Doina Cornea
In memoriam
– modernism şi conservatorism
A preciind longevitatea ,
consis-
tenţa şi consecinţele acţiunilor
sale, se poate afirma că Doina Cor-
nea a fost cel mai important opo-
nent al comunismului din România, dacă
privim către anii ’70 şi ’80 ai secolului al
xx‑lea. Odată cu prima scrisoare pe care o
trimitea la Radio Europa Liberă (august
1982), Doina Cornea inaugura un discurs
public original şi deosebit de coroziv, prin
care regimul comunist era tratat de pe pozi-
ţii tranşant‑ireconciliabile.
Nicolae Ceauşescu, inclusiv prin câteva
mesaje pe care i le adresa explicit, era criticat
pentru modul primitiv de exercitare a pute-
rii, redus la o dictatură tot mai restrictivă/
opresivă, respectiv la un degradant/insupor-
tabil cult al personalităţii. În reflecţiile sale,
cuprinse cu deosebire în cele câteva zeci de
scrisori publicate în mass‑media occidentală,
substanţa ideologică a comunismului era
supusă unei negaţii îndrăzneţe şi amănunţi-
te: materialismului îi era contrapus spiritul;
ateismului‑credinţa; colectivităţii‑individul;
uniformizării‑creativitatea şi autenticitatea;
controlului‑libertatea; fricii‑curajul etc. De
asemenea, înfăţişarea politico‑instituţională
a României comuniste, în viziunea Doinei
Cornea, trebuia complet dezafectată, nicide-
cum prezervată/salvată prin tot felul de
formule ideologice diversioniste de tipul
„comunismului cu faţă umană“ sau al comu-
nismului „perestroikist“, pe care Gorbaciov
tocmai se căznea să îl breveteze în Uniunea
Sovietică.
Însă complexele analize ale Doinei Cor-
nea nu s‑au oprit la blamarea comunismului,
ca ideologie şi practică a puterii. Scrisorile
sale aduceau în discuţie cu temeritate şi cla-
ritate viitorul, anume proiectul României
post‑comuniste. În pesimistul şi întunecatul
deceniu nouă, opţiunile reformatoare ale
Doinei Cornea impresionau, nu se putea alt-
fel, prin radicalism şi modernism. România
trebuia să devină o ţară a democraţiei parla-
mentare depline, de tip european; a econo-
miei capitaliste şi proprietăţii private; a unei
societăţi liberale/deschise, în care să fie res-
pectate drepturile omului, ale confesiunilor,
ale minorităţilor; a libertăţii cuvântului,
opiniei şi a presei; a unei justiţii eliberată de
arbitrariul politicului, preocupată exclusiv
2 • APOSTROF
Cornel Jurju
de împlinirea actului primordial al dreptăţii
etc. Se poate cu uşurinţă observa avangar-
dismul Doinei Cornea care, în plină dictatu-
ră comunisto‑ceauşistă, enunţa, în texte pu-
blice, deziderate politice, constituţionale,
economice sau civice care aveau să pătrundă
în agenda priorităţilor decizionale abia în
cursul anilor ’90.
Totodată, cugetările Doinei Cornea –
mai profunde, nuanţate, relevante decât
suntem dispuşi să credem – au zăbovit pre-
lung asupra unor teme mai degrabă apropia-
te gândirii conservatoare (credinţă, patrio-
tism, monarhie).
Libertatea, care s‑a regăsit cu o mare
frecvenţă în discursul Doinei Cornea, era
subsumată stării credinţei. În dimensiunea
sa absolută, libertatea devine tangibilă din
clipa instaurării dialogului real cu Divinita-
tea. Întâlnirea cu Dumnezeu, ajunsă certitu-
dine a conştiinţei, are consecinţe eliberatoare
miraculoase de sub teroarea limitărilor fizice
(de ordin material) şi a celor psihice (nelinişti,
spaime, angoase). Asociat problematicii cre-
dinţei, în textele Doinei Cornea era remarcat
pericolul dezechilibrului dintre materialitate
şi spiritualitate. Omul comunist – în privinţa
aceasta, situaţia nu este mai favorabilă astăzi,
dimpotrivă – era perceput ca dominat de
preocupări de natură materială (a avea, a
părea) în dauna aspiraţiei fireşti către a fi,
ipostază existenţială care îi oferă individului
libertatea de a accede la o identitate spirituală
autentică.
Motivaţia combaterii totalitarismului
comunist a fost alimentată şi de cele mai
sincere sentimente patriotice. Sensul propri-
ei lupte era semantizat în formula unei mo-
deste contribuţii pusă în slujba binelui ţării
şi a neamului românesc. Demersul Doinei
Cornea, oarecum sacrificial, era destinat a se
transforma într‑un „bun“ social, într‑o pildă
pentru semeni, despre felul în care putea fi
învinsă frica. Din acest punct de vedere, ac-
ţiunile sale anticomuniste erau consecinţa
unei certe şi admirabile trăiri patriotice.
Doina Cornea s‑a supus deliberat unor ris-
curi majore pentru că îşi iubea neamul, a
cărui salvare o vedea posibilă printr‑o revi-
gorare a spiritului, cu plecare de la individu-
al către general. „Eu în toate, zic, am fost
împinsă de undeva, de ceva. Eu nu ştiu de
ce, de spiritul nostru naţional sau de Dum-
nezeu. Habar nu am, dar multe întâmplări
mi s‑au părut chiar foarte semnificative.“
Rolul elitelor (intelectuale, culturale,
politice) în determinarea „balansului“ istoric
al naţiunilor a fost, la rându‑i, evaluat cu
toată atenţia de către Doina Cornea. Colap-
sul României comuniste, care devenise in-
discutabil în anii ’80, era explicat prin dis-
trugerea elitelor la care Partidul Comunist
procedase imediat după preluarea puterii. În
sens invers, renaşterea naţiunii trebuia să
plece şi de la crearea unei noi elite, formată
cu predilecţie din intelectuali, aceasta fiind
capabilă/dispusă să‑şi redefinească misiunea
în funcţie de cele mai referenţiale convingeri
moral‑patriotice. Cu certitudine, însă, viziu-
nea Doinei Cornea asupra funcţiei elitelor în
devenirea istorică s‑a definit mai clar şi prin
categorica sa opţiune pro‑monarhistă. În
special după anul 1989, Doina Cornea a
avut credinţa, trăită neîndoielnic până în ul-
tima clipă a vieţii, că România poate reintra
într‑o cadenţa normală a istoriei prin reveni-
rea la monarhia constituţională parlamenta-
ră. Drept urmare, a manifestat o loialitate
neechivocă faţă de regele Mihai şi Casa Re-
gală a României, dar a găsit şi unele dintre
cele mai înţelepte exprimări ale beneficiilor
formei de guvernământ monarhice în cazul
românesc. „Oamenii trebuie să creadă în ce-
va care să‑i unească. Şi nu‑i poate uni decât
un ideal, un model ideal de autoritate statală
care să nu‑i frustreze şi care să nu aibă cum
să intre în nici un fel de competiţie de pute-
re. Un rege, neaparţinând nici unui partid,
nu are nici un fel de interes competitiv şi nu
poate stârni la nimeni sentimente de frustra-
re; el este deasupra. Un preşedinte de repu-
blică, oricât de bun ar fi, provine totdeauna
din sânul unei formaţiuni politice, va rămâ-
ne mereu în competiţie cu formaţiunile riva-
le şi va fi mai vulnerabil. Cu cât idealul e mai
înalt, cu atât riscul rivalităţilor competitive
este mai scăzut. Este ideea care stă la baza
gândirii monarhiste a lui René Girard. Re-
publica, prin esenţa ei, este supusă rivalităţi-
lor şi provizoratului, datorită principiului
alternanţei şi periodicităţii alegerilor. Pentru
un popor, şi mai ales pentru unul atât de
manipulabil ca al nostru, această stare de
vremelnicie nu poate fi rodnică. În general,
toţi oamenii simt nevoia să creadă în două
lucruri: într‑o stare de permanenţă care să‑i
unească şi în mirajul unei schimbări înnoi-
toare care să le dea speranţă. Nu‑i poate uni
decât un model ideal de autoritate statală
care să nu creeze dezechilibre. În acelaşi
timp, nu le poate da speranţe înnoitoare de-
cât alternanţa unor guverne politice, rezul-
tând în urma unor alegeri. Monarhia consti-
tuţională este această formă statală benefică.
Ea ţine în echilibru aceste două tendinţe: cea
de permanenţă şi cea de înnoire. Pe lângă
toate acestea, poporul simte nevoia să aibă o
relaţie mai umană, mai afectivă faţă de cel
care îl conduce, să aibă încredere în el“.
Neîndoielnic, ceea ce a individualizat‑o
pe Doina Cornea în peisajul disidenţei ro-
mâneşti, pe lângă critica severă a comunis-
mului, a fost tocmai îndrăzneala de a vorbi
public despre post‑comunism. România de
după comunism trebuia să fie o ţară moder-
nă: democrată, occidentalizată, prosperă,
civilizată, demnă. Mai departe, Doina Cor-
nea a crezut, între timp avem destule motive
să‑i dăm dreptate, că România modernă,
eliberată din asfixianta îmbrăţişare tovără-
şească, se putea schimba cu adevărat şi dura-
bil, deplin benefic pentru cetăţenii săi, nu-
mai dacă era înrădăcinată într‑un „sol“
substanţial „ameliorat“ cu valori şi instituţii
de esenţă conservatoare.
n
Organigrama
după alegerile din aprilie 2018
P reşedintele usr: Nicolae Manolescu,
Prim-vicepreşedintele usr: Varujan Vosganian,
Vicepreşedintele usr: Gabriel Chifu
Preşedintele Filialei Alba – Hunedoara: Cornel Nis-
tea, Preşedintele Filialei Arad: Vasile Dan, Preşedintele
Filialei Bacău: Dumitru Brăneanu, Preşedintele Filialei
Braşov: Adrian Lesenciuc, Preşedintele interimar al Fili-
alei Bucureşti – Literatură pentru Copii şi Tineret:
Victor Gh. Stan, Preşedintele Filialei Bucureşti – Critică,
Eseistică şi Istorie Literară: Radu Voinescu, Preşedintele
Filialei Bucureşti – Dramaturgie: Radu F. Alexandru,
Preşedintele Filialei Bucureşti – Poezie: Horia Gârbea,
Preşedintele Filialei Bucureşti – Proză: Aurel Maria
Baros, Preşedintele Filialei Bucureşti – Traduceri Litera-
re: Peter Sragher, Preşedintele Filialei Chişinău: Leo
Butnaru, Preşedintele Filialei Cluj: Irina Petraş, Preşe-
dintele interimar al Filialei Craiova: Gabriel Coşoveanu,
Preşedintele Filialei Dobrogea: Angelo Mitchievici, Pre-
şedintele Filialei Iaşi: Cassian Maria Spiridon, Preşedin-
tele Filialei Piteşti: Nicolae Oprea, Preşedintele Filialei
Sibiu: Ioan Radu Văcărescu, Preşedintele Filialei Sud –
Est: Corneliu Antoniu, Preşedintele Filialei Târgu
Mureş: Markó Béla, Preşedintele Filialei Timişoara:
Cornel Ungureanu.
Membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România:
Preşedintele usr: Nicolae Manolescu, Prim-vicepre-
şedintele usr: Varujan Vosganian, Vicepreşedintele usr:
Gabriel Chifu, Cornel Nistea, Vasile Dan, Dumitru
Brăneanu, Adrian Lesenciuc, Victor Gh. Stan (interi-
mar), Radu Voinescu, Radu F. Alexandru, Horia
Gârbea, Daniel Bănulescu, Aurel Maria Baros, Ion
Lazu, Peter Sragher, Antoaneta Olteanu, Leo Butnaru,
Irina Petraş, Ovidiu Pecican, Gabriel Coşoveanu (interi-
mar), Angelo Mitchievici, Cassian Maria Spiridon, Gellu
Dorian, Nicolae Oprea, Ioan Radu Văcărescu, Corneliu
Antoniu, Markó Béla, Cornel Ungureanu, Marian
Odangiu.
Adunările Generale de la Filiala Bucureşti – Literatură
pentru Copii şi Tineret şi de la Filiala Craiova se vor re-
convoca pentru alegerea preşedinţilor acestor Filiale.
Membrii Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din
România:
Preşedintele usr: Nicolae Manolescu, Prim-vicepreşe-
dintele usr: Varujan Vosganian, Vicepreşedintele usr:
Gabriel Chifu, Ion Cristofor, Cassian Maria Spiridon,
Horia Gârbea, Aurel Maria Baros, Mircea Mihăieş, Peter
Sragher.
Directorii Uniunii Scriitorilor din România:
Directorul de Programe Interne: Sorin Lavric, Directorul
de Programe Externe: Răzvan Voncu, Directorul de Imagi-
ne: Daniel Cristea-Enache, Directorul Economic: Stela
Pahonţu, Directorul Administrativ: Ion Pahonţu.
Comisiile Uniunii Scriitorilor din România:
Comisia Socială: Simona Grazia Dima, Ion Lazu, Emil
Lungeanu, Nicolae Prelipceanu, Dan Stanca, Florin Toma
(rezervă).
Comisia de Relaţii Externe: Aurel Maria Baros, Leo
Butnaru, Denisa Comănescu, Dinu Flămând, Răzvan
Voncu, Tudora Şandru Mehedinţi (rezervă).
Comisia Minorităţilor: Dagmar Maria Anoca, Markó
Béla, Slavomir Gvozdenovici, Ivan Kovaci, Karácsonyi
Zsolt.
Comisia de Cenzori: Valentin Bazăverde, Constantin
Capiţa, Liviu Capşa, Marius Chelaru, Nicolae Corlat,
Mircea Stâncel (rezervă).
Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excluderi: Daniel
Cristea-Enache, Ion Cristofor, Horia Gârbea, Sorin
Lavric, Alex Ştefănescu, Adrian Lesenciuc (prima rezer-
vă), Ioan Radu Văcărescu (a doua rezervă), Vasile Spiridon
(a treia rezervă).
Comisia de Onoare şi Demnităţi: Al. Călinescu, Livius
Ciocârlie, Vasile Dan, Gabriel Dimisianu, Mihai Zamfir,
Angelo Mitchievici (rezervă).
Comisia de Validare: Dan Cristea, Daniel Cristea-
Enache, Gabriela Gheorghişor, Vasile Popovici, Nicolae
Prelipceanu, Răzvan Voncu, Adi Cristi, Ioan Moldovan
(rezervă), Mihai Zamfir (rezervă).
n
Comunicat
În data de 5 mai 2018, au avut loc reuniunile noului Consi-
liu usr şi noului Comitet Director usr, în care a fost validat
rezultatul alegerilor din Adunările Generale desfăşurate între
11 şi 29 aprilie.
Au fost stabiliţi prin vot membrii comisiilor usr şi directorii
de departament.
Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 3
Poeme
de Nicolae Prelipceanu
fantomateca
primisem de câtva timp o invitaţie la aniversarea
 echinox‑ului
de la cluj
şi mă gândeam cu bucurie că o să‑i revăd pe toţi
viii şi morţii
într‑o fantomatecă a trecutului şi a tinereţii noastre
de care am scris altădată prosteşte că trebuie să ne agăţăm
pentru că altă tinereţe noi nu vom mai avea
auzi dumneata
păi nici altă bătrâneţe nu vom mai avea
nici altă adolescenţă n‑o să mai avem
nu se va repeta nici chiar moartea
cum chiar aşa numai o singură dată
fără nici o repetiţie fără nimic
şi dacă nu iese bine dacă se termină prost
întrebam fără semnul caracteristic de când nu mai pun
 semne
dar nu mi‑a răspuns nimeni
lasă că ai să vezi tu
şi va fi prea târziu ca să ne mai spui şi nouă cum e
cum a fost
aşa că i‑am scris lui jean un e‑mail întristat
că nu pot veni dar voi fi alături de ei
aşa cum vom fi toţi în curând unii faţă de alţii
prieteni şi duşmani
fraţi sau dimpotrivă
şi am început să mă simt bine în fantomatecă
duminică, 1 decembrie 2013
urme
toată ziua am fost încă în viaţă răsfoindu‑mi cărţile de
altădată
însă nici una dintre clipele când le‑am deschis prima oară
 nu s‑a mai întors
nu s‑a întors
am călcat şi pe câteva frunze când am ieşit dimineaţa pe uşă
toamna e pe noi cât casa pe care oricum
vorba lui rilke
n‑o să ne‑o mai facem
dar nu sunt frunzele pe care le călcam în picioare
cu inconştienţă
am redescoperit un poet francez pe care‑l citisem cândva
foarte demult
parcă într‑o altă viaţă
cuvintele lui nu mai sunau ca atunci
nici ele nu mai sunau
ieri am fost la o sărbătoare tristă unde sărbătoritul era vesel
ştiam că trecerea anilor nu e o bucurie decât pentru proşti
cu care împreună şi eu de atâtea ori
nu se mai poate recupera nimic din tot ce s‑a pierdut
odată pentru totdeauna
nici zilele nici poeţii nici cărţile şi nici paginile lor de atunci
la fiecare lectură sunt altele
tot mai străine
şi‑ţi spui că nu sunt ele acelea şi nici nu sunt în realitate
aceleaşi
nu ştiau cei care le‑au scris că ei nu vor mai fi
4 • APOSTROF
atunci când ele încă se vor preschimba în cu totul altceva
dar nu cum corpurile lor în pământ
nu cum corpurile lor
toată ziua am umblat pe urmele mele
străzile se pierduseră copacii nu mai erau
cât despre frunze ce să mai vorbim că nici ele
nu mai semănau cu cele de altădată
când corpul care azi mai mişcă puţin
foarte singur şi foarte străin
călca în picioare cu nepăsare
cărţi frunze iubiri fotografii urme şi urne
limitele fiinţei
m‑am prăbuşit în trecut ca‑ntr‑o mare secată
braţul mort
braţul mort al râului visează că nu poţi intra
de două ori în apele lui
peştii din el îşi închipuie că înaintează spre marea cea mare
lacul babadag a fost un golf al lacului razelm
acum e un simplu braţ mort
lacul razelm a fost un golf al mării negre
acum nu mai e decât un braţ mort al ei
marea neagră a fost un golf al mediteranei care se deschide
 la turci
şi e acum un braţ aproape mort
mediterana un golf al oceanului atlantic
şi aproape un imens braţ mort al lui
în timp ce atlanticul şi pacificul tot mai înconjoară pământul
iar acesta nu mai e decât un braţ mort al mărilor
în care şi noi
asemenea peştilor
ne închipuim că mai curgem.
visăm că trăim
20 martie 2018
nu mai vine
nu mai vine
nu mai vine
acum că am rămas singuri numai noi doi îţi pot spune
nu am nimic nou să‑ţi mai spun
doar faptul că o să murim amândoi odată şi‑odată sau
 numai o singură dată
că o să fim şi‑atunci la fel de neştiutori cum suntem azi
că n‑o să ne mai vadă nimeni un timp şi‑o să spună
dom’le ăştia s‑au ascuns sau ce dracu’ s‑a întâmplat cu ei
iar noi nimic nimic n‑o să le mai spunem
pentru că pur şi simplu nu am mai avea nimic de spus
în plus
şi n‑o să fie nici măcar linişte
şi nici măcar seară cum spera virgil acum mai multe zeci
 de ani
el era de capul lui îşi putea permite
dar eu care sunt de capul tău îmi pot îmi pot spune tu
acesta să ştiţi ar putea fi şi un poem de dragoste şi unul
 de moarte
dar mai ales o vorbire spusă sau scrisă
despre dragostea şi moartea stegarului
nu asta e de altcineva de mai demult şi mai de sus
asta s‑a repetat acum peste o sută de ani
şi nu se cade nu se cade nu se urcă nu se urcă
mai sus de atât nu se poate nu se poate
stop
opreşte‑te aici şi nu te mai gîndi cum o să putreziţi
 amândoi
şi cum ceea ce aţi mângâiat o să devină respingător
şi cum mizeria o să acopere totul
toate clipele de fericire o să fie doar umbra nefericirii
 perene
şi zilele însorite doar umbrele ploilor viitoare
şi ale ninsorii care nu mai vine nu mai vine
nu mai
calcă totul în picioare
6 aprilie 2018

cavalcada întrebărilor
am trecut nu demult printr‑o staţie de autobuz care
 se numea
Batterie/Princesse Grace şi deodată mi‑au răsărit în faţa
 ochilor fotografiile
celebrei actriţe care s‑a măritat cu prinţul de la Monaco
şi atunci a început să ruleze tot filmul
cu Ronald Reagan tânăr bărbat şi cu John F. Kennedy dând
 mâna cu junele Clinton
şi cu Audrey Hepburn şi cu Fred Astaire cu care semăna
 tatăl meu
şi poza lui Nathalie Wood uimită şi astăzi la atâţia ani de la
 dispariţia
înfăţişării sale de pe Pământ
toate acelea pe care mi le‑a trimis prin e‑mail prietenul meu
 Alin Savu
şi ameţeala care m‑a cuprins nu mai însemna nimic altceva
 decât întrebarea
dacă toţi aceştia au existat sau sunt o iluzie de‑a mea
şi nu numai a mea
o iluzie colectivă
toate formele acestea vor fi fost vreodată palpabile
 mă mai întreb ca un prost
dar ei au trăit mi se va spune sunt sigur
ce înseamnă asta însă nimeni nu ştie
fiinţe întâmplătoare pe care un vânt nevăzut mult mai slab
 decât cel
al uraganului Irma din anul 2017 vara spre toamnă
le‑a măturat aşa cum mătură îngrijitoarea urmele nopţilor
 fierbinţi
de pe scările blocurilor
dar oare noi nu suntem doar nişte fantome autointitulate
 persoane oameni
femei bărbaţi dar oare toate amorurile noastre nu sunt doar
 închipuiri
nu cumva suntem încă nişte creaturi ale fumului
iar focul s‑a stins iar fumul se vede tot mai slab tot mai slab
 tot mai slab
şi nu cumva nici aceste vorbe nu sunt mai mult decât
 o boare
• Nicolae Prelipceanu
care o fi trecut ea pe deasupra viilor înspre morţi
şi nici morţii nu sunt cum nici viii n‑au fost
şi uite aşa într‑o cavalcadă a întrebărilor
mă tot ştergeam şi eu de pe faţa pământului
23 septembrie 2017
n

