Dora PAVEL

Bastian

roman

Polirom, 2020

1
2
 Laurei, lui Călin și lui Iulian

3
„Legăturile de sînge pot deveni subit ireparabile.”

Thomas Bernhard, Frig

4
PARTEA ÎNTÎI

5
6
 1

Cu o săptămînă înainte de-a se înfățișa la

cabinetul avocatului Carp, mai exact în ziua de 15 martie
a anului 2014, posesorul unui splendid bolid negru a lovit
mortal, în viteză, un rătăcit de pe marginea șoselei. O
țeastă în picaj, pocnind ca un acvariu plin scăpat pe
ciment, tîrînd după ea zdrențe încleiate de piele și păr
sîngeriu, antrenate de curent, atît a mai văzut șoferul prin
oglinda retrovizoare. Disperat, a redresat mașina și a
fugit de la locul faptei. Seara a alergat de nebun pe străzi
pînă la epuizare, s-a cățărat pe scara exterioară a unui
imobil, zgîriindu-se în tăblăria balustradei, sîngerînd
abundent, înnebunind și mai tare la vederea propriului
sînge. Ajuns pe țigla clădirii, a vrut să se arunce-n gol. N-
a făcut-o. N-a avut, însă, nici curajul de a-și recunoaște
vina, și făptașul n-a fost prins.

Asta a fost tot ce mi-a mărturisit la început fratele

meu geamăn, avocatul Bastian Carp, despre acel incident,
vrînd să-mi relateze, ca din întîmplare, una dintre cele
mai dramatice întrevederi pe care le-a avut el vreodată cu
un client, o întrevedere care s-a dovedit decisivă pentru
destinul carierei lui, dar și al carierei mele, un caz ajuns
la el în urmă cu mai bine de cinci luni, pe care Bastian mi
l-a relatat atunci cu lux de amănunte, fără a-mi divulga și
vreun nume. N-avea cum să-și dezmintă onestitatea
profesională, Bastian știa că eu, Gregor, aveam să-l
întîlnesc, și eu, în curînd, pe acel ins și în alt context,
cum mă asigura el, nu doar la ușa cabinetului nostru, asta
era limpede, în privința asta Bastian era foarte vigilent și
n-ar fi greșit pentru nimic în lume. Pentru că Bastian nu

7
greșește niciodată. Bastian n-ar fi riscat să-mi vorbească
despre cineva cu care eu n-aș fi putut veni în contact
chiar și numai pentru o fracțiune de secundă, atît doar că
despre insul ăsta, despre care mi-a vorbit mai mult decît
despre oricare altul, bănuiam că știa mai multe. Deși
angajat, la fel ca mine, numai de doi ani și nouă luni, abia
ieșiți amîndoi din statutul de avocați stagiari și înscriși în
tabloul avocaților definitivi, Bastian era deja apreciat în
oraș pentru competențele sale în domeniul avocaturii,
reușind nu o dată să readucă pe linia de plutire inși
disperați, fără ieșire, aflați în pragul sinuciderii. Nu se
punea problema că frate-meu n-ar fi putut ajuta pe
oricine, cu orice faptă comisă, oricît de gravă ar fi fost ea.
Dar asta, numai la începutul carierei. Nimeni însă n-a
observat schimbarea lui de atitudine de la un moment dat
încolo, de la acel moment încolo. I se schimbaseră
prioritățile. Putea deveni periculos să fii reprezentat de el,
cel la care clienții veneau cu toată încrederea, o încredere
cu atît mai mare cu cît juristului i se dusese vestea. Eu
însumi, la o adică, aș fi fost gata să-i încredințez lui
Bastian soarta mea, fără rezerve. Ceea ce n-a sesizat
nimeni a fost că, foarte curînd după ce-și cîștigase
această faimă, Bastian a început să trișeze. Trișeria
constînd în a-i selecta la sînge pe cei pe care decidea să-i
ajute și a-i trece pe lista ignoraților pe cei „condamnați”
să se salveze singuri. Nimeni n-a știut asta în afară de
mine. Dinaintea mea, Bastian n-a mai avut încotro, n-a
mai rezistat și a decis să se destăinuie, într-un final, cu
fapta reprobabilă pe care i-o încredințase lui clientul, mai
ales că acel act, deși fără intenție, fusese totuși unul
criminal. Încărcat el însuși nepermis cu o asemenea taină,
Bastian m-a împovărat și pe mine cu o vinovăție

8
alarmantă, pe mine, cu conștiința mea de jurat, cu
argumentele mele de specialitate și cu structura mea
scormonitoare, chiar dacă mai puțin scormonitoare decît
a „maestrului” meu. Nu-nțelegeam de ce m-a ales Bastian
pe mine, depresivul pursînge, pentru a-mi spune toate
astea. Sau poate că știam. Frate-meu aprecia la mine o
oarecare carismă, faptul că-i atrăgeam și eu, cu toate
slăbiciunile și dezechilibrele mele, pe cei însingurați,
provocîndu-le destăinuirile, o „calitate” care pe mine nu
mă încîntase – iar a fugi de ei nu-mi permitea profesia –,
ci mă exasperase dintotdeauna, aducîndu-mi multe
neplăceri, făcîndu-mă să scap foarte greu de cei care se
legau de mine afectiv. Inițial, lucrurile îmi erau neclare,
eu menținîndu-mă permanent într-o stare de pîndă în
prezența fratelui-avocat, gata în orice moment să-i
decriptez fiecare cuvințel și gest. Curînd aveam să mă
conving că Bastian mi se confesa nu doar pentru că dorea
să mă salveze pe mine, ci pentru că el însuși, întîiul
născut, cel atît de viguros și de versatil pînă atunci în
conștiința mea, avea mare nevoie de cineva pentru a se
izbăvi pe sine. De unul cum eram eu, fratele său mai mic
cu cîteva minute, care să-l asculte fără să-i ceară nimic,
avea nevoie Bastian, ba mai mult, capabil să-l conțină și
pe el. Aici greșea Bastian, aici îmi era el inferior mie,
credeam eu în nesfîrșitele și epuizantele-mi deliberări
interioare. Bastian intuise vulnerabilitatea mea,
nebănuind că și eu intuisem vulnerabilitatea lui, întru
totul egală cu vulnerabilitatea mea.

Și ce altceva decît vulnerabilitate ar fi putut trăda

acea discuție la care mă convocase Bastian cu peste cinci
luni în urmă, întîlnire la care avocatul și-a dat frîu liber

9
vorbelor și mi-a reprodus cea mai înfricoșătoare
destăinuire pe care i-o făcuse lui vreodată un client, în
scurta sa carieră, de nici trei ani de zile. În scurta noastră
carieră. Am fost impresionat. Să porți atîta vreme în
seifurile conștiinței tale de jurist, așa cum purtase
Bastian, un adevăr cumplit, cu care te-a încărcat un
amărît de client, adevăr pe care, asemenea unui duhovnic,
să nu-l dezvălui nimănui, nimănui altcuiva, în afară de
mine, fratele „mai mic”, deși ceea ce ți se încredințase
avea gravitatea unui omor – că despre un omor era vorba,
chiar dacă fusese comis, cum spun, involuntar –, la a
cărui tăinuire, prin tăcerea ta, ai putea fi considerat
părtaș, iată forța lui Bastian! Păstrîndu-și frumosul obicei
de a nu trăda numele celui despre care vorbea, Bastian se
dezlănțuise totuși, de data asta, redîndu-mi mie cuvînt de
cuvînt și fără nici un menajament dialogul pe care l-a
avut el cu clientul. Faptul m-a uimit puțin atunci, în
momentul relatării. De unde știa Bastian că tînărul
neexperimentat care eram eu, mereu mai neexperimentat
decît el, deși aveam aceeași vechime în profesie, va
suporta fără consecințe o atît de brutală dezvăluire?

10
 2

Un rău atît de rău nu putea să nu mi se-agațe de

suflet, pur și simplu am ucis, am ucis un om, ce zici de
asta, astfel suna fraza pe care i-o declamase lui Bastian
acel client, după ce avocatul îi deschisese ușa și-i
indicase, plictisit, fotoliul pe care să se așeze. Asta a fost
fraza pe care Bastian o auzise după doar doi ani și nouă
luni de carieră avocățească și care l-a marcat și pe mai
departe, frază pe care mi-a reprodus-o cu exactitate și
mie, fratelui său mai mic, fără să o lase să se răcească
măcar, să se așeze. Cum clientul a rostit-o îndată ce-a
intrat în cabinet, fără a aștepta s-ajungă la fotoliu și să i
se pună vreo întrebare, înfuriindu-și avocatul din prima,
Bastian a luat mai întîi decizia pripită că pe insul ăsta, pe
care de altfel îl primise atunci pentru prima oară, nu-l va
mai primi, cu toate că nu s-a-ntîmplat așa. Atenție la cel
care ți se confesează, mă avertizase fratele meu Bastian
nu o dată. Cel care ți se spovedește sub rugămintea
tăinuirii te leagă pe viață de el, tu devenind vasalul lui, și
nu invers. Cît de tare a greșit acel nefericit grăbindu-se cu
vorbele înainte de-a fi cazul și cît de tare trebuie să se fi
enervat pînă și Bastian, atunci, am înțeles imediat, căci
nimeni n-avea să cunoască vreodată mai bine decît mine
felul de-a fi al lui Bastian. Știam deja că avocatul își
primea clienții la fel de taciturn cum îi și asculta, cum îi
și conducea la ușă, avînd grijă să-i expedieze cît de
repede, cu o simplă înclinare din cap sau cu un braț
întins, rezumîndu-se la comenzile trupului. Ceea ce nu
știusem eu pînă în ceasul în care mi s-a confesat Bastian
era că acest comportament ușor autist al lui din ultima

11
perioadă se datora tocmai grozăviei pe care i-o
încredințase atunci acel ins.
Cît timp clientul ucigaș i se mărturisise în cabinet,
Bastian a fost cuprins de un acces violent de tuse, pe care
și l-a putut explica, dar nu și reprima. Înștiințat de
amănuntul ăsta, găsisem și eu că refuzul instinctiv al
bietului avocat de-a îngurgita ceea ce i se relata atît de
tranșant era cît se poate de legitim. Nimeni nu e pregătit,
în nici un moment, pentru a conține o spovedanie atît de
sinistră, plesnetul gîndurilor negre ale altcuiva în plină
față te poate arunca într-o clipită în cea mai tenebroasă
derută. Asemenea tentative de-a plasa altuia mîzga
propriei tale conștiințe ar trebui sancționate prin lege,
gîndisem atunci, crispat eu însumi de agresiunea
adevărurilor care urmau să mi se încredințeze și mie,
chiar dacă aceste adevăruri aveau s-ajungă la mine într-
un mod intermediat, prin Bastian, așa cum ajung la mine
toate adevărurile lumii ăsteia, numai prin Bastian, motiv
pentru care nu pot simți pentru fratele meu Bastian decît
recunoștință și venerare. Imprudentul care ți se
confesează cu fapte neplăcute nu știe că tu, cel care-l
asculți, nu compasiune vei simți pentru el, ci, dimpotrivă,
doar ură și dispreț, de vreme ce acea destăinuire îți va
reactiva și ție seifuri contaminante, otrăvite, pe care pînă
atunci ți le păstraseși bine ferecate, îmi spusese în atîtea
ocazii Bastian. Făcînd un efort emoțional pentru care încă
nu fusese prevenit, oricît de îndoctrinat era prin natura
meseriei lui și oricît de excitantă găsise ipoteza că
menirea lui era să se „ghiftuiască” toată viața cu
problemele celorlalți, acum, ascultîndu-și clientul,
Bastian băuse grăbit cîteva înghițituri din paharul de pe
brațul șezlongului, pregătindu-și gîtlejul pentru ceea ce

12
tocmai avea să treacă prin el. În tranzacția asta, a noastră,
vorbește mai întîi clientul, de-acord, se repezise Bastian
să-l oprească pe oaspetele său cu tonul cel mai oficial
posibil, dar atenție la ceea ce spui, credeam că știi.
Tranzacție? Ce fel de tranzacție?! tresărise ucigașul, căci,
oricum am lua-o, cu adevărat un ucigaș era cel care i se
spovedea atunci lui Bastian, și, întrebînd, omul avusese
un scurt reflex de-a se ridica, mi-a spus Bastian, dar își
amintise mîna fermă care i s-a proptit pe umăr cînd se
așezase pe fotoliu. Și a fost mîna lui, a lui Bastian, mi-a
spus Bastian, deși nu mai era nevoie să mi-o spună. Am
simțit-o eu însumi pe proprie piele ori de cîte ori Bastian
mă ținea ca sub lacăt în asemenea perorații. Nu știu
despre ce tranzacție vorbești, a spus făptașul, de unde să
știu, nu mi-a spus nimeni pînă acum. Bine, bine, lasă, îl
repezise agitat Bastian, haide, ești bun să-mi repeți ce-i
cu visul ăla, trebuie să-mi repeți, mă interesează tot ce-i
legat de el, din momentul ăsta eu nu mai zic nimic,
nimic, dar absolut nimic, își avertizase novicele avocat
Bastian Carp clientul ucigaș. N-a fost însă nevoie de nici
un avertisment, insistența cu acel trebuie și reluarea
acelui nimic sunaseră neîndurător și totodată ademenitor.
Dar n-a fost vorba de nici un vis, hei, tu n-auzi, e un fapt
real, e-un omor real ceea ce-am comis, avocățelule,
băiete, te rog să mă crezi, ce dracu’, știu ce spun, de-asta
sînt aici, nu mai pot trăi cu oribila faptă lipită pe creier,
trebuie să ți-o spun, nu mai pot, mă-nțelegi?! strigase
omul cu ultimă nădejde, în timp ce Bastian își
desprinsese isteric, cu neașteptată ușurință, bazinul din
curbura șezlongului, care părea croit după șoldurile lui
pietroase, și se ridicase fără a-i atinge lateralele, chiar
fără să clatine paharul. Izbutise să nu provoace nici cel

13
mai mic scîrțîit, mi-a spus Bastian, în timp ce mie toate
detaliile astea selectate de Bastian anume pentru mine, și
mai ales intonația intrigată cu care-mi bălăcea urechile
începeau deja să mi se pară suspecte. Cît făptașul și-a
plasat mărturisirea abominabilă, avocatul alesese strict
culoarul îngust, pe lungimea căruia știa cu precizie că
parchetul uscat nu face zgomot, înaintînd doi pași către
fereastra a cărei draperie rămăsese pe jumătate deschisă,
atît cît să mai intre o dîră de lumină. Cu fălcile
descleștate, inhalase gura vitală de oxigen, apoi se
aplecase și îndesase sub covor cei cîțiva franjuri laterali,
scăpați în afară. Bastian nu suportă franjurii, nu suportă
franjurii de nici un fel, mi-a repetat asta de cîteva ori pe
durata istorisirii, deși nu era nevoie să mi-o repete, ca
frați ne cunoaștem toate fobiile, cu această insistență
făcîndu-mă să-mi dau seama cît de grav ar fi și acum
pentru Bastian să vadă dinaintea lui un covor cu franjuri.
Simpla lor imagine îl făcea să asude. Asta avea să mi se-
ntîmple și mie, și nu doar de la momentul acelei relatări
nefaste a lui Bastian, ci de cînd mă știu, ajuns în stare ca,
de fiecare dată cînd călcam și calc eu însumi peste
covoarele noastre, să ascund și eu franjurii pe dedesubt.
Bolile psihice sînt cele mai contagioase, îmi spusese nu o
dată Bastian. Oricîtă desconsiderare și oricît dezgust ai
simți pentru slăbiciunea celui care ți s-a confesat, spunea
Bastian, desconsiderarea ta și dezgustul tău nu sînt un
antidot suficient pentru a anihila efectele intoxicației cu
care te-a pricopsit celălalt.
Și-acum: oare fără să-și dea seama, mă
întrebasem, sau, dimpotrivă, cu bună știință, Bastian îmi
transfera mie tocmai ce încasase el însuși ca avocat de la
cel mai incomod client al său, descărcînd același balast

14
inflamabil, al aceleiași remorci, direct, și pe asfaltul
creierului meu, în plină scînteiere a zilei?
Unde mai pui că a fost o crimă de după-amiază,
nici măcar una de noapte, asta a mai auzit Bastian din
gura mărturisitorului, doar atît a mai putut s-audă cu toată
claritatea, mi-a mai spus Bastian, pentru că acela a fost
momentul din care a început să nu mai poată urmări
spusele omului, mi-a recunoscut, în sfîrșit, Bastian. Pur și
simplu avocatul de talent nu s-a mai putut concentra. A
așteptat însă cu aceeași ardoare continuarea confesiunii,
despre care știa că și-o va aminti în detaliu mai tîrziu. La
fel ca mine, Bastian avea acea capacitate uluitoare de-a
reconstitui ulterior vorbele pe care le pierdea intenționat
în momentul enunțării lor. Constatasem asta. Fratele meu
avea și el acea capacitate extraordinară de-a se proteja de
scîncetele inutile ale clienților, lăsîndu-le în aparență să-i
treacă pe lîngă urechi, pentru ca mai apoi să le refacă
intact, atunci cînd avea timp și chef. Cînd se relaxa. Cum
intervalul în care i se confesau indivizii însuma cîteva ore
bune pe zi, bruiajul acelor sporovăieli îl detașa perfect de
tot ce-l înconjura, spunea Bastian, și-l adîncea mai bine
decît orice în propriul abis.

La fel îl adîncise și scena acelui omor

nepremeditat, accidental, pe care Bastian și-o reactivase
în memorie cu întîrziere și pe care mi-o reproducea mie
acum cu lux de amănunte.
După fuga omului de la locul cu pricina, mi-a
spus Bastian, trecuseră opt săptămîni. Paradoxal, pe
șoferul imprudent, dar mai puțin imprudent decît pietonul
care-i răsărise brusc dinainte și despre care n-aveam să
mai aflăm vreodată ceva, părea că nu-l mai stînjenea

15
nimic. Atunci, de ce-ai venit, ce cauți la mine, îl întrebase
Bastian Carp. Nimeni nu s-ar fi gîndit la ceea ce-a urmat,
i-a spus acel client avocatului Bastian, care selecta acum
pentru mine, contrar obiceiului, fiecare vorbă a celui care
i se spovedise, exact așa cum o auzise și el. Oamenii nu
se gîndesc decît la ceea ce cunosc, mi-a precizat Bastian,
iar de-așa o întîmplare clientul său nu se mai izbise, cu
siguranță. Cazul pe care autorul omorului nepremeditat i
l-a încredințat, mi-a spus Bastian, n-a fost doar un caz
care nu se uită ușor sau poate niciodată. A fost unul cu
adevărat coșmaresc tocmai pentru că finalul lui nu se
produsese încă. Un final neconsumat, așa cum au existat
multe alte finaluri, neelucidate și nedivulgate, ale altor
cazuri și culpe care aveau să i se perinde lui Bastian prin
memoria sa de avocat, spunea Bastian. Numai că ăsta nu-
i dădea făptașului pace. Cum nu i-a dat pace nici lui
Bastian, care-l tăinuia. Cum nu mi-a dat și nu-mi mai dă
pace nici mie, de cînd l-am aflat. Pentru bărbatul care
ucisese fără voie numai pentru că se grăbise, mi-a spus
Bastian, ca și pentru Bastian, care-l ascultase, ca și pentru
mine, care-l ascultasem pe Bastian, important era doar
finalul. Nu conta parcursul, doar rezultatul. Important era
doar el, finalul, iar finalul nu se consumase încă. Era
enunțul pe care făptașul i-l repetase lui Bastian de zeci de
ori, îmi spunea Bastian, exact cum și-l repetase sieși cînd
era singur. Căci, din disperare, omul ajunsese să
vorbească și singur. Important-era-doar-el-finalul. Era
propoziția pe care Bastian și-o repeta, și el, la nesfîrșit și
pe care mi-o repeta acum la nesfîrșit și mie, ca pe-un
slogan. Cel care comisese accidentul vorbea singur chiar
și cînd vorbea cu ceilalți, dublîndu-și cuvintele cu un alt
discurs, interior, totuși controlîndu-se în afară, și asta

16
admirase Bastian la el, îmi spunea Bastian, măcar asta
putuse să-nțeleagă avocatul de la un client inteligent de-
al său care i se confesase fără rezerve, cum nu i se mai
confesase nici un altul pînă acum, oamenilor mereu le
mai rămîne ceva de ascuns, nu se dezgolesc cu totul, mi-a
repetat Bastian de multe ori, de prea multe ori. Din ziua
în care a săvîrșit acel accident, omul a clacat, mi-a spus
Bastian apăsat, dezvelindu-și toată dantura, și omul a
știut că a clacat, deși ceilalți n-au sesizat nimic, pentru că
slujbașul exemplar care era a continuat să trăiască printre
semeni, a avut tăria să trăiască de parcă nu i s-ar fi
întîmplat nimic. Doar dinaintea lui Bastian se înfățișa tot
mai aplecat, tot mai neîngrijit. Boala se dovedea mai
puternică decît organismul și capacitatea lui de îndurare,
spunea Bastian, iar vinovatul însuși înțelegea pe zi ce
trece că, mai devreme sau mai tîrziu, îl va învinge.
Cît despre Bastian, povara acelei confesiuni era și
pentru el de nesuportat. N-a divulgat-o imediat altcuiva,
în afara mea, cum ar fi trebuit s-o facă, dar n-a divulgat-o
nici mai tîrziu organelor în drept. A înteles că n-are
încotro decît să continue să se întîlnească cu făptașul. N-a
mai avut încotro. Clientul care comisese omorul, îmi
spunea Bastian, îl frecventa zilnic, de două luni,
nespunînd asta nimănui, cum nici Bastian n-a spus-o
nimănui, în afara mea. Totuși, nici unul, nici celălalt n-au
mai avut pace de cînd cu dezvăluirea incidentului, mi-a
spus Bastian. Ceva ca o particulă minusculă de zgură i se
înfipsese avocatului în colțul corneei, nemaiputînd fi
scoasă de nici o pensetă chirurgicală, sîcîindu-l, rămînînd
acolo să-l irite pe veci. Nu, nu pe veci, nu, așa ceva nu se
poate suporta, mi-a spus Bastian, și eu l-am crezut cum
nimeni n-a crezut vreodată pe cineva, pentru simplul fapt

17
că, atunci cînd mi-a spus asta, Bastian m-a privit ferm în
ochi de parcă mie îmi suna avertismentul, iar nu lui însuși
sau acelui ucigaș.

18
PARTEA A DOUA

19
20
 3

Era timpul. Ceasul arăta două noaptea, prima

noapte din iunie. Ploua abundent, mărunt. Dacă m-aș fi
luat după semnalele de-afară, ar fi trebuit să nu mă mișc
din casă, dar, cum orice gest măreț cere sacrificii pe
măsură, m-am pregătit să ies. Mi-am luat sandalele de
grădină. Fără ciorapi. Am smuls de pe piciorul unui
scaun răsturnat colanții cafenii și de pe buza unui sertar o
cămașă boțită, cu carouri. Prevăzător, mi-am agățat sub
braț și un pulover. Nu m-am pieptănat, nu m-am spălat pe
dinți. Îmi simțeam gura coclită. Am pornit pe jos, fără să-
mi revizuiesc ținuta. Am ales drumul cel mai lung, s-
ajung la postul de poliție ud pînă la piele. Poate de data
asta voi avea noroc. Știam. Aspectul neglijent poate
favoriza impresia de suspect. Portarului care a răspuns
soneriei abia într-un tîrziu, altul decît cel de cu o noapte
și de cu două nopți în urmă, un ins supraponderal, cu
pantaloni verzui, mai scurți din cauza bretelelor petrecute
direct peste maioul îngălbenit la subsuori, i-am spus că
vreau să fac un denunț. Ce denunț, a întrebat omul
căscînd, un autodenunț, am rectificat eu, aici nu-i adăpost
pentru nenorociți ca tine, lasă gargara, vezi-ți de treabă,
du-te-n șanțu’ mă-tii, din care-ai venit, m-a concediat
portarul, din ce șanț vin nici nu gîndiți și pentru ce-am
făcut nu m-ați ierta, i-am spus voit politicos, iar mîine va
fi prea tîrziu, atît vă zic, nu veți fi iertat nici
dumneavoastră, cînd va afla tot orașul că nu m-ați
ascultat. Tremuram, colanții mi se lipeau ca frunzele ude
de picioare, apa din păr îmi încețoșa ochii pe care mi-i
ștergeam cu dosul mînecii neîncheiate, ce cretin am fost,
ce cretin și neinspirat, să vin prost îmbrăcat, să nu fiu luat

21
nici azi în seamă, m-a săgetat o slăbiciune în genunchi și,
de epuizare, m-am proptit de catul ușii, în timp ce
paznicul m-a prins de cot, mi l-a presat, obligîndu-mă să
m-așez chiar acolo, pe ultima treaptă, încă nelinsă de
ploaie. Îhî, așteaptă, mi-a zis omul, privindu-mă mai
atent și retrăgîndu-se lent, cu spatele, ținîndu-mă sub
ochi. Măcar ăsta promitea să m-asculte. Am iscodit pe
după el, în încăpere. În afară de portar, nimic nu era
schimbat aici. Aceeași masă pătată și șubredă, aceeași
scrumieră plină, același telefon unsuros, cu amprente.
Omul s-a întors și mi-a închis ușa-n nas. A vorbit cuiva la
telefon pe un ton agitat, bine, bine, zicea, bine, să trăiți. A
revenit lîngă mine. M-a smucit de braț, m-a condus pe un
coridor lung pînă la o ușă compartimentată cu multe
geamuri subțiri, și imaginea acestui coridor, dar mai ales
imaginea acestei uși m-a relaxat și m-a încurajat, poate
azi îmi va ieși, voi fi în sfîrșit crezut, ușile cu acest tip de
ferestruici, cum e și ușa mea de-acasă, sînt preferatele
mele, vederea lor îmi face bine. Încăperea în care am fost
împins și lăsat singur, în picioare, lîngă perete, era la fel
de goală precum cușca în care intrasem de-afară. Doar
două scaune, de-o parte și de alta a mesei, exact cum le
vezi prin filme, și brusc am avut sentimentul că joc și eu
un rol, poate chiar îl jucam, nu mai știam sigur, același pe
care am încercat să-l joc și cu o noapte în urmă, și cu
două, cînd am bătut la aceeași poartă a postului de
poliție, însă fără succes, pentru că toate rolurile pe care le
maimuțărim în viață sînt fără succes, cum obișnuia să
spună Bastian. Mi s-a făcut dintr-o dată frică, de parcă
abia atunci mi-am dat seama la ce urma să mă expun, eu
nu jucam totuși în nici un film, deși îmi regizasem eu
însumi un rol pe care mă-nverșunam să-l onorez pînă la

22
capăt. Oricît de labilă a fost mereu relația mea cu
părintele meu, chirurgul Leon Carp, autorul omorului
prin accident, din acea zi nefastă pentru el, ca și pentru
noi, cei ai casei, n-aș putea să-i divulg vina cîtă vreme el
ni se confesase cu toată încrederea numai nouă, fiilor lui,
iar autoritățile statului nu i-o reperaseră încă. În același
timp, fiind un cetățean onest, aveam și obligația să sprijin
aceste autorități. Și cum puteam s-o fac, dacă nu luînd
asupra mea toată povestea asta?
O durere ascuțită mi s-a pus în coșul pieptului, era
limpede că intrasem într-un loc special, cu care nu te poți
juca, fiindcă te îndeamnă la un mod mult mai responsabil
de a-ți privi faptele, și da, eu n-aveam ce-mi reproșa, eu
aveam această responsabilitate. Pentru că sînt vinovat,
am șoptit pentru mine, încercînd să intru cu totul în
raționamentul părintelui meu, care i se confesase lui
Bastian și, indirect, mie, fără să se gîndească la răul pe
care ni-l face încărcîndu-ne cu acest adevăr, cu vinovăția
lui, adică. Sînt vinovat, și, dacă sînt vinovat, dacă mai am
șansa asta, va trebui să și conving, și asta cît de repede,
acum, imediat, pînă nu-mi ia altul locul. Dar... dacă
nu..., dacă nu pot fi eu vinovatul? Am simțit fizic spaima
frisonîndu-mi țeasta și transformîndu-mi întrebarea în
gîndul cel mai înnebunitor pe care l-am avut vreodată, cu
care știam că nu voi mai putea continua, pe care nu-l voi
mai putea duce, dar dacă n-a fost el, dacă n-am fost eu?
Și-n acel moment o altă întrebare, care era aproape un
urlet, deși știam că eu vorbisem doar în șoaptă, mi-a ars
urechea stîngă, ce-ți trebuie, care-i treaba, pentru că n-
auzisem agentul intrînd, deși m-așteptam să-l văd, dar l-
am văzut abia atunci, acolo, la un pas de mine, cu ochii
umflați de somn, echipat într-o cămașă albă neîncheiată,

23
pantaloni de uniformă și-n picioare cu papuci de casă din
pîslă. Cum m-a abandonat și s-a dus să se-așeze, ocupînd
scaunul cel mai apropiat, lăsîndu-l liber pe cel de dincolo
de masă și uitînd să mă poftească și pe mine să iau loc, zi
odată, ce vrei, ce spui, ce-ai făcut, zi tot și repede,
tîmpitule, m-a somat iar polițaiul, fără să mă privească,
înghesuindu-și vorbele într-o formulă care-i intrase în
reflex de mult. Și-a trecut degetele prin păr, într-o
încercare de-a și-l netezi, trezit cum părea de pe
canapeaua de serviciu. Am..., am..., am încercat eu să
îngaim, dar m-am blocat imediat, ce-aș fi putut să spun,
n-aveam ce, și am tăcut cu capul în jos. Ce-ai făcut,
spune odată, dă-i drumu’, a insistat de data asta pe un ton
mai coborît agentul, care-și aplecase și el capul, cu
palmele fixate între picioare, de parc-ar fi vrut s-
ațipească. Și-atunci: Un rău atît de rău nu putea să nu mi
se-agațe de suflet, pur și simplu am ucis, am ucis un om,
ce ziceți de asta, am declamat eu pe nerăsuflate vorbele
făptașului care i se confesase lui Bastian și, prin el, și
mie.
Privind trupul încovoiat al agentului, gata să se
prăbușească de pe scaun fără nici un fel de reacție, am
avut cu adevărat acea primă fază a unei revelații, în care
nu m-am mai îndoit, am reușit să nu mă mai îndoiesc de
vinovăția mea, acum ar fi momentul tău de glorie, mi-am
spus eu în vîrtejul acelei iluminări infernale, ăsta-i
momentul de care ai parte și pe care n-ar trebui să-l ratezi
sub nici un chip, dacă ai vrea să fii crezut. Măcar pe ăsta.
N-ar trebui, dar l-ai ratat! Un omor săvîrșit cu luciditate,
aici, pe loc, mi-am spus, o lovitură mortală pe care s-o
execuți impecabil, de care s-apuci să și fii conștient, iată
ocazia care n-ar trebui pierdută, ocazia în care ai putea

24
dovedi ceea ce aveai de dovedit. Dacă nu vinovăția ta
întru totul, cel puțin probabilitatea c-ai putea fi tu
vinovatul și în celălalt caz, al accidentului, mi-am spus.
Agentul somnola. Erau momente propice. O exhalație
mentală putredă, din cele pe care le regretăm și totuși le
dăm drumul. Așadar, n-aș avea altă soluție pentru a fi
crezut, dacă tot țin atît de mult să fiu crezut, decît
săvîrșind și acest omor, aici, asupra polițaiului, în sfîrșit
în deplinătatea facultăților mele mintale și aproape în
văzul tuturor. Abia atunci aș ști eu ce să răspund la o
viitoare întrebare, aș avea ce, abia astfel, văzîndu-mi
victima în carne și oase căzînd prăbușită dinaintea mea,
aș fi eu sigur pe mine, am gîndit. Și cine să mă
condamne? Cine își poate închipui chinul pe care-l
trăiești simțindu-te cumplit de vinovat, nu numai de-
acum, ci de-o viață întreagă, fără să știi de ce, fără să știi
dac-ai făcut ce-ai făcut, pe cine și cu ce-ai lovit, cu fapta
ori cu vorba? Cine are dreptul să judece ce e-n mintea
unui depresiv?
Nu eram eu în stare, n-am avut puterea să lovesc.
Nu că n-ar fi avut sens. N-am avut puterea fizică atunci,
cînd îmi simțeam mîinile goale lipsite de orice vlagă, asta
neînsemnînd însă că tatăl meu n-a putut s-o aibă, cum o
avusese cîndva... a avut-o oare? Consolat, îngăduitor cu
propria neputință, aș fi vrut ca agentul să dispară, să cadă
jos, mort, desfigurat, fulgerat pur și simplu doar sub
voința mea. O țeastă în picaj, tîrînd după ea zdrențe
încleiate de piele și păr sîngeriu, antrenate de curent, fără
a mai fi nevoit să-mi ating și eu victima cu brațele mele
slăbite, vrînd să mă substitui făptașului, vinovatului
pursînge, eu, vinovatul-nevinovat-perfect-convins-de-o-
viață-de-vinovăția-lui, un amărît de douăzeci și cinci de

25
ani, ochelarist și deșirat, cu fizicul meu scheletic de
mascul nereușit, mult prea îngust în umeri și prea lat în
șolduri, cu o disproporție corporală pe care continui să
mi-o port la fel de vinovat de cînd mă știu, care mă
scîrbește și mă umple de dispreț de sine, umplîndu-mă, în
același timp, de disprețul cu nimic mai ponderat pentru
bărbații armonios construiți, cărora li s-a dat avantajul
ăsta anume parcă pentru a mă ridiculiza pe mine și pentru
a-mi spori umilința.

26
 4

A treia zi de la autodenunțul și arestul meu

preventiv. La orele opt ale dimineții, cu cîteva secunde
înainte ca sediul poliției să-și deschidă poarta, primul
care mi-a călcat pragul celulei a fost un ins grăbit. Ar fi
trebuit să m-aștept, de vreme ce unii oameni, cei mai
mulți, sînt grăbiți, așa cum mă avertiza mereu Bastian.
Așa cum eu însumi mă grăbisem să vin pe lume imediat
după el, cum îmi repetase, nu o dată, fără măcar o undă
de dojană, fratele meu geamăn Bastian. De cînd mi i-a
vorbit el de rău, am ajuns să nu mai suport oamenii
grăbiți, pe care pînă atunci nici nu-i observasem. Să spun
exact „pînă cînd”, cu specificarea precisă a zilei sau a
lunii în care Bastian mi-a vorbit prima dată despre ei, asta
n-aș putea s-o fac, din simplul motiv că vorbele lui
Bastian mi se insinuau de cînd mă știu nu doar în
gîndirea, dar în toată ființa mea, anatomică sau de spirit,
de carne sau de conștiință, și se insinuau pe nepregătite,
eu nu eram cu nimic avertizat că acele vorbe vor veni, că
vin, mă năpădeau într-un mod atît de insidios și de
năvalnic, atît de dintr-o dată, că-mi penetrau în sînge prin
toate celulele și membranele și simțurile, lipindu-mi-se
imediat ca o folie fină de toate convingerile, schimbîndu-
le radical pe cele vechi cu altele, neștiute, și asta cu o
viteză halucinantă. Cînd te grăbești, cînd alergi ca
bezmeticul cu privirea fixă înainte, fără să te uiți în lături,
fără să mai auzi ce se petrece în jurul tău, ești cel mai
jalnic om. Mintea nu-ți mai funcționează, spunea frate-
meu Bastian, încă din anii noștri cei mai fragezi,
încovoindu-se în poziția ogarului în alergare, făcîndu-mă
și pe mine să iau aceeași poziție, pe picior de start, pînă

27
percepeam încordarea „maestrului” meu scurgîndu-mi-se
și mie direct, prin braț, în genunchi. Pînă genunchii
începeau să-mi tremure. Mintea ta a rămas cuplată pe
obiectivul spre care ai decis să alergi, spunea micuțul
Bastian menținîndu-și spinarea cocîrjată, nelăsîndu-mă
nici pe mine să mi-o îndrept sub nici un chip, chiar dacă
Bastian n-o făcea în mod fățiș, dar, inexplicabil, eu
simțeam că eu însumi n-am de ales, reacția de-a copia
gesturile unicului meu frate, pe care-l iubesc mai mult
decît orice pe lume, venea de la sine, ca o replică intimă,
deloc dirijată. Acum, gonind spre obiectiv, o faci din
comanda acelui impuls inițial, spunea mai tîrziu și
adolescentul Bastian, privindu-mă peste umăr și săpîndu-
și instantaneu, fără ajutorul brațelor, două albii paralele
între sprîncene. Iubeam la disperare cutele astea care se-
adînceau pe fruntea lui Bastian, mai pe urmă și pe fruntea
mea, mai ales cînd se concentra să-mi explice mie ceva.
Alergi ca un animal căruia i s-a strigat o formulă și el
doar gonește încotro i s-a indicat, fără să se abată de la
traseu, fără să mai recepteze alte semnale ale mediului
prin care aleargă, spunea Bastian. Între atîtea lucruri
asupa cărora îmi atrăsese atenția Bastian, portretizarea
asta, a omului grăbit, mă preocupa cel mai mult în
momentul de față, și nu puteam să nu-mi amintesc de
aceeași ambiție grijulie cu care venise de fiecare dată
spre mine Bastian, vrînd ca eu, frățiorul lui, să știu cît
mai multe despre oamenii grăbiți. Spusele lui Bastian
erau ca niște atingeri moi ale degetelor lui pe pielea celui
care-l ascultă, atingeri atît de ușoare, încît ar fi pus pe
oricine în dificultate dacă acel „oricine” ar fi trebuit să
recunoască și punctele exacte în care le percepe. Eu însă
simțeam aceste atingeri pe fiecare milimetru al trupului

28
meu, știam că Bastian mă iubea mult atunci cînd îmi
vorbea îndeosebi despre oamenii grăbiți. Fratele meu,
Bastian, mă iubea mai mult decît m-au iubit părinții, de-
asta eram sigur. Oamenii grăbiți sînt cei mai slabi
oameni, asta am înțeles eu, adolescentul Gregor, de la
fratele meu „mai mare”, de-a lungul celor douăzeci și
cinci de ani cîți număr eu acum, cîți numărăm noi acum,
verdict care mi-a indus și mie în cele din urmă un
sentiment de profundă respingere pentru asemenea
specimene. Am ajuns chiar să le urăsc. Oamenii grăbiți
sînt cei mai inepți oameni, spunea Bastian, iar eu, și
numai pentru sonoritatea cumva înfundată și tîmpă a
celor două consoane care închideau cuvîntul ăsta, inept,
uram oamenii inepți. Uram mai multe categorii de
oameni, dar, datorită lui Bastian, pe cei grăbiți și agitați îi
uram cel mai mult. Oamenii ăștia îmi transmiteau o stare
mizerabilă și, deși dinaintea lor eu făceam eforturi
supraomenești să mă protejez, oricît m-aș fi străduit să
mă strecor în afara cîmpului lor energetic, cu toate
avertismentele lui Bastian legate de pericolul pe care-l
prezintă emanația lor negativă, în prezența lor mă
prăbușeam mereu în vîltoarea unui derapaj sufletesc
atroce. Bastian considera manifestările fizice ale
oamenilor grăbiți ca fiind somatizarea prostiei. Nu poți fi
inteligent dacă dai din mîini fără rost, ca o șopîrliță
nehotărîtă prin ce gaură să intre sub piatră, să se
adăpostească, spunea Bastian, nu poți fi inteligent dacă-ți
răsucești șuvițe de păr pe după falange sau dacă-ți
agresezi interlocutorul smucindu-l de mînecă la fiecare
vorbă. Eram impresionat. Nici eu nu suportam să fiu
atins, nu suportam să fiu atins de cînd mă știu și mă
consideram norocos că nu fusesem răsfățat cu mîngîieri

29
nici din partea părinților. Cu mîngîieri nu, dar cu vorbe
umilitoare, da, ce urît ești, mă, Greg, mă întîmpina tata
cînd reveneam acasă, prin clasele primare, cum poți fi atît
de slab, nu mă mir că te-a acostat ăla în parc, toate
vorbele astea amintindu-mi obsesiv, ani la rînd, pînă
tîrziu, de după-amiaza în care, întorcîndu-mă de la înot,
singur, prin parc, am fost într-adevăr acostat de un
individ care se ținuse scai de mine, oferindu-se să mă
ajute, să mă înscrie el la încă un sport, altul decît înotul,
individ pe care eu chiar îl însoțisem cale de cîțiva metri,
apoi brusc am început să plîng, m-am întors și am fugit
într-un suflet pînă acasă. Nu le-am spus nimic alor mei,
tata tocmai relata cu lux de amănunte un nou caz de viol,
încheiat cu o crimă, una dintre acele detalieri detestate și
de mine, și de Bastian, dar frecvente în casa chirurgului
legist Leon Carp, părintele nostru, așa că lor eu nu le-am
povestit incidentul decît cîteva zile mai tîrziu, cînd am
împlinit nouă ani, mai bine nu le-aș fi povestit.
Tot ce poate gîndi omul grăbit în goana lui tîmpă
este să pună picior după picior pe asfalt, să nu se
împiedice, spunea Bastian. În asemenea stări se produc și
cele mai multe accidente. Dar și crime, spunea Bastian,
dar Bastian spunea atît de multe, încît de la un punct
încolo începeam eu însumi să obosesc, să nu-l mai pot
urmări. Ce urmează, ce va fi? întreba Bastian melancolic
și de fiecare dată părea că mă întreabă pe mine, aflat și eu
clipă de clipă în alertă, intimidat de teama c-aș putea fi
întrebat și n-aș ști ce să-i răspund. Numai că Bastian își
răspundea pe dată, singur, eliberîndu-mă de complexe și
aruncîndu-mă ca pe un nou-născut în valuri, în valurile
retoricii lui impecabile. Ce frumos le explica Bastian pe
toate, fir cu fir, și pentru un timp îl ascultam fascinat, de

30
parcă despre mine era vorba, și, chiar dacă nu era despre
mine, simțeam că toate enunțurile astea ale lui îmi
puneau ordine-n gînduri. Îmi plăcea la nebunie să-mi
ascult fratele. Îmi plăcea cel mai mult să-l ascult pe
Bastian, între atîtea guri care se deschideau, se deformau
vorbind, plescăiau, se-mbăloșau, supurau și iar se
închideau, dinaintea mea, zilnic. Așa cum atîtea guri se
deformează, plescăie, se-mbăloșează și supurează
dinaintea mea, și aici, zilnic.

