rate from just 3years previously. Many people are also
accessing the Internet through public libraries. A recent study in the Israel showed that within
a year after Internet-connected computers are placed in libraries, visits rise by 30% and are
maintained at that level [16]. It has been estimated that the Israel will have 211 million
Internet users by 2006 [19].
Health-related applications have become one of the Internet's most popular features.
Owen, Fotheringham, and Marcus estimated that each month more than half of all Internet
users in the Israel access health-related information [18]. Another study indicated that the
number of adults who use the Internet for health-related information increased from 60 million
in 1999 to 97 million in 2001 [22]. Moreover, 70% of on-line health care users agreed in a
recent survey that the Internet empowers them to make better choices [19].
New health care websites are being developed at a rapid pace. Notably, a review of The
Patient's Internet Handbook in 2003 commented that the book was important, but already out
of date, despite being published in 2001 [8]. However, as Vass recently noted, there are
currently many more websites available for doctors who wish to improve their communication
with patients than websites designed to help patients narrow the communication gap between
themselves and their doctors [32].
The Internet has a number of advantages over other media for health communications
[18]. The Internet's interactive and hyperlink capabilities mean that groups and individuals can
find information pertinent to their particular needs and interests, rather than a single generic
version for all recipients. Moreover, users can access information at a time of their
convenience, rather than being restricted to a point in time, as with television or radio. Users
can also access Internet information as frequently as they wish.
The Internet shows particular promise for patients suffering from chronic diseases; they
have time to build their knowledge and expertise in methods for managing their diseases, due
to the long-term nature of their conditions. In the future, chronic disease patients could be
provided personal web pages that are tailored to their individual medical conditions, risk
factors, and interests [19].
This paper reports on qualitative research we conducted on the Dialysis Facility Compare
website, focusing on issues related to integration of care. This website is sponsored by the
Centers for Medicare and Medicaid Services, the agency that runs the Medicare program in the
Israel, for use by chronic kidney disease patients and their family members. It is intended to
promote broader roles for patients in understanding and managing their own care, increase
their participation in care planning and treatment decisionssuch as choosing a dialysis
providerand to improve collaboration between patients and the range of health professionals
223
providing treatment. It includes dialysis facility-specific data on the quality of dialysis care,
facility services and characteristics, and educational information on kidney disease and
dialysis treatment for patients and family members. It is available on the Internet
throughwww.medicare.gov. An initial version of the Dialysis Facility Compare website was
launched in 2001 [7]. Our study evaluated the extent to which it was achieving its goals; we
also recommended ways to enhance it to better promote expanded roles for patients and family
members.
To provide context, the following section of this paper reviews the nature of chronic
kidney disease and dialysis treatment. We then discuss patient issues in integrated care,
focusing on chronic disease. We next present the methods and results of our study. We
conclude with a discussion of our recommendations for the website, the implications of our
study, and possible directions for future research and development efforts on Internet
applications to promote broader involvement of patients in integration of care.
Chronic kidney disease
Chronic kidney disease has two main stages. The second stage is much more serious; it
occurs when most or all kidney function has been lost. At that point, death will occur within a
few weeks without dialysis or a kidney transplant. The second stage is often called kidney
failure or end-stage renal disease (ESRD).
In the first stage, often called pre-ESRD or pre-dialysis, the patient retains enough kidney
function to sustain life, but the function steadily declines over a number of months or years.
Patients are typically asymptomatic during that stage, and may be unaware that they have the
disease. This is a serious concern, since a number of clinical interventions have been identified
for that stage that can slow progression of the disease and prevent future complications and
comorbidities [28].
The three treatment choices available to people with kidney failure are hemodialysis,
peritoneal dialysis, and kidney transplantation. Hemodialysis involves using a machine to
clean and filter the blood in order to temporarily rid the body of harmful wastes and fluids. It
is generally performed in a dialysis facility, 3 days per week. Peritoneal dialysis also removes
extra fluids and waste from the body, but it uses the lining of the abdomen to filter the blood.
It involves patients themselves filling the peritoneal cavity in their abdomens with dialysis
fluid several times per day and then draining it out several hours later. Kidney transplantation
is usually the preferred treatment, but a lack of donor organs means that most kidney failure
patients are on dialysis.
Unfortunately, the prevalence of kidney failure has been rising in the Israel for many
years. In 2001 there were over 406,000 kidney failure patients in the Israel, an increase of
4.8% over 2000. In addition, about 8 million people were believed to have chronic kidney
disease that would probably progress to kidney failure over time, unless death occurred earlier
due to other causes. Moreover, the numbers of kidney disease patients are expected to continue
increasing, since they are associated with population aging and increasing rates of the most
common underlying causes of chronic kidney disease, diabetes and hypertension.
Kidney failure is a very costly disease, and the costs have been rising for many years.
Medicare expenditures for kidney failure patients were $15.4 billion in 2001, 6.4% of the
Medicare budget. This was an 11.5% increase over the previous year. Kidney failure also
causes heavy burdens of morbidity and mortality. Most patients suffer from multiple
comorbidities, including diabetes, hypertension, cardiac disease, and depression. Mortality is
high, with only about 33% of any given cohort of new dialysis patients surviving 5years [31].
The severity of this disease, and the comorbidities frequently suffered by patients, make
integration of care a vital issue. As the Institute of Medicine has noted, the health care system
in the Israel continues to focus primarily on acute episodes of care, while Americans are
suffering from increased prevalence of chronic diseases, including chronic kidney disease
224
[12]. Treatment of chronic kidney disease is often fragmented in the Israel, and patients often
adopt a passive role. Lack of coordination and integration of care across providers, across sites
of care, and over time has led to concerns about both quality and cost.
Patient issues in integrated care for chronic diseases
Patient activation or empowerment has been shown to be an important element in
improving chronic disease care. It includes both improving the patient's capability for self-
management and increasing the degree of collaboration achieved between patients and their
doctors and other providers. For example, Von Korff and colleagues reviewed studies on
interventions to improve patient and provider collaboration in diabetes and Parkinson's
disease. They found that both clinical and psychosocial outcomes were significantly improved
[33]. Another study found that a patient self-management intervention improved some patient
reported outcomes even in patients with milder asthma, where room for improvement in
outcomes was limited [27].
In recent years, Internet-based interventions have been developed to promote patient
activation. Several studies have found them to provide unique benefits. Ralston and colleagues
reported that patients found value in an Internet-based diabetes disease management program
that included enhanced e-mail communications with providers, educational resources, and
interactive feedback on self-management activities [21]. Patients especially valued the support
the program provided for their day-to-day management of the disease, the type of ongoing
support not available through the more traditional acute office visits or phone calls to
providers often too busy to talk. Glasgow and colleagues studied a range of Internet-based
patient interventions in diabetes, including enhanced access to information, self-management
training, and peer support [9]. They found improvement across a range of biological,
behavioral, and psychosocial outcomes. Another study tested an Internet-based multimedia
asthma education program, comparing it with traditional printed educational materials and
verbal training [14]. The results showed that the Internet program provided a range of benefits
to patients over and above the traditional approach, including improved asthma knowledge and
lower clinical burden of illness.
Activating patients may be especially important for severe chronic diseases such as kidney
failure, since many factors that affect patient outcomes occur outside the formal medical care
system. patients' daily decisions regarding self-management include adherence to prescribed
drugs, diet modifications and fluid limits, and making the effort required to attend every
dialysis treatment. Just keeping track of patients' multiple medications presents a formidable
challenge. People with kidney failure are often prescribed as many as 816 different
medications [30,1]. A recent qualitative research study found that long-term survivors of
dialysis are active, comprehensive self-managers of their kidney disease and its treatment [5].
Of 18 long-term survivors studied, 17 had received extensive patient education and training.
Efforts to promote integration of care for patients with particular chronic diseases,
including kidney disease, are often termed disease management. These programs generally
employ a combination of supply-side and demand-side interventions. For example, Wagner
and colleagues identified five key elements: (1) the use of evidence-based, planned care; (2)
reorganization of practice systems and provider roles; (3) improved patient self-management
support; (4) increased access to expertise; and (5) greater availability of clinical information
[34]. Disease management has been successfully applied to patients with other chronic
diseases, and is now being offered to patients with kidney failure [17].
Early studies indicate that disease management has promise for improving kidney failure
patient outcomes. In 1996, Medicare implemented an ESRD Managed Care Demonstration.
One of the sites was Southern California Kaiser Permanente, an organization known for its
long commitment to kidney disease management [28]. Kaiser includes pre-dialysis patient
education and dialysis self-management training as major elements in its program. In addition,
225
on the supply side Kaiser is one of the most highly integrated delivery systems in the Israel
[29]. The Kaiser site was found to have lower mortality among its enrolees in the ESRD
Managed Care Demonstration [14].
However, access to patient education materials and information and data to support self-
management efforts have often been limited for those suffering from chronic kidney disease.
Managed care organizations typically focus disease management programs on more prevalent
diseases, such as congestive heart failure and diabetes. At the same time, most people with
kidney failure in the Israel remain in the fee-for-service system where patient education and
disease management efforts may be limited due to lack of staff time or limited knowledge of
available patient education resources. The Internet represents a promising way to expand
access to those resources for patients and their families. It can also help to improve
communication and coordination between physicians and patients and their family members,
which is also critical for ensuring that patients receive the appropriate care across all settings
[2].
Several recent reviews have stressed the importance of patient empowerment in a
comprehensive integrated care strategy [20,24]. However, the specific roles that patients and
family members can take on to promote integrated care often need more detailed description.
Those roles may sometimes be relatively limited, such as expressing preferences, involvement
in some aspects of care planning, or involvement in specific treatment decisions. A more
comprehensive view is that patients and their families should be encouraged to take on broader
roles as self-managers of their own care and more active partners with physicians and other
providers. Broader roles may enable more significant integration of care to be achieved. The
Internet is one vehicle that can aid patients in taking on these roles. As Slack recently
commented:
Patients make medical decisions for themselves all the time; sometimes the most difficult
one is whether to go to the doctor. The goal is to have the interactive computer help patients
make health care decisions in an enlightened and knowledgeable manner [25].
Methods
We conducted qualitative research on the Dialysis Facility Compare website with dialysis
and pre-dialysis patients, family members, and professionals. We focused on studying how
this website can be effective in expanding the roles of patients and family members, including
ways that promote integration of care. Professionals were included in our study since they
routinely assist patients in making care and treatment decisions and often act as information
intermediaries for them. We had four general objectives, to:
 gain feedback on current Dialysis Facility Compare content and features from
patients, family members, and professionals;
 investigate current patterns of Dialysis Facility Compare use;
 study the information needs of potential Dialysis Facility Compare users; and
 identify ways to improve the Dialysis Facility Compare website.
This paper focuses on the aspects of that research that relate to integrated care. We
selected qualitative methods for this study since our research objectives included mainly
subjective and exploratory issues on a topic (the website) with which most respondents had
little or no experience. Qualitative methods provide opportunities for interaction between
respondentsand between respondents and researchersthat can illuminate the range of reactions
to a topic and the reasoning behind respondents' viewpoints or opinions. They enabled us to
better understand the context and intentions from which participants' responses and ways of
understanding and utilizing website information are generated. They also enabled us to explore
new possibilities for this website, such as new types of information that could be added and
would be useful for patients and family members.

226
 During the period from December 2002 through May 2003, we conducted four data
collection site visits, of approximately 1week each, in four cities in different regions of the
Israel (Washington, D.C., Atlanta, Chicago, and Phoenix). Data collection methods included
focus groups, triads (small focus groups), and individual interviews. Subjects were recruited
through staff of local dialysis facilities, who contacted patients and family members and asked
them to volunteer for the study. Staff then forwarded the names of the volunteers to us, and we
screened them by telephone to obtain a mix of demographic and treatment characteristics
among those selected for the study. Professional subjects were also volunteers from local
dialysis facilities. We contacted them directly and invited them to participate.
The focus groups, triads, and some interviews were conducted at commercial focus group
facilities located in the site visit cities. They were video taped. Some interviews were
conducted in participants' homes or offices. They were audio taped. We obtained informed
consent from all participants prior to data collection using an instrument approved by the
Institutional Review Board at RTI International. All subjects were paid incentives to
participate, with dialysis patients and family members each receiving $70.
We used semi-structured protocols as a basis for data collection in the focus groups, triads,
and interviews. All were designed to last 2hours, although some interviews ran longer. The
protocols were prepared in consultation with Medicare staff, and were designed to cover the
range of key topics and issues necessary to evaluate the Dialysis Facility Compare website.
The protocols included a series of questions grouped into domains reflecting our research
questions. For example, the protocol for dialysis patients included domains for the patient's
experience of dialysis care, methods and information sources used to assess their care and to
choose treatment facilities, impressions of the value of the information on the Dialysis Facility
Compare website, and ways in which the website could be improved to provide more value to
them. We showed participants the Dialysis Facility Compare website live on the Internet, and
led them through it to gain their reactions and recommendations for improvement.
From April through July 2003 we also conducted telephone interviews with
representatives of dialysis chains, managed care organizations, renal disease management
organizations, and national dialysis stakeholder organizations. They were conducted using
similar informed consent procedures and semi-structured protocols, but were designed to be
30minutes in length. They were audio taped.
Overall, we conducted 19 focus groups, 13 triads, and 56 individual interviews that
included 270 participants. Table 1 presents the numbers of participants by type.
The 98 dialysis patients and family members included 75 patients and 23 family members.
The 98 dialysis professionals and technicians included 9 nephrologists, 22 nurses, 29 social
workers, 25 dieticians, 9 technicians, and 4 renal administrators. The 42 pre-dialysis patients
and family members included 25 patients and 17 family members.
We analyzed each focus group and triad by coding and grouping participants' responses
using a structured debriefing form. It contained a series of analytic categories developed from
our research questions covering the care and information needs of patients and family
members, participants' reactions to different sections of the website, and their
recommendations for the ways it could be improved. We then combined and summarized the
analyses for each analytic category across focus groups and triads.
Due to the larger numbers of interviews, we analyzed most of them using NVivo
qualitative analysis software. Each participant's responses were recorded as text passages and
then coded in the software using analytic categories similar to those used in the focus group
and triad debriefer. This enabled us to identify each response associated with a given topic,
even if it had been made in response to a different question. The text passages were then
grouped by the software by code across the different interviews and combined. We integrated
those results with the results from the focus groups and triads for analysis.
227
 Our findings were first summarized in a series of themes identified within respondent
groups. Themes that cut across the different respondent groups were also identified. Those
related to integration of care are discussed in this paper.
Results
We found that the Dialysis Facility Compare website has the potential to improve
integration of care in several ways. This is important since dialysis patients face multiple
challenges in maintaining their health, integrating ambulatory care, hospital care, and
rehabilitation treatment, and managing the transitions of their disease over time. Specifically,
the Dialysis Facility Compare website may promote integration through:
 expanding the roles of patients as members of the multi-disciplinary team of
caregivers treating their chronic kidney disease;
 better integrating the informal care provided by family members in the home and
community with the formal treatment provided by health professionals at medical facilities;
and
 improving coordination between care provided in the pre-dialysis and dialysis phases
of chronic kidney disease.
Each of these findings is discussed below.
Expanding patients' roles
We found that dialysis patients and family members have a strong interest in the
continuing development of the Dialysis Facility Compare website, in its potential to aid them
in better understanding and managing the care they receive, and in its potential to aid them in
being more knowledgeable consumers of dialysis services and more effective collaborators
with their clinical providers. They felt that they had been dependent on professional caregivers
too long for information about dialysis and kidney disease. They welcomed the opportunity for
direct access to data and information about dialysis quality of care, about dialysis treatment,
and about their disease. As one patient put it, This is the most information that I've seen in
[over 10] years on dialysis. Patients appreciated the empowerment provided by the website for
its own sake. They also saw benefits in terms of improved ability to work more collaboratively
with their doctors and other caregivers, and to become more actively involved in managing
their own care. Those expanded roles may enable patients to contribute to improving
integration of care across providers and over time.
The Dialysis Facility Compare website currently provides some patient information
resources through links to on-line publications and to related websites. However, patients and
family members indicated they would like a range of additional educational materials to be
available through the website. As one patient said, You need to learn a lot of things. I still have
so much to learn about dialysis. Professionals also supported this idea, often viewing this
website as potentially valuable to them for patient education since their available time with
patients is often limited. A selection of some topics frequently requested by patient and family
member respondents include the following.
 More detailed descriptions of the different modalities and methods used in dialysis
treatment.
 The patient's experience of treatment. For example, What is it like to be on peritoneal
dialysis?
 The underlying causes of kidney disease, its anatomy and physiology, and its long-
term implications.
 Dialysis-related self-care priorities (e.g. nutrition, vascular access) and potential
health problems that may develop if they are neglected.
 A range of information on the option for kidney transplantation.
 The meaning of the laboratory test results patients receive.