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 5


Cercuri,
încercări şi încercuiri
Irina Petraş
C um spuneam cu alt
prilej, Tudor Căti-
neanu a avut întotdeauna
printre noi, clujenii, fai-
ma, de nimic tulburată
până astăzi, a celui care
ştie să spună uimitor de
frumos şi uluitor de exact
ce crede că se întâmplă cu
lumea şi cu oamenii.
Scriind despre câteva dintre cărţile sale
(Constructe, 2000, Echilibru şi dezagregare.
Antinomia eminesciană, 2002, şi Configura-
ţii „fizice“ şi exerciţii metafizice, 2013), am
reţinut schiţe de portret din textele însoţi-
toare. Ilie Pârvu, de pildă, saluta Construc-
tele ca nou „gen literar“ în filosofie, aşezân-
du‑l pe Tudor Cătineanu pe linia a două
performanţe ale gândirii filosofice româ-
neşti: „tradiţia Xenopol“ (ilustrată de Simi-
on Mehedinţi, Daniel Danielopolu, Grigo-
re C. Moisil, Octav Onicescu etc.) şi
„Şcoala ardeleană de filosofie“, reprezenta-
tă de Lucian Blaga şi D.D. Roşca, amândo-
uă constituind o a treia cale în filosofia ro-
mânească, menită să satisfacă, deopotrivă,
cerinţa limpezimii şi exactităţii conceptelor
(calea maioresciană, continuată de Rădu-
lescu‑Motru, Ion Petrovici, Mircea Flori-
an), şi a calităţii literare de excepţie (calea
deschisă de Vasile Pârvan şi continuată de
Nae Ionescu, Constantin Noica şi Emil
Cioran). Paul Grigoriu, pe de altă parte,
numea unul dintre efectele mirabile ale
acestei maniere de a face filosofie: cititorul
de rând simte că se poate ridica şi el la înăl-
ţimea generalului, că lucruri îndelung ab-
sconse devin (mai) limpezi. Dacă nu mă
înşel, D.D. Roşca e cel ce spunea că, dacă
ideea e limpede în minte, expresia nu poate
fi altminteri, respingând, astfel, scuza cu-
vântului greu de găsit ori neîncăpător.
În Constructe, descopeream o extraordi-
nară artă a incitării. Declinaţia, de pildă,
mi‑a dat ideea „încercării“ ei pe declinarea
substantivelor şi pe însemnătatea pe care ar
putea‑o avea în construirea edificiului poe-
matic. Căci, zice Tudor Cătineanu, „în sfera
Esteticii, fenomenul declinaţiei e aurifer
chiar în celebra secţiune de aur [...unde] si-
metria perfectă nu este estetică. Ea trebuie
să fie însoţită şi de o abatere sau declinaţie
de la simetrie, de un coeficient anume de
a‑simetrie, non‑simetrie, pentru ca obiec-
tul să fie şi expresiv, deci artistic“.
În Echilibru şi dezagregare. Antinomia
eminesciană, Tudor Cătineanu este, ase-
meni lui Gaston Bachelard, un „filosof vi-
sător“, însă nu pronunţă divorţul intelectu-
lui şi al imaginaţiei pentru „a visa la limba
maternă în limba maternă“, ci le obligă pe
6 • APOSTROF
amândouă să fie cooperante ca visul să nu
renunţe la nici una dintre „acuităţile“ trezi-
ei, iar trezia să aibă acces nelimitat la far-
mec. Cartea are două capitole: Ipostaze ale
echilibrului şi Cercul problematic şi dezinte-
grarea: „După toate semnele rămase – ale
biografiei şi ale operei – el [Eminescu] pare
născut întreg de la bun început, asemeni
unei «seminţe» de rasă, unui «sâmbur» de
lumină. Biografia lui şi a operei lui nu lasă
deloc impresia exterioară a unei evoluţii
spectaculoase, ci impresia unei adânciri în
ceea ce era deja, a unei adânciri în fiinţa
Lumii şi în propria lui fiinţă, în sinele său.“
Configuraţii „fizice“ şi exerciţii metafizice
se aşează declarat „între eseu şi studiu, cu
deplasarea accentului spre unul sau spre al-
tul dintre cele două genuri, în funcţie de
natura temei tratate. Cu studiul, accentul se
poate deplasa spre geometric, iar cu eseul,
accentul se poate deplasa spre ludic“. Scri-
ind despre semnificaţiile destinale pe care
Mioriţa şi Meşterul Manole le sugerează,
observă că spaţiul mioritic e o matrice geo-
grafică, dar şi spirituală – „Noi, românii,
nu ne fixăm nici în piscul dealului, cu or-
goliu şi dispreţ (ca unele popoare), dar nici
nu ne pierdem în golul văii (ca alte popoa-
re). Sau, altfel spus, de riscul vârfului de
deal ne salvează valea, iar de riscul golului
din vale ne salvează dealul“. Râsul galben
al eseistului ştie că orice aspect al Lumii
îngăduie şi „perspectivele (conjugate sau
despărţite) ale umorului şi ironiei“: „D.D.
Roşca, în Existenţa tragică, afirma că, în
faţa Existenţei, omul poate avea două atitu-
dini fundamentale: una eroică (în esenţă,
etică) şi alta spectaculară (în esenţă, estetică).
A doua se bazează pe umor“.
Am făcut acest lung ocol prin eseurile
sale fiindcă volumul său de versuri (Trăda-
rea rimelor. Încercările cercului, Cluj‑Napo-
ca: Şcoala Ardeleană 2018, 132 pagini.
Ilustraţii de Octavian Cosman) nu e deloc
străin de perspectiva filosofică. Nici de ge-
ometrie, nici de ludic. Impecabil organiza-
tă, aproape matematic, ca şi cum poetul
şi‑ar fi prim comentator şi evaluator (capi-
tolele, şapte, „fac lumea“ poemelor sub ti-
tluri care vorbesc de la sine despre imixtiu-
nea filosofului în perspectiva lirică: 1.
Albastru metafizic. Cercul egret; 2. Ecouri şi
reverberaţii. Cercuri – tangente şi secante; 3.
El şi ea. Cercurile înstrăinate; 4. Noi, amân-
doi. Cercurile consonante; 5. Întemeieri. Ge-
neza cercurilor; 6. Dealul şi valea. Cercul
mioritic; 7. Corolar. Cercul fără circumferin-
ţă), cartea de poeme se oferă ca aparenţă
ludică a unor nebănuite latenţe şi adâncimi.
Asiduu degustător de etimologii, poetul se
lasă în voia vorbelor mizând pe capacitatea
lor de a spune mereu mai mult decât se
presupune în comunicarea comună: „În-
cerc, tot încerc,/ iar într‑un târziu mă tre-
zesc/ încercat, încercănat, încercuit/ şi în-
chis într‑un Cerc./ Nici cercul cel vicios,/
nici cel prea glorios,/ ci unul de mijloc,
mijlociu,/ pus între prea aproape şi prea
departe,/ între prea devreme şi/ mult prea
târziu./ Un cerc el însuşi încercat,/ marcat
de o suferinţă/ venită din propria lui cir-
cumferinţă./ Ale cărei puncte sunt alte cer-
curi,/ care, asemeni unui val de unde,/ vin
de pretutindeni/ şi se duc, ducându‑ne şi pe
noi/ chiar niciunde“ (Încercări). Joc al vor-
belor pe buza prăpastiei, poemul e străbă-
tut de un delicat fior metafizic, oricât de
frivole ar fi temele: „Să bem/ până se sting
stelele de pe cer/ şi încep încet, invers,/ în
noi să izvorască;/ fascinantă alunecare de
planuri,/ pură şi indescifrabilă/ sintaxă ce-
rească./ Să bem/ până când vom cădea în
genunchi/ şi vom fi rugăciuni/ mulţumind
nimănui/ pentru că Lumea este,/ chiar da-
că n‑are început/ şi n‑are sfârşit/ şi nu este
altceva/ decât o frumoasă poveste...“ (Ergo
bibamus). Profesorul de filosofie îndrăgos-
tit de literatură pătrunde în teritoriul liric
cu dezinvoltura amatorului, îşi îngăduie
nesupuneri la norme, dar adaugă discret în
pagină încărcătura livrescă a unui cititor de
meserie. Dedicaţiile sale sunt când auto-
portrete cu schepsis, ca în Cina cea de taină,
dedicată Domnului Constantin Noica („În-
spre mine, uşor aplecat,/ Domnul m‑a în-
trebat:/ «Ce mai faci tu, Iudă al meu,/ aşa
cum te ştiu, cum te văd/ încurcat, descum-
pănit,/ între tăcerea ta de piatră mută/ şi
elocvenţa de zeu!?»/ I‑am răspuns,/ sau
poate că i‑a răspuns/ cel care, în mine fi-
ind,/ era mai adânc decât mine:/ «Nu te‑am
vândut, Doamne,/ pentru treizeci de ar-
ginţi,/ şi nici cel puţin nu te‑am trădat,/ ci
numai puţin de tine m‑am îndepărtat,/ ca
să‑ţi văd, din marginea umbrei mele,/ mai
bine lumina,/ tot întrebându‑mă,/ ne‑între-
bându‑te,/ de unde‑i vine rădăcina»“), când
exerciţii de admiraţie, ca în Cântecul Mi-
trului, dedicat lui Dumitru Fărcaş („Când
cântă Mitru,/ intră neliniştea în Carpaţii
Apuseni,/ deşi piatra lor întreagă/ rămâne
aşezată./ Cântecul Mitrului/ din taragot/
curge din fluierul Iancului,/ cum curge
sângele/ din străbun în strănepot…“).
Dincolo de rigoarea geometrică a titlu-
rilor de capitole, volumul e compozit şi li-
ber, cu încântătoare diversitate de ton, de
adresare, de atitudine, cu declinaţii şi pro-
vocări. Iată inscripţia Mioritică: „Înţelesul
Lumii în care trăim/ poate fi închis într‑o
singură strofă:/ «Dacă va fi să fie,/ Va fi
minunat,/ Iar dacă nu va fi să fie,/ Nu va fi
o catastrof㻓. Ori şăgalnicul Paradox sus-
pendat: „Şi ca un semn/ din nu ştiu ce
adâncuri,/ mă‑ncearcă un gând/ sau poate
îl încerc:/ Cum am putea, iubito,/ din tri-
unghiuri,/ să ne retragem/ în acelaşi
Cerc!?“, epigramatic în enunţul lui galeş.
Poeziile ocazionale depăşesc adesea ocazia,
ca în portretul dedicat străbunicii, O urma-
şă a lui Socrate: „Mami,/ – o succesoare a
Pythiei de la Delfi –/ şi străbunica băieţilor
mei,/ repeta adesea, fără cuvinte multe,/
pentru cei care aveau ochi să o vadă/ şi
urechi să o asculte:/ «Ceea ce ştiu, ştiu,/ iar
ceea ce nu ştiu, nu ştiu»,/ trasând astfel
hotarul ferm,/ – în sfera echivocă a cunoaş-
terii –/ dintre Eroarea,/ care este ucigaşă şi
virtual ucisă,/ şi Adevărul,/ care este veşnic
viu“.
O carte plăcută, plină de incuri, de sui-
şuri şi coborâşuri. Profesorul în intimitate.
n
Poeme
de Ioan Şerbu
a real traveler ce nu mai poţi acum
are 21 de ani şi două continente după ce pleacă trenul deschidem uşa
bătute la pas a real traveler ne‑aşezăm pe scară şi lăsăm picioarele să fluture
fără limită de timp fără ţintă printre frunze
ce mă paralizează pe el îl incită povestim despre ce n‑am reuşit să facem vara asta
lumina slabă nu‑i displace nu‑l împiedică sticla goală se face ţăndări de primul stâlp
să mi‑aducă din coloniile de ţigani tot ţăndări ne facem şi noi până la destinaţie
fotografii de Pulitzer unii ne‑njură c‑aruncăm în ei cu scaieţii de pe adidaşi
4 ani de călătorii câteva caiete umplute înjurăm şi noi aprindem ţigări
maniere alese poveşti amintiri aprindem scrisoarea‑n care sunt refuzat politicos
de‑a lungul a trei pagini
o săptămână batem barurile oraşului deşi am multe calităţi şi‑un suflet nuştiucum
satele săseşti de prin împrejurimi înainte să cobor deschid gura să mai spun ceva
vorbim până la zi dar înţeleg că nu e nevoie şi momentul ăsta
dormim în acelaşi pat oricât am încerca noi să‑l repetăm peste ani
facem lucruri care înşiruite nu ne mai iese
s‑ar putea confunda cu o poveste de dragoste aşa că trec strada spre staţia de autobuz
şi atâta linişte câtă găsesc în privirea unuia
dar de data asta e alt gen de poveste întins în mijlocul drumului
e despre noul meu prieten care vede de la etajul 10 nu mai văd multă vreme
fum gros peste o străduţă într‑un oraş medieval
poliţia am chemat‑o un echipaj vine şi pleacă
el trage‑n câteva cadre văpaia locul de parcare
şi pân’ la urmă de ce nu o nouă aventură
să fie acolo la incendiu să prindă o bârnă trosnind ieri s‑a dus nea vasile
ceva carbonizat să stea alături de centrul ăla pitoresc de cancer
nea vasile care mereu îmi bloca
ne ia o oră să găsim locul garajul cu mercedesul
totul trecuse doar piromanul în faţa noastră a lăsat farmaciile şi ferma
un gospodar ce‑arsese gunoaiele de toamnă pe mâna avocaţilor
prima palmă o iau eu c‑am chemat garda şi s‑a curăţat stârnind panică
a doua el c‑a făcut poze în rândul vecinilor 
a treia tot el că nu ştie româneşte chiar şi petrică
depanator salopetă 40+
o luăm spre casă cu obrajii usturaţi mi‑a zis cu satisfacţie 
zice să sunăm din nou la poliţie că boala nu alege după buzunar
nu sunăm pen’ că‑n românia şi el mai degrabă şi‑ar pune
unele lucruri tre’ să le laşi aşa prietene capul liniştit pe pernă
îmi zice că ştie decât perna albă pe cap
în bucureşti ieşise din „club a” şi‑n drum spre cazare petrică ştia: pe lângă cancer
pe un gang bogaţii mai fac şi sinucidere
fusese jefuit două seri la rând prin aruncare în piscina goală şi
de acelaşi tip rupere de coloană
chemase şi poliţia ori asta nu se compară cu o slabă
şi te‑a ajutat? l‑am întrebat durere de spate
nu prea, îmi zice a unuia ce nu invidiază pe nimeni
păi vezi, în românia nici măcar pe ăia cu loc de parcare plătit
unele lucruri tre’ să le laşi aşa prietene pentru că de azi are şi el un locşor
şi‑mi vine să‑i mai dau şi eu una în faţa garajului meu
unde parca nea vasile
n
copii abuzaţi
mă tot uit la o serie de filmuleţe
în care animale mici atacă animale mari:

un câine atacă un taur

o mangustă muşcă un leu
un şobolan pune pe fugă patru pisici
chiar şi o broască sare pe şarpele
ce‑nghite‑o altă broască
şi respiraţia ei încă se vede‑n burtă

şi mie sufletul îmi bate de bucurie

ca cele două inimi din corpul şarpelui
pe care oricum îl doare‑n cur
de toate filmuleţele ăstea

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 7

 Muzeu Apostrof
„Visele mele“
de Dumitru Ţepeneag
Î n 11 aprilie a.c. la orele 19, a avut loc
la Galeria Institutului Cultural Român
din Paris vernisajul expoziţiei „Visele me-
le“ de Dumitru Ţepeneag. Artistul a fost
prezent la vernisaj. Expoziţa a fost deschi-
să între 11 aprilie şi 7 mai 2018.
Dumitru Ţepeneag, prozator, poet
şi traducător, ne dezvăluie cu această
8 • APOSTROF
expoziţie personală tehnicile sale inedi-
te de exprimare vizuală.
„De câţiva ani, am descoperit că
imprimanta poate servi şi la altceva de-
cât copierea textelor; ea poate produce
imaginea pe care o construieşti cu ele-
mente diverse: frunze, flori, staniol,
bucăţi de lemn, de fier, plastic etc. Sunt
convins că alţii, folosind procedeul
meu, vor reuşi să creeze opere mai îm-
plinite decât ale mele. Însă există poate
şansa ca eu să fi fost primul“, precizează
Dumitru Ţepeneag. (Din programul de
sală)
n
 Îi mulţumim doamnei Doina Marian
de la icr Paris pentru amabilitatea de a

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 9

ne trimite imaginile.
 Sub lupa memoriei
Coeziunea docilă şi ţapii ispăşitori
Î ntreaga moştenire a scepticismului ra-
ţionalist vestic a fost respinsă de leninism
în favoarea luminii ideologice emanate de
la Kremlin. Epoca raţiunii avea să culmine-
ze astfel cu îngheţatul univers al terorii ra-
ţionalizate. Fiinţa umană – total ignorată la
nivelul discursului filosofic – a fost într‑un
final anihilată ca entitate în vortexul mari-
lor epurări. Istoricul Jochen Hellbeck, în
analizele sale asupra jurnalelor din perioa-
da stalinistă, observa corect faptul că „ar fi
fost de neconceput pentru individul care
trăia în sistemul bolşevic să formuleze o
noţiune de sine independent de programul
promulgat de către statul bolşevic. Indivi-
dul şi sistemul politic în care trăia nu pot fi
văzute drept entităţi separate“. Aceste ima-
gini sunt mai mult decât simple metafore,
deoarece metaforele însele exprimă latura
inefabilă a realităţii, iar ceea ce s‑a întâm-
plat sub Stalin (şi în perioada de emulaţie a
acestuia din Europa de Est) a avut un ca-
racter dureros de vizibil şi imediat. Puţini
pot nega astăzi faptul că stalinismul este
antiteza moştenirii umaniste occidentale.
În acelaşi timp, François Furet şi Pierre
Hassner sunt perfect îndreptăţiţi să accen-
tueze natura leninismului ca patologie a
universalismului – o eşuată sau deraiată
(devoyé) progenitură a Iluminismului. Însă
în mod evident, ar fi greşit să ne limităm
doar la o condamnare etică. Dar ar fi cel
puţin la fel de condamnabil să ignorăm
implicaţiile morale ale stalinismului, ceea
ce tânărul Lukács a numit „problema mo-
rală a bolşevismului“. Pentru înţelegerea
marxismului în secolul xx este esenţial să
percepem ambivalenţa personalităţilor, în-
fruntarea dintre idealuri înalte şi practicile
palpabile, metodele pedagogiei diabolice a
stalinismului. Evoluţia intelectuală a mar-
xismului este povestea răzbunării Istoriei
împotriva propriilor habotnici.
Pedagogia diabolică şi ilogica stalinis-
mului îşi au originea în ceea ce sociologul
Alvin Gouldner considera actul de „redefi-
nire a compasiunii“, care a fost cauzat de
„respingerea condiţiei umane în favoarea
condiţiei istorice.“ Astfel, individul este
proclamat drept omnipotent, dar identifi-
carea abstractă a omului cu ideea de putere
se realizează prin intermediul ideologiei.
Gândirea critică devine potenţial subversi-
vă (atât obiectiv, cât şi subiectiv) deoarece
se contrapune, prin natura ei, mitului omo-
genităţii atât de drag ortodoxismului stali-
nist clasic. Acest tip de şamanism politic,
practicat de aşa‑zişi adversari ai oricărei
forme de misticism, anihilează orice încer-
care de a rezista permanentului asalt al
dogmei asupra minţii. Marxism‑leninis-
mul, numele de cod, de fapt, pentru ideolo-
gia nomenclaturii, a urmărit să domine atât
sfera publică, cât şi pe cea privată. Omul, ca
individ, dar şi ca citoyen, trebuia masificat.
Cultul violenţei şi sacralizarea infailibilei
linii a partidului au produs supuşii abso-
luţi, cei pentru care nicio crimă ordonată
10 • APOSTROF
Vladimir Tismăneanu
de la nivel înalt nu era nejustificabilă în
perspectiva „luminoaselor zile de mâine“.
„Torţionarii voluntari“ ai lui Stalin, la fel ca
şi în cazul motivaţiilor ideologice ale unui
Eichmann, de exemplu, au acţionat pe „fă-
ră judecată“ (thoughtlessness).
Un climat de frică endemică este necesar
pentru menţinerea acestei „specii“ de mo-
nolitism. Gândirea stalinistă conspiraţio-
nistă produce imaginea diabolică a trădăto-
rului cu scopul de a cimenta o asemenea
coeziune docilă. În cel mai propriu sens gi-
rardian, mecanismul ţapului ispăşitor hră-
neşte utopia societăţii eliberate de exploata-
re, antagonism şi de imperativul necesităţii.
Punctul de plecare al acestei violenţe colec-
tive, etatist încadrată, este maniheismul lui
Lenin, voluntarist, sectar, combatant şi in-
transigent, esenţializat în hipnotica formu-
lare Kto kogo (Care pe care).
Fenomenologia trădării
la bolşevici
C ine sunt duşmanii? De unde vin? Care
sunt scopurile lor? Funcţia Marii Te-
rori, a proceselor spectacol, a fost exact ace-
ea de a furniza răspunsuri la asemenea în-
trebări. Sarcinile trasate de către Stalin
subordonaţilor săi în perioada valurilor de
epurări au fost, în principal, acelea de men-
ţinere a vigilenţei revoluţionare şi de între-
ţinere a psihozei generalizate. Nu se accep-
tă nicio fisură în scutul bolşevic; nu sunt
tolerate îndoieli sau remuşcări, ele putând
ascunde posibile planuri menite să submi-
neze sistemul. Motivul fortăreţei asediate
era proferat obsesiv: „fiind înconjuraţi de
duşmani, supravieţuirea noastră depinde
de menţinerea unităţii“. Disidenţa era per-
cepută ca un atac împotriva avangardei re-
voluţionare. Astfel, opoziţia devenea păcat
mortal, suspiciunea căpătând valoare de
virtute absolută. Asumarea diferenţei echi-
valează cu oprobriul ostracizării. Ea repre-
zintă, însă, şi primul pas înspre emancipa-
re, ceea ce Soljeniţîn a numit „autonomia
spiritului“. În consecinţă, sârma ghimpată
a gulagului sovietic este simbolul noii fron-
tiere dintre victimele absolute şi complicii
relativi ai răului în istorie.
Întreaga tragedie a comunismului este
simbolizată de halucinanta pretenţie a unei
minorităţi de a întruchipa o elită ale cărei
scopuri utopice canonizează şi cele mai
barbare metode ale sale. Acesta este funda-
mentul pentru negarea dreptului la viaţă al
celor definiţi drept „paraziţi“, „microbi“
sau „pegra societăţii“. Concepţia, iniţial
propusă de filosofii francezi, asupra omu-
lui ca mecanism şi‑a găsit un sinistru ecou
în tehnologia ubicuă a crimei împotriva
tuturor categoriilor sociale. Marea Teroare
a reprezentat apogeul utopismului radical,
momentul în care nimic nu a mai putut
opri sau rezista în faţa propagării perpetue
a ticăloşiei. Igal Halfin descrie pertinent
procesul prin care, odată cu ciclicele epu-
rări din Uniunea Sovietică (care, embrionar
şi programatic, au început încă din 1920),
escatologia marxistă s‑a transpus într‑o
demonologie care şi‑a atins maturitatea
discursiv-transformist-criminală odată cu
ofensiva pentru realizarea socialismului
într‑o singură ţară, sub Stalin.
În aceşti ani, discursul public a fost sa-
turat cu teribile spectre precum cele ale
fracţionistului, oportunistului, spionului,
sabotorului, agentului imperialismului şi
alte ipostaze discursiv‑simbolice ale „mâr-
şăviei“ anti‑bolşevice. Fondator al celebrei
reviste „Partisan Review“, Philip Rahv
oferă, într‑un eseu din anii ’40, o utilă in-
terpretare a resorturilor care au avut ca fi-
nalitate Marea Teroare: „acestea sunt pro-
cese asupra minţii şi spiritului uman... În
Uniunea Sovietică, pentru prima oară în
istorie, individul a fost privat de orice mij-
loc de rezistenţă. Autoritatea este monoliti-
că: atribuţiile şi politica sunt nediferenţiate
(property and politics are one). În aceste con-
diţii, devine imposibilă sfidarea partidului.
Nu poate fi eludat. Nu numai întreaga via-
ţă este absorbită de acesta, el caută să şablo-
neze chipurile morţii.“ O adevărată feno-
menologie a trădării ia naştere în procesul
de justificare a masacrului societăţii, fiind,
din păcate, generos reprodusă nu de puţini
intelectuali care au acceptat acest morbid
scenariu. Nostalgia sau speranţa pentru
amăgitoare firimituri de moralitate în uto-
pia comunistă, combinată cu exploatarea
machiavelică a antifascismului, au dus la
constantul eşec al multor intelectuali în a
accepta sau recunoaşte caracterul criminal
al experimentului sovietic.
Problema fundamentală a leninismului
a fost (aşa cum au semnalat încă din 1918
Karl Kautsky şi Rosa Luxemburg) divini-
zarea de tip iacobin a scopului final, ceea ce
a avut drept consecinţă apariţia unui uni-
vers amoral, în care cele mai abjecte crime
au fost justificate prin prisma unui asimp-
totic viitor luminos. Iar în practică, punc-
tul terminus a apărut drept eliminarea to-
tală a politicii prin intermediul unui Partid
care devenea „întruparea“ unei exterminis-
te voinţe generale. Profitând de medierea
mitului Partidului ca recipient al raţiunii în
Istorie, leninismul a reuşit mai bine decât
orice altă ideologie modernă să transforme
un cult de factură gnostică într‑un extraor-
dinar instrument de auto‑hipnoză politică.
Militanţii leninişti din întreaga lume au
crezut în mitul „partidului de tip nou“ cu o
ardoare comparabilă doar cu cea a fanatici-
lor religiilor milenariste. Cheia atracţiei le-
ninismului se află în complexul ideo‑politic
al partidului ca locus al raţiunii şi al cunoaş-
terii istorice.
n

Aroma ficţională
a biografiei
Iulian Boldea
C ătălin Pavel este un
nume deja cunoscut
în literatura română de
azi. A debutat, în 2010,
cu romanul Aproape a
şaptea parte din lume, a
publicat romanele Nicio
clipă Portasar (2015), Tre-
cerea (2016), dar şi câteva
cărţi de poeme (Altera
Pars, 2013, Adagietto, 2016). Dincolo de
formule sau de tipare expresive prestabilite,
stilul cărţilor sale este provocator şi tensio-
nat, scriitura e densă, iar substanţa cărţilor
nu e fără legătură cu formaţia de arheolog
de reputaţie internaţională a autorului. Ro-
manul Chihlimbar (Iaşi: Polirom, 2017)
este ilustrativ pentru resursele epice ale
scriitorului, care construieşte, în cartea sa,
sub forma unei biografii ficţionalizate, po-
vestea lui Josquin des Prez, muzician al Re-
naşterii de origine franco‑flamandă, care,
în cursul unei călătorii în Dobrogea, retră-
ieşte o poveste de dragoste, într‑o atmosfe-
ră cvasimitică, cu acolade alegorice despre
jocurile divinităţii, cu strategii ale recupe-
rării „trecutului absolut“ încorporat în
„grădina întristării şi havuzul snoavelor“,
sub forma binecunoscută a „povestirii în
ramă“ (Die Rahmenerzählung), amintind
specularitatea narativă fascinatorie a celor
1001 de nopţi.
Romanul are, cum s‑a spus, o construc-
ţie polifonică, cu o tehnică a contrapunctu-
lui bine strunită, cu strategii narative în
Corin Braga în Franţa
yy Corin Braga,
Pour une morphologie du
genre utopique,
Paris: Classiques
Garnier, 2018.
care propensiunea spre armonia întregului
se întâlneşte cu instinctul ludic sau cu iri-
zările livrescului. Ritmul interior al naraţi-
unii are o dinamică pulsatorie, când înceti-
nit, de o lentoare ce sugerează încremenirea
eleată a trecutului, când dinamic, alert,
precum în episodul când, la venirea unui
agent, soţia îi reproşează lui Josquin indo-
lenţa, care e, de fapt, un refuz al înregi-
mentării într‑un tipar social prestabilit, ce
conduce la privarea de libertate creatoare,
de iniţiativă: „Ăsta e agent secret de la po-
teră. Staţi jos, domnu’ agent. Cu ce vă pu-
tem. Staţi joooos, vă rugăm, acuma dacă
tot. Agentu’ trăsese puţin de pantaloni în
sus, se aşezase printr‑o mişcare înşelătoare
şi zisese, nu l‑aţi văzut pe Akiba? S‑ar părea
că s‑a ascuns tocmai în casa dvs. Josquin se
uită la Ilona, triumfător, adică vezi? imedi-
at îl recunoşti pe agent! Numai ăştia nu zic
dumneavoastră întreg, doar dvs.! Ilona se
uită la el, adică asta nu te scuteş­te de a‑ţi lua
o slujbă. Josquin se uită la ea, adică de două
zile nu mi‑ai mai dat nimic de mîncare, şi
ea la el, adică azi‑noapte n‑ai venit acasă, şi
el la ea adică privirile înflăcărate pînă cînd
ferindu‑ne/ doar pe‑ascuns ocheade miste-
rioase arunca‑ne‑vom? Paulus Silentiarius,
Anthologia Palatina, cinci roman cu două
sute douăzeci şi unu. Paulus cum? făcu
agentul. Akiba, spuse Josquin. Exact, Aki-
ba, se înfierbîntă agentul, unde este? Cei
prezenţi ridicară din umeri, absenţi. Vă
previn că veţi fi arestaţi pentru (urmă pen-
tru ce)“.
Romanul lui Cătălin Pavel este, însă, şi
un roman despre avatarurile literaturii,
despre seducţiile intertextualităţii, ale cu-
vântului şi ale aventurilor naraţiunii exem-
plare ce caută să restituie fiinţei trecutul şi
esenţa ei („eu cunosc toate poveştile care se
varsă în această poveste“, mărturiseşte
Josquin). Povestea, ca act salvator, ca posi-
bilitate de mântuire, e prezentă încă din
paginile liminare, cu judecata de apoi în
care posibilitatea de mântuire e oferită toc-
mai de povestea spusă în faţa lui Dumne-
zeu, poveste care e legată de alte şi alte na-
raţiuni ce formează un mecanism universal
al prefacerii lumii în „poveste“, în ficţiune,
în parabolă a experienţei vieţuirii care se
literaturizează, devine literatură.
Titlul romanului este, de altfel, cât se
poate de sugestiv, transpunând posibilita-
tea literaturii, ca modalitate compensatorie
a trăirii prin cuvânt, de a fixa în meandrele
şi în ţesătura naraţiunii o întreagă lume,
încremenită în atemporalitatea ficţionali-
tăţii, însă nu mai puţin verosimilă în toate
articulaţiile şi formele sale. Putem vedea în
acest roman, cum remarcă Adriana Bittel,
„construirea cu deplină libertate a imagi-
naţiei a unei lumi de fantasme livreşti hălă-
duind prin realităţi istorico‑geografice
mişcătoare ca nisipul. Plus o vibraţie aparte
a textului, o încredere în puterea cuvinte-
lor, a ritmului şi muzicalităţii lor, de a ţine
pasul cu fiinţa gînditoare şi simţitoare care
le rost(u)eşte chiar şi atunci cînd simte mai
mult decît poate gîndi“. Stilul, cizelat cu
migală de orfevru, are tării ale cuvântului
şi întorsături molatice ale frazei, îmbinând
pasiunea trecutului, structura polifonică a
texturii epice şi jocurile de perspective,
prin care aparenţele şi adâncimile textului
se intervertesc într‑o scenografie carnava-
lescă, ludică şi parodică în egală măsură.
Numele cu trimiteri livreşti (Akiba, lăuta-
rul ţigan Dimitrie Cantemir), erudita de-
tentă parodică, cu reflexe livreşti („Cînd să
soarbă din cicoare însă, iată că pe scara în
spirală ca desenele lui da Vinci despre miş-
carea diacronică a elicei apăru o femeie,
posibil o roşcată somptuoasă, sau poate
doar un nu descendant un escalier, cu ochi
în care irizau anluminurile din o mie de
Très Riches Heures“), conturează o atmo-
sferă de epocă ce reconstituie culoarea şi
aromele trecutului, astfel că romanul pica-
resc, romanul istoric şi paradoxurile bio-
grafiei ficţionale se îmbină în mecanismele
acestei naraţiuni complicate, sugestive şi
paradoxale.
Mixtură de povestiri trăite sau imagina-
te, romanul Chihlimbar se detaşează prin
verva poematică a unor descrieri, dar şi
prin fascinaţia policromiei erudite a recon-
stituirii, prin jocul de absenţe şi prezenţe,
de lentori sau ruperi de ritm al naraţiunii.
Căutările şi peripeţiile lui Josquin des Prez
nu se derulează doar în lumea ficţional‑re-
ală a trecutului, ci şi în lumea ideilor şi a
misteriilor unui univers labirintic şi amăgi-
tor. Hermeneutica trecutului pe care o în-
făptuieşte, cu ochi precis de arheolog, scri-
itorul e însoţită de o, nu mai puţin
relevantă, hermeneutică a pasiunilor şi a
senzualităţii, construită printr‑o tehnică
deplin asumată a intensităţii şi a reculului.
Chiar dacă i s‑a reproşat autorului densita-
tea narativă sau ignorarea distanţării faţă
de text, romanul lui Cătălin Pavel este o
reuşită epică, iar călătoria lui Josquin, de la
Calais la Callatis, pentru a o regăsi pe Ilo-
na, iubita sa, poate fi percepută ca o regre-
sie înspre un trecut esenţial. Călătoria poate
simboliza regăsirea identităţii esenţiale a
fiinţei, cu abandonarea interesului pentru
aspectele marginale, secundare, periferice,
ce devin aproape subversiuni sau reziduuri
textuale.
Parodicul, limbajul neologic, ideatic (se
folosesc cuvinte ca indemnizaţie, „clirono-
mie“, „simptome nesistematizabile“, cauţi-
une, se vorbeşte despre „stigmatul inadap-
tabilităţii“, „abscisa timpului“, categorii,
interfaţă etc.), reflecţiile cu iz filosofic fac
din roman un pretext de meditaţie asupra
lumii („Concepţiile mele, remarcă la un
moment dat Josquin, n‑au nicio aplicabili-
tate, şi apoi eu nu ştiu să exagerez decât la
nivelul ideilor, or, un justiţiar trebuie să
exagereze la nivel practic“). Roman frescă
şi roman al memoriei, Chihlimbar este, în
acelaşi timp, şi un roman al căutării fericirii
prin iubire, printr‑un joc al apropierii şi al
depărtării, al seducţiei intimităţii şi al re-
staurării trecutului prin imersiunea în
imaginar. Captivitatea în mecanismele isto-
riei este, ne sugerează autorul, relativă. Li-
teratura are şansa de a oferi tehnici alterna-
tive, compensatorii, pentru legitimarea
identităţii fiinţei prin cuvânt. Abundenţa
detaliilor, episoadelor şi scenelor este du-
blată, pe parcursul romanului, de o scriitu-
ră proliferantă, într‑o euforică dezlănţuire
imagistică, care ar fi putut, uneori, să mi-
zeze şi pe cartea temperanţei, a discreţiei
sau a sugestiei ficţionale.
n
Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 11
 Actualitatea bură – nu e decât un spectaculos exerciţiu
polemic, ca în nenumărate cazuri, în poe-
trăită liric zia sa ironică, autoironică, denunţând ava-
tarurile existenţiale într‑o lume/societate
opresivă, defunctă („– Am fost anchetat,
Constantin Cubleşan acuzat/ că am strămutat, creştineşte/ din
bătătură/ un cimitir/ de origine ligură// –
xx […] în numele optzecismului de pretutin-
deni“ (Legitimaţia Schengen), afişând, ca
într‑o sinteză asumată, statutul unui repre-
zentant major, referenţial, al acesteia. E un
interpret al cotidianului celui mai tern, ridi-
cat la nivelul simbolisticii existenţiale („Cân-
tă broaştele/ la conacul logofătului Conachi/