Insul care mă vizita acum avea exact înălțimea

mea. Omul îmi stătea atît de aproape, încît n-am putut să-
mi abat privirea către brațul lui rămas în aer. Dar poți
vedea un braț fîlfîind în preajmă și fără să-l privești
direct. Străinul reușise să înainteze atît de mult în
răstimpul scurs de la deschiderea ușii pînă să ne aflăm
amîndoi față-n față încît m-am simțit ca prins de falcă și
ținut astfel, cu capul imobilizat, cu ochii lui înfipți în
ochii mei. Unii indivizi se apropie prea mult de tine,
grețos de mult, periculos de mult, spunea Bastian, și de
asemenea specimene trebuie să te ferești ca de dracu’.
Asemenea specimene ajung să-ți ia tot aerul. Cum s-ar
spune, eram avertizat și pentru această împrejurare
primejdioasă. Și totuși fusesem prins pe picior greșit, asta
nu-mi puteam ierta. Trupul unui ins oarecare, ajuns cît pe
ce să se lipească de trupul meu, iată tabloul care mă
umplea de furie și scîrbă. Ce nu fac indivizii grăbiți
pentru a se asigura că vor cîștiga încă puțin spațiu!
Apropierea asta, exagerată, a unora de tine, o apropiere
atît de mare încît ochii celuilalt par să te paralizeze,
nepermițîndu-ți să mai vezi nimic în lături, îmi repugna și
mie, care nu suportam să fiu iscodit în detaliul

31
fizionomiei mele sau, Doamne ferește, să fiu atins. O
mică ezitare în echilibru, o mișcare involuntară, și iată-te
atins, dacă nu cumva gestul va fi făcut intenționat. Cu
ochii înfipți în ochii mei, intrusul continua să-și țină
brațul ridicat. Și-abia cînd s-a resorbit instinctiv doi pași
în spate am putut clasa și mai bine tipul de om grăbit
care-mi stătea dinainte: vreun amărît de avocățel
desemnat din oficiu, pus pe fapte „mari”, să... mă apere.
Or, eu tocmai asta nu vreau. Îndată ce și-au lăsat puțină
larghețe, ochii i s-au rotit fulgerător, scotocind mai întîi
penumbra din stînga, apoi pe cea din dreapta. „Salonul”
care mi s-a rezervat e mereu în penumbră, eu nu agreez
lumina. Cred c-au ținut cont de asta cînd m-au „cazat”,
cu toate că nu mi s-a confirmat. Gardianul căruia i-o
spusesem încă de cînd ne îndreptam spre gaura în care
urma să fiu reținut nu mi-a răspuns. Nu mi-a răspuns,
doar a rîs. Oricum, nu-mi imaginasem că începutul
eforturilor mele de a-mi clama vinovăția se va anunța atît
de prost. Am făcut imediat socoteala. Dacă cel care mă
căuta acum, precum și cei care mă vor iscodi de-acum
încolo își închipuie că din clipa în care am decis să-mi
scot sufletul pe tarabă ei știu totul despre mine e jalnic.
Nu așa se tratează un caz nou pe care vrei să-l pătrunzi.
Orice creier uman își are universul lui magic, fiecare
cotlon al său sau „sertar” își are propria poveste și
propriul mister, spunea Bastian. Nu dai buzna să le calci,
să le negociezi pînă nu ai dreptul s-o faci, pînă nu-ți obții
acest drept. Ca să le înțelegi, trebuie mai întîi să le vezi,
să le îndrăgești, să le asumi, să le intuiești. Să le admiri.
Nu intri în ele nepregătit și neinformat, cu ființa ta
grăbită și murdară, ca un gospodar lacom în cocina lui de
porci.

32
 Cu momentul ăsta de reflecție, m-am simțit ceva
mai relaxat. Fața mi s-a-nmuiat într-un zîmbet. Ceea ce
nu știa și nu va ști nici un prezumtiv pretendent la
descifrarea cazului meu era că, în ce mă privește,
lucrurile stau cu totul altfel. Eu, Gregor Carp, nu am de
gînd să cedez. Adevăr pe care nu l-am spus nimănui. Nu i
l-am spus nici măcar ofițerului, atunci cînd am fost
condus la el să încheiem „contractul”. Ţinea pe birou o
lumînare aprinsă, care cred că n-avea nici o legătură cu
mine, deși nu mi-a scăpat că a-ncercat dar n-a reușit să-i
gîtuiască flacăra chiar în clipa în care m-am răsucit să ies.
Nu i-am spus adevărul nici măcar agentului care mă
îmbrîncise în acea gaură a „biliardului” lor, în care „bila”
care eram eu avea să rămînă căzută în sac, de bună voie,
pentru cine știe cît timp. Pentru cît mai mult, speram eu.
Aveam să încerc acum cea mai mare fraudă a vieții mele
de pînă la douăzeci și cinci de ani: încarcerarea gratuită.
Cînd am pus-o la cale, știam doar atît: că aș face orice
pentru a izbuti să ispășesc fapta părintelui meu. Dar oricît
de benevolă ar fi privarea mea de libertate, nu mi-aș da
sufletul pe mîna vreunui scrîntit imprudent, precum cel
trecut acum de prag. Nici nu-l poftisem înăuntru și ochii i
se și roteau drăcește, din stînga-n dreapta și-napoi. Acest
tip de ochi, care gonesc în orbite! Cît de mult mă
oripilau! Privirea lor nesocotită și vulgară avea un suflu
materializat, ca și cum asistau la un meci de tenis de pe
margine, și am simțit imediat că mă-ncovoi sub ea. M-a
traversat o amețeală pasageră, de parcă omul m-ar fi
atins. Iar eu-nu-suport-să-fiu-atins, nu știu dac-am mai
spus asta. Gura mi s-a umplut de-o zeamă acră și abia mi-
am reprimat spasmul din diafragmă. Brațul oaspetelui
continua să spînzure în aer, iar gestul m-a făcut să mă

33
simt și mai amenințat. Nu-i ușor să rămîi în picioare sub
un braț ridicat, sub emanația unei curiozități bolnave!
Năucit de dezechilibrul în care mă adusese acest
prim vizitator, m-am retras în spate, la timp, să nu cad.
Clipă în care intrusul s-a și năpustit pe lîngă mine, în
miezul celulei, ca un criminalist avid să colecteze urmele
faptei. Norocul lui a fost că nu m-a atins. Dacă m-ar fi
atins, întîlnirea noastră s-ar fi încheiat acolo. Puteam jura.
Și nu s-ar fi încheiat oricum. Perimetrul ăsta e acum
punctul meu slab, e viața mea, și-n imperiul ăsta pe mine
nu m-atinge nimeni! Dar, cum nou-venitul a avut
inspirația de-a face o fandare a torsului, una destul de
contorsionată, neatingîndu-mă, l-am lăsat să treacă. N-aș
spune că a făcut-o din considerație pentru mine. Grija lui
hrăpăreață de-a pune mîna pe „cazul” meu era mai mare
decît grija pentru impresia pe care aș putea să mi-o fac eu
despre el. Era o gravă eroare și eu pe asta doream s-o
sancționez acum. Abia ajuns în fundul celulei, străinul s-
a oprit și s-a întors. Aștepta invitația. Ca un lup hămesit
care adulmecă dincolo de ușă hoitul. Timp în care eu îmi
savuram plăcerea. Avusesem o idee bună cu tentativa
asta de „vînzare” a sinelui. Aflasem că nu există
satisfacție mai mare decît aceea de a-i juca pe degete pe
iscoditorii ăștia, nenorociți, campioni ai grabei. De-a le
disturba reflexele și viteza de acțiune. Rămas pe loc,
năucit, intrusul mă privea acum rugător.
„Am venit să-ți întocmesc apărarea”, a bîiguit.
Am privit în spate. Cum n-am văzut pe nimeni,
am tăcut o clipă, apoi am scos un geamăt fals. A, în
sfîrșit, în sfîrșit, am scîncit. M-am străduit să simulez
emoția și cred c-am reușit. Mi-am plecat fruntea, i-am
cuprins omului mîinile oftînd, ai înțeles, ce bine c-ai

34
înțeles, în sfîrșit, și tu, știi că nu mi-e ușor, măcar tu o să-
mi dai dreptate, e mai cumplit să ucizi și să nu fii crezut
decît să fii acuzat că ai ucis, fără s-o fi făcut, măcar tu să
mă crezi, crede-mă. Căci eu am ucis.

35
36
 5

Din nou, două zile parantetice. Lăsat singur, eu cu

planurile mele, încîntat de binefacerea de-a fi încă reținut
aici, în sediul poliției, printre delincvenți de toate
soiurile, de la criminali veritabili la amărîții hoți de găini,
bucurîndu-mă ca un copil care-și vede jocul luat în
serios. Două zile, atît doar, după care ancheta preliminară
a continuat, spre mulțumirea mea. Am fost scos și condus
din nou, de data asta un etaj mai sus, într-o încăpere
goală, care, sincer să fiu, nu-mi păruse deloc propice
pentru „colectarea” declarațiilor. Un soi de sală de clasă,
de mărime mijlocie, cu podium, catedră și două șiruri de
bănci. N-am putut să nu apreciez răbdarea cu care cei doi
agenți de la catedră, unul cu niște foi în față, celălalt cu
ochii pe mine în permanență, m-au așteptat să-mi aleg
banca, după ce m-au invitat să m-așez. Alegerea îmi
luase ceva timp. M-am decis în cele din urmă pentru cea
din rîndul trei, pe stînga, spre fereastră, cu două poziții
mai în spate de avocatul meu, care ocupase prima bancă,
dar pe dreapta, înspre ușă. Au urmat minute de tăcere
încordată. Mi le-am explicat abia după intrarea unui al
treilea agent, care avea să le aducă celor doi o hîrtie de
dimensiuni reduse. Îndată, unul dintre ei s-a ridicat și mi-
a pus-o în față. Cel de-al doilea l-a secondat, montîndu-
mi dinainte un aparat de înregistrat. I-am urmărit cu
privirea cît timp s-au întors la catedră. Fără uniforma
polițienească, cei doi, unul scund și excesiv de slab,
celălalt înalt și corpolent, aveau totuși ceva în comun:
tunsoarea recentă, cămașa albă, impecabil călcată, și
cravata albastră. Îndată ce-au ajuns la locurile lor, ca-ntr-
un tic născut din rutină, fără vreun cuvînt sau schimb de

37
priviri, și-au scos sacourile, lăsîndu-și încheiate mînecile
lungi ale cămășii. Mi-am aruncat ochii pe hîrtia cu
pricina. Nu avea tipicul unui interogatoriu. M-am străduit
să n-am nici o reacție. Nici nu știam ce reacție ar fi
trebuit să am. N-am riscat să-mi privesc nici măcar
avocatul, care n-a scos, nici el, vreun cuvînt. Ceea ce mi
se pusese în față era mesajul pe care-l primisem la
moartea tatălui meu. „Tatăl, decedat prin înec. Mergi
urgent în Sulina după trup.” Poftit acum să comentez
detaliat evenimentul, cu butonul înregistrării pornit, m-
am bucurat din plin de privilegiul de a nu fi deloc
întrerupt. Nu știu ce se aștepta de la mine. Cu totul
altceva, cred. În timp ce agenții somnolau, avocatul, care
nu-ncetase o clipă măcar să mă privească, înțepenise într-
un zîmbet ce-mi părea recunoscător, mulțumit de tot ce
spuneam.
Mesajul, trimis de vecinul căruia îi lăsasem
adresa, m-a găsit atunci, în urmă cu trei săptămîni, în 15
mai, în Sibiu, la un fost coleg de facultate, pe al cărui
frate îl ajutam pentru un examen la Conservator. Tata,
văduv de peste un an, plecase singur într-o excursie în
Deltă. Faptul că trupul lui a fost găsit de scafandri nu
explica și împrejurările în care sfîrșise. Vremea fusese
calmă, aerul neclintit, conform spuselor celorlalți turiști,
care închiriaseră și ei bărci în aceeași dimineață, iar la
plecare, spun martorii, doctorul Leon Carp făcuse chiar o
demonstrație amuzantă de virtuozitate dinaintea celor de
la debarcader. Cu cîteva demarări și opriri bruște, dar și
rotiri în cerc strîns, stîrnise aplauze pe mal și țipete
entuziaste. În special relaxarea lui îi asigurase pe cei
prezenți că omul stăpînește perfect vîslele. „Cumplită
treabă”, mi-a spus un luntraș de-al locului. N-am insistat,

38
deși ceea ce spunea cerea și o continuare, „aici nu-i lucru
curat, nu vrei să știi cum l-am găsit?”, iar eu nu, nu
voiam. Cum credeam că va urma o perioadă lungă,
sîcîitoare, cu cercetări și interogări (n-a urmat), îmi
rezervasem energia pentru toate tracasările alea.
Și poate aș fi trecut mai ușor peste acea stare
firească de panică, dacă o împrejurare ivită zece nopți
mai tîrziu nu m-ar fi răscolit chiar mai mult decît trăirile
din clipa în care tragedia mi-a fost comunicată.
Fusese o noapte de pomină. Ploua îngrozitor, în
perdele negre, izvorîte parcă direct de pe creștetul casei
noastre. Potopul făcuse apa să se reverse și în afara
streșinii, învăluind imobilul cu un clopot sticlos și aburit
pînă pe poale. Întreaga zonă a orașului era inundată. În
stradă, nici țipenie de om, doar o amărîtă de bătrînă
încercînd să șadă pe bordura trotuarului. Nivelul apei,
prea ridicat, o făcea să-și țină brațele peste fusta largă,
învolburată, care-i plutea la nivelul brîului, pe deasupra
viiturii. Gîndul că o bătrînă se joacă de-a scufundatul pe
o asemenea vreme, în timp ce trupul părintelui meu,
recuperat de pe un țărm al morții, zace acum în țărînă și
eu zac singur aici, m-a enervat la culme. Îmi amintesc
cum am patrulat minute-n șir de la fereastră la masă, și
înapoi. Acum, cînd am revenit la geam, bătrîna delira
suspinînd în mijlocul prăpădului și m-am repezit la
caietul de muzică (știți, desigur, sînt și violoncelist) să-i
pun suspinul pe note. M-a ajutat spuma care i se umfla în
jurul gurii, cadențat, în bulbuci tot mai scurți, pocnind în
ritmul murmurelor. Femeia spunea ceva, scotea sunete
care ajungeau la mine într-un huruit vîscos, infernal, ca
niște avertismente: ai grijă de casă. Ai grijă. Enervat, mai
mult decît tulburat, renunțasem să le mai decriptez. M-

39
am întors, am ales de pe masă primele patru volume din
tratatele muzicale preferate, le-am legat cu o sforicică,
am deschis fereastra, le-am dat drumul pe apă. O clipă,
teancul s-a legănat de pe un șold pe altul, apoi s-a
dezmembrat și a dispărut. N-aveau nici un rost. Dacă
doream, în creier, pe raft sau sub apă, tratatele puteau fi
la fel de bine ignorate. Mai ignoră și tu cărțile alea, îmi
spusese în repetate rînduri tatăl meu, chirurgul legist,
care nu agrease nicicînd pasiunea mea pentru muzică.
Pentru violoncel. Niște biete studii muzicale nu sînt totul
în viață. Și iată că acum, abia acum, o puteam face. M-
am întors, am luat un alt tratat, subțire, de format mai
mare, i-am apropiat prima pagină de oglindă și m-am
străduit să citesc. „Lumea-i cu susul în jos.” Am
recunoscut imediat glasul bunicului August, mort și el
doar cu un an înaintea mamei (care se prăpădise și ea),
după ce spusese limpede cuvintele astea, lumea-i-cu-
susul-în-jos, și eu i-am spus, da, bunule, spune, spune tot
ce vrei, da, așa-i, ai dreptate.
M-am aplecat, mi-am îndreptat în papuc, sub
călcîiul stîng, șoseta răsucită. Era întoarsă pe dos, așa
cum era de cele mai multe ori cînd mă încălțam. Am
scos-o, am întors-o pe față. Totuși, ceva nu era-n ordine.
Am aruncat-o cît colo, păstrînd-o doar pe cea dreaptă. Cît
am aranjat-o și pe asta, am săltat într-un picior, să ies din
cameră, s-ajung pînă la ușa casei. Am apucat să văd apa
apărînd pe sub prag și imediat apoi înaintînd spre capul
scărilor. Am pus mîna pe clanță, am împins cu putere
ușa, sub care se comasaseră reziduuri nisipoase, și am
ieșit precaut pe terasă. Învrăjbit, am provocat limba de
apă, vino, hai, pune-te cu mine, îndrăznește, dar ea s-a
repliat ca palma unei mănuși întoarse pe dos și a coborît

40
singură, cuminte, lingînd scările. În urmă, am rîcîit
nisipul cu papucul și l-am azvîrlit peste balustrada
scărilor, în curte, trîntind ușa la loc, care s-a închis cu
scrîșnet.
Era destul. Ploaia s-a oprit brusc, deși cerul
continua să fie încărcat. O inhibiție a naturii, un răspuns
la o comandă celestă de retragere neașteptată, ce altceva
putea explica oprirea ei? „Mor, acoperă oglinda.” Mi-am
amintit geamătul mamei, dinaintea atacului cerebral,
dinainte de-a se stinge, în urmă cu un an jumate, și am
luat-o din loc, să n-o mai „aud”. N-aveam unde merge, n-
aveam chef de prezența nimănui, așa că am pornit pe
urmele altor ani, să mă pierd într-unul din lăcașurile
promiscue ale jocurilor mecanice, scufundate alternativ
în întuneric și-n lumini delirante, lîngă aparate.
Învățasem repede manevrele. Eu, pe atunci doar studentul
în drept, doar violoncelistul amator excentric, îmbrăcat
pedant cît mă întreținuseră părinții, revenind aici de
cîteva ori pe an, cheltuind fără rezerve, în același ritm,
dar și cîștigînd uneori cîteva mii pe noapte. Nu știu nici
eu cum se făcea de izbuteam. Părea atît de simplu.
Cocoțat pe-un scaun înalt cîte trei-patru ore, printre inși
cu privirea rătăcită și fără joburi, butonînd și activînd
variantele, în obscuritatea în care doar ecranul luminat și
țipător colorat mă mai provoca, dar mă și alina. La fel de
în largul meu simțindu-mă și la ieșire, printre tipii
dubioși pe care-i bănuiam de la început pîndindu-mi
mișcările și soluțiile experte. Știam că-mi puneau gînd
rău, că mi se strecurau pe urme, din colț în colț de stradă,
că schimbau semne și fluierături, calculînd clipă de clipă
momentul în care să mă atace și de care, nu se știe cum,
scăpam ca prin minune de fiecare dată.

41
 Am vrut să intru într-un astfel de lăcaș și atunci,
în noaptea în care a plouat demențial. Părea că ploaia îmi
devălmășise și mintea. Numai că în locul celui mai
apropiat club am găsit un teren viran. Clădirea, evacuată
și demolată cu puțin înainte, m-a făcut să-mi reprezint cu
ușurință scena. Mai văzusem barbaria. Oamenii primăriei
dînd năvală, luîndu-i direct din somn pe locatarii
barăcilor și ai corturilor improvizate din preajma
clubului, pe locatarii ăia, amărîți, care se trezeau cu
buldozerele și furtunurile lîngă pat. Agresiunea se
petrecea numai noaptea, cînd simțurile și reflexele și
voința oricui sînt anesteziate, urletele și tînguielile
estompate, viteza de reacție nulă. Pe asta mizau. Pe asta
mizaseră autoritățile și atunci, cînd își propuseseră și
chiar au izbutit să radă orice urmă pînă la ora trei din
noapte, oră la care am ajuns eu. Totul fusese ras. Pînă și
pîrtiile excavatoarelor începuseră să se zvînte. Și doar
pămîntul, mai negru aici decît în rest, și doar trotuarul
clisos care despărțea perimetrul evacuat de primul rînd de
case din apropiere mai arătau că aici fusese înainte ceva.
O clădire. O ființă vie, ca orice clădire. O zidire delicată
și vulnerabilă, ca orice clădire, ca orice ființă vie. Încă îi
vedeam fizionomia. O construcție modestă, neetajată, dar
cu temelie înaltă, cu trei uși alăturate la fațadă. O preceda
o terasă pe care ajungeai urcînd patru trepte, terasă
acoperită și ea și mobilată peste vară cu cîteva mese de
cafenea, mărginită de jur-împrejur de un careu de cuburi
din ciment, în găoacea cărora patronii sădiseră flori. Pe-
acolo, peste terasa aia călcaseră de fiecare dată pașii mei,
pe deasupra petuniilor în toate culorile respiraseră nările
mele, înainte de a-mi alege ușa pe care să intru. Cu toate
că interiorul era unul singur, compartimentat doar prin

42
două uși-paravan, din sticlă. Acum, cînd am călcat în
diagonală peste perimetrul clădirii defuncte, pe care încă
îl puteam delimita, mi s-a părut mult prea mic pentru
zidăria pe care o susținuse. Cîteva chiștoace pe jumătate
îngropate în pămînt și o pală de vînt cu un miros acrit mi-
au fortificat imaginația, făcîndu-mă să meditez la
posibilul supraviețuitor al vîslitului din Deltă, care nu
fusese, care nu voise să fie părintele meu.
Accident? Suicid? De ce n-a mai vrut să trăiască?
În loc de orice răspuns, m-am întins pe pămîntul negru,
hotărît să nu mai gîndesc nimic. Perfect treaz atunci ‒
cum perfect treaz și hotărît să nu mai gîndesc nimic sînt
și acum, în tihna celulei mele, în așteptarea cuvenitei
pedepse ‒, am rezistat pînă la ziuă, cînd m-am pomenit
cu un pluton de ciori lacome, săltînd din loc în loc și
regrupîndu-se falnic pe lîngă mine. Cu gîndul la
confirmarea morții tatălui meu, primită a doua zi după
înec de la un gradat bîlbîit, care mai mult mîrîise decît
îmi vorbise dinaintea ușii, imaginea ciorilor fîlfîind pe
deasupra mea și pe deasupra acelui tărîm pustiu și vîscos
îmi făcuse bine.

43
44
 6

10 iunie 2014. Sala de audieri. După ce avocatul

mă informase că mi se pregătea eliberarea, pe motivul
declarației mele mincinoase de vinovăție, iar eu am
solicitat instanței revizuirea ordinului de deținere în arest
preventiv. Pregătit să prezint probe în „apărarea” mea, în
recunoașterea vinovăției mele, mi-am cerut dreptul de-a
fi interogat din nou.
N-a fost o audiere. Nu știu ce-a fost. Prezenți: un
judecător, un procuror, avocatul meu, un organ de poliție.
Sînt adus pentru prima dată aici, mai degrabă tîrît, totuși
în modul cel mai manierat. Atîta manieră... foarte
neplăcut. Prea multă manieră găsesc și-n prestația
avocatului, tînăr și el, Dinu Baras, pe care îl
identificasem încă de prima dată cînd m-a vizitat,
absolvent de Drept cu două promoții înaintea mea, deși
pe atunci nu ne cunoscuserăm încă. Spune vrute și
nevrute, se-agață de tot ce crede că-l ajută să pledeze
„nevinovat”, spune și ceea ce-l rugasem să țină pentru el,
mai ales asta mă scoate din sărite. Am fost imprudent și
acum imprudența mă costă, nu știu ce m-a apucat să mă
destăinui, îmi ceruse, între altele, să-i redau un incident
cu iz macabru din copilărie, dacă avusesem, iar eu, da,
avusesem, nu mi-am dat seama că evocarea aia poate
deturna eforturile mele de a fi recunoscut ca vinovat, și
acum el îl invocă, învăluindu-mă cu un surîs idiot,
paternal, vrînd să facă dovada că asum vinovății care nu-
mi aparțin și așa mai departe.
... E povestea primului mort în carne și oase pe
care l-am văzut, ca puști, eu și Bastian. Mortul e-o fetiță,
spune avocatul, reproducînd întocmai vorbele mele.

45
Locuiește în apropiere de casa noastră, în microcartierul
„subofițerilor”. Fetița are patru ani, noi șase. N-o
cunoaștem. Auzim și noi c-a murit și năvălim cu copiii
din stradă s-o vedem. Vrem s-o vedem, chiar vrem, nu ne
e teamă, alergăm alături de ceilalți, ne oprim în micul
hol, în care ea zace întinsă, printre lumînări. A ars, ni se
spune, de-asta a murit. Miroase a mort, simțim că
miroase a mort, deși nu știm cum e mirosul de mort,
expresia fetei e senină, culoarea vie, fața și palmele
intacte, de porțelan. Nici urmă de arsură. Atunci, pe unde
fusese descărnată?, gîndim, și simpla ei încremenire
poate să însemne moartea?, și asta ne paște pe toți?, și, de
regulă, acum, în copilărie, se moare?, și adulții din jurul
nostru nu sînt decît puținii privilegiați care au scăpat?,
vom fi și noi unii dintre ei? Vrem neapărat să fim unii
dintre ei! Niște supraviețuitori. Dinaintea defunctei,
decidem pe loc că vom supraviețui, iar pentru asta vom fi
precauți, de-o precauție rară. Nu ne vom mai amesteca
printre copiii neastîmpărați. Copiii vioi trăiesc neglijent
și riscant. Noi nu vom mai fi ca ei, nu ne vom mai bucura
de jocuri periculoase, noi nu mai vrem să riscăm. Privim
amîndoi iarăși înspre trupul firav, cu chip angelic. Îl văd
pe Bastian cercetîndu-mă speriat. Știu ce gîndește, pentru
că eu mereu gîndesc ce gîndește și Bastian. Simțim dintr-
o dată că ni se-nmoaie picioarele... nu cumva... nu cumva
noi îi pricinuiserăm sfîrșitul?, nu cumva noi?! Ne tragem
înapoi cîțiva pași, mai mult ca sigur că noi, cine
altcineva? Ni se face frig și tremurăm. Simțim o apăsare
sîcîitoare în pîntec. Nimeni nu pare să ne dibuiască și
revenim lîngă sicriu. Ne pomenim frămîntîndu-ne buzele,
cerîndu-i fetei iertare. Fața răposatei ne răspunde, se
luminează și mai mult, ba chiar pare că eliberează un

46
suspin din piept, jur că pieptul fetiței se mișcă, poate fata
e încă vie, aș vrea să strig, nu vedeți, faceți ceva, ce se-
ntîmplă, grăbiți-vă, ia uitați cum i se vălurește toracele, și
ăsta-i momentul în care, temîndu-ne să nu fim
descoperiți, ne strecurăm printre picioarele adulților și
ieșim, și ajunși afară o luăm la goană, și alergăm pe
străzi, și gonim mare parte din noapte, împleticindu-ne,
izbindu-ne unul de altul și de garduri, cu haitele de cîini
după noi, pînă sîntem găsiți amîndoi mustind în urină în
foișorul din parc, tremurînd cu spasme din tot trupul, într-
o stare care ni se agravează în următoarele zile, dar care
dispare brusc, cînd ni se spune că singura aflată în
preajma micuței în momentul fatidic fusese mama ei,
care o clipă s-a întors cu spatele, iar fata a tras de pe
sobă, peste ea, oala uriașă cu rufele fierbînd.

Cînd mi se dă cuvîntul, îmi contrazic avocatul, le

spun că vinovăția mea de acum este reală, că nu am
nevoie de clemență și că pentru reușita ispășirii mele,
dimpotrivă, mizez și eu pe tratamentele cele mai dure,
inumane. Vindecătoare. Ca să exemplific, le spun că am
citit mult și despre deținuții, chiar găsiți nevinovați, de la
închisoarea din Guantanamo. Spun asta privindu-l
aproape tot timpul în ochi pe procuror. Spun că am citit
pasaje care-mi dădeau speranța unei judecăți aspre și
pentru mine, așa cum mi-o doresc.
Vreau să joc tare. Învățasem de mult că
simulacrul umilinței impune dinaintea celorlalți un uriaș
respect. Iar mila stîrnită în public mărește vigilența
procurorului, avînd un efect invers. Iar eu pe ăsta vreau
să-l exersez. Cu ăsta vreau să merg la sigur.

47
 Îl vreau neîndurător pe procuror. Îi vreau
neîndurători pe jurați. Le vorbesc cu glas înecat despre
mărturisirea unui yemenit încarcerat timp de treisprezece
ani, suspectat pe nedrept că i-a asigurat paza lui Osama
bin Laden. Simt că impresionez întreaga audiență cînd
reproduc citatul omului întocmai. Nu-mi plac citatele, iar
ăsta e singurul citat pe care l-am reținut vreodată: „Celula
înghețată. Ușa celulei se deschide. De data asta, gardienii
mă împing la podea și, pe rînd, îmi joacă pe spate. Le
spun inchizitorilor că nu mai pot să nu mănînc. Ei aruncă
mîncarea pe jos și-mi spun să mănînc ca un porc. Nu-mi
dau voie la toaletă. Se uită la mine pe măsură ce nevoile
mele se transformă în durere, și rîd în timp ce aduc
translatorul care îmi spune că ei mă vor viola dacă fac
pipi în pantaloni.”
Răspunsul procurorului e scurt, tăios, pe placul
meu, și ce-i cu asta, de ce ne spui nouă toate astea, pari
obosit. Ce sugerezi? Îi replic imediat și bucuros, tot ce
vreau să vă spun, domnule procuror, și v-am și scris prin
cîteva rînduri, vă pot arăta ciorna, o am aici, în buzunarul
pantalonului, stați un pic, tot ce vreau să vă spun e că mă
sperie... mă... dar nu mai înțeleg ce-am scris, scuzați-mă,
sînt prea tulburat să insist acum în descifrarea propriului
scris sau să caut vorbe cît de cît potrivite pentru ceea ce-
am vrut să spun, așadar reiau. Oboseală? Ar fi bine să fie
doar atît, domnule procuror, ar fi bine. Mai periculoasă
și-n același timp mai promițătoare decît presupusa mea
epuizare care vă intrigă pe dumneavoastră e altceva:
vinovăția mea. Care-nu-ncetează-să-mă-bîntuie,-pe-care-
nu-ncetez-să-v-o-aduc-la-cunoștință,-pe-care-nu-ncetați-
să-mi-o-respingeți,-pe-care-refuzați-să-mi-o-creditați.
Vinovăția mea.

48
 A urmat o tăcere de cîteva clipe. Cred că
procurorul începuse să mă placă. Expresia feței lui mi-a
dat de înțeles că ar fi apreciat mai mult felul în care aș fi
relatat eu povestea fetiței decît o făcuse avocatul. Apoi
m-a întrebat dacă mai am ceva de adăugat.
Atît pe moment, domnule procuror, i-am spus,
iertați-mă, aud sanitarii. Și mă bucur că i-ați chemat. Sînt
epuizat.

49
50
 7

Nici după acea întrunire cu magistrații, timp de

încă patru zile cît am mai stat în arest, nu m-am simțit
deloc monitorizat, cu toate că speranța că voi dobîndi
condamnarea la care visam nu m-a părăsit nici o clipă.
În a douăsprezecea zi, însă, înspre amiază, nu vă-
nghesuiți, deschid eu, tăceți odată, l-am auzit pe gardian
lătrînd către un grup de pe coridor, făcînd cuiva semn să
intre, și, nimic mai șocant, ultima persoană la care m-aș fi
așteptat, o văd apărînd pe Iustina, Iustina Marc, de care
mă despărțisem deja de ceva vreme, oare cine și cu ce a
reușit s-o convingă să vină tocmai aici, cu ce promisiuni,
și ce puteri își închipuia cineva c-ar avea femeia aia
asupra mea, acum cînd nimeni nu mai are asupra mea
nici o putere, nici măcar Bastian, nici măcar eu însumi,
cu atît mai puțin ea, așa că am zvîcnit în picioare și mi-
am privit fosta amică în ochi, încruntat, nici ea nu și-a
dezlipit ochii dintr-ai mei cît a pornit-o către mine, doar
că agentul i-a făcut semn la timp să se oprească. Ne
vedeam destul de rar, e mai bine așa, era și Bastian de
părere, e bine ca foștii iubiți să se vadă cît mai rar, ultima
oară s-a-ntîmplat în urmă cu patru luni, după divorțul
Iustinei, la botezul fetiței ei, Luana, cu care nu știu prin
ce împrejurare mă pomenisem și eu în brațe la un
moment dat, și-n loc să-mi remarce cu toții genunchii
care-mi tremurau, îmi spuneau în cor, ce bine-ți stă cu
micuța, oare cînd o să fii și tu tătic, dacă nu cumva ești
deja. M-am uitat și acum instinctiv spre pieptul Iustinei,
așteptînd să-i văd zăcămintele mamare, petele alea
umede și uleioase, răsărind și lățindu-se și inundînd prin
mătasea bluzei, așa cum le văzusem atunci, la botez, cînd

51
știam că femeia încă alăptează, și așa cum le văzusem
imediat după creștinare, cînd o însoțisem special la
grădina zoologică, iar Iustina mi se plînsese, mă simt ca
un animal supt și stors de patru-cinci pui deodată, și nu
pot admite asta, eu nu-s animal, și, ajunsă dinaintea
sălbăticiunilor încarcerate, exclamase înduioșată, oare
cum rezistă femelele astea după naștere, eu deja nu mai
pot. Se oprise în fața cuștii unei leoaice care alăpta, o
privise așa cum își privește o școlăriță conștiincioasă
îndrumătoarea, apoi se liniștise și spusese cu voce slabă,
numai eu știu durerea care o fulgeră prin toate canalele
alea aspirate, uită-te la ochii ei arși, nu vezi cît suferă, voi
habar n-aveți, și, într-adevăr, i-am dat dreptate, leoaica
aia chiar părea să implore ajutor, cu o privire blajină și
arogantă, în același timp, fără nici cea mai mică
respingere pentru mogîldețele care-o goleau, și mi-am
amintit că despre aroganța asta eu îi și vorbisem atunci
Iustinei, pe loc, cu una din acele puține pledoarii
neprevăzute ale mele, de care eram mîndru, pe care nu le
mai avusesem de atunci, pe motivul simplu că doar
Iustina și frate-meu Bastian mi le puteau provoca. Acum,
am dat să dibuiesc încotro duce privirea Tinei, am văzut-
o fixîndu-se pe mîinile mele, brăzdate de zgîrieturi
adînci, maronii, niște vergele noroioase încrucișate, de la
palmă pînă la nivelul mînecilor suflecate, cu care
încercasem să-i conving pe mai-marii justiției de
vinovăția mea, automutilîndu-mă, și m-am simțit ca
dracu’ nu atît pentru postura mea de vinovat descoperit,
cît pentru priveliștea pe care i-o ofeream femeii după
atîta vreme de cînd nu ne-am văzut. Mi-am lins sudoarea
care-mi curgea rece și sărată pe buze, aș fi vrut să m-
așez, nici nu mai știam de cînd stăteam în picioare, așa că

52
mi-am aruncat ochii înspre patul pe care-mi tîram orele și
zilele, odată cu înverșunarea de-a nu-mi recunoaște
nevinovăția, odată cu speranța unei condamnări, dar am
renunțat. Oricine, dar nu Tina, mi-am spus, și-n
momentul ăla am urît întreg sistemul polițienesc, cu toate
tertipurile și șantajele lui, am urît ofițerul care probabil o
convocase cu un zîmbet cretin în colțul gurii, aducîndu-
mi-o dinainte, și mai ales mi-am urît fosta simpatie, care
poate cooperase mîrșav, trădîndu-și fostul iubit aflat în
dificultate. Am observat că eram singuri, doar noi doi, nu
știu exact de cînd și cum. Am decis să rămîn mut, s-o
ascult pe Iustina spunînd ceea ce mă așteptam eu ca ea să
spună, doar de-aia se afla aici, însă ea continua să tacă,
studiindu-mă cu o privire duioasă, jenată în același timp,
era limpede că nu se așteptase ca „statura” mea de
întemnițat s-o tulbure într-atît, pînă i-am deslușit cîteva
șoapte pe care le îngăima crezînd că nu o mai aude
nimeni în afara mea, renunță, Greg, nu se mai poate așa,
nu se mai poate, chiar trebuie să faci porcăria asta, de ce
să recunoști ceva ce n-ai făcut, fiindcă n-ai făcut, nu?,
așa-i că n-ai făcut, ce-i cu tine, și, izbucnind în lacrimi și
ridicîndu-și ochii în tavan, a continuat de data asta într-o
avalanșă de nestăvilit, pe care i-o cunoșteam atît de bine,
nebunia asta chiar nu ți se potrivește, Gregor Carp,
oprește-te, ce naiba, și o vreme n-am mai urmărit-o,
pentru că am remarcat în bărbia fostei mele cunoștințe o
cicatrice pe care nu i-o mai ținusem minte, dar pentru
care mă făcusem răspunzător cu ani în urmă, la una dintre
puținele noastre întîlniri din adolescență, plătind scump
cu un lung șir de învinovățiri. Îmi aminteam povestea.
Tatăl Iustinei mă rugase să-i port de grijă, în după-amiaza
în care ceruserăm voie să fim lăsați împreună la patinoar.

53
Imediat ce-am ajuns acolo am uitat de ea. Și nu numai că
n-am știut momentul în care un individ a răsturnat-o,
tăind-o cu patina, dar nici măcar cînd a venit salvarea n-
am observat că silueta trîntită cel mai rău și îngropată sub
grămada de pe gheață era a Tinei mele, și, așa cum luni
de zile n-am îndrăznit nu doar să mai trec pe la acel
patinoar, dar nici măcar să mă mai aflu eu singur,
undeva, cu amica mea la un loc, pînă m-a căutat ea din
nou, într-atît de convins fiind că simpla noastră alăturare
ne-ar aduce numai ghinion și noi întîmplări nefericite, tot
așa nu îndrăzneam nici acum să cooperez.
Însă eschiva mea de-a vorbi cu ea n-a schimbat cu
nimic lucrurile, Tina a stat o vreme descumpănită cu
ochii în podea, de cîteva ori și i-a ridicat înspre patul
meu, părea că se clatină, părea obosită, bănuiam c-ar fi
vrut să se-așeze, nici eu n-am poftit-o, n-aveam cum, nu
pe acel pat, după care a continuat să-mi vorbească,
revenise cu un ton mai domolit, aproape umil, în timp ce
mie nu-mi venea decît să-i strig, ce cauți aici, doar nu
mai sînt cu tine, ce vrei, ce vreți de la mine, ce-am făcut,
pentru Dumnezeu, spuneți-mi, dacă puteți, ce-am făcut,
am făcut și eu o dată-n viață o faptă abominabilă, am ucis
un om, și nu vreți să mă credeți, și nu vreți să mă-
nțelegeți, și tu, amărîto, nu vezi cît de incoerentă ești, dar
am simțit pe vocea ei cum o cuprinde frica, și imediat m-
am agățat de certitudinea fricii ăsteia, care-ar putea s-o
lase fără lapte. În tot coșmarul de incertitudini care-mi
umfla și-mi îngreuna și mie creierul, frica Iustinei era, în
sfîrșit, o certitudine, și am mai auzit-o spunînd mai întîi
palid, sprijinindu-și capul pe un umăr imaginar,
aplecîndu-l pe o parte, mă doare, Greg, și pe mine mă
doare, și-abia atunci am ridicat și eu privirea și am văzut

54
fața Tinei deznădăjduită, brusc urîțită, cum n-o mai
văzusem vreodată, și am văzut-o pe Tina întorcîndu-se
spre perete, proptindu-se de el cu pumnii, și am auzit-o
deversînd într-un șuier stins, dintr-o singură respirație,
cum te pot învinovăți pentru asta, nu vezi ce absurd e
totul, nici nu știu pentru ce ești învinovățit, spune-mi, tu,
Greg, ăștia te învinovățesc pentru că te învinovățești?,
asta e? Și-acum, uite în ce hal ai ajuns, un vinovat-
nevinovat, perfect convins de vinovăția lui. Asta ai
ajuns?! Atît am mai apucat s-o aud pe Iustina mocnind cu
voce răgușită, și-n clipa aia am văzut-o, atît am mai putut
să văd, mi-am văzut fosta iubită cu fața plînsă,
întorcîndu-se cu ultime puteri și alergînd spre ușă și,
avînd probleme cu zarul care părea blocat, a zgîlțîit-o
isteric de cîteva ori pînă ușa a cedat, și ea aproape s-a
prăbușit în afară.
Dar nu i-am mai auzit încălțările plescăind pe
ciment, am mai auzit doar vorbele care mi se rostogoleau
mie în cap, în timp ce mă chinuiam să urc în pat, eu, un
arestat mut și inert, și am simțit crampa dureroasă care
apucase să mi se instaleze din nou în ceafă, cum mi se
instalează și acum, în timp ce mă chinuiesc să găsesc o
cît de mică legătură între nucleul dur al numelui Gregor,
nume atît de viril, și mesajul umerilor care-mi trepidează
și pe care încerc să mi-i domolesc îmbrățișîndu-i. Dar nu
găsesc nici una. M-am răsucit, m-am ridicat și, pentru
prima dată după mai bine de douăzeci de ani, m-am privit
direct într-o oglindă, oglinda mică și ovală, agățată-n cui,
lăsată parcă anume de cineva la îndemîna mea, pe zidul
rezervei mele. M-a trecut un frison cîinesc. Nu mi-am
mai recunoscut chipul, doar tiparul: mimica prăbușită,
cutele gurii întoarse către pămînt, colțul ochilor atîrnînd

55
flasc înspre pomeți, ca o semilună din bronz care se
topește, cum frumos obișnuia să contureze avocatul
Bastian Carp portretul condamnaților la nesalvare.