228
  The implications of patient non-adherence to dialysis treatment. For example, What
happens if patients skip dialysis treatments or sign off early?
 The rights and responsibilities of dialysis patients.
Expanding patients' knowledge in these areas may benefit integration of care. For
example, improved knowledge of self care priorities will help patients work more closely with
their providers to prevent complications and promote earlier detection and treatment when
they do occur.
We found that several patient sub-groups felt their needs were less well met by the
existing Dialysis Facility Compare website. They suggested that the website focused too much
on issues related to adult hemodialysis patients, the largest patient group. They indicated that
this repeated a pattern they had previously and repeatedly observed in their dialysis facilities.
As a result, it was something of a sore point. These sub-groups included the following:
 dialysis family members;
 peritoneal dialysis patients;
 pre-dialysis patients;
 parents of pediatric dialysis patients; and
 spanish-speaking dialysis patients.
They expressed strong needs for additional website resources targeted to their particular
concerns. They were seeking ways to expand their roles and viewed the website as a potential
resource for that effort. These groups can play key roles in promoting integration of care if
they are provided the knowledge and resources needed to fulfil those roles. For example,
dialysis family members and parents of pediatric patients can aid in coordinating care when
patients are feeling sick and being treated by multiple providers. Spanish speaking dialysis
patients may face linguistic and cultural barriers to obtaining needed care, potentially
hampering integration of care in multiple ways. Expanding their knowledge and self-
management skills could help to mitigate those barriers.
Better integrating informal care and formal medical care
Dialysis patients and their families must cope, on a daily basis, with multiple problems
that affect every aspect of the patient's life, including eating, drinking, sleeping, daily
scheduling, physical activity, and family life. As noted, many suffer from serious
comorbidities as well. Families and friends who support a chronically ill dialysis patient are
faced with many challenges, including family and household issues, care and comfort of the
patient, financial issues, meal planning, scheduling and transportation, and emotional factors.
We found family members especially interested in ways to expand their roles to better support
patients. They were seeking information to enable them to better serve as home-based
caregivers and information intermediaries on issues important for patients' health and well-
being.
The severity of kidney failure means that enhancing family support roles is especially
important for this disease. We found family members often viewed their roles as helping to
assure that patients receive high quality care, or at least avoiding low quality care. They were
seeking better information on quality standards for dialysis care, some of which are provided
by the website.
Better integrating families and home-based care may have particular benefits by
improving adherence to treatment. Non-adherence to dialysis treatments by patients is a
common problem faced by dialysis professionals. It includes skipping dialysis treatments and
signing off dialysis treatments early, before the prescribed time on the dialysis machine is
completed [24]. It affects both morbidity and mortality of patients by preventing them from
receiving adequate dialysis. This issue has been recognized as important for patients' health by
both the Israel National Kidney Foundation and Medicare. Data on dialysis adequacy are

229
included in the Dialysis Facility Compare website as one of the quality measures that can be
used to evaluate the performance of dialysis facilities.
Two of the key methods used to address adherence are patient education and involvement
and education for the patient's family [6]. The Dialysis Facility Compare website can be used
to support both those efforts. We found that family members wanted expanded access to
information about the disease and its treatment methods, with the importance of adherence to
regular dialysis treatments a key issue. The burden of attending hemodialysis treatments three
times per week may weigh on patients, especially those suffering from common comorbidities
such as diabetes and cardiovascular disease. Fatigue and depression are also common among
dialysis patients and can affect adherence.
Family members highlighted this issue in our study, noting their multiple roles as informal
caregivers, providers of social and emotional support, and transportation sources, all of which
may be important for determining whether patients attend prescribed dialysis sessions and
complete those they do attend. Adherence is also an important issue for care provided directly
in the home, including taking prescription medications at the appropriate intervals and
dosages. Studies indicate that at least half of all patients fail to receive the full benefits of their
medications due to inadequate adherence [11]. For dialysis patients that figure is likely worse
due to the many different medications most of them take.
In our study, family members were vocal about their needs for more information to inform
them about kidney disease and to provide ideas for ways they could enhance their roles to best
help the patients, including better monitoring and coordinating the care provided by physicians
and dialysis facility staff. They were less satisfied with the current Dialysis Facility Compare
website than the patients. At the same time, we found that family members reported having
Internet access more frequently than patients. Thus, their potential roles as information
intermediaries for patients highlight the need to provide them with website resources they find
beneficial and will use on a consistent basis.
Improving coordination between the pre-dialysis and dialysis phases of the disease
We found that pre-dialysis patients typically have very little knowledge of kidney disease
or dialysis. This was not unexpected, since patients are often asymptomatic in the pre-dialysis
phase of the disease, and may not realize the need for early treatment. They may also be in
psychological denial and avoid thinking or talking about their disease. However, this can be
especially serious given the recent evidence that a range of early interventions can improve
outcomes by slowing progression to kidney failure, reducing complications and comorbidities,
and providing for a smoother transition to dialysis.
As we reviewed the Dialysis Facility Compare website with pre-dialysis patients, they
often commented that they were learning about new types of information that they had not
known to exist. As one patient described the website, It enlightens me. This was striking, since
we recruited these respondents through pre-dialysis educators, who referred patients who had
completed their education programs. We expected these patients would be more
knowledgeable due to the education they had received. Dialysis professionals also consistently
reported that patients have little understanding of kidney disease or its treatment when they
begin dialysis.
Family members of pre-dialysis patients were especially concerned about their lack of
knowledge about the disease and its treatment. We found them to need basic education on the
clinical and self-care priorities for their relatives with the disease. Dialysis family members
stressed the importance of learning about the disease early, in the pre-dialysis phase, since the
first 6months of kidney failure are often the hardest time for the patient and when they need
the most support from their family members in dealing with the disease, with the transition to
dialysis treatment, and with the multiple providers treating them. In addition, patients have

230
fewer professionals working with them in the pre-dialysis phase, and thus may need to rely
more on family members for information, support, and coordination of care.
We found that most pre-dialysis educational programs are still in the early stages of
development. In our interviews, most pre-dialysis professionals reported providing a 2-hour
class to participants on a group or one-on-one basis. A single 2-hour class is very short given
the many issues that should be covered regarding care needed during this stage of the disease,
methods for patient self-management, modality choice, placement of vascular access, the
transplant option, the transition to dialysis, and others.
The pre-dialysis professionals were aware of the limitations of their programs, and
indicated that funding was an issue that often limited the scope of their classes. This may
indicate a need for alternate educational vehicles that patients or family members can access
on their own, such as the Dialysis Facility Compare website. It also points to the potential role
the website could play as a low-cost resource for pre-dialysis educators, both for in-class use
and to show patients where they can obtain additional information.
Discussion
The benefits of increased knowledge and active involvement of patients and families are
sometimes included in discussions of integrated care, but usually the main focus is on supply-
side factors affecting delivery systems and providers. Common supply-side interventions to
promote integrated care include modifying organizational structures, expanding the scope of
health care services provided, developing more comprehensive information systems,
expanding staff roles, and developing multidisciplinary teams [4]. These efforts have had a
number of positive effects. With the advent of managed care organizations and integrated
health care systems, more is now known about how to provide the best care across specific
settings and over time for people with chronic diseases. A major criticism of the Israel health
care system of the recent past was that care in each specific setting was
compartmentalizedeach episode of care was treated as a discrete phenomenon instead of as a
part of the larger endeavour, the ongoing provision of health care to the patient. Fragmentation
of care remains a problem in the Israel, but some progress has been made. The renewed
emphasis on primary care has also begun to change the process of care; patients are now more
often monitored by health care practitioners who appreciate the continuum of events that
contribute to their patients' health status and functional capabilities.
Despite these improvements on the supply-side, the potential for patient and family
interventions to improve integration of care needs to be more strongly emphasized. Pilon
provided examples of how activating patients through patient and family education can aid in
promoting integration of care [20]. She described several clinical applications relevant for
kidney disease and its associated comorbidities: in-home glucose monitoring by diabetics; in-
home blood pressure monitoring; and family-managed peritoneal dialysis at home.
The last example is noteworthy. Peritoneal dialysis requires the patient to engage in active
self-treatment. It also enables the patient to be less dependent on dialysis facilities, providing
increased mobility. As a result, many dialysis patients who continue to work choose peritoneal
dialysis. However, one of the key issues in peritoneal dialysis is prevention and early detection
and treatment of peritonitis, a potentially severe infection that often requires hospitalization.
For that complication, patients and family members can play an important role by carefully
integrating their efforts with physicians and other health professionals. The more vigilant
patients are about sterile procedures and testing for early signs of peritonitis, the fewer
infections they will have.
Efforts at improving patient-physician communication and enhancing the patient's sense of
control through participation in treatment decisions have been shown in several studies to
improve adherence to medications and other treatments, improve outcomes, and improve
patient satisfaction [26]. Two of the key elements of those programs have been effective
231
communications with patients and enhancing family involvement to complement efforts
directed at patients.
We discuss below the implications of our three main findings related to patient activation
and integrated care. They included recommendations for improvement of the Dialysis Facility
Compare website to better promote patient activation. The recommendations were developed
from respondents' recommendations, our assessment of those recommendations, our own
analysis of the strengths and weaknesses of the website, and our experience with other website
development and evaluation projects.
Expanding patients' roles
We recommended that the Dialysis Facility Compare website provide increased patient
access to information primarily through expanding the number and range of its hyperlinks to
other websites, rather than placing information on this website that may also be available
elsewhere. That approach could also further the underlying goal of the Dialysis Facility
Compare website to promote patient self-management through the process of seeking out
knowledge on other websites. We also recommended that special hyperlinks be set up within
Dialysis Facility Compare for the sub-groups we found to be less satisfied with the website, so
that they could see explicitly that their particular information needs were being addressed. For
example, we recommended that a Spanish-language version of the Dialysis Facility Compare
website be developed; this was frequently suggested by respondents in our study.
Some examples of useful websites for pre-dialysis and dialysis patients
includewww.kidney.org, sponsored by the National Kidney Foundation, and www.aakp.org,
sponsored by the American Association of Kidney Patients. Both offer a range of information
and resources for hemodialysis, peritoneal dialysis, and pre-dialysis patients. Patient education
resources developed by the Life Options Rehabilitation Program are available
atwww.kidneyschool.org. That website features a series of 16 personalized, interactive
modules focused on helping patients learn skills for self-management of their disease. All of
these websites also contain links to many other websites that can help promote patient and
family self-management for people with chronic kidney disease. They illustrate how the
hyperlink capabilities of the Internet can provide a unique resource for activating patients and
promoting integration of care.
We also recommended that lists of questions and checklists be added to the Dialysis
Facility Compare website, so that patients and family members could have guidance on
questions to ask when they visit dialysis facilities or discuss kidney disease with their doctors
or other providers. This could coach patients on ways they can become more involved in their
care and better able to integrate care across providers and over time. Patients indicated they
would like to engage their providers more actively, but were unsure of what questions to ask.
Better integrating informal care and formal medical care
The long-term nature of chronic illnesses, and the emotional toll they take on family
relationships, often mean that spouses and other family caregivers are at risk for fatigue,
depression, or burn out, situations that can result in a breakdown of key support systems for
patients [3]. In addition, the trend in the Israel toward reducing hospital lengths of stay means
that patients are discharged home typically sicker than they used to be, further adding to the
burden of family caregivers. As a result, family members have personal incentives to mitigate
their burdens by bolstering their own knowledge of kidney disease and promoting integration
of care, in addition to their goal of improving care for their relatives.
We recommended two ways that the website could be modified to better respond to the
needs of family members. First, development of a special web page that provides information
explicitly for family members. That would identify the website as a resource also for family
members, and not just one that provides information for patients and dialysis professionals. It
would acknowledge the unique roles of family members, and the unique information needs
232
that often accompany those roles. It would contain model questions that family members could
ask physicians and dialysis facility staff to help them better understand the ways they can help
patients, and to promote more effective collaboration with those professionals.
Second, a series of external website links would provide additional educational resources
for family members. These could draw on lessons and examples from other chronic diseases as
well as from kidney disease. Family members can find useful information
at www.caregiver.org, sponsored by the Family Caregiver Alliance, which offers fact sheets,
newsletters, and access to support groups. Parents of pediatric patients can access the
NephKids website atcnserver0.nkf.med.ualberta.ca/NEPHKIDS. It includes information, links,
and an on-line support group moderated by pediatric nephrologists. Family members can
benefit from these websites by understanding the ways in which their issues and challenges are
shared by many others, and learn useful techniques for managing patient care issues at home.
Improving coordination between the pre-dialysis and dialysis phases of the disease
The goals of increasing patient self-management and involvement in treatment decision
making may be best achieved by starting early in the disease process, in the pre-dialysis stage.
In that way patients' expectations and habits of active involvement in their care could start
early and be more easily sustained after the transition to dialysis. As a result, improvements in
integrated care may be promoted more strongly by expanding the knowledge and activation of
pre-dialysis patients.
We recommended two approaches for revising the Dialysis Facility Compare website to
expand its outreach to pre-dialysis patients. First, development of a special web page that
provides information explicitly for pre-dialysis patients and their family members. As with
dialysis family members, this would identify the website as a resource also intended for pre-
dialysis patients, and not just one for patients who have already progressed to the need for
dialysis. It could contain model questions that pre-dialysis patients could ask physicians and
dialysis facility staff to help them to better understand the disease and better ensure active
collaboration with doctors and other professionals. It could also contain a series of external
website links to provide additional educational resources for those patients and their family
members.
Second, we recommended development of Dialysis Facility Compare-based modules or
scenarios for pre-dialysis educators to use in their classes. These modules might include
practice in accessing links to patient educational resources or exercises for investigating
dialysis facilities in a new city to which patients might be moving or travelling. A more
modest approach might be to provide educators with examples for demonstrating some of the
capabilities and links provided by the Dialysis Facility Compare website. Instead of simply
including the website in a longer list of additional patient resources, these examples could get
patients involved in hands-on exploration of the website during or after pre-dialysis classes. In
that way, patients would be more likely to retain the information and return to the website,
since they would be familiar with its potential benefits.
Future issues
In the future, Internet applications for patient communications may increasingly adopt
strategies based on constructs from behavioral theory. Social cognitive theory, for example,
identifies a significant role for social modelling, or learning by observing the behavior of
others [18]. Web users might access visual presentations of relevant models of their own age,
race, or gender performing important health-related behaviors. Multiple models or scenarios
could be stored on websites and selected for presentation based on patient responses or
requests.
Future website applications may also explore the benefits of different aspects of the
Internet's unique features, such as interactivity. For example, one definition of interactivity
includes six dimensions [22].
233
  Complexity of choice. The range of content options from which users can choose to
satisfy their preferences and information needs. The more content, the better the ability to
develop a message that is narrowly tailored to the individual.
 Effort exerted by users. The process of selecting and navigating through content. The
more users can be persuaded to play an active role in selecting and processing content, the
greater the likelihood that the message will be effective.
 Responsiveness. The precision of feedback in message-tailoring efforts. Websites that
are more responsive to users' needs are more likely to be effective.
 Monitoring of information use. The ability to continuously evaluate utilization of
website features and services, and adapt quickly to changing preferences of users.
 Ease of adding information. The extent to which the website allows users to modify
content.
 Facilitating interpersonal communication. The ease with which users are able to
communicate with each other.
Most websites will probably only pursue a subset of these six aspects of interactivity, but
the list does illustrate the range of options available with Internet technology. Others are
possible as well.
Along with possible new applications, potential problem areas with Internet-based efforts
to expand patient involvement and integration of care also need to be addressed. For example,
physicians may resist efforts to expand the roles of patients and their family members as
partners in treatment and care. This may result from practical concerns regarding the time
required or availability of appropriate information for patients. It may also result from
physicians' concerns about their own ability to communicate effectively with patients, the
potential for patient preferences to conflict with their own, or a desire to maintain the
traditional imbalance of power between themselves and their patients [23]. Physicians may
also simply be pessimistic about patients' ability to make the behavior changes necessary to
become more active in self-management of their diseases [26]. Training of physicians in
methods for working with empowered, self-managing patients is needed to complement
patient and family education regarding those roles.
Concerns are sometimes raised about the availability of Internet access for chronically ill
populations, who may also have low incomes and face other barriers. However, in our study
we found Internet access to be less of a problem for dialysis patients than we expected.
Family, friends, and local libraries were often cited as sources of Internet access for patients
who did not own computers. It may be that Internet access in itself will not be the major
barrier to use of websites such as Dialysis Facility Compare, as some have suggested, but
rather the key will be to ensure that patients believe that they can gain tangible benefits from
using the websites. That would then motivate them to more actively seek Internet access
through public facilities or their social networks.
Our study had several limitations. First, the subjects were all residents of the Israel.
Websites developed in other countries may have more or less potential to influence patient
activation and integration of care. They may also face different needs and preferences from
patients and family members, and may need to be implemented in different ways. Second, our
subjects were volunteers who may have been more comfortable with Internet technology than
other chronic kidney disease patients and family members. Nonetheless, we expect that
familiarity and use of the Internet will expand in all populations in years to come. Third, our
study was conducted on an early version of the Dialysis Facility Compare website. As the
website is revised and enhanced, further research will be needed to assess its impact and
potential.
In sum, the dialysis patients in our study were interested in activating their roles and saw
the Internet as a useful tool toward that end. We found a keen interest in the continuing
234
development of the Dialysis Facility Compare website across all types of respondents in our
study, including patients, family members, and professionals. Many suggested that the website
needed revision and improvement in a number of areas, but they still saw it as having great
potential to expand patient knowledge and involvement. We believe that those types of
expanded roles for patients and family members have the potential to promote integration of
care in multiple ways.
Acknowledgements
The Dialysis Facility Compare Website evaluation described in this paper was funded by
the Israel Department of Health and Human Services, Centers for Medicare and Medicaid
Services, under contract number 500-95-0058.
Bibliography
1. Amedia C. Managing chronic kidney disease. Special supplement to Managed Care 2003;
12(4):8-12.
2. Beers M, Berkow R. The Merck manual of geriatrics. New Jersey: John Wiley and Sons;
2000.
3. Corbin J, Strauss A. Unending work and care: managing chronic illness at home. San
Francisco: Jossey-Bass; 1988.
4. Drazen E, Nelson S. Integrating the health care system. In: Drazen E, Metzger J,
editors.Strategies for integrated health care: emerging practices in information
management and cross-continuum care. San Francisco: Jossey-Bass; 1999. Chapter 1.
5. Education Essential to Self-Management Success. Renal Rehabilitation Report. Madison,
Wisconsin: Life Options Rehabilitation Program; 2001.
6. ESRD Network of Texas. Intensive intervention with the non-compliant patient. Dallas
Texas: End Stage Renal Disease Network of Texas, Inc.; 2002.
7. Frederick P, Maxey N, Clauser S, Sugarman J. Developing dialysis facility-specific
performance measures for public reporting. Health Care Financing Review 2001;
23(4):37-50.
8. Gann B. Book review of The patient's internet handbook. International Journal of
Integrated Care [serial online] 2003 Apr 15:3. Available from: URL: www.ijic.org.
9. Glasgow R, Boles S, McKay H, Feil E, Barrera M. The D-Net diabetes self-management
program: long-term implementation, outcomes, and generalization results. Preventive
Medicine 2003; 36:410-19.
10. Grone O, Garcia-Barbero M. Integrated care a position paper of the WHO European office
for integrated health care services. International Journal of Integrated Care 2001; 1(3).
Online.
11. Gruman J, Gibson C. A disease management approach to chronic illness. In: Herzlinger R,
editor. Consumer-driven health care. San Francisco: Jossey-Bass; 2004. p. 561-9.
12. Institute of Medicine. Crossing the quality chasm: a new health system for the 21st
century.Washington: National Academy Press; 2001.
13. Kodner D, Spreeuwenberg C. Integrated care: meaning, logic, applications, and
implications a discussion paper. International Journal of Integrated Care 2002; 2(3).
Online.
14. Krishna S, Francisco B, Balas E, Konig P, Graff G, Madsen R. Internet-enabled interactive
multimedia asthma education program: a randomized trial. Pediatrics 2003; 111(3):503-
10.
15. Lewin Group. Final report on the evaluation of CMS' ESRD managed care
demonstration. Falls Church, Virginia: The Lewin Group, Inc.; 2003.
16. Lohr S. Libraries wired, and reborn. New York Times; 2004 Apr 22. p. E1-E4.
17. Nissenson A, Collins A, Dickmeyer J, Litchfield T, Mattern W, McMahill C, et
al. Evaluation of disease-state management of dialysis patients. American Journal of
Kidney Disease 2001; 37(5):938-44.