D isponibilitatea opt- Am primit ameninţări telefonice/ cum că orăcăie/ ca în paginile grecului Aristofan//
zeciştilor de a trata îmi va fi răpită Maria‑Luiza,/ copila/ (chiar Ai cui suntem/ când se îngână ziua cu noap-
într‑o manieră ludică di- şi umbra,/ Caribda şi Scylla)“ – Lucianogra- tea,/ când camera conachiană/ seamănă/ cu
versele aspecte ale coti- mă 2012). celulele/ deţinuţilor politici de la Sighet?//
dianului dramatic (de la Lumea, ce îi apare în receptare poetică Doamne, giudecătoriu drept/ câtă deşertă-
vremea aceea) a fost dez- oarecum fragmentată, este trăită liric, cu ciune/ în clepsidra cu monade sinucigaşe!“
voltată diferit de poeţii emoţia reţinută, cenzurată, a unui observa- – Conacul Conachi de la Tecuci). Colegialita-
(mă refer doar la poeţi, tor sentimental („mă trezii din visarea visă- tea/prietenia celor apropiaţi e animată de
acum) care aparţineau rii“), pentru care temele majore – viaţa, po- umorul subtil al evocării unor participări la
generaţiei, fiecare expri- ezia, scrisă „în atelierul de potcovit inorogi“ factologii mereu banale („Dar unde îmi sunt
mându‑se în manieră proprie, fiecare după – rămân obsedante, prezenţe vii, chiar dacă ochelarii? Mă trezii întrebând…/ – Văzut‑ai
propria viziune asupra lumii, fiecare afir- poetul apelează mereu la o ironie evocatoa- Cassiane? /…/ Gellu trebuia să participe la o
mându‑şi o structură individualizată în re, ca un soi de mască protectoare a propriei înmormântare/ eu, la centenarul muzeului
cultivarea discursului liric. Între cei care fiinţe, vorbind, bunăoară, despre Moarte – baaadean «Vasile Pârvan»“ – Unde mi‑s, visă-
şi‑au construit un edificiu poetic cu totul „Bate la uşă/ fără coasă/ Doamna senzuală/ tori, ochelarii?, sau: „Îmi imaginez că în pri-
aparte pe coordonata ironică, sarcastică, precum cocoşul de tablă de pe casă// Şi ma crâşmă/ Voi ciocni un pahar cu Ion
a… jocului de‑a cuvintele, este Lucian Va- ne‑ntreabă/ sfioasă: – Domnule optzecist/ Mureşan./ Că pe o bancă voi schimba cărţi
siliu, o voce inconfundabilă azi în poezia (zice ironică,/ mă descoasă…)/ nu doriţi să rare/ Cu Marta Petreu./ Că în biserică mă
noastră actuală, impunându‑se în totul ca vă servesc, amical,/ cu un pahar de Tămâ- voi ruga cu Adrian Popescu/ Şi cu Ion Pop“
un creator de lumi fals fanteziste în care ioasă?“ – Lucianogramă cotnariană –, dar, – Şcoala Ardeleană). Livrescul devine astfel
dramaticul, chiar tragicul, ocupă subteran mai ales, despre propria‑i biografie fixată în cozerie intelectuală, iar halourile religioase,
dimensiunea enigmatică a unei mitologii parametrii istoriei reale: „Am cercetat/ gro- frecvente de altfel, motive de exorcizare insi-
(Radu G. Ţeposu) groteşti, ce‑şi face pre- movnice, calendare, vechi agende// Şi ce am nuată a trăirilor păcătoase în actualitate: „La
zenţa în factologia curentă a unei istorii aflat?/ Tatăl meu, Ştefan/ s‑a născut într‑o zi început a fost Cuvântul/ şi Cuvântul era la
(naţionale) maculate politic şi moral, pe ca- de luni./ Era 1 iunie 1908, în Berladul (Bâr- bunica…/ Ne vorbea/ despre cum a crezut
re poetul o denunţă implicat fiinţial în de- ladul/ Bârladul) Baadul/ negustorilor Tache, în monarhie/ şi s‑a trezit cu doi fraţi/ prizo-
mitizarea ei. Jocul unei inocente repetări, Ianke şi Cadâr (…) Mama mea Elisabeta mă nieri de război în Uniunea Sovietică// Des-
cu diferite accente, a nominalizărilor ver- născu/ la un an după moartea lui Stalin/ la pre cum s‑a trezit cu soţul internat/ în Spita-
bale – „Voiam să‑l fac praf,/ încât am conti- 1000 de ani de la Marea Schismă/ la 100 de lul de Psihiatrie de la Iaşi// Despre cum a
nuat turuiala:/ Pafta, musaca, iaurt, kefir,/ ani de la/ inventarea acordeonului/ şi 100 de crezut în Primăvara de la Praga/ şi s‑a trezit
(nu mă mai opream cuvinte să înşir)/ ca- ani de când marele scriitor, Lev Tolstoi,/ operată/ în Spitalul Colţea din Bucureşti
cealma, salcâm, sacâz, cerdac/ (voiam să‑i trecea Prutul pe la vama/târgul Sculeni“ (…) Bunica de la Bârlad/ ar fi putut fi/ Buni-
vin, poeticeşte, de hac)/ conac, sarma, taifas, (Arbore genealogic). ca de la Arad/ Bunica de la Belgrad/ Bunica
caldarâm/ (dovedeam a mă trage de la Recentul volum, Cod numeric personal de la Bagdad” (Bunica în Primăvara de la
Râm)/ Mahala, pehlivan, sofa, serai/ (ames- (Bucureşti: Cartea Românească, 2018), re- Praga).
tecam în ceai o aripă de rai)/ şandrama, si- suscitează astfel atmosfera şi maniera pole- Discursul poetic al lui Lucian Vasiliu,
pet, caimac, chilipir/ (mă trezeam recitând mică a atitudinii generaţiei optzeciste, a derulat pe schema unor evocări cu picante-
din Dimitrie Cantemir)“ ş.a.m.d., Haraba- programului acesteia („optzecist al secolului rie, voit narative, se identifică în ceea ce în-
suşi numeşte „o colosală clepsidră de Cuvin-
te“, numai că nimic din aceste jocuri,
oarecum bizare, nu este întâmplător, căci
poeticul din propriile trăiri (febrile) ia de fi-
ecare dată anvergura unor descripţionări
epocale, a unor factologii frisonate de istorii
abuzive, tablouri marcate cu un bisturiu ca-
ricatural, dacă se poate spune aşa, mereu
dezinvolt şi insinuat inocent, oniric („În loc
• Din numărul pe martie al revistei Steaua reţinem în pri-
de tancuri, defilau cărţi…/ Eram la Cernă-
mul rând portretul Doinei Cornea, aşa cum reiese acesta din
uţi, la Cracovia, la Tiraspol?/ Într‑o prome-
recenzia lui Ion Piţoiu a cărţii lui Cornel Jurju, Dincolo de zid
nadă nocturnă/ flancat de clădiri vetuste,//
(despre care şi în revista noastră a fost publicată o recenzie, scrisă de Cristian Vasile,
evreieşti, armeneşti. Poloneze,/ austriece,
specialist în problemele vechiului regim). Notabil este şi textul Casa onirică de Ruxandra
ruseşti, tătărăşti…// De după un platan cu
Cesereanu referitor la cartea Irinei Petraş, Viaţa mea de noapte. Scriitoarea clujeană este
epidermă canadiană/ se ivi POETUL…/ –
socotită al treilea autor din literatura română actuală, care concepe un jurnal de vise
Sunt Puşkin, se recomandă într‑o/ impeca-
(după Corin Braga şi Mircea Cărtărescu). Grupajul poetei nativ americane Joy Harjo (n.
bilă rusă […] La un pas de noi, Crimeea şi
1951) – tradus şi prezentat de Alex Văsieş – este remarcabil: „Lumea începe la o masă
frumoasa Calipso// luna mai a anului 1814:
de bucătărie. Indiferent de orice, trebuie să mâncăm ca să trăim.// ... Poate lumea se va
Odessa,/ «Prizonierul din Caucaz», «Fântâ-
încheia la masa de bucătărie, în timp ce noi râdem şi plângem, mâncând ultima dulce
na din Bahchisarai»,/ «Şalul negru» şi pa-
îmbucătură.//” Consistentul dosar de 11 pagini dedicat poeţilor nedebutaţi până în
şoptistul nostru Negruzzi/./ Flacăra unui
momentul de faţă – conceput de Vlad Moldovan şi Mihnea Bâlici – este unul din centre-
chibrit suedez/ făcu explozie în întunericul
le de greutate ale numărului. Postdouămiism „extrem”, hegemonia digitalului şi a cultu-
visului meu homeric” – Simfonia a 14‑a sau
rii pop, ironie şi pastişă etc. Autori: Elena Boldor, Mircea Andrei Florea, Teona Galgoţiu,
lista lui Vladimir Putin).
Lucian Brad, Irina Temneanu, Valeriu Cuc, Deniz Otay.
Polemică funciarmente, poezia lui Lu-
cian Vasiliu se înscrie sub semnul acelei
• Pe coperta revistei ieşene, un poem de Marta Petreu care
noi ordini „mondiale a lecturilor“, pentru
poate fi interpretat ca explorare a arhetipului animus (dar
„instituirea unei noi discipline a cititu-
şi ca un comentariu la Zohar). Incitant – disociat şi rizoma-
lui!“, care face din sarcastica reflexivitate a
tic – textul Dog’s Diary (din vremea cîinelui sub acoperire involuntară) de Dan Bogdan
discursului său o paradigmă originală în
Hanu. Reţinem şi poezia erotică Senza titolo de Giorgio Caproni, tradusă de Nicolae
cadrul desfăşurării demonstraţiei prozo-
Ionel. Corectând traducerea unui prieten (Mario Şerban, care are în proiect o nouă
dice optzeciste, clasicizată de‑acum în fe-
traducere de Eminescu în engleză) a poeziei Odă (în metru antic), mi-a atras atenţia
lul său nonconformist.
analiza minuţioasă (poate totuşi prea „cuminte”) a lui Liviu Chiscop dedicată concisei
capodopere eminesciene. (Ş.B.) n

12 • APOSTROF
 George Coşbuc
– centenarul morţii

George Coşbuc
– popasul clujean –
Mircea Popa

P oet de impresionantă construcţie epică,

George Coşbuc a fost şi el clujean timp
de doi ani şi jumătate. Născut la 20 septem-
brie 1866 la Hordou, lângă Năsăud şi tre-
cut la cele veşnice în 1918 (s-au împlinit în
această luna o sută de ani de la moarte), în
urma absolvirii liceului din Năsăud, fami-
lia, care avea în spate un lung şir de preoţi,
l‑a destinat carierei preoţeşti şi l‑a dus la Se-
minarul greco‑catolic din Gherla. Temân-
du‑se că ar putea rămâne în închisoarea de
teologi, tânărul Coşbuc, care n‑avea nicio
înclinaţie spre cariera preoţească, a făcut ră-
tăcit unul dintre actele trebuitoare la dosa-
rul de înscriere la Gherla. La întoarcerea
acasă, şi‑a pledat din nou cauza pe lângă
părintele său, rugându‑l să‑l lase să plece la
studii la Cluj. Cu concursul mamei, a reuşit
să‑şi înduplece tatăl, astfel că, la 13 august
1884, el se adresa cu o cerere administraţiei
fondurilor grănicereşti, solicitând un sti-
pendiu pentru studiile viitoare de la univer-
sitate. La data de 1 septembrie, primea deja
răspuns că i s‑a aprobat un ajutor de 200 de
florini pentru anul şcolar în curs. Cu spe-
ranţa că se va descurca cumva cu banii, la
începutul lunii septembrie pleacă spre Cluj,
hotărât să ia în piept viaţa şi sperând că va
putea urma cursuri de „iură“ şi de filosofie,
singurele facultăţi mai aproape de vocaţia sa
literară. Aceasta s‑a manifestat impetuos în-
că de la o vârstă fragedă, una dintre primele
poezii care ni s‑au păstrat, Pe cer, datând de
la vârsta de 14 ani. E de menţionat apoi fap-
tul că, după debutul său poetic din „Şcoala
• George Coşbuc
practică“ a lui Vasile Petri din Năsăud, nu-
mele lui pătrunde şi în coloanele revistei it să‑şi comande altele: „Cu papucii am avut conducerea societăţii, tinerii săi colegi pro-
„Familia“ de la Oradea, unde, în numărul mare val. A căpătat ochi de găină [= bătă- clamându‑l pe noul venit „membru de în-
din 18/30 noiembrie 1884, el este prezent tură – n.n.] şi n‑am putut umbla deloc şi credere“. Era deja o primă biruinţă a tână-
cu o prelucrare după Petøfi. am fost silit să‑mi fac papuci comozi, dar rului literat, care avea de gând înainte de
Când ajunge la Cluj, în septembrie nici cu ei n‑am putut umbla. Acuma port toate să‑şi urmeze vocaţia literară, aşa după
1884, primul lucru pe care îl face e să‑şi li-
nişte papuci vechi“. Stipendiul întârziind, e cum îşi aminteşte mai târziu şi colegul său
niştească părinţii cu privire la situaţia lui,
nevoit să scrie din nou acasă, solicitând de cameră: „Am locuit cu George într‑un
astfel că, la 22 septembrie, el le adresa aces-
grabnic măcar 5 florini „ca să‑i capăt până cvartir mai multe luni. Pe atunci citea din
tora cea dintâi epistolă, în care le dădea
detalii despre modul în care s‑a instalat. marţi, deoarece miercuri e prima octom- literatura germană pe Schiller, Goethe şi
Iată ce le scria cu acest prilej : „Iubite tată! brie şi trebe să mă încartirez“. Într‑adevăr, poeziile lui Petøfi traduse în limba germa-
Cost mi‑am luat cu 11 florini/ la o ungu- de la 1 octombrie s‑a mutat în locuinţa nă, iar în biblioteca universităţii, îndeosebi
roaică; mâncăm vreo şase‑şapte români la- unui cunoscut de la Năsăud, mai mare cu în lunile de iarnă, răsfoia cărţi şi reviste
olaltă. Cuartir n‑am. Trăiesc într‑un făgă- un an decât el, Leon Scridon, aflat în al care se potriveau cu înclinaţiile sale literare,
dău, unde am închiriat o chilie cu 10 fl. doilea an la Drept, cu care a împărţit cvar- urmând totodată şi indicaţiile profesorului
până la prima, trei inşi. De la 1 octomvrie tirul. Acesta, ştiind că George scrie versuri, de limba şi literatura română, Grigore Si-
mă voi muta în cvartir separat“. Dacă pro- l‑a luat cu el la şedinţa de constituire a so- laşi, conducătorul românilor din Cluj de pe
blema locuinţei a fost rezolvată pentru cietăţii studenţeşti româneşti „Iulia“, pa- vremuri, ocrotitorul şi îndrumătorul stu-
moment, mare necaz are din pricina ciubo- tronată de profesorul Grigore Silaşi. Recu- denţilor universitari români. Tot la îndem-
telor, deoarece cele vechi i‑au rămas strâmte noscându‑i‑se calitatea de poet, a fost ales, nul acestui profesor, a tradus din nemţeşte
şi îi provocau răni la mers, astfel că a trebu- prin insistenţele lui Leon Scridon, chiar în 

