La Picioarele Lui Isus - Evanghelia După Maria Magdalena

E VANGHELIA DUPĂ M ARIA M AGDALENA
LA PICIOARELE
LUI ISUS
Doug Batchelor
At Jesus Feet: The Gospel According to Mary Magdalena
Doug Batchelor
Traducere: Dumitru Popa
Redactor: Delia Buciuman
Corectură: Lavinia Goran

Tehnoredactare: George Toncu
Coperta: Dragoș Drumaș
© 2003, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Doug Batchelor
La picioarele lui Isus / Doug Batchelor
București, 2003
ISBN 973-7933-09-5
Cuprins
La picioarele lui Isus… în rușine

ADULTER ÎN TEMPLU ................................................... 9
La picioarele lui Isus… în durere

„RUGĂCIUNE PENTRU UN MORT” ......................... 36
La picioarele lui Isus… în studiu

PREOCUPĂRILE MARTEI ............................................ 59
La picioarele lui Isus… în sacrificiu

OSPĂŢUL LUI SIMON................................................... 80
La picioarele lui Isus… în consacrare

LA CRUCE .................................................................... 100
La picioarele lui Isus… în slujire

LA MORMÂNT ............................................................ 128
La picioarele lui Isus… în cântare

ÎNVIEREA ...................................................................... 149
PREFAŢA AUTORULUI
De ce o carte despre Maria Magdalena? A avut ea oare o

minte strălucită, asemenea lui Solomon? Probabil că nu! A fost
ea tot așa de frumoasă ca Bat-Șeba? Biblia tace cu privire la acest
lucru. Nu, Maria Magdalena a fost foarte generoasă cu mijloacele
ei materiale, deși n-a avut averea lui Zacheu. Când în dimineaţa
învierii a crezut că cineva a luat trupul lui Isus din mormântul
lui Iosif, Maria s-a oferit cu îndrăzneală spunând: „Spune-mi
unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau” (Ioan 20,15). Să însemne
oare aceasta că, din punct de vedere fizic, era puternică – o
femeie Samson?
Faima ei nu se datorează pornirii firești de a deveni cineva, de
a avea un renume, tendinţă pe care, de obicei, lumea o asociază
cu măreţia. Atunci, ce anume o face pe Maria să fie deosebită?
Această femeie a avut trei mari trăsături de caracter vrednice de
laudă: o mare iubire, o credincioșie de nezdruncinat și o devoţiune
desăvârșită. Și toate acestea, izvorând dintr-o viaţă ce a fost odată
murdară și răvășită.
Majoritatea dintre noi nu vom avea niciodată înţelepciunea
și bogăţia lui Solomon sau frumuseţea Bat-Șebei, dar dacă ne
lăsăm învăţaţi de Maria, vom fi și noi din nou curaţi și niște
făpturi noi, asemenea ei. Putem crește astfel mai presus de
slăbiciunea noastră și putem avea acea extraordinară iubire și
devoţiune ca să Îi slujim Domnului Isus aici, acum și în toată
veșnicia. Cu pași umili și noi putem să o urmăm pe Maria, de la
rușinea vrednică de plâns la cântul de mulţumire și laudă.
ISTORIA ȘI STUDIUL VIEŢII EI
Fiecare capitol al acestei cărţi are două părţi: relatarea istoriei
Mariei și un studiu asupra vieţii ei. Cei mai mulţi probabil că își
vor concentra atenţia asupra istorioarei, dar vor sări peste studiu
și vor trece mai departe.
Am ales subiectul Mariei Magdalena pentru că viaţa ei este
atât o poveste mișcătoare, cât și cel mai fascinant și mai edifi-
cator studiu. Relatarea minunatei istorii a Mariei, din Sfânta
Scriptură, constituie punctul de plecare pentru un studiu pro-
fund, totuși simplu, care îl va fixa bine pe cititor în adevărurile
fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Poţi fi ispitit să citești relatările referitoare la Maria și să
treci peste studiile cu privire la viaţa ei. Aceasta ar fi însă ca și
când ai veni de la piaţă după ce ai cumpărat cele necesare pentru
masa de prânz, numai ca să descoperi că ai uitat sacoșa cu cele
cumpărate acolo unde ai plătit și că ai adus acasă numai desertul.
Vă asigur că majoritatea capitolelor de studiu conţin, de
asemenea, povestiri interesante.
INTRODUCERE
Scrierea acestei cărţi a constituit o ocazie unică și nouă. Pentru

a ţese laolaltă diferite povestiri și evenimente în care apare Maria
și a menţine un flux continuu în domenii în care Biblia tace, a
trebuit să trag de câteva fire ale imaginaţiei și de un fir sau
două de supoziţii sfinte. Oriunde și ori de câte ori a fost posibil,
am făcut cu credincioșie tot ce s-a putut mai bine pentru a întări
ceea ce este descoperit în Sfânta Scriptură și în comentariile
inspirate.
Pentru început, vreau să spun că nu am pretenţia că sunt
un profet sau fiu de profet, cu toate acestea, în decursul celor
cinci ani cât am lucrat la acest manuscris, m-am rugat de multe
ori ca Dumnezeu să mă ajute să văd ce s-a petrecut acum 2000
de ani, astfel încât să pot fi corect în prezentarea evenimentelor
de atunci. De nenumărate ori, când priveam ecranul computerului
meu, am avut simţământul că eram transportat înapoi în timp,
ocazie cu care mi se descopereau diferite aspecte din viaţa
Mariei, ca și când aș fi fost prezent acolo, privind desfășurarea
dramei vieţii sale.
Aștept cu nerăbdare ziua când voi întâlni personajele din
acest volum, astfel încât să-mi dau seama dacă aceste „viziuni”
au fost descoperiri divine sau numai o imaginaţie bogată. Nu
cumva câte puţin din amândouă? În cele din urmă, îmi doresc
mult să mă întâlnesc faţă în faţă cu Domnul Isus, care m-a
salvat din străfundurile păcatului.
LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN RUºINE
CAPITOLUL
ADULTER ÎN TEMPLU
UNU
P
rindeţi-o! strigă o voce supărată, spărgând liniștea dimi-
neţii, în timp ce ușa grea de lemn s-a deschis în forţă și
s-a lovit de zid cu un zgomot înăbușit, făcând o gaură
mai adâncă în tencuiala deja deteriorată.
Surprinsă de această invazie neașteptată, inima Mariei a
îngheţat. Se pare că ziua de care se temea așa de mult, sosise.
– Desfrânato! Prostituato! au strigat invadatorii.
Dispreţul se revărsa de pe feţele lor răutăcioase ca saliva din
gura câinilor turbaţi. Cu intenţia vădită de a o ucide, rabinii de
la templu și preoţii au năvălit în mica și retrasa ei încăpere
unde ea își desfășura „afacerile”.
Clientul ei a ieșit de sub cearșafuri speriat și ridicând din
umeri se îmbrăcă, acţionând fără să fie nici un pic surprins de
cei ce au năvălit peste ei.
E o cursă, a gândit ea în timp ce privea la oamenii ce în umbră
se rezemau de zid. Feţele lor, oarecum jenate, erau învăluite de
ultimele umbre ale nopţii. Mulţi dintre ei erau foștii ei clienţi,
dar știa că a-i identifica acum nu făcea decât să îi îngreuneze
iminenta pedepsire.
Din timp în timp, pentru a păstra o formă de evlavie, cum
și pentru a da dovadă de cucernicie, oamenii legii și preoţii
obișnuiau să dea ca exemplu pe una dintre prostituatele ce nu
10 LA PICIOARELE LUI ISUS
erau din Ierusalim, purtând-o pe străzi pentru ca trecătorii și

gură-cască s-o blesteme și s-o scuipe. Apoi, cu o batjocură așa-
zis evlavioasă, ei aveau să-și alunge victima din cetatea sfântă,
prin Poarta Gunoaielor, ca manifestare a unei artificiale indig-
nări.
Ar fi trebuit să rămân în Magdala, gândea Maria în timp ce
strângea cearșafurile subţiri de pe pat. Înfășurându-se cu înve-
litoarea patului, pentru a-și ascunde goliciunea, ea s-a ridicat
în picioare.
– Prindeţi-o! N-o lăsaţi să scape, strigă unul dintre preoţi în
vreme ce un altul s-a repezit spre ea.
O a treia persoană – un om din garda templului – a prins-o strâns
de braţ, unghiile lui înfigându-se adânc în carnea sa plăpândă.
Maria a încercat să se opună, dar omul o ţinea strâns. Înspăi-
mântată, femeia a început să tremure necontrolat. I se păruse
suspect acest nou client care apăruse așa devreme în cadrul ușii
ei, în acea dimineaţă. Vor să facă din mine un exemplu, gândi ea.
– Daţi-i ceva să se îmbrace!
Și unul dintre oamenii legii o smulse din mâinile gărzii de la templu.
– Hm! Faceţi cum vă spun și luaţi-o așa cum este, spuse un
cărturar, va fi mai convingător.
– Nu! El este în templu și n-o putem duce așa cum este,
adăugă un preot bătrân, cu autoritate, în timp ce-și plimba ochii
peste corpul ei tremurând.
Unul dintre oamenii care se rezemau de zid i-a întins preotului
o rochie murdară și mototolită ce era pe un scăunel.
– Pune asta pe tine! Acoperă-ţi rușinea! șuieră arţăgos
printre dinţi preotul, aruncând îmbrăcămintea murdară spre
femeia ce tremura.
Recunoscătoare chiar și pentru îmbrăcămintea aceea grosolană,
Maria a smuls rochia din mâna întinsă și s-a îmbrăcat cu ea.
Deși era o prostituată, avea încă un simţ al decenţei. Sub privirea
pofticioasă a acuzatorilor săi, Maria și-a acoperit trupul gol.
ADULTER ÎN TEMPLU 11
Degetele îi tremurau în timp ce își strângea cordonul în jurul

