APOLOGIA LUI IUSTIN MARTIRUL ( II )

A DOUA APOLOGIE al lui Iustin Martirul adresată

Senatului Roman [110-165 d.Cr.]

Sursa: https://www.academia.edu/38467096/APOLOGIA_LUI_IUSTIN_MARTIRUL_II_Viorel_Logos

Cuprins:
Capitolul I – Introducere
Capitolul II – Urbicus îi condamnă pe creştini la moarte
Capitolul III – Iustin îl acuză pe Crescens de o prejudecată ignorantă împotriva creştinilor
Capitolul IV – De ce nu se sinucid creştinii
Capitolul V – Cum au pă că tuit îngerii
Capitolul VI – Semnificaţia şi puterea Numelui lui Dumnezeu şi al lui Cristos
Capitolul VII – Lumea este pă strată de dragul creştinilor. Responsabilitatea omului
Capitolul VIII – Toţi cei în care a locuit Cuvâ ntul au fost urâ ţi de oameni
Capitolul IX – Pedeapsa veşnică nu este doar o ameninţare
Capitolul X – Cristos este comparat cu Socrate
Capitolul XI – Cum vă d creştinii moartea
Capitolul XII – Nevinovă ţia creştinilor este dovedită de dispreţul lor faţă de moarte
Capitolul XIII – În ce fel se află Cuvâ ntul în toţi oamenii
Capitolul XIV – Iustin stă ruieşte ca acest apel să fie fă cut public
Capitolul XV – Concluzie

CAPITOLUL I - Introducere
ROMANILOR, lucrurile care s-au petrecut curâ nd în oraşul vostru, sub conducerea lui
Urbicus, şi cele să vâ rşite pretutindeni, nejustificat, de guvernatorii voştri, m-au determinat să
întocmesc această scriere de dragul vostru, oameni care aveţi aceleaşi patimi, şi fraţi – deşi nu o
ştiţi şi nu sunteţi dornici să o recunoaşteţi din cauza slavei pe care o daţi lucrurilor pe care le
preţuiţi drept prestigiu. Că ci pretutindeni, oricine este corectat de tată , de vecin, de copil,
prieten, soţ, sau soţie pentru vreo greşeală , pentru că este greu de clintit, pentru că iubeşte
patimile sau se lasă greu îndemnat să facă ce este drept (cu excepţia celor care au fost convinşi
că cei nedrepţi şi nechibzuiţi vor fi pedepsiţi în focul cel veşnic, iar cei virtuoşi şi oamenii care au
tră it ca şi Cristos, vor locui cu Dumnezeu, într-o stare lipsită de suferinţe – adică cei ce au
devenit creştini) şi demonii cei ră i, care ne ură sc şi care îi ţin pe astfel de oameni în stă pâ nirea
lor, aşa încâ t aceştia, în calitate de judecă tori, îi slujesc pe demoni, îi incită şi îi determină pe
conducă tori să ne condamne la moarte. Dar vă voi relata ce s-a întâ mplat, pentru ca motivul
celor petrecute sub conducerea lui Urbicus să vă fie clar.