DOSAR Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 13

 lia“ a studenţilor români universitari, Sla-
poemul Zlatna de Martin Opitz, pe care l‑a
publicat în «Tribuna» din Sibiu. Îmi rea-
mintesc plimbările ce le făceam cu dânsul
pe dealul Feleacului. Din vârful lui priveam
spre falnici munţi din Valea Rodnei. Când
suiam pe deal, George cânta: «Pe dealul
Feleacului/ Iese umbra Iancului/ Şi jeleşte
şi se plânge/ Că Ardealu‑i plin de sânge»“.
Pe lângă aceste excursii din jurul Clujului,
tânărul student este un client obişnuit al
bibliotecii facultăţii, unde citeşte şi se adân-
ceşte în studiul poeţilor clasici latini, pen-
tru care avea o mai veche afinitate. Profi-
tând de faptul că în liceu fusese bun la
limbile clasice, plăcându‑i să traducă din
latină şi greacă, dar şi din germană, el îşi
continuă aici munca de traducător citind cu
asiduitate marii poeţi germani, făcându‑şi
notiţe şi copiindu‑le unele creaţii. Limba
maghiară îi dădea încă mari bătăi de cap,
deoarece cunoştinţele sale în domeniu erau
destul de precare, ceea ce‑l determină să
părăsească oraşul ori de câte ori are ocazia,
plecând de multe ori acasă sau prin satele
din jurul Năsăudului unde avea rude. E
vorba mai ales de localitatea Harina, unde
sora sa Anghelina era căsătorită cu preotul
locului şi la care îi plăcea adeseori să zăbo-
vească. Nu putea întinde însă coarda prea
mult, deoarece regulamentul universitar îi
pretindea o anumită frecventare a cursuri-
lor şi seminariilor, stipendiul primit fiind
condiţionat de promovarea în fiecare se-
mestru a cel puţin două examene şi de o
frecvenţă mulţumitoare. Timiditatea sa
proverbială, ca şi izolarea în care‑i plăcea
să‑şi facă lecturile i‑au creat anumite difi-
cultăţi în modul de adaptare, mai ales că
împotriva profesorului său, Silaşi, au fost
puse la cale şi unele demonstraţii studen-
ţeşti, cu scopul de a‑l scoate din universita-
te, pe motiv de agitaţie „daco‑română“.
Acesta era suspectat pentru faptul că ar fi
ţinut studenţilor prelegeri în limba română
şi pentru că ar fi dat o prea mare amploare
activităţilor lor literare şi artistice în cadrul
societăţii „Iulia“. Nu era deloc agreat faptul
ca „operatele“ studenţeşti erau prezentate
în limba română, că se ţineau şedinţe pu-
blice la care luau parte cetăţenii români ai
urbei, bucurându‑se de recitări de poezii
româneşti, de cântece şi dansuri naţionale
sau de piese puse în scenă de trupe de dile-
tanţi. Originar din Beclean, profesorul Si-
laşi era la acea oră un cărturar iubit şi res-
pectat pentru cultura sa temeinică, pentru
studiile şi lucrările pe care le publicase, în-
tre care figura la loc de cinste cartea Renaş-
terea limbii române în vorbire şi scriere (Gher-
la, 1879‑1885), dar şi pentru cea intitulată
Discuţiuni filosofice şi istorice maghiare privi-
toare la români (Cluj, 1879). Cărţile, discu-
tate şi lăudate de presa transilvană, l‑au
impus atenţiei Academiei Române, care l‑a
ales membru al său, fapt care stătea ca un
ghimpe în coastă colegilor săi maghiari ul-
trareacţionari. Este motivul pentru care în
toamna anului 1884 societatea „Iulia“ a
fost desfiinţată, iar profesorul Silaşi scos de
la catedră, în urma unor demonstraţii de-
şănţate ale studenţilor maghiari, care i‑au
vandalizat casa, aşa cum relatează „Tribu-
na“ lui Slavici de la Sibiu. Acesta scrisese în
ziarul său despre excesele tineretului şovin
maghiar, care, în mai 1884, devastase casa
profesorului român, casă aflată pe strada
Bisericii Ortodoxe, vis à vis cu biserica ro-
mânească din Deal. Despre societatea „Iu-
14 • APOSTROF
vici va reveni şi în alte articole scriind şi
despre Clujul universitar românesc, cerând
informaţii şi despre alţi profesori care func-
ţionau aici, cel cu care se află în schimb
epistolar pe această temă fiind Iuliu Coro-
ianu. Acesta îi trimitea, de pildă, în februa-
rie 1885, textul cuvântării pe care aprigul
patriot român o ţinuse cu ocazia concertu-
lui dat de tinerimea universitară clujeană.
E de aşteptat ca la toate aceste manifes-
tări să fi fost de faţă şi tânărul nostru
poet, care se afla în grupul susţinătorilor
declaraţi ai profesorului său. În atari condi-
ţii, când prigoana împotriva limbii române
a căpătat accente tot mai vizibile, aversiu-
nea sa împotriva mediului studenţesc de la
Cluj l‑a marcat tot mai profund, fiind core-
late cu căutările sale tot mai insistente de a
găsi o soluţie salvatoare, care să‑l scape din
acest mediu. Pentru a‑şi marca detaşarea
tot mai vizibilă, el şi‑a concentrat atenţia
asupra unor colaborări la publicaţiile româ-
neşti transilvănene, cum ar fi „Cărţile să-
teanului român“ de la Gherla, unde, în
aprilie 1886, i se tipăreşte anecdota popu-
lară Lupii ţiganului, datată „Cluj, faur
1886“, sau la „Tribuna“ din Sibiu, unde tri-
mite sistematic o serie de balade şi poveşti
de mai mare întindere. Printre acestea se
numără şi poemul Atque nos, poem cu o
puternică încărcătură naţională, care apare
cu datarea însemnată de poet, „Cluj, fe-
bruarie, 1886“. Poemul oglindeşte în bună
măsură starea sa de spirit din aceşti ani, tot
mai marcaţi de sistarea societăţii „Iulia“ şi
de persecuţiile îndreptate împotriva profe-
sorului său. Retragerea în munca literară
era un alt mod de a riposta la vexaţiile celor
din jur, prin refugiul tot mai subliniat
într‑o idealitate compensatorie. Principala
lui preocupare din aceşti ani a fost aceea de
a gândi o amplă antologie de poezii gre-
ceşti, pe care dorea s‑o dea publicităţii. Din
câte suntem informaţi, colecţia sa cuprin-
dea deja 480 de poezii, culese din 92 de
autori, şi ea ar fi asigurat, potrivit vederilor
sale, o puternică sursă de informare şi de
receptare lirică a unei direcţii poetice pe
care el o aprecia în mod deosebit, punând‑o
alături de clasicitatea latină pe care o frec-
venta cu asiduitate. Atmosfera puţin priel-
nică din universitate l‑a determinat, aşa
cum spuneam, să stea cu lunile pe acasă,
făcând lecturi şi scriind versuri, făcând vi-
zite pe la rudele din satele vecine şi înde-
lungi plimbări pe dealurile din jur. Om al
câmpului şi al naturii, Coşbuc iubea cu ar-
doare cântecele şi tradiţiile ţăranului, şi pe
oriunde umbla îşi umplea notesul cu în-
semnări şi observaţii pe care le‑a folosit mai
târziu în articolele sale despre mitologia şi
patrimoniul popular. În urma acestor con-
tacte cu păstrătorii bogăţiilor de înţelep-
ciune ale poporului, a ajuns mai târziu
unul dintre cei mai informaţi comentatori
de tradiţii populare, de proverbe şi expresii
ale înţelepciunii oamenilor de la sate, aple-
carea spre modul popular de a fi şi a conce-
pe lumea prilejuindu‑i, chiar mai târziu,
după stabilirea la Bucureşti, multe colabo-
rări la „Albina“ şi la alte reviste literare pe
astfel de teme caracteristice. Mai puţin in-
teresat de materia aridă a lecţiilor, el îşi pe-
trecea majoritatea timpului în preajma căr-
ţilor, a convorbirilor cu colegii şi a
refugiului acasă, în zona atât de familiară a
satului românesc. Aceasta cu atât mai mult
DOSAR
cu cât nevoile materiale îi stăteau mereu în
faţa ochilor, deoarece puţinul ajutor primit
ca stipendiu din fondurile grănicereşti era
neîndestulător.
În căutare de noi soluţii pentru existen-
ţă, el îşi îndreaptă atenţia tot mai mult spre
literatură. Începuse de puţină vreme o tra-
ducere din poetul german Zedlitz, intitula-
tă Cuvintele Coranului, care îi apare în
aceeaşi revistă (nr. 11‑12, februarie‑martie
1884, p. 373), spre a‑şi intensifica legături-
le cu „Familia“, unde o primă prezenţă este
semnalată la „Poşta redacţiei“ din octom-
brie 1884, cu traducerea după Petøfi, Aş
vrea să fiu, semnată cu pseudonimul C.
Boşcu. Ea are următoarea înfăţişare: „Aş
vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac‑ai fi./
De‑ai vrea tu să fii rouă, eu m‑aş preface‑n
floare /Şi m‑aş preface‑n rouă, atunci când
ai fi soare:/ Şi‑a noastre inimi frage etern ni
le‑am uni“. Tot în acest timp, scrie Filosofii
şi plugarii pe care o trimite la „Tribuna“ din
Sibiu unde apare în decembrie 1884 sub
acelaşi pseudonim, C. Boşcu. Slavici însuşi,
preocupat să adune în jurul ziarului său o
grupare de literaţi locali, îi răspunde prin-
tr‑o scrisoare, trimiţându‑i şi volumul de
poezii de Eminescu, în ideea că‑l va stimu-
la, alăturând totodată şi volumul său Novele
din popor spre a fi mai convingător. Din
păcate, pachetul se reîntoarce nedesfăcut de
la Cluj, semn că destinatarul nu fusese aca-
să. Era dus la Năsăud unde petrecea o bună
parte din timp, pregătindu‑şi examenele.
În acelaşi timp, urmărea cu mare interes
procesul redactorilor „Tribunei“, în care
erau implicaţi Slavici şi Cornel Pop‑Păcu-
rar, acesta din urmă fiind întemniţat chiar
la Năsăud, de unde directorul „Tribunei“
primea numeroase relatări despre starea
colaboratorului său de la gazetarul locului,
Ion Macavei. Acuzaţi de agitaţie împotriva
statului, cei doi stârnesc un adevărat val de
admiraţie printre români, pentru modul
demn şi curajos în care îşi apără cauza în
faţa procurorului de la Cluj, numeroase
scrisori pe această temă venind să‑i încura-
jeze şi să le susţină moralul. Faptul e în
măsură să‑i mobilizeze şi pe studenţii clu-
jeni, care expediază acestora o telegramă de
simpatie, solidarizându‑se cu acţiunea lor.
Informat despre acţiunea lor, Senatul îi
amendează cu o sumă importantă, pe care
ei o contestă la ministrul de resort, fără
rezultate mulţumitoare însă.
Î n ceea ce‑l priveşte, tânărul Coşbuc se va
adânci în preocupări tot mai insistente
pentru prepararea unor examene, de trece-
rea lor depinzând primirea pe mai departe a
stipendiului grăniceresc. Cel mai la îndemâ-
nă îi va fi cel care are ca tematică istoria şi
literatura Greciei antice, pe care îl trece în
mai 1885. Nu se va omorî în continuare cu
studiul, preferând să se ocupe, la sugestia lui
Silaşi, de traducerea frumosului poem al lui
Martin Opitz, Zlatna, pe care‑l trimite „Tri-
bunei“. Traducerea îi va apărea acolo la sfâr-
şitul lui mai şi începutul lui iunie 1885, con-
firmându‑i, oarecum, încrederea în sine şi
dându‑i aripi să‑şi continue activitatea de
poet. Va scrie alte câteva poezii, dar, deo-
camdată, se va limita la colaborarea la revista
„Cărţile săteanului român“, scoasă de Ion
Pop‑Reteganul la Gherla, unde, în numărul
din aprilie, îi apărea una dintre povestirile în
versuri. Va relua colaborarea la „Tribuna“ şi
la „Biblioteca poporală“ întreţinută de
aceasta, în directorul căreia îşi pune tot mai
multe speranţe. E momentul în care îşi ia
inima‑n dinţi şi‑i scrie lui Slavici, destăinu-
indu‑se asupra greutăţilor prin care trece,
mai ales că presimte tot mai multe dificul-
tăţi legate de însuşirea precară a limbii ma-
ghiare. În scrisoarea trimisă acestuia îi măr-
turisea deschis: „Cu ungureasca o duc greu,
cu viaţa rău: nu‑mi restează decât să las Filo-
sofia baltă şi de la toamnă s‑apuc patrafirul
şi psaltirea şi să merg în seminariu. Te rog
deci pe D‑ta, dacă se poate, să binevoieşti
a‑mi mijloci un mic ajutor din fondul Insti-
tutului tipografic, prin ceia ce m‑aş deobliga
a scrie în foişoara „Tribunei“ regulat şi ades,
atât proză cât şi poezie şi aşa, după cum ar
cere condiţiunile puse de D‑voastre“. Im-
presionat de soarta tânărului căruia îi revela-
se oarecum talentul poetic, Slavici îi răspun-
de la 22 martie 1886, felicitându‑l pentru
colaborările trimise şi dându‑i o proximă
întâlnire ca să se cunoască personal, peste
puţină vreme, când urma să vină la Cluj, în
legătură cu procesul „Tribunei“. Amânân-
du‑se deocamdată termenul înfăţişării,
Coşbuc nu‑l mai aşteaptă, plecând acasă să
se trateze de friguri, astfel că cei doi nu se
vor întâlni la data cu pricina. Reîntors, scrie
în urma unui pariu cu colegii poezia Cântec,
care apare în „Tribuna“ la începutul lunii iu-
nie 1886, ceea ce‑i aduce stima şi preţuirea
celor din redacţie. Acum prezenţa sa este tot
mai des consemnată la întâlnirile studenţeşti
care au ca obiect exprimarea simpatiei pen-
tru Silaşi, dar şi cu manifestarea talentului
său poetic în cele mai diverse situaţii. Astfel,
colegul de cameră din acea vreme îl surprin-
de „aşezat la un colţ de masă“ şi „întreţinând
convivii cu anecdote şi improvizări în ver-
suri“. Tot mai convins că numai de la litera-
tură i se poate decide schimbarea destinului,
îl bate gândul să plece la Bucureşti, dar apro-
bările de drum nesosindu‑i la timp, se reîn-
scrie în anul al iii‑lea la Filosofie, sperând că
poate lucrurile se vor schimba în bine. Cum
nu se conturează nicio perspectivă la ori-
zont, el continuă să le dovedească colegilor
abilitatea de a versifica şi una dintre aceste
poezii, ajunsă în păstrarea unuia dintre co-
legi, poate fi văzută la Arhivele Statului din
Cluj, unde a parvenit prin intermediul frate-
lui său, Leon. Poezia, pe care o publicăm în
paginile următoare, pare a face parte din ci-
clul Baladelor şi idilelor, fiind vorba de o im-
provizaţie pe tema mentalităţii ţărăneşti tra-
diţionale, care pune în inferioritate familiile
care au fete, în comparaţie cu cele beneficia-
re de ajutorul băieţilor. Disputa pe aceasta
temă se consumă în discuţia dintre o fată şi
mama ei, aceasta din urmă fiind hotărâtă
să‑şi susţină cauza, prin enumerarea multe-
lor atribuţii care revin unei fete zi de zi la o
casă de gospodar. Deşi mai mult un bruion
decât o poezie finisată, aceasta, rămasă ine-
dită până azi, poate fi aşezată fără reţinere
alături de altele din acest ciclu, cum ar fi Nu-
mai una, Duşmancele, La oglindă etc., ea re-
prezentând, prin notaţiile ei proaspete, nu-
cleul mai multor idile viitoare, inclusiv cea al
cărei prim vers este „Eu mi‑am făcut un
cântec...“ Manuscrisul, compus din pa-
tru‑cinci foi disparate, cu destul de multe
ştersături şi intervenţii ulterioare, dovadă a
inspiraţiei de moment, a fost făcut cunoscut
de noi prin intermediul revistei „Mişcarea
literară“.
Reîntorcându‑ne la aceşti trei ani petre-
cuţi de poet la Cluj, trebuie să observăm
mai cu seamă starea de provizorat trăită aici
şi dorinţa permanentă de evadare într‑un
spaţiu mai prietenos sub raport etnic. Deşi
nu ajunge propriu‑zis în situaţia de a răbda
de foame, prin evadările deja obişnuite la
prieteni şi la familiile cunoscute din satele
de lângă Năsăud, dar şi prin contactul ne-
mijlocit cu oamenii din satele româneşti din
jurul Clujului sau prin cele devenite prover-
biale în zona Munţilor Rodnei, la stâne
ciobăneşti şi la oameni înfrăţiţi cu natura,
poetul va trăi mereu sub impresia provizo-
ratului şi a unei iminente evadări dintr‑un
Cluj tot mai apăsător şi mai inospitalier.
Perspectiva de a termina studiile universita-
re la Cluj i se pare tot mai iluzorie, iar pleca-
rea la Bucureşti tot mai îndepărtată. Singu-
ra nădejde îi stă în Slavici, căruia îi scrie din
nou disperat în august 1887, punând de
data aceasta problema mai tranşant decât
altădată: „Cu începutul anului viitor am să
intru ca teolog al seminarului din Gherla;
trebuie să întrerup studiile filos, dacă cum-
va nu le‑am şi finit! Mama, şi îndeosebi tata,
vrea cu orice preţ numai popă să fiu [...] Şi
poţi vedea, domnule Slavici, că sunt necăjit
în toate.“
Scrisoarea sa va avea de data aceasta
efect. Având în vedere că „Tribuna“ îi publi-
• Facsimil Coşbuc.
case deja în „Biblioteca poporală“ cinci
dintre producţiile epice mai întinse, între
care: Blestem de mamă (nr. 13), Pe pământul
turcului (nr. 17) în 1885; Fata Craiului din
Cetini (nr. 23), Draga mamei (nr. 25) în
1886; Fulger (nr. 33 ) în 1887, Slavici este
hotărât să‑i ofere un post de redactor la zia-
rul său. Aceasta cu atât mai mult cu cât
scrisul său dovedea tot mai multe afinităţi
cu şcoala „realismului poporan“ al „Tribu-
nei“, stil pe care Slavici voia să‑l dezvolte şi
să‑l încetăţenească în literatura Transilvani-
ei. În perioada studiilor sale clujene, Coşbuc
publicase la „Tribuna“ un număr de 4 bas-
me, 3 snoave, 3 balade, 1 legendă şi 1 cân-
tec, ceea ce reprezenta o carte de vizită des-
tul de frumoasă. Pe de altă parte, mediul
literar de la Cluj, unde apărea revista lui
Meltzl „Acta comparationes“, îi statornicise
interesul pentru etnografie şi folclor şi pen-
tru aşa‑zisul curent herderian. Revista be-
neficia şi de o rubrică intitulată „Petöfiana“,
care îşi propunea să popularizeze opera
poetului maghiar printr‑o propagandă sis-
tematică, facilitând traducerea operei sale la
cât mai multe popoare, de unde şi interesul
pe care‑l vor stârni scrierile acestuia pentru
Coşbuc. Năsăudeanul Lucian Valea, care a
scris în mai multe rânduri despre activitatea
poetului, a surprins o altă notă caracteristi-
că pentru perioada sa clujeană: „Deşi scurtă
ca durată – venise la facultate în toamna
DOSAR
anului 1884 şi‑o părăsea în pragul toamnei
anului 1887, perioada clujeană e importantă
pentru contactul cu Universitatea, care era
cu totul altfel de şcoală, şi ca atmosferă şi ca
nivel, decât fusese gimnaziul; pentru biblio-
teca universitară, pentru ideea importanţei
unei biblioteci şi a lucrului sistematic în să-
lile ei; pentru societatea în care a trăit stu-
dentul, de alt nivel şi de alte maniere de
cum fusese cea năsăudeană. Faptul că în
oraş mare parte din populaţie era maghiară
va determina, mai mult decât la Năsăud, o
înţelegere majoră a tragediei prin care tre-
cea neamul său, românii din Transilvania“.
Primit de Slavici în rândul redacţiei sale de
la Sibiu, poetul năsăudean va găsi un cu
totul alt mediu de lucru. Vor fi anii în care
îi cunoaşte de aproape pe Septimiu Albini,
pe Diamandi Manole, pe Ioan Bechnitz şi
pe alţi colaboratori apropiaţi ai lui Slavici,
între care şi G. Bogdan-Duică, criticul lite-
rar care va saluta ca providenţială prezenţa
sa în paginile „Tribunei“. Acest lucru se re-
simte mai ales după 1888, când paginile zi-
arului vor găzdui un număr mai ridicat de
producţii poetice, multe dintre ele nesem-
nate, dar pe care noi le‑am identificat şi
le‑am publicat în volumul de „poezii inedite
şi regăsite“ Ochiul lui Dumnezeu, apărut în
2004 la editura Charmides de la Bistriţa.
Între acestea se numără : Vânătoarea lui
Mogul (după Strachwitz), Serenadă compusă
după termometru, Poezia unui tipografist,
Incompatibilitate, Modern, Baladă despre Ţe-
peş Vodă, Regulă şi excepţiune, Epilog, Maro-
nita, La spovedanie, Lacrimile Helenei, Trond,
Dascălul Pascal, Cartea misterioasă, Epigra-
me (semnate George Vânt de Vară), Mirilor
României ş.a. Procesele de presă în care au
fost târâţi cei de la „Tribuna“ spre a fi aduşi
în faţa procurorilor de la Cluj l‑au determi-
nat, desigur, să scrie poezii în care senti-
mentul naţional se arată pregnant şi să
treacă la realizarea unor balade şi idile de
mare efect, cum este Nunta Zamfirei, cea
care a cucerit inima lui Titu Maiorescu şi l‑a
determinat să‑i propună să se mute în capi-
tala Românei. Odată cu împlinirea acestui
deziderat, se deschide o nouă etapă în viaţa
poetului năsăudean, etapa „Vetrei“ şi a
„Vieţei“, a colaborării cu Al. Vlahuţă şi I.L.
Caragiale, ceea ce echivalează, în fapt, cu
situarea sa pe poziţiile cele mai înalte din
poezia românească de la sfârşitul secolului
al xix‑lea şi o consacrare pe care n‑ar fi
avut‑o niciodată în Transilvania sa natală,
deoarece ea a mers în paralel cu radicaliza-
rea conştiinţei sale de neam, care a atins
cotele unui militantism radical. Toate aces-
tea ne determină să considerăm perioada
clujeană a tânărului Coşbuc ca deosebit de
importantă pentru formaţia sa literară şi
decisivă pentru drumul pe care‑l va apuca în
viaţă.
O dată înstrăinat, va veni tot mai greu
acasă, deoarece plecase ilegal peste
munţi. Cu toate aceste îngrădiri, el mai sca-
pă din când în când de supravegheri. Aşa,
aflându‑se în 1898 la Călimăneşti, prietenii
de la Sibiu îl ajută să ajungă până acolo. La
7 iunie 1900 îi moare tatăl, dar nu poate să
vină la înmormântare. Aşa şi când îi moare
mama. Abia în iulie 1909, când legile îi iar-
tă pe cei plecaţi, el se poate întoarce la Hor-
dou, la Sângeorz, împreună cu Elena şi fi-
ul. Apoi este semnalat în 1910 la Caţa,
unde îl însoţeşte pe proprietarul Carului cu

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 15
 şi poporul care nu are pământ“. De data
bere, Mircea, la o sărbătorire. În 1912, este
semnalat la Arad, iar în 1913 participă la
jubileul de 50 de ani al Liceului din Năsă-
ud. Ultimul drum pe care îl face în Ardeal
este în noiembrie 1914, când trece prin
Cluj spre Năsăud, cu un paşaport pe nume-
le unui comerciant, Gh. Popovici. Despre
modul în care a petrecut la Cluj ne‑au ră-
mas câteva amintiri de la Emil Isac (publi-
cate în 1924 în revista „Adevărul literar şi
artistic“), care s‑a trezit chemat de un me-
sager trimis de poet să vină la o întâlnire,
Badea Gheorghe, locuind chiar la o rudă
de‑a sa de pe Dealul Bisericii. Cum l‑a vă-
zut, a explodat într‑un potop de critici la
adresa oficialităţilor maghiare şi a restricţi-
ilor introduse de acestea. De aceea i se
plânge revoltat de situaţia că a trebuit să
intre în Ardeal incognito, cu paşaport fals:
„Vezi, aşa trebuie să mă strecor în Ardeal,
ca un asasin, să pot fi înhăţat în tot mo-
mentul de zbirii împăratului şi slugile lui,
grofii şi boierii. Să port ochelari, să‑mi trag
pe frunte pălăria şi chiar să‑mi schimb gla-
sul.“ Şi‑au amintit împreună de modul în
care s‑au văzut ultima oară, la Bucureşti,
cu ocazia montării, în 1912, a piesei lui
Isac, Maica cea tânără, pusă în scenă în ur-
ma recomandării lui Caragiale. Spectacolul
a fost un eşec, iar tânărul poet ardelean a
fost făcut trădător de neam, duşman al bi-
sericii, iar studenţimea l‑a fluierat. Doar
Coşbuc l‑a invitat la masă, undeva, într‑o
cârciumioară de periferie, pe lângă strada
Berzei, spre a‑l consola. I‑a vorbit atunci de
eşecurile care trebuie asumate, căci ele vin
pe neaşteptate în viaţa fiecăruia. Simţea că
anul acela, în care s‑a pornit războiul, va
trebui să aducă „primenirea, libertatea a
milioane de oameni“, rugându‑şi confratele
mai tânăr să salute Ardealul din partea sa,
căci îi presimţea apropiata eliberare de asu-
prire: „Şi doresc, spunea el, ca oamenii de
acolo să nu mai fie sclavi, căci nu este ceva
mai îngrozitor decât omul care este «rob»
Documente George Coşbuc
George Coşbuc – inedit
C ine‑ar mai fi crezut că la aproape o su-
tă de ani de la moartea poetului de la
Hordou se mai găsesc pe ici‑colo manuscri-
se răzleţe, care vin să ateste munca de ela-
borare a unora dintre creaţii, modul în care
tânărul Coşbuc îşi concepea chemarea scri-
itoricească şi modul în care găsea de cuviin-
ţă să răspundă unor îndemnuri colegiale de
a‑şi demonstra capacitatea de invenţie. Sunt
mărturii ale unor colegi din perioada stu-
diilor clujene, când poetul a fost provocat
să‑şi demonstreze talentul improvizaţiei.
Probabil că multe din aceste încercări, scri-
se în grabă pe petice de hârtie, să fi ajuns la
unii dintre colegii năsăudeni sau la rudele
apropiate, care mai târziu le‑au valorificat
prin arhivele statului. În atare împrejurări,
cred că au ajuns şi unele manuscrise în co-
lecţiile Arhivele Statului din Cluj‑Napoca,
unde am descoperit 5 file scrise cu cernea-
lă, pe care poetul a improvizat mai multe
versuri, pe care nu le‑am găsit niciunde în-
globate într‑una din poeziile sale, astfel că
16 • APOSTROF
aceasta, l‑a găsit pe Coşbuc jucând cărţi în
compania unor prieteni care veniseră să‑l
vadă: „Locuia în Dealul Bisericii la unchiul
meu, afirmă E. Isac, şi l‑am găsit la «canţe-
larie» cu patru persoane la masă. Jucau
cărţi.“ S‑a ridicat să‑l întâmpine, spunând:
„Vezi, dacă Ardealul n‑a venit după mine la
Bucureşti, am venit acum să‑l văd eu. Tare
mi‑a fost dor de cerul lui curat.“ Apoi expli-
că cum a venit cu gheizeşul cu un paşaport
fals, pe numele lui Gheorghe Popovici, co-
merciant din Brăila, venit aici să cumpere
vinuri, şi „nu să vând scumpa noastră mo-
narhie“. Şi, ca să poată vorbi în voie, a cerut
să‑l ducă la un local unde să audă cântece şi
veselie. „Acum e noapte. Pe vremea aceasta
ştiu că toate restaurantele sunt pline de che-
flii şi cântă lăutarii la mese. Să nu‑ţi pară
straniu, căci sunt şi eu muncitor, care lu-
crez zi şi noapte cu pana, dar aş vrea să ră-
suflu puţin. Şi apoi de ce aş nega, iubesc
cântecele. Îmi place hora, sârba, dar aş vrea
să aud iar un ceardaş îndrăcit. Vinul ungu-
resc, unguroaicele şi cântecele ungureşti
sunt ca focul. Îmi place viaţa. Hai s‑o şter-
gem. Tu eşti tânăr şi cunoşti vreo cârciumă
unde ne vom aşeza la o masă şi vom privi şi
vom asculta. Du‑mă între oameni simpli,
să‑i vedem, să‑i ascultăm.“ Şi mai departe:
„Şi ne‑am dus cu Coşbuc şi cu vărul meu la
o cârciumă care era a celor mulţi. Era un
mic restaurant de periferie, în care se adu-
nau după munca lor de zi, intelectuali şi
muncitori, oameni care petreceau modest,
c‑un pahar de vin, cu femei îndrăgostite.
Nu intra acolo nici măria sa contele, cu me-
tresa lui, nici bancherii, nici doamnele apu-
cate de istericale. Locul era potrivit. Patru
lăutari, tus‑patru fraţi, Ciuciu, cum îi spu-
neam noi. Primaşul era lăutarul Sela, cu
fracul înverzit de vreme, care ştia «o mie şi
una de cântece», dacă nu mai multe. Pe ta-
tăl lui l‑a legat în lanţuri odată un baron,
pentru că n‑a vrut să‑i cânte în genunchi şi
de‑atunci Sela a devenit duşmanul de
moarte al grofilor, a căror petrecere se ter-
le socotim inedite. De când datează ele?
Având în vedere că manuscrisul conţine şi
cele două versuri de început ale poeziei
Cântecul fusului şi anume: „Eu mi‑am fă-
cut un cântec/ stând singură‑n iatac“ ne pu-
tem repede lămuri că e vorba de anul 1893,
când poetul a publicat această poezie în
„Tribuna“ de la Sibiu din 28 februarie/12
martie/, ceea ce ne trimite, prin urmare, la
perioada sibiană a poetului. Apoi, mai pu-
tem lua în discuţie faptul că versurile poe-
ziei de mai sus par înrudite cu altele, scrise
de el în aceşti ani, precum Mânioasă, Nu
te‑ai priceput, Rada, Numai una!
Poezia, care ar putea fi intitulată Cearta
mamei, e construită în jurul unui dialog
dintre mamă şi fată, iar disputa dintre ele e
provocată de împrejurarea că aceasta ia de
fiecare dată partea fratelui, pe motiv că el e
flăcău şi ea fată, căci ştiut este că în famili-
ile de ţărani din Ardeal faptul că o familie
care avea feciori era mai preţuită din capul
locului decât cele cu fete. Pentru a combate
părerea mamei, fata vine cu argumentul că
treburile casei sunt tot atât de importante
DOSAR
mina totdeauna spărgându‑se geamurile,
lăutele şi capul ţiganilor. Am cerut trei pa-
hare, vin, şi ne‑am aşezat la masă. L‑am
chemat pe Sela la masă şi i‑am spus încet:
«Măi copile, domnul acesta vrea să audă
cântece frumoase ardeleneşti. Este un învă-
ţat şi se ,hodineşte‘. Înţelegi, Sela? Cântă‑i
hora lui Iancu! Şi apoi alege ce vrei tu, şi nu
uita să‑i cânţi şi lucruri ungureşti.» Şi lău-
tarul a înţeles. Din arcuşul lui au început să
curgă apele din Ardeal, să zăngănească lan-
ţurile temniţelor, să înflorească pădurile;
s‑a revărsat asupra cârciumii mici toată bu-
curia şi durerea transilvană... Coşbuc cu
coatele rezemate de masă se cufunda în
gânduri ca într‑un abis. În loc să vorbească
dânsul, vorbea lăuta ţiganului. Şi de pe
strunele ei îşi depăna firul Ardealul, care
avea ape, culori diferite, flori şi stânci, bu-
curii şi dureri, care toate, toate, pot fi înţe-
lese şi iubite dacă le înţelegi.
În mica republică a nopţii, poetul ţără-
nimii româneşti, pe care îl căutau de moar-
te vânduţii pământului, şi pe care stăpânii
tirani ai brazdei româneşti l‑au urât pentru
imnul lui revoluţionar în care cerea pământ
poporului impilat, îşi lecuia buba inimii cu
cântece româneşti şi ungureşti şi musafirii
cârciumii, toţi, oameni modeşti, săraci şi
buni, ascultau cum asculţi glasul de mamă
care dă viaţă din laptele sânului. Coşbuc nu
mai era «dezertor», nu mai era negustor cu
paşaportul altuia, era poetul‑om, care în
Cluj, în mai 1914, într‑o mică cârciumă de
periferie s‑a înfrăţit cu neamurile Ardealu-
lui. Stelele clipeau albe când ne‑am dus spre
gară cu Coşbuc. S‑a luminat de‑a binelea
când Coşbuc a intrat în vagon. La geamul
vagonului a apărut şi mi‑a strâns cald, lung,
lung, mâinile: «A fost foarte frumos glasul
Ardealului. O, ce frumos a fost. N‑am să‑l
uit niciodată.»“
Iată amintirea pe care i‑a lăsat‑o lui
Emil Isac. Şi a fost ultima.
n
precum cele ale câmpului, şi dacă o casă e
curată şi se coace pâine la timp este pentru
că acolo fata casei a făcut toate acestea.
Versurile poeziei sunt cursive, replicile fe-
tei, care se ceartă doar imaginativ cu opini-
ile mamei, vin să contureze chipul unei fete
de la ţară deosebit de muncitoare şi dedica-
tă muncilor gospodăriei, capabilă să dărâ-
me prejudecata mamei privitor la discrimi-
narea la care ea e supusă. Cu excepţia unor
mici stângăcii, care pot fi lesne corectate,
poezia poate intra în laboratorul creativ al
lui Coşbuc ca una parţial finisată. O repro-
ducem în întregime, aşa cum am reconsti-
tuit‑o noi din manuscrisul coşbucian, aflat
la Arhivele Statului din Cluj‑Napoca, fond
Coşbuc, ms. 41
Mircea Popa
Cearta mamei
Numai mama-i vinovată!
Numai ea! dac-a ştiut
Că-i rea fata, şi-a văzut
Cât e lumea de ciudată,
Pentru ce m-a făcut fată?
Stai acum, te rog, şi jură:
Mamă-i asta? Mama mea?
Dacă porţi odată ură
Ierţi pe om, când ai vreo ură
Nu mergi în mormânt cu ea!
Ei, dar mama, parc-a vrut?!
N-am să mai mănânc nimic
Azi şi mâne, şi joi ce vine
Ca să mor; şi de-oi muri
Să văd cum s-o mai mândri
Mama-n sat, la toţi cu mine!
N-o să aibă foc în casă,
Apă-n doniţi, lemne-n prag,
O să vadă ea! Dar lasă,
Iar când o vedea că-mi trag
Sufletul...
Asta e! „Să cern de pâne?!“
Parcă de cernut mi-e zor !
Ce să cern? Voi cerne mâne!
S-a copt zmeura-n pădure,
Dar când n-am hoţ să mi-o fure,
P-a cui seamă s-o culeg?
Eu să râd, să cânt, să-mi fie
De zori umeda cosiţă,
De spini ruptă poala rochii,
Şi-atunci hoţul meu să vie!
Schimbă feţe obrăjorul
Din alb, arde ca bujorul
Şi din rumen să-nălbeşte
Ca fuiorul.
Dar mi-e alta supărarea
Frate-meu, de-obraznic ce-i,
Ţine fetelor cărarea,
Le sărută vrei, nu vrei.
Iar pe mine de mă vede
C-un flăcău pe drum, la hori,
Ca lupoaica se repede:
Iar cu ochii sburători!
– Maică, fă, tu mă omori!“
Zice-o fată: „Mie-mi place
Că sunt fată, nu flăcău!“
Când aud, îmi vine rău!
Maica-ntoarce rostul glumei
Eu că râd, sunt proasta lumii.
El, al mamii puişor
Pe băiat să-l ai odor,
Iar pe fata-n grija ciumii!
Uite-aş sparge-acum oglinda,
Dar am spart-o /parcă/ ieri
Uite-aşa! Să nu mă prindă
Răul iar, c-apoi desleg
Sacul cu făina-n tindă.
Şi-o să plângă-ngenunchiată:
Iacă n-am să cern! Tu, sită,
Tot n-a fi precum zici tu!
Dar mămuca, nu şi nu şi nu!
Şi-o să cad de leşinată,
Şi-o să zic: „Îţi place-amu?“
DOSAR
Iacă n-am să cern! „Tu, sită
Haid’ sub pat!... „Nu, stai în loc!“
INEDIT
Fire-ai tu afurisită,
Că te pun acum pe foc
Fa, cu mine nu-i de joc!
Sită, zici, că nu e bine?
Când mă ştiu eu cătrănită.
Ce voiam să fac eu oare?
Mă gîndeam - la ce? Ei iacă
Sita ce necaz să-mi facă!
Parc-am s-ascult de tine sită?
Ţine-ţi gura, sită deasă!
Stai acum, te rog, şi jură:
Cine e mai mare-n casă
Eu ori tu? Să nu spui cine,
Haid sub masă!“
Iac-aşa! Scăpai de sită
Dacă-i ea afurisită,
Ce să-i fac? Ei, sită-ţi place,
Stai şi tu puţin în pace!
Dacă porţi odată ură,
Ierţi pe om, când au vro ură
Nu mergi în mormânt cu ea.
Ei..., dar mama, o ţinea
După om!... E mamă ea?
Eu când râd sunt proasta lumii
El isteţ! Pe băiat îl poartă-n sân
Şi pe fată-n grija ciumii!
Ce folos! Că cine ştie?
„Ştiu eu! sunt drăguţă fată
Ia stai să mai râd odată
Să mă văd aşa frumoasă,
Ha, ha, ha!
Şi când râd în minte-mi vine
Că spun toţi că-mi şade bine
Capul când mi-l dau pe spate.
Uite mătura! Vezi bine
E supţire şi uşoară
De ce-i mătură, ea doară
Hai-la-la, hai Ha, ha, ha!
Iar mi-a dat să cern de pâne
Ce să cern! Voi cerne mâne!
Mama apoi nu-şi află locul
Şi-l tot laudă mereu
„Maică, m-a găsit norocul
Cu băiatul ista-al meu,
Să mi-l ţie Dumnezeu,
Că e pui de om ca focul!“
Aolio, acum să fie
Stai, doar îmi aduc aminte!
Un flăcău aici în casă
M-am gândit mai înainte
La-mpăratul din poveste,
Cum i-a mers prin lume veste
Că-şi ţinea, de, om cuminte,
Trei neveste.
Trei? Ce vorbă-ncornurată!
Ce făcea cu trei de-odată
De mi-i spune ce mi-ai spune
Popii doară nu s-or pune
Pe-un bărbat cu trei de-odat
Să-l cunune.“
De-aş fi eu flăcău odată,
Nu mai te-ai mira de mine,
Că pe fete, toate bine
M-aş purta să le sărut.