mijlocului, peste acea rochie murdară și foarte largă.
La porunca bătrânului preot, doi oameni din garda templului
au luat-o de mâini și au împins-o spre ușă. Rabinii s-au dat
înapoi, lăsând ca cele două gărzi și femeia să treacă înainte.
Ieșind, ea a schimbat o privire, ca între cunoscuţi, cu unul dintre
rabini. El și-a lăsat rușinat ochii în jos. Conducătorii respectaţi,
așa cum era el, nu se atingeau niciodată – bineînţeles, în public
– de o femeie cu o reputaţie ca a ei.
Gărzile au târât-o pe străzi. Degetele lor musculoase i-au rănit
pielea măslinie. Părul ei lung și splendid, mândria și gloria ei, îi
cădea în dezordine pe faţă, în timp ce se lupta să-și poarte pașii
peste pietre, de-a lungul drumului. Unde mă duc? se întrebă ea.
Înainte, în zare, se deslușea Templul cel sfânt. Templu? Neliniștea
ei începu să crească. De ce la templu?
În timp ce mergeau mai departe, Maria auzea strigătele și
blestemele rostite de trecători. Gospodine și negustori curioși
au început să se adune în spatele acestei stranii procesiuni.
O, Doamne, se ruga Maria, Te rog, nu o lăsa pe Marta sau pe
Lazăr să mă vadă cum sunt în realitate. Un râs bolnăvicios și
deznădăjduit izbucni printre suspine. Cum pot să aștept ca
Sfântul lui Israel să asculte rugăciunea unei păcătoase murdare,
așa cum sunt eu? Am mers prea departe, mult prea departe ca
Dumnezeu să mă mai ierte vreodată sau să-mi asculte rugăciunea.
O mișcare de pe una din părţile străzii înguste a făcut ca
răsuflarea să i se oprească în piept. Preoţii luau în mâini pietre
destul de mari ce erau împrăștiate în faţa clădirilor, bolovani
folosiţi pentru a ţine deschise ușile prăvăliilor.
Mă vor omorî cu pietre, își zise ea cu răsuflarea întretăiată. O
mică haită de câini agitaţi urma procesiunea, mârâind și lătrând
în toată această agitaţie matinală. Maria se tânguia: Mă vor
omorî cu pietre, iar acești câini, ce se hrănesc cu stârvuri, mă vor
mânca, așa cum au mâncat-o pe Izabela.
Ea auzise de multe ori această istorisire, căci crescuse într-un

credincios cămin iudaic. Dar nu și-a imaginat niciodată că soarta
ei va fi ca a nelegiuitei regine a lui Ahab. Soldatul din gardă care
o ţinea de braţ i-a aruncat o privire plină de simpatie, apoi se
concentră din nou la cum să-și croiască drum prin marea de
spectatori curioși. În stânga, a observat cum patronul unui
magazin a pus mâna pe o piatră. Un vânzător de pește a făcut
același lucru, de partea dreaptă a drumului. Mintea Mariei lucra
febril. A început să tremure și mai mult. Răsuflarea ei era scurtă
și sacadată. Înaintea ochilor a început să vadă pete și puncte
negre amestecându-se; era ca și când ar fi fost într-un tunel și
simţea că e gata să leșine.
– De ce mă duc la templu? l-a întrebat Maria cu nedumerire
și durere pe gardianul din dreapta. De ce nu mă ucid cu pietre
dincolo de poartă?
– Încă mai ai o șansă. Dacă Îl ucid cu pietre pe Învăţătorul,
atunci, probabil că îţi vor da drumul. De fapt, pe El Îl vor ei, a
șoptit garda pe la colţul gurii la urechea tinerei și simpaticei
femei.
Învăţătorul! Ea auzise despre Învăţătorul care mergea din
loc în loc prin ţară, vindecând și binecuvântând oamenii. Toţi
auziseră despre Învăţătorul. La un moment dat, din praful
ridicat de mulţimea de spectatori curioși și de închinători veniţi
la sărbătoare, au răsărit zidurile albe ale sanctuarului lui Dumnezeu
și aurul strălucitor în lumina soarelui din acea dimineaţă.
O briză răcoroasă i-a răvășit Mariei părul negru și lung.
Tremura. Femeia nu era sigură ce anume o înspăimânta mai
mult: gândul că în curând avea să fie omorâtă cu pietre pentru
adulter sau că era purtată și dusă în Casa lui Dumnezeu așa
cum era – pe jumătate îmbrăcată și vinovată de o scandaloasă
fărădelege.
Brutali, preoţii și gardienii templului au mers înainte ultima
sută de metri, intrând în curtea unde schimbătorii de bani
mânioși și comercianţii animalelor de jertfă erau îngrămădiţi

cu toţii la ușa templului. Curios, gândea Maria, de obicei își aduc
animalele și mesele cu bani în curtea interioară.
Mai mulţi vânzători de animale pentru jertfe i-au acostat
pe preoţii care o însoţeau pe Maria, plângându-se:
– El a făcut un bici și ne-a gonit afară, spuse unul rânjind,
mi-a răsturnat masa cu bani!
– Cine i-a dat acestui Galilean o așa autoritate, întrebă un
altul, agitându-și pumnul în faţa rabinului. Acest om trebuie
oprit.
Cu o hotărâre reînnoită, preoţii au lăsat capul în jos și s-au
îndreptat spre templu. Prinsă în desfășurarea acestei drame,
Maria aproape că a uitat ce rol juca ea în toate acestea, până când
o femeie tânără și mânioasă și-a dat vălul la o parte și i-a ţipat
Mariei în faţă:
– Stricato!
Apoi, la fel ca o cămilă, femeia a aruncat un proiectil de
salivă bine ţintit în direcţia Mariei. Maria a privit în jos la pata
de pe rochie, care era și așa murdară, și s-a făcut și mai mică.
Niciodată nu se simţise așa de murdară.
Înăuntrul curţii sfinte atmosfera se schimbase. Behăitul oilor
și al caprelor, gunguritul porumbeilor și tot mirosul de grajd
pe care cel care venea să se închine îl întâlnea când intra în
curtea templului, lipseau. În locul acestora era un aer plăcut
de pace și liniște solemnă. Fără nici un fel de avertizare, gărzile
și-au încetinit pasul și s-au oprit. În același timp au mai slăbit
strânsoarea ca de fier asupra braţelor ei. Maria își frecă pielea
rănită.
Preoţii care conduceau procesiunea s-au oprit și ei. Cu glasuri
înăbușite discutau despre surprinzătoarea schimbare de la
templu. Dar, la scurt timp, și-au recâștigat atitudinea arogantă
și... pioasă.
– Acolo! Acolo este! șopti unul dintre ei, arătând spre o mare
mulţime care se strânsese în jurul Unuia ce stătea pe treptele
templului.
Preoţii s-au oprit pentru a-și scutura praful de pe poalele
hainelor și apoi și-au tras mâinile în mânecile albastre, cu ciucuri,
ale veșmintelor lor albe, într-o atitudine religioasă de respect. Apoi,
schimbând între ei un semn din cap, îngâmfaţi și siniștri, s-au
grăbit pe holul de marmură către un grup de închinători adunaţi
pe treptele templului. Gărzile, mai puţin ostile acum faţă de femeia
ce era în custodia lor, i-au urmat.
În timp ce procesiunea preoţilor se îndrepta spre mulţime,
închinătorii s-au dat într-o parte și alta lăsându-i să treacă, până
când aceștia au ajuns înaintea Unuia care era, în mod clar, în
centrul acelei întâlniri.
Maria privea încremenită și cu temere. Deși auzise de El –
cu toţii auziseră – ea nu mai văzuse niciodată până atunci un
om ca El. Trăsăturile Lui erau colţuroase, severe și în mod sigur
nu era străin de munca grea sau de viaţa în aer liber. Cu toate
acestea, în înfăţișarea Sa, ea a văzut bunătate – o expresie de
inocenţă amestecată cu înţelepciune și demnitate. Întreaga Sa
înfăţișare avea o simetrie perfectă și un echilibru ce purta
amprenta unei combinaţii de nobleţe și compasiune. Maria nu
mai văzuse niciodată o astfel de măreţie la vreun om, deși
cunoscuse mulţi oameni la viaţa ei.
Din anumite motive, de care nu-și putea da seama cu
exactitate, Maria a simţit un sentiment de pace și siguranţă în
prezenţa Lui. Înconjurată de un zid de spectatori, ce făcea ca
scăparea să-i fie imposibilă, Maria a fost eliberată și tremurând
a căzut la picioarele lui Isus.
A închis ochii, și-a luat capul între mâini, nefiind în stare să
mai continue să privească la acest Om sfânt, dorind, dacă era
posibil, ca acest coșmar să se termine. Mai presus de strigătele
și cuvintele de batjocură, ea i-a auzit pe acuzatorii ei prezentân-