CAPITOLUL II - Urbicus îi condamnă pe creştini la moarte

O anumită femeie avea un soţ nechibzuit; ea însă şi, la râ ndul ei, fusese la fel înainte. Dar
câ nd a ajuns să cunoască învă ţă turile lui Cristos, a devenit cumpă tată şi a că utat să îl convingă şi
pe soţul ei să devină cumpă tat, citâ nd învă ţă tura lui Cristos şi asigurâ ndu-l că cei ce nu tră iesc în
cumpă tare şi conform bunului simţ, vor fi pedepsiţi în focul cel veşnic.
Dar el, continuâ nd în aceleaşi excese, şi-a îndepă rtat soţia prin acţiunile sale. Că ci, ea,
considerâ nd că este ră u să mai tră iască ală turi de un soţ care că uta toate mijloacele de a se
complace în plă ceri contrare legilor naturii şi încă lcâ nd ce este corect, a vrut să divorţeze. Câ nd a
fost convinsă de prietenii ei, care au sfă tuit-o să ră mâ nă cu el în continuare, în ideea că , mai
devreme sau mai tâ rziu, soţul ei îi va da speranţe că se va îndrepta, ea a trecut peste
sentimentele ei şi a ră mas cu el. Dar câ nd soţul ei a plecat în Alexandria şi ei i s-a spus că el s-a
comportat mai ră u ca niciodată , ea – ca să nu devină pă rtaşă cu el la tică loşiile şi la lipsa lui de
cucernicie, prin continuarea legă turii matrimoniale cu el şi prin împă rţirea mesei şi a patului – i-
a dat ceea ce voi numiţi o cerere de divorţ şi s-a despă rţit de el. Dar acest nobil soţ al ei – care ar
fi trebuit să se bucure că ea a renunţat la acele acţiuni pe care înainte le să vâ rşise fă ră ezitare cu
servitorii şi cu oameni de nimic, atunci câ nd se desfă ta cu bă utură şi în orice fel de vicii, iar acum
ea dorea ca şi el să renunţe la ele – câ nd ea a plecat împotriva dorinţei lui, a acuzat-o că este
creştină . Ea v-a prezentat o hâ rtie, Împă rate, solicitâ nd să i se îngă duie mai întâ i să -şi aranjeze
afacerile şi apoi, după ce acestea au fost puse în ordine, să se apere împotriva acuzaţiei aduse
împotriva ei. Ş i aţi fost de acord cu aceasta. Fostul ei soţ, pentru că nu o mai putea da în judecată ,
şi-a îndreptat atacurile împotriva unui om, Ptolemeu, pe care Urbicus l-a pedepsit, şi care fusese
învă ţă torul ei cu privire la doctrinele creştine. Ş i el a fă cut aceasta astfel: a convins un centurion,
care îl aruncase în închisoare pe Ptolemeu şi care fusese prietenos cu el, să îl ia pe acesta şi să îl
interogheze cu privire la un singur lucru – dacă era sau nu creştin. Iar Ptolemeu, care era un
iubitor al adevă rului, un om a că rui atitudine nu era înşelă toare sau falsă , a mă rturisit că este
creştin, a fost legat de centurion şi închis pentru multă vreme. Iar câ nd, în cele din urmă , omul a
fost dus la Urbicus, i s-a pus o singură întrebare: dacă era creştin. Din nou, fiind conştient de
datoria lui şi de nobleţea acesteia, prin învă ţă tura lui Cristos, el a mă rturisit că era ucenicul
virtuţii divine. Că ci cel care neagă , o face fie pentru că el condamnă acel lucru în sine, fie se dă
înapoi de la a mă rturisi, fiind conştient că este nevrednic sau departe de credinţa creştină – ceea
ce nu este cazul unui creştin adevă rat. Câ nd Urbicus a poruncit să fie luat şi pedepsit, unul numit
Lucius, care era de asemenea creştin, vă zâ nd că judecata fă cută nu era justificată , i-a spus lui
Urbicus: „Care este temeiul acestei hotă râ ri? De l-ai pedepsit pe acest om, care nu este nici
curvar, nici preacurvar, nici ucigaş, hoţ, tâ lhar sau unul condamnat pentru vreo infracţiune, ci
doar a mă rturisit că se numeşte creştin? Judecata ta, o, Urbicus, nu este demnă de împă ratul
Pius, nici de fiul lui, filozoful, nici de senatul cel sacru”. El nu i-a ră spuns lui Lucius nimic altceva
decâ t. „Mi se pare că şi tu eşti unul dintre ei”. Câ nd Lucius i-a ră spuns: „Cu siguranţă că sunt”, a
poruncit ca şi el să fie luat. Iar Lucius şi-a exprimat mulţumirea că era izbă vit de asemenea
conducă tori tică loşi şi că mergea la Tată l şi Regele cerurilor. Un al treilea a mai venit în faţă şi a
fost condamnat să fie pedepsit.