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 17
 Copilul are mâna plină
II. În continuare, oferim un florilegiu de poezii coşbuciene iden- De flori de mac şi de neghină.
tificate de noi, care n‑au fost incluse în niciun volum al poetului: Şi el, privind frumseţea lor,
A zis cu glasul zâmbitor:
„Vezi, tată, vezi ce flori! Nu‑ţi place?
Lui V.A. Urechia P‑aceste Dumnezeu le face!
(Carte de citire, 1891, p. 86)
Ridică‑te să scuturi ce te‑apasă!
Voinţa‑nvinge tot: de‑o ai în tine
Tu nu te temi de rău, de greu nu‑ţi pasă Păianjenul şi melcul
Urca‑vom şi alte scări, de chinuri pline
Nimic au fost pe câte le‑am urcat Păianjenul: „Melcule, mă mir de tine!
De mă‑nţelegi, urmează‑mă pe mine! Ai o casă în spinare,
Măcar dac‑ar fi mai mare!
Virgil aşa pe Dante l‑a‑nvăţat Şi‑altceva tu n‑ai nimic!
Bătrâne‑al meu, te văd cu dinadinsul, Într‑o casă mititică
Că tu ne‑ai fost Virgil, ce ne‑a‑ndemnat Tu mereu te‑ascunzi de frică!
Să vrem şi să muncim! Tu nedeprinsul, A, dar vezi‑mă pe mine,
A sta pe loc, ai alergat ca norul Sunt boier, nu sunt pitic.
Ca rodnicele ploi, pe‑ntreg cuprinsul! Eu ţes pânza mea cea deasă.
La boieri şi regi în casă!“
Latinilor, şi ce‑ai vestit poporul
Oţel ne‑ai pus şi tu pe spada care Melcul: „O poţi ţese unde‑i vrea!
Ne‑o învârti Achil biruitorul! Tu trăieşti în curţi străine,
Şi iată avântul vechi din nou răsare, Însă eu am casa mea:
Vrăjiţi de vechiul duh, de fală veche Este mică, văd eu bine,
Ies tinerii eroi, se‑nşiră‑n zare Dar sunt singur domn în ea!
Cuvântul i‑a născut! Al tău, Ureche! (Carte de citire, 1891, p.136)
(după „Tribuna poporului“ de la Arad,
iv, 1900, nr. 128, p.3)
Bradul
Corbul şi vulpea În vârful muntelui un brad
Zicea odată:
Corbul a furat odată Orice furtuni şi vânt să bată,
Caşcaval de undeva, Eu nu mă‑ndoi: mai bine cad!
Şi cu bucăţica‑n gură
Într‑un pom pe cracă sta. Nu mă supun niciunui vânt!
Cum era flămând el tare Când vântul vine,
Se găteşte de mâncare. De e mai tare decât mine,
Răstoarne‑mă el la pământ!
Vulpea însă mirosise
De prin văi, pe unde‑a fost; Eu roduri dulci şi bune n‑am,
Ei îi place caşcavalul, Dar ce‑mi sunt bune?
Şi ştia că‑i corbul prost. Văd pomii plini de nuci şi prune,
Vine‑ncet cu vorbe bune: Dar mici ce sunt! Pitici de neam!
„A, iubite, plecăciune!
Eu râd când tremură urlând
Ce mai faci? Mai cânţi vr‑odată?! Prin văi furtuna:
Auzeam că te‑ai lăsat, Eu sunt statornic totdeauna,
Pagubă! Ai glas de popă Căci nu‑mi schimb frunzele nicicând!
Şi să nu cânţi e păcat.“ (Carte de citire, 1891, p. 151)
Corbul se umfla în pene
Şi gândea: „Mai cânt eu nene.“
Soartea florilor
Şi ca să‑şi arate glasul
El să cânte‑a început. Floarea din câmpie se plângea odată:
Dar când îşi deschise gura „Ah, eu sunt menită pe câmpii să pier!
Caşcavalul i‑a căzut. Ploaia să mă ude, vântul să mă bată,
Vulpea l‑a mâncat râzând: De toţi trecătorii eu să fiu călcată,
Corbul a rămas flămând. Veşnic să mă ardă soarele din cer!
(Carte de citire, partea a ii‑a, ed. i, Ah, de‑aş fi‑n pădure! Ce bine‑i de‑o floare,
Ploieşti, ed. Progresul, 1891f) Când îi dau copacii umbră şi răcoare!“

Floarea din pădure se plângea odată:

Spicele „Tristă‑mi este soartea! Mai bine‑aş muri!
Eu trăiesc în umbră, tristă şi uscată,
Părintele stă supărat Nimeni nu mă vede şi eu mor uitată!
Privind la grâu şi‑apoi suspină: Ah! De‑aş fi‑n câmpie ce bine mi‑ar fi!
„Eu am arat şi‑am semănat Vântul cald să bată, să mă ştiu că‑s floare,
În brazdă numai grâu curat, Noaptea să văd luna, ziua să am soare!.“
Şi‑acum semănătura‑i plină (Carte de citire, 1891, p. 161).
De mac sălbatec şi neghină! n
Cât rău îmi fac duşmanii mei!
Şi‑aceasta mi‑au făcut‑o ei!“

Copilul vine pe răzor

Pe când părintele suspină,

18 • APOSTROF DOSAR

O nouă lectură
a poeziei
lui Ştefan Aug. Doinaş
Ion Pop
D espre poezia lui Şte-
fan Aug. Doinaş s‑a
scris destul de mult, dar
mai ales la nivel de croni-
că şi eseu restrâns. Prima
monografie dedicată po-
etului, semnată de Virgil
Nemoianu, a apărut abia
în 1994, o aprofundată
lectură hermeneutică ur-
mărind dialectica internă a viziunii, cu un
capitol de analize stilistice foarte aplicate,
pentru ca abia în 2007 Aurel Pantea să‑i
dedice un studiu amplu centrat pe poetica
doinaşiană. Un accident de parcurs critic a
fost lectura datorată altminteri înzestratu-
lui critic George Neagoe, luat însă prea re-
pede şi neatent de valul contestărilor de
ordin politic ale momentului, cu injustiţii
flagrante de evaluare, deopotrivă în ordi-
nea morală şi în cea estetică (vezi Asul de
pică. Ştefan Aug. Doinaş, 2013).
Amplul eseu critic publicat recent de
George Vulturescu la Editura Şcoala Arde-
leană, Ştefan Aug. Doinaş. „Tiparele eterne“
şi poetica orizontalităţii, propune la rândul
său o incursiune ramificată în universul
operei, prelungind cercetarea până la, in-
clusiv, „Psalmii“ de dată mai târzie. În teza
sa de doctorat, poetul sătmărean e de acord
cu liniile mari ale interpretărilor preceden-
te în sensul că întăreşte argumentarea uni-
tăţii unei opere fără subiect liric aparent, şi
pentru care „realul“ e cel mai adesea un
yy Niculae
Gheran, Ex-
temporale,
Cluj-Napoca:
Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2018.
punct de plecare pentru reflecţia admirabil
trecută în expresie plastică şi urcată în pla-
nul universal al „tiparelor“ ideatice. Şi
pentru George Vulturescu Doinaş e un
poet al lecturii interiorizate a lumii date,
luată mai curând că pretext de concentrată
şi rafinată cugetare, filtrată într‑un alambic
verbal de artă combinatorie fără mulţi con-
curenţi în lirica românească. Ideea că poe-
tul nu se caută pe sine în natură şi în relaţie
cu datul elementar concret, ci o transcende
mereu în meditaţie şi în simbolicul epurat,
vine de aceea oarecum în contradicţie cu
lectura întreprinsă în primele pagini din
perspectiva unei poetici a materiei explicit
bachelardiană: este vorba despre analiza,
altminteri foarte aplicată, a „poeticii ori-
zontalităţii“, cu implicaţii biografice (Doi-
naş fiind originar din câmpia Aradului),
prin care se identifică elemente specifice
lumii campestre („motive poetice ale câm-
piei: roua, râul izvoarele, arborele“), cu
adaos de reprezentări din sfera animalieră,
analizate, toate, foarte nuanţat. Ele vor fi
puse apoi în comparaţie cu „spaţiul burgu-
lui“ sibian şi a sa linie ornată, ca „galbă“.
Secvenţele cele mai consistente ale cer-
cetării sunt totuşi cele următoare, dedicate
măştii ca „etalon al fiinţei creatoare“ şi
Psalmilor. Reperul central pentru aceste
glose îl constituie cel concentrat de poetul
însuşi în formula Aventurile lui Proteu (ti-
tlul volumului din 1995). În jurul său, cu
întoarceri semnificative spre întregul ope-
rei, eseistul construieşte o lectură foarte
aplicată, cu o argumentaţie abundentă,
pusă sub semnul privirii unificatoare a su-
biectului ce supune datele „realului“ unei
interpretări subiective cu unghiuri de vede-
re multiplicate. E dezvoltată astfel perspec-
tiva propusă de Virgil Nemoianu privind
„multiplicitatea“ eului, cu voinţa sa de uni-
versalitate, angajarea într‑un theatrum
mundi în care, cumva paradoxal, masca nu
disimulează omul real, ci îl depăşeşte prin
asumare reflexiv‑integratoare în „jocul lu-
mii“, cu capacitatea ieşită din comun a po-
etului de a se înfăţişa sub măşti foarte dife-
rite ce propun variante de existenţă extrem
diversificate. Distincţia faţă de subiectul
heteronimic al unui Pessoa (lectură impor-
tantă pentru Doinaş, mărturisită ca atare) e
fin trasată, ca, de altfel, şi vecinătăţile „in-
tertextuale“ ale acestei poezii într‑adevăr
proteice, alimentată progresiv de o biblio-
grafie revelatoare. Toate consideraţiile des-
pre natura jocului, cu puncte de sprijin în
reflecţiile eseistului Doinaş, sunt cele mai
ample făcute până acum şi se integrează în
ordinea organică a interpretării. Tot aşa,
lectura Psalmilor este cea mai amplă şi mai
aprofundată dintre cele făcute până acum.
Cãrþi primite la redacþie
yy Aurel
Codoban,
Jurnalul
amurgului
iubirii, Cluj-
Napoca:
Şcoala Arde-
leană, 2018.
La întrebarea dacă Doinaş este un „poet
religios“, eseistul răspunde în termeni echi-
valenţi cu cei valabili pentru caracterizarea
întregii opere: „Psalmistul e mereu submi-
nat de omul gânditor: «jocul» este un «joc
al credinţei» care caută ipoteze [...] De ace-
ea, întrebările sale nu sunt un joc“. Reapare
mereu, aşadar, ideea‑fir‑roşu al lecturii:
implicarea subiectivă a poetului e una au-
tentică, însă în înţelesul de energie investită
în interogaţie, în reflecţia problematizantă
şi implicit reverberantă, asigurând un larg
spaţiu de rezonanţă pentru ideea făcută
sensibilă şi somptuos prezentată în aparatul
„retoric“ complex pus la lucru de poe-
tul‑histrion. „Iscusinţa unui spirit în rivali-
tate cu realul“ e printre formulările inspira-
te ale eseistului, care mai propune şi alte
sintagme cumva sinonimice, ce întăresc
imaginea poetului ca operator al limbajului
de înaltă înzestrare, de o inventivitate ima-
gistică şi capacitate de plasticizare a gându-
lui de cel mai înalt nivel, ‑ un poet care şi‑a
făcut din scris o formă de viaţă: nu una re-
ductibilă la biografia personală, ci vizând
scena universală, prin acte de substituire şi
de adaos la marele teatru mundan şi la jocul
fără jucător individualizat al lumii în per-
petuă metamorfoză. Expresia critică e, în
general, aici, exactă şi sugestivă, doar cu
mici redundanţe şi derapaje metaforizante.
Au scăpat şi câteva erori de tipar dezagrea-
bile (de genul „eternul feminism“...). Stu-
diul lui George Vulturescu are însă calităţi
care fac să treacă în plan secund asemenea
poticniri. Dosarul care ilustrează, textual şi
fotografic, prezenţa poetului la Satu Mare
(sărbătorit la împlinirea a 75 de ani) şi în
paginile revistei Poesis completează infor-
maţia.
n
yy Armando
Valladares,
yy Nicolae Caverne de
Prelipceanu, tăcere, tradu-
Roman sub cere de Alice
acoperire, Valeria Micu,
Bucureşti: Cluj-Napoca:
Cartea Româ- Şcoala Arde-
nească, 2018. leană, 2018.
Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 19
 O carte în dezbatere
Teoria sub vremuri
T eoreticianul
cul literar Carmen
şi criti-
Muşat oferă o mostră de
„îmblânzire“ a teoriei în
noua sa carte, Frumoasa
necunoscută. Literatura şi
paradoxurile teoriei (Iaşi:
Polirom, 2017). În viziu-
nea autoarei, reprezenta-
rea literară, ce „ia naştere
la intersecţia realităţii exterioare cu lumea
interioară a autorului“, este „o frumoasă
necunoscută, a cărei existenţă himerică ne
fascinează şi ne provoacă să cercetăm“ (p.
18). Lucrarea Frumoasa necunoscută este
structurată în şapte capitole. Primul este
dedicat modernităţii şi ascensiunii teoriei şi
conţine contribuţii interesante legate de
formalismul rusesc. Al doilea se referă la
conceptul de cronotop şi „înrădăcinarea“
lui în istorie; al treilea atinge problema teo-
riei literaturii ca instrument de propagan-
dă; al patrulea discută problema structura-
listă a „morţii autorului“. Capitolul v se
referă la ideea interdependenţei dintre au-
tor şi lector; capitolul vi discută legitimita-
tea canonului literar, în timp ce ultimul
capitol ia în considerare „sfârşitul“ teoriei
literare. Mă voi referi, în cele ce urmează,
pe larg, la capitolele ii şi iv, pentru că acolo
găsim dezbaterile teoretice cele mai intere-
sante.
Termenul de cronotop, preluat de M.
Bahtin de la profesorul lui Albert Einstein,
Hermann Minkovski, exprimă „conexiu-
nea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţi-
ale valorificate artistic“ sau „caracterul in-
disolubil al spaţiului şi timpului“, conform
volumului Probleme de literatură şi estetică,
semnat de Bahtin. Dacă filologul rus folo-
sea cronotopul pentru a interpreta semnifi-
caţia contextului istoric în opere literare,
cercetătoarea română arată că ne putem
servi de acelaşi concept în demontarea pre-
judecăţii, conform căreia demersul teoretic
are un caracter anistoric. „Asemenea lim-
bajului însuşi, limbajul teoretic nu poate fi
înţeles decât într‑o dinamică interactivă cu
istoria ... Şi, deşi într‑un text teoretic nu
există referiri directe la evenimente istorice
anume, la o lectură atentă nu este greu de
identificat punctul de plecare, impulsul
generator, situaţia concretă care determină
reflecţia teoretică şi articularea ei în acel
moment dat...“ (p. 45) Mai precis, teoreti-
cianul nu este „ins abstract şi abstras din
contingent, lipsit de biografie, de senti-
mente şi de experienţe personale, plutind
deasupra lumii impasibil, fără nici o legătu-
ră cu un timp şi un spaţiu anume“ (p. 44).
Nici scriitorul nu poate evada din tumultul
Zeitgeist‑lui, care dă năvală în scrierile sale
şi, bineînţeles, nici filosoful: a se vedea, de
pildă, conflictul dintre caracterul pretins
ontologic al filosofiei heideggeriene şi re-
marcile interbelice ale lui Löwith. Acest
„dictat“ cronotopic în teoria literară este
20 • APOSTROF
Ştefan Bolea
demonstrat cu subtilitate şi erudiţie de C.
Muşat în cazurile lui Mihail Bahtin, Erich
Auerbach, Paul de Man, Maurice Blanchot
şi Tzvetan Todorov. Dacă Bahtin se „răz-
bună“ pe duplicitatea criminală a stalinis-
mului în cartea sa despre Rabelais, proiec-
tând negritudinea epocii sale pe fundal
medieval, Todorov se refugiază în abstrac-
ţia formalismului rus, evitând „ordinea“
totalitară a unui regim bazat pe teroare şi
propagandă (p. 89). Auerbach, cărturar
german de origine iudaică, refugiat la Is-
tanbul din cauza ascensiunii nazismului,
redactează Mimesis între 1942 şi 1945 în
absenţa unor biblioteci de specialitate
„într‑o epocă în care valorile fundamentale
ale gândirii occidentale erau ameninţate cu
dispariţia“ (p. 54).
Paul de Man şi Maurice Blanchot – ai-
doma unor filosofi precum Cioran sau
Heidegger – sunt împovăraţi de un trecut
„deocheat“ (pentru a împrumuta expresia
Martei Petreu), colaborând la cotidiene
pro‑naziste, publicând articole de un an-
ti‑semitism pronunţat. Din trauma con-
fruntării cu propriul trecut – pentru infrac-
ţiunea de colaboraţionism în Franţa s‑a
pronunţat chiar şi condamnarea la moarte
– se nasc teoriile literare încărcate, culpabi-
le ale lui de Man şi Blanchot: primul dintre
ei militează pentru ideea dublului şi a des-
figurării şi vorbeşte despre un limbaj „care
se întemeiază pe omisiuni şi, la limită, chiar
pe minciuni“ (p. 64). De Man se recunoaş-
te în Blanchot, la fel cum într‑o epocă
post‑identitară ne recunoaştem în „oglinda
vrăjitoarei“ a lui Baudelaire. De aceea textul
său despre teoreticianul şi filosoful francez
are un surplus de tensiune şi un subtext
evident. Ambii pledează „pentru autono-
mia deplină a literaturii“ şi în favoarea „in-
teresului pentru nucleul enigmatic al operei
literare“, iar Blanchot credea că „în limbajul
autentic, vorbirea are nu doar o funcţie re-
prezentativă, ci şi distructivă“ (p. 78). Mai
mult, teoreticianul francez se apropie de
nihilism într‑un text ca La part du feu din
1949, când recunoaşte lipsa de consistenţă
ontologică a unui limbaj, care este, mai
degrabă, aducător de moarte (prefigurând
dezvoltările teoretice ale lui Barthes de mai
târziu): „Cuvântul îmi dă fiinţa, dar mi‑o
dă lipsită de fiinţă. E absenţa acelei fiinţe,
neantul său, ceea ce rămâne atunci când a
pierdut fiinţa, adică faptul însuşi că nu exis-
tă“ (p. 83). Observăm, aşadar, cum istoria
(în cazul nostru totalitarismul de stânga
sau cel de dreapta) invadează opera literară,
fie că vorbim de Werther, de Fenomenologia
spiritului sau de Spaţiul literar.
Capitolul iv, În căutarea autorului pier-
dut indică faptul că ideea lui Barthes din
1968 a „morţii autorului“ („refuzul de a
accepta ipostaza Autorului‑Dumnezeu, ca
unică sursă a sensului şi, implicit, ca limită
a textului“ – p. 105) este anticipată de Blan-
chot, care opina că „opera este ea însăşi o
experienţă a morţii“ (p. 106) şi că, de cele
mai multe ori, personalitatea auctorială se
loveşte în text de impersonalitatea morţii:
„folosirea obişnuită a cuvântului ... îi răpeş-
te poetului siguranţa fizică de a trăi“, re-
flecta precursorul structuralismului. Bart-
hes demontează autoritatea tradiţională,
substituind experienţa scriiturii cu cea a
lecturii. Ideea este dezvoltată de Foucault,
care, în conferinţa „Ce este un autor?“ din
1969, considera că „autorul trebuie să se
estompeze sau să fie estompat în avantajul
formelor proprii discursurilor“. De la neu-
tralitatea, care, conform lui Barthes, este
realitatea supremă a textului (p. 110) şi în-
locuirea autorului cu un scriptor, la ideea
foucauldiană a unui autor care este pura
proiecţie a discursului, este doar un pas
mic. Carmen Muşat nu creditează teza
„morţii autorului“, dar nici nu propune să
ne întoarcem la o teorie auctorială hard,
romantică ori demiurgică: „Nu cred în teza
«morţii autorului» susţinută de Roland
Barthes, deşi nici nu pot accepta ideea po-
trivit căreia semnificaţiile unei opere litera-
re sunt, toate, produsul intenţiilor autoru-
lui. Altfel spus, cred că fiecare text este
rezultatul unei «colaborări» speciale ... între
structurile limbii ... şi structurile auctoriale“
(p. 110). Autoarea îl citează pe Nabokov,
care considera că textul este „dovada supre-
mă că am existat“ (p. 113) şi pe Gheorghe
Crăciun, care observa că „singura şansă de
supravieţuire corporală a scriitorului este
scriitura sa“ (p. 129). Poate ar fi meritat
amintite în acest context şi perspectiva ad-
versă a lui Kundera din Nemurirea (un text
pe care Adriana Teodorescu îl interpretează
din punctul de vedere al filosofiei lui Sar-
tre): „În momentul morţii mele, am dispă-
rut de pretutindeni, definitiv şi irevocabil.
Chiar şi din cărţile mele. Aceste cărţi ră-
mân pe lume, fără mine. Nimeni nu mă
găseşte în ele. Căci nu‑l poţi găsi pe cel ce
nu mai e.“ În viziunea autorului ceh, moar-
tea ne epurează la modul absolut, cu tot cu
scrierile noastre.
Marele merit al Frumoasei necunoscute
este explorarea caracterului contextual al
literaturii şi al teoriei literare, reconsidera-
rea noţiunii de istoricitate, care a fost, de
multe ori, minimalizată şi demontarea
pretinsului caracter anistoric al teoriei lite-
rare (p. 242). Dimpotrivă, autoarea arată
că situarea cronotopică (In‑der‑Welt‑Sein‑ul
său) a teoreticianului influenţează nu nu-
mai ideile, ci şi stilul său, care răspund la
atmosfera, uneori tumultoasă, a epocii.
n