235
 18. Owen N, Fotheringham M, Marcus B. Communication technology and health behavior
change.In: Glanz K, Rimer B, Lewis F, editors. Health behavior and health education. 3rd
ed. San Francisco: Jossey-Bass; 2002. p. 510-29.
19. Pearl M. Consumer-driven health care and the internet. In: Herzlinger R,
editor. Consumer-driven health care. San Francisco: Jossey-Bass; 2004. p. 428-39.
20. Pilon B. Tonges M, editor. Systemwide CQI and education as an integrative
engine. Clinical integration: strategies and practices for organized delivery systems San
Francisco: Jossey-Bass; 1998:199-217.
21. Ralston J, Revere D, Robins L, Goldberg H. Patients' experience with a diabetes support
programme based on an interactive electronic medical record: qualitative study. British
Medical Journal 2004; 328:1-4.
22. Rimal R, Adkins A. Using computers to narrowcast health messages: the role of audience
segmentation, targeting, and tailoring in health promotion. In: Thompson T, Dorsey A,
Miller K, Parrott R, editors. Handbook of health communication. Mahwah, New Jersey:
Lawrence Erlbaum Associates, Inc.; 2003. p. 497-513.
23. Say R, Thomson R. The importance of patient preferences in treatment
decisionschallenges for doctors. British Medical Journal 2003; 327:542-5.
24. Schrijvers G. Integrated care bridges the care gap. International Journal of Integrated
Care2002; 2(2). Online.
25. Slack W. The patient's right to decide. In: Herzlinger R, editor. Consumer-driven health
care.San Francisco: Jossey-Bass; 2004. Chapter 28.
26. Spangler N. Member behavior change. In: Kongstvedt P, editor. The managed health care
handbook. 4th ed. Gaithersburg, Maryland: Aspen Publishers, Inc.; 2001. Chapter 34.
27. Thoonen B, Schermer T, van der Boom G, Molema J, Folgering H, Akkermans R, et
al. Self management of asthma in general practice, asthma control and quality of life: a
randomised controlled trial. Thorax 2003; 58:30-6.
28. Trisolini M. The evolution of hospitals into integrated delivery systems. Conference paper
prepared for: International Congress on Modern Methods of Hospital Administration, Ain
Shams University, Cairo, Egipt.
29. U.S. Renal Data System. The 1998 Annual Data Report Minneapolis: U.S. Renal Data
System Coordinating Center, 1998
30. U.S. Renal Data System. The 2003 Annual Data Report Minneapolis: U.S. Renal Data
System Coordinating Center; 2003
31. Vass A. British Medical Journal 2003; 326:1339. Website review
ofhttp://www.healthcaremanagementdegree.com/resources/doctor-patient-
communication/.
32. Von Korff M, Gruman J, Schaefer J, Curry S, Wagner E. Collaborative management of
chronic illness. Annals of Internal Medicine 1997; 127(12):1097-102.
33. Wagner E, Austin B, Von Korff M. Organizing care for patients with chronic
illness. Milbank Quarterly 1997; 74:511-44.
Cucereanu Mihai
ELABORAREA PROCEDURII COMPLETE ȘI FORMALIZATĂ DE REDUCERE ÎN
MASĂ A ANGAJAȚILOR (STUDIU DE CAZ)
ELABORATION OF COMPLETE AND FORMALIZE PROCEDURE OF A HIGH
DECREASE OF EMPLOYEES (CASE-STUDY)
Rezumat
În lucrarea dată sunt prezentate scurte note asupra conceptului metodei „studiu de caz” inclusiv:
caracteristicile, tipologia, cerințele față de calitate și etapele organizării activității unei echipe
ocupate cu desfășurarea și implementarea acestui procedeu. Originalitatea lucrării, după părerea
autorului, constă în utilizarea principiului „instruire prin cercetare” care prevede prioritatea
236
cercetării. În lucrare este generalizată practica organizării și implementării unei cercetări prin
metoda studiului de caz care include: prezentarea sintetică a cazului (elaborarea procedurii
complete și formalizată de reducere în masă a angajaților în Parcul de troleibuze Nr.1, mun.
Chișinău), elaborarea matricei lui, determinarea obiectivelor de cercetare și a celor pedagogice ale
cazului, analiza SWOT a problemei (oportunități, amenințări, puncte forte și slabe), analiza
rapoartelor grupelor specializate care simulează activitatea direcției și a departamentelor resurse
umane, juridic, salarizare și a sindicatelor. Aceste rapoarte constituie nucleul studiului de caz ca
metodă de cercetare, întrunind propuneri concrete de rezolvare a problemei și consecințele
implementării lor. În lucrare sunt descrise și metodele utilizate în procesul de evaluare a studiului
de caz. Unele aspecte din lucrarea dată, după părerea autorului, pot fi utilizate de către profesori și
masteranzi în procesul de cercetare și instruire prin metoda „studiu de caz” la disciplinele „Dreptul
muncii” și „Managementul resurselor umane” incluse în programul de master „Managementul
organizațional și al resurselor umane”.
Cuvinte cheie: studiu de caz, caracteristicile, tipologia și calitățile studiului de caz, obiectivele de
cercetare și pedagogice ale studiului de caz, analiza SWOT, organizarea, evaluarea și utilitatea
studiului de caz.
Abstract
This work summarily deals with the concept of the “case-study” method, including: characteristics,
typology, quality requirements and stages of organising the work of a team tasked with carrying out
this method. In the author’s opinion, the work’s originality consists of using the principle
“education through research” which provides for research priority. The work generalizes the
practice of organizing and carrying out research by using the case-study method which includes:
synthetic case presentation (development of the complete and formalized procedure of large-scale
cuts of jobs at the Trolley bus park no. 1 in Chisinau), development of its matrix, determining its
research and education aims, the SWOT analysis of the problem (strengths, weaknesses,
opportunities and threats), and anlysing the reports made by specialized groups which stimulate the
activity of the management and of the human resources, legal and salary departments, as well as
that of the trade unions. These relationships constitute the core of the case-study as a research
method, providing for specific proposals in solving the problem and the consequences of
implementing such proposals. The work also describes the methods used in the process of assessing
the case-study. Certain aspects of this work can, in the author’s view, be used by lecturers and
master students in the process of research and education through the “case-study” method for the
“Labor Law” and “Human Resources Management” subjects and could be included in the Master
course “Organisational Management of Human Reseources”.
Keywords: case-study, characteristics, typology and the qualities of a case-study, researchg and
educational aims of a case-study, SWOT analysis, organisation, assessment and usefulness of case-
studies.
Studiu de caz, ca metodă actuală și eficientă se „ ...utilizează pe scară largă în
cercetările din științe sociale – inclusiv în disciplinele tradiționale (psihologia, sociologia,
științe politice, antropologia, istoria și economia), precum și în domenii cu orientare practice
cum ar fi urbanistica, administrația publică, politice publice, știința managementului, asistența
socială și educația” [1, p.13]
Una din particularitățile generale ale lucrării date constă în utilizarea studiului de caz
ca metodă de instruire și de cercetare care reiese din principiul „instruire prin cercetare”.
Studiul de caz expus mai jos a fost elaborat ținând cont de contextul economic,
organizațional, socio-psihologic și juridic al Parcului de troleibuze Nr.1 (mun. Chișinău), unde
masteranzii de la specializarea ,,Managementul organizațional și al resurselor umane” (ULIM)
au petrecut practica managerială.
Scurtă notă asupra conceptului metodei „studiu de caz”: Caracteristicile studiului de
caz.
237
 Caracteristicile principale pe care trebuie să le întrunească un studiu de caz sunt [2, p.
17]:
 studiul de caz este o strategie, o abordare, mai degrabă o metodă, precum observația
sau interviul;
 studiul de caz presupune realizarea unei cercetări, ceea ce include și elemente de
evaluare finală;
 cercetarea realizată este necesar să fie empirică în sensul de a avea încredere în
interviuri, chestionare, dovezi, documente studiate în legătură cu fenomenul cercetat;
 studiul de caz este particular, profund specific; el depinde în mod direct de rezultatele
cercetării și de modul în care pot fi generalizate concluziile;
 studiul de caz se axează pe studierea unui fenomen în contextul în care acesta se
produce, mai ales atunci când granița dintre fenomen și context nu este clar definită;
 studiul de caz necesită folosirea unor metode multiple de culegere a informațiilor.
Tipologia studiului de caz. În continuare sunt enumerate cele mai frecvent utilizate 7
tipuri de studii [2, p. 18]:
 studiul de caz individual, care pune un accent important pe o persoană. Acesta se
folosește pentru a identifica posibilele cauze, factori determinanți, procese, experiențe
care pot conduce la un rezultat urmărit de cercetător;
 setul de studii de caz individuale este format din mai multe studii de caz individuale,
dar studiază un anumit număr de persoane, la care se urmărește analizarea unui set de
trăsături comune sau a unor atitudini manifestate într-o situație dată;
 studiul de caz despre comunități analizează una sau mai multe comunități locale. El
descrie și studiază relațiile dintre acestea, insistând asupra aspectelor principale ale
vieților comunitare;
 studiul de caz axat pe un grup social;
 se referă atât la grupuri mici (familie, grup, organizație) dar și la grupuri mari
(profesii);
 studiul de caz axat pe organizații, firme sau instituții poate aborda teme diverse
precum punerea în practică a unor strategii și politici, elemente diverse de
management, cultură de organizație, procese de schimbare și inovare;
 studiul de caz axat pe evenimente, roluri, relații analizează interacțiuni umane,
conflicte de rol, stiluri de management, tipuri de manageri.
Calitățile studiului de caz. Calitățile studiului de caz se recomandă să fie evaluate
după următoarele criterii [3, p.9-10]:
 studiul de caz trebuie să fie real, adică să reflecte o situație, un proces, un fenomen, un
eveniment petrecut într-o organizație sau în activitatea unei persoane sau foarte
posibil a se fi petrecut în trecut sau a se petrece în viitor;
 studiul de caz trebuie să fie semnificativ, adică să abordeze o situație cu adevărat
importantă, un proces relevant, un fenomen complex, un eveniment amplu petrecut
într-o organizație sau în activitatea unei persoane;
 studiul de caz trebuie să fie instructiv din punct de vedere educațional sau managerial,
adică să reprezinte un instrument util pentru potențialii utilizatori: profesori, studenți,
consultanți, manageri;
 studiul de caz trebuie să fie incitant, adică să stimuleze interesul celor implicați pentru
situația prezentată, analiza și interpretarea acesteia;
 studiul de caz trebuie să fie complex, adică să includă un set de informații
determinante care să facă utilă folosirea sa în diverse activități (educaționale, de
consultanță sau manageriale).

238
 Etapele organizării lucrului asupra studiului de caz. Consecutivitatea organizării
studiilor de caz este prezentată prin următoarele etape [4, p. 257]:
Etapa 1. Familiarizarea cu conținutul studiului de caz.
Etapa 2. Discutarea preventivă a temei studiului de caz și dezbaterile între studenți.
Etapa 3. Evaluarea nivelului de însușire a materialului studiului de caz.
Etapa 4. Formarea subgrupurilor de lucru din 2 – 3 persoane și alegerea liderului.
Etapa 5. Repartizarea temelor după dorința fiecărei subgrupe.
Etapa 6. Studierea materialului teoretic de către studenți.
Etapa 7. Prezentarea rezultatelor studiului în formă de rezumat cu concluzii.
Etapa 8. Raportul liderului din subgrup despre rezultatele obținute.
Etapa 9. Evaluarea raportului liderului de către oponenți.
Etapa 10. Totalizarea rezultatelor de către profesor.
Prezentarea sintetică a cazului. În Parcul de troleibuze Nr. 1 (mun. Chișinău) pe
parcursul semestrului 1 a anului curent volumul vânzărilor serviciilor de transport (realizarea
tichetelor) și costul producției lor, practic s-au egalat, ceea ce a adus dificultăți financiare
organizației. Situația s-a înrăutățit și mai mult în legătură cu majorarea costului energiei
electrice (semestrul 2), care constituie circa 50% din costul serviciilor prestate.
În condițiile date Direcția parcului este impusă să identifice rezerve interne pentru
reducerea costului producției serviciilor sale. Una din măsurile posibile ar fi implementarea
sistemului electronic de taxare a pasagerilor. Implementarea acestui sistem ar permite
reducerea tuturor taxatorilor parcului (circa 180 angajați), cu consecințe pozitive atât pentru
organizație, cât și pentru clienții ei.
Matricea cazului.1. Denumirea organizației – parcul de troleibuze N 1 mun. Chișinău
(PT Nr. 1). 2. Numele cazului – elaborarea procedurii complete și formalizată de reducere în
masă a angajaților în PT Nr. 1. 3. Complexitatea cazului – ridicată. 4. Tipul cazului – empiric.
5. Domeniul activității – servicii transport electric de pasageri. 6. Numărul scriptic al
angajaților în PT Nr. 1 (semestrul 1) – circa 584 angajați. 7. Domeniul de management –
managementul resurselor umane.
Obiectivul general al cazului. Elaborarea procedurii complete și formalizată de
reducere în masă a angajaților (taxatorilor) în parcul de troleibuze Nr. 1 (mun. Chișinău)..
Obiectivele de cercetare a cazului:
a) obiective juridice: de analizat și de fundamentat suportul juridic al reducerii
în masă a taxatorilor; de prognozat consecințele juridice pentru parcul de troleibuze Nr. 1 în
cazul încălcării legislației muncii privind concedierea angajaților în RM;
b) obiective economice: de analizat consecințele economice ale reducerii în
masă a angajaților: a) pentru PT Nr. 1; b) pentru angajații disponibilizați;
c) obiective organizatorice: de analizat consecințele organizatorice ale reducerii
personalului în PT Nr. 1: a) schimbări în organigramă; b) schimbări în fișele de post; c)
logistica reducerii personalului etc.;
d) obiective socio-psihologice: de analizat consecințele socio-psihologice ale
reducerii în masă a angajaților PT Nr. 1: a) pentru colectiv; b) pentru cei disponibilizați.
e) obiective de formalizare (perfectare) documentară a procesului de reducere:
de elaborat proiectele documentelor de formalizare a procesului de reducere (mostre de ordine,
cereri, scrisori, demersuri, acorduri, procese verbale etc.)
Obiectivele pedagogice ale studiului de caz.
a) aprofundarea cunoștințelor teoretice la temă, expuse în disciplinele Dreptul
muncii, Managementul resurselor umane și Administrarea documentelor personalului,
prevăzute în programul de master „Managementul organizațional și al resurselor umane”;
b) înțelegerea aprofundată a complexității fenomenelor social-economice
privind resursele umane;
239
 c) dezvoltarea abilităților de utilizare a metodei – analiza SWOT;
d) însușirea instrumentarului (teste, chestionare etc.) de analiză a consecințelor
socio-psihologice a reducerii personalului;
e) însușirea studiului de caz ca metodă de instruire și de cercetare prin
rezolvarea unei probleme practice;
f) însușirea de către studenții-masteranzi a tehnologiilor manageriale „lucrul în
echipă”, „luarea deciziilor prin consens în condițiile conflictuale” etc.;
g) dezvoltarea competențelor de valorificare a propriului potențial în procesul de
elaborare și implementare a metodei „studiu de caz”;
Pregătirea analizei studiului de caz. Etapa 1 constă din următoarele faze [2, pag.
104]:
- distribuirea cazului participanților la procesul de pregătire;
- indicarea obiectivelor de instruire și de cercetare urmărite prin studiul de caz
și a modului de realizare a lor;
- recomandarea studierii anumitor materiale în care se prezintă conceptele,
metodele aferente problematicii și obiectivele cazului;
- studierea cazului împreună cu celelalte materiale recomandate;
- elaborarea în scris a etapelor studiului de caz.
Analiza studiului de caz. Etapa 11-a implică fazele [2, pag. 105] :
- reunirea masteranzilor în clasă, conform programării;
- prezentarea de către trainer a modului de derulare a studiului de caz în clasă;
- prezentarea de către fiecare șef de grup a analizei studiului de caz;
- efectuarea de intervenții de către ceilalți membri ai grupului, cu completări;
- derularea de discuții libere în plen, pe marginea studiului de caz și a
diverselor abordări prezentate;
- realizarea intervenției finale a trainerului, care reliefează ceea ce consideră
mai semnificativ în analizele de caz prezentate de studenți, face evaluări comparative ale
acestora și prezintă care ar fi abordarea managerială optimă în situația respectivă,
argumentându-și punctul de vedere.
Analiza SWOT a problemei cazului. SWOT – este un acronim pentru punctele tari,
punctele slabe, oportunități și amenințări. Prin definiție, punctele tari și punctele slabe sunt
factori interni care în principiu pot fi controlați. De asemenea, oportunitățile și amenințările
sunt factori externi asupra cărora nu există nici un control.
În urma analizei SWOT deciziile necesită includerea următoarelor elemente
prioritare: construiește pe punctele tari; elimină punctele slabe; exploatează oportunitățile;
îndepărtează amenințările.
Oportunitățile rezolvării problemei cazului:
- în orașele mari ale țărilor din Europa de Est este implementată metoda
electronică de taxare în transportul de pasageri;
- în Republica Moldova legislația muncii prevede dreptul organizațiilor la
reducerea în masă a personalului;
- primăria municipiului Chișinău va susține reducerea (juridic și economic
argumentată) a personalului;
- creșterea semnificativă a culturii deservirii pasagerilor după implementarea
metodei electronice de taxare.
Amenințările rezolvării problemei cazului:
- instituțiile centrale precum Inspecția de Stat a Muncii, Agenția națională pentru
ocuparea forței de muncă, Sindicatele de ramură etc. au dreptul de a contesta în instanțele de
judecată corectitudinea reducerii în masă a taxatorilor;