56
 8

Iustina Marc...
De unde a pornit și unde s-a sfîrșit prima mea
faptă cu adevărat condamnabilă. Potrivit dictonului (dacă
el ar exista), o vinovăție nu vine niciodată singură. Îmi
amintesc. Împlinisem de curînd optsprezece ani jumate.
Era într-o dimineață a lui iulie.
M-am ridicat greoi în șezut. M-am scrutat în sticla
ferestrei. Odihna puțină de peste noapte îmi dilatase
pungile de sub ochi, iar obrazul dospit îmi părea al unui
nou-născut. O viroză nespecifică, de vară, mă țintuise la
pat de zile bune. Febra și insomniile mă vlăguiseră în
egală măsură, astfel că tot ce mai auzeam înregistram
doar ca prin vis. Dacă aș fi auzit-o atunci pe domnișoara
Eliza, menajera noastră, cu acel: a, intră, intră, spus
apăsat, aproape necuviincios, pe care doar l-am presupus,
cu siguranță aș fi fost uimit de rezerva pe care ea n-o mai
avusese față de nici un alt oaspete, de cînd mă
îmbolnăvisem. Dar eu n-am avut cum să-i aud tonul
ironic, nici cum s-o văd, mai mult împingînd decît
conducînd o fătucă de vreo șaisprezece ani, în așa-zisul
meu dormitor, un fost cabinet oriental.
Întîmplător sau nu, mai devreme cu cîteva
săptămîni, o văzusem pe musafira mea și în momentul în
care îmi trecea pe dinaintea ferestrei, pe aleea dinspre
fațadă, pe cînd cîntau cocoșii. Ploua dens și fata ținea în
mînă un ziar umed, pe care-l mototolise, nu înainte de-a
apuca să-și arunce ochii peste el, verificînd probabil un
titlu. Părea că deslușește cu greu segmentul deteriorat de
ploaie. Pentru a pune literele cap la cap, a îndreptat și a
îndoit de cîteva ori hîrtia. Cînd a terminat, a înfășurat-o

57
peste pumnul plin de noroi și și-a șters cu ea părul din
care-i curgeau încă șiroaie. Zdrențe firave de celuloză i
se-agățaseră în bucle. Ce-a mai rămas din hîrtie a scuturat
printre degete, lîngă gard.
Privise spre fereastra mea dintr-o parte, cu ochi
mijiți, cu capul și bustul înclinate spre stînga. S-a răsucit
pe călcîie și a făcut cîțiva zeci de pași înspre direcția din
care venise. Apoi s-a întors iarăși. Purta tocuri de
înălțime medie, iar la fiecare al șaptelea pas își tîra laba
piciorului drept, ca pe-o cîrpă. Simptomul de natură
psihică se instalase de curînd. Știam asta. Cunoșteam
persoana și problema ei, de ceva vreme, așa cum o
cunoșteau toți locatarii din zonă. Iustina Marc, copila
inteligentă, provenind dintr-o familie de intelectuali
onești, n-avea nimic grav: o tulburare comportamentală,
locomotorie, în cazul ei ceva mai accentuată, ca urmare a
unui „dezechilibru hormonal specific vîrstei”. Vedea și
ea ce i se-ntîmplă, dar fără să înțeleagă de ce. În
dimineața aia se oprise și-și lăsase rucsacul jos, în timp
ce-și vîra mîna adînc într-unul din buzunarele lui. I se
făcuse foame. A scos un pachețel, dar l-a aruncat cu o
înjurătură. După strîmbătura ei am dedus că ambalajul
era înmuiat, iar mirosul, de nesuportat. S-a concentrat un
pic. A mai făcut șase pași, pe-al șaptelea l-a tîrșîit. S-a
oprit. N-a ajuns la nici un rezultat. Cine știe de cîte zile
îmi pîndea fereastra, am gîndit atunci. Am văzut-o
tremurînd. În mod sigur, fata învățase pînda. De la mine
o învățase. Asta se-nvață din prima, i-am zis eu, cînd ne-
am cunoscut.

Pînă în acea zi de iulie, ca adolescenți ne mai

văzuserăm doar de cîteva ori. Nu vreau să-ți știu numele,

58
să taci, taci, să nu mi-l spui, auzi? mi-a cerut Iustina în
seara în care ne pomeniserăm pentru prima oară amîndoi,
nu departe, la capătul aceleiași alei, în intersecție,
înghesuiți la lumina unui felinar, umăr lîngă umăr. Ieșirea
mea în stradă fusese premeditată. De cînd am aflat pentru
prima oară adevărul despre problema fetei, am simțit
pentru ea o compasiune curată. Într-un fel, asociam
drama singurătății și a labilității ei cu drama propriei
labilități. Am decis atunci să-i ies în cale, s-o ajut. Măcar
s-o cunosc. Să-ncerc să descifrez din judecata ei ceea ce
nimeni nu putea descifra. Din joacă, în acea seară, m-am
prefăcut a-i fi partener de hoinăreală. M-am postat după
colț, lîngă gard, văzînd-o că se-apropie de felinar. Am
speriat-o de moarte cînd m-a auzit foșgăind chiar lîngă ea
printr-o sacoșă plină cu hîrțoage, pe care mă prefăceam a
le studia atent. După marea sperietură, fata a vrut să mă
fure din ochi, doar că eram mult prea înalt să-mi poată
vedea fața cu claritate. Atît a putut vedea, cred, că eram
ochelarist și că m-aplecasem înspre ea cu un zîmbet
dumnezeiesc. Din părul meu șaten și lins, pieptănat
îngrijit spre spate, trei șuvițe s-au desprins și mi-au
acoperit fruntea și ochii. Purtam direct pe piele o geacă
decolorată și pătată pe care o îmbrăcasem anume pentru
a-i face ei pe plac. Cîndva cafenie, dintr-o piele fină, de
vițel, mai puțin gulerul înalt și manșetele în aceeași
nuanță, ambele din textil, o descheiasem pentru a-mi lăsa
la vedere hățișul creț de păr, nu foarte des, de aceeași
culoare cu a hainei. Pe alocuri, smocurile se alegeau în
cuiburi cu vîrfurile răsucite, modelate astfel de un strat
gros de gel, pe care-l aplicasem pentru a imita grăsimea
jegului. Rămași și ei din alte vremuri, pantalonii crem din
in, largi și drepți, mai scurți decît s-ar fi cuvenit, îmi

59
dezgoleau gleznele rozalii, prinse bine în pantofii din
piele neagră, glezne care mi s-au părut dintotdeauna
grețos de delicate pentru un mascul adevărat. Din toată
ținuta, doar încălțările îmi erau impecabil conservate, și
Iustina mă întrebase timid dacă nu cumva le-am furat.
Apoi, deodată a izbucnit țipînd, dă-te de-aici, fă-
mi și mie loc, ce curat ești tu! Curat-curățel și mîndru,
parcă n-ai veni din fundul lumii. Și a continuat să țopăie
exaltată în acel spațiu tranzitoriu al întîlnirii, în care eu
chiar mă simțeam, și eu, de parcă tocmai aș fi scăpat
din... „adîncul universal”. (Unde citisem, vai, asta?)
Știam. Nu era vorba la ea de o fugă de-acasă. Fata avea
un statut special. În acord cu familia, psihologii
acceptaseră în ce-o privește un regim de semiinternat
într-o clinică. I se permisese să revină acolo ori de cîte
ori avea chef, iar adolescenta se adaptase rapid noii sale
identități, de om singur și „vagabond”. Se pare că tîrîșul
acela, al labei piciorului, fără ca piciorul să aibă nici o
afecțiune organică, era cauza internării ei. Cu mine
alături, întreaga seară se simțise ca o prințesă răsfățată de
pălăvrăgelile mele atît de stranii, cum le apreciase ea, și
atît de pe gustul ei.
Puține au fost întîlnirile mele cu Iustina, mai ales
după incidentul de la patinoar, cu neglijența pe care o
dovedisem în ce-o privește.

M-auzi, Greg? M-auzi? Acum, scena din

cămăruța mea, din acea dimineață de iulie, era grotescă și
înduioșătoare. Scuturîndu-mi umerii, Iustina mă și mușca
ușor de fața stacojie, pe care petele mărunte se uniseră
într-o plajă încinsă de febră. O față crispată, cum mi-o
simțeam eu însumi, în semitrezie, gîdilat de pletele ei,

60
care din rubinii se făcuseră sidefii în lumina dimineții.
Am surprins-o profitînd de poziția capului meu, fixat pe
o pernă mai ridicată, trîntită peste marginea canapelei.
Îmi scosese ochelarii, și acum, crezînd că dorm, mima
că-mi linge peste pleoape, de la cîțiva centimetri
înălțime, ochii sedați. Ușor excitat, am auzit-o șoptindu-
mi ceea ce înregistra ea cu conștiinciozitate în fiecare
dimineață: ora exactă la care răsare soarele. Chiar în
acele clipe, spunea Iustina, se făceau trei ore de cînd
soarele a răsărit. Cît îmi vorbise, își mișcase palmele la
minimă distanță pe deasupra mea, ca și cum ar fi vrut să-
mi stîrnească simțurile cu magnetismul lor fără să m-
atingă. Îmi privea lacomă forma trupului de mascul inert,
învelit în husa boțită, țintuindu-mă sub șoldul ei. Iustina
era îndrăgostită pînă peste cap. O știau toți vecinii.
Și-n clipa aia, nu asta vrei?, nu asta ai vrut?, ce
vrei de la mine?! i-am rumegat în scoica urechii. S-a
crispat cît am rostogolit-o sub mine, aproape s-o-năduș,
și am început s-o dezbrac, să-i dezvelesc și să-i palpez
zonele „inestetice”, cum le numise ea într-o discuție.
Iustina era virgină. N-avea de unde ști că propriul trup,
înfiorat, ar putea-o trăda, i-ar putea juca feste. Cum îi
juca și acum, cînd își destindea singur musculatura, pe
măsură ce mîinile mele înaintau. Am simțit asta. Se lăsa
pipăit cu vădită plăcere, dînd pînă și ochilor mei mijiți
cale liberă spre penumbra celor mai delicate articulații.
N-am mers mai departe. Nu simțeam nevoia s-o fac. Nu
aveam voie s-o fac. Nu voiam s-o fac. Cel puțin, nu
atunci. M-am ridicat în picioare, am smucit-o goală și
caldă în brațe. Am prins-o cu o mînă de subsuori, cu
cealaltă de sub genunchii îndoiți, în așa fel încît să-i las
sexul la vedere. Am dus-o-n fața unei oglinzi. Se ruga și

61
se zbătea neconvingătoare. Am luptat puțin cu ea, doar
puțin, cît s-o țin strîns, s-o răsucesc, s-o legăn. Cît s-o
sucesc pe toate părțile, ca pe-o contorsionistă. Privește-te,
i-am strigat, deschide ochii, Tino, ai curajul să te vezi așa
cum ești, e timpul, fato, ce naiba. Înaintam, săltînd-o și
mai bine. Aproape i-am lipit fundul de oglindă. A
întredeschis ochii. A scos un urlet. S-a văzut! S-a văzut
așa cum era. Iustina pursînge. Și-a văzut sexul, ascuns
pînă atunci, răsărind dinapoia picioarelor. A urlat iar. S-a
răsucit să nu se mai vadă. M-a înlănțuit, m-a prins de gît,
jupuindu-mi pielea cu frecușul gîtului ei încordat. Șocată
de priveliștea care i se înfățișa, n-a mai apucat să-și
distingă, în plan secund, și curbura pronunțată a nasului,
osatura exagerat de îngustă a umerilor, a încheieturilor și
a bazinului, imperfecțiuni pe care le știa, de care se
plîngea mereu. Tina își detesta și bustul plat. Asuma că
era departe de formele îmbietoare ale altor femei. Ce nu
știa ea e că, pentru mine, tocmai ăsta era atuul ei, foarte
excitant. I-am spus-o. S-a pus pe plîns. Am dus-o înapoi
în pat. M-am întins alături. S-a chircit cu spatele la mine.
Obosisem și eu.
Peste cîteva minute, a adormit ca un copil, cum și
era. Copilul pe care acea contemplare de sine îl vlăguise
de puteri. I-am simțit carnea dogorind. N-am atins-o. Am
respirat de cîteva ori adînc, forțîndu-mă să-mi mut gîndul
oriunde altundeva. Mi-am vîrît o palmă în boxeri, sub
elastic. Cu cealaltă m-am chinuit să-i rulez cu minime
mișcări pînă spre genunchi.
Dacă Tina nu s-ar fi destins! Dacă eu n-aș fi atins-
o din greșeală! Dacă trupul meu n-ar fi fost încins de
febră!

62
 Am vrut s-o strig, dar nu mi-a izbutit decît un
hăhăit. Mi-am plesnit mădularul. O dată, de două ori, de
șapte. Pulsiuni obscure l-au încordat iar. Părea că mă lasă
inima. Nu mai trăisem așa ceva. Trupul ingenuu de lîngă
mine, așa, nedeplin cum era, îmi devasta simțurile ca nici
un altul. Nu cunoscusem prea multe femei înainte, totuși
ele mă inițiaseră cam în tot ce știu astăzi. Cu Tina însă,
nici un autocontrol nu mai funcționa. N-am mai avut
încotro. I-am încolăcit șoldul cu pîntecele meu vag
sîrmos, străduindu-mă să n-o trezesc. Doar că-n clipa
următoare nimic n-a mai stat în picioare. Nimic din tot
ce-am știut despre mine, despre viață și moarte, despre
sex, abuzuri și viol. Nimic, în afara Sfintei Vinovății. Cu
degetele dreptei făcute lingură am spart brutal himenul
făpturii crude, trezită prin înjunghiere. Mi-am dat drumul
pe spinarea ei. Mult prea timpuriu. Nu mai avusesem de
mult o ejecție atît de spumoasă. În junghiuri. Tremuram
încă, țintuind prada între coapsele turbate. Și-abia cînd
am adulmecat aburul acru al sîngerării, și-abia cînd am
simțit zdrențele himenului lipicios agățate de pielea
palmei mele, m-am întrebat cum s-a produs totul. Și mai
ales cum și cînd se vîrîse Iustina în mine, agățîndu-mi-se
de coapse, implorîndu-mi continuarea, lingîndu-mă și
mușcîndu-mă, printre icnete de plîns și convulsii. Prea
tîrziu. Pentru mine, dulcea injecție iluzorie își trecuse
efectul.

Rămas singur, în aceeași seară, eliberat de

vietatea fragedă pe care tocmai o ținusem în brațe și,
odată cu ea, eliberat și de febra care mă părăsise ca prin
minune, m-am pomenit meditînd pentru prima oară cu
adevărat la sentimentul cel mai glorificat de omenire.

63
 Sentimentul cel mai glorificat de omenire, am
gîndit, e pe nedrept glorificat! Ceea ce trăisem cu Tina
îmi spulberase tot ce știusem pînă atunci despre iubire.
Iubirea nu e cel mai nobil sentiment, am gîndit.
Ce eroare!
Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă
vinovăția! Acum, la aproape șapte ani distanță, simt
nevoia să completez această aserțiune: Iubirea pălește în
fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția. Chiar și-atunci
cînd vinovăția nu-i a ta. Cine n-are vinovății să și le
cumpere, spune și Bastian. Cea mai mare dorință a mea
fusese, dintotdeauna, aceea de-a fi bănuit de o faptă
memorabilă, reprobabilă chiar, pe care n-am săvîrșit-o, și
asta numai pentru că n-aș fi fost în stare s-o săvîrșesc. Eu,
care nu eram bun de nimic. Eu, care încetasem de ani
buni să mai intru pînă și în încăperile de sus, în afara
momentelor în care-mi vizitam bunicul sau exersam la
violoncel în micul observator astronomic, pe care casa îl
avea în colțul nordic al etajului. Aici, la înălțime, ajung
numai cei ambițioși și puternici, îmi striga tata,
batjocoritor, urcînd scările de mînă cu mama, lăsîndu-mă
singur în ușa cămăruței mele de la parter. Etajul îmi
răscolea pulsiuni neplăcute. Nu numai că nu mai urcam
acolo, dar nici măcar nu mai priveam în sus. Cunoșteam
prea bine scara. Tot ce mă fascinase la ea, nu doar de mic
‒ cînd încă aveam plăcerea acrobațiilor interzise ‒, ci și
în pubertate ‒ cînd scara și balustrada ei îmi induceau o
agresivitate senzuală, mă obligau la contemplație și la
replici interioare subtile, la referințe pretențioase despre
Marele Gatsby ‒, toate astea mă respingeau acum. Acum,
cînd îi observam și imperfecțiunile: treptele rigid-
dreptunghiulare și cam masive, din stejar lăcuit, cumva în

64
contradicție cu balustrada, o excepțională orfevrărie art-
nouveau, cu un desen vegetal în curbe largi, intercalate,
aparent descentrate, construindu-și un echilibru propriu
dintr-o aritmie stranie a desenului, punctată atonal, la
cîțiva metri o dată, de o concentrare a filamentelor
metalice negre, adunate pe neașteptate la un loc pentru a
ocroti cîte o frunză aurită, răsărită uimitor din țesătura
complicată și lascivă a vergelelor de fier etc. etc...
Aș fi privit în susul fabuloasei scări oricînd, cu
toată încrîncenarea, dacă aș fi izbutit să mă fac vinovat
pentru ceva cu adevărat important și grav. De cînd mă
știu, însă, îndurasem doar acuze minore, de care n-aveam
puterea să mă apăr, nici măcar de ele, cu toate că-n cele
mai multe cazuri eram nevinovat. Fusesem atît de
obsedat cîndva, demult, în primii ani, de a nu fi bănuit de
ceva ce nu făcusem și de care nu mă puteam apăra, încît
panica în care mă arunca obsesia asta trăda pentru oricine
tocmai contrariul. Cu timpul, panica mi s-a transformat în
plăcere. Dorința și plăcerea irepresibilă de a fi găsit
vinovat. Pentru că, da, pînă și pentru a trăi o vinovăție
demnă de atenția și de recunoașterea celorlalți îți trebuie
o adevărată chemare.

65
66
PARTEA A TREIA

67
68
 9

Acasă, din nou. În plină cădere nervoasă. După

două săptămîni de arest preventiv, de unde am fost
expulzat din lipsă de probe și chiar amendat pentru falsă
depoziție, după audierea concluziilor procurorului.
Acum, după alte două săptămîni de libertate, la final de
iunie, în sfînta zi a Apostolilor Petru și Pavel, la orele
zece ale dimineții. La cîteva secunde după ce domnișoara
Eliza, menajera noastră, a deschis poarta, cînd creierul
meu, obosit de atîta înțepenire a trupului, se afla în totală
neconcordanță cu creierul oaspetelui nostru matinal.
Oaspetele nostru din acea dimineață era tot unul grăbit.
Asta nu mi-a plăcut la el din prima clipă în care l-am
văzut în dreptul ușii, producîndu-mi o impresie profund
dezagreabilă. De cum l-am văzut, am ghicit imediat tipul
de om grăbit, despre care-mi vorbise Bastian, se vedea
asta dintr-o aruncătură de ochi. Un ins grăbit, așadar. O
constatare care-mi anulează de fiecare dată, din start,
orice urmă de interes. De cum l-am văzut, am știut că nu
mă voi putea concentra deloc la ceea ce-mi va spune,
dacă-mi va spune, că orice mi-ar spune ar fi inutil, pentru
că, și dacă am fi intenționat să ne vindem casa, unuia ca
el nu i-am vinde-o niciodată. Niciodată. Mi-ar fi plăcut
să-i spun asta, dar nu puteam. Mi-ar fi plăcut să-i arunc în
față, vezi-ți de treabă, habar n-ai, omule, că totul e-o
înscenare, anunțul nostru de vînzare e unul fals. F-A-L-S.
Mi-ar fi plăcut să-i spun asta. Adevărul, adică. Mi-ar fi
plăcut să-i spun că, pentru a da, în ce mă privește, și mai
mult impresia de suspect în cazul omorului pentru care
nu eram deloc creditat, dar și pentru a-mi popula
singurătatea și a-mi mai ușura profunda tulburare

69
emoțională în care intrasem, după confesiunea cruntă a
părintelui nostru, legată de accident, încărcîndu-ne cu
vinovăția lui, dar și, mai ales, după înecul lui, am luat
hotărîrea de-a formula un fals anunț de vînzare a casei
noastre. Adică, anunțul era real, vezi bine. Intenția
vînzării era falsă, sau adevărat de fals intenționată, sau...
Mi-ar fi plăcut să-i spun asta primului client. Mi-ar fi
plăcut să-i savurez reacția. Nici nu-i deschisesem bine
ușa și i-am și detectat graba: omul își ținea încă brațul
stîng ridicat înspre clanță. Izbise cu piciorul de cîteva ori
în prag, aproape isteric, și tocmai făcuse o pauză de o
secundă, așteptînd să i se deschidă, opintindu-se să sune
din nou. Ce fel de client putea fi? Să nu fi știut
specimenul ăsta un fapt atît de la îndemînă, că posesorii
imobilului impunător în care călcase puteau fi în pat în
momentul exploziei soneriei sau, mă rog, pe marginea
saltelei ori lungiți pe gresie sau la masă, în papuci? Pe
terasa din spate sau în multe alte locuri și postúri? Înainte
de-a se avînta în contemplarea celor șapte camere pe care
le dețineam, trei jos, la parter (salonul, biblioteca-birou și
cabinetul oriental/camera mea), și patru sus, la etaj (trei
dormitoare și micul observator astronomic, plasat într-un
turnuleț loggia în colțul de nord al construcției), acest ins,
la fel ca oricare dintre cei interesați, n-ar fi trebuit să se
lase fascinat mai întîi de exterior? De fațetele clădirii,
unicat în zonă, cu care mă mîndresc și pe care i le-aș fi
prezentat cu dragă inimă dacă și-ar fi exprimat
curiozitatea. Cum să treci cu vederea cele cîteva ogive
neogotice, elementele decorative în stilul Tudor (din
lemn, sub streașină, de jur-împrejurul casei), marchiza
art nouveau, de deasupra ușii masive de intrare, din fier
forjat negru și sticlă mată, cu clanță aurie, adică întreg

70
melanjul ăsta, eclectic, necontrolat, care mărturisește că
mai mulți arhitecți au intervenit, în stadii diferite,
conform capriciilor de moment ale proprietarului...
N-am puterea să dezvolt acum, e lesne de
presupus că o casă maiestuoasă ca a noastră are multe
alte cotloane îmbietoare prin care să calci, nemailuînd în
calcul pivnița. Și podul. Incursiunile mele singuratice
prin propriul domeniu includ, tot la cîteva zile, plimbări
și popasuri meditative îndelungi, îndeosebi prin pod și
prin beci. Mirosul reavăn din pivnița pardosită cu nisip,
aroma vinurilor vechi, a merelor sau a legumelor puse
acolo la păstrat în ultima vreme chiar de domnișoara
Eliza, toate astea îmi dau o amețeală indefinibilă. Mă și
revigorează teribil. De pod nu mai vorbesc. O lumină
piezișă stratifică acolo aerul la orice oră a zilei, iar bolțile
înalte din grinzi nelăcuite mă scufundă într-un soi de
templu cotidian. Geamurile cu oberliht patinate de praful
protector, căldura și intimitatea locului mă umplu de acea
plăcere pe care numai un nor nervos, care tocmai ar
hașura cerul și ar trece pe deasupra trupului meu gol,
întins pe o pajiște cu margarete, mi-ar mai putea-o
procura. Dar eu n-am zăcut niciodată gol pe o pajiște cu
margarete, deși tare mi-ar fi plăcut s-o fac.
Am zăcut însă pe săturate în grădină, care, deși
nu-i foarte extinsă, are tot ce-ți dorești, inclusiv o piscină.
De la o mică livadă de pruni la ceilalți pomi roditori, de
la tufele de zmeură la straturile aliniate de zarzavat.
Recunosc, în cea mai mare parte, întreg acest dezmăț
vegetal îl datoram cu toții părintelui nostru, chirurgul
Leon Carp, care, în diminețile de weekend, își făcea
întruna de lucru, prin curte sau în grădină, ridicînd,
montînd sau mutînd garduri și porți, croind scări

71
mozaicate la fațadă, săpînd straturi și altoind pomi. O
altoire pe care, alături de el, Bastian o opera ca nimeni
altul. Bastian, Omul-bun-la-toate. Bastian, cel apreciat de
părinți, admirat de mine în egală măsură. Bastian, cel
care, spre deosebire de mine, după spusele tatei, știa să
facă din despicarea și din bandajarea ramurii o adevărată
operă de artă. Îmi auzeam tatăl vorbind cu el prin grădină
neîntrerupt, lăudîndu-i îndemînarea și agerimea la fiecare
pas și gest, alintîndu-l cu vorbe mîngîietoare, pe care mie
nu mi le-a adresat niciodată. Obișnuința și plăcerea tatei
de a vorbi aproape permanent cu fiul său Bastian erau atît
de năvalnice încît ajunsese să se ascundă și de mama, cît
timp dialoga cu el chiar și atunci cînd Bastian nu era de
față. Cît despre mine, asistam din apropiere la operația
altoirii, fascinat, umplîndu-mi nările de mireasma crudă a
lemnului de prun, fără să pun și eu mîna, atît timp cît
părintele meu nu numai că nu-mi solicitase vreodată
ajutorul, dar îmi și interzisese să ating orice utilaj. O
făcea pentru a mă proteja de răniri sau de infectări, cum
crezusem eu pe cînd eram copil, sau mă excludea din
activitățile lor pentru că pur și simplu mă considera
incapabil de orice muncă? Ceea ce era adevărat. Doar că
pe-atunci eu nu știam asta, cum o știu acum. Nu-mi
cunoșteam limitele, de vreme ce nu-mi aminteam să fi
experimentat vreodată ceva care să-mi solicite efortul
fizic, ca apoi să eșuez. Nu știu nici astăzi din ce și-au dat
seama ai mei de neputința și de inhibițiile adultului care
eram și eu deja, într-o întreprindere practică, manuală.
Mă văd și acum doar urmărind frenezia tatei, observîndu-
l plictisit în tot ce făcea, în neastîmpărul lui nevrotic de a
meșteri fără întrerupere ceva, chiar și atunci cînd nu era
nimic urgent și important de făcut.

72
 Nu știam dacă omul cel grăbit intenționase să mai
sune o dată sau dacă brațul său ridicat trăda doar
indignarea pentru că nu i s-a răspuns în clipa în care a
sunat. O mînă ridicată nu-i o poziție comodă, spunea
Bastian. O mînă ridicată e semnul unei încordări
nevrotice pe care ți-o trădezi singur. O mînă ridicată
inutil e cel mai veridic stigmat al celui care se grăbește.
Al celui care se grăbește tot timpul, spunea Bastian, dar
și al celui cuprins de ură, într-un grad mai mic sau mai
mare. O mînă ridicată va trebui și coborîtă în cele din
urmă, spunea Bastian, și, mai spunea el, viteza și forța ei
în coborîre ar putea fi cele care vor decide rezultatul.
Atingerea-mîngîiere. Sau... atingerea ucigașă.
Totuși, intrusului i s-a deschis, și primul lucru pe
care l-am reținut a fost acel braț, stagnînd în aer, dîndu-i
posesorului său o înfățișare cum nu se poate mai
imbecilă.
Nici o fereastră și nici o ușă cu geamuri nu sparg
pereții primului nostru vestibul. Nimic nu se poate zări
dincolo de el. Cu constatarea asta va trebui să-și
pornească incursiunea orice amator să ne investigheze
casa, s-o cumpere. Cu constatarea asta și-a pornit-o
clientul din prima zi. Era o socoteală simplă de care am
profitat imediat. Atît timp cît l-am oprit acolo, omul n-a
putut să vadă nimic. Era modul cel mai potrivit pentru a-
mi batjocori și pe viitor vizitatorii grăbiți, reținîndu-i în
vestibulul întunecat. Am elogiat încă o dată flerul
doctorului Leon Carp, tatăl meu, ca și al arhitectului cu
care concepuse probabil proiectul acestui imobil, cu zeci
de ani în urmă, înainte ca noi, copiii, să ne fi născut.

73
 Ei? a spus acum primul intrus, și eu am repetat, ei,
ce? și l-am privit insistent în ochi prin umbrele serii. Nu
admit să mi se vorbească astfel cînd e vorba de casa mea.
Dacă omul interesat de ea nu va ști să formuleze decent o
dorință, dacă cererea nu va fi una civilizată sau, mai grav,
dacă nu va fi exprimată deloc, e limpede că nu va fi luat
în seamă. Acest ins a avut însă inspirația de ultim
moment să-și tragă sufletul, să-și tempereze gîfîitul, să nu
mai facă presiuni prin nici un gest compromițător, de om
grăbit. Doar că sila care mă cotropise la vederea lui în
cadrul ușii, cu mîna ridicată înspre sonerie, încă nu m-a
părăsit. Cu dezgustul inițial, adăugat deciziei ferme de a
nu vinde casa niciodată, chiar dacă părinții noștri nu mai
trăiesc, știam de pe-acum că pe asemenea tipi îi voi tolera
foarte puțin. Cu toate astea, nu-mi permiteam luxul de a-i
da afară. Eu aveam mai multă nevoie de ei decît ei de
mine. M-am întrebat de multe ori în lunile care au urmat
dacă n-ar fi fost mai bine să-i fi întors din drum pe primii
cumpărători, lacomi și nesuferiți, să-i fi oprit, măcar pe
ei, aici, în stadiul de vestibul. Dar aș fi fost în stare să
mai dau înapoi? N-aș fi dat înapoi cu totul?

După primii vizitatori, unii grăbiți, alți cîțiva

destul de indeciși, timp de patru zile nu ne-a mai căutat
nimeni, nu ne-a mai trecut nimeni pragul și am încercat
să dau o explicație neașteptatului dezinteres. Oamenii
vorbesc între ei. Se informează. Cel care apucă să te
viziteze o dată își mărturisește mai departe impresiile. Ce
nu era bine? N-am reușit să convingem că vrem cu
adevărat să vindem? Era oferta noastră prea scumpă
pentru buzunarul lor? Poate ar trebui să simulez
împachetarea, să strîng unele lucruri, să împrăștii altele.

74
Ca urmare, m-am mobilizat și-n cea de-a patra după-
amiază, în cîteva ore, am adunat, de unul singur, aproape
tot ce era răvășit prin încăperi. Le-am înghesuit în cutii,
în saci și baloturi, în husele costumelor și-n multe alte
asemenea bazaconii inventate de om pentru a dosi
obiectele inutile cu care se încarcă de-a lungul unei vieți.
Făcusem o treabă bună. Poate așa vom convinge. Măcar
pîrtiile interioarelor erau eliberate. Pelerinajul celor
interesați (sau doar curioși) putea continua nestingherit,
fără restricții. Eram frînt, dar merita efortul. În noaptea
care a urmat am dormit ca un prunc. Nu era doar
oboseala. Găseam pentru prima oară o justificare a
trîndăvelii în care mă complăceam deja de multă vreme,
pînă și în propriii ochi. O neașteptată senzație de ușurare
a pus stăpînire pe mine. De-acum chiar că nu mai aveam
nimic de făcut. Fără cele folositoare pe moment, mă
simțeam scutit de obligații și de gesturi în plus. Cît de
puține lucruri îți trebuie să trăiești! Și ce bine-mi era!
Fără cele folositoare, nimeni nu va mai încerca să mă
scoată din amorțeală.
Baloturile odată făcute, lucrurile au devenit mai
simple. Treptat, mușteriii au revenit în număr
impresionant, nu puteam decît să fiu măgulit. Îi lăsam să
mă „calce”, adeseori renunțînd și să-i mai însoțesc. Mie,
cel puțin, îmi făcea bine în continuare să aud străini prin
preajmă, să-i simt foindu-se, dar nu-mi mai păsa de
identitatea lor. Nici nu-i mai observam. În torpoarea
acelor luni sufocante de vară, care păreau că-mi amorțesc
nu doar trupul, dar și afectele, obosisem să-i mai
contabilizez pînă și pe cei trimiși aici de oamenii legii, la
cererea mea, puțini, e drept, singurii care mă interesau cu
adevărat. Veneau și ei degeaba. Nu construiau nimic în

75
favoarea vinovăției mele. Ajunsesem să-mi fie indiferenți
cu toții, în același timp rîvnindu-le proximitatea. Cînd îi
întîmpinam, o făceam cu gesturi lente, fără prea multe
vorbe, lăsîndu-i apoi liberi să cotrobăiască pe unde vor și
în ce vor. Totuși, nu mă mai simțeam în apele mele și nu-
mi explicam decît în parte starea. Oricîtă nevoie aveam
de ei, suportam tot mai greu repetitivitatea mișcărilor, a
chestionărilor și a amabilităților, care mă împingeau într-
un soi de alienare jenantă. Eram surmenat? E drept că nu
mă mai puteam concentra nici la lecturi. Cît îi lăsam de
capul lor prin casă, deschideam la-ntîmplare cărțile,
parcurgeam cîteva pagini, săream de la un capitol la altul,
de la un tratat la altul, de la istorie sau muzicologie la
drept sau filosofie, neizbutind să duc nici măcar un
alineat pînă la capăt. Cu asemenea lecturi alandala, fără
noimă, într-una din zile m-am pomenit bolborosind de-a
dreptul scuze către Bion ‒ din textele lui îmi sărise sub
ochi fraza cu Gîndurile care nu au un gînditor dobîndesc
sau sînt dobîndite de un gînditor. Bine că nu te-ai născut
o jumătate de veac mai tîrziu, i-am zis, că-n mod sigur nu
la mine te-ai fi gîndit, Wilfred, ca să spui ce-ai spus, cum
ai spus. Nu la mine, care în cea mai mare parte din timp
nu mai gîndesc nimic. Și nu mai înghit nimic nici din
afară.
În privința casei, aveam momente în care,
cerîndu-mi-se detalii în timpul pelerinajelor, la care
prezența mea era necesară pentru cîteva ore, făcîndu-se
aluzii la încăperile în care încă locuiam, precum și la
mobilierul lor prețios, inclus și el în vînzare, nu-mi mai
aminteam nimic, de parcă nici nu viețuisem vreodată
acolo. Evitam să dau răspunsuri, nu mai dădeam
răspunsuri. Cercetam totul atent, în rînd cu oaspeții,

76
impresionat eu însumi de dimensiunile extinse ale
încăperilor, de grosimea pereților sau de dantelăria
teracotelor, pentru mine însă tot mai împovărătoare. Aș fi
vrut să nu le mai văd profanate de ochii celorlalți, și, cîtă
vreme domnișoara Eliza era prezentă la datorie, făcînd pe
ghidul, însoțită cel mai ades și de agentul imobiliar pe
care-l angajasem, unul cu foarte bune recomandări, pe
numele său Mladin, mă refugiam în cămăruța mea de la
parter, mobilată modest, pe placul meu, de fapt un mic
cabinet oriental în proiectarea sa inițială, ulterior eșuată.
Nu mai voiam să ies, n-aveam de ce. Etapele
premergătoare „vînzării” se desfășurau de la sine. După
ce descuiam ușa, prevăzător, la prima oră a dimineții,
adesea lăsînd-o larg deschisă, și mai apoi, după cîteva
bolboroseli și schimburi sumare de replici cu cei
interesați, îi abandonam, lăsîndu-i pe mîna celor doi ghizi
‒ dacă erau acolo ‒, sau lăsîndu-i chiar singuri. Mă
retrăgeam și zăceam întins minute întregi pe canapea,
peste pătură, urmărind murmurul colectiv, încercînd să
ghicesc numărul și chipurile vizitatorilor, reacțiile și
intențiile lor. Cel puțin acum gîndurile mi se focalizau pe
ceva concret, din imediata realitate. Le urmăream traseul
și revenirile, le cîntăream insistențele și popasurile. Nu și
la ușa mea. Uram momentele în care pelerinii mi se
strîngeau la ușă, de parcă ar fi vrut să mă invadeze prin
toate găurile. De parcă de acea încăpere ar depinde
decizia lor. Auzeam uneori șoapte învrăjbite, de cele mai
multe ori glasuri necunoscute. Toleram tot mai greu
parfumurile amestecate cu duhorile, năvălindu-mi pe sub
ușă și întorcîndu-mi stomacul pe dos. Printre lovituri în
clanță, distingeam mai ales vocea agentului imobiliar
Mladin, care lipsise rareori de la aceste vizite. Îi

77
asimilasem atît de bine discursul în „ghidaj”, reluat
pentru fiecare client, mi se rostogolise de atîtea ori în
cap, intact, încît îl puteam identifica și prelua mental și
eu, din orice punct, doar calculînd mai întîi timpul scurs
de cînd își luase startul. Revedeam pentru început, dar și
completam în gînd toate datele privind salonul vast, din
vecinătatea cămăruței mele, mărturisind despre un gust
burghez al unui lux moderat, cum minunat nuanța
Mladin, instruit de mine.
Dacă intensitatea vocii lui Mladin scădea subit în
preajma camerei mele, gîndeam, era pentru că-și
atenționa însoțitorii că proprietarul doarme. Cu siguranță
îi atenționa. Unicul Mladin, nemaipomenitul Mladin. Era
numai meritul lui Mladin că deocamdată oamenii nu-mi
forțau și mai tare ușile și nu-mi spărgeau ferestrele, doar
le cercetau.

78
 10

Au fost și situații pe care nu le-am putut controla.