Frumoasa necunoscută
U n moto împrumutat din Faust pare să
dezvăluie, măcar în parte, intenţia pe
care a avut‑o Carmen Muşat scriind volu-
mul Frumoasa necunoscută. Literatura şi pa-
radoxurile teoriei, (Iaşi: Polirom, 2017):
„Ce seacă e, amice, orice teorie,/ Dar cât de
verde viaţa, şi cât de aurie“. Detaşarea şi
uşoara ironie a autoarei sunt uşor sesizabi-
le, cu atât mai mult cu cât Carmen Muşat
are în vedere, după cum şi mărturiseşte de
altfel, „o încercare de a « îmblânzi» teoria,
situând‑o în raport cu lumea şi cu percep-
ţia asupra lumii, pe care fiecare autor în
parte o proiectează în opera lui“. Dacă
nu‑şi propune „să ofere răspunsuri sau să
reia, sintetic şi pasiv, în genul manualelor,
răspunsurile altora la întrebările pe care li-
teratura le provoacă“, volumul se doreşte
cu siguranţă o imagine de sinteză asupra
relaţiei dintre literatură şi teorie, realizată
atent şi migălos, prin asamblarea unor
fragmente mai cunoscute sau mai puţin cu-
noscute, întotdeauna însă bine nuanţate.
Îmblânzirea teoriei, despre care autoa-
rea promite să scrie cu plăcere, este asociată
unei sensibilităţi distincte, fapt ce accentu-
ează o dată în plus intenţia „încălzirii“ de-
mersului analitic: „Mi‑a fost alături, în
acest demers, copilul care am fost şi care, în
pofida trecerii anilor, mă însoţeşte încă
pretutindeni“. Totul pentru a întări în fond
ideea că literatura/teoria nu trebuie despăr-
ţită de sevele vieţii, ca autentică bucurie şi
trăire.
În realitate, Carmen Muşat nu realizea-
ză o îmblânzire a teoriei, ci demonstrează,
de fapt, cu multă fineţe tocmai „blândeţea“
teoriei, în ipostaza ei de creaţie, ca limbaj şi
ca materializare a intenţiilor unui autor ce
nu poate face abstracţie de realitate şi nu se
poate sustrage subiectivităţii, altfel concre-
tizate decât la nivel expresiv.
Semnificativ pentru finalitatea cărţii
este primul capitol, Modernitatea şi ascensi-
unea teoriei, în care autoarea are în vedere,
ca punct de plecare, ideea că „modernitatea
reuşeşte să articuleze un discurs despre artă
şi literatură diferit faţă de tot ceea ce o pre-
merge şi să treacă în plan secund aproape
toate ideile şi conceptele consacrate, care
erau încă în uz după perioada romantică“.
Urmărind schimbarea de paradigmă, „atât
de radicală“, autoarea ia în considerare nu
doar „rupturile“ pe care le implică moder-
nitatea, ci şi rupturile din plan social şi po-
litic ale începutului de secol al xx‑lea, ale
căror unde se răsfrâng puternic asupra de-
mersului teoretic, imprimându‑i, ca defini-
torie, trimiterea la realitate. În asemenea
situaţie, accentuează Carmen Muşat, nu se
poate face abstracţie de ideea conexiunii
„între momentul cristalizării unui discurs
teoretic predominant şi contextul istoric,
politic, social şi cultural din Europa înce-
putului de secol“(al xx‑lea). Revizuindu‑şi
aroganta autonomie faţă de realitate, teoria
îşi acceptă referentul real, ea reflectă,
Mircea Moţ
într‑un fel sau altul, realitatea, în măsura în
care intră în relaţie cu literatura, ce vizează
ea însăşi realul. Este punctul de plecare
pentru schiţarea unei condiţii aparte a teo-
riei, demersul autoarei concentrându‑se în
mod deosebit asupra cronotopului exploatat
pentru accentuarea noii paradigme. Am în
vedere capitolul Conceptul de cronotop şi
„înrădăcinarea“ teoriei în istorie. Pentru a
pune sub semnul întrebării caracterul
„anistoric“, atemporal, al teoriei în raport
cu critica literară, Carmen Muşat revine
fără ostentaţie la ideea prezenţei acelui au-
tor care este în ultimă instanţă teoreticianul
literar: „supoziţia că teoriei îi lipseşte di-
mensiunea istorică este, în opinia mea, fal-
să, căci asta ar însemna să‑l considerăm pe
teoreticianul literar un ins abstract şi abstras
din contingent, lipsit de biografie, de senti-
mente şi de experienţe personale [...] fără
nicio legătură cu un timp şi un spaţiu anu-
me“ (s.n.). Cu atât mai mult cu cât teoria,
având ca punct de plecare literatura, nu
poate fi absolvită, zice autoarea, de conexi-
unile ei contextuale multiple. Carmen Mu-
şat merge mai departe, considerând că
„gândirea teoretică este dependentă de
context în aceeaşi măsură în care opera lite-
rară se nutreşte din viziunea generată de
vieţuirea constantă a autorului într‑un ca-
dru spaţio‑temporal“. Altfel spus, „molozul
istoriei“ (sintagma îi aparţine autoarei) „nu
poate fi scuturat din paginile lucrărilor te-
oretice, fiind adesea întreţesut în structura
de adâncime a conceptelor“. Ceea ce spunea
un Bahtin despre cronotop în cazul litera-
turii este acceptat de Carmen Muşat şi în
situaţia teoriei literare. Urmându‑l pe ace-
laşi Bahtin, cu trimiteri spre „limbajul să-
turat ideologic“, autoarea nu se îndoieşte că
„limbajul ca viziune a lumii sau chiar ca
opinie separată“ (după Bahtin) este „o de-
scriere perfect valabilă şi pentru limbajul la
care recurge teoreticianul literar“, atâta
timp cât o situaţie existenţială generează
articularea „specifică a conceptelor“.
Nedespărţindu‑se de realitate, eveni-
mentul articulând conceptele, teoria ca
operă nu se poate dezice de propriul autor,
căruia Carmen Muşat îi acordă locul cuve-
nit în ecuaţia dezvoltată auster şi cu o miş-
care ce trădează o indiscutabilă siguranţă.
Autoarea face apel la un Paul de Man, cu a
sa Autobiografie ca desfigurare, unde autorul
susţine ideea că toate textele au o „diversiu-
ne autobiografică, nu doar acelea explicit şi
asumat autobiografice“. Rezumând cu
multă claritate texte semnificative (cartea
dovedindu‑se utilă şi din acest punct de
vedere), Carmen Muşat selectează frag-
mente esenţiale, pe care le va folosi în argu-
mentarea punctului său de vedere. Iată un
asemenea fragment luat din Paul de Man:
„Prosopopeea este tropul autobiografiei,
prin intermediul căruia, ca în poemul lui
Milton, numele devine la fel de inteligibil şi
de memorabil precum o înfăţişare. Argu-
O carte în dezbatere
mentaţia are de‑a face cu a conferi şi a răpi
feţe, cu a înfrunta şi a discredita figura,
figurare şi desfigurare“. Reţine atenţia ca-
pitolul dedicat lui Maurice Blanchot (Am-
biguitatea lui Maurice Blanchot), cu prezen-
tarea succintă a lecturii pe care i‑o face
acestuia Paul de Man: „E o lectură «în
oglindă», căci transpare în comentariul te-
oreticianului american pe marginea voinţei
de a uita – ca premisă a existenţei operei –
propria sa teamă de confruntarea cu sine
însuşi, refuzul de a privi în trecut şi de a‑şi
reciti textele de început, îngropate adânc în
memorie“. Impersonalitatea cu care criticul
îi citeşte pe alţii coincide la Blanchot cu o
„hermeneutică a sinelui“. Altfel spus, mai
mult decât s‑ar părea, subliniază Carmen
Muşat, scriitorul (criticul/eseistul/teoreti-
cianul) rămâne o fiinţă temporală.
Demersului bine articulat al criticului
Carmen Muşat nu‑i scapă din atenţie citito-
rul, în ipostaza lui de „complice“ al textului
în primul rând, care‑şi rezervă dreptul de
a‑l decoda şi de a‑l recrea în acelaşi timp pe
parcursul lecturii. Mon semblable, mon frère
este un capitol emblematic pentru perspec-
tiva lui Carmen Muşat asupra relaţiei esen-
ţiale dintre cititor şi autor, definitoriu pen-
tru condiţia literaturii/teoriei ca autentice
acte de creaţie.
Având la îndemână fragmente dispara-
te, absolut toate de referinţă, Carmen Mu-
şat procedează meticulos la reconfigurarea
lor, pe parcursul unui demers arid pe unele
locuri, care nu se lasă chiar uşor citit, lipsit
chiar de spectaculozitate, dar care conduce
sigur la realizarea sintezei dorite.
Îmi place să cred că lucrarea lui Salva-
dor Dali reprodusă pe copertă ar putea fi o
posibilă cale de acces la ideile cărţii. Fru-
moasa (fie aceasta literatura, fie teoria) are
nevoie de confirmarea propriei frumuseţi/
substanţe şi nu o poate dobândi decât prin
dialog, respectiv prin oglindire. Cu menţi-
unea că oglinda nu‑şi (mai) acceptă pasivi-
tatea şi obedienţa. Dimpotrivă, ea trădează,
dă replici, iese din luciul care i‑a fost hără-
zit, afirmându‑şi întotdeauna, cu multă
personalitate, atitudinea faţă de obiectul
său.
n
Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 21

Boala minţii vs. boala trupului
S ă urmărim suferinţele literar‑medicale
la Cervantes, în Don Quijote (în româ-
neşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, cu
un studiu introductiv de G. Călinescu, ta-
bel cronologic de Edgar Papu, Editura
pentru literatură, 1969). La începutul capi-
tolului xvi din Partea întâi, începem să
aflăm Ce i s‑a întâmplat iscusitului hidalgo la
hanul pe care îl luase drept castel. Am zice:
dar ce nu i s‑a întâmplat! Toate cuvintele
sunt antifrastice, trebuie citite pe invers,
lectura „perversă“ e aici aşa‑zicând natura-
lă. Inversare sublimă sau sublimatoare. Is-
cusitul cavaler nu era nici iscusit, nici hidal-
go, se voia el astfel. O tot păţeşte, dar, de
priceput, pricepe nu ce e, dar ce vrea să fie.
Acum, el e adus la un han de Sancho Pan-
za. E tare lovit, dar nu într‑atât încât să nu
„lupte“, prin ciorovăială, pentru a‑şi impu-
ne punctul, mereu înalt, ca să nu zic trans-
cendent, de vedere. Ce numeşte Sancho
han e pentru Don Quijote castel. Mai mult
chiar, un castel, va constata, vrăjit. Inert
(vom înţelege: discret) cu trupul, Don
Quijote nu e aşezat cu cine ştie ce grijă pe
măgar de Sancho Panza, dimpotrivă, ajun-
ge „azvârlit“ acolo. Primul lucru pe care
hangiul vrea să‑l ştie, de la Sancho, singu-
rul apt să răspundă, este „de ce boală sufe-
rea“ transportatul, neobişnuitul oaspete.
Boală? Boala pare că nu există, nu poate
exista, decât în mintea unora de teapa han-
giului. Dar dacă ea există şi este ascunsă ca
cel mai ruşinos lucru de pe lume? Funcţio-
nează gândirea de felul: nu numai boala şi
ea nici nu apare, nevăzută şi umilită. Cred
aşa nu doar cei care îşi fac iluzii (poate din-
tr‑un exces de realism). Ca bun slujitor, mă-
car de ochii lumii, nici Sancho nu excelează
în realism. „Sancho îi răspunse că n‑avea
nimic, decât că se prăvălise de pe stâncă şi
că‑şi rupsese coastele.“ De bună seamă, slu-
ga nu iese din vorba stăpânului, oricum nu
făţiş. De aceea apare într‑un fel orbit şi el.
Totul e ca nimic, totul din realitate e nimic
în minte: iată convenţia. În acest raport cu
faptele, nu e de mirare că‑şi mai prăvălise şi
el stăpânul pe măgar. Într‑o altă ordine a
„nuanţării“, era ceva, dar aproape nimic, pe
lângă prăvălirea de pe stâncă.
Femeie de rând, am spune femeie ome-
noasă, soţia hangiului, o „miloasă“, consta-
tă fără să întrebe şi trece numaidecât la
„oblojirea oaspetelui“. Acesta e, sau arată a
fi, contrariul unui bolnav. Aş spune, mai cu
seamă, contrariul unui bolnav închipuit,
22 • APOSTROF
Bolile din lumile
literare (II)
Marian Victor Buciu
tipologie fixată comic de dramaturgul cla-
sic Molière. Don Quijote e un bolnav care
se ignoră. Până la un punct şi cu un scop,
de rară elevaţie. Are şi noroc că lumea, ex-
ponenţial, e bună, mereu săritoare. Şi, desi-
gur, surprinzătoare. Oblojirea este trecută
de hangiţă, cu iniţiativă şi în felul ei iniţia-
tor, în serviciul „unei fete de‑a ei, tânără
nemăritată şi foarte atrăgătoare la chip“.
Suficient, cât îl priveşte pe cel adus la han
aproape mort, cel puţin fizic, pentru saltul
din realitate în închipuire. Fata e ajutată de
o femeie, asturiana Maritornes, slugă la
han, cu unele defecte trupeşti, dar cu „un
corp plin de nuri“. Ea ţine aprinsă lumâna-
rea (noaptea încurcă vederea, dar potenţea-
ză viziunea), iar Don Quijote, aşezat pe un
pat „blestemat“ de tare, intră în grija celor-
lalte: „pe loc hangiţa şi cu fiică‑sa îl obloji-
ră, din creştet până‑n tălpi“. Ele fac totul
pentru a tămădui nimicul constatat de
Sancho. Vânătăile evidente de pe trupul lui
Don Quijote îi par hangiţei că „semănau
mai curând a lovituri de ciomag decât a
căzătură“. Căzătură, o ţine înainte Sancho,
martorul: „stânca avea o mulţime de ascu-
ţişuri şi de colţi, şi fiecare şi‑a pus pecetea“.
Nimic, deci, doar nişte peceţi, semnături
de‑ale stâncii... Şi, brusc, cere să fie şi el
oblojit, nu pentru că ar fi căzut, dar pentru
că asistase la căzătură şi trăise astfel impre-
sia ei mentală, încât o considera deopotrivă
corporală. Nu celălalt, dar chiar el se dădea
ciomăgit. Realitate şi impresie ajung cât se
poate de alunecoase, comic‑dureroase.
„N‑am căzut, răspunse Sancho Panza, dar
m‑a cutremurat aşa o spaimă când l‑am
văzut pe stăpânul meu căzând, încât mă
doare tot trupul, de parcă mi‑ar fi tras cine-
va o mie de ciomege.“ E, aşadar, în închi-
puirea sa, bătut rău, dacă nu chiar mort. Să
cazi de pe o stâncă lovindu‑te în multele ei
„ascuţişuri“ nu era nimic, dar să vezi aşa
ceva este altceva: închipuirea prin vedere e
primejdioasă, orbirea (nevederea de mo-
ment) e protectoare. Don Quijote, căzut
deopotrivă cu trupul şi cu mintea, nu se
vaită deloc, nici din vorbă. Acum, se găseş-
te cineva să‑l aprobe pe Sancho, cel căzut
doar cu mintea. E fiica hangiului. Numai
că ea o face dintr‑o altă perspectivă, a visu-
lui. Nu a impresiei din realitate, dar a celei
din vis: „şi mie mi s‑a întâmplat de multe
ori să visez că mă rostogolesc cu capu‑n jos
dintr‑un turn, înalt că nu mai apucam
s‑ajung la pământ, şi când mă trezeam, mă
pomeneam aşa de zdrobită şi de frântă, de
parcă aş fi căzut cu adevărat.“ Efectul e
acelaşi, cauza nu: realitatea ori visul căderii.
Nu în acest moment. Hodoronc‑tronc: vi-
sul, ameninţător, cu efect „zdrobitor“ sus-
pendat, în închipuire, ar fi tot ca în realita-
te. Dar visul e vis şi realitatea e realitate
chiar şi în această situaţie pentru Sancho.
Visul dă sentimentul că mutilează, face
gândirea să suporte durerea. Sancho se
simte, însă, dator să facă o distincţie, nu ca
să liniştească, dimpotrivă, stupefiind. „–
Aici e aici, duducă, răspunse Sancho Panza,
că eu, fără să fi visat nimic, ci fiind mai
treaz chiar decât sunt acum (semi‑treaz,
sub impresia întâmplării, n.m.), m‑am po-
menit aproape la fel de plin de vânătăi ca şi
stăpânul meu, don Quijote.“ El crede că
vânătăile nu‑i sunt în închipuire, în minte,
dar pe trup. Spaima din suflet lasă urme
trupeşti. El, de jos, trăieşte intens totul. Pe
când Don Quijote, de sus, ignoră, transfor-
mă, sublimează, depăşeşte, înalţă orice. El
e din nou „orbit“ de „aiureli“ (textual, din
perspectiva naratorului) şi „fără să mai ia
seama la cataplasme şi la junghiurile din
coaste“ (reale, deci, de care fusese afectat,
dar ca vrednic cavaler le ascunsese cu to-
tul), năvăleşte asupra asturianei care intra-
se‑n odaie căutându‑şi ibovnicul, un cără-
uş. Quijote nu e‑n realitate, nici în vis, el
e‑n cărţi, în cele cavalereşti, de bună seamă,
posedat de lectură: „el şi‑o zugrăvi în min-
te cu acelaşi chip şi în acelaşi fel în care citi-
se prin cărţile lui despre cealaltă prinţesă,
ce venise răzbită de dorul lui să‑şi vadă ca-
valerul rănit de moarte“. Deci, totul, pen-
tru el, e cum se cade, e ca la carte, aceea a
vitejiei şi onoarei cavalereşti: să fie rănit de
moarte, pentru a primi mângâierea unei
prinţese. Dislocare mentală, trăire metafo-
rică, prin identificare şi (auto)traducere li-
vrescă. Până la o limită, pentru că realitatea
nu dispare în cuvinte şi comportare. Aceas-
ta din urmă o dă de gol. Cavalerul livresc,
încă înrădăcinat ca ţăran, aproape se dedă
la un viol („fata se zbătea să se desfacă, iar
don Quijote se muncea s‑o ţină“). Amantul
gelos, pe fază, intervine direct cu pumnii:
efectul este că amorezului imaginar „îi în-
sângeră gura cu totul“. Pe gură îi ieşiseră
tiradele memorate din literatura vrăjito-
rească a vremii. Dar nici trupul „cât era de
lung“ nu îi e ocolit sau iertat. Hangiul sare
s‑o bată pe slujnică (el îi spune „căţea“).
Sancho se trezeşte ca dintr‑un „vis urât“,
„călărit“ de hangiu, de care se apără cu
pumnii, cu care loveşte şi‑n asturiană.
Aceasta se apără de el cu pumnii ei. Cărău-
şul dă s‑o apere pe ibovnică, iar hangiul dă
s‑o pedepsească: „dădea cărăuşul în San-
cho, Sancho în slujnică, slujnica în el, han-
giul în slujnică, şi‑şi cărau toţi la dupaci cu
de‑amănuntul şi cu atâta foc, că n‑aveau
nici când îşi trage sufletul“. O luptă, doar
atât, e viaţa.
Dar boala? O vedem în Partea a doua,
capitolul lxv. Don Quijote e iremediabil
un „om înrădăcinat în nebunia lui“. Capa-
bil doar, fără voie, „să‑i înveselească pe toţi
aceia care auziseră trăsnăile lui“. Rupt de

 Centenarul la noi
R ecenta punere în abis din spaţiul nos-
tru public, raportarea la Centenar şi la
potenţialităţile sale, în stil festivist (apana-
jul autorităţilor, fireşte) sau critic, deschide
o temă nu doar politic‑socială (ce se face,
cât de pregătiţi suntem / vom fi fost?), ci şi
una culturală; este un bun prilej de a reca-
pitula ce am fost şi cum ne‑am văzut atunci
când am sărbătorit sau ne‑am amintit.
Povestea trebuie să înceapă cu Eminescu
(şi Creangă), din regimul celălalt, la 1989,
an inconturnabil, în care figura poetului
făcea o tristă serie cu excesele epocii, Emi-
nescu intrând în rândul celor... mari, alături
de Burebista (de la începuturile istoriei...) şi
de ceilalţi, până la momentul auroral al
prezentului, al lui Ceauşescu‑Tatăl. Jovialul
popa Smântână nu se încadra foarte bine în
acest complex, decât poate în calitatea lui,
repede preluată de limbajul criticii de lemn,
de autor al „copilului universal“; fireşte,
poveştile „corozive“ au fost puse sub obroc
– soarta celui ce pierise în ajunul unei sărbă-
tori, la 31 decembrie, nu dădea prilejuri
pentru o perspectivă integral‑critică şi cam
tăia elanul pentru centenare. La care se
adaugă şi contextul lui 31 decembrie 1989,
moment al altor preocupări.
Dar cele poveşti au fost reeditate imedi-
at, în 1990, la o editură specializată în pro-
tocronism, Editura Roza Vânturilor, cu o
prefaţă de Paul Anghel – un vajnic „fost“; cu
Nae Ionescu în portofoliul editurii, alături
de Neagoe Basarab e tutti quanti, Creangă
cel ascuns reapărea în lumea liberă.
Să mai notăm că delirul din anul emi-
nescian 1989 a adus câteva premiere, inclu-
siv numele ştiinţific de „similipedia emi-
nescui“ pentru o nouă specie de vierme,
descoperită în Canalul Mozambic de un
cercetător român.
Dimensiunea protocronistă va mai găsi
câteva ocazii de reactualizare, după 1990,
de afirmare a ortodoxismului, văzut drept
parte a specificului naţional: 500 de ani de
la prima carte tipărită la noi, prilej de reedi-
tare într‑o ediţie specială a Liturghierului
lui Macarie, apoi Anul Brâncoveanu, cele-
brat de Biserica Ortodoxă Română în 2014.
După tulburii ani 1990, vine din nou
rândul lui Eminescu, în anul 2000, şi al
perspectivelor mileniale şi milenariste; este
„anul Eminescu non‑stop“, rubrica din Ob-
servator cultural ce prezenta festivismele din
numele poetului naţional şi naţionalizat de
pe întreg cuprinsul ţării, la 150 de ani de la
naştere. De fapt, numărul demitificator
265/1996 din Dilema era încă recent în me-
moria publică, discuţiile, vii. Imediat vine
rândul lui Caragiale, în 2002 (iarăşi un
„Caragiale non‑stop“) şi 2012, prilej de relu-
 chipuirii. Iar el nu‑şi poate aşeza închipui-
„aiurelile“ lui, se îmbolnăveşte. „Şase zile
zăcu don Quijote la pat, întristat, mohorât,
dus pe gânduri şi cu inima strânsă, în vre-
me ce închipuirea, într‑un necurmat
du‑te‑vino, i se învârtea numai în jurul ne-
fericitei întâmplări a biruirii sale“. Marea
boală e, în ceea ce‑l priveşte, pierderea în-
Dan Gulea
are, de repetiţie. Clasicii noştri de pe cele
mai puternice bancnote: în 1996, un număr
din Dilema costa 2000 de lei, pe prima pa-
gină era însă bancnota de 1000 de lei, cea
care purta chipul poetului. Astăzi, în lumea
leului nou, Eminescu ocupă primul loc
într‑un clasament semnificativ în felul său,
să ne reamintim, pe bancnota de 500 de lei;
la ceva distanţă, Caragiale, 100 de lei.
Ieşind oarecum din sfera literaturii,
anul 2007 trebuie consemnat pentru cente-
narul Eliade, strâns legat de eforturile lui
Eugen Ciurtin şi de înfiinţarea unui Insti-
tut de Istorie a Religiilor de pe lângă Aca-
demia Română.
O serie de centenare ale avangardei, cu-
prinzând nume mai mici sau mai mari:
2008 (Geo Bogza), 2009 (Blecher), 2013
(Gherasim Luca), 2014 (Perahim, D.
Trost), 2015 (Gellu Naum, Paul Păun) şi,
mai cu seamă, Dada (2016) – căruia şi Aca-
demia îi dedică o serie de manifestări – au
precedat intrarea în siajul lui 2018; cente-
nare ce au avut o dinamică limitată la cercul
iubitorilor de avangardă artistică (istorică),
al specialiştilor, dar care au cuprins mese
rotunde, dezbateri şi volume, seri de poe-
zie, la care au contribuit, în calitate de or-
ganizatori, instituţii diferite, de nivel aca-
demic sau cultural, în sensul larg al
cuvântului.
A venit rândul lui 2017, anul Maiorescu
(şi al Convorbirilor literare), un moment
semnificativ în lumea de azi a internetului
şi a blogurilor zise literare (de fapt, multe
dintre ele doar nişte instrumente de mar-
keting pentru edituri), în care evaluarea
critică este rediscutată, în care rolul criticu-
lui este încă o dată pus în valoare într‑o
lume în care, pentru multe voci, tirajul este
unica recomandare. O iniţiativă a lui Nico-
lae Manolescu şi a României literare, anul
Maiorescu a reafirmat un punct de vedere
absolut necesar despre rolul celui care citeş-
te şi se află în prima linie a criticii, dând
verdicte, întâmpinând.
În plus, recunoaşterea unor personali-
tăţi centenare vine pe acest fond de emoţie
festivistă, într‑o cultură care s‑a ferit, în
general, de cuvântul bătrânilor; vârsta, în
sine, devine un prilej: pentru înaintaţii lor
ani, au fost decoraţi regretatul Neagu Dju-
vara şi filosoful Mihai Şora, a fost omagiat
(în special în cadrul partidului liberal) cel
care a fost Mircea Ionescu‑Quintus.
Un mic studiu de caz, despre disensiu-
nile noastre, poate fi schiţat în cazul avan-
gardei, care a livrat un important contin-
gent de prilejuri centenare (la care se pot
adăuga datele de început ale unor expresivi-
tăţi precum futurismul, expresionismul
rea într‑un pat procustian al realităţii. Iată
o boală din categoria celor născute din ne-
putinţă. Aici ea e o boală serios‑comică.
Realitatea nu face proba calculului imagi-
narului literar cavaleresc. Idealitatea nu in-
tră în tiparul realităţii. Lectura nu este în-
totdeauna, pentru toţi, fie cititori de rând
ş.a.); astfel, pot fi citate modesta Medi
Wechsler‑Dinu (1909‑2016), care îşi redes-
coperă la marea senectute pasiunea pentru
desen (după ce, în preajma celui de Al Doi-
lea Război, ilustrase unele versuri ale soţu-
lui ei, poetul de avangardă şi militantul
Gheorghe Dinu / Ştefan Roll), stingân-
du‑se aproape în anonimat, cu o operă
destul de puţin analizată.
Alături de ea, Madda Holda (Magdalena
Binder, 1911‑2012), de profesie juristă, au-
toare a unor texte avangardiste pe care le
publica sub pseudonim în unu, revista frate-
lui ei, Saşa Pană (Alexandru Binder); volu-
mul Cărţi de vizită, reeditat de Petrişor Mi-
litaru (Editura Aius, 2017), este concurat de
un epistolar Madda Holda – Geo Bogza, al-
cătuit de Cosmin Pană (Editura Tracus Ar-
te, 2017).
Consensul în care lumea artistică o săr-
bătorea, în durii ani 1980, pe Cella Dela-
vrancea (1887‑1991), nu va mai putea fi
refăcut, în cele ce urmează, dimensiunea
subversivă a acelui centenar fiind evidentă
în spectacolele dedicate sărbătoritei. Pentru
că, altfel, cuvântul scris în epoca de aur are
trăsături superlative: Cella era „descenden-
ta unuia din acei zei tutelari ai conştiinţei
româneşti“, iar „structura fiinţei sale repre-
zintă un aliaj nobil între corespondenţele în
sensul baudelairian al cuvântului şi memo-
ria afectivă de sorginte proustiană“ – califi-
cative semnate de Valeriu Râpeanu, alcătu-
itorul unor ediţii „de centenar“. Nici
simbolistul Mihail Cruceanu (1887‑1988),
devenit oarecum scriitor de partid, nu sca-
pă de encomiastică, cam în acelaşi stil: „O
viaţă de o sută de ani, Mihail Cruceanu a
trăit‑o pentru Poezie şi Omenie, deşi a scris
şi proză memorialistică“ (Ion Dodu Bălan).
Cu aceste precedente, ideea de centenar,
la noi, este însoţită de un anumit fond sonor
de tip laudativ; cel al Marii Uniri este un
centenar important, tratat cu indiferenţă de
oamenii politici (a se vedea discuţiile despre
înfiinţarea – desfiinţarea unui Departament
special pe lângă Guvern, mişcările de trupe
şi comasările care au permis, la un moment
dat, acestei echipe guvernamentale să se
manifeste printr‑o serie de parastase, cu co-
live...), un centenar zgomotos, prilej bun de
valorificat, al cărui vuiet ar pune în umbră şi
cei 100 de ani de critică literară profesionis-
tă de la noi: primul număr din revista Sbură-
torul apare în 1919, dar primele reuniuni ale
cercului şi ale cenaclului lovinescian datează
de la finele lui 1918.
n
sau cititori de soi (de rând cu rând?) un vi-
ciu nepedepsit, cum spunea Valery Larba-
ud. Cu adăugirea că foarte diferite sunt,
deopotrivă, viciile şi pedepsele acestora. Şi
nu atât ele contează, cât legea care le supra-
veghează, peste vederi, vise şi viziuni ome-
neşti.
n
Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 23