CAPITOLUL III - Iustin îl acuză pe Crescens

de o prejudecată ignorantă împotriva Creştinilor
Ş i eu mă aştept să se comploteze împotriva mea şi să fiu ars la stâ lp de că tre unii pe care
i-am numit, sau poate de Crescens, cel care iubeşte fanfaronada şi lauda de sine. Că ci acesta om
nu este demn de numele de filozof, câ nd el aduce mă rturie împotriva noastră cu privire la lucruri
pe care nu le înţelege, spunâ nd că noi, creştinii, suntem atei şi oameni lipsiţi de evlavie; el face
aşa pentru a câ ştiga bună voinţa mulţimii induse în eroare şi pentru a o mulţumi. Că ci dacă ne
atacă fă ră să fi citit învă ţă turile lui Cristos, este cu totul decă zut şi cu mult mai ră u decâ t un
analfabet, care deseori se abţine să discute sau să aducă mă rturie falsă cu privire la lucruri pe
care nu le înţelege. Sau, dacă le-a citit şi nu înţelege mă reţia din ele, sau, înţelegâ nd-o, acţionează
aşa ca să nu poată fi bă nuit că este astfel [creştin], este chiar mai josnic şi cu totul imoral, fiind
cucerit de opinii înguste, nechibzuite şi de teamă . Vreau să ştiţi că i-am pus anumite întrebă ri pe
tema aceasta, lam interogat şi am descoperit, în mod cu totul convingă tor, că , într-adevă r, nu
cunoaşte nimic. Ca să dovedesc că spun adevă rul, eu sunt gata ca, dacă aceste dispute nu v-au
fost aduse la cunoştinţă , să le port din nou în prezenţa voastră . Ş i acesta ar fi un act demn de un
prinţ. Dar dacă întrebă rile mele şi ră spunsurile lui v-au fost fă cute cunoscute, sunteţi deja
conştienţi că el nu este familiar cu nici unul din lucrurile care ne privesc. Dar dacă le cunoaşte şi,
de teama celor care l-ar putea auzi, nu îndră zneşte să vorbească , asemeni lui Socrate, nu se
2
dovedeşte a fi un filozof, cum am spus înainte, ci un om încă pă ţâ nat; cel puţin, el nu ţine cont de
zicala admirabilă a lui Socrate: „Un om nu trebuie onorat cu nici un chip înaintea adevă rului”.
Dar nu este cu putinţă pentru un cinic, al că rui sfâ rşit este indiferenţa, să cunoască vreun alt
lucru decâ t indiferenţa.

CAPITOLUL VI - Semnificaţia şi puterea Numelui lui Dumnezeu şi al lui Cristos

Nu este nici un nume dat Tată lui tuturor, care nu are început. Că ci, cu orice nume ar fi
numit, ar însemna că cel ce Îl numeşte este mai vâ rstnic decâ t El. Dar cuvintele Tată , Dumnezeu,
Creator, Domn, Stă pâ n, nu sunt nume, ci apelative derivate din faptele Lui bune şi din atributele
Lui. Iar Fiul Lui, singurul pe drept numit Fiu, Cuvâ ntul, care era cu El şi care a fost nă scut înainte
de creaţie, atunci câ nd, la început, El a creat şi a aranjat toate lucrurile prin El, este numit Cristos,
cu referire la faptul că El a fost uns şi că Dumnezeu a poruncit toate lucrurile prin El. Acest nume
conţine şi el o semnificaţie necunoscută , după cum şi apelativul „Dumnezeu” nu este un nume, ci
o pă rere implantată în natura oamenilor cu privire la un lucru care cu greu poate fi explicat. Dar
„Isus”, numele Lui ca om şi Mâ ntuitor, are şi el o semnificaţie. Că ci El a devenit om, după cum am
spus înainte, fiind conceput potrivit voii lui Dumnezeu, Tată l, de dragul oamenilor credincioşi şi
pentru distrugerea demonilor. Ş i puteţi afla aceasta pe baza lucrurilor pe care le puteţi observa.
Că ci mulţi creştini au exorcizat nenumă raţi demonizaţi în întreaga lume şi în oraşul vostru. Ei au
fă cut-o în numele lui Isus Cristos, care a fost ră stignit în timpul lui Pilat din Pont, vindecâ ndu-i în
trecut şi acum, lă sâ ndu-i fă ră putere şi scoţâ ndu-i afară pe aceşti demoni care îi posedau, deşi
toţi ceilalţi exorcişti şi cei ce foloseau incantaţii şi leacuri nu i-au putut vindeca.

CAPITOLUL VII - Lumea este păstrată de dragul creştinilor.