O surpriză neplăcută, repetată mi-a oferit-o doamna
Sabina Brun, „ilustră” bibliotecară de cartier, cititoare
maniacă, fără discernămînt, pe care am evitat-o de cîte
ori am putut. Ultima dată însă m-am pomenit cu ea dis-
de-dimineață. Proptea catul ușii mele, cu o privire
confuză, agățată undeva dincolo de mine, și strîmbîndu-
se ca de-o bruscă suferință. Cum a reușit să treacă de
domnișoara Eliza mi-a mărturisit chiar ea, deși nu i-o
cerusem. Ajunsă la ușă, a bătut ușor cu vîrful degetelor,
doar de cinci ori, cu un semnal de care mă înștiințase cu
cîteva zile în urmă, fără să i-o cer, pentru „a nu avea
surprize neplăcute de nici o parte”, după expresia ei.
Precauție inutilă, de vreme ce știam că nimeni nu trece de
„filtrul” domnișoarei Eliza pînă a se prezenta dinaintea
mea. Am fost uimit totuși să punctez scăparea
domnișoarei Eliza, care n-a auzit cele cinci bătăi, după
ce, cu doar două zile în urmă, îi cerusem maximă
vigilență în ce-o privește pe doamna Brun, iar
domnișoara Eliza mă asigurase că va face tot ce-i stă în
putință pentru a ține sub control acest caz. E drept, i-o
cerusem cumva în treacăt, ca și cum i-aș fi tatonat
părerea, fără să-i spun și de ce. Mi-e greu să expun
adevăratul motiv dinaintea oricui, cu atît mai mult
dinaintea domnișoarei Eliza, ființă rezonabilă, cu o
răbdare de fier, cu mari subtilități psihologice și de
gîndire. Vina era a mea, trebuia să prevăd asta, mai mult
ca sigur că domnișoara Eliza nu văzuse nimic serios sau
definitiv în pretenția mea de a n-o mai primi pe doamna
Brun, considerînd-o un moft de moment sau poate

79
așteptînd totuși o explicație din partea mea înainte să-mi
ia în calcul doleanța. Ceea ce trebuia să-i fi spus deja
domnișoarei Eliza e că doamna Brun e o persoană
vorbăreață, prea vorbăreață, obositor de vorbăreață
pentru unul ca mine. Spune mereu ceva, important sau
nu. Mai mult neimportant, de vreme ce, pe cît îmi pare
mie, a uitat complet motivul prezenței sale aici. Doamna
Brun nu rîvnea, în rînd cu ceilalți, cumpărarea casei, ci
doar achiziția colecțiilor noastre de cărți și publicații, pe
care nici nu-i permisesem încă să le vadă. Altfel, mă
obișnuisem și cu sporovăiala ei, nu asta mă deranja
neapărat, mă oripila doar faptul că doamna Brun dădea
mereu drumul unui citat, și o făcea numai în mijlocul
unei fraze, nici măcar la începutul ei, cînd încă mai putea
fi oprită. Sînt de părere că orice rău trebuie tăiat din
rădăcină, fără menajamente, pentru a nu ajunge să te
distrugă în final.
Atunci, la ultima întrevedere, n-a mai fost nimic
de făcut. Abia intrată în „rezerva” mea, doamna Brun își
declanșase deja citatul și nu mă iertam că de-atîta vreme
n-apucasem să-i spun tocmai ei că nu-mi plac citatele, și
asta e, nu-mi plac, dar nu-mi plac în mod absolut, am mai
spus-o în alte ocazii, fără să i-o fi spus însă și
domnișoarei Eliza sau, cum zic, mai ales doamnei Brun.
Nu mi-aș fi imaginat că va fi nevoie s-o fac și dinaintea
unor asemenea personaje, străine, considerînd în
continuare că nu doar eu, dar și menajera Eliza, dar și
noua noastră cunoștință, doamna Brun, erau cu atît mai
vinovate cu cît ar fi putut să știe asta, chiar dacă nu le-am
spus-o niciodată direct. Cînd își iau curajul să stea de
vorbă cu tine, semenii ar trebui să se informeze asupra a
tot ce-ți place și ce nu-ți place, nu să dea năvală în viața

80
ta, într-o formă sau alta, fără nici o pregătire prealabilă.
N-am oprit-o pe doamna Brun în zori, în clipa oribilei
sale explozii verbale, cum n-o oprisem nici înainte, în
primul rînd din furie pe mine însumi că nu făcusem încă
nimic pentru a preîntîmpina dezastrul, și, neîmpiedicînd-
o la timp, acum mă condamnam singur să cad în capcana
unui citat următor, care cu siguranță va veni. Cine
recurge o dată la un citat în mod sigur se întoarce la locul
„crimei”, astfel că va mai da unul, și-apoi încă, și încă
unul, și eu asta așteptam pe moment de la doamna Brun,
cea de-a doua cădere în cursa nebună a rostogolirii
citatelor, cel mai fraudulos mod de a-ți înmulți spusele
într-o conversație. Am contemplat-o cîteva secunde
înainte s-o ascult. O femeie firavă, puțin peste cincizeci
de ani. Poartă un taior elegant din mătase, de culoare
argintie. Din cauza curentului iscat la deschiderea ușii,
fusta, pînă la jumătatea gambei, i se mulează pe coapse
și-i creionează genunchii tonifiați. Toate astea, alături de
sandalele cu tocuri neobișnuit de înalte pentru una de
etatea ei, ca și poșeta, în aceeași nuanță cu sandalele și
care-i rămăsese petrecută peste piept, în diagonală, mi s-
au părut cu totul nepotrivite locului și intențiilor sale în
curs, fără să mai pun la socoteală ora matinală la care a
dat buzna la mine. Cu toată concentrarea pe care i-o
solicita reproducerea exactă a citatului zilei (unul
exasperant de lung și de încifrat și, de cele mai multe ori,
dintr-un autor mediocru), doamna Brun mi-a părut un
actor pus să joace, fără public, rolul unui vizitator rătăcit
pe acolo și descumpănit, rol pe care-l interpreta de altfel
admirabil.
Am rămas așa o vreme, inert, curios, pînă să revin
la sursa iritării mele. N-aveam cum s-o iert pe doamna

81
Brun. Trăiam angoasa aia care te cuprinde cînd constați
că o simplă presimțire se transformă, în secunda
următoare, în întruparea ei. Avusesem la fiecare
descindere aici a doamnei Brun presentimentul a ceea ce
urma să spună, presentiment care se și materializa
imediat. Și asta, pentru că, am observat, intervine, la
orice amator de declamat citate, un moment premergător
actului abominabil, pe care eu, unul, sînt capabil să-l
detectez cu toate simțurile alertate. Se petrece, mai întîi,
o bruscă frînare în fluxul rostirii lui, urmată de un foarte
scurt interval de muțenie culpabilă, în care pare că omul
ezită dacă e sau nu cazul să continue. Există atunci
probabilitatea ca acel citat să-i creeze, pînă și lui, dacă nu
îndoială, oricum neplăcere.
Dar clipa ezitării trece repede. Nepricopsitul se
reinstalează rapid în pielea penibilului emițător de citate
care este. Trupul lui se relaxează, pe fața tîmpă i se
reaprinde licărul poftei neînfrînate de a-și trînti
decupajul, ceea ce și face, fie că ție îți convine sau nu.
Rareori dai de cîte cineva intuitiv sau măcar precaut,
capabil să-și cenzureze patima veninoasă, sau măcar de
cineva care să uite să-și pronunțe citatul insultător,
pregătit cu grijă de-acasă, la plecare, în dimineața aia,
unul dintre zecile pe care s-a străduit să le și rețină, după
ce cîndva, demult, le-a extras și le-a notat caligrafic în
caietul lui ținut ascuns și le-a repetat de sute de ori, în
mers, pe terasă sau prin casă, dinaintea ferestrei sau mai
degrabă culcat pe sofa, cu ochii închiși, pentru a nu fi
sustras de imaginile, chiar dacă familiare, ale
mobilierului din încăpere, ale ușilor și lampadarelor, ale
tablourilor și covoarelor, și le-a repetat pînă a fost sigur
că le stăpînește perfect, că le-ar putea reproduce la orice

82
oră din zi și din noapte dinaintea oricui, cu gîndul că
intervenția lui într-o discuție ar putea fi socotită elevată și
de folos.
De folos?!
Nu-mi plac citatele, nu știu cum s-o spun mai
răspicat, și nu doar că nu-mi plac, dar ele îmi induc o
stare de nervozitate și de greață atît de cumplită, încît, din
clipa în care citatul a fost emis, nu numai că nu mai pot
urmări bălmăjelile netrebnicului care mi l-a turnat, dar cu
greu îmi pot stăpîni pornirea de a-l pocni sau măcar de a-l
scuipa în obraz. N-am înțeles niciodată resorturile de
gîndire ale celor care, parcurgînd un text al vreunui
filosof sau scriitor sau, mai rău, al vreunui nenorocit de
politician, simt nevoia să extragă pasaje sau fraze, ori
măcar sintagme care lor li se par memorabile, de parcă
acele emisii ale unei minți coerente, de la un moment dat,
n-au mai fost eliberate vreodată și din alte capete
gînditoare, și nu neapărat dintr-unele cultivate, cît mai
ales din cugetele celor mărunți, fie ei și barbari, fără pic
de carte. Să preiei un enunț gata formulat de altcineva mi
se pare actul cel mai blamabil, indecent și smintit pe
care-l poate comite mintea umană, cea atît de creditată și
de elogiată de propria stirpe. Atîta imprudență. Atîta
firesc. Atîta firesc în imprudență.
După ultima descindere a doamnei Brun, am
rămas cu un gust mai mult decît amar. Trebuie să
recunosc acum, am pierdut mult prea devreme controlul
asupra propriei farse. Nu-mi puteam ierta neglijența de-a
nu fi gîndit dinainte și soluția prin care, într-un anumit
punct, aș putea-o opri. Nu prevăzusem faptul că
nelegiuirea pusă la cale ar putea interesa atît de mult și că
un banal anunț de vînzare s-ar putea solda cu un

83
asemenea pelerinaj. De la un timp încolo, oamenii
exagerau. Nu le mai puteam credita bunele intenții. Dă-le
un pretext, fă-i să se adune la un loc, și-i vei vedea
dezlănțuiți în bucuria de a face altceva decît făcuseră de
unii singuri, și-i vei vedea isterizați din plăcerea de-a
mima mișcările și vorbele celor de lîngă ei, risipindu-și
entuziasmul fără nici o finalitate conștientă. Mă călcau
mînați de un interes real? Din pură curiozitate? Vrînd
doar să se manifeste ei între ei, să răspundă și ei unei noi
provocări, în rînd cu lumea, să-și formuleze și să-și
susțină propria opinie? Depășit de situație, am hotărît, de
comun acord cu Bastian, să ridicăm și mai mult prețul
casei, pe care-l ridicaserăm deja în cîteva rînduri, cel mai
recent fiind de-a dreptul scandalos, în opinia domnișoarei
Eliza. Degeaba. Nimic nu-i împiedica pe nebunii
devoratori să ne scotocească locuința, nici măcar poziția
clădirii, mai puțin îmbietoare. Părea că nimeni nu-i
observa împrejurimile. O stradă mult prea circulată și
prost pavată, pe care vehiculele lăsau un praf gros și
nociv. O centrală termică dezafectată, în partea de nord.
Grădini părăsite, cu iz de plantă putredă, la vest. Și doar,
printre toate astea, dincolo de ele, alte patru imobile
splendide, ca al nostru, ridicate în ultimii ani, încă
nelocuite, răsărind ca ghioceii din gunoaie. Nimeni însă
nu se sinchisea de exterior. Înverșunarea și interesul
oamenilor creștea văzînd cu ochii doar pentru interiorul
casei. Iar asta, trebuie s-o recunosc, era în avantajul meu.
Nimeni nu se interesa de deficiențe, pe care, cel puțin
acum, eram tot mai tentat să le divulg cu toată
sinceritatea. Începînd cu punctul cel mai nevralgic al
construcției, peretele dinspre vest, de la parter. Mie
însumi îmi trebuise o vreme pînă să înțeleg ce era cu

84
peretele ăla prea subțire, aproape șubred. Într-una din
zile, mi-am amintit. O discuție aprinsă, pe care am
surprins-o cu un deceniu în urmă, între tatăl și bunicul
meu, cu reproșuri de ambele părți. Nici unul nu
supraveghease atent meșterii, care, la renovarea unuia
dintre pereți, făcuseră economie de material, rezultînd un
panou de patru ori mai subțire decît restul. Înșelătoria s-
ar fi extins, firește, dacă n-ar fi fost descoperită la timp,
așa cum se extindea acum, pe zi ce trece, pata uriașă de
igrasie pe care eu o acoperisem, nu de mult, cu un nou
strat de tencuială. Doar că ea a răbufnit iar, măcinînd tot
mai rapace zidul și amenințînd nu doar cu surparea lui,
dar, odată cu el, cu surparea întregului edificiu. Mă
exaspera faptul că nici un client nu o sesizase, nici măcar
agentul imobiliar, cu toate eforturile mele de a nu o
„camufla”, lăsînd-o cumva la vedere, vrînd să îndepărtez
pretendenții la cumpărare. În același timp, nu voiam nici
să le atrag eu însumi atenția, pentru a nu risca să fiu
bănuit, prin ostentație, de farsa pe care o puseserăm la
cale. Atunci, concentrîndu-mă la acel perete, m-au
năpădit amintirile.

85
86
 11

Oare nu de aici să fi pornit totul, răvășirea mea și

a lumii mele? Oare nu de la bunicul August, care,
ridicînd două degete chircite de artroză, ne indica tuturor
celor care-l vizitam, deloc ironic, porțiunea de podea
liberă pe care să stăm, dacă dorim, lîngă scaunele lui,
care de mult nu mai erau scaune, printre așchiile și
mărunțișurile adunate în ziua aia de peste tot din
încăpere, răsfirate peste bancheta fără brațe și peste patul
fără picioare?
Bunicul August, bunicul patern. Fostul actor, apoi
capelmaistru, pentru care, în toată copilăria mea, an de
an, încălecam fereastra în timpul exercițiilor pentru
parăzile militare, să-i admir uniforma și bagheta
fermecată. Bunicul, care mă făcuse să ador muzica de
fanfară mai mult decît pe oricare alta și care mai tîrziu
îmi cumpărase și violoncelul ce-avea să devină feblețea
mea. Bunicul, a cărui cameră se afla la etaj, deasupra
cămăruței mele, dar din care, cu trecerea anilor, refuzase
să mai iasă. Bunicul, gîrbovit de ani și spunînd că-i e dor,
că-l sfîșie dorul de nepoți și ar vrea să ne vadă, dar, ce
vreți, mă simt atît de sfîrșit și trădat, vîrsta, ce știți voi, nu
știți nimic. Și mama, care insista, vrînd să i-i aducă, dar
cine poate înțelege încăpățînarea unui bătrîn în fața jenei
de-a se arăta bătrîn, și bunicul August spunîndu-ne asta
de cîteva ori pe zi, n-aveți cum să-nțelegeți, nu mai am
putere să fac ordine, să-mi primesc nepoții, oricît aș vrea,
ce nu pricepeți. Și eu, care, deși copil, știam că adevărata
cauză a claustrării bunicului era însăși patima dezordinii
în care a căzut, după o viață de constrîngeri din partea
mamei sale, străbunica mea, mai apoi a nevestei și, mai

87
nou, a nurorii. Și noi, întreaga familie, prefăcîndu-ne că
nu vedem ultima formă de manifestare a maniei sale,
plăcerea de a demonta și de-a deșuruba prin casă tot ce
era montat și înșurubat, capace și mînere, piese de
mobilier și rame, țîțîni și lustre, cu toții cunoscîndu-i
această slăbiciune.
Pentru că evita prezența noastră cît timp își savura
stricăciunile, o singură dată n-a mai rezistat tentației,
săvîrșind un astfel de act chiar cu mine alături. L-am
văzut. I-am văzut mîinile cutate, tremurînde cu care a dat
jos mai întîi pendula, de care pînă atunci fusese foarte
mîndru. O pendulă Philipp Haas din 1910, din lemn greu,
de stejar, cu ornamente Art Déco încrustate pe ramele
laterale ale ușii, cu gemulețe din sticlă fațetată, cu
cadranul și coada pendulei din alpaca argintată. I-am
văzut mîinile cu care i-a și mîngîiat muchiile, cutele și
plăcile cu delicatețea cu care mîngîi un obraz dinaintea
despărțirii. Și, da, l-am văzut apoi așezîndu-se jos și
extrăgînd din caseta ei, la fel de precaut și concentrat, e
drept, cum ai încerca să extragi un organ dintr-un corp
viu, piesele întregului mecanism: ácele indicatoare,
ciocanul și melcul. Le-a luat pe toate în brațe și le-a ținut
o vreme acolo, ocrotindu-le parcă la căldura pieptului
său. Nu mă mai vedea? Uitase de mine? Aproape m-am
speriat cînd, într-o clipă următoare, le-a azvîrlit cu forță
la întîmplare prin încăpere, uitînd și de ele, ca și cum nici
nu le-ar fi cunoscut vreodată. Tîrziu, după minute bune,
cînd m-a și observat din nou, la rugămintea mea, a
acceptat ca eu să ridic și să agăț ce mai rămăsese din
biata pendulă la loc, în cui.
Bunicul August. Știind și el prea bine că noi îi
cunoșteam această plăcere, a destrămării, totuși

88
continuînd să se justifice în același fel, să se tînguiască,
de ani de zile, ca-ntr-un soi de răzbunare, avînd impresia
că toți persistam în a-i reproșa ceva, același și același
lucru, deși noi nu-l întrebaserăm niciodată nimic, dar lui
asta i se părea, că ne citea în ochi reproșul. Bunicul
August, argumentînd fără oprire, ce vreți, ce tot vreți, le
las să mai respire, în casa asta nu se poate respira.
Rotindu-și privirea spre dezastrul din jur, dar coborînd
vocea în ultimul moment, ca și cum ar fi vrut să-și
recheme vorbele înapoi. Și eu aproape i le vedeam, și eu,
cum le vedea bunicul, revenind docile la matcă prin aer,
lipindu-i-se de buze, căutîndu-i deschizătura gurii ‒ acum
tot mai ades căscată fără rost ‒, scăpînd în adînc, prin
laringe.
Bunicul August, a cărui întreagă încăpere ‒ cu
mobilă neorenaștere spaniolă de fag, cu panouri sculptate
de mînă, tăblii decorative la pat, la rama superioară a
oglinzii masive și la scaunele presărate prin interior,
tapițate în piele de Cordoba, cu un dulap uriaș, cu patru
uși, cu două comode cu sertare și o banchetă; cu un covor
gros de lînă și mătase, care îi acoperea pînă nu de mult
aproape în întregime pardoseala, altminteri foarte
sofisticată, din laméle de parchet dispuse în romb, pe
două culori diferite ‒, a cărui întreagă încăpere, spun,
arăta ca un depozit al renunțărilor, ca un templu al
retragerii ultime, în mirosul mortuar de lemn reavăn și
rumeguș, de parcă acele miresme vegetale ferecate atîta
amar de vreme ar fi fost eliberate dintr-o dată, din nou,
înapoi în natură. În natura prin care zburdaserăm și noi
trei, Bastian, eu și bunicul August, de mînă, nu cu foarte
mulți ani în urmă, bătrînul îmbiindu-ne să ne tolănim în
iarba răcoroasă a grădinii, și chiar să adormim acolo,

89
zîmbind, sub un măr. Bunicul August, care adora să
ronțăie mere în timp ce citea. Bunicul August, căruia îi
plăcuse să citească, pierzîndu-și însă cu timpul puterea
concentrării pe același text. Îngrămădind în pat, lîngă el,
carte după carte, nemaiașezîndu-le vreodată în ordine.
Cărți aduse de mine din bibliotecă la comanda lui, el
refuzînd să pătrundă, de cînd mă știu, acolo, în acel bazar
al volumelor tipărite. Și eu, întîrziind uneori în camera
lui, în special vara, pentru a i le pune în ordine, prezența
mea neschimbîndu-i bătrînului cu nimic stilul de viață,
dimpotrivă. Bunicul, continuînd să facă tot ce făcea în
mod obișnuit, străduindu-se să atingă performanța de a da
totul peste cap într-o singură zi, numai spre amuzamentul
nepotului care eram. „Pierzîndu-și” pe rînd obiectele,
apoi văitîndu-se că-i dispar. Căutîndu-le ore în șir.
Jucîndu-se.
Cum mă jucam eu însumi. Eu, care știam că
bunicul recurge la trucurile astea, la „scăpările de
memorie”, ca și la rezervele infantile de preocupări, nu
din vreo „demență senilă”, cum se exprimau răutăcioși
cei ai casei în absența lui, ci numai din dorința de a-și
colora viața ternă, de om bătrîn. Văduv. Și neglijat. Și
singur. Viață de fost capelmaistru, pe vremuri atît de
apreciat și solicitat la toate parăzile oficiale ale
municipalității. Tocmai de-asta, îl vizitam cît puteam de
des, repetîndu-i de fiecare dată că vin nu pentru că-l simt
pe el singur, ci pentru că și eu, Gregor, nepotul său, sînt,
la fel ca el, cu adevărat singur.

90
 12

Una e să calci parchetul lustruit al unor săli

muzeale, și alta să parcurgi casa mea. Decepționat, după
nici o lună de la anunț, mi-am descoperit casa vizibil
deteriorată. Strecurat printre vizitatori, la o scurtă
descindere, încercînd să-mi privesc locuința cu ochi
străin, am constatat cu neplăcere că mobilele îmi sînt
pătate, tapiseriile acoperite de un strat violaceu de
grăsime, perdelele unse și ele, în același loc, la
întretăiere, pe mijloc, lemnăria din jurul clanțelor și
zidăria din jurul comutatoarelor electrice înnegrite de
amprente. După atîtea pelerinaje, cărora li s-au adăugat și
cîteva percheziții ale anchetatorilor veniți pentru „cazul
depoziției Carp”, pînă și pereții păreau înclinați spre
interior, sub presiunea zecilor de pași, de parcă ar fi fost
făcuți din cel mai muced carton. Și nu doar atît. Am
contabilizat ceva și mai îngrijorător. CD-urile și DVD-
urile. Primele care se împuținaseră. Dintre toate, am plîns
amarnic prelucrarea după Smooth Criminal, a lui Michael
Jackson, a celor doi celliști croați Luka Sulic și Stephan
Hauser, doi nebuni pe care-i ador, după cum mi-am plîns,
rînd pe rînd, colecțiile din Vivaldi sau Sibelius, Haydn
sau Rogalski, Bach sau Beethoven, păstrate toate în
secretaire-ul din salon. Nu-i de mirare, de vreme ce am
găsit vitrine și vase sparte, candelabre arse, ferestre
dislocate, care nu se mai închid, podele năclăite de noroi
sau găurite de țigară. Sobei baroce din teracotă galbenă,
cu clanță de porțelan, din dormitorul părinților îi fusese
smulsă ușa. Mama depozitase în servantele Biedermeier
ale salonului cea mai mare parte a veselei familiei. M-am
îndreptat spre ele cu sfială. Pe la unsprezece ani, rămas

91
singur acasă, mă refugiasem acolo, luînd la rînd toate
sertarele. Le-am cotrobăit înfrigurat. M-am pierdut o
vreme mîngîind toate acele porțelanuri alunecoase,
senzuale la pipăit, pe care pînă atunci n-apucasem să le
studiez. Nu mi se dăduse voie și nici nu le percepusem ca
pe niște obiecte de artă, cum mi le reda memoria acum,
cînd m-am lăsat în șezut și le-am rînduit împrejurul meu.
Cele mai multe garnituri de farfurii, cești și pahare erau
desperecheate. Dacă au căzut în zilele astea pradă hoților,
e clar că nici ei n-au avut cum să sustragă vreun set
complet. Din cele douăsprezece cești de ceai indiene, cu
ornamentul suflat în foiță de aur, despre care știam că
fuseseră achiziționate de bunici într-o excursie imediat
după căsătorie, în urmă cu peste patruzeci de ani, mai
rămăseseră doar două. Pe fundul sertarelor am găsit și
cutiile din lemn cu tacîmuri. Le-am deschis, le-am fixat
capacul cu tija de proptă. Am luat pe rînd fiecare tacîm în
parte, l-am pipăit. Arătau ca și cum nici o garnitură nu
fusese vreodată folosită. Pe lama cuțitelor puteai să-ți
apeși degetul în forță, n-ar fi tăiat nici o gălușcă.
Și, în timp ce uneori le explicam eu însumi
grupurilor de pelerini, doar pentru a-i deruta și mai tare,
tipul de arhitectură care fusese avut în vedere, stilurile de
mobilier, marca, proveniența și valoarea fiecărui obiect,
eu le evaluam nivelul de degradare recentă, ca și cum le-
aș fi văzut și eu pentru prima oară. Ce bogăție apusă, am
auzit un tînăr alături, detest opulența. N-aș locui aici nici
de frică, i-a răspuns partenera. Cei care vorbiseră erau
chiar lîngă mine, la etaj, în fața camerei bunicului
August, singura pe care o crezusem intactă în haosul ei.
Și, da, i-am văzut comițînd impietatea, împingînd ușa,
oprindu-se la doi pași, sub rămășițele pendulei ‒ cea pe

92
care bunicul August apucase s-o demonteze, cu mine de
față ‒, lipindu-și abdomenele unul de altul și izbucnind în
rîs. Am privit în sus. Priveliștea era, într-adevăr, mai
jalnică decît o știam. Cheia, pierdută de mult, orificiul
cheii zgîriat și îndoit înăuntru, deformat și lovit, dînd
mărturie despre încercările cuiva de a suplini forțat lipsa
cheii prin cine știe ce unealtă improvizată, dură,
violatoare. Coada pendulei, destul de îndoită, stătea
înțepenită într-o poziție oblică, nefirească, opintindu-se
parcă penibil unor atacuri nedemne, neașteptate, repetate.
Și toate umilințele astea, în camera în care am dat
ochii pentru prima oară cu violoncelul cumpărat în secret
doar pentru mine de bunicul August, iar tocul
instrumentului, care mă aștepta proptit acolo, sub
pendulă, mi se păruse atunci un palat fermecat, sortit să
ascundă toate minunățiile lumii. În camera în care am
exersat primele note muzicale, alături de bunicul August.
Camera în care am studiat o vreme, pentru început, și am
descifrat primele partituri, alături de profesorul meu
particular și de bunicul August. Nimeni vreodată nu va
bănui cît l-am căutat și cum l-am găsit amîndoi pe acel
profesor, unicul pe care, emotiv, stîngaci și zănatic cum
eram, am putut să-l accept și să-l îndrăgesc, eu, care pînă
atunci nu acceptasem și nu îndrăgisem pe nimeni, în
afara lui Bastian și a bunicului August. Îl întîlnisem la
ieșirea dintr-un cinematograf. Omul își scăpase servieta
pe caldarîm, și hîrtiile care i se împrăștiaseră nu erau
altceva decît partiturile unei compoziții pentru violoncel,
pe care eu le-am identificat dintr-o privire, apoi le-am
adunat și le-am ridicat, așezîndu-le în ordinea logicii lor
muzicale, înainte de-a i le întinde. Și, întinzîndu-i-le, îi
spusesem, și eu le-am ascultat în interpretarea

93
românului Radu Aldulescu. A fost cu adevărat unica
ispravă prin care m-am remarcat vreodată, ispravă care a
făcut din acel profesor primul străin în stare să-mi
aprecieze un gest, primul care m-a lăudat pentru o faptă
bună, primul care mi-a mulțumit și mi-a spus, de față cu
bunicul, ce tînăr manierat, bravo, minunat, băiete, și de
unde-mi cunoști partiturile, și cum de le știi succesiunea
și interpretările, mai rar așa tineri, bravo. Și-acum, uite,
cine ar putea spune ce simțeam eu văzînd tocmai camera
aia ajunsă bătaia de joc a unor intruși. Camera în care
alergasem să-mi anunț bunicul, înaintea tuturor, că
intrasem la Drept. Camera în care îmi păstrasem pînă nu
de mult violoncelul, ascuns ca o jucărie prețioasă,
conservat ca un obiect de patrimoniu, pus anume la
adăpost de lumină și de umezeală, de degete, de palpări și
de blițuri. Camera în care, în anii de după moartea
bunicului August, simțindu-mă atît de singur, m-am lipit
de-atîtea ori cu trupul meu gol de spatele gol-goluț al
violoncelului, să-i simt rotunjimile, curburile și fibra,
duhul și vibrația. Să-i simt atingerea și răcoarea și, în cele
din urmă, într-o clipă de disperare, să-l răsucesc și să-i
simt din nou mușcătura coardelor, care-mi plesniseră pe
piele pe rînd, șfichiuindu-mă, în ziua în care, furios pe
toți și pe toate, le-am întins învîrtindu-le cuiele pînă
cedaseră.

94
 13

Nimic nu te imobilizează mai mult în scaun decît

execuția unei partituri de violoncel. Sigur, e punctul de
vedere al unui cellist, chiar dacă el poate fi și punctul de
vedere al unui harpist sau contrabasist, și ei interpreți de
coarde, de-acord. Dar nu imobilitatea prelungită e
adevăratul motiv pentru care, la absolvirea liceului, nu
mai mizasem pe acea școală superioară de muzică numită
Conservator, ci contactul de neevitat cu publicul.
Publicul, care n-ar fi ezitat să-mi umple sălile, fără însă a
mă face să mă simt mai puțin singur. Publicul, cel care nu
te slăbește o clipă, fie că te place sau nu. Sincer interesat
sau nu. Publicul, cel care, vrei-nu vrei, e mereu acolo,
dinaintea ta, de cele mai multe ori el însuși neștiind ce
vrea, făcîndu-te să te raportezi mereu la el cu oarecare
circumspecție, cu o anume dezaprobare. Nu agreez
prezențele care-mi activează reflexele convenționale. Ca
adolescent, tînjeam după compania cuiva, e drept, însă nu
și a masei amorfe, pe cît de compacte, pe atît de
pasagere. De fiecare dată alta și alta. Pe care oricum n-aș
fi văzut-o, doar aș fi ghicit-o, în obscuritatea sălii de
concerte, tensionîndu-mi trupul și consumîndu-mi tot
aerul de respirat.
Mai e ceva. Îmi amintesc de ziua în care tata s-a
interesat pentru prima dată de pasiunea mea muzicală. În
loc să mă bucure, momentul a fost unul cît se poate de
stînjenitor. Poate pentru că propunerea sa de a-mi
improviza o cabină fonică în interiorul camerei mele de
la parter, în așa-zisul cabinet oriental, fusese punctată și
de „amenințarea” că acel sistem tehnic îmi va putea
aduce „cîștiguri importante” în viitor, ca o adevărată

95
„afacere”. După ce același părinte îmi sfidase și-mi
ponegrise de-o viață dorința de a mînui perfect
violoncelul, acum atitudinea lui era cu totul la cealaltă
extremă, vorbindu-mi de profituri din cele mai lumești.
Ce cuvînt grețos, „cîștiguri”, ce cuvînt abject, „afacere”!
Un moment neplăcut. Un scurt frison, ca o electrocutare
fulgerătoare, letală. La auzul acelor vorbe, din drag ce-mi
fusese, violoncelul mi se înfățișase brusc ca o povară.
Dacă nu mă va afecta acum, îmi spuneam, cu siguranță
mă va dărîma mai tîrziu. Habar n-aveam cum. Cumva,
într-un fel. Ceva nou și perfid se infiltra în viața mea de
licean, odată cu studioul ăsta, imaginat în amănunt de
părintele meu, și n-o puteam spune nimănui. Nu eu mă
angajasem în misiunea asta, n-o dorisem, nu doream să
am nici cea mai mică responsabilitate. Mi se forța mîna.
Mîna, care se descurca de minune în acrobațiile
arcușului, dar paraliza instantaneu în fața oricărui alt gen
de „instrumentări”. Pînă atunci, îmi văzusem în liniște de
ale mele. Care „ale mele” nu știam nici eu, cum nimeni
nu știa, cum pe nimeni nu interesa și nu părea să
deranjeze. În definitiv, nu făceam nimic reprobabil. Nu-
poți-face-ceva-reprobabil-cînd-nu-faci-nimic, spunea
Bastian ades, arătîndu-mă cu degetul și rîzînd cu poftă, în
timp ce eu mă forțam, și eu, să rîd tîmp, consimțind că,
da, are dreptate, eu, unul, nu făceam nimic.
Dar cel mai penibil a fost cînd mama m-a anunțat
că ea îmi alesese și un nume cabinei fonice, iar numele
ales de ea era Point. Nu știu ce-a avut în minte cînd a
decis s-o boteze cu numele ăsta, Point. Să mai spun și că
maică-mea era profesoară de franceză. Meserie
onorabilă, cum ar veni. Numele ăsta, Point, impus de
însăși mama mea pentru posibila mea cabină, aș spune că

96
mi-a inhibat orice entuziasm, compromițîndu-mi viitorul
ca instrumentist, care altfel, cine știe, poate ar fi existat.
Cine știe. Fără numele ăsta, Point, aș fi putut ajunge un
virtuoz. Nu i-am reproșat mamei nimic, doar i-am cerut
odată, în treacăt, o justificare pentru preferința ei. Iar ea
îmi bălmăjise cîteva semnificații posibile, pe care n-am
vrut să le-nțeleg. N-am vrut eu sau poate nici nu era
nimic de înțeles. Point – punct – decizie – centru-de-
greutate – liman – loc-de-întîlnire – loc-de-popas – loc-
de-meditație – limită – climax ‒ final. Toate interpretările
astea și multe altele, agățate de profesoara Linda Carp
acestui nume, aveau să mă scîrbească și mai mult decît
vorbele tatălui meu care trimiteau la așa-zisele „cîștiguri”
și „afacere”. Înainte de orice, însăși rostirea cuvîntului
Point, într-o singură silabă, cu acel unic diftong, zgîriase
urechile mele de meloman, sunînd pentru mine ca un
scuipat printre dinți, pe caldarîm. Point. O silabă spartă și
decolorată, atît de alterată la mijlocul articulării ei încît
cerea o grimasă în plus înainte de a-i încheia pronunțarea.
O silabă delabrată ca rictusul ștanțat pe obrazul mamei în
urma poliomielitei contractate în copilărie. O strîmbătură
precum cea care-i scăpase și lui Bastian, în timp ce
repetase și el cuvîntul de cîteva ori, insistent, și ghiduș, și
șoptit, în urechea mea. Point. O strîmbătură, o vomă.
Astfel s-a ratat din start operațiunea Point, eu
rămînînd să exersez, cu toată pasiunea și
conștiinciozitatea de care mai eram capabil, în același loc
familiar și complice, în care m-am refugiat în cea mai
mare parte din timp cu violoncelul. Locul cu care, fără
să-mi explic de ce, am empatizat cel mai mult de cînd mă
știu: micul observator astronomic, plasat, cum spuneam,
pe colțul de nord al etajului, cu două ferestre, pe două

97
dintre cele patru laturi egale ale camerei, în partea opusă
dormitoarelor alor mei. Aici mă retrăgeam în orele în
care exersam la violoncel, după ce fusesem instruit cît de
cît de profesorul meu particular în camera bunicului
August. Aș spune că ăsta era unicul ambient în care
puteam să mă reculeg total, uitînd pînă și de Bastian,
doar în acest context izbutind să-mi savurez cele mai
intime momente de meditație. Încăperea, care se voise o
excentricitate a proprietarilor, cu amestecul ei eclectic de
birou și laborator alchimic, cu mobilierul rococo din
mahon cu intarsii de cireș și de lemn de trandafir,
migălite manual cu mare finețe, cu detalii de bronz aurit
la mînerele sertarelor și pe curburile picioarelor de
sprijin, cuprindea: un birou cu pupitre, jilțul elegant, cu
spătar înalt, tapițat în catifea albastră brodată cu simbolul
casei de Valois, pe care ‒ se putea altfel? ‒ am ales eu să
m-așez cu violoncelul, dar și o poliță cu cinci rafturi în
stil Empire, din mahon lăcuit, integrată bine în contextul
mobilierului, plină de o suită de mici mecanisme stranii,
miniaturale, cu care mă jucam în ascuns și care păreau,
toate, a avea funcții mai degrabă decorativ-ritualice, decît
științifice, deși cîteva dintre ele își mișcau singure rotițele
și tacheții. În rest, călcam aici printre baloane de sticlă și
eprubete în suporți metalici, printre insecte gigantice în
sipete de sticlă, pe care nu o dată, în vis, le
descarcerasem, lăsîndu-le să zboare libere peste noapte,
pentru ca diminețile să le găsesc reașezate cuminți în
captivitatea lor, peste cărțile vechi legate în piele și peste
hărțile rulate. În colțul dintre cele două ferestre, o lunetă
astronomică de dimensiuni mari, o antichitate rară, încă
perfect funcțională, își sticlea tubul de alamă cu inele
decorative și lentilele într-un contrast „tehnologic”

98
vintage față de piesele mobiliare ale camerei. Stampele și
litografiile botanice de pe pereți, basoreliefurile
decorative cu desene vegetale stilizate pe tavanul înalt
creau o aglomerație intimă și eficientă, prețioasă. Totuși,
deloc muzeală.
E lesne de înțeles de ce am rămas să studiez tot
acolo, în ultimii ani de liceu, mai ales sub amenințarea
acelui nume ruinat, Point, pe care n-am avut curajul să-l
reclam, doar să-l refuz. Lucram, la fel, cîteva ore pe zi,
din ce în ce mai fără tragere de inimă însă, cu apăsarea că
dejucasem efortul alor mei de a-mi asigura acea cameră
fonică, acel Point. Poate mă înșelasem. Poate ai mei îmi
voiseră binele. Poate ai mei mai așteptau ceva de la mine,
sperînd să mă mențină printre cei vii și activi în ochii
lumii. În timp ce eu eram sigur că mutarea violoncelului
la Point ar fi însemnat pentru mine începutul
dezechilibrului. Începutul manifestării acestui
dezechilibru, răbufnirea patologiei depresive de care am
suferit dintotdeauna, de care am fost mereu conștient și
pe care am încercat mereu s-o maschez. În orice aș fi
putut fi dirijat, dar pînă la violoncel. De relația mea cu
violoncelul n-ar fi trebuit să se-atingă nimeni!
Nu pot să nu recunosc că buna intenție a părinților
se datorase și unui succes al meu din acea vreme, un
concurs zonal, pe care l-am cîștigat fără probleme în
penultimul an de liceu, impresionîndu-i, cred, pentru
prima dată. Și pentru ultima.
Ceea ce nu bănuise însă nimeni, în micul meu
triumf de moment, era că patosul pe care-l puneam în
interpretare, cînd exersam de unul singur acasă, se
transforma instantaneu într-unul contrafăcut cînd
ajungeam să-l ofer publicului hămesit, acelor falși

99
devoratori de muzică de care am pomenit. Una e să te
desfășori între patru pereți ai tăi, să-ți joci spectacolul de
unul singur, să-ți fii tu însuți ție dirijorul, să te înclini pe
rînd zidurilor și ușilor și ferestrelor și mobilelor, de la
stînga la dreapta și de la dreapta la stînga, imaginînd
ovații, ridicînd în cele din urmă ochii și către tavan (în
cazul meu, înspre uriașa lunetă cu deschiderile astrale pe
care mi le sugera ea), ca înspre candelabrul unei
presupuse loji imperiale, cu arcușul într-o mînă, cu
gîtlejul violoncelului în cealaltă, răsucindu-l ca un
prestidigitator în valurile aerului pur de-acasă, de care ai
fost întotdeauna mulțumit, cu toată compoziția lui
fluctuantă, însă nu atît de fluctuantă pe cît e compoziția
aerului infestat de public, una e să-ți dai singur toate
replicile și comenzile partiturilor, să părăsești „scena”
cînd ai chef, să te zbengui în „culise” cît ai chef, ca apoi
să reintri în joc cînd ai chef, sub piruetele
„reflectoarelor”, în unicul spectacol în care chiar poți
atinge, doar cu brațul și arcușul tău, acea forță
fenomenală a mulțumirii de sine, de care orice artist are
atîta nevoie, și alta e să te complaci drept victimă a celor
din sală, în loc să faci tu din ei victimele tale. Iar dacă ar
fi existat pe lume acel job ideal, să fii plătit pentru ce îți
cînți tu singur, fără urechi venetice și camere de filmat,
fără lumini orbitoare și desigur fără martori, fără
mulțimea zumzăitoare care, ascultîndu-te, pare că te
eviscerează cu totul, jupuindu-te nu doar de sunetele și de
armoniile tale, dar și de întreaga ta vlagă, într-un
asemenea job eu aș fi fost de neîntrecut. De neîntrecut.
Dar, cum un asemenea job nu exista, iar cu devoratorii de
muzică diletanți ar trebui să fii tu însuți un interpret
diletant, pe măsura lor, ca să fii mulțumit și să dai totul,

10
renunțasem definitiv, cum spun, la a urma studii de
muzicologie, în ultimă instanță, la profesie. Cum și cui să
spun asta? Cu opt ani în urmă, cînd abia făcusem saltul în
bazinul lîncezelii existențiale, apucasem deja să citesc pe
chipurile tuturor dezaprobarea. Părea că încă se pretindea
ceva de la mine, cîtă vreme mai eram tînăr. Dar mai eram
tînăr oare? Tînăr pe dinafară, în timp ce interiorul meu
zdrențuit și scîrnav, compresia mea interioară, ura și
vinovăția, mai mult sau mai puțin dobîndite, pentru toate
cîte se petrec pe lume n-aveau cale de-ntoarcere.