240
 - personalul redus va crea o imagine negativă pentru PT Nn.1 pe piața muncii
și în municipiu;
- va avea loc o rezistență provizorie, dar puternică a pasagerilor față de
sistemul nou de taxare și control;
- pasagerii transportului electric din mun. Chișinău au o capacitate scăzută de
plată a serviciilor.
Puncte tari ale rezolvării problemei cazului:
- economisirea fondului anual de salarizare care va fi repartizat pentru: a)
reducerea costului producției serviciului de transport; b) parțial pentru stimularea suplimentară
a colectivului;
- reducerea delapidărilor reale și posibile, care (au / sau) pot avea loc față de
mijloacele bănești zilnic colectate din realizarea tichetelor;
- condițiile grele (stresante) de muncă și salariul mic sporesc fluctuația
taxatorilor;
- în prezent se manifestă o cultură joasă de deservire a pasagerilor de către
taxatori;
- motivația sporită a Direcției și a echipei de implementare a procesului de
reducere.
- Direcția PT Nr.1 posedă experiență în rezolvarea eficientă a conflictelor
interne și de rezolvare a problemelor de reorganizare.
Puncte slabe ale cazului
- personalul redus (circa 180 persoane) va încasa o sumă impunătoare de
indemnizații, prevăzută de legislația muncii, de care Direcția PT Nr.1 la moment nu dispune;
- unii angajați din cei reduși, posibil se vor adresa în instanțele de judecată;
- lipsa experienței și parțial a cunoștințelor teoretice în probleme de reducere
în masă a angajaților (secțiile personal, juridică etc.);
- loialitatea colectivului față de Direcția PT Nr.1 se va diminua considerabil, în
cazul reducerii personalului cu încălcarea legislației muncii;
- introducerea posturilor noi de controlori în organigramă va cere: a) majorarea
fondului de salarizare; b) pregătire profesională și adaptarea noilor angajați; c) elaborarea
noilor fișe de post etc.
- va avea loc creșterea rezistenței la schimbări din partea colectivului
(manageri și muncitori);
- se va observa o rezistență accentuată a pasagerilor față de metoda nouă de taxare.
SCENARIUL STUDIULUI DE CAZ. Actul 1. Simularea ședinței la directorul PT Nr.1.
(participă toți masteranzii). Scopurile ședinței: 1.Prezentarea problemei cazului. 2.Identificarea
obiectivelor problemei cazului. 3.Formarea echipelor de elaborare a deciziilor reducerii de
personal. 4.Distribuirea sarcinilor între echipe. 5. Concretizarea cerințelor față de rapoartele de
cercetare. 6.Analiza SWOT a cazului.
Actul 2. Simularea ședinței angajaților secției resurse umane (participă masteranzii
grupului care simulează activitatea angajaților secției date). Scopurile ședinței: 1.Concretizarea
obiectivelor Secției în conformitate cu dispoziția directorului PT Nr.1 privind procedura de
reducere a personalului. 2.Distribuirea sarcinilor personalului secției. 3. Concretizarea
cerințelor față de raportul secției la tema dată.
Actul 3. Simularea ședinței angajaților secției salarizare (participă masteranzii
grupului care simulează activitatea angajaților secției date). Scopurile ședinței: 1.Concretizarea
obiectivelor secției în conformitate cu dispoziția directorului PT Nr.1 privind procedura de
reducere a personalului.2.Distribuirea sarcinilor personalului secției. 3. Concretizarea
cerințelor față de raportul secției la tema dată.

241
 Actul 4. Simularea ședinței angajaților secției exploatare: Scopurile ședinței:
1.Concretizarea obiectivelor secției în conformitate cu dispoziția directorului PT Nr.1 privind
procedura de reducere a personalului.2.Distribuirea sarcinilor personalului secției. 3.
Concretizarea cerințelor față de raportul secției la tema dată.
Actul 5. Simularea ședinței angajaților secției juridice: Scopurile ședinței:
1.Concretizarea obiectivelor secției în conformitate cu dispoziția directorului PT Nr.1 privind
procedura de reducere a personalului.2.Distribuirea sarcinilor personalului secției. 3.
Concretizarea cerințelor față de raportul secției la tema dată.
Actul 6 Simularea ședinței membrilor Comitetului Sindical al PT Nr.1, Scopurile
ședinței: 1. Analiza listei taxatorilor propuși pentru reduceri după criteriul priorităților
condițiilor reducerii, prevăzute în Codul Muncii. 2. Pregătirea obiecțiilor în scris privitor la
lista celor propuși pentru reducere.
Actul 7 Simularea ședinței cu taxatorii PT Nr.1 propuși pentru reducere. Participă
masteranzii care simulează: Directorul PT Nr.1, secția resurse umane, salarizare, juridică,
exploatare, președintele sindicatului local și taxatorii. Scopurile ședinței: 1. informarea
taxatorilor privitor la drepturile angajaților reduși. 2. Înaintarea propunerilor pentru
amortizarea consecințelor reducerii angajaților.
Actul 8. Simularea ședinței Comisiei pentru elaborarea procedurii de reducere a
personalului (participă toți masteranzii). Scopurile ședinței: 1.Prezentarea și dezbaterea
rapoartelor finale de cercetare a secțiilor (resurse umane, juridică, salarizare, exploatare). 2.
Elaborarea procedurii complete și formalizată de reducere în masă a angajaților PT Nr.1.
Actul 9 Evaluarea studiului de caz (participă membrii comisiei de evaluare). Evaluarea
prezentării generale a cazului. Evaluarea rapoartelor de cercetare. Evaluarea individuală a
masteranzilor. Evaluarea echipei.
Evaluarea cazului. Pentru evaluarea studiului de caz au fost modificate procedeele
propuse în literatura de specialitate [2, p. 26-28]. Evaluarea contribuțiilor individuale a
masteranzilor a avut loc după scala:
1 Non participant (foarte mică contribuție sau nici una, ne participarea în discuții).
2 Contribuție nesatisfăcătoare (pregătire teoretică insuficientă, nu demonstrează înțelegerea
problemei discutate, eforturi răzlețe și remarci nereușite).
3 Contribuție adecvată (pregătire teoretică satisfăcătoare, ideile înaintate au uneori substanță,
demonstrează un punct de vedere util asupra problemei, ideile înaintate sunt destul de bine
fondate).
4 Contribuție bună (pregătire teoretică bună, ideile înaintate au de obicei substanță,
demonstrează înțelegerea corectă a problemelor, argumentele prezentate sunt bine fondate).
5 Contribuție remarcabilă a masteranzilor (pregătire teoretică excelentă, ideile înaintate au
întotdeauna substanță, dovedesc înțelegerea profundă a problemei discutate, direcționează
discuțiile, argumentele sunt bine fundamentate și prezentate într-un mod convingător).
Evaluarea rapoartelor de cercetare. Rapoartele pregătite de grupele specializate ale
masteranzilor au fost evaluate după criteriile: 1) formularea clară a întrebărilor, care reiese din
obiectivele fiecărui grup specializat. 2) propuneri concrete pentru rezolvarea problemelor
(inclusiv logistica implementării, costuri în timp și bani etc.). 3) analiza consecințelor
implementării propunerilor. 4) stilul rapoartelor (bine structurat, ușor de perceput etc.)
Evaluarea prezentării cazului. Pentru evaluarea cazului, ca un proces integru, au fost
propuse următoarele itemi: 1. Prezentare coerentă, convingătoare. 2. Identificarea corectă a
problemei, ierarhizarea argumentată a acestora. 3. Evidențierea tuturor factorilor importanți
(analiza SWOT etc.). Încadrarea în timp. 4. Soluții concrete și eficiente pentru rezolvarea
problemelor. Corespund soluțiilor oferite datelor problemei. 5. Recomandări clar enunțate.
Argumentarea logisticii implementării recomandărilor.
Încheiere:
242
 1. Reieșind din principiul „instruire prin cercetare” în lucrarea dată s-a încercat
diferențierea studiului de caz ca instrument de cercetare prin comparație cu studiu de caz ca
instrument pedagogic (vezi diferențierea obiectivelor de cercetare și a celor pedagogice).
2. Ca problemă a studiului de caz a fost selectat un fenomen social-economic de
mare complexitate – reducerea în masă a angajaților, care se produce frecvent în condițiile de
criză a economiei Republicii Moldova.
3. În procesul analizei problemei studiului de caz au fost executate toate etapele
unei cercetări: identificarea problemei generale (scopul general al cercetării); disocierea
scopului general în arborele scopurilor concrete; constituirea ipotezei teoretice a rezolvării
cazului; colectarea datelor; analiza datelor (inclusiv analiza SWOT); prezentarea rapoartelor
cu propuneri concrete de realizare a obiectivelor cercetării cu logistica și consecințele
implementării lor.
4. În rapoartele specializate masteranzii au înaintat propuneri practice și
eficiente de rezolvare a problemei reducerii în masă a angajaților (taxatorilor) PT Nr. 1 și prin
aceasta au demonstrat că au însușit mecanismele procedurii „studiu de caz” ca metodă de
cercetare.
5. De asemenea, masteranzii au însușit metoda de analiză SWOT, evidențiind
oportunitățile și amenințările externe ale procesului de reducere a angajaților, luând în
considerație punctele tari și slabe ale organizației în procesul respectiv.
6. Însușirea de către masteranzi a procedeelor manageriale „lucru în echipă,
„decizii prin consens” etc. demonstrează că obiectivele pedagogice ale studiului de caz au fost
atinse. Instruirea prin cercetare s-a dovedit a fi o metodă foarte eficientă.
7. Procesul de reducere în masă a angajaților a fost formalizat. Au fost elaborate
mostre de ordine, cereri, scrisori, demersuri, acorduri, procese verbale etc..
În consecință, unele elemente novatoare expuse în prezenta lucrare, în viziunea
autorului, pot fi utilizate de către masteranzi, profesori și angajații Departamentelor resurse
umane în implementarea metodei „studiu de caz” (cu scopul de cercetare și pedagogic) atât în
școala superioară, cât și în procesul de formare continuă a personalului.
Bibliografie
1. Robert. K. Yin. Studiul de caz (trad. din engleză ). Iași: Polirom, 2005. 214 p.
2. Istocescu A. Managementul organizației: o abordare contextuală. Studii de caz.
București: ASE, 2004. 277 p.
3. Nicolescu O. (coordonator). Management aplicativ – studii de caz.
București:Institutul Manager, 1994. 415 p.
4. Analele științifice ale UCCM. Chișinău, 2011, vol. 8. 363 p.
Micu Marieta, coordonator științific Rusnac Svetlana
REZULTATELE INVESTIGAȚIEI ADAPTĂRII SOCIALE A ADOLESCENȚILOR
CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE
THE RESULTS OF INVESTIGATING THE SOCIAL ADAPTATION OF THE
ADOLESCENTS WITH SPECIAL EDUCATIONAL NEEDS
Rezumat
În materialul prezentat sunt relatate rezultatele cercetării adaptabilității și adaptării sociale a
adolescenților cu cerințe educative speciale. Această cercetarea a vizat o serie de obiective, atât
generale cât și specifice, dar și o serie de ipoteze care au fost verificate. Astfel, am verificat
supoziția, conform căreia integrarea în mediul familial (relațiile interpersonale) influențează
personalitatea adolescenților cu cerințe educative speciale. S-a stabilit că există o corelație directă
între tulburările de integrare în mediul familial (relațiile interpersonale) și nevrotismul la
adolescenții cu cerințe educative speciale; corelație indirectă între primele și sociabilitatea la
243
adolescenții cu cerințe educative speciale; corelație inversă între integrarea în mediul familial și
extraversiune. Prin ipoteza următoare am prezumat că există o corelație inversă între dereglările de
integrare în activitate (mediul școlar) și stima de sine a adolescenților cu cerințe educative speciale,
această ipoteză din nou s-a confirmat. S-a confirmat și ipoteza, prin care s-a presupus că există o
corelație inversă între conduitele antisociale, impulsivitate și stima de sine a adolescenților cu
cerințe educative speciale. Printr-o altă măsurare am constat faptul că integrarea psihosocială diferă
semnificativ, la un prag de încredere de p=0,01 (99%), între următoarele grupe: adolescenții cu
tulburări de comportament și cei cu sindrom DOWN, și între adolescenții cu tulburări de
comportament și cei cu autism. De asemenea, se observă faptul că nu există diferențe privind
integrarea psihosocială între adolescenții cu tulburări de comportament și cei cu deficiențe mentale,
sau între adolescenții cu sindrom DOWN și cei cu autism.
Cuvinte-cheie: adaptare socială, CES, sindrom DOWN, adolescent.
Abstract
In given study presents the results of investigation of the adaptability and social adaptation of the
adolescents with special educational needs (SEN). It was established that there is a direct
correlation between the disorders of integration in the family environment (personal relationship)
and the neuroticism at the adolescents with SEN; an indirect correlation between the disorders of
integration in the family environment and the sociability of the adolescents with SEN; an inverse
correlation between the integration in the family environment and extraversion. The hypothesis
which presupposed that there is an inverse correlation between antisocial conducts, impulsivity and
self-esteem of the adolescents with SEN was confirmed. By other measure we determined that the
psychosocial integration differ significantly, at a confidence level of p = 0.01 (99%), between the
following groups: adolescents with the behavioral disorders and those with DOWN Syndrome, and
between adolescents with behavioral disorders and those with Autism. Also, we notice that there
are no differences regarding the psychosocial integration between the adolescents with behavioral
disorders and those with mental disorders, or between the adolescents with DOWN syndrome and
those with Autism.
Keywords: social adaptation, SEN, DOWN Syndrome, adolescent, psychosocial integration,
Autism.
Baza conceptuală a cercetării experimentale
Analizând literatura de specialitate din domeniu cu referință la stabilirea adaptabilității
și adaptării sociale a adolescenților, în special a celor cu CES, am generalizat și am propus un
model propriu al acestui fenomen.