Amintiri din infern
Alice Valeria Micu
Î ntoarcerea din iad de
Aly Steinmetz este re-
memorarea întâmplărilor
trăite de autor în anii
1942‑1945, deci în al
Doilea Război Mondial,
ca „mobilizat“ într‑un
detaşament de muncă
forţată. Autorul, meseri-
aş în Cluj, şi anume tocilar, a fost luat pri-
zonier de către horthişti. A lăsat acasă o
soţie şi un fiu, pe care, din nenorocire, nu
i‑a regăsit la ieşirea din infernul nazist,
aceştia pierind în lagărele germane. Volu-
mul Întoarcerea din iad (Floreşti/Cluj: Li-
mes, 2016) a fost îngrijit de profesorul Paul
Farkaş, rudă prin alianţă cu autorul.
Cartea a fost scrisă în august‑septem-
brie 1945 şi, semnificativ, după ce autorul
acestor zguduitoare mărturii a terminat de
scris, nu a mai vrut să vorbească despre în-
tâmplările prin care a trecut, ca şi cum,
după această prea dureroasă confesiune
despre Holocaust, ar fi dorit să închidă
pentru totdeauna porţile „iadului maghia-
ro‑hitlerist“. Jurnalul a circulat numai între
rude, apoi a dispărut vreme de 45 de ani,
iar la doi ani după moartea autorului a fost
găsit întâmplător.
Pentru Aly Steinmetz, în detaşamentul
de muncă, salvator a fost faptul că era un
om ordonat şi a ajuns să lucreze în depozi-
tele de alimente ale Armatei Horthiste.
Dacă prin oraşele transilvane viaţa lui a fost
acceptabilă, odată ce au trecut în Ungaria
totul s‑a schimbat. Dincolo de Balaton, să-
pând tranşee, construind bunkere, evreii
din detaşamentele de muncă forţată erau
sub supravegherea soldaţilor Nyilas, care
Primite la redacþie
yy Florea Firan, Amprente
şi voci, Craiova: Scri-
sul Românesc, 2017.
24 • APOSTROF
i‑au supus unui asemenea regim batjocori-
tor, încât, după război, Aly Steinmetz a
refuzat să mai vorbească limba maghiară,
aşa că jurnalul său sui generis a fost scris în
limba română; una curată şi curgătoare,
adesea expresivă, dar simplă, cu un limbaj
colocvial dar foarte îngrijit, punctat uneori
de dreaptă şi măsurată mânie.
De‑a lungul perioadei cât a fost în deta-
şamentul de muncă forţată, hrana a fost o
preocupare obsesivă; autorul povesteşte că
uneori pâinea era trasă la sorţi, că cerşitul,
schimbul de obiecte pentru hrană, agonisi-
rea unei sfecle îngheţate care trebuia scoasă
din pământ sau jupuirea unui câine erau
evenimente fireşti în nefirescul acelor ani,
ani al căror numitor comun era foamea.
Momentul culminant al dramei a fost mar-
şul morţii prin Austria. Faptul că se murea
zilnic în număr mare de foame, de boli, de
oboseală şi de gloanţele maghiare şi germa-
ne era amplificat de pierderea treptată a ulti-
melor resurse de umanitate. „Nu mai erau
oameni nici intelectualii noştri [...] privind
în jur nu mai era normal nimeni“. Detaşa-
mentele astea au însemnat şi lipsa posibilită-
ţilor de a păstra un nivel uman de igienă:
„O bucată de săpun şi nişte cartofi îngheţaţi.
Ce să spun, au fost ceva delicatese“; aşa că
după eliberarea de către americani, primul
lucru pe care l‑a făcut a fost să se spele...
Fără accente violente de răzbunare, Aly
Steinmetz constată cu echilibru şi măsură
comportamentul celor din jur, condam-
nând cu severitate brutalitatea dezumani-
zantă a soldaţilor Nyilas. Un soldat ungur
le‑a mărturisit că nu aşa îşi închipuiau ei
totul; „Uită‑te la noi şi nu mai spune nicio
vorbă“, a fost replica pe care i‑a dat‑o Aly
Steinmez. Iar cînd soldatul a vrut să‑i dea o
bucată de pâine, l‑a refuzat, motivând că
nu gândesc la fel şi deci să nu se obosească;
semn că a găsit resurse interioare să nu ac-
cepte pâinea în lipsa unei lumi comune de
valori, deşi ei, deţinuţii, aveau parte, cum
spune ironic, „numai de flori verzi de mu-
cegai şi glorie“.
Nici mobilizaţii de origine poloneză nu
sunt mai bine văzuţi de autor, căci ei ajun-
seseră ca înainte de eliberare să taie bucăţi
din cadavrele despuiate, spunând că este
carne de cal şi să le schimbe pe lucruri de
valoare. La fel de critic este autorul cărţii şi
cu croaţii din armata germană.
De‑a lungul jurnalului sunt relatate nu-
meroase episoade de‑a dreptul cinemato-
grafice, însă pline de dramatismul realităţii.
De pildă, într‑o curte unde a văzut nişte
fete, Aly Steinmetz a aruncat un buchet de
ghiocei culeşi pe drum, iar fetele, drept
răsplată, au încercat să‑i dea ceva de mânca-
re, dar s‑au repezit aşa de mulţi inşi flă-
mânzi din detaşamentul de muncă, încât el
yy Transylvanian Review,
vol. xxvii, nr. 1,
primăvara 2018.
a rămas fără nimic. Sau, de la etajul unei
clădiri a fost aruncată o bucată de pâine şi
un grup de 30 de oameni s‑au repezit să o
prindă, dar aceasta a sărit din mâinile lor
până la Aly Steinmetz, care a înfulecat‑o
din trei înghiţituri. Şacterul (măcelarul)
din grupul lor a ezitat să‑şi fiarbă doi car-
tofi în zi de sâmbătă, iar un alt habotnic l‑a
sfătuit să aştepte până duminică, dar şacte-
rul a murit cu o zi înainte de a fi eliberat...
şi toţi au fost încredinţaţi că cei doi cartofi
i‑ar fi salvat viaţa. În detaşamentul de
muncă forţată, nimeni nu se ferea de slăni-
nă şi unsoare, iar secvenţa în care un şoric
de slănină de colosala dimensiune de şase
centimetri a fost recuperat, plin de praf,
din drum, şi împărţit la trei oameni, este
memorabilă. Sunt multe întâmplări de
acest fel, tragice şi comic groteşti simultan.
Toate, zguduitoare din cauza contextului.
Tocilarul Aly Steinmetz dă dovadă că
şcoala făcută în limba română a fost temei-
nic însuşită, adesea cu stil: „Treceam pe
lângă oameni de parcă erau numai păpuşi
de ceară“; sau, „Câmpul era frumos, verde,
înflorit, viaţa începea peste tot, numai în
rândurile noastre era o mare deznădejde,
nu vedeam nicio ieşire din acest infern ger-
man“. Pagină cu pagină, Aly Steinmez şi‑a
descărcat în jurnal greaua povară a aminti-
rilor sale; pentru cititor, lectura acestei
cărţi devine un demers prin care preia o
parte din imensa durere a ispăşirii unei
culpe inexistente, aceea de a fi evreu.
„Era o noapte îngrozitoare, cum nu cred
că a mai fost de la pustiirea Sodomei“ spune
undeva autorul, iar paralela nu pare a fi deloc
exagerată. Cu zecile, cu sutele, cu miile, auto-
rul trece în revistă victimele, unele cu numele
lor, altele după impactul destinului lor asupra
autorului, transformat în depozitarul unui
cumul de suferinţă şi de destine zdrobite de
pumnul istoriei şi al nebuniei. „De acolo se
încărcau zilnic schelete într‑un camion şi du-
se la crematoriu“. Unul din camarazi a cedat
psihic şi a cerut să fie împuşcat, deşi trupul
său se încăpăţâna să supravieţuiască fizic.
„Astăzi ei, mâine noi“, constata Aly Stein-
metz, care, după eliberare, s‑a îmbolnăvit de
tifos şi, în mod ironic, viaţa i‑a fost salvată de
un medic german.
Aly Steinmetz remarca la un moment
dat că atunci „Când începe a‑ţi merge bine,
atunci îţi merge“, dar că el ar fi dat toată
frumuseţea Austriei pentru o coajă de pâi-
ne; şi‑a păstrat ascunsă verigheta ca pe un
talisman, cusută într‑o curea de piele, iar
după eliberare nu a schimbat‑o pe hrană
sau medicamente, ci şi‑a pus‑o pe deget,
încărcând‑o de triumful şi bucuria supra-
vieţuirii. Bolnav de tifos şi plin de păduchi,
când a fost deparazitat cu o substanţă ce
ucidea pe loc insectele, el îşi ţinea în mână
fotografiile de familie, ca singura legătură
cu realitatea, cu „normalitatea“.
S‑a întors din infernul german la 21
august 1945 la Cluj şi a fost cazat pentru o
vreme la vila Petru şi Pavel, în zona Liceului
Bălcescu, unde „se simţeau ca nişte dru-
meţi care vin din lumea cealaltă“.
Regăsirea aproape miraculoasă a jurna-
lului printre nişte reviste de rebus – jurnal
despre care cei doi copii din a doua căsăto-
rie a lui Aly Steinmetz ştiau, dar nu bănu-
iau că mai există – a prilejuit reunirea fami-
liei: moment emoţionant, ca o scrisoare
lungă de dincolo de mormânt a unui cam-
pion al supravieţuirii.
n
Poeme
de Ovidiu Komlod
recunoştinţă
numele tău nu este nici înalt şi nici scund
îi mulţumesc lat sau lung până la capătul împrejurul pământului
lui D şi lui Z înscris în a cincea dimensiune cu slove de pară şi foc
Alfeiomega. numele tău nişte fiare contorsionate
un câmp de hamei în flăcări
privirea îmi lunecă pe suprafeţe şi corpuri
o bilă de bowling umplută cu lacrimi.
*
traduc la bibliotecă înconjurat de studenţi
când începi să îmbătrâneşti nu mai faci De fiecare dată când pleacă
decât să observi că începi să îmbătrâneşti rămân
urmărind avansul pe care îl ia destrămarea kiparos înfipt în asfaltul din faţa blocului
în trup şi în trup. milimetru cu milimetru. fac până departe cu mâna
milimetru pătrat pe milimetru pătrat. pieptul mi se dilată până ajung sus
milimetru cub în milimetru cub. ochii se lubrifiază
înghit paşii
mă simt înşelat deschid uşa metalică
poezia venind să spună lucrurilor pe nume mai repede ca de obicei
până va înţelege tot omul că s‑a născut condamnat acum însă
şi nu are niciun motiv să benchetuiască îmi răsună în cap
revolta în bloc e singura şansă de‑a nu o lua razna. numai cuvintele mamei
no bine băiete
şi teama nedesluşită că Leviatanul e în spatele tău tu îţi vezi de‑ale tale
cu dinţi lipsă gata să pună capacul şi noi de‑ale noastre.
peste mortaci peste laptop
tot mai ciudă că nu pot merge un pic
un pas mic
aşa înapoi

dacă te uiţi înapoi

fiecare zi o greşeală *
pentru că nu se leagă
nimic. ziua
un lănţişor cu verigi lipsă cândnumairăzbeşticusmulsulfireloralbe
împrăştiate pe drumul spre sunt prea multe
casă. şi oricum cheleşti
nici porii pe gât nu‑s ai tăi nici nu mai ştii
înţelege. dacă dai o mână de ajutor vieţii sau morţii

nici nodurile din gât nu‑ţi ai tot spus că scrii când ţi‑e foame
aparţin. simţind‑o gata să te răzbească
de parcă de fapt te‑ai plimba fără plasă de
altcineva te înghite siguranţă pe lama cuţitului care îţi va tăia.
sub tine o scăfârlie. bucăţica de carne.
deasupra ta un bocanc
înainte prin esofagul fierbinte stomacul întors pe dos această şosetă
baltice mişcările peristaltice pielea strânsă pe trup acest ciot.
o bărcuţă pe stixul pixelat. sfârcurile începând să bârfească
întocmai ca două ţaţe pe marginea şanţului

numele tău nu ochii rotiţi la 180 de grade.

n
caut locurile singuratice
nimeresc numai în preajma
tic‑tacurilor de ceas
de parcă totul stă să sară în aer
uşi de evacuare
uşi de evaluare.

viteza prin care se mişcă norii pe frunte

nu se măsoară în x pe y în trepte şi gradienţi.

îmi spun la intervale neregulate

cu uşa trântită în spate prefer
singur de unul singur nu
singur împreună cu alţii.

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 25

 Aristotel în limba română:
prima frază a Categoriilor
Alexander Baumgarten şi Alin Luca
doctrinare aristotelice corespondente gra-
maticii originalului, precum şi asumpţiile
culturale care ar putea fi atribuite traducă-
torilor. Aceste cinci scopuri nu devin crite-
rii prin care autorii să afirme despre cele
trei traduceri recepte că ar fi „eronate“ sau
„corecte“, ci conduc spre un act de înţelege-
raţiuni etimologice, poetice sau de vibraţie
sentimentală) nu are pentru noi importan-
ţă; dimpotrivă, în analiza de mai jos pri-
mează observaţiile asupra respectării struc-
turii care comunică sensul, alegând
termenii potrivit simplităţii şi exactităţii lor
în redarea acestui sens, dar respectând, pe

R euniţi într‑o cercetare doctorală privi-

toare la primele etape ale receptării lati-
ne a Categoriilor lui Aristotel, autorii aces-
tui articol au meditat împreună asupra
celor trei versiuni ale acestui tratat deja
existente în limba română. Ei au căutat să
degajeze din lectura lor corespondenţa tra-
ducerilor cu originalul, gradul în care ele
pot reflecta transmisia istorică latină a lui,
corectitudinea gramaticală, problemele
re a modurilor diferite în care acest text a
fost perceput potrivit unor presupoziţii
culturale. La rândul lor, şi autorii analizei
îşi vor sprijini opţiunea propriei traduceri
pe alte presupoziţii culturale pentru care ei
speră ca următoarea analiză să fie acceptată
ca argument. În plus, nu interesează foarte
mult opţiunile lexicale alese pentru terme-
nii originalului; discuţia veche privitoare la
cuvintele pe care trebuie să le alegem (din
cât posibil, un principiu al conciziei în ex-
primare. Tot brevitatis causa, vom folosi
prescurtări pentru numele lui Aristotel şi al
celor patru traducători citaţi: A, B, F şi, re-
spectiv, N. Cititorul poate urmări versiu-
nea greacă, cea latină a lui Boethius, cele
trei traduceri discutate şi propunerea noas-
tră în chenarul din centrul paginii pe care
revista Apostrof ne‑a pus‑o generos la dis-
poziţie.

ed. lui I. Bekker: trad. lui Boethius: trad. lui T. Brăileanu: trad. lui M. Florian: trad. lui C. Noica: propunerea noastră:

(1a.) Ὁμώνυμα λέγεται Aequivoca dicuntur Omonime se cheamă Se cheamă omonime Se numesc omonime Se spune că <sunt>
ὧν ὄνομα μόνον κοινόν, quorum nomen solum cele al căror nume este lucrurile care, deşi au cele al căror nume echivoce cele cărora le
ὁ δὲ κατὰ (1) commune est, comun, pe când sensul acelaşi nume, diferă în singur e comun, pe este comun doar nume-
τοὔνομα λόγος τῆς secundum nomen vero aparţinând numelui noţiunea corespunză- cînd raţiunea de a fi,
le, dar le este diferită
οὐσίας ἕτερος, οἷον substantiae ratio este diferit ca, de pildă, toare numelui. Astfel, potrivită cu numele, raţiunea substanţei,
ζῷον ὅ τε ἄνθρω‑ diversa, ut animal animal se întrebuinţea- un om real şi un om este diferită, aşa cum
<luată> potrivit
πος καὶ τὸ γεγραμμένον· homo et quod ză atât pentru acest om pictat pot deopotrivă vieţuitor este atît numelui, precum
τούτων γὰρ ὄνομα pingitur. Horum enim cât şi pentru un om pretinde la numele de omul, cît şi cel pictat.
„animal” <se spune că
μόνον κοινόν, solum nomen commu- pictat. Doar, amândoi animal; totuşi, La acestea, într‑adevăr,
este> şi omul, şi
ὁ δὲ κατὰ τοὔνομα ne est, secundum au  amândoi au numai doar numele este <animalul> desenat;
λόγος τῆς οὐσίας nomen vero substan- numai numele comun, acelaşi nume, dar comun, în timp ce căci numai numele le
ἕτερος· tiae ratio pe când sensul noţiunea corespunză- raţiunea de a fi, este acestora comun, pe
diversa; si enim quis aparţinând numelui toare numelui diferă potrivită cu numele, când raţiunea substan-
ἐὰν γὰρ assignet quid est este diferit. pentru fiecare dintre ei. este diferită: căci, dacă
ţei, <luată> potrivit
ἀποδιδῷ τις τί ἐστιν utrique eorum quo Căci, dacă cineva ar Căci, dacă cineva ar ar reda cineva ce numelui, le este
αὐτῶν ἑκατέρῳ τὸ ζῴῳ sint vrea să arate ce vrea să arate în ce sens înseamnă, pentru diferită; căci, dacă
εἶναι, ἴδιον (5) animalia, propriam înseamnă la fiecare din este fiecare din cei doi fiecare din ei, a fi cineva ar reda ce este
ἑκατέρου λόγον assignabit utriusque aceste două a fi animal un animal, noţiunea lui vieţuitor, atunci ar reda
pentru fiecare dintre
ἀποδώσει. rationem. va arăta ceea ce este într‑un caz va fi [un sens] o raţiune acestea faptul de a fi
propriu fiecăruia.   potrivită numai pentru proprie fiecăruia. <care revine> unui
acel caz. animal, el va reda
în: Arist., Categ., trad. în: Arist., Categ., trad. raţiunea proprie a fiecă-
T. Brăileanu, Paideia, în: Arist., Org., vol. I, şi interpr. C. Noica, ruia.
2006, p. 9 trad. M. Florian, Univ. Humanitas, 1994.
Encicl., 1997, p. 93‑94

Să luăm, aşadar, sintagmă cu sintagmă şi
să constatăm cele cinci aspecte propuse.
Observăm că fraza lui Aristotel are trei sec-
ţiuni, separate în interiorul frazei în textul
grec. Ele sunt separate în cel latin şi la N în
două fraze˝, din care a doua are două secţi-
uni, şi sunt separate la BF în trei fraze dis-
tincte. La F, a doua frază conţine exemplul
care încheia de fapt la A, prima secvenţă.
Aceste separaţii au nişte relatori determi-
naţi: la A, ele sunt de fiecare dată γὰρ, cu
valoare cauzală. Aşadar, a doua secţiune
enunţă cauza primeia, iar a treia cauza celei
de‑a doua sau a primelor două. La fel în
textul latin, unde enim are aceeaşi valoare.
La B, primul relator este neclar: „doar“ ar
putea fi un adverb restrictiv (cu sens de „nu-
mai“, existent şi în original, dar nu cu rol
relator), dar virgula de după el ne‑ar putea
lăsa şi să credem că el indică o cauză (cu sens
retoric: „<căci> doar etc.“); al doilea relator
este corect. La F, primul relator indică o
concesie („totuşi“ ne arată că al doilea enunţ
ar indica modul concesiv în care are loc
enunţul din primul, ceea ce nu este adevă-
rat), iar al doilea relator indică într‑adevăr
cauza. La N, primul relator certifică
(„într‑adevăr“, pentru care ar fi trebuit să
existe în greacă particula γε, iar în latină
quidem; dar ea nu există), iar al doilea este
cel aşteptat, precedat însă de două puncte
care îl introduc: ele dau o legătură mai
strânsă ultimelor două enunţuri în raport cu
legătura lor cu prima, separată de punct. În
opinia noastră, textul grec, urmat strâns de
cel latin, nu ne indică asemenea raporturi, ci
avem o singură frază, formată dintr‑o prin-
cipală şi alte două care sunt cauze succesive:
prima are loc pentru că a doua are loc, iar
ultima (aşa cum vom vedea din analiza con-
ţinutului ei), ne oferă o dovadă luată din
exemplul vorbirii pentru faptul că, într‑ade-
văr, prima are loc pentru că a doua are loc.
Aşadar, nouă ni se pare mai rezonabil să
păstrăm o singură frază, să păstrăm relatorii
originalului şi să permitem cititorului să în-
ţeleagă raporturile dintre cele trei secvenţe
aşa cum ne arată originalul.
Primele două cuvinte au un sens unitar,
dar conţin o problemă: primul este un sub-
stantiv la neutru plural nominativ, pe când
al doilea este un verb la indicativ prezent,
persoana a treia singular, la pasiv, dar cu
sens impersonal. Prin urmare, ele nu pot fi
acordate direct, pentru că nu au acelaşi nu-
măr. Nici una din versiuni nu respectă
această situaţie. Nici cea latină, care spune
aequivoca dicuntur. Dar şi BFN folosesc
deopotrivă verbe la plural, acordându‑le cu
primul cuvânt care le devine acestora su-
biect. Situaţia din original este însă diferi-
tă: deoarece verbul λέγεται este impersonal,
el poate să admită ca subiect o construcţie
formată dintr‑un acuzativ cu un infinitiv.
Aşadar, o traducere plauzibilă ar fi: „Se
spune că <sunt> echivoce etc.“ Diferenţele
dintre această ultimă versiune şi celelalte
patru sunt: a). respectă litera originalului;
b). corespunde doctrinar lui A. Această a
doua diferenţă o motivează evident pe pri-
ma. Ea se bazează pe două fapte: 1) A folo-
seşte curent λέγεται, ca metodă de analiză

26 • APOSTROF
doctrinară, pentru că el pleacă în mod
obişnuit de la semnificaţia curentă a unui
termen, constată gradul de unitate seman-
tică a lui, iar apoi analizează conceptul care
îi corespunde; 2) Pentru A, sens au numai
enunţurile compuse din subiect şi predicat,
aşa cum spune chiar capitolul 2 al Categori-
ilor. Prin urmare, despre ὁμώνυμα nu se
poate spune că λέγεται, ci se poate afirma
că, în general, se spune că [un subiect + un
predicat]. Acest predicat este nominal, for-
mat din numele predicativ ὁμώνυμα şi un
verb copulativ presupus.
Faptul că am ales să spunem „echivoce”
şi nu „omonime” nu are o mare importan-
ţă. Puteam spune oricum, dar pentru că: 1)
A îşi propune să arate că în cazul unor cu-
vinte care denumesc asemenea lucruri pu-
tem să nu ne înţelegem dacă nu lămurim şi
altfel decât prin cuvintele în cauză la care
ne referim şi 2) noi ne asumăm faptul că e
mai bine să traducem un text vechi folosin-
du‑l şi ca instrument de expunere a tradiţiei
care ne leagă de el (adică cea latină), con-
chidem: e mai bine să spunem „echivoce“.
Următorul grup de cuvinte joacă rolul
de subiect în interiorul construcţiei acuza-
tivului cu infinitiv. Între ele, aceste cuvinte
sunt: un pronume în genitiv plural neutru,
având ca specie apartenenţa, un substantiv
cu rol de subiect, un adverb şi un nume cu
rol de nume predicativ, care impune şi pre-
supunerea unui verb copulativ. Traducerea
latină este literală. BF omit să traducă ad-
verbul μόνον. N îl preface într‑un element
predicativ suplimentar (cu dublă regenţă,
ceea ce este într‑adevăr tentant, sugestiv şi
ingenios, dar este imprecis, căci ar reieşi că
asumarea termenului „nume“ sub altă cali-
tate decât cea indicată de acest cuvânt ar
duce la rezultate diferite, şi anume dacă
numele nu ar fi considerat „singur“, ci îm-
preună cu altele, el şi‑ar schimba calitatea:
ceea ce, totuşi, textul nu ne spune). Apoi, F
foloseşte o perioadă concesivă care nu exis-
tă în original şi care apare astfel drept o
• Aristotel
invenţie gratuită. La rândul nostru, dacă
interpretăm genitivul din primul cuvânt ca neral, de evitat în traducerile filosofice, te o legătură evident mai puternică decât
referindu‑se la întreg enunţul (care spune pentru că el este echivoc sub aspectul cir- raportul indicat de un acuzativ. Prin urma-
că numele este comun), înseamnă că el atri- cumstanţei sale (cauzal? concesiv? modal? re, apartenenţa exprimă mai degrabă natu-
buie echivocitatea numai numelui care are temporal?). În plus, prepoziţia greacă nu ra regentului decât acuzativul, care exprimă
calitatea de a fi comun. De aceea, putem indică o „apartenenţă”. La F ea apare sub mai degrabă aspectul lui. A exprima aspec-
înţelege acest genitiv prin cazul propriu în forma unui adjectiv, ceea ce este de două tul cuiva se poate reda prin expresii precum
română pentru exprimarea atribuirii, adică ori dezavantajos: el nu atribuie nimic în „a lua în sensul, a considera sub aspectul“.
dativul („cărora“ sau „pentru care“). De aici original determinantului (ci prepoziţia Putem, în consecinţă, să acceptăm sensul
traducerea: „cele cărora le este comun doar aceasta îi restrânge sfera) şi introduce ideea cuvintelor lui A astfel: „λόγος‑ul care apar-
numele“. unei „corespondenţe“ între λόγος şi nume ţine lui οὐσία, dar considerat pe de altă
Urmează opt cuvinte, separate prin vir- care nu există în original. La N, textul este parte sub aspectul lui ὄνομα“. Dacă înţele-
gule faţă de rest, care au un sens unitar. mai clar, prepoziţia este redată canonic, gem aşa textul, atunci el ne spune lucruri
Sensul lor este dat de faptul că predicatul însă sensul restrictiv al ei nu este totuşi foarte simple: că A vrea să ne vorbească
nominal format din numele predicativ evident. Apoi, adjectivul în genitiv care despre ceva care aparţine cuiva, dar pe care
ἕτερος (plus un verb copulativ presupus) se urmează după subiect are specia apartenen- îl consideră sub un alt aspect, şi încă unul
spune despre subiectul λόγος. Dintre cele ţei. El nu este tradus nici de B şi nici de F, restrâns. Sperăm că aşa ceva se vede uşor
opt cuvinte, primul este un articol, respec- iar N îl traduce ca şi cum ar fi fost un ge- din traducerea „dar este diferită raţiunea
tat de toţi traducătorii. Al doilea este o runziu latin (essendi, sau ca în expresia ars substanţei, <luată> potrivit numelui“. La
particulă adversativă, care la F nu există. amandi, „artă de a iubi“): „de a fi“. La rân- noi, virgula şi cazul verbului presupus au
Următoarele două sunt o prepoziţie cu dul nostru, citim acest grup de opt cuvinte rolul de a bloca acordul cu termenul prece-
numele în acuzativ pe care îl introduce, dar astfel: termenul λόγος are o polisemie cu- dent (altfel, nu am fi pus virgula şi am fi
cu precizarea că numele este obţinut prin noscută. El poate însemna, între altele, cu- scris „<luate>“), ceea ce ar fi fost eronat.
asimilarea dintre el şi articolul care îl prece- vânt, definiţie, enunţ, sens, raţiune. El are Faptul că raţiunea aparţine unei substanţe
dă. Urmează subiectul, un atribut al aces- doi determinanţi, enunţaţi sub cazuri dife- poate fi esenţial sau accidental, dar faptul
tuia şi predicatul. Aici putem face o remar- rite, iar primul este acuzativ cu prepoziţie, că ea este luată potrivit numelui este doar
că: prepoziţia cu acuzativul se află între al doilea este un genitiv. Deci cei doi deter- accidental, pentru că ea putea fi luată şi
articol şi subiect, deci i se subordonează minanţi nu sunt sub acelaşi raport. De potrivit altcuiva (de pildă, potrivit materiei,
exclusiv. Putem pleca de la această remarcă aceea, noi trebuie să le interpretăm raportul şi am fi avut atunci o altă problemă).
pentru a înţelege sensul expresiei. Obser- cu termenul regent. Pentru că primul este Apare însă o nouă problemă, de sens al
văm că B o traduce printr‑un gerunziu, un acuzativ, el nu se poate subordona unui termenilor folosiţi de A. Pentru A, în multe
ceea ce este inexact pentru că el nu există în nume, ci doar unui presupus verb. Al doi- locuri ale operei sale, οὐσία este un termen
original şi pentru că gerunziul este, în ge- lea exprimă o apartenenţă. Apartenenţa es- 