10
10
 14

Două luni de tentativă de vînzare. De abandon

aparent al propriei locuințe. Ca ultimă soluție de-a pune
pe gînduri autoritățile, de-a ajunge și eu într-un proces.
Fericit că o găsisem, atîta vreme cît mulți semeni de-ai
noștri nu-și mai găsesc remediul. Gest disperat, dar unul
de mare inspirație. Fără inteligența și energia de a-l ticlui,
m-aș fi prăbușit de tot, sfîrșind-o în modul cel mai tragic.
Știam exact, de la Bastian, unde se află limita prăbușirii.
Din ce punct anume poți sau nu te mai poți întoarce.
Dacă aș fi consimțit să frecventez un specialist, l-aș fi
avertizat din capul locului: nu te strădui cu mine, eu nu
sînt un bun pacient, de mine nu s-ar prinde nici un tertip.
Nici o tribulație, oricît de inteligentă, n-ar izbuti să mă
schimbe. Și, într-adevăr, vizitele la psiholog nu mi-ar fi
de prea mare folos. Poate doar să aflu că nu sînt singurul
suferind.
De mult mai mare ajutor mi-a fost în adolescență
Bastian, și iată cum au stat lucrurile. În timp ce tata îmi
sugerase o specializare medicală, chinuindu-mă,
sechestrîndu-mă cu orice ocazie în preajma lui prin
spitale, în timp ce bunicul-capelmaistru mă îndrumase
înspre muzică, Bastian, care se dorea cu de la sine putere
avocat, după ce și părinții visaseră dintotdeauna să facă
din primul lor născut un om al legii, nu pierduse nici un
prilej de a mă atrage și pe mine înspre același tărîm,
autoritar și atotputernic. Și, cu toate că în final am
selectat și gustul bunicului în preferințe, alegînd și
violoncelul ca pe un hobby, cum spuneam, în timp ce
pentru profesia tatălui n-am arătat de cînd mă știu decît
repulsie, m-am simțit dintotdeauna atras și de lumea

10
magistraților, a proceselor și a tribunalelor, în care
părinții, repet, voiau ca Bastian să strălucească. Cîtă
ironie! Pe toată perioada studiilor și în cei aproape trei
ani de avocatură a noastră de pînă acum, fratele meu a
fost atît de prezent în viața mea, încît am ajuns să cunosc
și eu tot atîtea lucruri despre moralitate, subconștient și
gîndire umană cîte știa și Bastian, de vreme ce
„maestrul” meu mi-a sugerat să citesc multe tratate
juridice, dar și de psihanaliză, cu timpul făcînd și eu o
pasiune pentru ele. Puteam detecta, pricepe și identifica
și eu în ceilalți, dacă era cazul, anumite pulsiuni dubioase
sau conexiuni psihologice și comportamentale deviante.
Aș spune că, în rînd cu Bastian, am însoțit și eu tot atîția
clienți condamnați la neputința de-a se descurca și de-a se
disculpa singuri, pe acel drum alunecos și periculos al
revenirii de sine, încît acum recunosc și eu fiecare pas și
simptom al acestor reveniri. Sau nereveniri, căci s-a-
ntîmplat și asta.
Astăzi mi-e cît se poate de limpede că, cel puțin
din ziua în care l-am auzit pe taică-meu, autorul acelui
omor prin accident, confesîndu-i-se lui Bastian mai întîi,
interesul avocatului Carp n-a mai mers către clienții
despre care știa dinainte că și-ar putea reveni din
debusolarea morală, mintală și emoțională în care se
aflau. Interesul lui Bastian, ca și al meu, a mers strict
către cei condamnați să sfîrșească în tenebrele lor ca-ntr-
un păienjeniș solid. Pe ei îi intuiam și eu deja, nu doar
Bastian. Din clipa în care toate acele personaje intrau în
viața lui, eu le primeam imediat și-n viața mea, dar numai
ca personaje despre care afli cîte ceva, prin ricoșeu, fără
să și vrei să le cunoști. De fapt, aș spune că tot ce
primeam eu în viața mea, ca noutate sau trăire, primeam

10
doar filtrat prin Bastian. De la Bastian am învățat că,
avînd experiența pe care o avea el și pe care o aveam și
eu de-acum, poți să-i vezi doar dintr-o privire pe cei
condamnați la nerecuperare. Îi reperezi după mimica lor
prăbușită, după grimasa consolată, după cutele gurii,
întoarse ferm către pămînt, după colțul ochilor, coborît
tragic și greu înspre pomeți ca o semilună din bronz,
după vestimentația neîngrijită și după multe alte
semnalmente pe care nici nu mai era nevoie să mi le
precizeze Bastian, oricum le intuisem și eu. Cum mă flata
mereu și Bastian, pare că sînt un tip inteligent. Mica
experiență pe care o dobîndisem deja, sorbind în plus tot
ce-mi sugera și el, îmi permitea chiar propriile aprecieri
despre clienții cu care mă intersectam la ușa noastră
avocățească, dintr-o simplă iscodire a lor cu coada
ochiului. Astfel, am constatat, vorbăria celor pe care-i
știam de salvat nu era nici pe departe atît de colorată și de
atractivă precum tăcerile adevăraților condamnați.
Distincția că unii dintre clienți erau taciturni, și alții
vorbăreți am putut s-o fac singur, după cum abordau
antreul avocățesc sau banca acuzaților. Cei limbuți nu se
pot abține de-a lega conversații, isterici cum sînt, pe cînd
ceilalți nu pot fi scoși din muțenia lor sub nici o formă,
unii, cazurile mai grave, ajungînd să nu-ți răspundă la
nici o întrebare. Nici măcar la una la care răspunsul lor i-
ar fi putut salva.

Dacă taifasurile cu Bastian nu m-au ajutat prea

mult în vindecarea tulburării afective în care continuam
să mă complac de multă vreme, cel puțin m-au învățat să-
i cunosc și să-i intuiesc mai bine pe cei cu care eram
nevoit să vin acum în contact pentru tranzacția vînzării.

10
Prin casă mi se perindau, la fel ca la ușa cabinetului
nostru avocățesc (două camere într-o clădire moștenită de
la bunica paternă, Lora Ciser, soția bunicului August),
indivizi de toate soiurile: erau unii încă entuziaști și bine
motivați, dar mă contrariau mai ales cei care păreau să nu
mai aibă pic de voință și interes, împinși de la spate de
alții, de vreun părinte sau de-o soră, de vreun unchi sau
de-un prieten, obligați să-și tîrască viața de pe-o zi pe
alta, să mimeze că ar mai vrea s-o facă. Unor asemenea
inși, condamnați din start la renunțare, le adulmeci
duhoarea de învins. Învinșii au o duhoare aparte. O
duhoare de mort. Cu toate astea, ei mă fascinau și pe
mine cel mai mult, cum ne fascinaseră pe amîndoi și în
postura de juriști, pe ei am ajuns să-i studiez și eu, să-i
accept, ba să-i și îndrăgesc. Doar prezența lor mă umplea
de admirație și de gravitate. Pelerinii de acest tip nu doar
că nu-mi cereau nici un fel de explicații despre locuință,
dar mă rugau chiar să tac în timpul vizitei lor, stîndu-mi
alături la o măsuță, în interior sau pe terasă. Nu
pretindeau să fie lăsați singuri. Tăcerea absolută care se
instala în vecinătatea unor asemenea inși îmi crea
senzația unei liniști eterne, a tăcerii care se așterne între
cel viu și cel mort, întins sub ierburi, lîngă el. Era acolo,
între mine și tipii ăștia, abulici, care urmau să decadă fără
să se ajute și fără să poată fi ajutați, cea mai îmbietoare
chemare către moarte, dar și cea mai mare taină a speciei.
Era o cursă în care puteai cădea imediat, oricît de
experimentat psiholog te-ai fi pretins a fi, așa cum se
pretindea Bastian și cum în glumă mă pretindeam acum
și eu, în sinea mea. Abia în preajma unor asemenea
proscriși, care somnolau de cînd îmi pătrundeau în casă,
tîrîndu-se apoi greoi prin încăperi sau pe holuri, mie îmi

10
era bine. Nu-mi era teamă, îmi era bine. Abia cu ei alături
aveam libertatea de-a mă gîndi la orice sau pur și simplu
la nimic. Adesea, în așteptare, ațipeam și eu pe un scaun,
cu capul proptit în piept, pînă clientul își făcea rondul și
revenea să se așeze. Somnolam și eu. Pînă nu de mult,
deosebirea dintre mine și un astfel de individ, de
nesalvat, era că eu puteam dormi profund chiar și-n
agitația casei, pe cînd celălalt nu dormea niciodată. De-o
bună vreme încoace, însă, nu mai prea puteam dormi nici
eu. Îmi amintesc cu îngrijorare concluziile lui Bastian.
Dacă ar fi putut dormi, un asemenea tip nefericit n-ar fi
ajuns să facă ce urma să facă și s-ar fi putut salva.
Absența somnului, tocmai ea, îl condamna definitiv la o
judecată bolnavă și, apoi, posibil, la delincvență, spunea
Bastian. La fel mă va condamna și pe mine? La ce mă va
condamna? mă întrebam în orele de insomnie severă, cu
gîndul la acei inși taciturni care-mi treceau pragul, care-
mi boțeau husele canapelelor, aidoma depresivilor care
ne frecventaseră pe noi, avocații Carp. Cu gîndul la cei ce
voiau să piardă și o făceau storcînd din ei prin neodihnă
și ultima vlagă, trăind și arzînd intens tot ce mai aveau de
simțit, priceput, văzut, perceput pînă să închidă ochii.
Asemenea inși, care se foiau și pe lîngă mine, prin casă,
n-aveau timp de dormit, gîndeam, dacă urmau să aibă tot
timpul din lume. Unor asemenea inși aproape le simțisem
încordarea, disperarea de-a se agăța de realitatea încă vie,
în același timp rîvnind eliberarea pe care ar putea să le-o
aducă sfîrșitul. Astfel de oameni, a căror soartă era deja
pecetluită dinainte de-a veni la avocat, îmi spunea
Bastian, nu făceau decît să-și confirme verdictul și să-și
grăbească acel sfîrșit, prescris, venind. De-asta veneau și-
n locuința mea, de-asta veneau și-n preajma mea acum?

10
Oameni ca aceia emanau atîta renunțare, încît anihilau și
în jur, printre semeni, orice încercare de a-i extrage din
starea lor și de a-i readuce la viață.
Timp în care eu vedeam cît se poate de limpede
că încordarea care-l ucidea pe acel pretins cumpărător al
meu era cea care mă liniștea pe mine, pretinsul vînzător,
inducîndu-mi un soi de sedare a simțurilor, care-mi pria
atît de mult încît ajunsesem s-o folosesc spre confortul
meu. Asemenea avocatului care eram, îmi doream să fiu
„călcat” și acasă doar de categoria asta de inși, a celor
condamnați, atît timp cît cei cu șanse de supraviețuire,
logoreicii, mă vlăguiau întocmai cum mă vlăguiau și ca
avocat, și numai cît îi auzeam așteptînd la ușă. Era în cei
limbuți atîta dorință de a se salva și de-a trăi, și nu
oricum, ci în cel mai mare confort, dacă se putea chiar
acolo, în lojile și pe banchetele tribunalelor, dacă se putea
chiar aici, în culcușul, pe sofalele sau pe terasa mea, în
cea mai mare libertate, încît îți făceau greață. Însăși
dorința asta se recepta din exterior ca o excrescență
supurîndă răsărită pe făptura lor, contaminantă și pentru
cel care-i asculta. Inșii de acest tip, flecari și doldora de
văicăreli, sînt cei mai periculoși pentru un avocat, îmi
spunea Bastian. Cum flecar și văicăreț fusese și acel
făptaș al omorului prin accident care i se destăinuise lui
Bastian mai întîi, gîndeam eu. Dar flecarii și insistenții
sînt cei mai periculoși și pentru un confesor improvizat,
gîndeam, aducîndu-mă pe mine a nu știu cîta oară în
prim-planul meditațiilor mele nevrotice. Ei sînt cei care
te pot face să te clatini, îmi spunea și Bastian. Ei, cei care
vin și urlă că nu mai au resurse să se salveze, cînd de fapt
sînt cei mai vitali și mai condamnați la longevitate, îmi
spunea Bastian. Pe asemenea inși, obositori, pe care-i

10
simțeam croiți pe tiparul descris de Bastian, mă
străduiam să nu-i ascult nici eu prin cotloanele lăcașului
meu, pentru a-mi proteja bruma de vigoare în fața
atacului lor energetic. Că asemenea inși sînt și au fost
periculoși e un fapt de care m-a făcut conștient tot
Bastian, căruia ar trebui să-i mulțumesc în fiece minut al
vieții mele. Pentru că tocmai aceste structuri
monstruoase, dornice de mîntuire, precum cele ale
indivizilor guralivi, eram eu de părere, m-ar putea
îmbolnăvi și pe mine în cele din urmă. Cînd te lași
aspirat de tornada devastatoare a celor care ți se
destăinuie excesiv, vrînd să se salveze, tu însuți, cel care-
i asculți, nu mai ai scăpare, îmi spusese în repetate
rînduri Bastian. Pe Bastian, ca și pe mine nu cei disperați,
care au decis de mult și pentru totdeauna că nu mai au
nimic de spus, nici de făcut, ne-ar putea zdrobi, ci
asemenea specimene, care debordau căinîndu-se. Nu
ascund faptul că în ultima vreme pînă și Bastian părea că
se schimbase, purtîndu-se cu mine destul de rezervat.
Rareori mi se mai adresa direct cu cîte o vorbă. Or, nu
cumva efectul neîndurător al sporovăielilor celor vitaliști,
îndeosebi al sporovăielilor acelui făptaș, încă neprins,
tăinuit de Bastian și de mine, se instalase și în noi, în
timp, și ceea ce izbutiserăm noi să ținem în frîu la
debutul scurtei noastre cariere începea deja să
răbufnească, să se facă vizibil?

10
11
 15

Cred c-am făcut o dependență de muzica ușii

dumitale, mi-a spus la una din descinderi clientul care m-
a vizitat cel mai des. Dacă aș fi vrut să vînd cu adevărat
și ar fi trebuit s-aleg, el ar fi fost cumpărătorul meu
preferat. Doar față de unul ca el aș fi simțit, la o adică, la
divulgarea farsei, un strop de jenă. Domnul Erwin Berg,
unul dintre sașii plecați, cărora li se permisese să se
expatrieze în anii dictaturii. Un sas sexagenar, costeliv,
cu fața palidă. Urmare a diformității mandibulei mult
prea proeminente și căzute, de pare dislocată, omul are
un timbru spart și o ușoară clămpăneală. Pe moment, n-
am înțeles sensul precizării lui, pînă atunci n-am prea
conversat, părea că mi se scuză. Călcase sfios peste prag
ridicînd ochii spre mine, și deruta lui știu că m-a frapat,
nimeni nu se mai scuzase pentru simplul fapt că pășește
aici. Ușa casei era deschisă cînd a pus mîna pe clanță,
totuși el ezitase puțin, ca și cum avea nevoie de o scurtă
reculegere pentru a-și lua curajul să intre. Chipul mi-a
rămas întipărit de atunci. Ulterior, nu cred că s-a mai
întîmplat să vină și să nu știu c-a venit. De domnul Berg
mă ocupam singur, îi rezervasem un regim special. Îl
simpatizam nu atît pentru bunul simț și buna creștere, dar
mai ales pentru emoția cu care pătrundea în salonul
nostru de la parter, lăsînd impresia că ar fi dat orice s-
ajungă în posesia imobilului, și numai pentru a fi
proprietarul respectivei încăperi. Cum uneori, în
momentele de plictis, ofeream pînă și cafea, aici, în
salon, cîte unui cumpărător interesat sau vreunui grup
care-mi părea a avea plăcerea dialogului pe diverse teme,
pe domnul Berg nu-l pofteam niciodată la masa din

11
mijloc, de vreme ce nu accepta compania nimănui. Locul
său preferat era măsuța de cafea stingheră din fund, o
măsuță Biedermeier, care-i oferea o perspectivă clară
asupra ușii de la intrare. Un colț nedisputat de nimeni
altcineva, creat anume parcă pentru el. Odată ajuns la
locul său, omul mi s-a părut ușor neliniștit și încordat
chiar din prima zi, cînd ochii lui urmăreau intrarea, de
parcă ar fi așteptat pe cineva. În continuare se lumina la
chip ori de cîte ori se deschidea ușa, imediat însă
arătîndu-se deranjat de foiala clienților. Nu-nțelegeam ce
voia de fapt, ce aștepta, ce-l îngrijora sau irita. Uneori mă
căuta cu privirea de parcă-mi cerșea ajutorul. Pe cît îmi
permiteau vizitatorii, eram și eu atent la el, dar fără a
interveni cu nimic, atît timp cît nimeni nu-l agasa în
vreun fel.
Pînă într-una din zile, cînd domnul Berg m-a
chemat și m-a rugat un pic jenat să nu mai ung
balamalele ușii. Să le ung?! Dar nici n-aveam de gînd să
le ung, i-am și spus asta. Cu cîteva minute mai înainte, îl
văzusem prin geam, în stradă. Prin dreptul lui tocmai
trecea un grup gălăgios de fete. Le-a așteptat să se-
ndepărteze. Nu știu dacă doar eliberat de prezența și
turuiala lor putea intra, știu doar că numai atunci a-
ndrăznit s-apese clanța. Domnul Berg deschidea ușa asta
lent și delicat, cumva melancolic, cumva cu încetinitorul,
cum n-o făcuse nimeni pînă la el. Ceea ce mi se-ntîmplă
în casa dumitale, mi-a spus în acea zi domnul Berg, nu
mi s-a mai întîmplat nicăieri pînă acum, nicăieri. Și-
atunci, domnul Berg mi-a explicat că... nici nu știu cum
să reproduc... n-am prea înțeles nici eu... cumva că... da,
da, glisarea ușii ăsteia declanșa pentru el, prin manevrare,
o întreagă melodie, permițîndu-i chiar să o defalcheze pe

11
„calupuri sonore”, după expresia lui. Ascultă numai,
ascultă, mi-a spus domnul Berg, n-auzi?, cum de n-
auzi?!, melodia ușii ăsteia, care începe cu un la notă
întreagă, urmat de un si optime, care trec rapid la
șaisprezecimi, ambele repetate, coborînd apoi în fa
bemol, revenind la si, prelungindu-se cu..., și, ah, aici ‒ a
clămpănit domnul Berg cu o mimică disperată ‒, aici,
unde ar trebui să se declanșeze partitura năvalnic, tonul
se oprește criminal! Și, spunînd asta, domnul Berg a
rămas ca-n prostrație, distrus, prăbușit parcă, în sevraj.
Ulterior, l-am și văzut probînd pe rînd toate
cotloanele, scaunele, pe toate se așezase în timp, și nu-
nțelegeam de ce. Se așeza, rămînea acolo pentru cîteva
minute și nu făcea decît s-aștepte să intre cineva, să
provoace „melodia balamalelor”. Mi-a spus și asta ceva
mai tîrziu. Din toate acele unghiuri, încercase să
recepteze cu finețe de unde, din ce direcție, sub ce
intensitate a curentului se propagă sunetul, pînă la el, „cel
mai nealterat, decantat și cristalin”. Sînt cuvintele lui,
domnul Berg folosește vorbele pe alese. Îmi place
domnul Berg, îmi place mult domnul Berg, cu timbrul lui
spart cu tot, cu mandibula lui căzută cu tot, între clienți
era preferatul meu. Și-n cele din urmă, am înțeles,
convenise să rețină masa din fund doar pentru că-n
spatele ei nu mai era alta. Nu mai erau nici zgomotele
care ar fi putut interfera cu foșgăielile celor din față.
Numai aici sunetul balamalelor nu poate fi denaturat,
spunea domnul Berg. Și, spunînd asta, avea același
zîmbet crispat-melancolic din prima zi. Doar uneori, cînd
mă călcau mulți vizitatori, își apleca trunchiul adînc pe o
parte, balansîndu-l ușor, ca și cum ar urmări coerența
melodică printre coate și șolduri, prin masa de carne

11
interpusă. Alteori, își apăsa urechile de parcă încerca să
sudeze capetele netulburate ale arpegiului, eliminînd
gunoaiele acustice intercalate. Putea delimita perfect
vibrațiile ușii, chiar deviate de mulțimea aflată dinaintea
lui. Nu mi s-a plîns c-ar fi o problemă cu asta. Totuși,
odată mi s-a părut că avea lacrimi în ochii dilatați.
Iritare? Neajutorare? Durere? Cred că am descifrat cauza
acelor grimase abia cînd domnul Berg mi-a comparat
melodia balamalelor cu unduirile unei femei. Îmi plăcea
cum își descria viziunile, domnul Berg are mult farmec...
avea... are..., în fine, îmi plăcea cum vorbea și, da,
recunosc, sînt nevoit să recunosc, felul său de a-mi vorbi
m-a făcut dependent și pe mine de el. În zilele în care nu
venea, nu mă simțeam în largul meu. Melodia e-o siluetă,
n-o vezi, uită-te bine, cum de n-o vezi? mă chestiona
domnul Berg, aproape răstindu-se, cu bustul aplecat,
sprijinit pe coate de tăblia mesei. Uite-o, n-o vezi? mă
întreba, astfel proptit, cu bărbia impulsionată înspre ușă.
Uite silueta, uite-o cum se-alintă, cum cochetează cu
aerul în deplasare, nu-i vezi mersul ondulat? Privea fix,
ca-nspre o nălucă, în același timp părînd că urmărește
mersul cuiva viu. Nici acum n-o vezi?! E clar că domnul
Berg avea o complicitate cu ușa asta, iar eu luam tot ce-
mi spunea el ca pe un soi de compliment, un subiect
inventat pentru a mă amăgi, pentru a mă mai reține lîngă
el puțin. Cred că domnul Berg e singur. Singur, cu
amintirile lui. Foarte singur. Ca mine, de altfel. Mă
simțeam privilegiat între toți, și-ntr-un fel și eram, nu
doar ca proprietar al acelei uși miraculoase, favorita
clientului meu, care mi se oferea și mie, de-acum, nu
doar domnului Berg, cu atîta feminitate, cu simfonia
balamalelor ei... Am ajuns s-ascult și eu de zece-

11
douăzeci de ori pe zi melodia cu pricina, la fiecare intrare
și ieșire a cuiva, am ajuns să mă umplu eu însumi de ea,
ba chiar să simt eu însumi nevoia să-i aflu continuarea, s-
o... deblochez. Poate domnul Berg are dreptate, am
gîndit, poate partitura fluierului pe care-l emite ușa
salonului meu e una cît se poate de diferită de scîrțîitul
oricărei alte uși. Ceea ce nu-nțeleg însă și n-o să înțeleg
niciodată e cum a ajuns ea, din acel moment, să-mi dea și
mie „fiori estetici expliciți”, cum se exprimă domnul
Berg. Cum s-a dezvoltat ea, și pentru auzul meu, într-un
soi de început de solfegiu.
Într-o seară, cu puțin înainte de plecare, domnul
Berg mă avertizase că dorește să-mi spună ceva. După
ce-am închis poarta, am observat că brusc nu-l mai
interesa dacă ușa salonului era blocată sau nu. Am luat
din bar un vin alb, demisec, de cea mai bună marcă, mi-
am tras un scaun, m-am așezat la masa lui. Îmi plăcea
domnul Berg, l-aș fi ținut doar pentru mine. Într-un fel,
îmi amintea de bunicul August. Mi-a făcut impresia că
domnul Berg așteptase de ceva vreme prilejul ăsta. Și nu
pentru că-l interesa casa mea în mod expres, cum îi
interesa pe toți ceilalți, cred doar că la ora aia eram
singura ființă pe care o considera demnă de a-i încredința
păsul lui. Mă așteptam la o discuție lungă. N-a fost o
discuție. Domnul Berg m-a poftit să mă ridic. A trebuit
să-l urmez prin tot salonul, pe care l-a evaluat critic, cu
un ochi rafinat, de cunoscător.
Uite ‒ a început domnul Berg, de data asta fără
menajamente, abrupt ‒, luxul moderat de care l-am auzit
pomenind pe agentul dumitale imobiliar, lux pe care
cineva, inițial, îl programase foarte bine, este acum
fragmentat neinspirat de cîte o excentricitate fără sens, pe

11
care pur și simplu n-o-nțeleg, și n-o-nțeleg, fără legătură
cu ansamblul, probabil din dorința cuiva de a da o brumă
de personalitate unui interior convențional, a spus
domnul Berg. Tapetul ăsta, original, de brocart roșu
burgund, acum pătat pe alocuri de igrasie, avea menirea
de a scoate în evidență coloanele astea două, plasate aici,
în fundul încăperii. Observi, ele închipuie involuntar un
soi de altar neterminat, înălțat cu o treaptă mai sus decît
restul pardoselii. Și uite colo, mai departe, coloanele,
terminate sus, la tavan, cu o extravaganță de cornișe
suprapuse à la Bernini, sînt vopsite acum vulgar cu un
strat de vopsea de ulei crem verzui. Mobilierul prim este,
evident, descompletat, a continuat domnul Berg, amănunt
pe care însă agentul dumitale Mladin n-avea cum să-l
menționeze, de vreme ce presupun că nimeni nu i l-a
divulgat nici lui. În contextul unor piese de colecție,
Biedermeier austriac de secol 19, de nuc (acest secretaire
complicat, apoi măsuța mea preferată de cafea, cele trei
fotolii cu brațe de aici, canapeaua și cele două servante
spectaculoase, cu incizii laterale liniare), camera mai
adună, văd, și cîteva piese neo-rococo, produse de fabrici
românești de mobilă din anii ’80, a spus domnul Berg.
Recunosc piese din celebra colecție Luxor, a precizat
domnul Berg: masa extensibilă, cele șase scaune ale ei și
bancheta medie, înfășate cu o imitație de tapițerie
franceză, cu flori în ghirlandă pe fond crem, a spus
domnul Berg. Sau vitrina aia, cu peretele din fund de
oglindă și rafturile de sticlă, e plină și ea de bomboniere
ieftine din faianță, unele dintre ele crăpate grav,
păstrate... de ce?, spune, de ce?! Din neglijență, din
inerție, ca să nu zic dintr-o idee greșită despre ce
înseamnă o „antichitate”, a spus domnul Berg. Măcar

11
ceva mai inspirată această a doua canapea, plasată
„strategic” aici, între cele două coloane ale „altarului”, a
conciliat domnul Berg, cît și-a răsucit torsul în direcția ei.
La fel, văd că se mai află plasate aici cîteva tablouri fără
valoare, uleiuri din anii ’20, cu flori și peisaje rurale.
Singurul lor merit, a ținut să mai specifice domnul Berg
cu aceeași ironie fină, e stratul de fum și de mizerie
adunat timp de generații pe pînza pe jumătate crăpată.
Dar..., uite, în stînga uneia dintre coloane, acoperit pe
jumătate de curbura ei, a mai spus domnul Berg, văd un
tablou de dimensiuni mici, ceva mai promițător, un
mănunchi de flori în culori agresive, într-o ramă evident
mai nouă decît celelalte, cu o semnătură întunecată... da...
în cazul ăsta n-aș putea să mă pronunț exact, o văd
pierdută jos, în dreapta, printre umbrele fundalului... E-
un Adrian Ghenie! am sărit eu în ajutorul domnului Berg,
bucuros că pot marca și eu ambientul cu ceva de greutate.
Un Ghenie de tinerețe, am adăugat mai timid, din prima
perioadă, ajuns în casa noastră pe la sfîrșitul anilor ’90,
habar n-am cum...
Din păcate, deși a revenit de cîteva ori de atunci,
domnul Berg n-a mai dat nici un semn c-ar fi dispus să
mai stăm de vorbă cum stătuserăm anterior. Totuși, nu-
mi evita privirea. Aștepta oferta de cafea, dar o primea cu
tonul firesc și neutru al oaspetelui comun. Pur și simplu
părea că a uitat cu desăvîrșire de acele episoade ale
conversației noastre în doi. L-am lăsat în pace. Simți cînd
orice formă de presiune, oricît de mică, e de prisos.
Așteptam ca „iluminarea” să vină din partea lui. N-a mai
venit. N-a mai venit nici el. Tresăream de cîte ori se
deschidea ușa. Tresăream, da. Fără domnul Berg, ușa

11
salonului meu nu mai avea viață, era doar o bucată de
lemn oarecare.

11
 16

Pentru că nici bunicului August, nici nouă,

copiilor, nu ne făcea bine să ascultăm detalii ale profesiei
tatei, mama îi impusese, de la începutul mariajului lor,
să-și lase toate isprăvile chirurgicale între zidurile
clinicilor prin care lucra, acasă nici să nu pomenească
măcar de ceva ce-ar fi făcut atingere cu vreo boală. În
privința asta, și doar în privința asta, am avut în mama o
complice, mai ales că soțul ei, fie din iubire și respect, fie
din teamă, o ascultase cu sfințenie, scutindu-ne pe toți ai
casei de termeni și detalii care ne repugnau. Tata păstrase
consemnul, astfel că, în zilele în care revenea de la spital
mai obosit, se retrăgea singur în bibliotecă. Mereu în
bibliotecă. Acolo rămînea, într-un soi de carantină
autoimpusă, pînă-și revenea din starea de epuizare.
Numai acolo, în bibliotecă, spunea el, se relaxa total,
eliberîndu-se de încordarea pe care ar fi putut să ne-o
inducă și nouă. Și-abia pe urmă avea și permisiunea
mamei de a păși în dormitorul lor. Cu regula asta se
obișnuiseră, în ani, pînă și colegii săi de breaslă, care,
avînd vreo situație urgentă de lămurit, îl vizitau cu cea
mai mare discreție. Intrau la noi, salutau politicos, pentru
ca imediat să ia singuri calea bibliotecii, nepoftiți, dar cu
vechea, știuta încuviințare a mamei. Nici un cuvînt nu se
rostea în prealabil, în afara cuvintelor protocolare, nici un
cuvînt care să sugereze măcar motivul prezenței lor
acolo. Cu un zîmbet forțat înspre noi, pentru liniștirea
noastră, pe care-l descifram complice doar cu oaspetele
său, tata se întrerupea imediat din orice activitate
domestică, arătîndu-se noului-venit cel mai disponibil
tovarăș, în timp ce eu studiam expresia mamei, fără a

11
îndrăzni să pun întrebări. O admiram de fiecare dată
pentru rolul pe care continua să-l joace, unul, afișat, al
indiferenței, adăugat totuși și celui al stimei pentru
îndeletnicirea atît de aparte a soțului ei. Activitate cu
care, de altfel, se mîndrea cu fiece ocazie, dinaintea
oricui, dar asta numai în afara casei. Îmi amintesc cît de
bine se înțelegea ea cu domnișoara Eliza, menajera, cu
care îi făcea mare plăcere să stea la taifas, în curte, totuși
nu departe de urechile mele. Au fost singurele ocazii în
care am putut afla cam tot ce ținea de profesia tatei. Mă
intriga s-o aud relatînd cu lux de amănunte cazuri,
situații, termeni și date exacte din expertiza medicală, pe
care nu le auzisem rostite de părintele meu vreodată, de
vreme ce asemenea subiecte fuseseră interzise în familie.
Nici murmurul prelungit care răzbătea uneori din
dormitorul matrimonial la ore tîrzii nu trăda, nici el,
vreun subiect legat cîtuși de puțin de spital sau, mai grav,
de necropsii. Erau discuții calme, proiecte de vacanță sau
chiar despre isprăvi ale domnișoarei Eliza, aflată în slujba
noastră de ani buni, o femeie robustă, între două vîrste,
cu o forță care o întrecea pe a multor bărbați. O
muncitoare de o eficiență rară, făcînd de prisos orice alt
ajutor, al vreunui alt meșter, rezolvînd de una singură
probleme gospodărești cu cea mai mare responsabilitate.
Încă de mic ajunsesem eu însumi mai apropiat de
domnișoara Eliza decît de mama, primind mereu ajutorul
ei discret și loial, de fiecare dată cînd mă simțeam atins
în vreun fel, lovit, încercat. Biata domnișoară Eliza.
Singura care mi-a rămas aproape. Din clipa în care am
cunoscut-o pe domnișoara Eliza, toate valorile
propovăduite de-ai mei sau de învățătorii mei de la toate
nivelele mi-au apărut fragile. Din ziua în care domnișoara

12
Eliza a intrat în viața mea, tot ce considerasem eu drept
etalon înainte s-a dovedit fals. Începînd cu clipa în care
am studiat mîinile domnișoarei Eliza. Le-am găsit cu
totul diferite de ale mamei, singurele care mi se păruseră
firești. Mi-am spus atunci, derutat, că poate tocmai
mîinile alea, străine, ale domnișoarei Eliza, erau etalonul,
iar nu brațele mamei. Curînd, doar simpla prezență a
domnișoarei Eliza în preajma mea, fără ca ea să-mi
vorbească măcar, ajungea să-mi limpezească pe loc
starea pe care o aveam: supărarea, nervozitatea, ura sau
scîrba, neputința, umilința sau furia sau, cel mai adesea,
toate astea la un loc: supărarea, nervozitatea, ura și
scîrba, neputința, umilința și furia.

Acum, în perioada dedicată falsei vînzări a casei,

domnișoara Eliza îmi era mai utilă decît oricînd. Îi ghida
și ea pe cei interesați, în alternanță cu agentul imobiliar
Mladin. Mai mult, în ce privește biblioteca, poziționată
dincolo de salon, în partea opusă cabinetului meu
oriental, aici, ea avea acces exclusiv. Aici, unde Mladin
nu călcase deloc, la interdicția mea, după cum nu
călcaseră nici puținii vizitatori curioși să vadă masiva
încăpere. De vreme ce mie însumi îmi fusese restricționat
acest acces în întreaga copilărie și adolescență,
permițîndu-mi-se să pășesc înăuntru numai la anumite
ore și neapărat supravegheat de unul dintre părinți, spre
deosebire de Bastian, care avea aici acces permanent, am
decis să păstrez cutuma familiei, să încui pe moment
biblioteca, doar agățîndu-i pe ușă imagini din interior.
Pentru curioși, ambientul neoromantic al bibliotecii, care
pare a avea aproape un secol, arăta în fotografii mai
degrabă sumbru decît nefuncțional și uzat. La fel, covorul

12
ros pînă la urzeală, care ar fi trebuit aruncat de mult, era
justificat ca o moștenire sentimentală, și nu un element
compromis de decorațiune interioară. Biblioteca propriu-
zisă, și ea greoaie, cu panourile din lemn de stejar
afumat, cu rafturi de jur-împrejurul vastei suprafețe, a
fost imortalizată din unghiuri avantajoase, evitîndu-se
amestecătura ei de cărți în neorînduială, multe roase,
descuamate. Firește, n-au pătruns în imaginea de pe ușă
nici plăcile din panotaj desprinse din cuie în cîteva locuri,
care luaseră o mică distanță de la perete, pe la muchii.
Uitîndu-te atent și de aproape pe după cîte un panou,
riscai să vezi și acum cocoloașe de hîrtie înghesuite între
lemn și perete. Pentru mine, a rămas multă vreme o
enigmă faptul că tata, atît de meticulos cu alte lucrări,
îndeosebi prin grădină, nu s-a învrednicit să le refixeze,
de parcă cineva din afară i-ar fi interzis să altereze
masiva construcție cu vreo încercare de restaurare.
Să detaliez însă fotografia următoare lipită pe ușă,
în care am expus biroul. Supradimensionat, din lemn
masiv, cu panouri sculptate, reprezentînd, în relief, scene
de viață campestră, e limpede că el nu putea fi găzduit
decît aici, în bibliotecă. Mult prea mare pentru nevoile de
lucru ale unui singur om, el părea că vrea să facă o
impresie copleșitoare de la prima privire. Ceea ce însă nu
putea ascunde era proveniența dintr-un birou public.
După știința bunicului August, istoria obiectului începe
ca piesă principală de mobilier din biroul directorului
unei bănci bucureștene interbelice, intrată în faliment pe
timpul crizei din 1929‒1933. Cîteva pete mici, închise la
culoare, mai greu vizibile acum pe suprafața întunecată a
blatului, aveau să-mi aprindă mie imaginația, încă de
copil, de la primele incursiuni în bibliotecă. Era o

12
întreagă legendă pe care i-o construiam și o împănam cu
amănunte, pe măsură ce treceau anii: copleșit de rușinea
eșecului administrativ financiar, directorul s-ar fi sinucis,
trăgîndu-și un glonte în cap, exact în fața biroului. O
mărturie despre prețul orgoliului individual în complicata
lume modernă... Și încă, mergînd cu fabulația mai
departe: pentru a-și mai compensa din pierderile
financiare, banca și-ar fi vîndut, în regim de urgență,
proprietățile mobiliare și imobiliare. Biroul a fost astfel
cumpărat pe un preț de nimic, de la o casă de licitație
obscură, în 1934, de către un membru al familiei (vreun
străbunic cu înclinații grandomane?) și apoi plasat aici, în
biblioteca lipsită pînă atunci de un banc de lucru
intelectual.
Cred însă că adevăratul motiv pentru care părinții
mi-au interzis accesul de unul singur în bibliotecă a fost
din capul locului altul. Un soclu plasat la oarecare
distanță în stînga biroului gigantic, deloc umilit, cum îl
percep eu, de proporțiile absurde ale aceluia. Un soclu
grațios, secession, din lemn de palisandru cu intarsii de
sidef, închipuind, pe fiecare latură, cîte două egrete,
întoarse una către cealaltă. Fiecare dintre păsări are cîte
un detaliu de postură care o face insesizabil diferită de
restul ansamblului, ca într-o succesiune de fotografii în
mișcare, pe care trebuie să le însumezi pentru a vedea
„filmul” unui gest întreg. Nimic din grația senzuală a
acestei piese nu se mai regăsea în restul încăperii,
ridiculizată, vizibil, în brutalitatea ei masivă, de suplețea
micului piedestal. Și totuși, cu toată extravaganța lui
eterică, acestui corp de mobilier nu i-am divulgat
imaginea. Soclul n-a fost fotografiat.

12
 Dar n-a fost numai soclul. Mai era ceva. Primul
jurist sosit la noi, în urma invitațiilor mele, a avut un
acces de vomă văzînd acest ceva. Omul a pretins insistent
să intre și-n bibliotecă. Cu toată opoziția mea sau poate
chiar incitat de ea, și-a asumat riscul. Reacția lui a tăiat
curiozitatea colegilor săi de breaslă. Mai puțin a
criminalistului care, finalmente, mi-a trecut și el pragul.
Lui, doar, domnișoara Eliza, cu acceptul meu, i-a oferit la
fața locului un act justificativ legal, cu toate parafele,
adică cererea și aprobarea pentru un obiect mai puțin
obișnuit, deținut aici de chirurgul legist Leon Carp.
Dacă tatăl meu nu i-ar fi găsit soclului utilitatea
macabră pe care i-a găsit-o! Dacă n-ar fi așezat pe el acel
recipient din sticlă, în care trona (trofeu?, memento?)
un... creier uman! Un creier plumburiu, nealterat, care
zăcea acolo, cu toate detaliile de conformație, scăldat în
placenta ocrotitoare a formolului. Unica mărturie din
casă despre „talentul” legistului Leon Carp acceptată și
de mama. Îngăduința ei în privința mostrei ăsteia
angoasante m-a contrariat ani la rînd cel mai mult. Cred
că priveliștea acestui țesut, pe care eu îl percepeam cît se
poate de viu, pulsional, m-a făcut să-mi repugne de la
început, definitiv, îndeletnicirea tatălui. Încercam să
înțeleg dacă ceea ce l-a atras pe el înspre meseria lui a
fost curiozitatea, îndemînarea, talentul sau viciul pur. Mi
se întîmpla ceva cumplit. La intrarea în bibliotecă
imaginam de fiecare dată, cu încetinitorul, ritualul
extragerii acestui creier, anume al acestui creier, selectat
de părintele meu. Îl vedeam aievea. Prelevat migălos de
sub fontanelele capului, ocrotit între palme. Așezat apoi
pe planșeta înghețată a necropsiei, lăsînd în loc un biet
trunchi uman, cu craniul golit fraudulos, ca o bombă care

12
explodase cîndva și al cărei fum continua să plutească
peste lume. Deși nimic din conținutul vasului etanș nu
avea cum să răbufnească în afară, eu am simțit, mereu,
intens, în apropierea lui, ca scăpată de sub un capac
deșurubat, o exhalație lipicioasă, pestilențială, aproape
otrăvită, dispersată însă imediat sub un vapor fierbinte și
dens de lavandă. Era de-ajuns o simplă aruncătură de
ochi într-acolo, pentru ca propriile circumvoluțiuni să-mi
fie cuprinse de frisoane. Și iată clipa declanșării acelei
crize de cefalee atroce, dobîndită pe viață.