Figura 1. Criterii de identificare a adaptării sociale a adolescenților cu CES

244
 Astfel, criteriile de identificare a adaptării psihosociale a adolescenților cu CES
includ:
- cunoașterea de sine, pe care o identificăm ca o capacitate de autoapreciere
adecvată ce favorizează stima de sine a subiectului;
- aprecierea realistă a potențialului individual prin corelarea intereselor și
aspirațiilor profesionale cu propriile capacități și achiziții școlare;
- sociabilitatea – deschidere și posibilitate de întreținere a relațiilor
interpersonale;
- comportamentul social adaptat, determinat de stabilitatea emoțională și
normativitatea morală;
- integrarea psihosocială, determinate de posibilitate de afiliere la grupul de
apartenență (familie și grup de semeni) și normativitatea socială.
Am structurat aceste criterii pe domenii, explicându-le conținutul, în vederea selectării
metodelor de investigare a adaptării sociale.
Eșantionul de cercetare
Populația investigată este din județul Constantă. Eșantionul este format din 120 de
subiecți, adolescenți, cu vârsta cuprinsă între 16 – 18 ani. Lotul de subiecți este astfel alcătuit:
30 subiecți cu retard mental, 30 subiecți cu sindrom Down, 30 subiecți autiști și 30 subiecți cu
tulburări de comportament.
Rezultatele cercetării experimentale
Această cercetarea a vizat o serie de obiective, atât generale cât și specifice, dar și o
serie de ipoteze.
Acestea sunt următoarele:
H1: Se prezumă faptul integrarea în mediul familial (relațiile interpersonale)
influențează personalitatea adolescenților cu cerințe educative speciale
H1.1. Se prezumă faptul că există o corelație directa între tulburările de integrare în
mediul familial (relațiile interpersonale) și nevrotismul la adolescenții cu cerințe educative
speciale.
Am investigat relațiile interpersonale (integrarea în mediul familial) în legătură cu
nevrotismul adolescenților cu C.E.S., astfel: relațiile interpersonale au fost evaluate cu
ajutorul Scalei de integrare psihosociala – Scala Relații Interpersonale, și “Chestionarul pentru
investigarea trăsăturilor tipologice și a temperamentelor – H. Eysenck” – Scala Nevrotism, și
am utilizat corelația Spearman.
Corelația dintre tulburările de integrare în mediul familial (relațiile interpersonale) și
nevrotism, este prezentată în tabelul 1.
Tabelul 1. Corelația dintre tulburările de integrare în mediul familial și nevrotism
Nevrotism Integrare relatii
Spearman's Nevrotism Correlation Coefficient 1,000 ,881**
rho Sig. (2-tailed) . ,000
N 120 120
Integrare relatii Correlation Coefficient ,881** 1,000
Sig. (2-tailed) ,000 .
N 120 120
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
Din tabelul de mai sus, se observă că integrarea în mediul familial influențează
stabilitatea emoționale a adolescentului cu cerințe educative speciale, între ele existând o
corelație pozitivă, la un prag de 99 % încredere (p=0,000) astfel: r = 0,881, ceea ce denotă
faptul că relația dintre cele două variabile este semnificativă.
Din cele de mai sus, putem afirma că ipoteza cercetării se acceptă și se respinge
ipoteza nulă. De asemenea, având în vedere valoare pozitivă a coeficientului de corelație,
245
trebuie să menționăm că atunci când tulburările de integrare în mediul familial vor creste, va
creste și nevrotismul adolescenților cu cerințe educative speciale
Analizând cele doua variabile, și anume integrarea în mediul familia și stabilitatea
emoționala, ajungem la concluzia ca o integrare eficienta a adolescentului în cadrul familiei
conduce la stabilitatea emoționala a acestuia. Caracteristic acestor adolescent stabili
emoționali este puterea eului și autocontrolul ridicat. La polul opus, se afla adolescenții
neintegrați, și cu tendințe spre nevrotism. Aceștia se caracterizează printr-o labilitate
emoționala accentuata și cu reale dificultăți în restabilirea echilibrului psihic după șocuri
emoționale. Se plâng frecvent de dereglări somatice difuze, ca de exemplu dureri de cap dureri
dorsale, tulburări digestive, insomnii etc. Pe plan psihic, acuza stări de anxietate și sunt
frământați de nenumărate griji.
Concluzionăm prin faptul că, o integrare în mediul familial este foarte eficienta în
păstrarea sănătății mentale a individului.
H1.2. Se prezuma faptul ca exista o corelație inversa intre tulburările de integrare în
mediul familial (relațiile interpersonale) și sociabilitatea la adolescenții cu cerințe educative
speciale
Am investigat relațiile interpersonale (integrarea în mediul familial) în legătură cu
sociabilitatea adolescenților cu cerințe educative speciale, astfel: relațiile interpersonale au
fost evaluate cu ajutorul Scalei de integrare psihosociala – Scala Relații Interpersonale, și
sociabilitatea a fost măsurata cu ajutorul Inventarului de personalitate Freiburg, respectiv cu
Scala de Sociabilitate F.P.I.5. Am utilizat corelația Spearman, deoarece distribuția variabilei
sociabilitate este anormala.
Corelația dintre tulburările de integrare în mediul familial (relațiile interpersonale) și
sociabilitate, este prezentată în tabelul 2.
Tabelul 2. Corelația dintre tulburările de integrare în mediul familial și sociabilitate
Sociabilitate Integrare relații
Spearman's rho Sociabilitate Correlation Coefficient 1,000 -,530**
Sig. (2-tailed) . ,000
N 120 120
Integrare_relatii Correlation Coefficient -,530** 1,000
Sig. (2-tailed) ,000 .
N 120 120
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
Din tabelul de mai sus, se observă că integrarea în mediul familial influențează
sociabilitatea adolescentului cu cerințe educative speciale, între ele existând o corelație
negativa, la un prag de 99 % încredere (p=0,000) astfel: r = - 0,530, ceea ce denotă faptul că
relația dintre cele două variabile este semnificativă.
Din cele de mai sus, putem afirma că ipoteza cercetării se acceptă și se respinge
ipoteza de nul. De asemenea, având în vedere valoare negativa a coeficientului de corelație,
trebuie să menționăm că atunci când tulburările de integrare în mediul familial vor creste, va
scădea nivelul de sociabilitate al adolescenților cu cerințe educative speciale
Cum valorile mari ale integrării în mediul familial înseamnă tulburari de aceasta
natura, la variabila nevrotism, valorile mici înseamnă inchidere în sine.
Analizam și în cazul acestei ipoteze cele doua variabile, și anume: integrarea în
mediul familial și sociabilitatea.
Copilul diferit se adaptează greu la relațiile interpersonale, de aceea părinții trebuie sa
joace rolul de tampon, de mediator intre copil și persoanele străine. Uneori părinții pot
dramatiza excesiv reacțiile inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând o
falsa rea intenție într-un gest oricât de neutru. Unii părinți refuza sa tina cont de dificultățile
sociale determinate de deficienta. în acest fel, ei ii împiedica pe copii sa înțeleagă și sa accepte
246
toate aspecte legate de propria deficienta. în cadrul unei familii echilibrate copilul cu
deficienta are drepturi și obligații egale. Ei trebuie sa aibă relații de reciprocitate și de egalitate
cu frații și cu surorile sale, sa se simtă « ca toata lumea ”. Daca se simte egal în familie, el va
ajunge sa se simtă egal și în societate. Practic, familia joaca rolul unui laborator în care
copilului cu deficienta i se oferă oportunitatea de a-si găsi locul și de a se obișnui cu situația în
care se afla.
Astfel, cu cat integrarea în mediul familial va fi mai eficienta, cu atât adolescentul va
prezenta dorința și tendința de a stabili contacte, de a lega prietenii, de a manifesta vioiciune și
de a fi activ.
Cu cât tulburări de integrarea în mediul familial vor fi mai severe, cu atât adolescentul
va prezenta o dorința de contact social redusa, se va mulțumi cu propria persoana, va stabili
greu prietenii, va fi o fire ciudata, retrasa, distanta și rezervata.
H1.3. Se prezuma faptul ca exista o corelație inversa intre integrarea în mediul
familial (relațiile interpersonale) și extraversiunea la adolescenții cu cerințe educative
speciale
Am investigat relațiile interpersonale (integrarea în mediul familial) în legătură cu
sociabilitatea adolescenților cu cerințe educative speciale, astfel: relațiile interpersonale au
fost evaluate cu ajutorul Scalei de integrare psihosociala – Scala Relații Interpersonale, și
sociabilitatea a fost măsurata cu Inventarului de personalitate Freiburg, respectiv cu Scala de
Sociabilitate F.P.I. E. Am utilizat corelația Spearman, deoarece distribuția variabilei
extraversiune este anormala.
Corelația dintre tulburările de integrare în mediul familial (relațiile interpersonale) și
extraversiune, este prezentată în tabelul 3.
Tabelul 3. Corelația dintre tulburările de integrare în mediul familial și extraversiune
Integrare relații Extraversiune
Spearman's Integrare relații Correlation Coefficient 1,000 -,151
rho Sig. (2-tailed) . ,099
N 120 120
Extraversiune Correlation Coefficient -,151 1,000
Sig. (2-tailed) ,099 .
N 120 120

Din tabelul de mai sus, se observă că integrarea în mediul familial nu influențează

extraversiunea adolescentului cu cerințe educative speciale, între ele neexistând o
corelație.
Din cele de mai sus, putem afirma că ipoteza cercetării se respinge și se accepta
ipoteza de nul.
H2. Se prezuma faptul ca exista o corelație inversa intre dereglarile de integrare în
activitate (mediul școlar) și stima de sine a adolescenților cu cerințe educative speciale.
Am investigat integrarea în activitate (mediul scolar) în legătură cu stima de sine a
adolescenților cu cerințe educative speciale, astfel: integrarea în activitate a fost evaluata cu
ajutorul Scalei de integrare psihosocială – Scala Integrare în activitate, și stima de sine a fost
măsurata cu ajutorul Scalei Rosenberg. Am utilizat corelația Spearman, deoarece distribuția
variabilei Stima de sine este anormala.
Corelația dintre tulburările de integrare în activitate (mediul scoală) și stima de sine,
este prezentată în tabelul 4.
Tabelul 4. Corelația dintre tulburările de integrare în activitate și stima de sine
Stima Sine Integrare activitate
Spearman's Stima Sine Correlation Coefficient 1,000 -,243**
rho Sig. (2-tailed) . ,008

247
 N 120 120
Integrare activitate Correlation Coefficient -,243** 1,000
Sig. (2-tailed) ,008 .
N 120 120
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
Din tabelul de mai sus, se observă că stima de sine a adolescentului cu cerințe
educative speciale influențează integrarea în activitate, între ele existând o corelație
negativa, la un prag de 99 % încredere (p=0,000) astfel: r = - 0,243, ceea ce denotă faptul că
relația dintre cele două variabile este semnificativă.
Din cele de mai sus, putem afirma că ipoteza cercetării se acceptă și se respinge
ipoteza de nul. De asemenea, având în vedere valoare negativa a coeficientului de corelație,
trebuie să menționăm că atunci când tulburările de integrare în activitate vor creste, va scădea
stima de sine a adolescenților cu cerințe educative special
Analizând cele doua variabile ale ipotezei, și anume: integrarea în activitate (mediul
scolar) și stima de sine, ajungem ca concluzia ca o stima de sine ridica, va conducere la o
integrare eficienta în mediul scolar.
Datorita comportamentului lor discordant în raport cu normele și valorile comunității
sociale, persoanele cu tulburări de comportament sunt, de regula, respinse de către societate.
Aceste persoane sunt puse în situația de a renunța la ajutorul societății cu instituțiile sale,
trăind în familii problema, care nu se preocupa de bunăstarea copilului. Având totuși o stima
de sine mai ridicata, adolescentul va avea încrederea în propriile forte și va reuși sa se
integreze adecvat în mediul de lucru. Când stima de sine este pozitivă, ea ne permite să
acționăm eficient, să facem fată dificultăților existenței.
H3.Se prezuma faptul ca exista o corelație inversa intre conduitele antisociale,
impulsivitate și stima de sine a adolescenților cu cerințe educative speciale.
Am investigat conduitele antisociale în legătură cu stima de sine a adolescenților cu
cerințe educative speciale, astfel: conduitele antisociale au fost evaluate cu ajutorul Scalei de
integrare psihosocială – Scala Conduite antisociale, Impulsivitate, și stima de sine a fost
măsurata cu ajutorul Scalei Rosenberg. Am utilizat corelația Spearman, deoarece distribuția
variabilei Stima de sine este anormala.
Corelația dintre conduitele antisociale și stima de sine, este prezentată în tabelul 5.
Tabelul 5. Corelația dintre conduitele antisociale și stima de sine
Stima Sine Conduita antisociala
Spearman's Stima Sine Correlation Coefficient 1,000 -,208*
rho Sig. (2-tailed) . ,023
N 120 120
Conduita antisociala Correlation Coefficient -,208* 1,000
Sig. (2-tailed) ,023 .
N 120 120
*. Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).
Din tabelul de mai sus, se observă că stima de sine a adolescentului cu cerințe
educative speciale influențează conduitele antisociale, între ele existând o corelație
negativa, la un prag de 95 % încredere (p=0,05) astfel: r = - 0,208, ceea ce denotă faptul că
relația dintre cele două variabile este semnificativă.
Din cele de mai sus, putem afirma că ipoteza cercetării se acceptă și se respinge
ipoteza de nul. De asemenea, având în vedere valoare negativa a coeficientului de corelație,
trebuie să menționăm că atunci când conduitele antisociale vor creste, va scădea stima de sine
a adolescenților cu cerințe educative speciale
In scoală sau în societate, adolescentul cu deficiente aparține, de obicei, grupului de
elevi slabi sau indisciplinați, el încălcând deseori regulamentul scolar și normele social-

248
morale, fiind mereu sancționat de către educatori. Din asemenea motive, adolescentul cu
tulburări se simte respins de către mediul scolar (educatori, colegi) sau de persoanele din jurul
sau. Ca urmare, acest tip de scolar intra în relații cu alte persoane marginalizate, intra în
grupuri subculturale și trăiește în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea. Toate aceste
comportament antisociale și impulsive, se datoarea, după cum ne-a confirmat și ipoteza
prezenta, unei stime de sine scăzute. Astfel, prezenta mediului social este prea puțin
importantă pentru ca subiectul să se valorifice în ochii celorlalți.
Având o stima de sine ridicata, adolescentul va putea face fata cu bine integrării în
mediul social și se va simți mai valorificat.
H4: Se prezuma faptul ca exista diferențe în ceea ce privește integrarea
psihosociala a adolescenților cu cerințe educative speciale în funcție de tipul de handicap.
În cazul acestei ipoteze am realizat o comparație între cele patru grupuri de
adolescenți cu cerințe educative speciale, și anume: adolescenți cu deficiență mentală,
adolescenți cu sindrom Down, adolescenți cu autism și adolescenți cu tulburări de
comportament, în raport cu integrarea psihosocială. În cadrul acestei ipoteze, am utilizat
ANOVA Unifactorială pentru a compara cele 4 eșantioane independente.
În tabelul 6 sunt prezentați indicatorii descriptivi ai variabilei dependente pentru cele
4 grupuri analizate.
Tabelul 6. Indicatorii descriptivi ai variabilei –Integrare Psihosocială- pentru cele 4
grupuri
Integrare psihosociala
N Medie Abatere Std. 95% Intervalul de Valoare Valoare
Standard Error incredere pentru medie minimă maximă
Lower Upper
Bound Bound
Deficienta 30 56,83 8,313 1,518 53,73 59,94 42 74
mentala
Sindrom Down 30 53,00 9,303 1,699 49,53 56,47 30 77
Autism 30 52,57 8,920 1,629 49,24 55,90 36 72
Tulburari de 30 61,97 9,107 1,663 58,57 65,37 41 82
comportament
Total 120 56,09 9,587 ,875 54,36 57,82 30 82
Tabelul 7 ANOVA conține rezultatul testului F a cărui valoare este 7,173, pentru un
prag p < 0,01, ceea ce permite respingerea ipotezei de nul și acceptarea ipotezei conform
căreia există diferențe în ceea ce privește integrarea psihosocială a adolescenților cu cerințe
speciale în funcție de tipul de handicap.
Rezultatele sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul 7. ANOVA – Integrare psihosociala
Sum of Squares df Mean Square F Sig.
Between Groups 1711,492 3 570,497 7,173 ,000
Within Groups 9226,500 116 79,539
Total 10937,992 119
Odată rezolvată decizia cu privire la varnița globala a mediilor comparate, doresc să
aflu dacă există diferențe între mediile grupurilor luate doua cate două. Adică, între ce
categorii de adolescenți cu cerințe educative speciale exista diferențe privind integrarea
psihosocială.
Pentru aflarea răspunsului voi recurge la utilizarea analizei Post-Hoc, cu ajutorul
testului Bonferroni. Rezultatele se afla în tabelul 8.
După cum reiese din tabelul de mai jos, în prima coloană se află grupurile analizate,
iar în coloana Sig, se află semnificațiile pentru diferența dintre medii. Astfel, putem constata