du-I lui Isus vina ei aducătoare de moarte.
– „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când
săvârșea preacurvia. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem
cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?” (Ioan 8,4.5)
Realitatea situaţiei umilitoare în care se afla și lipsa speranţei,
au copleșit-o pe Maria. Toată gama emoţiilor îngrozitoare au
făcut-o să-și piardă cunoștinţa. Ghemuită pe pavajul rece de
marmură, nimeni n-a observat că ea leșinase. Nimeni, cu
excepţia Isus, care n-a scăpat nimic neobservat din cele ce se
petreceau cu tânăra femeie. Cu mult înainte ca ea să intre în
curtea templului, cu mult înainte ca primul străin să fie primit
în patul ei, cu mult înainte ca ea să facă primul pas ce avea s-o
conducă la umilire și suferinţă, El anticipase – în timp – acel
moment.
După câteva clipe, Maria și-a recăpătat cunoștinţa. Atmosfera
din curtea templului se schimbase. Era o liniște stranie. Ea privi
iscoditor printre firele de păr despletit, ca să-L vadă pe Isus,
care scria, calm, ceva în praful de pe pavajul templului. La
început, n-a putut desluși cuvintele. L-a văzut doar cum S-a
ridicat și a spus:
– „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu
piatra în ea” (vers. 7).
Maria s-a făcut mică de tot, așteptând ca o ploaie de pietre
să cadă asupra ei. În schimb, a auzit un zgomot înăbușit și pe
cineva care pleca.
Deschizând ochii, ea a văzut cum Învăţătorul S-a aplecat încă
o dată, continuând să scrie. Ce scria oare? Ascultând șoaptele
mulţimii ce se împuţina, și-a putut da seama: El enumera păcatele
oficialilor de la templu, făcându-le cunoscute în faţa tuturor.
După un timp, ce Mariei i s-a părut a fi o veșnicie, mâna
plină de delicateţe a lui Isus i-a atins umărul. Ea și-a dat la o
parte părul de pe faţă și și-a ridicat ochii. Pe faţa Lui era un
zâmbet ciudat, mirat, ca și când ar fi întrebat-o de ce oare se

târa pe pământ într-un mod atât de nedemn în acel loc sfânt.
Ridicându-se încet și privind în jur, Maria a văzut că fariseii și
cărturarii au dispărut. Ipocriţii care i-au întins o cursă au fugit
de la templu. Atunci, Isus, adresându-i-se în mod respectuos, îi
spuse:
– „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”
(vers. 10)
Maria privi stânjenită în jur și spuse:
– „Nimeni, Doamne” (vers. 11).
„Și Isus i-a zis:
– ’Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești’”
(vers. 11).
Maria credea că era prea frumos ca să fie adevărat: Să mă
duc și să nu mai păcătuiesc? Dar sunt o prostituată! Și singura
Lui mustrare este: „Du-te și să nu mai păcătuiești”?
Incredibil. Era liberă să plece. Fusese graţiată, scăpată de
pedeapsa ce o merita. Iniţial, instinctul ei a fost să fugă din acel
loc și cât mai repede cu putinţă, dar s-a simţit constrânsă de o
copleșitoare recunoștinţă faţă de Apărătorul ei. Bucuroasă,
Maria s-a aruncat la picioarele Domnului și și-a revărsat în
lacrimi aprecierea inimii ei. Apoi, a privit în jos, și acolo, în praful
din curtea templului, ea a văzut cuvântul „adulter,” care parcă
privea fix la ea. Faţa i s-a luminat de o puternică eliberare, la
vederea literelor strălucitoare din praful de pe marmură.
Înainte ca să poată căuta un răspuns pe faţa bună și blândă
a Învăţătorului, o puternică rafală de dimineaţă a suflat prin
curtea templului, ștergând întregul catalog de păcate, scris acolo
în praf. În acel moment, Maria a simţit că imensa povară de
vinovăţie i-a fost luată de pe suflet.
STUDIU
IOAN 8,2–11
„Dar dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; și tot norodul
a venit la El. El a șezut jos și-i învăţa. Atunci cărturarii și fariseii I-au
adus o femeie prinsă în preacurvie, au pus-o în mijlocul norodului,
și au zis lui Isus: ’Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar
când săvârșea preacurvia. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem
cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici’? Spuneau lucrul acesta
ca să-L ispitească și să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos,
și scria cu degetul pe pământ.
Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, și le-a
zis: ’Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra
în ea’.
Apoi S-a plecat iarăși, și scria cu degetul pe pământ. Când au
auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, și au
ieșit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la
cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.
Atunci S-a ridicat în sus; și, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe
femeie, Isus i-a zis: ’Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a
osândit’? ’Nimeni, Doamne’, i-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: ’Nici
Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești’.”
CINE ERA MARIA?

Cine era această femeie prinsă în adulter? Biblia nu o identifică
niciodată pe nume, dar eu cred că era Maria Magdalena și că această
relatare, pe care o găsim numai în Evanghelia lui Ioan, a fost prima
întâlnire a Domnului Isus cu ea. Aici, se face referire în mod simplu
la ea: „o femeie”. Și în alte locuri din evanghelie ea este numită, de
asemenea, „o femeie” (Luca 7,37), poate, pentru că, după această
experienţă, Maria devine un foarte devotat discipol, iar Ioan,
recunoscând că era o situaţie destul de stânjenitoare, a ales să redea
istoria ei într-un mod anonim, pentru a-i proteja reputaţia.
Pentru următoarele motive, eu împreună cu mulţi cercetători

ai Noului Testament credem că Maria Magdalena și Maria din
Betania, menţionată în evanghelii, este una și aceeași Marie.
Iată, în cele ce urmează, câteva motive.
Nici una dintre ele nu era măritată.
Amândouă aveau o reputaţie proastă.
Amândouă aveau bani.
Amândouă aveau același nume.
Amândouă erau cu Domnul Isus, dar numele lor n-au
fost niciodată menţionate împreună.
Textele care sprijină acest punct de vedere sunt următoarele:
„La sfârșitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze în
spre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie,
au venit să vadă mormântul” (Matei 28,1). Cealaltă Marie, se
înţelege a fi mama lui Iacov și Ioan, soţia lui Cleopa.
„Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov,
al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt surorile lui aici,
între noi?” (Marcu 6,3)
„Între ele erau Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și
al lui Iose și mama fiilor lui Zebedei” (Matei 27,56).
„Acolo erau niște femei, care priveau de departe. Printre ele erau
Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic și a lui Iose, și
Salome” (Marcu 15,40).
Numele Maria este echivalentul numelui ebraic Miriam,
însemnând „amar, amărăciune, aspru”. Și în prima prezentare pe
care i-am făcut-o, Maria se afla, într-adevăr, într-o aspră sau amară
„rușine”. Dar aici intervine marea întrebare: Cum s-a ajuns ca numele
Mariei Magdalena să aibă o așa conotaţie de imoralitate? Cum
poate ajunge o femeie până într-acolo încât să se vândă celui care
plătește mai mult? O disperată nevoie de bani poate determina o
mamă să se prostitueze pentru a-și crește copiii, dar în majoritatea
cazurilor, motivul este mult mai profund.
ÎN CĂUTAREA IUBIRII
Cu câţiva ani în urmă, în timp ce locuiam în Palm Springs,
California, obișnuiam să cânt, după orele obișnuite de lucru, la
chitară și cu flautul într-un restaurant hippy, numit „The Peach
and Frog” (Piersica și broasca, n.tr.). Slujba aceasta n-a durat
prea mult, managerul convingându-se că nu sunt un muzician
prea bun și că eram un solist foarte slab. Cu toate acestea, majo-
ritatea patronilor care veneau aproape beţi, după închiderea
altor baruri din oraș, găseau că ceea ce cântam eu suna chiar
bine.
Într-o noapte, sau aș putea spune în zorii dimineţii, în timpul
scurtei mele cariere de cântăreţ folk, am plecat de la serviciu
pe la orele trei dimineaţa și m-am îndreptat pe străzile pustii la
volanul mașinii mele Volkswagen, spre apartamentul în care
locuiam. Pe strada principală din Palm Springs, am văzut un
om cam de 55 de ani și pe fiica sa de aproximativ 20 de ani,
așteptând în staţia de autobuz.
Trebuie să fie turiști, mi-am zis eu, și nu știu că autobuzele nu
mai merg după miezul nopţii. Eram un creștin tânăr și mai aveam
încă multe de învăţat. Dorind să fiu „un bun samaritean”, am
oprit lângă ei și le-am spus că autobuzele nu mai circulă la ora
aceea.
Omul beat a privit la mine prin ochii săi înceţoșaţi și mi-a
spus:
– Am chemat un taxi acum mai bine de o oră, dar n-a venit.
N-aveam nici o îndoială că băuse mai mult decât un pic.
– Bine, cât de departe mergeţi? am întrebat eu.
– Până la hotel, cam 3 kilometri spre sud, la marginea ora-
șului, spuse el cu o notă de speranţă în glas.
– Bine, urcaţi-vă și am să vă duc până acolo.
Atât bărbatul, cât și fata au ales să se înghesuie pe bancheta
din spate, în loc ca unul dintre ei să se așeze comod pe locul
liber din faţă.
Pe când parcurgeam puţina distanţă până la hotel, am privit

întâmplător în oglinda retrovizoare la cei doi pasageri și mi-am
dat seama că relaţia dintre ei nu era deloc relaţia dintre tată și
fiică.
Când am oprit mașina în faţa hotelului, omul nostru a
sărutat-o pe tânără în semn de la revedere, s-a căznit să iasă
din mașină și a plecat, împleticindu-se și rostind un „mulţumesc”
peste umăr. N-am fost prea sigur cui anume i-a mulţumit.
Pentru un moment, am rămas într-o tăcere confuză, apoi,
recăpătându-mi prezenţa de spirit, am întrebat-o pe pasagera
care rămăsese în mașină:
– Dumneavoastră unde mergeţi?
– Eu locuiesc în partea de nord a orașului, a răspuns ea sfioasă.
Calm, am întors mașina și m-am îndreptat în direcţia din
care tocmai venisem. Din nou am privit în oglinda retrovizoare
și am putut vedea – la lumina de pe stradă – că faţa ei tânără
avea o expresie goală, pierdută. Era întruchiparea perfectă a
nefericirii.
Am dorit s-o ajut. De curând făcusem cunoștinţă cu Domnul
Isus prin Sfânta Scriptură și eram nerăbdător să spun tuturor
despre pacea pe care am găsit-o atunci când I-am cerut să ia în
stăpânirea Sa întreaga mea viaţă.
– Vrei să oprim să bem o cafea? am întrebat-o eu, încercând
să fiu detașat și prietenos.
– Sigur, de ce nu? a spus ea, uitându-se pentru prima dată la
mine, în oglindă.
Cu timpul, mi-am dat seama că nu fusese cea mai bună metodă
de a da mărturie despre Domnul Isus. Dar eram tânăr, impulsiv,
un copil în ale credinţei. Nu cunoșteam la data aceea nici o metodă
mai bună și sunt sigur că Tatăl meu iubitor a trecut cu vederea
neștiinţa mea (Fapte 17,30). Astăzi, i-aș sfătui pe tineri să evite
posibilele probleme și să nu facă studii biblice cu femei singure,
în special la ora 3:30, în zorii zilei.
Am oprit și am intrat într-un local deschis toată noaptea.