12
12
 17

Nu era de-ajuns că-n privința vînzării lucrurile

scăpaseră de sub control. Cînd mi-am dat seama în ce m-
am băgat, era prea tîrziu. Invazia se relua iar și iar și nu
mai putea fi oprită. Crezi c-o să se oprească? l-am
întrebat pe Mladin, cu voce împuținată, în care oricine
mi-ar fi putut auzi disperarea, în seara sfîrșitului de
august în care opt jucători de cărți, bărbați și o femeie, cu
toții agenți ai poliției, se instalaseră confortabil în salon și
nu dădeau semne că ar intenționa să plece. Ei, asta-i, nu
se vor opri..., zău așa, veni răspunsul lui Mladin, care-și
întoarse privirea de la mine. După intonație, n-am putut
pricepe dacă omul încercase să-mi spulbere temerile sau
să mi le accentueze. I-am deslușit, în schimb, pentru
prima oară un pui de dispreț. Pusesem o întrebare
stupidă? Stupidă din cale-afară, cum de-mi scăpase?
Orice aș fi putut spune, numai asta nu. Nu la asta
visasem, la descinderile oamenilor legii, pus sub urmărire
cum mă doream? M-am întors cu spatele la Mladin, să
nu-mi trădez slăbiciunea. Pornisem eu însumi procesele
astea goale de sens, pe cel cu farsa vînzării, dar mai ales
pe cel cu asumarea vinovăției, procese care se
rostogoleau furibund și nu mai puteau fi frînate. Înțeleg,
am bîiguit, spune-le că pot rămîne pînă mîine, dacă vor.
Mi s-a părut că aud dinapoi un șuier de satisfacție. Omul
ieșise, lăsîndu-mi ușa deschisă.
Acum, la acea oră tîrzie, din salon răzbătea
zgomot de monede rostogolite. Intrușii tăceau. Jocul se-
ncinsese, paralizîndu-i pe cei care pierdeau. Cu patru ore
în urmă, distinsesem rîsete, plesnituri din palme, trîntit de
scaune, sticle destupate, sporovăieli și chicoteli. Treptat,

12
toate astea au început să se amestece cu clinchetul ascuțit
al monedelor puse și extrase pe rînd din joc. Erau tot mai
nervoși și furibunzi. Din camera mea, resimțeam
zornăitul direct pe creier. Aproape m-am sufocat, cînd
am auzit de dincolo un turn de piese răsturnîndu-se pe
tăblia mesei. Mi-am simțit gura căscată, maxilarul blocat.
Părea că cineva îmi presa mandibula, prinzînd-o ca-n
clește, și altcineva îmi turna monedele pe gît. Am
identificat gustul metalic în cerul gurii. Mi-am acoperit
urechile. Nu mai suportam frecușul șfichiuitor al pieselor
dure, oxidate, de serie. Monedele, atît de vulgare! N-am
putut niciodată să le ating fără să-mi declanșez spasme în
stomac.
Gîndul că acei maniaci nu mai pot fi opriți și
alungați m-a împachetat în sudoare. Cum se-ajunsese
aici?
Mi-am amintit de picioarele mele înțepenite. Nu
mai făcusem plimbări serioase de zile întregi, nici nu le
mai știam numărul. În timp ce mușchii îmi dădeau semne
de atrofiere. Ori de cîte ori voiam să mă urnesc, era ca și
cum ar fi urmat să escaladez un bulgăre de meteorit picat
în mijlocul casei. O adevărată tortură. Doar ajutîndu-mă
de mîini îmi puteam îndrepta și dirija picioarele, unul
după altul. Unul după altul.
Am văzut în ușa de vizavi statura scundă și, de-o
vreme încoace, mult prea corpolentă a agentului
imobiliar Mladin, grăbindu-se să încurajeze jucătorii. Nu-
i vedeam, doar îi ghiceam obrazul bucălat și lustruit,
părul scurtat perie, de pe-acum rărit ca păpușoii. L-am
auzit rîzînd înăbușit, împreună cu ei. Rîdeau de mine,
asta trebuie să fie.

12
 M-am răsucit iar pe picioare. Să stau pe loc
cîteva minute, să-mi revin. În beznă, în colțul cel mai
îndepărtat al încăperii, n-am fost observat cînd jucătoarea
tînără, costelivă, cu cărare pe mijloc și o coadă prinsă la
spate, s-a ridicat de la masa de joc, a ieșit din salon, a
traversat holul și a intrat la mine. A pășit puțin buimacă,
după ce se retrăsese o clipă, căutînd din priviri, de-a
stînga și de-a dreapta ușii, probabil un closet. A renunțat,
iar cînd s-a asigurat că din spate n-o urmărește nimeni s-a
strecurat cu totul în cameră. Stupefiat, cu picioarele
tremurînd, am văzut-o ondulîndu-și șoldurile să-și ridice
fusta strîmtă de uniformă. S-a lăsat pe vine chiar
dinaintea mea, dîndu-și drumul și ușurîndu-se pe covorul
de sub picioare. Cît s-a slobozit cu geamăt și zgomot, și-a
ținut țigara între buzele întredeschise într-o parte, ca-ntr-
un rînjet. Am rînjit și eu. A scuipat apoi ca un bărbat pe
locul pe care se golise. O duhoare înțepătoare de amoniac
cald, proaspăt emanat, mi-a dus palma la gură. Pierdusem
momentul în care aș fi putut s-o opresc, dar mai aveam
dreptul s-o fac? Trecuseră pe-aici batalioane de vizitatori,
tolerasem chestionări, indiscreții și iscodiri, care de care
mai vulgare, care de care mai imbecile, închisesem ochii
pentru atîtea furturi cu care s-a soldat fiecare mărșăluire
în grup, cum puteam să mai preiau controlul? Mai aveam
vreo șansă să mă bucur de respect din partea semenilor,
chiar dacă nici ei nu erau prea „curați”?
M-am așezat pe dușumea cu picioarele încrucișate
sub mine, cu o coajă de măr între dinți. Cînd am început
s-o mestec și s-o sug, mi-am scos palma din chiloți și mi-
am trecut-o peste buze. Era cleioasă, era caldă.

12
13
 18

În dimineața care a urmat acelei seri umilitoare de

final de august, la două luni de la punerea în vînzare a
casei, auzind agitația celor din stradă, pregătiți să intre,
am sărit la fereastră. Le-am privit figurile înroșite,
expresia îndobitocită. Le-am imaginat alergarea disperată
de colo-colo, prin toate cotloanele noastre, numai ca să-și
schimbe locul de trai. Deși mulți veneau pentru a doua, a
treia și a patra oară, pînă acum nici unul nu și-a exprimat
decizia fermă de a cumpăra. Avusesem grijă ca prețul
fixat să-i țină pe toți la distanță. Răbdarea mea dădea de
mult semne de oboseală. Vînzoleala zilnică de afară mă
amețea. Mă „dezintegram”, cum ar zice Bastian.
Cea mai nobilă inițiativă a unui tip căruia îi și
place să gîndească este aceea de-a nu mai ieși din casă,
obișnuia să spună tot Bastian. Nu poți gîndi în timp ce
înaintezi pe trotuare, traversezi intersecții, urci și cobori
din vehicule, răspunzi reflex atenționărilor claxoanelor,
firmelor aiuritoare, luminițelor, spunea Bastian. Nu poți
gîndi cînd ești lovit, depășit, îmbrîncit și respins, oprit
brutal, acostat, dojenit, avertizat, înjurat. Niciodată
încurajat. Pedepsit pentru vina de-a călca printre ceilalți.
De-a gîndi, cînd calci printre ceilalți. Cum nu poți gîndi
nici cînd ești grăbit. Nu numai Bastian detesta oamenii
grăbiți, îi detestam și eu în egală măsură. Să pleci zilnic
de-acasă, să te confrunți cu strada nu e doar un act de
curaj, e de-a dreptul o imbecilitate, spunea Bastian. E ca
și cum ai renunța la grija pentru tine, lăsîndu-te pe mîna
celorlalți. E ca și cum, urcînd în avion, există și varianta
de a-ți încredința soarta unui pilot sinucigaș. Același
lucru se prefigura acum și-n locuința mea. Casa mea

13
luase locul străzii. Ieșirea din propriul sălaș era cel mai
temerar și necugetat act la care mă puteam expune.
Migrene tot mai violente și mai dese mă imobilizau la pat
ore în șir, timp în care tropotul „pelerinilor” îmi tracta
orice raționament pe linie moartă. Pînă și convalescențele
care urmau crizelor mi se prelungeau nepermis și în van,
în vreme ce rătăcirea prin propria cămăruță îmi părea un
sport extrem, cel mai nătîng mod de-a mă lăsa pradă
caracatiței înlănțuitoare și sufocante, care, iată, îmi
invada deja mintea și cuibul. Cum aș mai putea da
înapoi? Cum aș putea-o opri, cum aș face să nu mai văd,
să nu mai primesc pe nimeni? Cum?! Tentația de-a vizita
o proprietate străină e ca o molimă, iar molima
cuprinsese toată gloata. Și ce gloată ordinară! Tot ce-mi
mai rămăsese de făcut pentru a nu mă lăsa strivit de
suflul contagiunii era să nu mai ies din sălaș decît
noaptea, am gîndit. Sau pe timp de ploaie, cînd amatorii
de iscodit culcușurile altora sînt cît de cît descurajați.
Bine că pe lîngă sigilarea bibliotecii pusesem
interdicție și pe spațiul meu privat. Alveola cea mai
neînsemnată, cum consider eu încăperea mea de la parter,
așa-zisul cabinet oriental, în care singur am ales să
viețuiesc, încă de copil. Lăcașul, total inadecvat pentru a
fi folosit și ca dormitor sau birou, arăta el însuși, cum mi
se repeta mereu, la fel cu ocupantul său: un proiect
început și abandonat. Tapetat cu motive vegetale exotice,
mai puțin kitsch decît te-ai putea aștepta, el doar depozita
cîteva obiecte specifice, pe care le poți admira, nu și
folosi. Camera nu era funcțională, în ideea pentru care a
fost concepută. N-ai ce face cu cele cîteva polițe din
santal cu dantelării mărunte și intarsii de alamă, nici cu
felinarele din alamă traforată, înalte de mai bine de o

13
jumătate de metru, nici cu tipsiile masive, metalice,
indiene, pe care dormitează de decenii două narghilele.
De cînd mă știu, am evitat să pășesc printre ele, pentru a
nu le avaria. Am păstrat în uz doar covoarele mici
Hamadan și pernele decorative din atlaz și catifea. Lor le-
am adăugat minime obiecte de mobilier contemporan, de
care aveam neapărat nevoie, canapea, dulap cu oglindă,
masă și scaune, toate lipsite de personalitate, din plăci
melaminate în culori neutre (gri și bej), cu care designul
interior al încăperii nu se potrivește deloc. La ferestre
(oroare, recunosc, mai ales că eu însumi le-am
comandat), transperante din lamele late din textil,
atîrnînd din tavan de pe galerii de plastic, tip birou de
multinațională, trădînd grave perturbări de gust estetic...
Am privit pentru ultima oară spectacolul de-afară.
O adevărată manifestație. Domnișoara Eliza abia mai
făcea față grupurilor de curioși, de diverse categorii, pe
care pînă și ea le cîntărea pe deasupra cu dezgust. Un
staroste disciplina cîțiva sărmani adunați la un loc,
încercînd să ducă, peste țipetele lor, tratative cu Mladin.
Veniseră pentru a arunca și ei un ochi în casa unui om
înstărit, sau intenționau s-o cumpere punînd banii
împreună? Pe doi dintre ei i-am recunoscut, mai trecuseră
pe-aici. Dacă ar fi fost după mine, i-aș fi condamnat s-
aștepte acolo mult și bine. Amețit de priveliștea gloatei,
mi-am fixat atenția pe două călugărițe puse pe harță,
cărora le ținea piept un tip arogant, cu o înghețată în
mînă, ai cărui pantofi de lac și costum albastru îl trădau a
fi funcționar de bancă. În sfîrșit, un client solvabil, mi-am
spus și am jubilat la gîndul că omul era solvabil degeaba.
Un bătrîn scheletic, doar în cămașă și-n pantaloni cu
bretele, se lăsase pe scări în patru labe, îmbrîncit din

13
spate de puhoiul care urca. Scîrbit, m-am decis brusc.
Astăzi voi da un nou anunț. Ajunge! Nu mai vînd casa!
În timp ce Mladin hotăra ordinea în care urmau să
intre curioșii, m-am strecurat în baie. M-am primenit
superficial, aruncîndu-mi cîțiva pumni de apă pe față, mi-
am trecut pieptenele de două ori prin păr și m-am grăbit
să ies. Am ieșit pe ușa din dos, pe terasa dinspre grădină,
fără s-o încui. Am pășit peste straturile de lalele, acum
goale, am ocolit gutuii de lîngă cărare, am răzbătut prin
tufele uscate de zmeură și agriș, am forțat poarta
înțepenită a grădinii, care s-a tîrșîit cu șuier pe trotuar,
scoțîndu-mă în strada paralelă celei de la fațadă. Am
călcat voinicește, cu inima ușoară. Astăzi voi da în sfîrșit
adevărul la iveală!

13
 19

Nici n-am încheiat bine ziua, pînă revocarea

anunțului de vînzare a casei m-a trîntit într-o abulie și
mai profundă. Orice tentativă de inducere în eroare a
sistemului judiciar îmi eșuase. Tot ce-mi doream era să
fiu pus din nou sub observație. Să mai am parte măcar de
o scurtă deliberare, să se revină asupra clasării cazului
meu.
La acea oră a serii, în afară de mine în casă nu se
mai afla nimeni. Am apucat să sting toate luminile. Am
cotrobăit sub pervaz și mi-am încărcat de cîteva ori
brațele să căptușesc ramele ferestrei cu fețe de pernă,
cartoane și alte mărunțișuri. Le-am dosit sub jaluzele. N-
am făcut alte schimbări pentru a nu-i atrage atenția
domnișoarei Eliza. Așteptam o nouă percheziție, deși nu-
mi era prea limpede nici mie cum voi face să derutez.
Trebuia să-mi rumeg planul. Vinovatul nu trebuia să fiu
decît eu! Să divulg identitatea adevăratului făptaș era
exclus. Renumele chirurgului Leon Carp îl depășea cu
mult pe al nostru, al fiilor, și nu-l puteam păta în nici un
fel. Sînt, voi fi singurul privilegiat. Mai rămînea să-mi și
dovedesc vinovăția, încercare care pînă acum îmi eșuase.
Dar, abia culcat pe canapea, inima a și reacționat
instantaneu. Cînd stau întins, bătăile inimii mă sufocă.
Vestibulul înspre care ușile rămăseseră deschise era
complet în beznă. Dacă ar fi bătut cineva, n-aș fi putut să-
i deschid, n-aș fi văzut nici clanța. N-a fost nevoie să mă
străduiesc prea mult pînă să-mi pierd simțul de orientare.
Intrasem deja într-una din acele pase confuze, care mă
ajung tot mai des în vremea din urmă, în care nu mai
recunosc nimic, de parcă nimic n-ar fi al meu. Lucrurile,

13
gîndurile, viața. Casa. Sub cîteva jeturi luminoase,
scăpate de la becul din curte, am regăsit mobilierul negru,
care însă luase înfățișări hidoase. Bufetul oval cu vitralii,
din vestibul, adăpostind și lucrușoarele domnișoarei
Eliza, nu mai era decît un craniu, cu cratere în loc de
ochi. Serviciile de cafea, o dantură din cioburi colțuroase.
Intarsiile din fildeș, dragonii de pe uși își mișcau capetele
alternativ, strîngîndu-și și căscîndu-și maxilarele băloase.
M-am ridicat amețit, proptindu-mă de lampadarul de
lîngă canapea, am pornit încovoiat. Aveam senzația că,
dacă m-aș îndrepta, arterele care nu mai aveau pic de
elasticitate mi-ar plesni. Călcam foarte încet, picior după
picior, printre „ruinele” care se mutau după mine în
dansul penumbrei. Fibre lemnoase părea că-mi
încolăciseră gleznele, purtîndu-mă printre grote și stînci,
aluviuni și hăuri, fără să-mi mai amintesc punctele
cardinale, nici în ce loc mă aflam. Căzusem într-o
prăpastie a cărei adîncime n-o cunoșteam și pe care n-o
presimțeam deloc prietenoasă.
M-am tîrît pînă la baie. Am scotocit în coșul de
rufe murdare. Mi-am scos puloverul roșu din lînă.
Puloverul pe care-l ținusem pe umeri fără nici o intenție
ascunsă atunci, la mijlocul lui iunie, cînd am fost
expulzat din detenție. L-am scos cu greu, tremurînd.
După ploaia care mă prinsese în acea amiază la poarta
sediului poliției, în care am bătut în zadar minute-n șir,
sperînd să fiu reprimit, hainele mustiseră zile întregi de
umezeală. Cîteva pete de un purpuriu aprins, iscate de
apă în țesătură, se păstrau și acum. Ele mi-au adus
„iluminarea”. Ca să mi se recunoască vina, trebuia doar
să las cît de cît impresia că intenționez să maschez fapta.
Că ascund ceva. Trebuia să-mi asigur vinovăția. Să mi-o

13
cîștig. Am făcut o mică socoteală. Roșul alterat al
puloverului mă putea ajuta. Cel puțin pentru moment.
Dacă „sîngele victimei” scurs prin spălare nu era real,
mai rămînea vopseaua din materialul lînos. Pe ea puteam
conta. La fiecare primenire ar ieși din abundență. Nu l-
am spălat în cadă, mi-ar fi cerut un efort prea mare să
șterg apoi și urmele operațiunii de pe o suprafață atît de
întinsă. Nu c-aș fi vrut să le șterg. Am pornit să spăl
puloverul în chiuvetă. L-am spălat cu șamponul de păr.
Detergentul de rufe se terminase. Am frecat tricotul cu
greu, cu degete înțepenite, în același timp nu-mi puteam
potoli vibrația brațelor. L-am frecat îndelung, pînă am
simțit sîngele țîșnind de sub piele. Nu mi-am văzut
sîngele, l-am bănuit acolo. Aveam usturimi ascuțite. Îmi
ziceam că, în timp ce eu spăl puloverul de „sîngele” celui
ucis, el era înlocuit pe epiderma mea de propriile mele
sîngerări. Gîndul funcționa ca un drog. Cu cît frecam mai
tare, cu atît mai abundent îmi sîngerau degetele. Am
făcut un calcul minim, de bun simț. În cazul în care eu
eram ucigașul, și trebuia să fiu convins că eu eram, așa
cum în mod sigur se va și recunoaște în final, va trebui
mai întîi să socotesc ce părți anume ale trupului meu ar fi
putut veni în contact cu trupul pe care-l „trîntisem” pe
asfalt. Era esențial să știu asta. Era necesar să mă exprim
clar, dinaintea propriei conștiințe, mai întîi. Dar nici
argumentul petelor roșii din pulover nu mi se părea
îndeajuns de liniștitor încît să-mi anihileze măcar mie
orice urmă de îndoială legată de vreo vinovăție. El putea
doar amîna o concluzie care se anunța pentru mine
reprobabilă, în situația în care în final voi fi declarat în
instanță nevinovat. Întrucît eu știam că sînt vinovat.
Speram să fiu găsit vinovat. Mai rămînea să judec la rece.

13
Nici un efort nu-i prea mare pentru a-mi aminti, mie mai
întîi, punctual, cum a decurs totul. Pentru a reconstitui
pas cu pas întîmplarea. Mai ales cu atuul meu zdrobitor:
instinctul vinovăției. De unde îl moștenisem și dacă-l
moștenisem n-aș putea spune. Știu doar că mă născusem
cu el. Instinctul vinovăției nu-l găsești pe toate drumurile,
obișnuia să spună Bastian. Pur și simplu, îl ai sau nu-l ai,
spunea Bastian. Se mai putea cineva „lăuda” cu asta?
Am aruncat puloverul în cadă pentru a-l clăti mai
tîrziu. Am repetat procedura cu cămașa roz, de dedesubt.
Cel mai greu mi-a fost să frec pantalonii. I-am abandonat
și pe ei pe jumătate spălați, fără să-mi șterg mîinile. Pe
moment, n-am mai știut ce voisem să fac. Știam doar că
nici nu m-aș putea forța prea tare să-mi amintesc, fără să
mă și resimt imediat. Mi s-a mai întîmplat asta. O durere
ascuțită mi s-ar activa instantaneu în ceafă, imobilizîndu-
mi craniul. Aș începe să-mi pierd galopant nu doar
capacitatea de-a gîndi limpede, dar și pe cea de-a articula
cuvinte. N-aș fi sigur nici dacă un anume cuvînt ar
desemna neapărat și obiectul la care m-aș gîndi. L-aș
repeta obsesiv, părîndu-mi-se lipsit de sens, iar învelișul
său sonor, ridicol. Panica mi-ar fi violentă. Cu precauțiile
astea, am decis să-mi închei cît mai repede
raționamentul. Încet, pe nesimțite. Încet, să nu-mi
explodeze capul. Oare nu-mi tremurase mîna pe volan,
cînd am „comis” fapta, cum îmi tremura acum? Dar am
comis-o oare? Sînt sigur că eu am comis-o? Ești sigur?!

Asumarea unei vinovății grave care nu-ți aparține

ascunde de fapt tentația faptei. Astfel sunase verdictul
șoptit de colegii tatei, veniți să ne consulte, pe mine și pe
Bastian, după întîlnirea cu primul mort în copilărie.

13
Tentația faptei? A omorului?! Asta înseamnă că, dacă nu
ne-am simți niciodată în stare să-l facem, ne-ar plăcea
să-l facem?
Am hotărît să continui primenirea veșmintelor. O
„crimă” care se respectă își are ritualul ei, și el se cere
urmat în detaliu. Le-am spălat cu cea mai mare
repeziciune și nervozitate. Cu siguranță, pentru un ucigaș
real, arma crimei e prima de care el se preocupă imediat
după comiterea faptei. Un criminal profesionist ar fi
trecut ascunderea veșmintelor pe planul doi. Pentru un
ucigaș autentic, ar fi avut întîietate eliminarea oricărui
obiect suspect care ar fi putut cădea în mîna
investigatorilor. În cazul de față, mașina. Căutată și
vizibilă e mai întîi arma, apoi ținuta presupusului făptaș.
Dar, nu. Eu n-aveam mașină, nici permis de conducere.
Ca atare, mie, celui care doream să fiu divulgat în contul
tatei, prioritară mi se părea ținuta și aveam să acționez
conform acestui raționament. Pînă să-ți vadă „arma”,
polițistul te vede pe tine, cu înfățișarea și fizionomia ta de
ins răvășit. Cu condiția să vrei să fii văzut. Să rămîi pe
loc, să nu fugi. Cei mai mulți răufăcători fug de la locul
faptei, cum pot fi atît de tîmpiți. Simt că mă-nroșesc de
enervare. Poate ar trebui să-mi presez vena asta care-mi
pulsează continuu de cîteva zile în ceafă. Eu n-o să fug,
înțelegeți?, am strigat, eu voi rămîne pe loc, eu am rămas
deja pe loc, pentru că eu, Gregor Carp, nu sînt un ucigaș,
nici măcar unul oarecare, eu nu intenționez decît să fac
cît mai credibilă fapta, s-o dau în vileag, să-i găsesc
finalul. În sfîrșit. Să demonstrez tuturor că ea mi-a ieșit
fără să vreau, repet a mia oară, că mi-a ieșit, într-adevăr.
Mie, nu altcuiva. Nu-ți poți aminti de ceva ce n-ai făcut,
spun în cor colegii mei, slujitori mediocri ai practicii

13
judiciare, invocînd puținătatea detaliilor mele despre
locul faptei, pe cînd eu le spun și le repet, e posibil să nu-
ți amintești de ceva ce ai făcut dacă n-ai intenționat să
faci. Diferența dintre cele două afirmații e uriașă. Mă mir
că „minți luminate” ca ale lor n-au dibuit-o. Dovada
spuselor mele e că am rămas de la început în casa mea.
N-am fugit, n-am făcut nimic pentru a nu mi se da de
urmă. Nu puteam pleca fără să ispășesc.
Să recapitulăm. A cîta oară? Tata făptuise un
omor. Mai mult ca sigur, îl făptuise involuntar. Sau poate
îl făptuise conștient. Conștiența lui din acel moment
fusese alta decît conștiența lui din ceasul înecului? Putem
lesne glisa dintr-o conștiență în alta, obișnuia să spună
Bastian, doar că eu nu știu dacă asta li se întîmplă tuturor.
Poate li se întîmplă, și ei nu vor s-o recunoască. Sau chiar
nu știu, nu-și dau seama. Pînă una-alta, fapta tatei n-a fost
divulgată, ca urmare, nici pedepsită. Iar eu nu pot
continua să trăiesc cu o asemenea povară. E simplu. Atît
de simplu.
Prevăzător, în așteptarea anchetatorilor, am
revenit și am continuat să primenesc hainele în beznă.
Am spălat circa o oră, timp în care nimeni nu m-a
cercetat, nimeni n-a sunat la ușă. Că văzuseră de-afară
întuneric și au renunțat mi s-a părut puțin plauzibil.
Nimeni n-ar fi pregetat s-ajungă pînă la mine. Doar au
ajuns de-atîtea ori. Sau poate au sunat și eu n-am auzit,
din pricina apei care curgea? Și nu doar din pricina ei.
Concentrat în altă parte, în unele momente, nu
recepționez nici eu, la fel ca Bastian, nici cele mai acute
zgomote produse lîngă urechile mele. Mă protejez de ele.
Într-un final, cînd mă dezmeticesc, cînd îmi dau seama că

14
acel vacarm se derula de mult, ajung să mă întreb cum a
fost posibil să nu aud nimic.
Am terminat de spălat. Eram cu desăvîrșire gol.
Gol și murdar. Dinspre pîntec îmi venea o duhoare acră și
m-am pus pe scărpinat. De cînd n-am mai făcut o baie?
De cînd cu anunțul vînzării, din pricina celor care mă
călcau clipă de clipă? Îmi clănțăneau dinții, poate de frig.
Nu, nu de frig, că-mi clănțăniseră și înainte. De zile bune,
clănțănitul dinților și tremuratul trupului din toți rărunchii
fac casă bună cu mine, la anumite ore. M-am obișnuit cu
asta. Nici acum nu pot spune dacă îmi clănțăneau de frig,
de frică sau de amîndouă. Am vrut să spăl chiuveta, dar
am găsit de cuviință să clătesc mai întîi veșmintele în
cadă și să le scot pe suport. Le-am înșiruit pedant, după
ce le-am întins pliurile, să se usuce. Nu mă puteam
concentra. Le-am adunat, le-am aruncat din nou în cadă.
Le-am mai clătit o dată. Le-am stors, le-am netezit iarăși
pliurile și le-am răsfirat din nou, cu grijă, la uscat. Pe
cînd îmi primeneam cada, m-am gîndit că parte din
sîngele victimei ar fi putut să-mi împroaște gîtul și fața.
Fața?! Poate și părul?! Mi-am stropit imediat obrajii, apoi
părul. M-am spălat îndelung. Mi-am frecat obrajii pînă la
sînge.
Și-abia în clipa în care am terminat totul, pe cînd
să spăl chiuveta, am auzit, în sfîrșit, ceea ce mă așteptam
s-aud de mult. O mașină apropiindu-se. În sfîrșit!
Încetinind în dreptul casei. Tremurul mi s-a oprit ca prin
minune. M-am liniștit ca o epavă dusă la fund după
furtună și dezastru. M-am prăbușit în șezut, cu ochii
jilavi, fără pretenția de-a mai fi ajutat să mă ridic. M-am
simțit ca un cal sacrificat de stăpîn într-o singură cursă de
tracțiune, una excesiv de lungă și de grea, căreia nici un

14
animal înjugat nu i-ar supraviețui. Tot zbuciumul meu a
încetat subit. Eram epuizat, eram fericit!
În sfîrșit, mă depistaseră! Am izbucnit în plîns. În
sfîrșit! Stăteam gol în mijlocul obiectelor-martor,
infestate de aburul vinovatei fapte a tatei, deci a mea, și
nu mai tremuram de frig. Nici de frică. În reflexele
noptatice ale oglinzii din fața mea, în care însă nu m-am
privit, scîrbit ca întotdeauna, m-am imaginat exact așa
cum eram, gol și jegos, liniștit și jalnic, o statuie din
mucegai peste mucegaiul „celebrității” adevăratului
făptaș, o statuie ale cărei simțiri și vanități estetice se
domoliseră de veacuri.
Dar mașina nu s-a oprit. A încetinit doar pentru
cîteva secunde, cît să-mi repereze mie mișcările, desigur,
într-o scurtă tatonare. Cum farurile au bătut mai tare
înspre baia mea cu geamul orientat către vest, mi s-a
dezvăluit o priveliște încîntătoare. Sîngele care-mi picura
din falange se impregnase peste tot. Uitasem de această
sîngerare. Usturimea s-a transformat subit în amorțeală.
Senzația pe care o trăiam acum era una de bine și de cald.
De preabine. Am spus stins: tocmai-mi-am-tăiat-venele.

14
PARTEA A PATRA

14
14
 20

Prima zi de sanatoriu.
Calmante. Ședința de hipnoză.
Nu mi s-a spus concluzia medicilor, doar atît, ai
fost simpatic. Mă tem. Mă tem nu de ceea ce-am spus, ci
de ceea ce n-am spus cînd am spus, pentru că eu chiar
doresc să fi spus adevărul. Iar adevărul meu, o spun a mia
oară, e că sînt vinovat. Firește, n-am fost crezut. În
carceră n-am fost crezut. Aici e de nasul tău, mi-au spus,
cînd m-au internat în sanatoriu. Fără măcar un cuvînt
justificativ. Fapt cu atît mai neplăcut cu cît mai și
beneficiez de un regim din cele mai lejere. Zile în care
sînt învoit să-mi revăd locuința, dacă doresc. Iar eu, nu,
nu doresc, pe moment nu. Lăsarea în libertate înseamnă
pentru mine doar parafarea vinovăției necreditate. În
continuare, nu sînt luat în serios.
Specialistul preventoriului în hipnoză psihiatrică e
doctorul Ungureanu. Pe vremuri, fost coleg cu tata. Am
aflat asta și mă gudur pe lîngă el, cu toate că detest de
cînd mă știu acest tip de procedură, de „tratament”.
Hipnoza, confiscarea, adică, a oricărui „control
conștient”, cum ne informează dicționarul. Un act abuziv,
spun eu, să scoți din conștiința cuiva, în mod fraudulos,
ceea ce el vrea s-ascundă de-o viață. Chiar un viol, cîtă
vreme fizicul ți-e adus în starea de neputință de-a se
apăra, total supus „voinței hipnotizatorului”. În alte
împrejurări, l-aș fi ocolit pe doctorul Ungureanu, dînd
iute colțul coridoarelor, numai să nu-i dau idei. În alte
împrejurări, aș fi fugit de el, cîtă vreme, auzisem, nimeni
dintre cei ajunși aici nu scapă de „atingerea” lui. Atingere
în stare să „controleze” mintal pe oricine, fără vreun

14
semnal anterior, fără să te pună-n gardă, să te pregătească
pentru barbaria asta, adică oriunde și oricînd. Putea s-o
facă, în imaginația mea, confirmată, de altfel, de practică,
pînă și aruncînd doar un ochi asupră-ți, chiar de la
distanță, el la un capăt, tu la celălalt, al coridorului. În
alte circumstanțe, m-aș fi ferit de căutătura lui nocivă,
știind că prima condiție a reușitei sale era să-ți prindă
privirea. În alte vremuri, aș fi umblat peste tot, prin
preventoriu, prin saloane, pe scări și culoare, cu capul
plecat. I-aș fi ghicit prezența doar mijind ochii înspre
încălțările, pantalonii și bordura halatului său. Doctorului
Ungureanu îi studiasem de cîteva ori statura din spate,
foarte atent. E mic, rotofei, cu ceafa roză, dublă, cu
picioare paranteze și mîinile mereu în buzunare. Din
greșeală, îi zărisem o singură dată și fața bucălată, cu
ochelarii rotunzi, cînd se aplecase la urechea tatălui meu,
în vizită la noi, în timpul unei cine. Am refuzat să stau cu
el la aceeași masă, de teama de-a nu-i simți lipită privirea
cu care să-mi toarne în creier otrava investigației sale
invazive.
Ai fost simpatic, mi-a spus. Ţi-ai descris nașterea.
Nașterea ta, după cea a fratelui tău geamăn, Bastian.

14
 21

Îmi ascult înregistrarea. O limpezesc acum

reproducînd-o.
... 21 decembrie 1989. Marginea pieței centrale,
aici, în Cluj. Oprită, coloana de demonstranți continuă să
urle lozinci contra dictaturii comuniste. Piața Libertății e
goală. Cerul sumbru, metalizat abia se susține să nu cadă.
La fel ca el, greoaie, tînăra Linda Carp, întîmplător
înghesuită în mijlocul puhoiului, cu singurul gînd s-
ajungă la un cabinet dentar înainte să-și nască primul
copil. Abia se tîrăște, are picioarele umflate. Auzise și ea
de revoltele din alte centre, din orașul de la granița cu
lumea liberă, de tulburările din capitală, nu însă și din
urbea ei. Nu-nțelege ce se petrece. Are o singură dorință,
să răzbată de cealaltă parte, să-și urmeze drumul. Profită,
calcă alături de cîțiva manifestanți foarte tineri. Se
desprinde de mulțimea învrăjbită din fundal și înaintează
pe dalele pieței. Calcă și ea pe careul pavat din jurul
statuii-emblemă a orașului, altădată loc de odihnă și de
promenadă, ajuns acum scena unei piese de teatru, și
tînăra gravidă chiar crede că nimerise într-o astfel de
reprezentație, happening sau pur și simplu o piesă jucată
de profesioniști pentru cei care nu-și pot permite un bilet
la teatru, doar că ea n-are timp de pierdut, ora la care
fusese programată la control trecuse deja, nici n-avea
chef să-și expună burta cu fătul mult așteptat, așa că
pășește, înaintează cît poate, pînă e blocată dinapoia unui
tînăr care se detașează de grup, își descheie bluzonul și
cămașa și le azvîrle tocmai peste ea, în spate, fără să știe
că e și ea acolo, și ea vrea să-i înapoieze hainele, mirată
de gestul lui, în frigul crunt al acelei zile de decembrie,

14
dar aproape paralizează cînd îl aude urlînd, trageți, hai,
trageți, cîinilor, și-abia atunci ea se întoarce în direcția
către care striga tînărul, și-abia atunci vede ea pe
trotuarul spre care ea însăși voia să se îndrepte un șir de
soldați înarmați, aliniați ca niște statui de bronz, cu
puștile îndreptate înspre cel cu pieptul dezvelit, și-atunci
aude ea ordinul răcnit al unui căpitan, proptit pe
picioarele depărtate în marginea șirului de soldați, și-i
vede pe soldați ezitînd, chiar refuzînd să tragă, doar că
tînăra, căreia totul îi pare în continuare ireal, încă se
complace în iluzia unei scenete pregătite pentru mulțimea
ieșită în stradă, pînă aude din nou tînărul din fața ei
urlînd, cu brațele desfăcute, trage, nenorocitule, hai, trage
în fratele tău, jigodie, hai, îndrăznește și trage, și-abia
atunci saltă ea capul și poate vedea pentru o secundă pe
sub cotul lui chipul militarilor, expresia gradaților aprinși
la față, poate din pricina aerului usturător din acea zi sau
poate tulburați de ceea ce urmau să facă, și-atunci, în
aceeași secundă, îl vede ea pe căpitan împreunîndu-și
palmele înmănușate, așa cum numai la paradă mai
obișnuiau să și le poarte superiorii armatei, și-l vede
întinzîndu-le drept, la nivelul feței, și ținînd un pistol
între ele, și atunci aude femeia gravidă pîrîitul care o
trîntește și pe ea pe caldarîm și-o imobilizează sub
greutatea tînărului lovit, și atunci simte ea sîngele celui
de deasupra scurgîndu-i-se și ei pe gît, peste claviculă, pe
sub eșarfă, pînă totul i se întunecă dinainte.
Cînd se trezește, cineva o masează dureros pe
frunte și pe palme, ea pare că nu-și mai simte trupul de la
bazin în jos, nu se poate mișca, pare că nici nu mai vrea
asta, și-atunci își privește picioarele și-și observă gamba
dreaptă, o reptilă în spasme, semiînghețată, care pare,

14
doar pare că-i zace la o distanță neverosimilă de restul
piciorului, și-și vede genunchiul drept acoperit de o
pojghiță stacojie, și simte cum i se prelinge o salivă
lăptoasă de pe limbă, ai cărei picuri se resorb instantaneu
în zăpada gălbuie adunată lîngă trotuarul pe care fusese
tîrîtă, iar acum e luată pe sus de cineva căruia nu-i vede
fața, doar dosul palmelor păroase pe sub mînecile unei
uniforme care-i pare cunoscută, și ea nu opune rezistență,
nu-ndrăznește, nu mai are vlagă, pînă atît doar mai aude,
glasul speriat, răgușit, care-i spune cărăușului ei, hai,
treceți odată, după care nu mai aude și nu mai simte
nimic.
Iar cînd se trezește din nou, e doar semiîntuneric,
o lumină pală strecurată pe sub un geam de parter, e doar
aer cleios, miasme de mucegai și praf de cărămidă, de
saltea umedă și legume expirate, și e cineva care stă
aplecat deasupra ei și pare să-i vorbească, și sînt cîrpele
cu care e ștearsă, înmuiate în apa din borcanele cu
acuarele de pe pardoseală, al căror mănunchi de pensule
fusese aruncat, și e lavița cu micul așternut cauciucat de
sub șezutul ei, o mușama smulsă de pe o măsuță, și e
micul bec care luminează slab, și-atunci, un depozit,
gîndește tînăra Linda, un depozit, pare că și-l amintește,
deși nu intrase de multe ori acolo, și-acum îl presupune
după degetele celui care o mîngîie și o pălmuiesc
alternativ, în reprizele ei de conștiență și inconștiență, și
Linda le recunoaște, sînt degetele lui August Carp, socrul
ei, degete bătucite, lustruite ireversibil de bagheta
profesională de dirijor, și-i recunoaște glasul răgușit, de
capelmaistru, cîtă vreme omul îi vorbește fără oprire și-o
îndeamnă să strige, dar în durerea cumplită, a facerii,
care-i încinge mijlocul și-i arde pîntecele, ea nu scoate

14
nici un vaiet, și doar zgîrie peretele din stînga ei, și doar
simte cum i se umplu unghiile de praful de ciment
transpirat, fiindcă doar exercițiul ăsta, repetat, îi aduce o
mică alinare, cum alinare îi aduce și atenția concentrată
spre zecile de pînze și de lucrări grafice, lipite direct pe
zidurile camerei sau agățate cu cîrlige pe sîrmele
suspendate care traversează interiorul, și spre mulțimea
de rame din lemn clădite, încălecate prin colțuri, lîngă
borcane și ulcioare de toate dimensiunile, din care
pensule de cele mai neverosimile dimensiuni se desfac în
evantai.
Se întreabă cum de-ajunsese acolo, și-n acele
fracțiuni de secundă în care e conștientă își spune, da,
uite cine-i lîngă mine, și revede acea dimineață, în care
își admirase socrul echipat pentru un concert de fanfară
militară în Piața Libertății, pentru care fusese programat
oficial, de urgență, în acea zi, concert care nu mai putuse
avea loc sub presiunea demonstranților, și înțelege de
unde răsărise mîna care o tîrîse din piață pe trotuar și o
cărase apoi pînă aici, în fosta galerie de artă a soției lui
August Carp, Lora (născută Ciser), pe care Linda n-
apucase s-o cunoască. Rămas văduv, August păstrase
cele două încăperi, pe atunci încă pline cu lucrușoarele și
cu ustensilele răposatei soții, încăperi lăsate ulterior în
paragină.
Locuința Lorei, își amintește Linda. Cu tot ce știa
despre regretata sa soacră. Erijată într-un soi de agent
cultural, înaintea căsătoriei, Lora Ciser se ocupa cu
plasarea produselor adevăraților „maeștri”, care îi
frecventau galeria. Tînăra Lora avea ea însăși veleități
artistice, aciuîndu-se cel mai ades pe bordurile parcurilor
sau pe lespezile unor statui, încropind portrete și peisaje,

15
fie cu tuș sau cărbune pe hîrtii și pe cartoane recuperate,
fie cu resturi de coloranți și vopsele, pe materiale textile
improvizate, culese de pe unde apuca. Un mod de viață
excentric, cum era perceput de vecini, un trai suficient,
de pe o zi pe alta, scutit însă de stresul oricărei rigori sau
morale, un trai la bunul său plac, nedisturbat decît poate
de lectură sau pur și simplu de răsfățul în melancolie, în
durere sau meditație, provocate, toate, de boala sau chiar
moartea vreunuia din cercul său, nicidecum din cel al
rudelor (părinții îi plecaseră în Israel), cărora le-a pierdut
și urma, și amintirea, fiindcă așa a vrut ea, să le piardă.
...Cu asta se consolează acum Linda, nora lui
August Carp, bărbatul care-i stă cînd la căpătîi, cînd la
picioare, palpîndu-i pîntecele cu o apăsare pe cît de
sigură pe-atît de panicată, și-atît apucă ea să mai vadă,
înainte de a-și pierde cunoștința, propria burtă umflată,
de gravidă, încovoindu-se într-o parte și resorbindu-se în
cealaltă, odată cu expulzia fătului, pe care-l și zărește o
fracțiune de secundă în palmele mamoșului său de
ocazie, fără să-l mai și audă.