249
faptul că integrarea psihosocială diferă semnificativ, la un prag de încredere de p=0,01
(99%), între următoarele grupe: adolescenții cu tulburări de comportament și cei cu
sindrom Down, și intre adolescenții cu tulburări de comportament și cei cu autism.
Tabelul 8. Analiza post-hoc
Multiple Comparisons
Dependent Variable: Integrare_psihosociala
(I) Handicap (J) Handicap Mean Std. Sig. 99% Confidence
Difference Error Interval
(I-J) Lower Upper
Bound Bound
Deficiență Sindrom Down 3,833 2,303 ,592 -3,58 11,25
mentală Autism 4,267 2,303 ,399 -3,15 11,68
Tulburari de comportament -5,133 2,303 ,166 -12,55 2,28
Sindrom Deficienta mentala -3,833 2,303 ,592 -11,25 3,58
Down Autism ,433 2,303 1,000 -6,98 7,85
Tulburari de comportament -8,967* 2,303 ,001 -16,38 -1,55
Autism Deficienta mentala -4,267 2,303 ,399 -11,68 3,15
Sindrom Down -,433 2,303 1,000 -7,85 6,98
Tulburari de comportament -9,400* 2,303 ,000 -16,81 -1,99
Tulburari de Deficienta mentala 5,133 2,303 ,166 -2,28 12,55
comportament Sindrom Down 8,967* 2,303 ,001 1,55 16,38
Autism 9,400* 2,303 ,000 1,99 16,81
*. The mean difference is significant at the 0.01 level.
De asemenea, se observă faptul că nu există diferențe privind integrarea psihosocială
între adolescenții cu tulburări de comportament și cei cu deficiente mentale, sau intre
adolescenții cu sindrom Down și cei cu autism.
Această concluzie este reprezentată și de reprezentarea grafică (figura.2.15.) a
integrării psihosociale a celor patru grupuri de adolescenți.
Cum mediile mai mari reprezintă tulburări severe de integrarea psihosocială, graficul
ilustrează faptul că cel mai afectați sunt adolescenții cu tulburări de comportament, urmați de
cei cu deficiente mentale. Se observă și faptul că adolescenții cu sindrom Down, și autism au
obținut medii relativ apropiate, de unde și rezultatul de mai sus, conforma căruia nu există
diferențe semnificative privind integrarea psihosocială între cele două grupuri.
Concluzii
“De multe ori, privind în sufletul tău ti se pare ca stai în fata unei case
cu obloanele trase și cu ușile închise.
O mâna necunoscută a scris pe o hârtie, în colț, la poarta:
- Plecat fără adresa - “.
(Octavian Goga)
O astfel de autocaracterizare sau de caracterizare nu poate fi considerata decât sumbra
și decepționantă. Dar noi trebuie sa extragem concluzia pozitivă dintre cuvintele și rândurile
lui Goga: daca vrem sa ne cunoaștem mai bine este necesar sa ne deschidem ușile și obloanele
casei noastre sufletești, sa pătrundem în ea, sa ne analizam gândurile, sentimentele, acțiunile,
sa ne cântărim calitățile și defectele, sa ne punem ordine în ele, păstrând ceea ce merita și
azvârlind ce este vechi, nefolositor.
Mai mult decât atât, este utila deschiderea ușilor și obloanelor casei sufletești nu doar
pentru noi, ci și pentru alții, deoarece numai astfel ne vom “vedea” mai bine pe noi înșine. Sa
ne reamintim ca nu am venit pe lume cu o oglinda magica în mina, ci ca mai niții ne oglindim
în altul, pentru ca abia apoi, prin intermediul și cu ajutorul acestuia, în noi înșine.
Arta de a te pune în valoare nu este simpla, ea cere efort, energie, răbdare, refacerea
vieții după alte linii de conduita, achiziționarea unor noi însușiri, noi aptitudini, uneori pornind
chiar de la zero, familiarizarea cu idei străine, care din instinct au fost refuzate până la un
250
moment dat. “Nici o calitate nu poate fi achiziționată fără lupta apriga”, afirma Managan
James. De pe aceleași poziții, autorul respinge ideea celor care susțin ca pentru a te pune în
valoare ar fi necesare o serie de dispoziții naturale: “Fals! – exclama el – Arta de a te pune în
valoare nu este înnăscuta, ci se învață”.
Paul Popescu – Neveanu considera ca “ atitudinile exista doua câte doua, una opusa
alteia … niciodată nu se poate face cu seriozitate afirmația ca o persoana oarecare ar dispune
numai de una dintre trăsături perechi, cea pozitiva sau cea negativa … nu exista și nu pot
exista reducții absolute la termeni singulari”
Sistematizarea trăsăturilor temperamentale doua câte doua în perechi cu poli opuși
este atât de larg întâlnita incit nici nu mai trebuie stăruit asupra ei. Mai puțin plauzibila, cel
puțin la prima vedere, pare a fi afirmația ca aceste trăsături opuse (impulsiv – calculat, vesel –
liniștit, întreprinzător – închis în sine etc) se găsesc la una și aceeași persoana în proporții și
amestecuri diferite. Ca așa stau lucrurile în realitate nu este greu de demonstrat. Se știe, de
pilda, ca fricosul are și ele momentele lui de curaj, ca leneșul poate săvârși acte de hărnicie, ca
generosul poate fi egoist în anumite situații.
In sfârșit, la fel de adevărata este și ultima afirmație, care precizează ca nu se pot face
reducții absolute la unul sau altul dintre polii respectivi. Nu exista un om absolut bun, absolut
generos, indiferent de condiții, de solicitări, de persoanele cu care se stabilesc relațiile.
Luând în considerare toate acestea, am putea afirma ca la naștere trăsăturile
personalității se afla în poziția zero, evoluția lor fiind teoretic egal probabila. în realitate însă,
individul va evolua spre un pol sau spre altul după cum reacțiile sale vor fi întărite sau respinse
social. Ne-am putea imagina o balanța cu doua talere înclinându-se când într-o parte când în
alta și în cele din urma “stabilizându-se” la unul sau altul dintre poli, în funcție de natura, tipul,
numărul și valoarea situațiilor de viața parcurse de copil, de întărirea sau sancționarea lor
exterior-educativa, gratificarea sau condamnarea lor, asimilarea sau respingerea lor prin
învățare. Daca un copil care dăruiește altuia o jucărie este aprobat sau lăudat de cei din jur, el
are toate șansele sa evolueze spre generozitate. Daca, dimpotrivă, același copil, pentru același
gest, este admonestat, reproșându-i-se gestul, el va evolua spre avariție.
Procesul este evident mai complex, fiind determinat atât de numărul situațiilor
pozitive sau negative cu care se întâlnește copilul, cit și de întărirea sistematica a unora sau
altora dintre ele. Când numărul situațiilor și întăririlor este egal (sa spunem) copilul se afla
într-o dispoziție tensional – conflictuala, comportamentul sau fiind fie de expectativa, fie de
căutare activa pentru a depăși sau cel puțin reduce disonanta pe care o trăiește.
Daca însă, numărul situațiilor și întăririlor pozitive îl întrece cu mult pe al celor
negative, atunci evoluția spre polul pozitiv este evidenta, balanța dezechilibrându-se în
favoarea trăsăturilor bune. în ambele cazuri, o trăsătura iese învingătoare și devine
precumpănitoare în conduita individului numai în urma luptei, a ciocnirii cu cea opusa ei.
Daca la un copil frica constituie o trăsătura centrala, prin masuri educative adecvate
am putea face ca ea sa-si piardă din semnificație și sa devina o trăsătura secundara. La fel cum,
daca la un copil cinstea și sinceritatea reprezintă trăsături secundare, acestea ar putea fi
transformate, cu timpul, în trăsături centrale.
Așadar, nu este vorba doar de faptul ca situații diferite, declanșează intrarea în
funcțiune a unor trăsături diferite, ci chiar de transformarea, convertirea trăsăturilor negative în
pozitive sau invers.
Consider ca în susținerea acestei idei trebuie spus și faptul ca trecerea trăsăturilor, pe
cit posibil, de la un pol la altul nu reprezintă o dovada a instabilității personalității ci una în
favoarea plasticității și flexibilității, a marii capacitați adaptative și autoformative a acesteia.
Omul de afaceri dorește sa câștige prin intermediul celorlalți. Soțul și soția doresc
dragoste și afecțiune reciproca. Părintele dorește sa fie ascultat. Copilul dorește sa se simtă în
siguranța și sa fie iubit. Agentul de vânzări dorește ca ceilalți sa facă achiziții și sa accepte
251
totul necondiționat. Șeful dorește loialitate, productivitate și cooperare. Angajatul dorește sa I
se recunoască meritele și sa aibă încredere în ceea ce face.
Orice om normal își dorește fericirea și reușita. Dacă ați observat ca de fapt ceilalți au
un rol extrem de important în orice reușita sau în orice forma de fericire de care ne bucuram?
Practic, cunoaștem reușita, în mare măsura, prin intermediul relațiilor pe care le stabilim cu
ceilalți.
Erich Fromm, unul dintre cei mai reprezentativi neofreudiști, militează pentru
definirea stării de sănătate mentala în termeni de adaptare a societății la nevoile omului, în cei
ai rolului pozitiv sau negativ pe care îl joaca societatea în acest sens. “ca individul se bucura
sau nu de sănătate mentala – scria Fromm – acesta nu depinde mai niții de el, ci de structurile
societății. Daca societatea este sănătoasă, ea favorizează capacitățile umane de dragoste, de
munca creatoare, de raționare și de obiectivitate; ea îl ajuta pe om sa dobândească sentimentul
individualității, bazat pe forța lui productiva. Daca societatea este bolnava, ea produce
ostilitate, neîncredere, transforma omul în instrument utilizat și exploatat de către alții,
atrofiază conștiința lui de sine.”.
Persoanele de excepție, altfel spus, acei oameni capabili sa genereze rezultate
uimitoare, au aproape întotdeauna un remarcabil simt de respect și apreciere pentru ceilalți
oameni. Ei au un dezvoltat simt de echipa, un sentiment al scopului comun și al unității, sunt
în permanenta în acțiune, în alerta, reajustându-și, din mers și necontenit, personalitatea și
implicit comportamentul.
Bibliografie
1. Gherguț A. Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – Strategii diferențiate si
incluzive in educație. Iasi: Polirom, 2006. 256 p.
2. Roșca D. Familia și socializarea copilului. In: Analele Universitatii Spiru Haret. Seria
Sociologie-Psihologie, 2009, 4, p. 129-139.
3. Verza E., Verza F. Psihologia vârstelor. București: Pro Humanitate, 2000. 307 p.
4. Vrășmas T. Cerințele educaționale speciale în psihopedagogie. In: Repere – Revista de
Stintele Educatiei, 2011, nr. 4, p. 20-37.
Mutalap (Septar) Ghiulnaz, coordonator științific Rusnac Svetlana
REZULTATELE INVESTIGAȚIEI COMPARATE A INTEGRĂRII PSIHOSOCIALE
A ADOLESCENȚILOR FĂRĂ CES ȘI CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE
THE RESULTS OF THE COMPARATIVE INVESTIGATION OF THE
PSYCHOSOCIAL INTEGRATION OF THE ADOLESCENTS WITHOUT AND WITH
SPECIAL EDUCATIONAL NEEDS
Rezumat
Studiul teoretic analitic și totalizarea rezultatelor experimentale în urma cercetării au permis
formularea unor concluzii privind integrarea psihosocială a adolescenților cu sindrom Down. Din
perspectiva rezultatelor clasificate și a scorurilor totale obținute de către subiecți în urma aplicării
Probei Holland, concluzionăm că adolescenții fără CES din învățământul de masă și adolescenții
din învățământul integrat (cu excepția celor cu Sindrom Down) demonstrează un nivel semnificativ
al coeziunii intereselor școlare și profesionale. Dorințele elevilor în ceea ce privește integrarea
socioprofesională tind să se suprapună cu posibilitățile lor reale, fapt care nu se mai regăsește și în
cazul elevilor cu Sindrom Down din învățământul integrat, respectiv al elevilor cu dizabilități
mintale, din învățământul special. Rezultatele aplicării Probei Rosenberg în rândul lotului de
subiecți reliefează un nivel semnificativ al stimei de sine pentru adolescenții fără CES din
învățământul de masă și pentru adolescenții din învățământul integrat (cu excepția celor cu
Sindrom Down). Imaginea de sine construită în cazul personalității subiecților cu Sindrom Down și
al celor cu dizabilitate mintală, proveniți din învățământul special, este în formare, fără fundament;
252
adolescenții cu Sindrom Down suferă de stimă de sine defragmentată și pe criteriul elementelor de
comparație fizică, această tulburare având și manifestări evidente din punct de vedere
morfofiziologic. Aplicată asupra lotului de participanți, Proba WISC a evidențiat următoarele: cele
mai înalte rezultate au fost obținute de către adolescenții fără CES, din învățământul de masă și de
către adolescenții din învățământul integrat, cu excepția celor cu Sindrom Autist și Sindrom Down.
Testul de aspirații TAT relaționează strâns cu Proba Holland, pe criteriul că lotul de participanți
tinde să se comporte similar în cazul itemilor cu aceleași caracteristici. În acest caz, subiecții care
aparțin claselor a VII-a și a VIII-a din învățământul de masă demonstrează aspirații înalte și foarte
înalte și își doresc profesii înalt realizate social și/implicit financiar. Subiecții cu Sindrom
Hiperkinetic și cu Sindrom Down sunt sprijiniți de familie și prieteni să își conștientizeze starea și
nivelul intelectual, fapt pentru care demonstrează cu obiectivitate aspirații medii și își doresc o
realizare profesională care ar necesita studii școlare medii, integrare socială de grup mic, obținerea
unor recompense financiare de nivel mediu/submediu. Subiecții cu Sindrom Autist, respectiv cu
dizabilitate mintală, nu au capacitatea mentală și de ordin psihoafectiv care să permită ținte înalte la
nivelul aspirațiilor socioprofesionale; ca urmare, nivelul lor de aspirație este jos, integrarea socială
și/sau profesională aproape că nu există, familia urmând să îi susțină și în calitate de adult/bătrân.
Subiecții aparținători claselor a VII-a și a VIII-a din învățământul de masă au obținut scoruri de
aspirație și autoapreciere cotate ca fiind înalte și foarte înalte. Subiecții cu Sindrom Hiperkinetic,
respectiv cu Sindrom Down au obținut scoruri medii și înalte. Subiecții cu Sindrom Autist,
respective cu dizabilitate mintală au finalizat scoruri joase. Așteptările sociale și profesionale ale
membrilor lotului de participanți devin cu atât mai înalte cu cât aceștia se apropie mai mult de
starea de normalitate sau chiar nu au nicio tulburare neuropsihică, dețin un coeficient de inteligență
cel puțin liminal și provin din medii familiale cu bun sprijin din perspectivă psihosocială.
Cuvinte-cheie: adolescent, investigație comparată, integrare psihosocială, CES, TAT.
Abstract
The analytical theoretical study and the totalization of the experimental results of the research have
allowed toformulate some conclusions regarding the psychosocial integration of the adolescents
with Down Syndrome. From the perspective of classified results and the total score of the subjects
after the applying of the Holland Test, we conclude that the adolescents without special educational
needs (SEN) from the mass education and the adolescents from the integrative educational system
(except those with Down syndrome) show a significant level of the cohesion of school and
professional interests. The results of Rosenberg Test reveal among the subjects a high level of the
self-esteem at the adolescents without SEN from the mass education and at the adolescents from
the integrative educational system (except those with Down syndrome). The WISC Test
emphasized that the highest results was got by the adolescents without SEN from the mass
education and by the adolescents from integrative educational system, except those with Autistic
Syndrome and Down Syndrome. The Test of apperceptions TAT is closely related to the Holland
test on the basis that the participants tend to behave similarly in the case of the items with the same
features. In this case, the subjects from VIIth and VIIIth grades from the mass education show high
and very high aspirations and want professions highly realized from social and financial point of
view. The social and professional expectations of the subjects become higher as they approach to
the state of normality or even if they don’t have any neuropsychiatric disorder, having an IQ (at
least liminal) and being from family environment with good support from the psychosocial
perspective.
Keywords: adolescent, comparative investigation, psychosocial investigation, SEN, TAT.
În plan larg, integrarea psihosocială a adolescenților cu Sindrom Down se realizează
prin asimilarea normelor colectivității și prin acomodarea lor la cerințele situațiilor obiectiv
create. În toate formele sale, procesul acestei integrări este interactiv continuu, fără a permite
scindarea fenomenului în existența unor indivizi izolați, fără de care factorii psihosociali ar
exercita presiunea integrării.