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 27

 Urmează un nou grup de opt cuvinte,
care răspunde întrebării „ce este <un lu-
cru>?”, dar niciodată întrebării „dacă el es-
te“, iar A deosebeşte în Organon cele două
întrebări. Prin urmare, traducerea lui N prin
„raţiunea de a fi” este eronată, pentru că ea
ne arată că lucrul este, şi nu ce este el. Dim-
potrivă, termenul lui A ne arată de obicei în
trei sensuri ce este un lucru: ca formă, mate-
rie şi compus. Aici, în schimb, prezenţa ter-
menului λόγος exclude ultimele două sen-
suri, aşadar, îl putem reţine numai pe cel de
„substanţă în sens de formă”. Aşadar, ni se
vorbeşte aici despre λόγος în raport cu οὐσία
cu sens de formă, care poate fi comună mai
multor indivizi. Pentru ultimul termen,
spunem „substanţă” pentru că aşa a spus
traducătorul latin, dar nu discutăm aici her-
meneutica istorică a acestei opţiuni, care nu
are acum nicio importanţă: ne mulţumim
doar cu a afirma ad placitum că folosim acest
cuvânt ca să redăm ce vrea să spună A cu
termenul lui şi pentru că ne poate ajuta vre-
odată să narăm eventual şi tradiţia care s‑a
născut de aici. Dar faptul că BF nu îl traduc
deloc şi că N îl traduce cu un sens contradic-
toriu este important, deoarece este un con-
cept fundamental pentru A.
Să revenim acum la raportul dintre
acest termen în genitiv şi expresia din acu-
zativ. Am văzut că ea restrânge sfera regen-
tului, iar aceasta înseamnă: „raţiunea sub-
stanţei“, adică substanţa în sens de formă,
considerată în sensul în care ea trimite la
numele lucrului, este diferită. Această dife-
renţă nu afectează numele (altfel el nu ar
mai fi acelaşi), ci raportul subiectului cu
determinantul în genitiv (adică lucrul este
mereu altul). Ca dovadă, izolarea expresiei
în acuzativ între articol şi subiect. Această
idee este redată cu alte procedee lexicale de
B („sensul numelui este diferit“), este reda-
tă confuz de F (deoarece nu se înţelege dacă
există vreun raport între „diferă“ şi „cores-
punzătoare“; or, ar trebui să nu existe nici
unul), şi este redată clar la N (în sens glo-
bal, deşi am văzut că elementele ei compo-
nente au avut opţiuni pe care le‑am criti-
cat).
28 • APOSTROF
introdus de particula comparativă οἷον (ut
în latină). BN o redau corect, F o introduce
printr‑o particulă modală, ceea ce nu ni se
pare foarte riguros, deoarece „astfel“ ne
arată cum o regulă se aplică unui caz parti-
cular care urmează modalitatea ei, pe când
aici A compară strict enunţul regulii cu
comportamentul limbajului nostru într‑un
caz particular, dar nu aplică nimic nimănui.
Dar acest exemplu are o structură: are un
substantiv neutru în nominativ nearticulat,
unul tot în nominativ, dar masculin şi arti-
culat, precum şi un participiu în nominativ
neutru, tot articulat. Formal, BFN respectă
toţi acest aspect. Dar de aici, fiecare din ei
dă interpretări diferite şi, în opinia noastră,
abuzive valorii acestor cuvinte. La B, opţiu-
nea este neclară, căci el spune „animal se în-
trebuinţează“: trecând peste faptul că origi-
nalul nu ne vorbeşte despre uzaj, nu este
limpede dacă animal este cuvântul, sau lu-
crul. Probabil este cuvântul, aşa cum o indi-
că verbul, dar de ce nu ar fi el şi lucrul, aşa
cum o cere corespondenţa impusă de faptul
că acesta este un exemplu al enunţului ante-
rior? Opţiunea lui F şi N este distinctă: F
traduce prin „numele de animal“ (dar „nu-
mele de“ nu există în original), iar N traduce
prin „vieţuitor este”, deci aici este categoric
vorba despre lucru. Dacă urmăm simetria
dintre regulă şi exemplu, aşa cum ne arată
textul însuşi, constatăm faptul că termenul
ζῷον corespunde termenului λόγος împreu-
nă cu determinanţii lui (dar aflaţi sub rapor-
turile pe care deja le‑am stabilit). Prin urma-
re, el nu se referă nici la cuvânt, nici la lucru,
ci la amândouă, aşa cum am văzut că terme-
nul λόγος reuşea aici să semnifice, sub ra-
porturi diferite specific (adică nu doar nu-
meric, pentru că se năşteau din cazuri
distincte). Înseamnă că aici „animal“ este
folosit în sensul cuvântului care desemnează
ceea ce lucrul este, iar de aici traducerea
noastră care pune ambele verbe necesare în
paranteze şi pune cuvântul în ghilimele,
considerându‑l prima oară ca referindu‑se la
cuvânt, iar apoi la lucru: precum „animal“
<se spune că este> etc.
Ultima parte a acestui grup de cuvinte
cu rol de exemplu ridică noi probleme. Par-
ticula greacă τε are rolul unei corelaţii cu
conjuncţia dintre cele două substantive, iar
faptul este redat corect de BFN. Dar nici
unul din ei nu respectă în mod evident ge-
nul participiului, pentru că el este neutru şi
nu se acordă cu masculinul primului sub-
stantiv: BF consideră că este vorba despre
omul („real“ spune F) şi omul pictat, iar N
este ambiguu, deoarece cuvintele „cel pic-
tat“ pot avea ambele genuri. De fapt, acest
participiu se acordă cu primul substantiv,
aşadar nu este vorba despre om, ci despre
animal. Sensul comparaţiei devine acum
mai clar: „animal“, în sensul cuvântului
care restrânge sfera raţiunii formale a sub-
stanţei, poate fi rostit şi despre om, şi des-
pre un animal care este desenat. Pentru că
ultimul nume este un participiu perfect, el
poate juca rolul unui predicat, aşadar A
spune că noi avem dreptul de a echivala
enunţurile „Pentru acest lucru folosim co-
rect termenul de animal“ şi „Pentru acest
lucru folosim corect termenul de animal,
pentru că este pictat“, dacă precizăm că al
doilea enunţ îl particularizează pe primul.
Numai în această formă propoziţională în-
ţelegem de ce acelaşi termen „animal“ poa-
te fi folosit pentru om. Este ca şi cum am
spune: „Pentru acest om folosim corect
termenul de animal“. De ce? Deoarece noi
ştim (iar A nu simte nevoia să precizeze,
dar este evidentă presupoziţia din al doilea
termen al exemplului, care a folosit un par-
ticipiu, deci un predicat) că omul are o de-
finiţie, şi că această definiţie include genul
„animal” şi o diferenţă (eventual: „raţio-
nal“, aşa cum dincolo această diferenţă
constă în faptul că el este desenat). De aici,
traducerea noastră, despre care credem că
exprimă aceste idei atât cât le exprimă şi
originalul: „precum «animal» <se spune că
este> şi omul, şi <animalul> desenat”. (Mai
notăm faptul că traducerea prin „desenat”
şi nu „pictat” ni se pare nouă mai clară,
deoarece vieţuitorul pictat poate fi înţeles
ambiguu: fie drept conturul unui vieţuitor
desenat pe perete, fie drept un vieţuitor pe
pielea căruia a fost marcat un desen, deşi
este evident că e vorba de primul sens, iar
această remarcă are o valoare destul de
scăzută în argumentarea noastră).
Nu ne vom ocupa decât analogic de ur-
mătorul grup de 13 cuvinte, pentru că ele
repetă structurile anterioare, aşadar le
transportă problemele, iar remarcile noas-
tre sunt identice ca şi în cazurile preceden-
te. Remarcăm doar inconsecvenţa lui B
(aici apare adverbul „numai“, dar e vorba
de „amândoi“, ceea ce nu există în origi-
nal), a lui F (care repetă acest nejustificat
„amândoi“) şi a lui N (care spune „la aces-
tea” pentru ceea ce el tradusese mai sus
prin „al căror“, propunând astfel un acuza-
tiv de relaţie inutil; apare apoi particula
„într‑adevăr“ în privinţa căreia am semna-
lat deja că nu se justifică), deoarece ei nici
nu reiau cu exactitate formulele asumate în
prima parte a frazei (indiferent de faptul că
şi ele erau criticabile).
Ultimul grup de cuvinte acoperă întrea-
ga ultimă secţiune şi se compune dintr‑o
propoziţie condiţională şi una principală.
Această structură este respectată de toţi
traducătorii, dar în interiorul ei opţiunile
sunt diverse. În cele două propoziţii, se re-
petă verbul ἀποδίδωμι, tradus foarte inspi-
rat de N prin „a reda“ (chiar şi Boethius l‑ar
fi putut folosi ca pe un corespondent precis
al celui grecesc, dar preferă pe assignare,
ceea ce presupune un raport de semnificare
între semn şi semnificat, ceea ce aici nu este
cazul). B şi F folosesc verbul „a arăta“, în
opinia noastră nejustificat, deoarece A ar fi
folosit în acest caz un alt verb, şi anume
δείκνυμι, ceea ce nu este cazul. Dimpotri-
vă, textul vorbeşte despre faptul de a spune
ce este un lucru şi prezintă acest fapt ca pe
acordarea unui drept, deoarece lucrul are
dreptul de a se spune despre el ce anume
este el: de aici prepoziţia ἀπο‑, corespon-
dentă cu re‑ în română. Nici modurile şi
timpurile verbale nu sunt cele din original:
B şi F adaugă de la sine un verb al intenţiei
(„vrea“, ceea ce se putea face dacă în origi-
nal am fi avut un infinitiv, însă nu este ca-
zul), N redă a doua ocurenţă prin optativ,
deşi originalul şi textul latin au viitorul.
Chiar dacă aici diferenţa de sens nu este
enormă, ea creşte în celelalte elemente ale
enunţului.
Dacă primele cuvinte ale secvenţei sunt
destul de clare (conjuncţie rezultată prin
contragere, relator cu sens cauzal, verbul
deja analizat şi subiect, ultimul respectat de
toţi traducătorii), următoarele două cuvin-
te cu rol de predicat nominal (τί ἐστιν – quid
est) sunt de nerecunoscut în cele trei tradu-
ceri. Deopotrivă BFN le înţeleg în sensul
construirii unei semnificaţii (BN spun „ce
înseamnă“, iar F „în ce sens“). Dar această
expresie este răspunsul aristotelic canonic
la întrebarea referitoare la substanţă, aşa
cum am spus mai sus. Când ne întrebăm
care este οὐσία pentru un lucru, putem
răspunde numai cu această sintagmă. Ocu-
renţa expresiei ne confirmă faptul că sub-
stanţa are mai sus exact acest sens. Aşadar,
sensul expresiei trebuie să fie „cineva ar re-
da ce este“, adică cineva care a întrebat ceva
referitor la substanţă ar răspunde spunând
ce este etc. Urmează apoi un pronume în
genitiv plural cu sens separativ, respectat de
toţi traducătorii, cu o tendinţă de explicaţie
excesivă la BF, prin folosirea inutilă a nu-
meralului „doi“; dar termenul regent al
pronumelui pune probleme tuturor tradu-
cătorilor. El este format din infinitivul
prezent al verbului a fi, articulat neutru
(deci cu valoare conceptualizată), iar între
articol şi verb se află termenul corespon-
dent animalului din exemplu, aflat la dativ
şi determinat de un pronume distributiv.
Această expresie are rolul subiectului pe
lângă predicatul nominal τί ἐστιν; aşadar, ce
este spune ceva despre un subiect. Acest
subiect este format printr‑o expresie foarte
obişnuită la Aristotel, pe care traducătorii
moderni ai textelor de filosofie primă ale
lui A obişnuiesc să le traducă prin „esenţa +
Dativ“, adică admiţând că expresia se referă
la ceea ce un lucru este. Nu ne putem dedi-
ca aici unui comentariu prea larg asupra
faptului că această traducere este corectă
doar într‑un sens vag, pentru că asta vrea să
spună şi A când afirmă că „a fi pentru ceva
este ceea ce lucrul acela este“, dar într‑un
sens precis ea nu este corectă, deoarece
problema noastră aici este aceea de a înţele-
ge cum să traducem această structură a
verbului a fi la infinitiv care pune între ar-
ticol şi verb un cuvânt în dativ înainte ca
Aristotel să ne spună ce înseamnă ea, adică
atunci când a folosit‑o pentru a‑i da doar
ulterior un predicat. Altfel spus, problema
traducătorului este o problema mai subtilă
decât a cititorului, fie el chiar filosof: el
trebuie să ştie cum să traducă un cuvânt
fără a folosi predicatul care tocmai urmea-
ză, ca să îşi lase autorul să spună singur, în
noua limbă în care este tradus, cum îşi de-
fineşte el conceptul. Dacă nu ar face astfel,
traducătorul ar face o petiţie de principiu,
adică ar miza pe o definiţie ca să o poată
introduce tot pe ea. De aceea, formula cea
mai onestă din acest punct de vedere este o
traducere care reface strict gramatica textu-
lui. Verbul la infinitiv prezent, cu valoare
conceptuală dată de articol, poate fi redat
prin „faptul de a fi“ (imprecis, din păcate,
datorită analogiei cu gerunziul explicativ,
ca în arta de a iubi), sau prin substantivul
corespondent infinitivului lung: fiinţa.
Pentru că în primul caz putem păstra dati-
vul subordonat, în al doilea ar trebui să îl
transformăm într‑un genitiv (căruia ar tre-
bui să îi explicăm astfel specia, generând
însă o falsă problemă), noi am preferat pri-
ma variantă, explicitând dativul prin ceea
ce el numeşte, adică faptul atribuirii: „fap-
tul de a fi <care revine> unui animal“.
Suntem astfel împăcaţi că am respectat
terminologia obişnuită a lui A pentru sin-
tagma care desemnează lucrul a cărui sub-
stanţă poate fi indicată (aici, sub raport
formal). În schimb, cei trei traducători
spun: BN – „a fi animal“ respectiv „a fi
vieţuitor“ (aşadar, dativul a dispărut, iar
cuvântul a devenit nume predicativ); F –
„un animal“ (aşadar, a dispărut verbul la
infinitiv cu articolul conceptualizator). În
latină, expresia este parafrazată printr‑un
pronume în ablativ instrumental (quo),
verbul apare la conjunctiv persoana a treia
plural, iar dativul a dispărut complet, ceea
ce face greu vizibil ce spune de fapt A. Da-
tivul însă are aici un rol foarte important,
deoarece el corespunde cuvântului nou care
apare în ultima parte a secvenţei, cea de
după ultima virgulă.
Acest cuvânt este ἴδιον, iar el este unul
dintre predicabilele definite tot în Organon,
alături de gen, diferenţă şi definiţie, şi în-
seamnă în mod canonic „propriul“. Aici el
este adjectivul lui λόγος. Aşadar, fraza ne
spune că cine întreabă faptul de a fi al cuiva
ce este el, are şansa să îi ofere ceea ce acela
poate primi pe drept, adică λόγος‑ul care se
afla oricum în proprietatea lui şi care este
legitimat prin rostire. Putem de aici deduce
că sensul expresiei λόγος τῆς οὐσίας era mai
sus inexplicit, pentru că nu ştiam care raţi-
une a substanţei, iar acum ştim: cea pro-
prie. La cei trei traducători, această idee nu
mai este clară: BF nu traduc termenul
λόγος, deşi el dă legătura cu prima parte a
frazei, iar N ezită, neacordându‑i valoarea
pe care o are aici („[un sens] o raţiune”) şi
oferindu‑i un articol nehotărât pe care sen-
sul nu îl justifică, deoarece propriul nu
poate fi decât unul singur, adică cel care
aparţine numai unui singur lucru determi-
nat. Apoi, B spune „ceea ce este propriu“,
omiţând faptul că aici este vorba doar de
raţiunea formală, B se referă la „noţiunea ...
potrivită“, inventând de fapt un nou con-
cept.
Pentru a conchide, suntem de părere că
textul lui A a afirmat ceva foarte simplu: că
noi obişnuim să folosim cuvinte care sunt
legate de ceea ce lucrurile sunt în sens for-
mal, dar că această legătură ne poate înşela
uneori, deoarece cuvintele pot fi aceleaşi,
dar lucrurile să fie în sens formal altceva.
De exemplu, omul despre care ştim în sens
formal că este vieţuitor, şi un vieţuitor de-
senat, despre care ştim acelaşi lucru; însă
faptul că unul este raţional, iar altul este
desenat face ca specia diferenţei să clarifice
confuzia. De aceea, cine răspunde corect la
întrebarea ce este faptul de a fi atribuit na-
tural unui lucru face un act de dreptate,
deoarece lămureşte care este propriul, în
sensul formal, care aparţine acelui lucru,
deci el se fereşte de dificultatea echivocită-
ţii, menţionată în prima parte a frazei.
Oricât de simplu ar suna această propu-
nere a noastră de reformulare a frazei lui A,
trebuie să recunoaştem că ea este rostită în
original folosind o terminologie canonică
pentru A, pe care am tradus‑o cât de fidel
am putut: „se spune“, „raţiunea substan-
ţei“, „ce este“, „faptul de a fi <care revine>
cuiva“, „propriul“. Am făcut acest lucru
conştienţi de faptul că A nu rosteşte această
frază într‑un limbaj natural, ci aplicând
propriile concepte şlefuite constant în în-
treaga sa operă. Am putut însă constata
cum traducătorii analizaţi omit termeni, pe
unii îi traduc necanonic, încalcă raporturi
gramaticale, fac invizibile o serie de proble-
me pe care textul le ridică.
De aici nu poate să rezulte, desigur, că
ceea ce noi propunem este corect, iar restul
este greşit. Ar putea însă să rezulte faptul că
traducerea noastră este mai fidelă decât ce-
lelalte, dar în interiorul unei evoluţii a lim-
bii române care îşi are limitele ei de care ne
putem folosi pentru a reda concepte care
s‑au născut separat de limba română şi de
structurile ei. Putem, eventual, cu titlul
unei aprecieri strict subiective şi inerent
supuse erorii, să facem aprecieri generale
asupra celor trei traduceri analizate. Astfel,
în baza unei libertăţi de a ignora termeni
din original, de a nu fi atentă la concepte şi
de a reformula deliberat structurile grama-
ticale prin mijloace mai degrabă intuitive,
traducerea lui Traian Brăileanu ni se pare
una poetică, şi am fi tentaţi să spunem că
ea vine dintr‑o perioadă a culturii române
în care a‑i traduce pe cei vechi înseamnă
doar a da o mostră de maturitate culturală
a limbii în care traducem. În cazul lui Mir-
cea Florian, numărul de parafrazări care
ignoră conceptele exacte, fără a se pretinde
intuitive şi poetice, libertatea pe care şi‑o ia
în faţa gramaticii precum şi lexicul ales,
asemănător adesea vocabularului filosofiei
moderne (aici, de exp., „noţiunea“), ne dau
impresia unui autor pentru care conceptele
lui Aristotel ar fi conceptele universale şi
atemporale ale unui domeniu numit „filo-
sofie” pe care l‑am cunoaşte înainte de a‑l
citi pe autorul nostru, iar nu cuvinte califi-
cate în urma unui travaliu de laborator al
unui singur om, la începutul unei tradiţii
pe care el a întemeiat‑o. În privinţa versiu-
nii lui Noica, ea poate fi spontan asociată
cu credinţa în elanul speculativ întemeiat
pe existenţa unui geniu al unei limbi capa-
bile să suporte textele „mari“ şi „grele“ ale
filosofiei. Această presupoziţie, în urma
remarcilor de mai sus, are motive să se cla-
tine. În locul ei, autorii acestor rânduri
propun altceva, mult mai modest şi mai
prudent: faptul că asumăm existenţa noas-
tră într‑o limbă şi o cultură care trebuie să
facă eforturi constante, atente, consecven-
te, lipsite de elan şi emoţii inutile, dar clare
în exprimare, pentru a recupera neechivoc
textele fondatoare ale unei culturi de la care
ele se revendică şi pentru a se instrui în lite-
ra lor.
n
Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 29
 Pau Vadell i Vallbona
Pau Vadell i Vallbona (n.
1984, Calonge, Mallor-
ca). Poet şi manager cul-
tural. În 2013 a înfiinţat
în Mallorca editura AdiA
Edicions, profilată pe
poezie, catalană şi tradu-
să. A publicat peste 12
plachete de poezie, ulti-
ma fiind Esquenes vinclades [Spinări pleca-
te], distins cu premiul Jocurilor Florale
din Barcelona în 2017. A participat la sute
de recitaluri de poezie în ţară şi străinătate
– Germania, Croaţia, Serbia, Mexic, Italia,
unde au fost traduse selecţii din creaţia sa.
Este vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor
Catalani (aelc-Mallorca). (X. M. P.)

Eşti fad cât încape. Vântul bolnav *

te‑a izbit în tâmple, capul ţi‑a ieşit prin tonsură
Stai sub un soare miraculos în timp ce păcătuieşti prin lăcomie. M‑am făcut salahor al oamenilor
Etica e ingenuă şi opusă virtuţilor dialogului. şi cu degetele amorţite,
Tăcem cu speranţa că vorbele or să ne facă propriul sânge de dormit pe ele,
într‑un lighean infestat de muşte. aplec ligheanul cu leşie
Decolorat şi fără suflu spre pieptul alor mei.
deranjezi întruna cu retorica şi cu misia de‑a exista. Picură între pulpe
Vei şti să‑ţi strici capul cu avânt de războinic. şi lasă o băltoacă dezinfectată: oameni.

* *
Port cu mine viaţa „voi iubi până la capătul
cum port tăcerea cuvântului tău”
între spate şi aripi. Francesc Garriga
Zbor de vânătoare, grăsime uşoară.
Cine nu se‑ntăreşte pe înălţimi Păşesc pe firul
se prăvăleşte orbit de zaţul jarului predicatorului.
respiraţiei Cuvintele se scurtează
se năclăiesc sau le mănâncă rugina.
Drumul fertil se face şi el fundătură;
* începe
De‑am s‑ajung bătrân, armistiţiul îngerilor. Fără chip,
va trebui să‑mi zobesc creierul cu puşca. fără tată, cu flegme în mâini.
Să duc până la ultimele consecinţe Pot să vorbesc şi să pierd sensurile.
că am stat cu privirea ţintă pe trup, Dar mereu voi gesticula adjectivul exact
în suflarea vieţii. între coaste.
Ca o maimuţă din cele care fac tumbe
veşnic la adăpost în tufişuri.
Dacă‑ntr‑o bună zi *
mi s‑o întuneca, creierul meu Privire trează ca zori intacţi
va rămâne întins şi zdrobit, plin de inconştienţa frumoasă renunţare la suflarea obscură.
epocii de plastic. Torent tumultuos dezvăluie că
Sau o să‑nghit litri de alcool de viaţă
şi‑o să‑mi jupoi cu ardoare pielea. ne purifică timpul
N‑o să pot acuza pe nimeni, prin site ce interoghează
că mi‑a atins îndestul sufletul oceane de date tehnologice

*
Miracol
Fertilă
oglinda în care nu te descoperi Care‑i lumina inaccesibilă?
nu inhalezi în piele plumbul. Durerea?
Netezită crăpătura Sau firele ce ne hâţână
de toate imaginile. cu putere creierul
După vântul pixelat spre aplecare.
calmul este obscur. Simplitatea?
A peştilor în pâine;
fără înmulţiri fără
* ape vărsate în drojdii de vin.
Tată cu dinţii stricaţi, de ce nu înfloresc florile în carne? n
Tomaž Šalamun Traducere din catalană de
Jana Balacciu Matei
De ce dansează copacii în vânt
dacă sângele e‑atât de‑oscilant?
Dacă‑i nevoie să distrugem ca să trăim mai departe.
Dacă jivinele care triumfă
sunt făcute din pastă maleabilă,
neînsemnată.
Avem nevoie de criminali care respiră acelaşi oxigen

30 • APOSTROF
 Revista Apostrof
Talon de abonare
se poate cumpãra începând cu REDACÞIA:
în urmãtoarele ___________________ Marta Petreu
puncte de difuzare: (redactor‑ºef)
Irina Petraş
 abonament trei luni (3 numere) – 15 lei (redactor‑şef adjunct)

 abonament şase luni (6 numere) – 30 lei Alice-Valeria Micu

Librãria de Artã Gaudeamus (secretar general de redacţie)
Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.  abonament un an (12 numere) – 60 lei Ştefan Bolea
(redactor)
Nume _______________________________ Radu Constantinescu
(corector)
Librãria Book Story Prenume _____________________________
Tehnoredactare:
Cluj‑Napoca, Piaţa Unirii nr. 8. str. __________________________________ Czégely Erika

Reţeaua centrului de difuzare a presei
Inmedio
din marile centre comerciale din ţară.
Circulara Uniunii
Scriitorilor din România
Conform prevederi‑
lor Statutu­lui, Uniunea
Scriitorilor din Româ­nia
nu este responsabilã
pentru po­litica editorialã
a publicaþiei ºi nici pen­
tru conþinutul materia‑
lelor publicate.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
5 iunie 2003
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
Vignetele revistei reprezintã
sector ______ localitate __________________ variaþiuni grafice de Mihai Barbu
dupã desene de Franz Kafka.
cod poştal _____________ judeţ __________
telefon_______________________________ EDITORI:
q niunea Scriitorilor
U
din România
q Fundaþia Culturalã Apostrof
Cãtre cititorii revistei Apostrof
REVISTĂ FINANŢATĂ
Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane CU SPRIJINUL
la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de:
plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
prin: • 30 lei pentru 6 luni,
• 60 lei pentru un an.
1. mandat poºtal, pe adresa:
Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere.
cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din
strãinãtate este de:
• 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni, ministerului culturii
2. virament bancar, pe adresa: • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni, şi identităţii naţionale
Uniunea Scriitorilor din România • 48 euro sau 60 usd pentru un an.
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti,
Certificat de înregistrare fiscală (CIF):
2786991 Preþul abonamentului include taxele
ADRESA REDACÞIEI:
Cont bancar: poºtale de expediere par avion. Cluj‑Napoca
RO65RNCB0082000508720001 Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
Deschis la: Banca Comercială Română, cod 400079
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta Tel., fax: 0264/432.444
nr. 5 sector 3, Bucureşti e‑mail:
revista.apostrof@gmail.com
www.revista‑apostrof.ro

Cuprins Pentru corespondenţă:

Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
• In memoriam • Dosar: George Coşbuc – centenarul morţii Cluj‑Napoca, 400750
Doina Cornea – modernism George Coşbuc –
şi conservatorism Cornel Jurju 2 popasul clujean Mircea Popa 13 Manuscrisele primite la redacþie
• Alegeri usr Documente George Coşbuc Mircea Popa 16 nu se înapoiazã.
Organigrama Uniunii Scriitorilor • O carte în dezbatere
din România după alegerile din aprilie 2018 3 Teoria sub vremuri Ştefan Bolea 20 ISSN 1220‑3122
• Poeme Frumoasa necunoscută Mircea Moţ 21 Revista este înregistratã la
osim cu nr. 45630/22.05.1996.
Nicolae Prelipceanu 4 • Eseu
Ioan Şerbu 7 Bolile din lumile literare (II) Marian Victor Buciu 22 Revista apostrof este membrã
Ovidiu Komlod 25 Centenarul la noi Dan Gulea 23 a Asociaþiei Revistelor,
• Cronica literară • Ospăţul filosofilor Imprimeriilor ºi Editurilor
Cercuri, încercări şi încercuiri Irina Petraş 6 Aristotel în limba română:
Literare (ariel), asociaþie cu
prima frază a Categoriilor Alexander Baumgarten statut juridic, recunoscutã
• Muzeu Apostrof
şi Alin Luca 26 de Ministerul Culturii.
„Visele mele“
de Dumitru Ţepeneag 8 • Biblioteci în aer liber Tiparul:
• Sub lupa memoriei Pau Vadell i Vallbona  30 Centrul de Presã Reformat

Coeziunea docilă (traducere din catalană

şi ţapii ispăşitori Vladimir Tismăneanu 10 de Jana Balacciu Matei) Unica responsabilitate
a revistei Apostrof
• Cu ochiul liber este de a găzdui opiniile,
Aroma ficţională oricît de diverse,
a biografiei Iulian Boldea 11 ale colaboratorilor.
Actualitatea trăită liric Constantin Cubleşan  12 Responsabilitatea pentru
O nouă lectură conţinutul fiecărui text
a poeziei lui îi aparţine,
Ştefan Aug. Doinaş Ion Pop 19 în exclusivitate, autorului.
Amintiri din infern Alice Valeria Micu 24
Apostrof

Anul XXIX, nr. 5 (336), 2018 • 31