Responsabilitatea Omului

De aceea Dumnezeu întâ rzie producerea confuziei şi distrugerii întregii lumi, prin care
toţi cei ră i – îngeri, demoni şi oameni vor înceta să existe, datorită seminţei creştinilor, care ştiu
că ei sunt cauza menţinerii naturii. Că ci, dacă nu ar fi aşa, nu ar fi fost posibil ca voi să să vâ rşiţi
toate aceste lucruri şi să fiţi îndemnaţi de duhuri rele. Dar focul judecă ţii se va coborî şi va
distruge în întregime toate lucrurile, aşa cum înainte potopul nu a lă sat în urmă pe nimeni, decâ t
pe cel pe care noi îl numim Noe, iar voi Deucalion – împreună cu familia lui. Din el au ieşit iară şi
mari mulţimi, iar dintre aceştia, unii au fost ră i, iar alţii buni. Noi afirmă m că va fi o conflagraţie,
dar nu ca şi stoicii, a că ror doctrină spune că toate lucrurile vor fi schimbate unele cu altele, ceea
ce pare extrem de degradant. Dar noi nu afirmă m că oamenii fac ceea ce fac sau suferă ceea ce
suferă din cauza destinului, ci că fiecare om acţionează corect sau pă că tuieşte pe baza liberei
alegeri. Prin influenţa demonilor ră i, oameni cinstiţi, precum Socrate şi alţii, sunt persecutaţi şi
legaţi, în vreme ce Sardanapalus, Epicur şi alţii asemeni lor, par să fie binecuvâ ntaţi cu
abundenţă şi glorie. Stoicii, care nu au observat aceasta, au susţinut că toate lucrurile au loc din
cauza necesită ţii destinului. Dar, din moment ce Dumnezeu, la început, i-a creat pe îngeri şi pe
oameni cu voinţă liberă , ei vor suferi, pe drept, în focul cel veşnic, pedeapsa orică ror pă cate
comise. Iar aceasta este natura tuturor celor create – sunt capabile de viciu sau de virtute. Că ci
nimeni nu ar fi vrednic de laudă dacă nu ar avea puterea de a se întoarce spre ambele [virtute şi
viciu]. Acest fapt este ară tat şi de acei oameni care, pretutindeni, au dat legi şi au filozofat
potrivit judecă ţii drepte, prescriind înfă ptuirea unor lucruri şi abţinerea de la altele. Chiar şi
filozofii stoici, în doctrina lor despre morală , cinstesc în mod constant aceleaşi lucruri, aşa încâ t
este evident că nu este prea nimerit ceea ce spun ei despre principii şi lucrurile necorporale. Că ci
dacă spun că acţiunile umane au loc din cauza sorţii, ei – fie susţin că Dumnezeu nu diferă cu
nimic de lucrurile schimbă toare, care se deteriorează şi se transformă în aceleaşi lucruri, pă râ nd
3
să înţeleagă numai lucrurile pieritoare şi să -L vadă pe Dumnezeu ieşind la iveală atâ t în parte,
câ t şi în întregime, în fiecare tică loşie – fie susţin că nici virtutea, nici viciul nu sunt nimic, ceea ce
contravine orică rei idei să nă toase, orică rei raţiuni şi bun simţ.

CAPITOLUL VIII - Toţi cei în care a locuit Cuvântul au fost urâţi de oameni

Cei care aparţin şcolii stoice, care au fost admirabili în ce priveşte învă ţă tura lor morală ,
după cum au fost şi poeţii în unele cazuri, din cauza seminţei raţiunii [Logos-ul] implantate în
fiecare rasă de oameni, ştim că au fost urâ ţi şi condamnaţi la moarte: Heraclit, de exemplu, iar
dintre cei din vremea voastră , Musonius şi alţii. Că ci, aşa cum am lă sat să se înţeleagă , diavolii au
fă cut întotdeauna ca cei care tră iesc în cumpă tare, cu seriozitate şi care se feresc de viciu, să fie
urâ ţi. Ş i nu este nimic minunat în faptul că se dovedeşte că diavolii sunt în spatele urii ce cade
asupra celor ce nu tră iesc numai potrivit unei pă rţi a cuvâ ntului ră spâ ndit [printre oameni], ci
prin cunoaşterea şi contemplarea întregului Cuvâ nt, care este Cristos. Iar diavolii, fiind prinşi în
focul cel veşnic, vor suferi pedeapsa dreaptă . Că ci dacă ei sunt chiar acum înlă turaţi de oameni,
prin numele lui Isus Cristos, aceasta este numai o aluzie la pedeapsa din focul veşnic, ce va fi
aplicată asupra lor şi a celor ce îi slujesc. Că ci astfel au prevestit toţi profeţii şi ne-a învă ţat Isus,
învă ţă torul nostru.