N-a fost greu să găsim un loc la ora aceea matinală. După câteva
minute de discuţie am aflat numele ei – Marlene. Am întrebat-o:
– Așa deci... ești o pasăre de noapte? fiind dintotdeauna cam
direct.
Ea a fost puţin cam surprinsă de întrebarea mea și mi-a
răspuns dând din cap, afișând un zâmbet șiret, care însemna:
„Gata pentru afaceri”.
Când mi-am dat seama că intenţiile mele au fost înţelese
greșit, am tresărit și am fost mai mult decât încurcat. Am
întrebat-o imediat:
– Ești fericită?
Acum era rândul ei să fie surprinsă. Întreaga ei înfăţișare s-a
schimbat. Era ca și când întrebarea mea a adus-o înapoi la realitatea
situaţiei ei mizerabile și o mare greutate de vinovăţie și rușine
apăsa asupra sufletului său.
Pentru că nu mi-a răspuns la întrebare, i-am povestit cât de
încurcată și goală a fost viaţa mea până când L-am întâlnit pe
Isus. La rândul ei, Marlene mi-a povestit cum a plecat, de fapt,
cum a fugit de acasă, dintr-un cămin plăcut, pentru a trăi cu
un codoș nemilos, care într-o zi o bătea, iar în ziua următoare
îi cumpăra mici bijuterii lipsite de valoare, cheltuind astfel toţi
banii pe care ea îi aducea acasă. Lacrimile i-au umplut ochii și îi
curgeau pe obraji, formând mici canioane în machiajul ei gros.
Marlene avea numai 17 ani.
Am vorbit aproape o oră. I-am dat câteva sugestii cum ar
putea să înceapă o viaţă nouă. Când am dus-o acasă, ne-am
rugat împreună.
Nu-mi amintesc mare parte din discuţia noastră din noaptea
aceea, dar un lucru nu-l voi putea uita și anume, dorinţa ei:
Vreau, pur și simplu, să mă iubească cineva.
Mă întreb câţi bărbaţi și câte femei din întreaga lume au
probleme datorită acelorași greșite încercări de a umple golul
din inima lor nu cu dragostea lui Dumnezeu, ci cu un înlocuitor

ieftin. Așa cum spune un cântec popular: „Ei caută greșit iubirea
în locuri unde nu există!”
CONSACRAT LUI DUMNEZEU

Eu am o teorie radicală, și anume că Dumnezeu i-a făcut pe
toţi oamenii dependenţi. Da. Fiecare dintre noi este dependent.
Adică, Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât să fim dependenţi
de El. Și atunci când oamenii Îl resping, ei se luptă zadarnic să
umple cu alte obsesii acel gol negru, cavernos.
Unii devin robii muncii excesive, alţii se dedau la mâncare și
suferă de bulimie sau obezitate. Alţii aleg alcoolul, drogurile
sau ţigările ca dependenţa lor preferată. Pentru alţii e sexul sau
muzica; iar pentru alţii moda, înfăţișarea exterioară. Ei devin
stăpâniţi de materialism și deșertăciune. Mai sunt unii care
devin dependenţi de alte persoane, într-o împletită relaţie code-
pendentă. Toate acestea iau naștere într-o încercare mascată
de a umple golul destinat lui Dumnezeu.
Fiinţele omenești au fost create pentru a fi umplute cu
Duhul lui Dumnezeu, și atunci când Dumnezeu nu este centrul
vieţii lor, ei vor căuta disperaţi să umple acel gol cu altceva.
Dumnezeu ne-a făcut să fim dependenţi de El. Numai în El
vom găsi bucurie și satisfacţie.
DAR SĂ NE ÎNTOARCEM LA RELATAREA NOASTRĂ

Să privim mai în amănunt ce s-a întâmplat cu Maria în acea
zi la templu. Conducătorii iudei urmăreau să-L distrugă pe
Domnul Isus și în scopul acesta erau gata să pună într-o situaţie
jenantă sau chiar să omoare o tânără femeie depravată, doar
pentru a-și aduce la îndeplinire planurile. Astăzi, am numi acest
lucru prinderea cuiva în cursă.
Faptul că a fost prinsă la o oră atât de matinală indică faptul
că a avut loc o înscenare și e clar că „pentru un tango este nevoie
de un cuplu”. Ce s-a întâmplat cu bărbatul în cauză? Dacă a

fost o înscenare, atunci bărbatul s-ar fi putut amesteca foarte
bine în mulţime, având asupra lui un sac plin cu pietre, fiind
gata s-o omoare cât ai clipi.
Același lucru îl face și diavolul. Ne ademenește în păcat, apoi
se ridică pentru a ne acuza și condamna. Tatăl minciunii îţi va
spune să faci ceva rău și apoi te va face să asculţi de el. Nimic
din schema aceasta nu L-a luat prin surprindere pe Divinul
Învăţător. Dintr-o privire, Domnul Isus a înţeles întreaga scenă.
El a citit motivele pline de mândrie și complicitatea con-
ducătorilor. Și, de asemenea, El a cunoscut și inima frântă și plină
de umilinţă a femeii ce plângea și tremura la picioarele Lui.
În înţelepciunea și iubirea Sa, Domnul Isus nu dorea să
mărească și mai mult rușinea Mariei, îndreptându-Și privirea
asupra ei. Cel care într-o zi va judeca lumea putea s-o ardă cu
privirea Sa, făcând-o scrum, dar El n-a venit să osândească, ci
să mântuiască (Ioan 3,17).
Fariseii și cărturarii Îl presau pe Mântuitorul să rezolve cazul
lor: „Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel
de femei: Tu dar ce zici? Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească
și să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos, și scria cu degetul
pe pământ” (Ioan 8,5.6).
Acești încrezuţi conducători religioși credeau că sinistrul
lor complot nu putea da greș. Dacă Domnul Isus avea să fie de
acord cu legea lui Moise, ei plănuiseră să o târască imediat pe
Maria afară din cetate și s-o omoare. Apoi, aveau de gând să
meargă imediat la romani, spunându-le că Isus Și-a asumat o
autoritate rezervată numai romanilor – dreptul de a pronunţa
pedeapsa cu moartea. (De aceea, mai târziu, ei L-au dus pe
Domnul Isus la Pilat, pentru a obţine de la el ordinul de execuţie
înainte de a-L putea crucifica.)
Pe de altă parte, dacă Domnul Isus avea să zică: „Lăsaţi-o să
plece”, atunci El călca într-o altă groapă cu vipere. Cărturarii
și fariseii știau că, deoarece romanii ocupaseră Palestina și le-au

impus iudeilor cultura lor păgână, poporul manifesta un zel și
un devotament exagerat pentru Lege și Moise. Conducătorii
religioși au hotărât să simuleze o indignare și să incite poporul
la răscoală. Ei aveau atunci să-L omoare cu pietre pe Domnul
Isus, pentru că era împotriva lui Moise. (Câţiva ani mai târziu,
ei vor încerca același lucru cu apostolul Pavel, așa cum este
relatat în Faptele Apostolilor 21,28.) În oricare dintre aceste
două cazuri, oricum ar fi răspuns Isus, ei așteptau să aibă o
ucidere cu pietre în dimineaţa aceea.
Dar Isus nu le-a acordat acestor ipocriţi nici un pic de atenţie.
În schimb, S-a aplecat și a început să scrie cu degetul în praful
de pe pavajul templului. Astfel, El avea să o încurajeze pe Maria
și să-i umilească pe cărturari și pe farisei.
„Tu mântuiești pe poporul care se smerește, și cu privirea
Ta, scobori pe cei mândri” (2 Sam. 22,28).
Cărturarii și fariseii erau mânioși că Isus a îndrăznit să-i ig-
nore, să-i provoace și chiar să-și asume autoritatea lor. Câteva
ore mai devreme, El îi izgonise pe schimbătorii de bani din
templu, iar negustorii încă se mai ascundeau în dosul porţii,
temându-Se de autoritatea lui Isus și clocotind din cauza fugii
lor rușinoase.
Da, conducătorii religioși erau încrezători că plasa întinsă
de ei era sigură, nu trebuia decât ca El să răspundă, într-un fel
sau altul, la întrebare. Astfel că ei au repetat-o și au insistat să
primească un răspuns. N-au anticipat nicidecum răspunsul pe
care Isus li l-a dat.
JUDECATA
„Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, și le-a
zis: ’Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu
piatra în ea’. Apoi S-a aplecat iarăși și scria cu degetul pe pământ”
(Ioan 8,7.8).
Când au auzit lucrul acesta, au rămas cu gura căscată. S-au