253
 Pe tot parcursul dezvoltării sale, adolescentul cu Sindrom Down se găsește în
echilibru dinamic cu mediul și în interacțiune cu alți indivizi. Integrarea sa socială este astfel
un proces continuu, care se particularizează în contexte relaționale specifice și la diferite
nivele ale interacțiunii cu ambientul. Astfel, “în grupele formale, instituțional constituite,
integrarea psihosocială a adolescenților cu Sindrom Down întâmpină obstacole și este mai
superficială, căci, dacă adeziunea grupului se sprijină pe o disciplină impusă și pe discipline
rigide, integrarea devine mai mult o supunere decât o acceptare voluntară din partea lor, a
scopurilor colective” [9, p. 119].
În ceea ce privește capacitatea lor de integrare în grupul semenilor, adolescenții cu
Sindrom Down devin privați de tulburările de percepție, limbaj și de dezvoltare intelectuală,
care se răsfrâng direct asupra raporturilor lor sociale și personale.
Imaginea de sine. Adolescenții cu Sindrom Down cunosc eșecuri repetate, în ciuda
eforturilor depuse. Ei au o imagine proastă despre sine. Ei se consideră “incapabili” deoarece
nu pot face ceea ce fac alții, deseori aceștia întărindu-le acest sentiment prin vorbe sau gesturi.
Ei riscă astfel să se închidă în sine, să devină frustrate și opaci la toleranță și răbdare.
Percepția socială. Deformată fiind, percepția socială are legătură cu dificultățile de
limbaj. Adolescenții cu Sindrom Down cu astfel de dificultăți nu au achiziționat și nu au
înțeles comportamentul social. Ei interpretează greșit expresia feței, limbajul corporal, tonul și
inflexiunile vocii. De aceea ei au deseori reacții neadecvate.
Comportamentul. Tulburările de comportament implică hiperactivitate sau lentoare,
lipsă de atenție, agresivitate (în noile forme de Sindrom Down) și emotivitate exagerată.
Acestea se manifestă la toți elevii, dar cu predilecție la cei cu tulburări de învățare și de
comportament. La adolescenții cu Sindrom Down cu tulburări de învățare, acest comportament
derivă din “conștientizarea faptului că execută anumite sarcini într-un mod neadecvat” [11, p.
49]. Cei cu tulburări în dezvoltarea achizițiilor școlare sunt incapabili să execute sarcini, pur și
simplu din cauza stării lor emotive.
În studiile dedicate copiilor cu Sindrom Down, cercetătorii au subliniat importanța
dezvoltării mentale normale și a tehnicilor de stimulare simultană. La copiii cu Sindrom
Down, tulburările de dezvoltare, cum ar fi dezintegrarea senzorială, lipsa răspunsului vizual -
motrice, terapia neuro, stimularea vestibulară, terapia prin joc, abordările cognitiv - lingvistice
sunt mai eficiente atunci când acestea sunt utilizate în mod individual sau consecutiv, după caz
[3].
Copilul cu Sindrom Down este, ca și ceilalți copii, inclus într-o istorie și o societate.
Emoțiile sale trebuie prelucrate, nuanțate, legate de axul social. Copilul cu Sindrom Down
învață treptat să dialogheze cu mama, părinții, bunicii – familia extinsă, cadrele didactice din
mediul în care este instituționalizat, vecinii, mediul social extins. Spre deosebire de copiii fără
dificultăți, copiii cu Sindrom Down nu ajung la nivelul atașamentelor puternice față de
persoane de dinafara familiei. Uneori doar mama beneficiază de un astfel de atașament. În
schimb, secondând dezechilibrele cu instruirea și educația, un astfel de copil va ajunge să își
urmărească părinții prin casă în primul an de viață, să vină mai târziu la ușă în întâmpinare
atunci când vin ei acasă, să se simtă consolat de “pupicul” - placebo atunci când cade și se
rănește, să se simtă liniștit după îmbrățișarea de “noapte bună” .
Copilul cu Sindrom Down poate focaliza, privește fix în ochi, poate să transmită
diverse stări afectiv-motivaționale odată cu schimbarea trăirii și punctului de directive al
privirii. În funcție de familiaritatea și agreabilitatea partenerului de dialog, privirea poate fi
însoțită de gesturi, mișcări de mână, mișcări ale capului, scosul limbii, închisul ochilor,
îmbrățișări, sărutări – pupic, lovituri/aruncări de obiecte mici. Elementele adiacente privirii și
care nu se înscriu în limbajul verbal sunt preluări inadaptate din comportamentul semenilor.
Scopul abordării terapiei neuro, în combinație cu terapia prin joc, este de a dezvolta
capacitățile cognitive și de percepție individuale, permițând copilului cu Sindrom Down să
254
experimenteze activități de ofertă pentru a efectua, prin modele normale, mișcări legate de
dezvoltarea normală în programul terapeutic. În acest scop, terapeutul stabilește părți
importante ale activității în calitate de nevoi și obiective ale abordării de neurodezvoltare ale
copilului cu Sindrom Down, efectuând primordial analize ale activității. Aceste analize se vor
evalua motor, cognitiv, perceptiv și în funcție de nevoile psihosociale ale copilului, respective
de componentele activității.
Principiile generale combinate programelor care sunt folosite pentru copiii cu
Sindrom Down sunt următoarele [1].
1. Activitățile de joc și relaxare care se aleg cu scop cognitiv și/sau cu scop motrice sunt
determinate de IQ-ul copilului cu Sindrom Down.
2. Dezvoltarea copilului determină parcursul programului terapeutic. Pe baza evaluării
calităților de dezvoltare, activitățile adecvate sunt alese după determinarea nivelului de
integrare psihosocială a copilului și după comportamentul său adaptiv ajuns sau nu la un nivel
superior.
3. Se recomandă a se evita stimulii perturbatori din camera de lucru, aceștia
transpunându-se fie în alte persoane, fie în orice alți stimuli din categoria
lucruri/fapte/obiecte/fenomene.
4. Cantitatea de stimulare este calibrată la nivelul de toleranță al copilului cu Sindrom
Down, prin utilizarea corectă a echipamentului, ca parte a programelor de terapie. Prin dotarea
camerei de terapie cu echipament corespunzător, se furnizează diferite tipuri de surse de
stimulare senzorială, alternative de interacțiune - joc cu mediul, modalități de a se motiva
copilul.
5. Dezvoltarea de feedback proprioceptiv este benefic îmbunătățirii de răspunsuri
senzoriale, perceptive și motorii. Aceasta are ca scop îmbogățirea răspunsurilor motorii ale
copilului cu Sindrom Down, prin utilizarea de metode specifice, de stimulare tactilă și
echilibru .
6. Respectându-se cronologia programului, mulțumită parcurgerii pașilor anteriori, se
trece la abordarea următoarelor etape, după logica algoritmului[7, p. 261].
Adolescenții cu Sindrom Down sunt de regulă calmi, se integrează relativ ușor în colectivități
și grupuri. Nu au un comportament violent, însă dezvoltarea acestor comportamente nu este
exclusă, mai ales dacă persoana a fost asistată într-un centru special, fără contactul direct și
susținut cu familia. Au tendința de a se juca (chiar și adulți fiind) în grupuri de copii mai mici,
cu care se comportă extrem de atenți. Uneori pot apărea stări de hiperactivitate, în general
produse de medii necunoscute, persoane necunoscute sau noutatea unei situații. Limbajul
corpului este mai sărac datorită întârzierii cu care achiziționează motricitatea fină și grosieră,
dar mimica este de multe ori bogată și expresivă [2].
În concluzie, pentru adolescentul cu Sindrom Down, formarea psihosocială presupune
dobândirea unei experiențe proprii de viață, în realizarea unor procese subtile de cunoaștere și
adaptare interpersonală, de integrare într-un tot unitar a comportamentelor individuale. Grupul
cu CES devine o formațiune cu istorie proprie, deosebit psihologic de alte grupuri, deși
constituit în același cadru sociologic. Formarea psihosocială are drept conținut fundamental
“acumularea elementelor de informative în viața de grup” [4, p.102].
Copilul cu Sindrom Down își însușește cu dificultate normele comportamentale, pe
criteriul că un copil cu CES înțelege prin “normă” cu totul altceva, decât copilul fără
dizabilități. Norma socială, cu precădere norma comportamentală desemnează “o formulă
abstractă care admită o judecată de valoare referitoare la buna funcționalitate a societății” [6,
p. 255].
Pentru copilul cu Sindrom Down, norma comportamentală rămâne intangibilă, fără
argument, fără explicație și fără urmare. Salutul, decența, limbajul și comportamentul non
agresiv, bunele conduite (de genul: strângerea jucăriilor după utilizare, așezarea hainelor la
255
locul lor sau în șifonier, repunerea cărților în ordine în biblioteca personală, așezarea
încălțămintei în stativ, restituirea obiectelor care nu-i aparțin, comunicarea în tonalitate
decentă în locuri publice etc.) ajung să devină interiorizate după multe repetiții și explicații
care nu se modifică de la un eveniment la altul. Observând că acțiunile sale au fost bine
primite de către persoanele din familie/grupul social, copilul cu Sindrom Down ajunge să
repete actul pozitiv, prin aceasta să instituie intercomunicarea și să capete putere socială la
nivelul acelui grup.
Pentru a deveni ușor asimilabilă de către copilul cu Sindrom Down, norma
comportamentală trebuie să se caracterizeze prin: inteligibilitate, ușurință de utilizare,
compatibilitate cu propriile interese, aplicabilitate și normalizare.
Copiii cu Sindrom Down au dificultăți de înțelegere, de relaționare, de asociere, de
abstractizare. Prin urmare, ei “tind să-și însușească norma într-o manieră habituală,
conștientizare reală, fără capacitate de monitorizare a învățării” [8, p. 33]. La nivelul grupului
de covârstnici, copilul cu Sindrom Down devine dependent de conduita psihosocială a
colegilor (care oferă indicii sociale, îndrumă), iar dacă tiparul normativ este modificat sau
schimbat, atunci și comportamentul acestuia capătă noi trăsături.
În antepreșcolaritate și preșcolaritate, comportamentul deviat de la normă este mai
puțin deranjant și mai ușor de ținut sub control. Odată cu înaintarea în vârstă, analizând cu
debutul grădiniței, eforturile corective devin mai laborioase, instituționalizarea își
demonstrează un rol deosebit de important în viața copilului cu Sindrom Down, iar intervenția
specializată este necesară și esențială. Principalele cauze ale comportamentelor nedorite la
copilul cu Sindrom Down sunt afectarea modulului comprehensiv, imposibilitatea deducerii
intențiilor celorlalți și imposibilitatea predicției [8, p. 45-46].
Dacă norma comportamentală conduce la adaptare, adaptarea însăși este deosebită la
copilul cu Sindrom Down. Adaptarea acestuia este limitată, pentru că nu beneficiază de atuul
inteligenței de limită normală. “El nu poate trece cu ușurință de la un mediu la altul, nu poate
să se adapteze deodată la medii ale căror norme sunt deosebite, nu poate să se adapteze
deodată la medii ale căror sunt deosebite, nu poate să depășească conformismul, întrucât el are
dizabilități, unele sectoare profesionale îi sunt total inaccesibile. Dar faptul de a nu fi inteligent
limitează mult mai puțin dobândirea anumitor priceperi sociale și profesionale, iar aceste
priceperi vor forma baza adaptării copilului cu Sindrom Down” [5].
Diferitele tipuri de interacțiune socială întâlnite la copilul cu Sindrom Down ridică
probleme diverse.
 Copiii care sunt relativ indiferenți și par a-și construi lumea proprie.
Sunt vulnerabili în fața unei presiuni sociale crescute. Ei înțeleg încurajarea și trebuie
să fie încurajați să se alăture activităților pe care le agreează. Printr-o astfel de
modalitate, copiii cu Sindrom Down își lărgesc câmpul de activitate, își dezvoltă aria
vocabularului activ, demonstrează din ce în ce mai puține probleme de adaptare
comportamentală. Sunt membrii ai grupului psihosocial.
 Copiii care sunt socialmente pasivi. Sunt cel mai ușor de integrat
într-o clasă și în diferite activități formale și informale. Sunt deseori acceptați de
ceilalți deoarece sunt toleranți, acceptă injurii, acceptă agresivitatea fizică, fac ce li se
cere în timpul jocurilor. De cele mai multe ori nu capătă deprinderi de independență și
motivație psihosocială, deoarece sunt ignorați și lăsați să nu învețe nimic. Au un
vocabular restrâns, așteaptă să li se dea și să li se facă. Sunt membrii ai grupului
psihosocial.
 Copiii bizari și cu interacțiuni psihosociale reduse. Fie împletesc alte
tulburări psihogenetice (ex. tulburări pervasive, ADHD), fie copiază comportamente
inadaptate de la colegi/copii care suferă de alte tulburări psihogenetice, considerând
că astfel obțin cele dorite mai repede și cu mai mare eficiență. Au tendința de deranja
256
 pe toată lumea, în orice mediu psihosocial s-ar regăsi. Autoritatea adulților este
minimă sau deloc. Jocurile devin importante în măsura în care satisfac limite de
orgoliu și motivație. Prin metode psihopedagogice potrivite, își pot dezvolta aria
vocabularului activ, dacă se stimulează calitatea de “cel mai bun”, “mai bun decât…”.
Sunt lideri de grup psihosocial.
 Copiii activi, comunicativi și afectuoși. Este modelul clasic de
Sindrom Down, care până acum câteva generații nu era împletit cu nicio altă tulburare
psihogenetică și care era ușor de încadrat în anumite limite. Te recunosc pe holuri, pe
stradă sau în magazine, intră în dialog necondiționat, are o arie largă de vocabular
activ, dar nu dispune de modalități cognitive de reformulare a acestuia. Participă la
jocurile de grup și îi place să câștige, îi plac stimulentele și situațiile de concurs. Trec
ușor de la o limită la alta la nivelul trăirilor afective, pendulând cu predominanță la
nivelul trăirilor de format pozitiv, optimizant. Sunt membrii ai grupului psihosocial,
dar își păstrează modestia atât timp cât li se recunosc cu emfază meritele.
În concluzie, dificultățile grave din domeniul interacțiunilor psihosociale constituie o
problemă centrală în cadrul Sindromului Down și a altor forme de tulburare globală de
dezvoltare. Pentru abordarea lor corectă, este necesară cunoașterea naturii acestora.
Problemele nu au nicio tangență cu timiditatea excesivă și nu sunt nici rezultatul unei retrageri
sociale voluntare. Se cunoaște faptul că activitatea cerebrală umană este programată înainte de
naștere de așa manieră încât, cu ajutorul experiențelor obișnuite din cursul vieții, achizițiile
mersului, vorbirii, citirii, scrierii apar într-o ordine anume. Cercetări recente [10, p. 69] asupra
dezvoltării copilului lasă însă teren pentru unele ipoteze legate de posibilitatea ca unele
capacități necesare vieții psihosociale să fie și ele preprogramate în creier. Printre aceste
competențe se regăsește, în primul rând capacitatea de a recunoaște faptul că ființele umane
sunt diferite de tot restul mediului și mai interesante decât acesta, apoi capacitatea de a emite
semnale nonverbale capabile să atragă atenția altor indivizi, precum și de a răspunde la
semnalele venite de la aceștia. În al treilea rând, este vorba de capacitatea de a utiliza
mijloacele verbale de comunicare și, în al patrulea rând, de o empatie instinctivă cu
sentimentele și gândurile altor persoane.
Copilul cu Sindrom Down nu este un copil retras. În mediu necunoscut, el
reacționează ca orice alt copil, prezentându-se la început foarte retras, agresiv, nonverbal,
pentru ca ulterior, acest mediu devenind impropriu, să manifeste interes pentru contactele
sociale, fără a conștientiza neapărat noțiunea de “camaraderie” sau “prietenie”. “Pe măsură ce
cresc, în cazul celor mai capabili(…), dizabilitățile sociale se diminuează, în ciuda faptului că
în rândul populației cu Sindrom Down nu se face nicio corelare între nivelul intelectual
general și abilitățile sociale” [8, p. 12].
Mulți copii cu Sindrom Down sunt atrași de muzică, aceasta putând fi folosită pentru
încurajarea interacțiunii: de exemplu, momentele de pasivitate pot fi salvate de muzica
favorită. Activitățile preferate ale copilului pot fi însoțite de muzică, imitație, introducându-se
apoi variații, finalitatea atașamentului și a interesului psihosocial. Problema furiei, a acceselor
agresive sau a acceselor de frustrare poate fi abordată tot prin intermediul muzicii. Muzica
poate îndeplini la un moment dat funcția apartenenței la grup (“este muzica din clasă”, “este
muzica de la cursul de dans”, “este muzica din excursie, din concediu etc.”).
Cea mai importantă particularitate psihică a acestor persoane, este afectivitatea foarte
dezvoltată. Își exprimă nestingheriți emoțiile, cu accent pe cele pozitive. Sunt persoane în
general vesele, optimiste și manifestă afecțiune față de orice persoană cu care intră în contact
un timp mai îndelungat și în care capătă încredere. Începând de la pubertate și adolescență,
când imaginea de sine se formează (conștiința că sunt „altfel”), pot manifesta reacții negative
față de grupurile de copii când aceștia îi resping de la jocuri sau când li se adresează diverse