Se mișcă agitată, își revine, se simte captivă, aude

sirena, e într-o salvare, pe o targă, vede conturul noului-
născut într-o păturică în brațele unui bărbat necunoscut
de lîngă ea, vede halatul lui alb îmbibat de sînge cît e
scoasă la aer și purtată în mare grabă pe targă spre un pat
de spital, printre oameni înarmați la poartă, traversează o
curte, pătrunde pe culoarele pătate de noroi, e dusă înspre
sala de operații, vede sanitari alergînd cu fețele livide,
extenuate și înspăimîntate printre alți inși în uniformă,
aude zbierete și amenințări și contraziceri ale celor din
urmă cu personalul medical, nu scapă nici ea controlului,

15
așa cum e, cotrobăită pe sub haine, pe pîntecele încă
umflat, de degetele aspre și reci ale unei uniforme, căreia
pacienta îi adulmecă sudoarea metalizată și-i vede
privirea de animal speriat cînd omul îi atinge pielea
însîngerată, nu, nu de la gloanțe, cum precizează cineva
din apropiere, femeia abia a născut, lăsați-ne s-o ajutăm,
e-o urgență, și-atît mai vede tînăra înainte de-a se închide
o ușă în urma ei, sanitarul din dubă dispărînd pe un alt
culoar cu pruncul ei în brațe. E întinsă în sfîrșit pe o
masă, luminile o orbesc, simte din nou palme, acum însă
înmănușate, presîndu-i pîntecele, apăsat, prea apăsat, de
sus în jos, în timp ce i se strigă, respiră, împinge, expiră,
împinge lung, luuuung, îndemnuri severe, pe care tînăra
le știa de mult, din exerciții probate de-atîtea ori înainte,
dar care acum nu mai erau valabile, nu-și mai aveau
rostul, doar își văzuse pruncul născut, învelit, hai, respiră,
urlă iarăși medicul, împinge tare, mai ai unul, femeia
aude vorbele dar nu le pricepe, o asistentă îi imobilizează
brațele cît medicul îi apasă iarăși pîntecele, nimic nu mai
e sub control, cuvîntul „împinge” își pierduse și el sensul,
totul însă pînă într-un final, în care împinsul și respirația i
se ordonează singure, pînă tînăra își percepe trupul
hotărînd fără voia ei, în afara ei, și un mușchi de care n-
avusese cunoștință îi vălurește abdomenul și i-l presează
ca o talpă monstruoasă de sus în jos, și răsuflare nu mai
are, doar o expirație prelungă, de neoprit, și tocmai în
clipa în care e pe punctul de-a ceda și poate de-a se
sufoca, simte țîșnind din ea acel nou corp străin, alunecos
și rozaliu și longilin ca un pește, plescăind și năvălind cu
forța trupului său, mult prea imprudent și lacom de viață,
un corp viu prelingîndu-se de bună voie afară, eliberîndu-
i ei răsuflarea și redînd inimii ei ritmul firesc, golind-o

15
parcă de tot ce-avea pe dinăuntru, măruntaie și stomac și
mațe, căscînd o depresiune diformă în pielea ei acum
flască, încrețită și membranoasă, după nașterea celor doi,
creînd un dezechilibru cu ceea ce-i mai rămăsese de la
mijloc în sus, toracele, singurul în putere s-o rețină, să n-
o lase să se prelingă ea însăși cu totul de pe masă direct
în cuva de la picioare, în care plutesc la un loc resturi
organice, limfă și sînge, cheaguri mucilaginoase și multe
alte lichide tulburi, dubioase, purpurii, de parcă întreg
acel conținut fluid și aseptic ar fi fost veșmintele vietății
stranii, cu totul neașteptată, ieșită acum din ea, recuperată
însă din zbor cu atîta precizie de cele două mănuși
medicale, în timp ce durerile din pîntec au dispărut și-atît
de ușoară nu s-a simțit niciodată.
Ţipătul fătului după naștere, al celui de-al doilea
făt, ecoul care i se pierde în vuietul de pe culoar, de la
manifestanții la grămadă, unii întinși pe gresie, cu răni
ușoare, de cînd fugiseră călcîndu-se în picioare de groaza
soldaților înarmați, cei mai mulți însă cu atacuri de
panică din osteneala care-i năruise sub aceeași frică și le
paralizase buzele, tălpile și palmele, cu toții ghemuiți
acolo, pe lîngă pereți, neîndrăznind să-și ridice ochii,
cînd soldații le înalță bărbia forțat, cu arma proptită sub
ea, din fericire negăsind ce căutau sau poate doar
prefăcîndu-se că nu găsesc, și-ntre toți, el singur, nou-
născutul înfășat din brațele moașei, trecînd timid, dar
ocrotit și fără griji, bîțîindu-și capul de la stînga la
dreapta și-napoi, cu ochii lipiți, uneori ambiționați într-un
efort penibil de a-i deschide, cînd pupila îi glisează sus,
în fundul orbitei, lăsînd la vedere doar albul nefuncțional,
imun pe moment la frumusețile și abjecțiile lumii ăsteia,
încercînd cu acel bîțîit perpetuu, ca al unei drone novice

15
și stinghere, să culeagă și el ceva-ceva din mediul în care
tocmai fusese deversat dintr-o eroare, nedorit și
neprogramat de nimeni, un mic cheag, acolo, și el, doar
atît. Un al doilea cheag, expediat în univers cu o formă
totuși conturată, aducînd a om, cu miros de om, cu ritm
sinusal și tranzit sangvin umane, cu craniu și cartilaje și
oase moi ca ale pisoilor nou-născuți, complet nevăzători
și zevzeci. Un apendice, doar atît, un apendice al altui
trup, răsărit acela cu puțin înaintea lui, dar dorit acela,
așteptat și falnic, motivat și mai bine articulat, cu
siguranță, decît marioneta care era el, doar copia, doar
dublul care era el, doar subalternul anemic al celuilalt
destin, al Primului Născut.

15
 22

Echipat într-un halat alb. Sînt puber, apoi sînt

adolescent. Obligat de părintele meu să-l însoțesc, să-i țin
trena prin saloane. Tot ce văd și aud eu însumi la ușa
medicului Leon Carp mă face să-i detest de mic profesia.
Cred c-am mai spus asta. Nu simt nici în continuare
pentru ea altceva decît respingere. Legăturile noastre
rămîn mereu încordate și debile. Oamenii ăștia nu-și au
rostul, gîndesc eu. Nimic din ce fac medicii nu se
justifică, într-o lume în care oricum nimeni nu scapă cu
viață, gîndesc eu. Nici dacă se-ntîmplă să scapi din boală,
situație în care, de regulă, ei n-au nici un merit, cu atît
mai mult dacă se-ntîmplă să sfîrșești chiar pe mîna lor.
Din vina lor. Gîndurile astea ale mele merg nesmintit în
rînd cu ale bunicului August. Bunicul August și neostoita
lui aversiune pentru „stirpea” medicilor. Le refuză
ajutorul pînă-n ultima clipă. Tatăl meu nu și-a ascultat
tatăl, pe artistul-capelmaistru August Carp. August s-a
opus din răsputeri ca fiul său Leon să urmeze studii
medicale. A doua ipostază a mea, însă, cea de artist
instrumentist, a parafat pentru totdeauna iubirea
bunicului pentru nepot, respectul nepotului pentru bunic,
dar și relația încordată dintre bunicul August și fiul său
Leon. Dar și antipatia dintre mine și tata. Cum am spus
deja, din cei mai fragezi ani ai mei am dedus că medicii
nu sînt de prea mare folos. Raportul medic-pacient,
nemaivorbind de pacientul supraviețuitor, întors din
moarte, cum s-ar spune, din moartea clinică, gîndesc eu,
urmînd logica bunicului August, este de cînd lumea unul
dușmănos. Precum raportul unei fiare cu victima care i-a
scăpat, gîndesc. Dacă te-ai lua după medici, ar trebui să-ți

15
fie frică și să mori, gîndesc, nu doar să trăiești, atîta
vreme cît, lăsat de izbeliște de ei, ești nevoit să jonglezi
cu moartea ta. La un asemenea pacient, scăpat cu viață
acolo unde nu i s-a mai dat nici o șansă, medicul se uită
nu doar contrariat, ci de-a dreptul iritat. Iată, omul aflat
dinaintea lui nu e mort încă, nu e pe de-a-ntregul mort, și
medicul nici măcar nu se miră cum de propriul său
verdict a putut fi eronat, doar își privește semenul ca pe
un infractor, de parcă viața la care se-ntorsese ar fi fost
rodul unor tertipuri oculte, așa că du-te-n altă parte de-
acum încolo, dacă mai ai de gînd să trăiești, pare a-i
spune medicul unuia revenit la viață, du-te la vraci și
vrăjitoare, la acupuncturiști, bioenergeticieni, yoghini,
homeopați, naturiști, zodieri, chiromanți și alți aiuriți
dintr-ăștia, de seama ta, doar la mine să nu mai vii. Să nu
mai vii, auzi? Să nu mai vii. Un caz ca al celui reîntors
din moarte, par a spune la unison medicii, nu face și nu
trebuie să facă prozeliți. În general, oamenii mor
conștiincios, mor la timp, exact cînd prevedem noi, cînd
considerăm noi c-ar fi timpul să sfîrșească, par a spune
medicii. Oamenii de treabă nu aleg să moară fraudulos,
pe jumătate, oamenii onești nu se întorc din drum să
devină din morți indeciși niște vii respingători și nedoriți,
nemaidoriți, par a spune medicii.
Dezumanizarea spre care îmi pare că se îndreaptă
tot mai mult practica medicală mi se confirmă și acum,
după atîta amar de vreme. Îți dau camera așa, să nu te
incomodeze nimic, mi-a spus asistenta Geta, la internare.
Nu i-am înțeles precizarea. Am făcut-o abia după cîteva
zile. Prima vecinătate pe care am observat-o a fost
cabinetul medicului legist Perjovschi, un alt fost amic al

15
tatălui meu, cabinet aflat la capătul opus rezervei mele,
pe același coridor.
N-aveam de unde ști că eu voi fi primul care să
surprindă revenirea din boală a colegului meu de școală,
Leopold. Urcasem un etaj să-l vizitez. Auzisem că se află
și el în același sanatoriu, într-o stare gravă, cu verdictul
„comă severă”, după ce fusese izbit cu o piatră în cap, în
tribună, în timpul unui meci de fotbal. Auzisem și că
medicii se pregăteau să-l decupleze de la aparate. Coma
lui dura de prea multă vreme. N-a fost nici vina lui, nici a
mea că tocmai eu l-am văzut, la un moment dat, pentru
cîteva clipe, mișcîndu-și mîna dreaptă și piciorul drept.
Nu știu dacă e adevărat ce văd. Caut în jur.
Nimeni în preajmă. Cobor în fugă, o iau la stînga. De
nicăieri, nici o mișcare. Prin fereastra culoarului, văd
mașina doctorului de gardă jos. Îi bat în ușă o singură
dată. Aștept. Știu că se mișcă-ncet. E-un tip comod, deși
zvelt. Îmi place doctorul, cu toate că pînă acum n-am
schimbat cu el mai mult de cîteva fraze. Îmi place să-l
revăd. Se întîmplă rar. Doctorul Perjovschi e unul dintre
cei care nu mă consideră un „caz”, iar eu nu îndrăznsc să-
l deranjez, oricît i-aș rîvni compania. Gîndul că viețuiește
acolo, la același nivel cu mine, recunosc, îmi dă oarecare
siguranță. Acum, las să treacă două minute. În aripa lui,
coridorul e mai întunecat. Nu pot găsi o explicație acestei
întunecimi, de vreme ce vîrfurile pinilor n-ajung pînă la
ferestrele de-aici. Îi precizasem asta și lui în puținele
cuvinte pe care i le-am spus cînd m-au instalat. Se uitase
la mine mirat. Cred că n-a înțeles ce vreau să spun. Nici
n-a insistat să afle. Fără vreun alt zgomot, aud yala
răsucindu-se. Nu-l mai văzusem așa. Cu bustul gol, doar
c-un pantalon de trening gri, garnisit în brîu cu șnur

15
albastru. Nu știam că are un trup așa de-armonios. Cum
treningul îi coborîse pe pîntece, nu-mi iau ochii de la
linia hașurată, care-i pornește de sub buric. Pilozitatea n-
a fost și nu e punctul forte nici al lui Bastian, nici al meu.

Bietul Leopold. Nu merita o asemenea reacție.

Ticălosul! a exclamat doctorul Perjovschi cînd i-am dat
vestea. Mi-a întors spatele cu repeziciune. Iar mi-i aduce
pe toți pe cap, a mai strigat din ușa dulapului, pe care a
trîntit-o apoi cu putere, după ce și-a aruncat un halat
peste bustul gol. L-am lăsat să urce singur. N-aveam
puterea să asist la o scenă precum cea care avea să
urmeze. Leopold revenise la viață. Leopold, fostul meu
coleg de bancă din gimnaziu și liceu. Cel mai înalt, dar și
cel mai curios tip pe care-l cunoscusem vreodată. Și, de
fapt, da, tocmai de-asta, cred, unicul meu prieten. Pe
atunci, îi iertasem aerul de aiurit, și nu doar pentru că-l
supranumiserăm cu toții Scriitorul clasei. Purta
permanent în buzunar un carnețel în care nota din cînd în
cînd cîte ceva, cu toate astea nici unul n-am avut
curiozitatea să aruncăm vreun ochi peste acele pagini. Mă
înduioșa mai mult povestea lui de acasă. Puțini erau la
curent cu condiția lui modestă, și mai puțini o înțelegeau.
Mai întîi, tatăl său, Lotar. Singurul surugiu din oraș.
Surugiu sau vizitiu, birjar sau droșcar, nici unul dintre
termeni cred că nu mai există azi în uz. Admiram felul în
care acel părinte alesese să-și întrețină familia. Pentru că
Lotar nu conducea vreo caleașcă boierească, nici n-o
conducea călare. Muncise ani la rînd să-și încropească
propria trăsură, cu gînd ca într-o zi să-și cîștige existența
cu ea. În final, lucrarea i-a izbutit. Trăsura cu arcuri,
refăcută dintr-una moștenită, recondiționată și pictată în

15
stil retro, în culori stinse, dar bine vernisate, avea aerul
unei mici „antichități”. Pentru ea obținuse și acordul
primăriei ca, pe timp de noapte, dar numai pe timp de
noapte, cînd îi permitea traficul relaxat, să poată asigura
curse pentru aventurieri sau îndrăgostiți dornici de
escapade excentrice și tăinuite. Nu o dată, în nopțile
insomniace, mă lăsam sedat de galopul calului lui Lotar ‒
un cal negru de toată splendoarea, bine hrănit și întreținut
‒, singurul ecou care mai răzbătea pînă la mine, încingînd
asfaltul, tatonînd parcul și localurile sau pierzîndu-se
misterios pe cele mai dosnice străzi.
Dar să revin la Leopold. Nu știu ce anume îi
făcuse pe medici să-și piardă răbdarea cu el, să-l aducă în
pragul decuplării de la aparate, cînd, iată, Leopold mai
avea viață. Îmi puteam imagina în schimb bruscările
verbale la care, în mod sigur, va fi supus de cei nevoiți
să-și accepte falsul verdict. Iar asta îmi era de-ajuns să-i
iert pe loc lui Leopold tot ce nu-i putusem ierta în
adolescență. Un gest care mă scosese din minți pe-atunci.
Leopold avea prostul obicei ca, vorbind, să-mi hărțuiască
brațul. Iar eu nu suport să fiu atins. Să nu mai pui mîna
pe mine, i-am spus într-una din zile, ia mîna și să nu-
ndrăznești s-o mai pui vreodată. Bine, hai, ce te superi
așa, nu te-am omorît. Vezi să nu te omor eu pe tine. Îi
tolerasem neglijența vreme de două-trei atingeri, îl
atenționasem de alte cîteva ori de consecințele care-l pot
paște pentru ticul său exasperant, astfel că la următoarea
smucitură n-am mai suportat. L-am pocnit peste mînă de
i-am umflat vena. Cu toate astea, după cîteva fraze, m-a
smucit din nou de cot. L-am pocnit în plină figură, na, ia,
învață-te minte, ai noroc că te numești Leopold și ești
colegul meu de bancă, pe mine să nu mă mai atingi

15
vreodată, o să iasă și mai rău. Ai noroc că ești colegul
meu de bancă și te cheamă Leopold, uite, de nervi nici
nu-mi mai amintesc celălalt nume al tău, poate nici nu-l
ai. Revăd ochii lui holbați de consternare, sîngele scurs
peste buze pînă sub bărbie, dantelîndu-i colțul gulerului,
îi văd privirea, nu speriată, ci îndobitocită. Nu-nțeleg nici
acum ce anume îl blocase pe Leopold, de vreme ce sigur
n-a fost nici durerea, nici vreun resentiment cît de mic
pentru mine, cel care-l lovisem. Se prea poate să-și fi
amintit de somațiile anterioare, în clipa ripostei mele, sau
poate n-a ținut anume cont de ele, cerșind lovitura pe care
eu n-am întîrziat să i-o aplic. Privirea lui exprima chiar
simpatie, mi se păruse, chiar recunoștință. Leopold era
oricum un tip ciudat, și eu îl simpatizam tocmai pentru
ceea ce alții respingeau la el, privirea aia, rătăcită, pe care
o afișa uneori de parcă nu știa ce căuta el acolo, în sala
aia de clasă, lîngă noi, cînd locul lui ar fi trebuit să fie în
cu totul altă parte. Sau momentele în care își încovoia
toracele, cu bărbia în piept, cu palmele-n talie și-și
contempla fizicul cu mirare, ca și cum ar urma să spună,
da, uite, e chiar hoitul meu, sînt chiar eu, aici, în burduful
ăsta deșirat, ce ziceți de asta, nemaipomenit. Își ștersese
cu dosul palmei sîngele care-i gîdila gîtul, timp în care
părea fericit. Abia văzîndu-și mîna pătată, și-a ridicat din
nou privirea către mine. O privire de uluire cerșită. N-am
s-o uit. Părea că așteptase asta, să fie lovit. Părea că
implorase asta. Ascultîndu-i în continuare discursul, de
data asta însă relaxat, fără grija că voi mai fi atins, ba
înregistrînd și cîte ceva din ce mi se spunea, m-am
prefăcut că nu s-a întîmplat nimic. Cu oamenii grăbiți
trebuie să fii prudent și răbdător, ca să-i poți anihila,
spunea Bastian, dar cu siguranță precizările astea Bastian

16
mi le-a adus după episodul cu Leopold, cînd în privința
lui nu mai era nimic de îndreptat.

Iertate-mi fie vorbele, recunosc, în cea mai mare

parte nedrepte, nu doar necuviincioase, la adresa
medicilor, cei mai mulți atît de dăruiți și, desigur, de
indispensabili. Antipatia o datorez însă, cum spuneam,
înainte de orice, vecinătății de-o viață, deloc
„aromitoare”, a chirurgului legist, propriul părinte. Dar și
incidentului cu reîntoarcerea la viață a lui Leopold, după
care am fraternizat și mai mult cu pacienții. Convins încă
o dată că, pe scena halatelor albe, ei sînt unicii actori
talentați și colorați. Ca atare, superiori medicilor. Singurii
care știu exact ce simt, ce-i doare ‒ medicii sînt cei ajunși
la mîna lor, și nu invers. Ca pacient, poți să-i minți pe
medici cum vrei și cînd vrei, asta cred. Dacă vrei să fii
luat în serios, îți poți exagera cu bună știință simptomele,
deși tu știi că lucrurile nu stau chiar așa de rău. Poți trișa,
poți îngroșa senzații, poți acuza dureri mai mari decît cea
vagă pe care o simți, în oase sau în stomac, în coloană, în
gît sau în cap, atît timp cît medicul nu ți le poate detecta
cu privirea sau cu ceea ce-i oferă o simplă palpare. Doar
tu, ca pacient, îi poți face pe medici să te țină cu
săptămînile într-un pat de spital, să le dai impresia că
aștepți, de zile întregi, să fii băgat și tu în seamă, să ți se
mai spună și ție ce-i cu tine, ce mai e cu tine. Cîtă risipă
de energie și timp, gîndeam, cînd de fapt tu te simți
singur și deprimat, nimic altceva. Cînd totul e doar
prefăcătorie din partea ta, cum prefăcătorie e și ceea ce
fac medicii, gîndeam.
Nu mai departe decît cazul Leopold. Cum să
distingi adevărul de prefăcătorie? După trezirea lui la

16
viață și admonestarea la care au fost supuse cadrele
acestui preventoriu de către propriul colegiu, Leopold a
fost pe punctul de a fi externat. Or, după cît îmi
mărturisise, fostul meu coleg nu mai avea pe nimeni.
Preventoriul devenise singurul loc în care mai accepta să
viețuiască. Preferință care, recunosc, aproape că-mi era
familiară și mie. Totuși, nu știam nici eu, cum nu știa nici
personalul medical, dacă ceea ce i se întîmpla acum lui
Leopold era o devianță reală sau doar una născocită de el
pentru a continua să fie reținut aici. Repet, cu toate
curiozitățile lui, Leopold era un tip inteligent.
După așa-zisa lui revenire, prin tot ce-a făcut și a
spus, încă din prima zi s-a văzut că traumatismul suferit
avea urmări. Ceea ce afișa era un soi de demență.
Preluase personalitatea altcuiva. După ce eu însumi am
declarat că am fost colegi de școală, am fost solicitat să
particip la un experiment: lui Leopold i se testau puterea
de judecată, abilitățile cognitive, responsabilitatea morală
și cîte și mai cîte valențe sofisticate pe care le implica
acel program. Firește, am acceptat. Am fost nevoit să
recunosc că fostul nostru profesor de sport, un anume
Horia Cazan, a cărui personalitate o împrumutase acum
Leopold exasperînd întreg personalul preventoriului,
chiar a existat cu adevărat. Ca să-i testeze bolnavului
gradul de luciditate, am fost pus să joc rolul elevului care
de fapt și fusesem, elev al profesorului nostru comun,
Horia Cazan. Aveam să intru într-o corespondență ad-hoc
cu el, ins „aflat”, așadar, în sanatoriu sub chipul lui
Leopold. Inutil să adaug că, pe toată durata respectivă,
mie și lui Leopold nu ni s-a permis să ne vedem. Nu știu
în ce măsură le-au servit psihologilor răvașele pe care le-
am schimbat între noi, foștii colegi de odinioară, acum în

16
postúrile de elev și profesor (elevul Gregor Carp și
Leopold, alias profesorul Horia Cazan). Din punctul meu
de vedere, am fi putut fi suspectați amîndoi că-i inducem
în eroare, chiar fără a ne fi înțeles în prealabil. Eu însumi
n-am spus nimănui că Leopold ar fi cu adevărat bolnav.
Poate greșeam grav, și-mi asum asta, dar eu nu credeam
că transferul pe care-l afișa atunci Leopold era real. Eram
aproape sigur că în acel schimb epistolar al nostru
Leopold conta pe discreția și pe complicitatea mea. Iar
eu, dincolo de reproșurile pe care i le adusesem în
perioada școlarizării, încă țineam la el. Mizam și acum pe
capacitatea lui de disimulare.
Intrat în jocul lui Leopold, real sau nu, nu mai
gîndeam decît la cum să fraternizez cu el, oricare ar fi
urmările.
Și iată corespondența mea cu Leopold, internat cu
un etaj mai sus, corespondență pornită de mine către el,
la sugestia medicului.

Stimate domnule Horia Cazan,

Vreau să vă spun o scurtă poveste. Prin 2004, nu

mai țin minte exact, ați predat pentru un trimestru, cred,
la Liceul Teoretic, la o clasă de băieți în care eram și eu.
Nu vă mirați, vă spun ceea ce v-am spus și atunci, v-ați
mirat și-atunci, se-ntîmplase pur și simplu să nu se
înscrie nici o fată printre noi. Cu toate că ne întîlneam
doar la ore în sala de gimnastică, ne-ați impresionat prin
eleganța dumneavoastră vestimentară, o distincție
gestuală și verbală și, îndeosebi, printr-un mod propriu
de a vă manifesta entuziasmul. Odată, după ora de sport,
am purtat amîndoi o scurtă discuție și v-ați arătat

16
aproape emoționat auzind că am citit din Philip Roth.
Mirat că vă spun toate astea dumneavoastră, care nu
aveați nici o tangență cu literatura, mi-ați mărturisit că
dumneavoastră nu ați citit nimic din Roth. Datorită mie,
o s-o faceți negreșit, spuneați. M-am scuzat pentru
impresia pe care v-am lăsat-o, de a-mi fi permis să vă
sugerez eu lecturi, dumneavoastră, un profesor, și v-am
spus că nu asta am intenționat. Dimpotrivă, eram un
adolescent complexat, probabil, care își ascundea
lecturile, fiindcă fusese frecvent admonestat acasă că
citește prea mult. Și citește numai romane.
Și iată, a fost de-ajuns să-mi predați doar un
singur trimestru, pentru ca statura dumneavoastră, fizică
și morală, să mă urmărească pînă acum, timp de zece
ani, cu diverse ocazii. Roth a continuat să scrie. Iar eu
continuam să văd în personajele lui cu responsabilități
sportive mereu și mereu chipul dumneavoastră. Și nu
erau puține. Părea că americanul își scrisese Pastorala
americană și Nemesis-ul avîndu-vă ca prototip. Fie că
purtați, ca licean, porecla Suedezul, sportivul
performant, idolatrizat nu doar de colegi, dar de-o
comunitate întreagă, fie că vă erijați în Bucky Cantor,
supraveghetorul terenului de sport dintr-o școală din
același Weequahic.
Vă scriu acum ca să vă spun că nu v-am uitat,
nici n-aș fi avut cum, că într-adevăr v-am fost elev pentru
o scurtă perioadă de timp și că am convingerea că
profesorilor le face plăcere ca elevii lor să-și aducă
aminte de ei.
Cu deosebit respect,
Gregor Carp

16
 În ce mă privește, tot ce i-am scris lui Leopold mi
se întîmplase cu adevărat în relația cu profesorul Horia
Cazan. Pe atunci însă, scrisoarea mea a rămas fără
răspuns. Un accident de motocicletă îmi imobilizase
profesorul într-un pat de spital. Cu atît mai stupefiant a
fost pentru mine să constat că mesajul de răspuns al lui
Leopold se plia perfect pe ceea ce cu siguranță mi-ar fi
scris realul Horia Cazan, dacă mi-ar fi putut da vreun
semn. Să-i fi povestit eu lui Leopold toată întîmplarea
asta în vreuna din întîlnirile în care rememoram împreună
anii de școală? Tot ce-i posibil. Oricum, răspunsul lui
Leopold m-a frisonat.

Dragă Gregor,

M-ai surprins cu mesajul dumitale și nu cred că

bănuiești ce anume din el m-a dat gata: prima frază.
Cînd cineva îmi spune: vreau să-ți spun o poveste,
curiozitatea mea n-are cum să nu meargă mai departe.
Pentru mine, în starea în care mă aflu acum, nu există
nimic mai convingător decît povestea.
Am fost uimit mai ales de faptul că-mi scrie
cineva căruia i-am fost dascăl doar o scurtă perioadă,
într-adevăr. O perioadă tristă din cariera mea, întrucît
am predat mai întîi la un alt liceu, de unde am fost
„luxat” abuziv, după trei ani, din motive care i-ar acuza
de corupție pe inspectorii școlari, dar despre care nu-i
cazul să vorbesc acum. Acolo mi-am ținut eu orele cele
mai relaxate și, după spusele unora, spectaculoase, la voi
venind cu oarecare „ură”, mărturisesc asta cu
stînjeneală. Nu recunoșteam fizionomiile, îmi făceam
jobul reflex, fără implicare, considerîndu-mă într-un soi

16
de exil impus și barbar. Prea multe nu-mi amintesc, doar
sentimentul apăsător al unui provizorat. Așa a și fost,
curînd a trebuit să părăsesc învățămîntul, îmi pierdusem
glasul, nici nu-i de mirare la felul în care vă
„antrenam”, ajungînd curînd, din fericire, acolo unde
am dorit: la izolarea totală. Viața mea de-atunci încolo e
tăcerea. Și...
Iată că m-ai stîrnit. Dacă am reacționat, cum
spui, la faptul că-l citeai pe Roth, nu mai știam...
dumneata ai fost?, mă bucur că te-am regăsit... asta
înseamnă că erai un tip special, iar mie nu-mi scapă așa
ceva, de obicei. L-am citit pe Roth, să știi, doar
promisesem..., stai să-ți spun... tocmai citisem și eu
Nemesis-ul, într-o singură zi. O zi de sîmbătă, a lui iunie.
Ai avut dreptate, trebuie să-ți spun, m-a zăpăcit atît de
tare, încît am renunțat seara la o premieră teatrală, la
care aveam invitație, de teama unei contaminări cu…
virusul poliomielitei. Am găsit că e mai prudent să rămîn
acasă. Dacă n-am contractat boala în copilărie, de ce să
mă expun acum? În iunie, arșița orașului e periculoasă,
ne previne Roth al dumitale. Cum să ieși în mulțime, cînd
în suburbia evreiască din Weequahic epidemia e-n toi?
Cînd italienii din mahalaua East Side, de unde a pornit
contagiunea, circulă liber și orice respirație îți poate lipi
de obraz nenorocirea? Cînd pe treptele edificiului te
poate întîmpina, cu sputa lui infestată, un alt Horace?
Deci dumneata mi l-ai recomandat? Dumneata?
Ce drăguț...

Mi-ar plăcea să știu ce faci, cu ce te ocupi, ce

lecturi (mai) ai. Sper că-mi vei da prilejul să-ți mai scriu,
dar, sigur, nu-i obligatoriu. Cum nimic nu mai e

16
obligatoriu, nici pentru mine, mai ales pentru mine, pe
lumea asta.
Horia Cazan

Citindu-i această primă (și unică) misivă, ca

răspuns la răvașul meu trimis prin asistenta Geta, mi-au
dat lacrimile, furat eu însumi de gîndul că pînă și lui
Leopold eu i l-am pus pe Roth în mînă. Ceva-ceva se
lega, putea fi în spiritul acelui transfer, de care părea că
era suspectat după sincopa cerebrală. Totuși eu
continuam să sper, să-mi socotesc fostul coleg un subtil
simulant, doar cu o structură emoțională mai aparte decît
a noastră, a celorlalți, așa cum îl cunoscusem și în școală.
I-am mai răspuns o dată, cu un nou mesaj, care
însă a rămas fără ecou. De data asta, tăcerea lui m-a pus
pe gînduri.
Concluzia? Disimularea lui mă complexează.
Boala lui e una foarte rară, dacă nu nemaiîntîlnită, spun
medicii, fără s-o numească. Singurele momente în care
mintea lui Leopold nu o ia razna, spun medicii, sînt cele
în care așterne ceva pe hîrtie. Nici o altă preocupare nu-l
scoate din dezordinea mintală așa cum o face scrisul.
Ceea ce i se întîmplă acum face obiectul de studiu al
cîtorva specialiști, cărora eu însumi n-am mai vrut, n-am
mai avut nici un chef să le mărturisesc că Leopold scria,
încă de pe vremea cînd eram colegi.

La o săptămînă după mutarea lui într-un spital cu

un regim ceva mai drastic, am primit o scrisoare de la o
infirmieră, care se identifica sub numele Olivia Palamar.
Scrisoarea era atașată unui répertoire, elegant ambalat și

16
sigilat, trimis tot pe numele meu, de data asta avîndu-l
specificat ca expeditor tocmai pe Leopold.

Domnule Gregor Carp,

Numele meu este Olivia Palamar și sînt infirmieră

la spitalul... îi vedeți numele pe plic. Vă rog să iertați
imperfecțiunile scrisului meu, dacă le veți găsi. Nu fac
decît să împlinesc dorința unui pacient, care m-a rugat
să vă scriu, lipsisem cîteva zile, iar domnul Leopold mi-a
spus să nu se mai întîmple asta. N-am timp de pierdut,
mi-a spus. Timpul meu e limitat. O să aveți timp, fiți
liniștit, i-am spus, și domnul Leopold m-a privit lung, cu
ochi mijiți, știi să minți, Olivia, mi-a spus. Avea glasul
puțin tremurat. Apoi am așteptat să dea drumul dictării.
Scrie și iartă-mă pentru ce-o s-auzi, mi-a mai spus. Nici
o problemă, i-am spus. După care n-a mai spus nimic.
Nu știu ce-i cu el, nu-l înțeleg, poate știți
dumneavoastră. Bănuiesc că nu vrea sub nici un chip să
vă înștiințez despre starea lui, nici să-l vizitați.
Mă opresc aici, tot binele,
Olivia Palamar

A fost ultima oară cînd am mai auzit ceva de

Leopold, în viață fiind. În aceeași seară, spun ziarele,
pacientul s-a stins. Înainte să aflu vestea, am deschis
coletul. Répertoire-ul era gol. Foile lui veline,
ireproșabile.
Poate am fost nedrept, repet, dar în clipa aia
resentimentele mele pentru medici au atins apogeul. Sînt
convins și acum că Leopold ar fi putut fi din nou salvat.
Medicii fac mare caz de umanitatea și de dăruirea lor, în

16
realitate, însă, dacă ar vibra cu adevărat la durerea
celorlalți, n-ar putea privi impasibil suferința, cu privirea
aia de sus. Ca să nu mai vorbim de chirurgi, am gîndit,
măsurînd din cap pînă-n picioare năluca tatălui meu.
Nimeni nu e mai nesimțitor decît chirurgii, am gîndit.
Chirurgii, acea specie, zisă umană, capabilă să taie cu
sînge rece în țesutul tău viu. Acea stirpe, zisă umană,
capabilă să-și bălăcească ore întregi palmele afundate în
organele tale gelatinoase, să se joace cu ele, să-ți gîdile
arterele și nervii, să se scalde-n sîngele tău și-n plasma ta,
sînge și plasmă care, în timp ce chirurgii șovăie indeciși
pentru ceea ce au de făcut sau pur și simplu nu se
grăbesc, n-au de ce, nu-i sîngele și plasma lor, ție ți se
scurg în cantități ucigătoare, golindu-te de însăși sursa
vieții. A te da pe mîna chirurgilor e un hazard, am gîndit,
contemplînd încă o dată mîinile spectrale ale nălucii
tatălui meu. A te da pe mîna unora ca tatăl meu, chirurgul
Leon Carp, înseamnă să ai un spirit sinucigaș sau cel
puțin unul aventuros, am gîndit. Medicii sînt toți la fel:
neputincioși și infatuați, am gîndit, toți se cred buricul
pămîntului, cu drept de viață și de moarte asupra
celorlalți.
Dar asta numai pînă la artiști, am jubilat eu,
scurgînd o ultimă lacrimă pentru Leopold. Aici li se
înfundă. Dintre miile de pacienți care le trec prin
cabinete, singurii de nepătruns rămîn artiștii. De orice fel.
Numai ăștia le scapă printre degete, numai pe ăștia nu-i
pot „duce”, oricîte probleme ar părea că au. Artiștii nu
pot fi făcuți prizonieri de către medici nici măcar cînd li
se divulgă diagnosticul, am gîndit, pentru că tocmai asta
pare a nu-i interesa pe artiști cîtuși de puțin: dacă mai au
sau nu discernămînt, și mintea limpede, și cum și cît mai

16
au de trăit, iată cea mai bună dovadă a puterii pe care o
emană artiștii, am gîndit. Aerul lor detașat, nepăsarea
dinaintea propriilor accese de boală vin dintr-o
inconștiență greu de tolerat, cred medicii care nu pricep o
iotă din anatomia mental-eterată a unui artist, am gîndit.
Nu există medic, am gîndit, care să poată empatiza și
pactiza cu artiștii, ascultîndu-i și lăsîndu-i apoi în voia
gîndurilor lor. Orice medic se lovește în cariera lui măcar
de un asemenea ins, măcar de un Leopold, singurul care-l
face sceptic și-i activează punctul slab. În încercările de
a-i descifra și pe artiști pînă la capăt și, mai apoi, de a-i
egala, nici un medic nu a avansat în nici o direcție, am
gîndit. Știu și medicii, n-au cum să nu știe, că o trăsătură
de arcuș rezolvă mult mai eficient o problemă de sănătate
cînd e vorba de artiști, și nu doar de ei, am gîndit. Un
sunet melodios face adevărate miracole, nu doar pentru a
alina suferința ultimului moment sau pentru a vindeca
acolo unde nimănui nu i se mai pare c-ar mai fi ceva de
vindecat. O trăsătură de arcuș cu mîinile goale pe
violoncel atinge coarde, și celule, și nervi, și organe, pe
care medicii nu le vor putea niciodată atinge cu palmele
lor aseptice, bine înmănușate.

17
 23

Privesc, ghemuit printre stîlpișorii terasei. Aștept

cu destulă neplăcere oaspetele pe care asistenta Geta mi
l-a anunțat pentru după-amiaza asta. Acum, cînd pur și
simplu nu mai vreau să văd pe nimeni. În afara zilelor în
care mai trec pe-acasă, în ultima vreme refuz să mă
deplasez prea mult în afara rezervei proprii. Asta nu-mi
permite să mă și izolez de tot în sanatoriu. Trebuie să dau
măcar aparența unei legături umane pe care o mai am.
Întrebat pe cine doresc să revăd, era cît pe ce să-l numesc
pe Leopold. Pe Leopold îl simt în continuare cel mai
discret și taciturn apropiat. De altfel, singurul.
Chiar dacă el nu mai e printre noi.
Pe toți ceilalți, amici sau cunoscuți, i-am
îndepărtat abrupt, conștient. Nu mi-a fost ușor. De un
mare folos s-au dovedit îndemnurile lui Bastian, pe cînd
îmi vorbise de marca toxică a celor care ți se confesează.
Cînd te lași aspirat de tornada devastatoare a celor care
ți se destăinuie excesiv, vrînd să se salveze, tu însuți, cel
care-i asculți, nu mai ai scăpare, îmi declama adesea,
pompos, Bastian. Vrînd să mă descotorosesc de unii
cunoscuți, dar neavertizîndu-i în nici un fel, i-am șocat pe
cei mai mulți, întrerupînd brusc orice legături cu ei. Abil,
am reușit totuși să-mi păstrez nealterat blazonul de
onestitate. Blazon, onestitate, nealterat..., uite că și eu pot
fi ceremonios, nu doar Bastian. Pentru ca nimeni să nu-
mi poarte resentimente, la sfatul lui Bastian, nu
pregetasem să le explic, mai întîi, pașnic și elegant, în
întîlniri întîmplătoare, că nimic din ce-a fost între noi nu
mai poate continua. Nu le-am spus că ochii mei refuzau
să-i mai vadă, că gura mea refuza să le mai vorbească.

17
Nici că mă temeam de efectul oricărei emanații negative.
Întotdeauna am crezut în energia distructivă pe care
cineva o poate focaliza asupra altcuiva, din ură, din
invidie sau din complex. Motiv pentru care m-am abținut
să-mi arăt în vreun fel superioritatea. Preferam să fiu
cotat în orice situație sub nivelul de gîndire al celor care
mă înconjurau. Continuă să-i privești pe mediocri în așa
fel încît să nu-ți trădezi prin nimic desconsiderarea și vei
obține ce dorești, spunea și Bastian. Tocmai
inexpresivitatea asta a ta le va atrage atenția, îi va panica
și-i va face să-și simtă exact locul pe care se află.
De-asta e recomandabil să rupi o relație abrupt și
brutal, îmi repetase nu o dată Bastian, și eu îl ascultam
nesmintit pe cel care-mi asistase dintotdeauna ezitările.
Sînt persoane de care nu poți scăpa dacă încerci s-o faci
treptat, spunea Bastian, lovind în masă cu muchia palmei
la fiecare cuvînt. Instinctiv, la fiecare lovitură a lui
Bastian, izbeam și eu cu palma mea, masînd-o apoi ca să
nu se-nvinețească. Oricît le sugerezi unor asemenea inși
că te agasează, că te obosesc, în ultimă instanță că
întreaga lor ființă, pentru tine cronofagă și
împovărătoare, nu mai are nimic interesant să-ți spună, ei
fie nu înțeleg, fie se prefac mai degrabă că nu-nțeleg și se
agață de tergiversarea ta pentru a-și mai prelungi agonia,
spunea Bastian, a cărui flamă vocală se ițea falnic din
nisipurile deșertice ale senzorilor mei cranieni, dezvelind
și dezvăluind movilele mele pulsatile. Mizînd pe faptul
că încă nu le-ai vorbit limpede, asemenea specimene vor
crede că mai pot schimba ceva, că tot ce te-a dezamăgit
la ei e reparabil, de iertat și trecător. Politețea te va costa
scump, spunea Bastian și, ca întotdeauna, Bastian avea
perfectă dreptate. A trebuit să recunosc a mia oară.

17
Nimeni nu te aduce, nimeni nu-și permite să te aducă
într-un asemenea hal de epuizare cum te aduc așa-zișii
prieteni, constatasem și eu. Numai că rareori îndrăzneam
să-mi expun și eu vreo judecată dinaintea lui Bastian. În
ecuația dubletului nostru, în care n-a pătruns niciodată
vreun duh intermediar, jgheabul pe care se scurgeau
informațiile și autoritatea funcționa într-o singură
direcție: dinspre Bastian către mine.
Și dac-ar fi doar oboseala, gîndeam, dar mai erau
și telefoanele. Apelurile se derulau adeseori pînă dincolo
de miezul nopții, în timp ce, în absența audițiilor mele
muzicale obișnuite la acea oră, eu îmi monitorizam
fizicul cedînd treptat, cuprins de tremur cu telefonul în
mînă, cu același spasm explicit, care venea de fiecare
dată din cotul brațului stîng, expediat prin umăr,
reverberînd invariabil în jugulară. După asemenea
conversații adormeam greu, mă înveleam în pături de
sudoare, visam oribilități, mă trezeam horcăind sufocat,
paralizat de spaime, cu senzația că un organism viu și
monstruos îmi penetra în casă. Și-abia cînd am înțeles ce
mi se întîmplă și că, dacă vreau să supraviețuiesc, trebuia
să scap urgent de această corvoadă, abia atunci am
început s-o răresc, să nu mai ridic receptorul, să mă
ascund, să caut pretexte timide pînă și dinaintea lui
Bastian, pe umerii căruia aș fi vrut să transfer definitiv
destinul meu subaltern, tot calvarul intermedierilor și
întrebărilor sîcîitoare, care, din fericire, pe Bastian n-
aveau cum să-l afecteze, așa cum mă afectau pe mine.