CAPITOLUL IX - Pedeapsa veşnică nu este doar o ameninţare

Pentru ca nimeni să nu poată spune ce zic cei ce sunt consideraţi filozofi – că afirmaţiile
noastre legate de faptul că cei ră i sunt pedepsiţi în focul veşnic, sunt cuvinte pompoase şi
sperietori, şi că noi dorim ca oamenii să tră iască virtuos de frică , nu pentru că o asemenea viaţă
este bună sau plă cută – voi ră spunde pe scurt la aceasta. Dacă nu am avea dreptate, ar însemna
că Dumnezeu nu există sau dacă există , nu Îi pasă de oameni şi nici virtutea, nici viciul nu sunt
nimic şi, aşa cum am spus înainte, legiuitorii îi pedepsesc pe nedrept pe cei ce încalcă poruncile
bune. Dar aceştia nu sunt nedrepţi şi Tată l lor îi învaţă prin cuvâ nt să facă aceleaşi lucruri ca şi
El, iar cei ce sunt de acord cu ei nu sunt nedrepţi. Iar dacă cineva ar obiecta că legile oamenilor
sunt diverse şi ar spune că unii consideră unele lucruri bune, iar pe altele rele, în vreme ce
pentru alţii, ceea ce pentru primii pă rea ră u, este bun, iar ceea ce primilor li se pă rea bun, ei
apreciază ca fiind ră u, să asculte ce avem de spus în această privinţă . Ş tim că îngerii cei ră i au dat
legi conform ră ută ţii lor, în care se desfată oamenii care sunt ca ei. Iar atunci câ nd a venit
Înţelepciunea dreaptă a dovedit că nu toate pă rerile şi nu toate doctrinele sunt bune, ci unele
sunt rele, iar altele bune. De aceea, voi declara aceleaşi lucruri unor astfel de oameni, iar dacă
este nevoie, voi vorbi mai pe larg despre ele. Dar acum mă întorc la subiect.

CAPITOLUL X - Cristos este comparat cu Socrate

Deci, doctrinele noastre par a fi mai presus de toate învă ţă turile omeneşti, pentru că Cel
ce a venit de dragul nostru, Cristos, a devenit fiinţa pe deplin raţională , deopotrivă trup, raţiune
şi suflet. Că ci tot ce au formulat corect legiuitorii sau filozofii, au elaborat prin gă sirea şi
contemplarea unei pă rţi a Cuvâ ntului. Dar, din moment ce ei nu au cunoscut întregul Cuvâ nt,
care este Cristos, ei înşişi se contrazic deseori. Iar cei ce s-au nă scut înainte de Cristos, câ nd au
încercat să judece şi să demonstreze lucrurile pe baza raţiunii, au fost aduşi înaintea
tribunalelor, fiind consideraţi o pacoste şi oameni lipsiţi de cucernicie. Socrate, care a fost mai
zelos în această direcţie decâ t toţi ceilalţi, a fost acuzat de aceleaşi infracţiuni ca şi noi. S-a spus
despre el că a introdus divinită ţi noi şi că nu îi considera zei pe cei recunoscuţi de stat. El i-a
4
îndepă rtat din stat atâ t pe Homer [4] câ t şi pe ceilalţi poeţi, i-a învă ţat pe oameni să -i respingă pe
demonii cei ră i şi pe cei care au să vâ rşit lucrurile relatate de poeţi şi i-a îndemnat să caute să Îl
cunoască pe Dumnezeul care le era necunoscut, prin mijloacele de investigare ale raţiunii,
spunâ nd: „Nu este uşor nici să Îl gă seşti pe Tată l şi Creatorul tuturor, nici nu eşti în siguranţă
dacă Îl mă rturiseşti tuturor, odată ce L-ai gă sit”. [5] Dar Cristos a fă cut aceste lucruri prin puterea
Lui. Că ci nimeni nu s-a încrezut în Socrate aşa încâ t să moară pentru doctrina lui, dar în Cristos,
care a fost cunoscut parţial chiar de Socrate (că ci El a fost şi este Cuvâ ntul care există în fiecare
om şi care a prevestit lucrurile care aveau să se întâ mple, prin profeţi şi în propria persoană ,
câ nd a avut aceleaşi pasiuni ca şi noi şi ne-a învă ţat aceste lucruri), nu au crezut numai filozofii şi
învă ţaţii, ci şi meşteşugari şi oameni cu totul needucaţi, care au dispreţuit gloria, frica şi moartea,
că ci El este o putere a Tată lui cel inefabil, nu doar un instrument al raţiunii umane.