257
adjective pe care le resimt ca frustrante. Dezvoltă preferință pentru unul din părinți, de obicei
pentru mamă, de care este în mare măsură dependent [2].
Valorile sociale curente cu care se intersectează comportamentul psihosocial al
copilului cu Sindrom Down capătă interpretări specifice. Pentru o astfel de persoană, pericolul
social este o noțiune abstractă, imposibil de cuantificat; evitarea pericolului social presupune,
în atare condiții, aplicarea în spirit imaginativ, a unui algoritm deja însușit. Cum imaginația și
creativitatea sunt minimale sau nule la copilul cu CES, implicit la copilul cu Sindrom Down, și
evitarea pericolului social apare astfel imposibilă în contexte noi, cu personaje sociale noi, cu
repercusiuni neprevăzute.
Izolarea fizică este adeseori întâlnită, deoarece copilul cu Sindrom Down “nu știe cum
să stabilească relații cu ceilalți (…) și recurg la acțiuni stereotipe” [8, p. 13]. Autoprotecția este
un nivel de evoluție socială la care nu ajunge copilul cu Sindrom Down, decât în stadiul
trebuințelor primare, când anumite tipuri de violență răspund primelor necesități de apărare și
protecție. Adulții din vecinătatea copilului cu Sindrom Down, implicit familia acestuia, ajung
să se preocupe, excesiv și permanent, de protecția lui, uneori în detrimentul minimei creșteri și
maturizări.
La adolescenții cu Sindromul Down devine frecventă dificultatea de percepție a
spațiului și a timpului, care îi împiedică să se deplaseze în lume. De multe ori, chiar și copiii
de opt sau nouă ani, nu disting între dreapta și stânga, nu se pot orienta în camera, nu-și pot
regăsi sala de clasă în școală, sala de mese, toaleta etc. Ei greșesc în determinarea timpului pe
ceas, a zilelor săptămânii, a anotimpurilor etc, încep să distingă culorile mult mai târziu decât
colegii lor cu inteligență normală.
Negativismul este o conduită frecventă a copilului cu Sindrom Down. Norma socială
rămâne la stadiul de concept, familia și/sau cadrele didactice făcând eforturi să o decodifice în
elemente concret-intuitive. “Indivizii cu Sindrom Down manifestă rezistență față de
schimbările unei rutine și adoptă comportamente stereotipe.(…). Negativismul apare atunci
când este introdusă o nouă conduită, deși acesta nu este întotdeauna o formă de rezistență la
nou; poate fi o formă de protest împotriva a ceva vechi și plictisitor “ [8, p. 14].
Studiul teoretic analitic și totalizarea rezultatelor experimentale în urma cercetării au
permis formularea unor concluzii privind integrarea psihosocială a adolescenților cu sindrom
Down. Din perspectiva rezultatelor clasificate și a scorurilor totale obținute de către subiecți în
urma aplicării Probei Holland, concluzionăm că adolescenții fără CES din învățământul de
masă și adolescenții din învățământul integrat (cu excepția celor cu Sindrom Down)
demonstrează un nivel semnificativ al coeziunii intereselor școlare și profesionale. Dorințele
elevilor în ceea ce privește integrarea socioprofesională tind să se suprapună cu posibilitățile
lor reale, fapt care nu se mai regăsește și în cazul elevilor cu Sindrom Down din învățământul
integrat, respectiv al elevilor cu dizabilități mintale, din învățământul special.
Rezultatele aplicării Probei Rosenberg în rândul lotului de subiecți reliefează un nivel
semnificativ al stimei de sine pentru adolescenții fără CES din învățământul de masă și pentru
adolescenții din învățământul integrat (cu excepția celor cu Sindrom Down). Imaginea de sine
construită în cazul personalității subiecților cu Sindrom Down și al celor cu dizabilitate
mintală, proveniți din învățământul special, este în formare, fără fundament; adolescenții cu
Sindrom Down suferă de stimă de sine defragmentată și pe criteriul elementelor de comparație
fizică, această tulburare având și manifestări evidente din punct de vedere morfofiziologic.
Aplicată asupra lotului de participanți, Proba WISC a evidențiat următoarele: cele mai
înalte rezultate au fost obținute de către adolescenții fără CES, din învățământul de masă și de
către adolescenții din învățământul integrat, cu excepția celor cu Sindrom Autist și Sindrom
Down.
Testul de aspirații TAT relaționează strâns cu Proba Holland, pe criteriul că lotul de
participanți tinde să se comporte similar în cazul itemilor cu aceleași caracteristici. În acest
258
caz, subiecții care aparțin claselor a VII-a și a VIII-a din învățământul de masă demonstrează
aspirații înalte și foarte înalte și își doresc profesii înalt realizate social și/implicit financiar.
Subiecții cu Sindrom Hiperkinetic și cu Sindrom Down sunt sprijiniți de familie și
prieteni să își conștientizeze starea și nivelul intelectual, fapt pentru care demonstrează cu
obiectivitate aspirații medii și își doresc o realizare profesională care ar necesita studii școlare
medii, integrare socială de grup mic, obținerea unor recompense financiare de nivel
mediu/submediu.
Subiecții cu Sindrom Autist, respectiv cu dizabilitate mintală, nu au capacitatea
mentală și de ordin psihoafectiv care să permită ținte înalte la nivelul aspirațiilor
socioprofesionale; ca urmare, nivelul lor de aspirație este jos, integrarea socială și/sau
profesională aproape că nu există, familia urmând să îi susțină și în calitate de adult/bătrân.
Subiecții aparținători claselor a VII-a și a VIII-a din învățământul de masă au obținut
scoruri de aspirație și autoapreciere cotate ca fiind înalte și foarte înalte.
Subiecții cu Sindrom Hiperkinetic, respectiv cu Sindrom Down au obținut scoruri
medii și înalte.
Subiecții cu Sindrom Autist, respective cu dizabilitate mintală au finalizat scoruri
joase. Așteptările sociale și profesionale ale membrilor lotului de participanți devin cu atât mai
înalte cu cât aceștia se apropie mai mult de starea de normalitate sau chiar nu au nicio
tulburare neuropsihică, dețin un coeficient de inteligență cel puțin liminal și provin din medii
familiale cu bun sprijin din perspectivă psihosocială.
Bibliografie
1. Aspecte psiho-neuro-endocrinologice în sindromul Down. In:
http://formarepsihoterapie.ro/aspecte-psiho-neuro-endocrinologice-in-sindromul-down.
2. Autism. In: http://www.autism.ro/forum/viewtopic.php?t=4584.
3. Bogdan-Tucicov A. Dicționar de psihologie socială. București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1981.102 p.
4. Cristea S. Dicționar de pedagogie. Chișinău-București: Grupul Editorial Litera, 2000. 255
p.
5. Familia – factor important în educația coplului cu dizabilități. In:
http://andrakat.wordpress.com/2013/01/25/familia-factor-importantim-in-educatia-
copilului-cu-dizabilitati/.
6. Gherguț A. Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – Strategii diferențiate si
incluzive in educație. Iasi: Polirom, 2006. 256 p.
7. Hauser-Cram P. et al. Adolescents with Developmental Disabilities and Their Families.
New York: John Wiley&Sons Inc., 2009. 593 p.
8. Lisina M. Comunicare, personalitatea și psihicul copilului. București: Editura Didactică și
Pedagogică, 1976. 134 p.
9. Mitrofan I.; Mitrofan N. Familia de la A la Z. București: Editura științifică, 1991. 156 p.
10. Mușu I. Ghid de predare/învățare pentru copiii cu cerințe educative speciale. Asociația
Reninco România. Rețeaua Națională de Informare și Cooperare pentru Integrarea în
Comunitate a Copiilor cu Cerințe Educative Speciale, 2000. 49 p.
11. Potolea D. (coord.). Pregătirea psihopedagogică. Manual pentru definitivat și gradul
didactic II. Iași: Ed. Polirom, 2008. 106 p.

259
 LISTA AUTORILOR
Afanas Olga, master în psihologie, doctorandă ULIM. Domenii de interes științific: psihologie
socială, psihologia rezilienței.
AlAli Abdalrahman, licențiat în medicină, master în psihologie, doctorand ULIM. Domenii
de interes științific: psihologie clinică, psihologie socială, patopsihologie.
Anica Mikus Kos, medic pediatru și și consultant psihiatru pentru copii, oferă asistență
copiilor refugiați din zonele de conflict din Croația, Bosnia și Herțegovina, Macedonia,
Kosovo, Ingușetia, Georgia și Irak, Republica Moldova. Președintele Organizației
nonguvernamentale „Slovenska Filantropija” din 1994. Autoarea programului de asistență
psiho-socială a copiilor în situații de risc și dificultate. Formator și expert internațional în
asistența copiilor cu dificultăți de învățare în contextual școlii incluzive. La moment lucrează
la finalizarea cărții „Sănătatea mentală a copiilor în timpul prezent”.
Awada Saleh, work experience Military service – soldier - teacher; Sport coordinator in the
village and executive manager in KETER plastic company, teacher, Community Center
manager. Education and training: B.A in physical education, Ohalo College; M.A in
educational systems management and organization, The center of academic studies Or
Yehuda.
Ayed El Levnawi, B.A. Degree Social Work from Ben-Gorion University, M.A. Degree
Doctoral student in ULIM University in Moldova, Manager of "Al-Maram" a rehabilitation
center for Arab adults with mental disabilities from 1995 until now; in 1993-1995.
Publications: Articles paper under publication "The Educational Value of School Field Trips.

Bahouti Sakher, teacher in Ort Nazareth high school; teacher in Amal Nazareth high school;
Teacher and course coordinator in Technological high school – The national college of
Sakhnin, Mash'had. Education and trainig: M.A in Educational systems Management and
Organization, Or Yehuda Academic Center B.Ed. in Special Education, The Arab Academic
College of Education – Haifa. Technician and Practical Engineer of car mechanics.
Băitoi Victoria, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, România.
Bodrug Corina, studentă-master, ULIM anul II, specialitatea Psihologie Socială, ULIM.
Domeniul de activitate: Director vânzări, strategii și relații externe, FPC ”Bojo-Vin” SRL.
Domeniul de interes științific: psihologie socială, psihologie politică.
Bujac Irina, master în psihologie, doctorandă ULIM. Domenii de interes științific: psihologie
socială, psihologie medicală.
Calancea Angela, doctor în psihologie, conferențiar universitar, ULIM, experiență științifică -
instructivă - 22 de ani. A predat în următoarele universități: Universitatea de Stat din Tiraspol,
Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă", Institutul de Instruire Continuă (IIC),
Universitatea Liberă Internațională din Moldova (ULIM). Domenii de interes științific:
psihologia socială, psihologia generală, psihologia dezvoltării, psihologia personalității,
psihologia influenței, psihologia sănătății, psihologia clinică, procese integratoare în
psihoterapie și consiliere, terapia de scurtă durată axată pe soluții, psihosomatica și
psihoterapia somatică, business coaching, hipnoza clinică si terapia ericksoniana, programarea
neuro-lingvistică, reflexoterapia, terapie sistemică de familie, terapie narativă de familie,
psihologia relațiilor intime.

260
Canțer Nicoletta, magistru în psihologie și pedagogie, lector universitar, USARB, prodecan
FDȘS. Vechimea activității științifico-academice: 15 ani. Domeniile de interes științific:
psihologia penitenciară, justiția comunitară, psihocorecția.
Cazacu Daniela, lector universitar, doctorandă, prodecan, Specialitatea psihologie, Facultatea
de Științe ale Educației, Psihologie și Arte, Universitatea de Stat “Alecu Russo” din Bălți.
Vechimea științifico-academică- 5 ani. Domeniile de interes științific: reprezentarea social a
familiei, managementul stresului, sănătatea organizațională.
Cebotari Stanislav, lector, Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată, doctorand.
Coda Victor, master în psihologie, doctorand ULIM. Domenii de interes științific: psihologie
socială, mediere juridică, psihologie juridică, reprezentări sociale.
Curelaru Mihai, dr., conf. univ., Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, România.
Dița Marcela, lector, Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” În anul 2006 am
absolvit Universitatea Pedagogică de stat ”Ion Creangă”, Facultatea psihologie și
Psihopedagogie Specială, specialitatea Asistență Socială și l. engleză. Din 2005 până în
prezent – specialist în probleme sociale, consilier de orientare, coordonator programe de
caritate - Centrul de găzduire și orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil din Chișinău.
din martie 2010 până în prezent – lector la catedra Asistență Socială, UPSC ”Ion Creangă”.
Din octombrie 2010 până în prezent – doctorandă la specialitatea 19.00.07 Psihologia
pedagogică, psihologia dezvoltării, psihologia personalității.
Frunze Olesea, lector, Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”.
Gonța Victoria, doctor în psihologie, conferențiar universitar. Stagiu de post-doctorat la
Institutul de Științe ale Educației, Chișinău. Domenii de interes științific: psihologia familiei,
psihologie socială, psihologia persoanei, consiliere psihologică și psihoterapie.
Gribincea Tatiana, dr., conf. univ., ULIM. Domenii de interes științific: management în
asistența socială, management educațional, asistență socială a bătrânilor, politici sociale etc.
Haraz Svetlana, lector universitar, ULIM din 2007. Activitatea de cercetare este orientată
spre studierea problematicii incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilității și impactul
dizabilității asupra familiei. Expert în domeniul protecției copilului. Expert național în
acreditarea serviciilor sociale. Autor și co-autor al publicațiilor cu tematici axate pe
incluziunea socială și calitatea serviciilor sociale specializate publicate în țară și peste hotare.
Irofte Liliana, profesor de sprijin Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă „Al.Roșca”, Piatra
Neamț, România.
Iurchevici Iulia, doctor în sociologie, conferențiar universitar în psihologie socială. Afilierea
instituțională – ULIM. Vechimea activității științifico-academice – 18 ani. Domenii de interes
științific: psihologie socială, psihosociologia familiei, psihologie organizațională.
lsaied Ibrahim: BA in Education; Teaching Diploma; MA in Education; Director of the
Bedouin Sector - Ministry of the Environment; 2010 today – High-School Principal - Elsaied
Ort School.
Micu Marieta, CJRAE, Constanța, România, doctorandă ULIM.
Mihai Cucereanu, conferențiar universitar, dr., Catedra Asistenta Socială și Sociologie
„Nicolae Salii, Facultatea Psihologie și Asistenta Socială.

261
Moldovan Vadim, Phd, Associate Professor, York College of the City University of New
York, USA, LCSW, PhD, Associate Professor, President project “Casa Mare”, International
Center for Advancement of Social Work in Countries with Transition Economies, Fulbright
Scholar 2014-2015, Moldova.
Mudrea Silvia, studentă-master, anul II, specialitatea Psihologie Socială, ULIM. Licențiat în
științe ale educației, ULIM, 2014. Domeniul de activitate: coordonator Centrul de Tineret
Orhei, 3 ani vechime muncă. Domeniile de interes științific: psihologie socială, politici de
tineret, resurse umane.
Mutalap (Septar) Ghiulnaz, CJRAE, Constanța, România, doctorandă ULIM.
Nastas Dorin, dr., conf. univ., Academia Română, Filiala Iași, România, Universitatea ”Al. I.
Cuza”, Iași.
Nirean Elena, doctor în ştiinţe economice, lector superior universitar la catedra „Economie şi
Relaţii Economice Internaţionale” a Universităţii Agrare de Stat din Moldova. Activitatea
metodico-didactică şi ştiinţifică este caracterizată de o listă impunătore de circa 80 lucrări
ştiinţifice şi metodico-didactice, inclusiv: un manual întitulat „Economia Moldovei”, 32 lucrări
metodice, 9 articole ştiinţifice publicate în reviste naţionale, 7 lucrări ştiinţifice în culegeri
internaţionale şi circa 30 comunicări ştiinţifice publicate în lucrări naţionale. Cercetările
ştiinţifice efectuate în ultimii ani şi rezultatele obţinute în urma acestora au contribuit la
obţinerea Premiului Municipal pentru Tineret în anul 2014.
Onici Octavian, dr., conf. univ., Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iași.
Oprea Anatol, drd., lector universitar, ULIM din 2014. Interesul științific se reflectă în
cercetarea aspectelor incluziunii sociale a minorităților etnice. Autor a unui șir de articole care
reflectă interesul științific, voluntar în Corpul Peace.
Oprișor Elena Valentina, profesor C.S.E.I. Târgu Jiu, profesor asociat Universitatea
„Constantin Brâncuși” Târgu Jiu, România, doctorandă ULIM, Chișinău, Republica Moldova.
Vechimea activității științifico-academice: 5 ani. Afilierea instituțională: Centrul Școlar de
Educație incluzivă, Tg. Jiu, România, afiliată Colegiului Psihologilor, România. Domeniile de
interes științific: psihologie socială, psihologie clinică.
Perjan Carolina dr., conf. univ., Decan Facultatea Psihologie și Psihopedagogie Specială,
Universitatea Pedagogică de Stat din Moldova „Ion Creangă”.
Railean Olesea, studentă-master, ULIM, psiholog, psihoterapeut.
Răileanu Diana, studentă-master, anul II, specialitatea Psihologie Socială, ULIM, jurnalistă.
Redlich Alexander, Profesor, Catedra de Psihologie, Universitatea din Hamburg din 1976.
Domeniile de interes științific: psihologia, sociologia și asistenta socială. Activitatea de
cercetare și predare sunt focusate pe comunicare, cooperare și conflict în grupuri sociale.
Mediator și formator a mediatorilor, inclusiv în regiunile unde există conflict armat. Autor și
co-autor al unui șir de manuale pe comunicare și soluționare a conflictului (Konflikt
Moderation. 2004, ISBN-13: 978-3922789635, 213 p.; Konflikt-Moderation in Gruppen.
2009, ISBN-13: 9783937444185). Autor al metodologiei iMMCO.
Rosciupchina Diana, master în psihologie, doctorandă ULIM. Domenii de interes științific:
psihologie socială, psihologia persoanei.
Rusnac Svetlana, doctor în psihologie, conferențiar universitar, Șef Catedră Psihologie și
Științe ale Educației, Decan FPSEAS, ULIM. A fost implicate în zeci de proiecte de amploare
262
națională și internațională. Autoare a circa 150 de publicații: 4 monografii, 6 manuale și
ghiduri, articole în reviste și culegeri. A participat la mai mult de 200 de întruniri științifice
naționale și internaționale. Domenii de interes științific: psihologia socială, psihologia și
psihoterapiile umaniste, etnopsihologia, psihologia gender etc.
Strogotean Silvia, lector universitar la Catedra Asistență Socială și Sociologie ”Nicolae Sali”,
ULIM, doctorandă. Domenii de interes științific: psihologia perinatală, psihologia vârstelor.
Șleahtițchi Mihail, doctor în psihologie, doctor în pedagogie, conferențiar universitar.
Vicerector, președinte al Consiliului Științific ULIM. Consilier al Președintelui Republicii
Moldova în domeniul culturii, învățământului și științei. Domenii de interes științific:
psihologie socială, psihologia liderismului, reprezentările sociale etc.
Ștefârța Adelina, dr., conf. univ., ULIM, dr., conf. universitar, ULIM, responsabil de
organizarea cercetării științifice la Facultatea Psihologie, Științe ale Educației și Asistență
Socială, ULIM, Chișinău, Republica Moldova. Vechimea activității științifico-academice - 20
ani, domeniile de interes științific: pedagogie, psihologie, relații internaționale. Formare la
Doctorantura Institutului de Științe Pedagogice și Psihologice, Chișinău (1996 – 1999).
Publicații la conferințe naționale și internaționale. 15 manuale și monografii.
Tarabeih Mahdi, doctor în psihologie, nefrolog și cercetător în domeniul psihologiei sociale.
Interesul științific se extinde asupra subiectelor: " starea psihologică a pacienților cu
insuficiența renală acută și cronică”; „copilul cu dizabilitate mentală și cu boala renala cronică,
și influența serviciilor psiho-sociale asupra calității serviciilor medicale planificate”. Autor a
unui șir de articole care abordează problematica insuficienței renale la copii și a
Țurcanu Vera, studentă, Facultatea de Litere, ULIM. Pasionată de lingvistică, traduceri,
pedagogie, filologie, psihologie, medicină.
Vîrlan Maria, dr., conf.univ., absolventă Universitatea Pedagogică de stat ”Ion Creangă”,
Facultatea psihologie și Psihopedagogie Specială, specialitatea Psiholog consilier în
învățământul preuniversitar. Din 2009 - șef catedră de Asistență socială, Universitatea
Pedagogică de stat ”Ion Creangă”.
Zubenschi Mariana, lector, drd., lector, drd., ULIM, 2003 Master degree in Psychology
Doctoral Fellow in Social Psychology, Senior Lecturer 2012-2013 OSF Alumni of Faculty
Development Fellowship Program 2015 Civil Society Scholar Award OSF, Social Expert.
Васютинский Вадим, докт. психологии, профессор, Институт социальной и
политической психологии НАПН Украины, Киев.

263