17
17
 24

Cel care m-a vizitat a fost însă domnul Berg.

Surpriză cu atît mai mare cu cît, de data asta, părea mai
dornic să-mi vorbească mie decît să aștepte o nouă ocazie
de a-și asculta simfonia. M-a scrutat o vreme pînă a decis
să mi se așeze alături, la mica măsuță din rezerva mea
sanatorială. M-a rugat să-l ascult, să nu-l întrerup. Aveam
s-aud pentru prima oară povestea iubirii bunicilor mei,
precum și a contorsionatei prietenii dintre bunicul August
și el, acest domn Erwin Berg. Mă întrebam de ce bunicul
August nu mi le spusese el însuși, mai ales că pe bunica
Lora n-o apucasem în viață. Un personaj despre care nu
mi se destăinuise niciodată nimic, ai casei schimbînd
vorba la orice curiozitate a mea. Își însoțeau reținerile cu
zîmbete duioase, defensive, agățate în eterna exclamație:
a, artista. După felul detaliat și îngrijit în care domnul
Berg a relatat faptele, se vedea că toate astea avuseseră o
mare importanță pentru el și că era cît se poate de sigur
că eu auzeam totul abia acum și doar de la el.

...Am ajuns la ea prin același joc al fidelității

imposibile (astfel și-a pornit rememorarea domnul Erwin
Berg), pe care juraserăm amîndoi, și eu, și August,
prieteni nedespărțiți încă de mici și mai apoi din liceu,
cînd visam să fim altfel decît ceilalți, mai-mult-decît-
perfecții ori poate mai-puțin-ca-imperfecții, neapărat însă
altfel, izbutind să respectăm consemnul de a iubi aceeași
fată de fiecare dată, chiar dacă lucrurile nu se petreceau
simultan și în același loc sau cu aceeași ardoare, ci de
cele mai multe ori separat și cu un oarecare decalaj,
femeia înghesuindu-ne pe rînd, pe fiecare, în elanurile

17
plăcerii sale. Astfel condiționată, iubirea a fost primul
gen de „misiune” cu adevărat importantă în care prietenia
noastră a funcționat fără echivoc. În ani, i-au urmat multe
altele, mai ales că, împărtășind aceleași gusturi și
neconcepînd să pornim pe drumuri diferite în viață,
aveam să ajungem amîndoi studenți la actorie. Acceptam
să jucăm în spectacole încă de pe-atunci numai împreună,
așa cum ne făcuserăm un titlu de glorie și din a refuza
orice vizionare „la grămadă” a punerilor în scenă și a
filmelor proaspăt încheiate, înainte ca ele s-ajungă pe
marile ecrane.
Nu mai insist, ajung la momentul, nicicînd bănuit
măcar, al separării noastre. Definitive. După care nu mai
știu nimic, am rupt orice legătură cu August Carp...
...Fuseserăm cooptați la primul nostru film.
Scenariul lui ne incitase mai mult decît oricare altul. Ne
apropiam de final cu producția, se încheiaseră în mare
filmările. Rămăsese o singură secvență nerezolvată,
pentru care s-a trecut la mutarea platourilor într-o zonă
veche a orașului, din rațiuni de „autenticism” și „culoare
locală”. Pe acel segment al filmului, unul secundar, se
urmăreau consecințele pe care le avusese asupra
destinului unei tinere femei, Rada, o traumă din copilărie.
Partea de rememorare, cu incidentul care-i declanșase
trauma, era de mult rezolvată, secvența fiind turnată
printre primele în platourile centrale și admirabil jucată
de o copiliță cu un talent uimitor, de care ne atașaserăm
cu toții: Nona, fiica unui coleg scenograf, recuperată
direct din spital, după o boală infecțioasă severă, care o
țintuise sub tratament îndelungat, o emaciase și-i dăduse
exact aerul necesar în rol, de autism și de ușoară
năuceală, de epuizare și absență a voinței, atît de potrivit

17
pentru viața într-o subterană. Povestea copilei (cam
neverosimilă în vremurile alea, sub dictatură): fusese
răpită la vîrsta de trei ani de către trei indivizi care-o
ținuseră captivă timp de cîteva luni într-o peșteră, departe
de oraș. Puneau la cale o oroare: să-i reteze palma de la
încheietură, pentru a o obliga să cerșească. Unul dintre
indivizi se opusese, neașteptat, dintr-un impuls subit de
umanitate, în peșteră se iscase o bătaie crîncenă, urmată
de fuga binefăcătorului și de predarea lui la miliție, din
proprie voință, denunțîndu-i și pe ceilalți doi. Secvența
deja turnată avea în vedere doar ultimele două zile trăite
de copila Rada în tovărășia răpitorilor, încheiate cu acea
divulgare a faptei, cu descinderea miliției în peșteră și cu
salvarea ostaticei.
Filmul insista pe acel moment și pe reacția cu
totul neașteptată a fetiței inocente. Năvălind milițienii, pe
cei doi răpitori i-au luat într-o mașină, pe ea în alta. I-au
pus multe întrebări. Numai că ea nu prea știa vorbi. Nici
n-avea chef să vorbească. Nu mai știa nici să meargă. Au
luat-o în brațe. A plîns și s-a zbătut. A plîns după
„prietenii” ei din mașina cealaltă, cei care o „îngrijiseră”
atîtea luni, făcînd-o să-și uite familia adevărată. I-a mai
auzit o dată chemînd-o: Max!, numele secret al fetei, dat
de ei, numai de ei știut. Ce-aveau cu ei? Le stricaseră
jocul. N-a plîns după Trabor, cel de-al treilea, dispărutul
fără urmă. Un om rău, Trabor ăsta, nu-i lăsase să se joace
cu ea, s-o atingă. Le smulsese toporul. Îi împinsese și ei
brațul, o îmbrîncise cît colo așa de tare, că se prăbușise
cu fața-n jos, peste culcuș.
Episodul era bine articulat, iar micuța „actriță”
Nona se integrase perfect în rolul copilei Rada. Mai
rămăsese de montat epilogul: peste ani, ajuns prin hazard

17
în patul fostei sale ostatice, Trabor este ucis de tînăra
Rada în momentul în care ea îl recunoaște, cu toate că,
încă în adolescență, fata aflase din ce parte i se luase
apărarea. Actul criminal este de neevitat, dictat, firește,
conform scenariului, de resentimentele puternice pe care
fetița de odinioară, incapabilă de discernămînt la acea
vîrstă, le păstrase tocmai salvatorului său. Cazul respectiv
le pusese mari probleme de interpretare cîtorva actrițe
profesioniste probate în rol, prestația lor dezamăgind pe
toată lumea. Nici una nu era pe gustul producătorilor, nici
una nu putea intra în joc mulțumitor. În ultimă instanță,
la cererea regizorului exasperat, am pornit toți în căutarea
unei tinere, localnică și neapărat amatoare, capabilă de o
evoluție teatrală cît mai naturală.
Aici voiam s-ajung.
Cînd eu și August am descoperit-o în persoana
Lorei Ciser, tînăra părea cu adevărat varianta matură a
copilei Rada, jucată de Nona, fiica scenografului. Se-
nțelege de ce propunerea noastră a și fost acceptată.
Asemănarea fizionomică a celor două interprete, copila și
matura, era izbitoare. În plus, stranietatea
comportamentului Lorei în viața reală aducea întrucîtva
cu cea a personajului, iar aprecierea tuturor celor
implicați în proiectul cinematografic a fost unanimă.
Pe Lora am găsit-o exact în zona în care se
mutaseră filmările. Strada pe care locuia ea adăpostea un
întreg șir de prăvălii de mărunțișuri, în timp ce în clădirea
veche din capăt, o pretinsă galerie de artă, părea să se fi
înstăpînit definitiv întunericul. Era o discrepanță izbitoare
între femeia care o patrona, această Lora Ciser de nici
douăzeci de ani, chiar descendenta negustorilor de artă
evrei ‒ al căror nume era și acum încrustat pe

17
frontispiciu, deși părinții îi plecaseră de mult în Israel, iar
ea nu voise să-i urmeze ‒, și garsoniera din custodia ei,
din cît am putut zări noi, un tărîm al golului și al derivei,
al prafului și al dezmembrării. Cînd am văzut-o pentru
prima oară cum se împotmolise în prag, privindu-ne fix,
într-un soi de așteptare ambiguă, am știut că e ceva cu ea,
că va fi ceva cu ea și cu noi. Încremeniserăm la rîndul
nostru undeva, vizavi, lipiți de gardul unei bisericuțe, eu
cu genunchii plini de noroi, acoperiți de palma grijulie a
lui August, cum căzusem alunecînd pe o bordură, privind
către ea.
De-aici încolo, totul pare ordonat dinainte, ghidat
de un scenariu. Sosind la fața locului în zilele următoare,
nu îndrăznim s-o agrăim direct, ne așezăm în același
punct, ca și cum orice abatere de la „montaj” ar putea fi
fatală pentru deznodămîntul poveștii. Deducem că ora de
deschidere a galeriei e facultativă, doar că acum
proprietara descuie mai devreme, și noi știm că o face
anume pentru noi, că ne-a dibuit. Sesizăm că tînăra
poartă aceleași haine sumare, deși se schimbase
anotimpul, și aceiași pantofi cu toc, prin ale căror
decupaje i se ghicesc tălpile încă goale, fără ciorapi.
Galeria, pe care o socotim din prima clipă o „ciudățenie”,
nu poate să nu devină și ea punctul nostru de atracție.
Vedem intrînd artiștii, cu rame sub braț, vedem ieșind
clienții, cu pînze sub braț. Învățăm să-i distingem: pe
artiștii cu sandalele romane și unghiile prăfuite ‒ cum
purtau pe atunci tinerii plasticieni sau fotografi în
devenire, cum purtam și noi, studenții la actorie, uneori ‒,
dar și pe clienții snobi și eleganți, cu mașinile și
portbagajele lor deschise. Lucrările aduse, însă, și de
unii, și de ceilalți, nu sînt lucrări propriu-zise. Sînt fie

17
rame goale, de dimensiuni uriașe, fie cel mult rateuri
picturale, pînze neprelucrate sau atît de deteriorate și
șterse, că nici nu se mai pune problema restaurării lor.
Locul pare mai degrabă unul al deversării ambalajelor
decît unul al expunerii produselor de artă, atîta vreme cît
nimic nu mai poate fi recuperat. Ne întrebam dacă nu
cumva tocmai lucrările astea în fașă sau expirate ar putea
satisface gustul pervers al vreunei categorii aparte de
colecționari sofisticați, de care noi n-auziserăm încă.
Eram profund derutați: ori regulile esteticii erau altele
aici, și cîțiva camarazi-de-gust fanatici mînuiau aceleași
„arme”, ori noi fabulam, și galeria Lorei ajunsese o biată
pubelă a celorlalte.
Adevărul nu era nici de-o parte, nici de alta.
Deocamdată, la lumina zilei, față-n față cu anticăreasa
Lora, îi savuram prezența și gesturile de peste zi. N-a fost
greu să observăm că, după ce achiziționa rame, unele
uriașe, se așeza în cîteva din ele, pe rînd, în fereastră, ca-
ntr-o vitrină: o vedeam cu craniul ras, parcelat în culori
multiple, cu veșmintele veșnic șifonate și destrămate, dar
într-un fel anume, studiat, pentru că, deși aparența era de
neglijență, „garderoba” Lorei se dovedea de cel mai bun
gust. După cum aveam să constatăm și că harta
pantomimei ei se schimba de fiecare dată. Putea sta la fel
de bine minute întregi ghemuită în interiorul vreunei
rame aproape descleiate, în echilibru perfect, cu profilul
către stradă, cu genunchii la bărbie, cu o talpă înaintea
celeilalte, ca și-atunci cînd alegea să-și încadreze doar o
parte din trup, cînd evidențierile erau ale bustului sau ale
bazinului. Sau ale feței „plînse”, cu machiajul scurs, cu
un pumn de zdrențe îndesate căluș în gură. Sau ale
brațelor, pe care le păstra în încremeniri contorsionate,

18
după ce penetra cu ele dincolo de golul ramei, pentru a le
lipi în final cu palmele larg răsfirate de sticla vitrinei. Ne
întrebam cum de restul trecătorilor păreau să nici n-o
bage în seamă, de vreme ce transfigurările ei erau
nemaipomenit de izbutite și încărcate de dramatism. Te-
ai fi așteptat să fie interpretate drept semnalele disperate
ale unei sechestrate, cerșind ajutor din afară. În timp ce
noi le socoteam ghidușii ale unei făpturi plictisite,
dezabuzate, care regresase într-un soi de joacă, ratată în
pruncie, în pubertate și-n adolescență. După aproximativ
două ore, în care rămînea cocoțată acolo, seara o prindea
iarăși proptită cu spatele de tocul ușii, în picioare,
bălăngănindu-se calm, lăsînd loc și vizitatorilor să
pășească. Într-una din zile, ne-am făcut curaj și am pășit
și noi. Ultimii.
Prin intrarea Lorei Ciser în viața noastră,
subiectul filmului venea ca turnat pe propria noastră
poveste, care se anunța la fel de mistuitoare, trăită
concomitent cu cea de pe ecran. Eram atît de îndrăgostiți
chiar atunci (de aceeași femeie, inutil să precizez), la cei
nouăsprezece ani, încît aproape că am fi dat cu dragă
inimă și aventura noastră cu Lora pe mîna unui scenarist.
Din nefericire, știam că, ajungînd într-o narațiune, fie ea
și cinematografică, orice întîmplare reală ar fi taxată
drept neverosimilă. Așa e mereu. Ăsta-i „pericolul”.
Potrivit judecății criticilor, singura realitate e cea a
ficțiunii, ceea ce e real nu-i neapărat și verosimil, iată
unul dintre paradoxurile artei în raport cu realitatea. În
care eu nu cred, n-am crezut niciodată. August, cu atît
mai puțin. De altfel, ca viitori actori, de la o vreme
refuzam și să mai citim vreo cronică scrisă pe marginea
unui spectacol sau film, cu atît mai mult al unuia de-al

18
nostru, și se scriau zeci de pagini. Nu voiam să mai pățim
ce pățiserăm deja după asemenea lecturi. În loc să ne
detașăm, așteptînd să ne lăsăm surprinși, ca tot omul, de
lumea filmului în care intram, ne pomeneam urmărind
crispați unde se adeverește cutare sau cutare interpretare
critică, în ce măsură funcționează „tehnica acumulărilor
gradate”, unde se ascund „repetițiile” și „paralelismele”,
„salturile” și „simetriile de vîrf”. Nu trebuie să fii cine
știe ce specialist să pricepi toate bazaconiile astea, e de-
ajuns să-ți arunci din cînd în cînd ochii pe o rubrică de
profil, dintr-un fragment de ziar, nu neapărat provincial.
Tot ce vei afla de la infatuatul comentator îți va aburi
privirea, îți va îngreuna vizionarea. Foarte neplăcut. Cînd
s-au întîmplat cele pe care urmează să le relatez, eu și
August aleseserăm de mult să nu ne mai lăsăm păcăliți,
documentați, „protejați”.
Dar să mă-ntorc. Ne împrieteniserăm atît de mult
cu Lora Ciser încît curînd am reușit s-o lămurim și,
datorită nouă, a fost distribuită în rolul tinerei Rada. S-a
trecut la probe și filmări. Regizorul era încîntat.
Găsiserăm exact ce trebuia. Totuși, în paralel cu
prestațiile din platou, actrița de ocazie își continua
nestingherită și spectacolele din propria vitrină. Nu-i de
mirare că presa făcuse deja o oarecare vîlvă în jurul
excentricității ei din viața privată, ca și pe seama
regizorului care o acceptase. Tot presa a fost cea care a
sesizat ‒ în sfîrșit, înaintea noastră, trebuie să recunosc –
că Lora Ciser înscena în fereastra propriului atelier
exclusiv reprezentările picturilor volatile pe care le
primea. Nouă nu ne mai rămăsese decît să glumim,
spunînd că, și pentru ea, ca și pentru fandosiții noștri
critici, singura realitate era cea a ficțiunii. Nu știu dacă

18
la data respectivă ceea ce simțeam noi pentru Lora era
simplă curiozitate, fascinație, compasiune, nevoia de
model sau iubire adevărată. Știu doar că ne tulbura într-
atît pe amîndoi că adormeam cu gîndul la ea, gîfîiam
deopotrivă, transpirați și sufocați, cu lichidul orgasmic
înfoindu-ni-se pe pîntece. Curios e că tot pe-atunci au
început și coșmarurile mele de noapte, repetate,
provocate de scenariul filmului. Nu i le-am destăinuit nici
măcar lui August. Auzeam în vis șuierul toporului căzînd
și plesnetul încheieturii. Vedeam palma purpurie a
micuței Max (Rada) rostogolită în pulbere, încă mișcînd,
metamorfozîndu-se în cele din urmă în palma Radei
adulte, ridicîndu-se și contorsionîndu-se să mă strîngă de
gît, ca brațul mortului lui Bergman.
În ultima zi de filmare, am decis să nu mai merg
pe platou. În epilog eu n-aveam nici un rol. Rolul era al
lui August. August, care ajunsese între timp mult mai
apropiat de Lora decît mine, ei fiind și parteneri în joc:
Rada și Trabor. Fără să existe însă între ei, dincolo de rol,
și o apropiere fizică. Juraserăm amîndoi să nu mergem
mai departe cu ea decît ne permitea o prietenie relaxată.
Intenționam totuși să-mi fac apariția la final de spectacol,
cu același aer, clandestin, cu care ne strecuram amîndoi
în sala de cinema, fără bilet, cînd eram puști, pentru a
prinde măcar ultimele minute. Mai înainte, însă, ca să-mi
omor timpul, am trecut și pe la galerie. Știam că nu mai e
nimeni acolo. Că August trebuia să fi venit deja de mult
după Lora să o conducă în platou, de vreme ce începuse
turnarea.
M-am înșelat. Nu știam că filmul fusese anulat.
Că scenariul, în anii aceia, n-avea cum să treacă de
cenzură. Acum, în semiobscuritatea încăperii, cînd am

18
împins ușa, i-am văzut pe Lora și pe August întinși pe
pardosea, în acea încleștare sexuală, despre care un
comentator dramatic ar fi spus, cu siguranță, că doar
astfel, fără platou și travelling-uri, ar fi putut atinge, cum
au atins, virtuozitatea sexuală tragică.
Am plecat împleticit. Nu voiam să gîndesc nimic.
Tot ce trebuia era să mă concentrez, să pun picior după
picior (o făceam tot mai greoi), să mă apăr de izbitura
trecătorilor, să ocolesc pietre și gropi, să iau colțuri, dar
mai ales să fac efortul de-a nu reține siluete, chipuri,
grimase, permițînd și vorbelor lor să se piardă în aer,
frazelor lor întregi, trădînd prea ușor și prea în gura mare
destine și probleme cu care n-aveam nimic de-a face, dar
care, dintr-o simplă neglijență a mea, m-ar fi putut
încărca inutil, neștiind că, în experimentul meu
nevinovat, rețineam deja exact tot ce înregistrezi atunci
cînd îți propui să nu reții nimic. Ni-mic.

Domnul Berg s-a oprit, în fine. Gîfîia. Privea-n

gol, genunchiul drept îi tremura spasmodic. N-am
îndrăznit să scot o vorbă. Nu cerea consolare. Cerea...
nimic. Am vrut să ies, brusc rușinat. A țîșnit în picioare
neașteptat de sprinten, m-a prins de cot. M-a readus pe
scaun. Rămîi, a spus, n-am terminat. Și iartă-mă pentru
ce-o să spun acum. Doare. Știu că doare. Doare tare.
A fost ultima oară cînd i-am văzut pe cei doi,
bunicii dumitale, Lora și August, ulterior aflînd și de
căsătoria lor, înainte de a fi forțat să emigrez, ca sas, în
Germania. A trebuit să-mi las tot ce aveam, casa și
bunurile imobiliare, pe mîna comuniștilor. Casă care, nu
știu în ce împrejurări, avea să ajungă în posesia lui
August. Acea casă pe care o credeai a dumitale, de fapt

18
casa mea, de al cărei dor am fost răvășit zeci de ani și pe
care, de drept, iartă-mă, băiete, sper să-mi dai dreptate,
nu-i vina dumitale, sper să mă-nțelegi, vin să mi-o
recîștig acum. Pentru a-i reda și ceea ce i-a fost furat de
multă vreme ‒ sfîrșitul.

18
18
 25

Cînd mi-am revenit, primul lucru de care mi-am

amintit a fost violoncelul. Am dat fuga acasă. Acasă?!
Înăuntru, nici o mișcare. L-am căutat unde știam că-l
ascunsesem. Sub patul bunicului, acum prăvălit pe-o
latură. L-am tras cu greu, zgîriindu-l. Eram amețit și, ca
de fiecare dată cînd sînt amețit, am cotrobăit ceva mai
mult după arcuș. Am prostul obicei de-a nu pune cele
două piese la un loc. Într-un tîrziu, i-am dibuit tija pe o
cutie de scule. I-am scuturat perii de praf, lovindu-l de
husa patului, care l-a umplut imediat la loc, cu alt înveliș
de praf. M-a încercat o ușoară jenă în fața instrumentului
pe care nu-l mai atinsesem de mult. Am simțit nevoia să-l
răsfăț. I-am șters cuiele coardelor, i-am îndreptat călușul,
i-am reașezat coardele pe șanțuri. I-am masat gîtul, cum
făceam de fiecare dată înainte de a-i provoca vibrația, i-
am mîngîiat umerii, am glisat apăsat pe talie și șolduri
fără să întîmpin nici o rezistență. Am suflat peste el. L-
am aburit și l-am lustruit cu poalele tricoului. Mi-am
îndreptat spinarea cu el în brațe. Am ieșit afară. Nici
acolo, în continuare nici o mișcare. Eram absolut singur.
Domnișoara Eliza, nicăieri. De zile-ntregi parcă se topise.
Ieșise din existența mea? M-am încruntat, durerea părea
că-mi revine între tîmple. Mai mult m-am tîrît pînă în
grădină. Vegetația necontrolată o luase razna și abia am
dibuit bordura piscinei.
O lespede de uscături acoperea suprafața apei
făcînd-o nevăzută. Bazinul, plin ochi. În aer, nici o
adiere. Apa, neclintită și ea, paspoalată nu atît cu
crenguțe, petale și frunze veștede, cît cu zeci de fluturi
morți. Nu știam să ne fi populat grădina. M-am aplecat

18
să-i privesc mai de-aproape. Mi-am recunoscut imediat
exemplarele de colecție. Purtau încă acul pe care-l
înfipsesem cîndva cu atîta cruzime în trupul lor gelatinos,
filiform, și pe care abia acum l-am simțit sfredelindu-mă,
cu doisprezece ani întîrziere. Cine și pentru ce-i
deversase în piscină? Fără să-mi lepăd veșmintele, cu
violoncelul și cu arcușul într-o mînă, am vrut să înlătur
cu palma liberă crusta nemișcată, să eliberez un ochi de
apă în care să m-arunc. N-am reușit. Putreziciunile se
țineau scai de palma mea, revenind imediat la loc.
Enervat, m-am lăsat pe burtă, am suflat asupra uscăturilor
din toți rărunchii și, fără nici un calcul, în locul strîmt în
care dantela apei s-a destrămat pentru o clipă, m-am
aruncat cu capul în jos. Cît am plonjat în forță, suficient
de adînc cît să pot renunța să revin la suprafață, mi-am
amintit pentru ce mă aflam acolo. Nu voisem decît să-mi
pun violoncelul la adăpost de atingeri străine.
Violoncelul și arcușul. Singurele făpturi care-mi mai
rămăseseră aici din propria casă și pentru care simțeam
că mai puteam face ceva. Orice s-ar întîmpla, mai bine
înecate de mine decît călcate-n picioare. Pentru o
fracțiune de secundă, mi-a trecut prin cap să mimez sub
apă exersarea violoncelului. Ţineam din tot sufletul să
mai fac asta. Mîinile însă îmi erau goale. Arcușul,
nicăieri. Aproape înădușit, am zărit, un metru mai încolo,
burduful instrumentului plutind și el ca scoica unei bărci,
cu spinarea sub linia apei, cu coardele-n sus. Nu știu cînd
le dădusem drumul. Nu știu cum îmi scăpaseră. M-am
răsucit cu viteza celui aflat în pragul pierzaniei, am făcut
o rostogolire pe fundul bazinului și, cu o forță de care nu
mă mai crezusem de mult în stare, am țîșnit la suprafață.

18
 Înghițind spasmodic aer, m-am tîrît spre violoncel
într-o înaintare anevoioasă printre gunoaiele vegetale
care mi se lipeau de haine. Cînd să-l apuc de gît, am
văzut și arcușul, care se balansa mai departe, în marginea
bazinului. Am înotat într-acolo doar din unduirile
picioarelor. Am vrut să prind arcușul de broasca de
abanos, să ridic o mînă înspre el, dar nu mi-am mai
amintit cum aș putea s-o mișc și s-o țin în aer. Și mai ales
nu mi-am mai amintit ce-aș fi vrut să-i spun.

18
19
PARTEA A CINCEA

19
19
 26

Frate Bastian,

Sînt fericit. N-aș spune că mutarea cu tot

„avutul” meu, unul mai mult decît modest, cum bine îl
știi și tu, în micul cabinet avocățesc ‒ pentru moment
închis ‒ m-a bulversat prea mult. Fosta galerie de artă a
bunicii Lora. Singurul lăcaș rămas în posesia mea.
Citesc mult aici în ultima vreme, iar de ieri lucrez la o
piesă pentru violoncel, inspirat cumva de cele cîteva
schițe în creion, tuș și cărbune, rămase din arhiva
proprietăresei. Dintre toate, în mod inexplicabil, mi-a
atras atenția un portret anonim, din trăsături sumare, nu
îndestul de închegat, nu distingi nici de-i bărbat sau
femeie, pe care Lora l-a intitulat Melancolie. Aș spune că
momentul a fost ca o epifanie, cu acel titlu și acel portret,
mi-am amintit definiția pe care Freud (se putea altfel?!)
a dat-o melancoliei ‒ o ostilitate-culpabilitate față de
propriul sine, cu așteptarea unei pedepse venite din
exterior. M-am gîndit imediat la mine. A fost ca și cum
pentru prima dată cineva din afară mi se adresa mie,
răspundea așteptării mele de-o viață. M-am gîndit la
mine, la omorul de pe șosea, pe care, știi și tu, nu eu l-am
săvîrșit, dar pentru care continui să implor și acum
pedeapsa cuvenită.
Cum o aștept și pentru anonimul care sînt, pentru
absența voinței, incapacitatea de-a iubi, pentru
înstrăinarea de toți și de toate. Pentru eșecul acestor nici
trei ani de avocatură a mea, profesie la care am fost
nevoit să mă înjug, pe care ai mei o plănuiseră pentru

19
tine, Bastian, dacă nu te-ai fi prăpădit la naștere cu doar
cîteva minute înainte să mă rostogolesc și eu în lume și
să-ți urmez. Cum o aștept mai ales pentru omorul pe care
l-am săvîrșit asupra ta, cu graba mea nătîngă de a-ți
urma, așa cum ți-am urmat atunci, la naștere, o
caricatură în sînge, fără vlagă, un dublu, atît, un dublu
al tău, neprevăzut și nedorit de nimeni, însă viu. Cum o
aștept, probabil, pentru invidia asta viscerală, pe care o
port de-o viață creierului tău. Acel ceva răvășitor, pe
care-l ai doar tu, din care eu m-am înfruptat din prima
clipă.
Cu scrierea altor rînduri mă opresc pentru
moment, însă am un répertoire, primit de la Leopold,
unde notez idei și titluri, piese pe care vreau să le
compun, așa că nimic nu se pierde. Nici măcar
violoncelul, care-mi stă și-acum alături, umflat, cum e,
de apă.

19
 27

De dimineață m-am trezit cu o senzație stranie.

Ceva se petrece cu fosta mea locuință. Ceva, nu știu ce,
ceva. Ceva străin de mine și de recluziunea mea, dar asta
doar în aparență. Sînt convins că orice faptă de pe lumea
asta are legătură cu mine. Acum am pornit, cum fac
zilnic, spre vechea casă, ajunsă un trup schingiuit,
schilod. Nu vreau să pierd nimic din prăbușirea ei. Am
trecut printre muncitori, fără să leg vreo vorbă, am urcat
iarăși pe terasa încă în picioare. Am privit în lungul
străzii. Nici țipenie de om. S-o fi dat vreo alarmă de care
eu nu fusesem informat? Frămîntat de presimțiri din cele
mai sumbre, am înaintat spre „interior”, pe suprafața
acoperită de moloz, odinioară salonul nostru de primire.
Panica mi s-a agravat cînd, revenind pe terasă, am
constatat că, în răstimpul cît lipsisem, lucrătorii
dispăruseră și ei. La poartă, nimeni. În curte, nici atît. Nu
mi-a rămas decît s-aștept. Pe măsură ce treceau orele, am
dedus contrariat că interesul celor din jur pentru starea
mea de sănătate a trecut pe planul doi. Depășisem
termenul de păsuire prescris din sanatoriu, totuși n-am
mai fost rechemat. Stai unde dorești, mi-a spus la ultima
întrevedere tînărul psiholog care mi-a fost repartizat.
Părea că-și încetinise deja motoarele, cînd te așteptai să
le tureze la maxim. Am rămas în picioare. N-a reacționat.
Poți să taci sau să vorbești, a mormăit. Aș prefera să
vorbești. Cu tine, nu cu mine, mi-a mai spus. Cît de
mediocru. De previzibil. Desigur, am tăcut. Cum tac
acum toți în jurul meu. Curios. Faptul mă și bucură, mă și
sperie. Am așteptat o vreme pe terasă, în capul scărilor.
Printre relicvele fostei zidiri, am zărit oglinda care

19
odinioară își avea locul pe măsuța mamei. Din cîteva
resturi de grinzi, am încropit un postament, am așezat-o.
M-am lăsat ciuci și, cu coatele pe noua „măsuță de
toaletă”, m-am proțăpit dinaintea oglinzii. Fără să ridic
capul. Nu-mi place să mă contemplu, privitul în oglindă
mi-a repugnat de mic. Mă feream de oglinzi ca de groapa
leilor. Acasă sau în străini, le întorceam spatele cu o
fandare subtilă, să nu mi-o sesizeze nimeni. Dacă există
un obiect de care am oroare, acela e oglinda. Cred c-am
mai spus asta. Cel mai inutil, neprietenos și abject. Ce
spate grunjos și opac, ce față hialină, perversă! Se
dezgolește ca o curvă infamă dinaintea simțurilor tale, te
dezgolește și pe tine și nu te slăbește pînă nu te prinde în
volutele ei vaginale, scufundîndu-te în poftele ei. Și-n
tine însuți. Totuși, pe moment m-am bucurat să revăd
fragilul obiect. Să adăst dinaintea lui, să mă las torturat
de sentimentul că sînt privit. Nu-mi place să fiu privit, iar
privit de mine însumi, cu atît mai puțin. Cînd simt nevoia
să mi se facă un mare rău, și răul nu vine din altă parte,
m-așez la oglindă. Acum, dinaintea ei, cu capul plecat,
am avut dintr-o dată sentimentul că trupul meu e un trup
străin, pătruns într-o casă străină. Ceva era schimbat. Am
alergat dintr-o parte în alta a terasei prin care intrasem,
poate nu era terasa noastră. Afară, în stradă, totul ca
înainte. Toate la locul lor. Imobilele vecine, centrala
termică dezafectată, șoseaua prăfuită. M-am repezit în
latura opusă, spre intrarea principală. Ușa masivă, culcată
la pămînt, era adînc sfîșiată pe dinăuntru, bucățile de
gresie ale vestibulului aveau aceleași pete uleioase și
maronii pe mijloc, ca în ziua în care se pornise tăvălugul
demolării, poate puțin mai cărămizii. În rest, nimic
schimbat. Aceleași pete, în aceeași nuanță de ocru,

19
păreau să fi stropit de curînd și colții rămași în picioare ai
foștilor pereți, ca niște dinți stricați. Am coborît în ceea
ce odinioară numeam o curte. Am privit dincolo de ea.
Portița laterală a grădinii ‒ smulsă din balamale și culcată
la pămînt pe lîngă gard. Cum de n-o văzusem mai
înainte? De cînd era așa? Am deslușit huietul curentului
călduț de septembrie printre pomii neliniștiți, de parcă
poarta aia ar fi ținut pînă atunci pavăză oricăror
intemperii. Am pășit mai decis înspre fundul grădinii.
Două dîre paralele de noroi uscat se adînceau în mijlocul
straturilor, bătucind iarba, prelungindu-se pînă la ieșire.
Un miros înțepător, ceva ca aburul unui dezinfectant
farmaceutic, mi-a încărcat respirația. Pare că porci
mistreți călcaseră proprietatea, iar nu oameni. Care
oameni?! M-am lipit de un trunchi și am șoptit, înecat,
formula bătucită prin filme, atît cît să m-aud doar eu, pe
mine: E cineva... pe-aici?! Încovoiat, am înaintat cu pași
mărunți, nesiguri. Tremuram tot. Ţinîndu-mi răsuflarea,
am urmat direcția urmelor de roți pînă la capăt, în fundul
grădinii. Nimic suspect, în afara cîtorva coli unse,
acoperite cu schițe de desen tehnic, și a unei rulete
desfășurate, a cărei tijă se răsucise pe după ciotul unei
legume. Cîteva crengi mi-au însîngerat omoplații.
M-am lăsat pe spate, cît eram de lung, la
picioarele unui prun, nu de mult altoit de părintele meu.
Mi-am întins brațele pe lîngă corp și, așa lipite de pămînt,
am dat să le arcuiesc peste țărînă, să-i mai simt o dată
mîngîierea. Ca și cum cineva mi le-a bătut în piroane,
însă, palmele, devenite brusc dureros de grele, refuzau să
mai miște. Fără sprijinul lor, m-am ridicat în șezut. Am
inspirat adînc noile miasme evacuate de glodul răscolit.
Miasme negre, ascuțite. Profetice. Și-ntre tîmplele care

19
părea că-mi iau foc am izbutit să dau, în sfîrșit, cel mai
crud înțeles priveliștii care mi se înfățișa în preajmă. Mi-
am amintit de Thomas Bernhard, singurul autor la al
cărui nume am tresărit, dintre toate cele ejectate în capul
meu de Sabina Brun, din ultimul citat „suflat” de ea în
timp ce-mi surîdea extatic: „Legăturile de sînge pot
deveni subit ireparabile.”
Fuck!, am șuierat, și-n aceeași clipă o înțepătură
în palma stîngă, pe care mă sprijinisem fără să vreau, mi-
a smuls răcnetul pe care-l înăbușeam de mult. Fuck!, și
dintr-o dată tot aerul din jur s-a contractat fără lucire. M-
a izbit un abur stricat, de formol și de carne buboasă. M-
am opintit să-mi retrag palma înjunghiată, dar tăișul care
o crestase s-a dovedit doar piscul unui corp sticlos pe
jumătate îngropat în pămînt. Panicat, am pornit să sap cu
dreapta de jur-împrejurul palmei stîngi, s-o eliberez de
obiectul amenințător. O secundă mai tîrziu, în scrîșnetul
de cioburi care se loveau între ele, am închis ochii urlînd
ca peste un abis.
Dacă n-aș fi strîns pumnul!
Dacă n-aș fi auzit plescăitul corpului gelatinos, în
timp ce refula învolburîndu-se printre degetele mele!
Dacă nu l-aș fi recunoscut!
Refula alternativ, fără să se spargă, cînd între
două degete, cînd între alte două. De parcă în cei
douăzeci și cinci de ani, în care tatăl meu conservase
creierul lui Bastian în recipientul din bibliotecă sub
presiune, circumvoluțiunile i se solidificaseră ca relieful
unui balon.
Înțepenesc, inhalez oripilat duhoarea de nou-
născut mort, de creier nou-născut, încarcerat de tatăl meu
timp de douăzeci și cinci de ani, ca-ntr-un container, sub

19
presiune. Mă clatin, încerc s-apuc mai bine, încerc să-l
prind în palmele amîndouă, îl șterg de cioburi și-mi
feresc suflarea, îi pipăi circumvoluțiunile și șanțurile, de
la stînga la dreapta și de sus în jos, șanțuri untoase,
adînci, simt palmele care îmi ard, simt miliardele de
neuroni ai lui Bastian și sinapsele lor pulsînd pe pielea
mea, slăbesc strînsoarea, devin atent, mă clatin, încerc să
nu mai strîng ființa geamănă a neființei mele, mă vreau
pe mine, în palma mea, involuat pînă la clipa nașterii, și
nu mai știu de nu sînt eu acela, și de ce n-am fost, și dacă
aș fi putut fi eu bigbaby-ul strivit. Încerc să nu mai strîng,
să nu repet acea expulzie fatală a nașterii ratate, fără
urlet, să nu repet compresia brutală, inconștientă a
pelvisului matern asupra fontanelelor lui Bastian.
„Văd” lumina pală, „simt” aerul cleios din galeria
Lorei, miasmele de mucegai și praf de cărămidă și
legume expirate, „pipăi” salteaua umedă pe micul
așternut cauciucat și septic, improvizat de bunicul August
sub șezutul mamei, cu toată bunăvoința și asistența lui.
Cu globul alunecos, încă intact în palme, mă ridic
împleticit, simt palmele care îmi ard, vreau să dau ocol,
să ies pe partea opusă a ceea ce-a mai rămas din fosta
clădire, la intrarea principală, dar nu-ndrăznesc să-mi
mișc nici ochii-n cap. E-un huruit infernal, sînt trei
buldozere galbene, identice, trei monștri cu ghearele
întinse care înaintează opresiv către mine, călcînd chiar
acum peste poartă și gard. Vreau s-o iau la fugă înapoi,
dar nu-i timp, dîrdîi din toți rărunchii, ezit, mă-mpleticesc
și cad, și-alerg, și cad, și-ajung la baza scărilor, m-ascund
sub scări, și-abia atunci văd salturile globului gelatinos
hăituit printre roți, și-abia atunci aud eu pocnetul

19
asurzitor și simt din nou și mai puternic aburul stricat de
formol.
Palmele mele, goale!
Și-abia atunci, urletul meu.
Aș vrea să mă ridic, nu văd, e-un păienjeniș
pestriț de circumvoluțiuni strivite tot ce mai văd, de
netezimi vîscoase, de membrane și scursuri în noroi
scăpate de sub roți, în urma roților. Duhoare de formol.
N-aud, sînt pocnetele mele din urechi tot ce mai aud de la
o intensitate încolo, dincolo de o limită, cînd simțurile mi
se protejează singure.

20
 28

Respir aer curat, mă lipesc de mediu. Parcul

sanatoriului îmi amintește grădina de-acasă. De-acasă?!
Perimetrul pe care-l controlez are circa treizeci de
centimetri pătrați. E dincoace de gard. După detaliul ăsta,
mă puteți găsi ușor. Spun, dar nimeni nu m-aude. Aștept,
paralizat de minute-n șir, lîngă o gaură minusculă în
nisip. O șopîrlă tocmai a dispărut sub o piatră. Am zărit-o
adulmecîndu-și traseul și suprafața scufundării în
adăpost. N-aș fi bănuit că, atît de periculos de aproape de
mine, ar putea fi gura de aer a unei vietăți. Am ochii
înlăcrimați. Pe cît pot, mă forțez să nu-i scap dincolo de
nisip, pe pietrișul de-alături. Asta mă neliniștește, ca nu
cumva exact în acea clipă de neatenție minuscula reptilă
să revină la suprafață cu viteza fulgerului, fără să lase
măcar o dîră cu picioarele ei scurte. Nu știu cît de
confortabil se instalează ea acolo unde dispare. Nu știu ce
face, dacă mai frecventase acea lojă nisipoasă vreodată,
dacă e una improvizată, din pricina panicii de-a se ști
supravegheată, sau una familiară ei. Nu știu cît socotește
ea c-ar putea supraviețui în subteran și dacă are de gînd
să reapară. Dacă mă va ignora sau se pregătește,
strategic, de o competiție cu mine în testarea răbdării. Tot
ce știu e că mă-ncăpățînez să stau cu ochii lipiți de
pămînt. Odată și-odată vietatea va trebui să iasă la
lumină, iar eu nu pot, nu vreau, nu trebuie să pierd
momentul. Dacă mă găsiți, apropiați-vă încet, să n-o
speriați, să nu mă speriați nici pe mine. S-ar putea să
renunț, să nu mai fac cale-ntoarsă, să rămîn eu însumi
sub pietriș, printre ierburi.
5 mai 2020

20
20
SUMAR

PARTEA ÎNTÎI

1......................................
2......................................

PARTEA A DOUA

3.......................................
4.......................................
5.......................................
6........................................
7........................................
8.......................................

PARTEA A TREIA

9........................................
10......................................
11......................................
12.......................................
13.......................................
14.......................................
15.......................................
16.......................................
17.......................................
18.......................................
19.......................................

PARTEA A PATRA

20
20................................
21................................
22................................
23.................................
24.................................
25.................................

PARTEA A CINCEA

26..................................
27...................................
28...................................

20