CAPITOLUL XI - Cum văd creştinii moartea

Dar noi nu ar trebui să fim condamnaţi la moarte, nici oamenii cei ră i şi diavolii nu ar
trebui să fie mai puternici decâ t noi, dacă moartea nu ar fi datoria orică rui om care s-a nă scut
vreodată . De aceea, noi suntem mulţumitori câ nd plă tim această datorie. Credem că este bine şi
oportun să spunem acum, de dragul lui Crescens şi a celor care aiurează ca şi el, ceea ce relatează
Xenofon. El spune că Hercule a ajuns la ră scrucea a trei drumuri şi acolo a întâ lnit Virtutea şi
Viciul, care i s-au ară tat sub înfă ţişarea unor femei: cea care reprezenta Viciul era îmbră cată
luxos, afişâ nd o expresie seducă toare, înfloritoare din pricina atâ tor podoabe, iar privirea din
ochii ei avea o tandreţe înduioşă toare; ea i-a spus lui Hercule că , dacă o va urma, ea va face ca el
să -şi poată petrece întotdeauna viaţa în plă ceri, înfrumuseţată cu cele mai atră gă toare podoabe,
precum cele care o împodobeau pe ea. Virtutea, care avea o înfă ţişare şi o îmbră că minte
să ră că cioasă , i-a spus: „Dacă mă asculţi pe mine, nu te vei împodobi cu ornamente sau cu
frumuseţi trecă toare, care pier, ci cu un farmec veşnic şi preţios”. Noi suntem convinşi că cei ce
fug de lucrurile care par bune şi le urmează cu stă ruinţă pe cele socotite dificile şi neobişnuite,
ajung într-o stare de fericire. Că ci Viciul, imitâ nd ceea ce este nepieritor (întrucâ t Viciul nici nu
are, nici nu poate produce ceea ce este nepieritor), îşi maschează propriile acţiuni sub
proprietă ţile Virtuţii şi sub calită ţile care sunt cu adevă rat remarcabile şi astfel îi duce în
captivitate pe oamenii preocupaţi de cele lumeşti. Viciul atribuie Virtuţii proprietă ţile lui
malefice. Dar cei ce înţeleg desă vâ rşirea care aparţine lucrurilor cu adevă rat reale, sunt
incoruptibili în ce priveşte virtutea. Orice persoană chibzuită ar trebui să gâ ndească astfel
despre creştini şi despre atleţi, pe de o parte, şi despre cei care au să vâ rşit faptele pe care poeţii
le atribuie aşa-numiţilor zei, pe de altă parte, tră gâ nd concluzii în urma dispreţului nostru
pentru moartea pe care o alegem, deşi am putea scă pa de ea.

CAPITOLUL XII Nevinovăţia creştinilor este dovedită

de dispreţul lor faţă de Moarte

Eu însumi, de asemenea, pe vremea câ nd îmi gă seam plă cerea în doctrinele lui Platon şi
am auzit că aceşti creştini erau ucişi, am vă zut că sunt neînfricaţi în faţa morţii şi a altor lucruri
considerate înfricoşă toare şi mi-am dat seama că nu era cu putinţă ca ei să tră iască în tică loşie şi
plă ceri. Că ci ce om care tră ieşte în senzualitate şi necumpă tare sau care socoteşte că este bine să
se ospă teze cu carne de om, [ 4] ar spune bun venit morţii care îl va lipsi de bucuriile lui şi nu ar
prefera să -şi tră iască viaţa în continuare, încercâ nd să scape de sub observaţia conducă torilor?
Cu atâ t mai puţin s-ar denunţa el însuşi, câ nd consecinţa ar fi moartea. Demonii cei ră i au fă cut
ca aceste lucruri să fie să vâ rşite de oameni tică loşi. Că ci, condamnâ ndu-i pe unii la moarte, pe
baza falselor acuzaţii aduse împotriva noastră , ei i-au supus torturii şi pe cei din familiile
5
noastre, fie copii sau femei lipsite de putere şi, prin chinuri înspă imâ ntă toare, i-au silit să u355 þ