uitat unul la altul, întrebându-se cum să combată acest
neașteptat răspuns. Mulţimea spectatorilor și închinătorilor
creștea la număr, îndreptându-și privirea pătrunzătoare spre
conducătorii lor religioși. Va îndrăzni vreunul dintre acești
oficiali corupţi de le templu să arunce primul cu piatra și să
pretindă astfel că este fără păcat? Chiar Scripturile Vechiului
Testament spun că toţi au păcătuit.
„… căci nu este om care să nu păcătuiască…” (1 Regi 8,46).
„Noi rătăceam cu toţii ca niște oi, fiecare își vedea de drumul
lui…” (Is. 53,6).
„… nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar…”
(Ps. 14,3).
În timp ce căutau febril un răspuns potrivit la invitaţia
provocatoare a acestui Om, ei au privit pentru prima dată în
jos, la ceea ce scria Isus în praful de pe marmura templului.
De trei ori este raportat că Dumnezeu a scris ceva.
El a scris cu degetul Cele Zece Porunci pe tablele de piatră.
El a scris cu degetul sentinţa de condamnare a Babilonului,
pe zidul sălii de ospăţ.
El a scris cu degetul păcatele ipocriţilor, în praful de pe
pardoseala templului.
Adesea, am jucat cu toţii rolul ipocriţilor. Dar, o veste bună!
Deși a gravat Legea Sa pe o piatră veșnică și a scris blestemul
Babilonului pe peretele din lemn de cedru al sălii de ospăţ, Isus
a scris păcatele noastre în praf, praf ce poate fi spulberat de su-
flarea iubirii și iertării Sale.
Acolo, înaintea ochilor celor mândri și îngâmfaţi, într-o
scriere ebraică perfectă, Isus demasca păcatele lor. „Mândria,
lăcomia, minciuna, gânduri rele, pizmă și invidie.” O frică
îngrozitoare le-a cuprins inima când, deodată, și-au dat seama
că se aflau în prezenţa Unuia care le putea citi, dintr-o privire,
întreaga viaţă. Bărbaţii, care în comportarea lor exterioară pre-

tindeau că sunt oamenii lui Dumnezeu, dar înăuntrul lor au
făcut pact cu diavolul, simţeau că acum se aflau înaintea Unuia
care într-o zi va judeca lumea; „… Hristos Isus, care are să judece
viii și morţii, și pentru arătarea și Împărăţia Sa” (2 Tim.
4,1).
Situaţia s-a schimbat. În loc să fie judecată prostituata
pentru păcatele ei, ei erau cei judecaţi și găsiţi vinovaţi. S-au
albit la faţă. Unii au început să-și facă aer cu mâna. Alţii și-au
acoperit ochii de rușine, dându-și seama că falsa lor mantie a
neprihănirii a fost smulsă de pe ei, expunându-și în faţa tuturor
goliciunea ipocriziei lor.
Unii, în mod instinctiv, s-au îndreptat spre bătrânii poporului
pentru sfat și îndrumare. Șocaţi, bătrânii au rămas și ei fără
cuvinte. Ei aveau cel mai voluminos dosar de păcate. În umilinţă,
și-au acoperit capul semeţ și au fugit din prezenţa lui Isus și
din curţile sfinte ale templului.
Cartea Apocalipsa ne spune că această scenă se va repeta
atunci când Isus Se va întoarce pentru cei credincioși ai Lui.
Nelegiuiţii și cei trufași vor fugi din prezenţa Sa și vor spune:
„Cădeţi peste noi, și ascundeţi-ne de faţa Celui ce șade pe
scaunul de domnie și de mânia Mielului” (Apoc. 6,16).
„Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de
cugetul lor, și au ieșit afară, unul câte unul, începând de la cei
mai bătrâni, până la cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu
femeia, care stătea în mijloc” (Ioan 8,9).
Asemenea gândacilor de bucătărie care fug spre colţurile în-
tunecoase, atunci când vine lumina, acuzatorii Mariei au fugit
din prezenţa sfântă a Domnului. Biblia ne spune că există un
aspect al judecăţii care are loc înainte ca Isus să revină, pentru
că atunci când El revine va împărţi răsplata Sa de viaţă sau
moarte. „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca
să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12).
Astfel că, în mod clar, unele aspecte ale judecăţii au loc înainte
ca să vină Hristos. Apostolul Petru ne vorbește despre scopul
acestei judecăţi, care îi are în vedere pe cei care susţin că sunt
credincioși. Aceia care spun: „Doamne, Doamne”, dar nu fac
voia Lui, vor fi demascaţi. „Căci suntem în clipa când judecata
stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și dacă începe cu noi,
care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu”?
(1 Petru 4,17)
Ca și în cazul judecatei din templu, această judecată începe
cu bătrânii. „Ei au început cu bătrânii care erau înaintea
Templului” (Ezechiel 9,6).
ARUNCAREA CU PIETRE
În Sfânta Scriptură, o femeie curată, cinstită simbolizează
biserica. „Pe frumoasa și subţirica fiică a Sionului, o nimicesc”
(Ier. 8,2). „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit și Hristos
biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25). „Prezbiterul
către aleasa Doamnă” (2 Ioan 1).
În întreaga Biblie există o paralelă continuă între Maria și
biserică. În Apocalipsa 12, diavolul încearcă să distrugă o femeie
„învăluită în soare” – în lumină – care este un simbol al bisericii
lui Dumnezeu. Și asemenea falșilor conducători religioși din
raportul Scripturii cu privire la Maria, Satana este cel care o acuză
pe femeie. „Pentru că pârâșul fraţilor noștri, care zi și noapte îi
pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (vers. 10).
„El, îngerul, mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare
înaintea Îngerului Domnului, și pe Satana stând la dreapta lui,
ca să-l pârască” (Zaharia 3,1).
Spiritul de a acuza și de a ucide cu pietre nu este spiritul lui
Hristos, ci al diavolului. Cu toate acestea, pentru mulţi,
criticarea bisericii lui Dumnezeu a devenit a doua natură și o
foarte populară formă de recreaţie religioasă, ca o conversaţie
despre vreme. Asemenea persoane ar trebui să fie prudente
atunci când vorbesc de rău biserica. În ciuda imperfecţiunilor

ei, ea este „lumina ochilor” lui Dumnezeu (Zaharia 2,8).
Dacă facem precum fariseii, aruncând cu pietre în alţii,
judecând și acuzând, vom vedea într-o zi degetul Domnului
Isus scriind păcatele noastre în praf, în văzul tuturor.
ÎN PICIOARE PENTRU PRONUNŢAREA SENTINŢEI

„Și Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc. Atunci
S-a ridicat în sus; și, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe
femeie...” (Ioan 8,9.10).
La acest moment al relatării, Maria stătea faţă în faţă cu Isus.
Ea își aștepta condamnarea.
În toată lumea există dintotdeauna obiceiul ca persoana
acuzată să stea în picioare înaintea judecătorului, atunci când
acesta pronunţă sentinţa. „Căci toţi ne vom înfăţișa înaintea
scaunului de judecată al lui Hristos” (Rom. 14,10).
La sfârșitul timpului, când Judecătorul celei mai înalte curţi
Se ridică, El nu va mai asculta dovezile prezentate. El este gata
să pronunţe sentinţa. Când judecata preadventă a bisericii este
încheiată, Mihail (Domnul Isus) se va ridica, și atunci va fi un
mare timp de strâmtorare; atunci, Domnul Isus Se va întoarce
pe acest pământ (Dan. 12,1.2).
JUDECATĂ ȘI DESĂVÂRȘIRE
Isus a spus că n-a venit ca să-i condamne pe păcătoși, dar
nici n-a venit ca să treacă păcatul cu vederea. În timp ce stătea
tremurând înaintea lui Isus, așteptându-și sentinţa, Maria cred
că a citit pe faţa Sa iubire și compasiune. Deși nu cunoștea
harul pe care El i-l oferea, ea a crezut și l-a primit. „Nici Eu nu
te osândesc”, a spus El.
Dar, ca să nu înţelegem greșit natura mortală a păcatului,
El a adăugat: „Du-te și să nu mai păcătuiești”.
Stai puţin, ne cere oare Isus să fim fără păcat? ar putea gândi
cineva. Categoric, da. Isus nu poate spune cu nimic mai puţin.
Păcatul era boala care o ucidea pe Maria.
Ce ai fi dorit să spună Isus? „Du-te și să păcătuiești ceva mai
puţin?” „Du-te și mai renunţă la ceva din viaţa ta de prostituată?”
Isus n-a venit ca să ne salveze, să ne mântuiască în păcatul
nostru, ci din sau de păcatul nostru (Matei 1,21). Noi suntem
salvaţi de pedeapsa păcatului, cum și de sub puterea păcatului,
iar în final, suntem scoși din prezenţa păcatului. Personal, nu
pretind că sunt desăvârșit, dar sunt urmaș al unui Mântuitor
desăvârșit. Și Domnul Isus mi-a lăsat un exemplu desăvârșit.
Dacă aș spune că Dumnezeu nu mă poate împiedica să mai
păcătuiesc, mă aventurez pe un teren primejdios. Dacă Satana
este destul de puternic să mă ispitească să păcătuiesc, cum ar
putea Isus să nu fie destul de puternic încât să mă ajute să nu
mai păcătuiesc? Sfânta Scriptură făgăduiește: „Cel ce este în
voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4,4). Dacă
aș putea aduce o scuză pentru păcat, acesta ar înceta să mai fie
păcat.
De asemenea, L-aș acuza pe Dumnezeu de o mare și crudă
nedreptate atunci când mi-ar cere să fac imposibilul, pedepsin-
du-mă apoi pentru că nu l-am făcut. Ar fi ca și când un tată ar
cere micului său fiu, care abia a învăţat să meargă, să atingă
tavanul cu mâna. Și, în timp ce mititelul se ridică pe vârful
picioarelor ca să atingă tavanul, care este la o înălţime de doi metri
și jumătate, sărind în zadar cu piciorușele lui câţiva centimetri,
tatăl îi dă o palmă, aruncându-l grămadă la pământ: „Ţi-am
spus să atingi tavanul și tu nu m-ai ascultat”.
E o imagine neplăcută, cu siguranţă. Dar să presupunem
că cer băieţelului meu să atingă tavanul cu mânuţele și în timp
ce el se căznește și se întinde cât poate pentru a face imposibilul,
eu, cu gingășie, mă aplec, îl iau în braţe și îl ridic sus de tot, ca
el să întindă mâna și să atingă tavanul. Așa Îl înfăţișează Biblia
pe Dumnezeu. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu conţine o

inerentă putere de a o păzi. Când Tatăl ceresc cere copiilor Săi
să treacă oceanul fără barcă, desface oceanul în două; sau în
cazul lui Petru, El îl face în stare să umble pe apă. În limbajul
nostru de astăzi, i-ar putea da un echipament de scafandru.
PĂCATUL SĂ NU MAI DOMNEASCĂ

Păcatul este mai mult decât o simplă ofensă; păcatul este un
stil de viaţă, un mod scandalos de a trăi. Înainte ca Domnul
Isus să ne salveze, noi eram robi ai păcatelor noastre. După ce
ne-a salvat, noi cădem ocazional și ne rănim genunchii, dar
„păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră” (Rom. 6,14).
În ceea ce-i privește pe creștini, acolo unde cândva trona
păcatul, fără să i se opună rezistenţă, acum stă Isus ca Domn al
domnilor și Împărat al împăraţilor. „Deci, păcatul să nu mai
domnească în trupul vostru muritor, și să nu mai ascultaţi de
poftele lui” (vers. 12). Ioan spunea: „Copilașilor, vă scriu aceste
lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem
la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan
2,1).
Acest concept este descris în mod detaliat în cunoscuta carte
Calea către Hristos: „Caracterul nu este dezvăluit prin faptele
bune ocazionale sau prin greșelile întâmplătaoare, ci prin
tendinţa manifestată în cuvintele și faptele noastre de zi cu zi”
(ed. 2002, p. 41).
NICI TRECUT CU VEDEREA, NICI CONDAMNAT

„Isus i-a zis:
– ’Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?’
– ’Nimeni Doamne’, I-a răspuns ea.
Și Isus i-a zis:
– ’Nici Eu nu te osâdesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești’” (Ioan
8,10.11).
Stai puţin! Era vinovată. A trecut Isus cu vederea păcatul adul-

terului? Nu, nicidecum. Declaraţia lui Isus confirmă contrariul.
Fiul viului Dumnezeu considera adulterul un păcat atunci când
a spus: „Du-te și să nu mai păcătuiești”.
Acuzatorii femeii plecaseră. Și dacă nu mai erau acuzatori,
au căzut și acuzaţiile lor. Iar Isus spusese deja că nici El nu o
osândea. Deci, ea era liberă să plece.
Gândiţi-vă: dacă Isus a venit ca să ne acuze de păcatele noastre,
atunci n-ar fi destule pietre în lume pentru a-i ucide pe cei vino-
vaţi și nici destui oameni nevinovaţi care să arunce cu pietre.
„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să
judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3,17).
Dacă motivul venirii Sale pe acest pământ era condamnarea,
atunci n-ar fi fost niciodată nevoie să vină, pentru că noi ne
naștem sub condamnarea păcatului. „Oricine crede în El, nu
este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n-a
crezut în numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (vers. 18).
Unii sugerează ideea că atunci când Isus I-a spus Mariei:
„Nici Eu nu te osândesc” (Ioan 8,11), El spunea, de fapt: acum
Legea a fost înlăturată, nu mai e valabilă.
Pe când adevărul este exact contrariu! „Păcatul este fărădelege”
(1 Ioan 3,4).
În esenţă, Isus îi spunea Mariei: „Eu voi lua asupra Mea pedeapsa
păcatului, pentru că te iubesc. Păcatul te-a rănit și păcatul m-a
rănit și pe Mine. Eu voi fi jertfa pentru păcat în locul tău. Pentru
că Mă iubești, du-te și nu mai păcătui, nu mai călca Legea.”
POCĂINŢA AUTENTICĂ
Sara era o minunată creștină care avea o deosebită și profundă
legătură cu Domnul ei. Dar fratele ei, George, era proverbiala
oaie neagră a familiei, antiteza vieţii surorii lui. George avea o
serioasă problemă cu alcoolul. După ani de zile de dependenţă,
corpul său era o epavă. Rinichii se deteriorau pe zi ce trece.
Doctorii i-au spus Sarei că George va muri cu siguranţă în scurt

timp, dacă nu i se va face un transplant de rinichi.
– Deci, cum este cu transplantul? a întrebat ea.
– Din cauza problemelor lui George cu băutura, nici măcar
nu e sigur că poate fi trecut pe lista de așteptare.
Fără ezitare, Sara l-a întrebat pe doctor dacă ea ar putea
dona unul dintre rinichii ei fratelui bolnav.
– Dacă sângele tău are aceeași grupă sangvină cu a lui, se
poate, a răspuns doctorul. Dar aceasta este o operaţie foarte
scumpă și ne întrebăm dacă este înţelept să punem în primejdie
viaţa ta pentru o persoană cu astfel de obiceiuri distructive.
– Te rog, doctore, vezi dacă rinichiul meu este compatibil.
S-a constatat că grupele lor sangvine se potriveau. Când depar-
tamentul de contabilitate a adus vorba de bani, s-a descoperit
că George nu avea asigurare medicală. Atunci, sora lui și-a pus
casa drept garanţie și s-a angajat să plătească tot ce va fi necesar.
Cu o persistenţă neabătută, ea a convins echipa de medici să
efectueze operaţia.
Transplantul a decurs bine pentru George, dar nu și pentru
Sara. Ea a avut o reacţie alergică rar întâlnită la anestezice și
după operaţie s-a trezit paralizată de la mijloc în jos.
Sara a suportat mai bine această veste tragică atunci când i
s-a spus că starea sănătăţii lui George este foarte bună.
– Dacă pot să-i dau fratelui meu câţiva ani de viaţă, timp în
care să-L găsească pe Mântuitorul, merită, chiar dacă eu nu voi
mai putea merge niciodată.
Ce nobilă și generoasă iubire de soră! Cu toate acestea, nu
nobleţea caracterului ei este motivul pentru care v-am relatat
acest caz, căci realitatea este mai ciudată decât povestirile ima-
ginare. Cum credeţi că s-a simţit Sara când fratele ei nu s-a
oprit niciodată la patul ei ca să-i mulţumească pentru sacrificiul
costisitor pe care ea l-a făcut? Și cum credeţi că s-a simţit Sara
când a aflat că primul lucru pe care l-a făcut fratele ei după ce
a ieșit din spital a fost acela de a merge la un bar ca să sărbăto-

rească evenimentul?
Majoritatea oamenilor se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu
și, asemenea lui George, le irosesc în mod egoist. Cum credeţi
că se simte Isus atunci când cei ce se declară creștini, după ce
s-au bucurat de mila Lui și de viaţă, pleacă din prezenţa Lui și se
întorc la comportamentul care L-a costat pe Mântuitorul atâta
suferinţă? Atunci când vom vedea și vom înţelege cât de mult
L-au costat păcatele noastre, nu vom mai dori să îmbrăţișăm
monstrul ce L-a rănit atât de profund.
Domnul Hristos n-a murit pe cruce pentru a ne cumpăra
dreptul de a păcătui. El a venit ca să ne salveze din păcat. Iar
iubirea este puterea ce ne face în stare să ne îndepărtăm de acele
păcate. „Sau dispreţuiești tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei și
îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu
te îndeamnă la pocăinţă”? (Romani 2,4)
REPETAREA GREȘELII
Istoria Mariei nu se încheie pe pardoseala templului. Și nici
viaţa noastră. Faptul că am putea repeta aceleași greșeli și am
putea cădea în aceleași păcate, mai mult decât o singură dată,
nu înseamnă că Dumnezeu ne-a uitat. „Mai erau și niște femei,
care fuseseră tămăduite de duhuri rele și de boli; Maria, zisă
Magdalena, din care ieșiseră șapte draci…” (Luca 8,2). „Isus, după
ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat
mai întâi Mariei Magdalena din care scosese șapte draci” (Marcu
16,9). De șapte ori Maria a căzut din nou în vechile practici ale
păcatului, și Isus a iertat-o. „Căci cel neprihănit de șapte ori cade,
și se ridică, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire” (Prov. 24,16).
Problema noastră este că, o dată ce am fost eliberaţi de
demonii unui anume păcat, dacă nu umplem imediat golul cu
înlocuitori pozitivi, atunci, în curând, cădem în vechile tipare
de comportament.
„Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin

locuri fără apă, și caută odihnă. Fiindcă n-o găsește, zice: ’Mă
voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit.’ Și când vine, o găsește
măturată și împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte
șapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se așază
în ea, și starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea
decât cea dintâi” (Luca 11,24-26).
Acești șapte demoni reprezintă șapte domenii în care Maria
trebuia să aibă biruinţa. Aţi auzit de expresia: „Cele șapte păcate
capitale”? Deși ele nu sunt chiar biblice, Scriptura vorbește despre
șapte domenii în care copiii lui Dumnezeu trebuie să obţină biruinţa.
„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte”
(Prov. 6,16). Iată care sunt:
1. „Ochii trufași” (vers. 17).
2. „Limba mincinoasă” (vers. 17).
3. „Mâinile care varsă sânge nevinovat” (vers. 17).
4. „Inima care urzește planuri nelegiuite” (vers. 18).
5. „Picioarele care aleargă repede la rău” (vers. 18).
6. „Martorul mincinos” (vers. 19).
7. „Cel ce stârnește certuri între fraţi” (vers. 19).
Dacă, asemenea Mariei, te pocăiești de același păcat de mai
multe ori, nu dispera. Domnul Isus spune în Luca 17,3.4: „Luaţi
seama la voi înșivă! Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta,
mustră-l! Și dacă-i pare rău, iartă-l. Și chiar dacă păcătuiește
împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori pe zi se întoarce
la tine și zice: ’Îmi pare rău’, să-l ierţi”.
Dacă Dumnezeu ne cere să ne iertăm unii pe alţii de șapte
ori pe zi, va face El oare mai puţin pentru noi? Dumnezeu ne
va ierta de fiecare dată când ne pocăim în mod sincer. Cu toate
acestea, există primejdia să ajungem până acolo, încât să
judecăm sau să folosim greșit harul Său și să abuzăm de iertarea
Lui, împietrindu-ne inima faţă de iubirea Sa, stingând astfel

orice scânteie de sentiment de vinovăţie.
Este nevoie de efort pentru lepădarea de sine și pentru trăirea
unei vieţi creștine. Biblia spune că noi ne războim, ne luptăm,
alergăm și ne străduim. Dar lupta aceasta este lupta cea bună a
credinţei. Ne străduim să ne încredem în voia și în planul lui
Dumnezeu pentru noi, mai degrabă decât în planurile noastre.
Ne luptăm să stăm strâns lângă Isus. Asemenea Mariei, suntem
ocrotiţi, feriţi de păcat, atunci când rămânem cu Domnul Hristos.
„Oricine rămâne în El, nu păcătuiește” (1 Ioan 3,6).
În ziua aceea, Maria L-a întâlnit pe Isus în templu și pentru
prima dată în viaţa ei a găsit pe cineva care a iubit-o necondiţionat.
Ea a găsit un om care era mai interesat de sufletul ei decât de
corpul ei. Din momentul în care L-a auzit zicând: „Nici Eu nu
te osândesc; du-te și să nu mai păcătuiești” (Ioan 8,11), Maria
a înţeles că El avea să ia cumva locul și osânda ei. Ea a văzut
privirea ucigașă a preoţilor și știa că nu se vor lăsa până când nu
se vor răzbuna pentru că au fost umiliţi înaintea poporului. În
ziua aceea, în templu, Domnul Hristos a stat între o femeie
vinovată și condamnată și acuzatorii ei. El avea să poarte osânda
ei. E ceea ce Isus a făcut și încă mai face pentru fiecare dintre
noi.
LA PICIOARELE LUI I SUS … ÎN DURERE
CAPITOLUL
RUGÃCIUNE PENTRU UN MORT
DOI
R
espiraţia greoaie a lui Lazăr devenea din ce în ce mai
rară. Toată noaptea, fratele bolnav al Mariei se zbătuse
între viaţă și moarte. Dimineaţa, trupul cuprins de febră
îi tremura, iar ochii săi deschiși priveau fix.
Unde este Isus? se întreba Maria. De ce Îi ia atât de mult să ajungă
aici? Mesajul urgent I-a fost trimis acum patru zile. Trebuia să fie
deja aici.
Solul trimis Îl găsise pe Isus și se întorsese deja.
– „Învăţătorul a spus că boala aceasta nu este spre moarte, ci spre
slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit
prin ea” (Ioan 11,4).
La început, cuvintele solului au dat curaj sufletului biciuit al Mariei.
Dar pe măsură ce orele treceau și starea sănătăţii lui Lazăr se înră-
utăţea, își făcea apariţia îndoiala, mușcând din ungherele minţii.
Să nu moară, să nu moară, repeta Maria în inima ei, asemenea
unui cânt de reasigurare, deși ochii și urechile îi spuneau că
singurul ei frate era pe moarte. Ea privea cum sora ei mai mare,
Marta, răcorea fruntea și barba înfierbântată a lui Lazăr cu o
cârpă umedă și rece, apropiindu-se din când în când de urechea
fratelui său care zăcea în necunoștinţă, șoptindu-i:
– Învăţătorul va veni imediat și totul va fi bine. Te rog, rezistă!
„RUGÃCIUNE PENTRU UN MORT” 37
Maria știa că Marta repeta aceste cuvinte mai mult pentru

liniștea ei, deoarece Lazăr încetase să mai răspundă comentariilor
lor din timpul lungii nopţi.
Trecuseră mai multe luni de când Maria Îl întâlnise pentru
prima dată pe Isus cu ocazia episodului rușinos din templu. De
atunci a început să-L urmeze. De la templu, Maria s-a dus di-
rect la Marta și la Lazăr, în casa din Betania, cam la 3 km
depărtare de Ierusalim. Cu lacrimi de pocăinţă, ea a mărturisit
familiei întregul incident și le-a povestit deschis viaţa ascunsă
de păcat pe care o trăise și cum Isus o iertase.
Maria gândi cu voce tare:
– Ar putea oare acest rabin din Nazaret să fie Mesia? Acela
pe care noi Îl așteptăm de atâta timp?
Zvonurile despre Învăţătorul atinseseră deja inima Martei
și a lui Lazăr. Ei erau de acum convinși de misiunea divină a lui
Isus din Nazaret și nu au fost surprinși de mărturisirea Mariei.
Aveau însă îndoieli cu privire la motivul pentru care Maria s-a
mutat în Magdala.
Magdala era un oraș cu o reputaţie proastă, fiind așezat pe
ţărmul de vest al lacului Galilea. Era o staţiune romană frecventată
de militarii aflaţi în concediu. În fiecare noapte, porneau de la
docurile din Magdala ambarcaţiuni luminate, pline cu soldaţi
cheflii, femei de moravuri ușoare și mult vin. Muzica lor
stridentă și râsul de beţivi erau blestemul pescarilor locali.
Ani de zile, Maria le spusese Martei și lui Lazăr numai parţial
adevărul, și anume, că își câștiga existenţa cârpind hainele
militarilor. Ei însă vedeau că sumele de bani pe care sora lor le
aducea acasă cu ocazia fiecărei vizite erau cu mult mai mari
decât ce putea ea câștiga prin munca pe care susţinea că o face.
Marta și Lazăr se rugau zilnic ca sora lor să renunţe la viaţa
imorală pe care o ducea. Ei credeau că așa cum Iehova a
transformat-o pe desfrânata Rahav într-o respectată mamă în
Israel, o va putea salva și pe Maria. Mulţumirea lor se revărsa
din belșug pentru această schimbare neașteptată în sora lor

mai tânără. Pentru prima dată în decursul anilor, ochii Mariei
erau strălucitori și fericiţi.
În aceeași după-amiază, Lazăr L-a căutat și L-a găsit pe Isus,
insistând ca El și prietenii Lui să vină în casa lor pentru a lua
masa împreună. Domnul Isus a fost de acord și, după ce au
servit cina, Marta și fratele ei i-au invitat pe Isus și pe prietenii
Săi să vină și să rămână în căminul lor ori de câte ori se vor găsi
în regiune.
Mulţi oameni au venit cu interes să-L audă pe Isus învăţând,
dar puţini L-au invitat să vină în căminul lor. Fariseii și saducheii
au convins poporul iudeu să-L considere pe Isus un vrăjmaș
periculos al credinţei lor. A-L invita în casele lor însemna o
sinucidere socială, atrăgându-și asupra lor mânia conducătorilor
locali ai sinagogii.
Isus l-a avertizat pe Lazăr de potenţialul pericol în care s-ar
fi aflat, dacă-L găzduiește pe Acela care era atât de urât de mai
marii iudeilor. Dar Lazăr nu s-a temut. El I-a repetat faptul că
locuinţa sa spaţioasă era deschisă întotdeauna pentru El și ucenicii
Săi. Cu mulţumire, Învăţătorul a accepatat gestul de ospitalitate
din partea lui Lazăr.
În curând, a devenit clar faptul că Învăţătorul se simţea bine
împreună cu acești fraţi. Casa lui Lazăr și a Martei era o oază
permanentă, unde se retrăgea după aglomeraţia lucrării Sale.
Lui Isus îi plăcea curăţenia și ordinea ce o înconjurau pe Marta.
Tâmplari amândoi, Lazăr și Isus au schimbat între ei diverse
tehnici de prelucrare a lemnului. De asemenea, Învăţătorul a
găsit reînviorătoare „foamea” simplă a Mariei după adevăr, în
contrast cu rezistenţa continuă a cărturarilor și a conducătorilor
religioși.
Astfel, a luat naștere o puternică prietenie între Isus, Lazăr,
Maria și Marta. Ei au devenit familia Lui ori de câte ori se afla
în vecinătatea Ierusalimului. Acesta avea să fie singurul loc în
timpul lucrării Sale pe pământ în care El se putea bucura de

confortul oferit de un cămin liniștit și de căldura unei familii.
El și ucenicii Lui găseau adesea refugiu în căminul din Betania,
cu excepţia cazului când vremea era blândă. Atunci, Isus prefera
să doarmă sub bolta stelelor într-o grădină de măslini mai
retrasă, chiar în afara Ierusalimului, un loc numit Ghetsemani.
Luând în consideraţie puternica iubire a lui Isus pentru fratele
ei, Maria nu putea să-și imagineze că Învăţătorul nu se va grăbi
să fie lângă prietenul Său când a auzit de boala lui Lazăr. Dar,
deodată, ritmul neregulat al respiraţiei lui Lazăr s-a oprit. Marta
și Maria și-au fixat privirea asupra corpului liniștit al scumpului
lor frate. În liniștea netulburată, ele strigau în mintea lor: Respiră!
Respiră!
Ca și când ar fi putut auzi acest îndemn nerostit al inimii
lor, Lazăr a mai inspirat o gură de aer, pe care apoi, în respiraţia
sa lentă, l-a dat afară. Pentru un moment, liniștea din camera
bolnavului atârna asemenea unui linţoliu întunecat și greu.
Deodată, tăcerea lungă și de nesuportat a fost întreruptă de
geamătul sfâșietor al Martei, apoi și al Mariei. Acolo, lângă patul
umed din cauza febrei, cele două femei au căzut în genunchi,
suspinând și plângând lângă corpul rece al fratelui lor.
Unde era Isus? Vindecase fără nici un efort atât de mulţi
străini! De ce oare n-a venit ca să-l vindece și pe prietenul Său?
Întotdeauna Lazăr și Marta I-au urat bun-venit în căminul lor,
i-au hrănit și adăpostit pe ucenicii Săi. Dar El n-a venit atunci
când era nevoie de El. În mintea celor două surori, s-au ridicat
tot felul de întrebări și îndoieli.
După un timp, Marta s-a ridicat și, hotărâtă, și-a șters lacri-
mile cu o batistă.
– Trebuie să facem pregătirile necesare, a spus ea, cu bărbia
înainte.
Așa că Marta și-a găsit liniștea și echilibrul în activitate. În
încrederea lor că Isus va veni să-l vindece pe Lazăr, nu s-au
așteptat nicidecum ca el să moară, și de aceea nu făcuseră nici

o pregătire.
– Trebuie să merg la piaţă ca să cumpăr pânza și uleiul nece-
sare pentru înmormântare, spuse Marta în timp ce-și ștergea
ochii cu batista.
De la calvarul stânjenitor de la templu, rareori sora cea mică
mai ieșea în oraș.
Îndreptându-se spre ușă, Marta s-a întors spre Maria:
– Nu avem mormânt, spuse ea.
Când cuvântul „mormânt” i-a ieșit de pe buze, vocea i s-a
frânt și noi lacrimi au început să-i curgă pe obraji.
Maria și-a cuprins în braţe sora mai mare, spunând:
– Ce spui de bucata de pământ din afara Betaniei pe care
ne-au lăsat-o părinţii noștri? Lui Lazăr îi plăcea foarte mult să
stea pe stânca din vârful dealului.
– Știu, dar terenul de acolo este dintr-o rocă dură. E nevoie
de mai mulţi oameni care să lucreze o săptămână, dacă nu mai
bine, pentru a săpa acolo un mormânt și acela nu foarte adânc,
remarcă Marta.
– Adevărat. Dar după câte mi-aduc eu aminte, în coasta dealului
sunt niște grote unde obișnuiam să mă joc pe când eram copil,
recunoscu Maria. Știu o grotă care este destul de mare pentru
a îngropa chiar și un rege.
Marta se încruntă și își strâse buzele în timp ce se gândea la
sugestiile surorii ei.
– O grotă ar fi mai bună decât o groapă în pământ. Și părin-
tele Avraam a fost îngropat într-o grotă, iar Lazăr a fost nobil
ca și un rege. E o sugestie bună. Vom folosi o grotă!
O dată hotărât locul înmormântării, Marta a intrat în acţiune.
– Maria, am nevoie să te duci la familia Jabin și să le spui de
pierderea noastră. Ei sunt cei mai buni bocitori din vale. Roagă-i
să vină la noi mâine cât mai de dimineaţă, împreună cu alţi
câţiva bocitori. Și vom angaja și câţiva muzicanţi.
Ieșind repede din cameră, adăugă:

– Îl vom ruga pe conducătorul sinagogii să înalţe rugăciunea
înainte ca tu și cu mine să însoţim procesiunea la mormânt.
Faptul că serviciul de înmormântare avea să decurgă bine
nu era nici o surpriză, căci ori de câte ori Marta își lua răspun-
derea unui eveniment, întotdeauna programul acelei ocazii
mergea strună. Era cunoscută în toată regiunea ca un bun
organizator, ca un expert în detalii.
A doua zi, au sosit mai mulţi veri de-ai lor, din nord, pentru
a se alătura bocitorilor. Marta și Maria au apreciat gesturile de
împreună-simţire din partea familiei și a prietenilor. Dar din
când în când, unul sau altul întreba:
– Credeam că sunteţi buni prieteni cu Rabinul vindecător
din Galilea. Mă așteptam să-L văd aici. E destul de grav că n-a
venit la timp pentru a-l vindeca pe dragul de Lazăr.
Cu fiecare remarcă de genul acesta, o dureroasă confuzie
producea o nouă rană în inima lor. De ce n-a venit? De ce oare
a îngăduit Dumnezeu ca fratele lor să moară? Marta îl întrebase
mereu și mereu pe mesager:
– Ești sigur că El te-a înţeles?
– Da, da, răspundea tânărul. Rabi mi-a spus că boala lui Lazăr
nu era spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul
lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea. Este exact ce a spus.”
Atunci, de ce n-a venit? Să se fi întâmplat ceva cu El pe
drumul spre Betania? L-au arestat cumva iudeii? Zăcea cumva
Învăţătorul în vreo celulă murdară a închisorii romane, așa cum
s-a întâmplat cu vărul Său mai în vârstă, Ioan Botezătorul?
În dimineaţa celei de a patra zile, Marta tocmai terminase
de servit masa rudelor care-i vizitaseră, cum și celorlalţi oaspeţi,
când unul dintre verii săi a dat buzna în bucătărie și i-a șoptit
ceva Martei:
– Unul dintre ucenicii lui Isus m-a rugat să-ţi spun că Isus
te așteaptă afară din sat.
Știind că Domnul are mulţi vrăjmași în Ierusalim și în

împrejurimi și voind să evite să atragă în mod inutil atenţia,
Marta s-a strecurat în liniște afară din casă, fără să-i spună ceva
Mariei. Ea l-a urmat pe tânăr în livada de măslini de lângă
Betania.
Curând, Marta L-a văzut pe Isus stând pe marginea unei
prese de măsline, odihnindu-Se după călătoria făcută. Alergând
spre El, a îngenuncheat înaintea Lui și, suspinând, I-a spus:
– „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”
(Ioan 11,21)
Era atât o întrebare, cât și o afirmaţie. Marta a privit ţintă la
faţa lui Isus și a citit ceva la care nu se aștepta deloc. Acolo
unde credea că va găsi părere de rău, durere, ea a descoperit
pace și bucurie. O licărire de speranţă s-a aprins imediat în
mintea Martei. Isus mai înviase pe cineva înainte. Era tânăra
aceea de lângă Capernaum. O, da, cărturarii au spus că în
realitate, ea nu fusese moartă, ci căzuse numai într-un somn
adânc. Dar Petru, Iacov și Ioan, care au fost martori la învierea
copilei, au asigurat-o că fata era cu totul rece, ţeapănă și fără
viaţă. Și când Isus a spus: „Fetiţo, scoală-te, îţi spun!” copila a
revenit la viaţă.
Atunci, Marta și-a reamintit și de fiul sărmanei văduve din
Nain. Tânărul era dus spre mormânt când Isus a oprit procesiunea,
S-a atins de raclă, obligându-i pe cei ce o purtau să se oprească.
Atunci, El a spus: „… Tinerelule, scoală-te îţi spun!” (Luca 7,14).
Și acolo, în mijlocul drumului, băiatul care fusese mort s-a sculat
și a vorbit cu mama lui.
Putea oare Isus să facă același lucru pentru Lazăr chiar și
după patru zile? După ce a cântărit fiecare gram de credinţă,
Marta a spus:
– „Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va
da Dumnezeu” (Ioan 11,22).
Isus Și-a pus cu blândeţe mâna pe umărul ei și a privit plin

de iubire faţa scăldată de lacrimi a acestei femei îndurerate.
– „Fratele tău va învia”, a spus El (vers. 23).
Dorind să se încredinţeze că ea și Isus se referă la același
eveniment, Marta a replicat:
– „Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi” (vers. 24).
Acum, venise rândul lui Isus să clarifice problema. Dacă El îl
va învia pe Lazăr, aceasta va fi numai o prelungire a vieţii pe
acest pământ. Lazăr va muri din nou. Dar viaţa pe care Isus a
venit ca să i-o dea, prin cruce, era una care nu va avea sfârșit.
Atunci, Isus i-a zis:
– „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine
trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul
acesta?” (vers. 25, 26)
Întrebarea aceasta a tăiat-o pe Marta până în adâncul sufle-
tului și și-a reamintit de îndoielile pe care le nutrea de când
Lazăr murise. Credinţa a fost întotdeauna problema supremă
în legătură cu Învăţătorul.
Cu convingere, Marta a spus:
– „Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu,
care trebuia să vină în lume” (vers. 27).
Atunci, Isus, cu blândeţe și plin de milă, a luat mâna Martei
în mâna Lui.
– Du-te în liniște și adu-o cu tine pe Maria. Vom merge îm-
preună la mormânt.
Marta s-a întors cât a putut de repede acasă, fără însă să dea
totuși impresia că fuge. Dar pe când sărea peste pietrele de pe
drum, în mintea ei au apărut reţineri. Da, Isus i-a înviat pe
morţi, dar aceia fuseseră morţi de numai câteva ore. Dar Lazăr
este mort de patru zile.
Ea se scutură însă de aceste îndoieli deloc binevenite în mintea
sa. Trebuie să cred că El poate să facă până și lucrul acesta.
Apropiindu-se de casă, totul era liniștit, în afară de șoaptele
plânse ale bocitorilor. Muzicanţii, obosiţi, opriseră pentru un

timp ciclul de rugăciuni și melodii de jale.
Marta a văzut-o pe Maria stând pe marginea unei bănci,
lângă fereastră, legănându-și trupul de la mijloc în sus înainte
și înapoi și privind în gol. Ea își pusese un șal negru pe umeri și
pe cap. Părea că își încrucișase mâinile peste piept ca și când
i-ar fi fost frig, chiar dacă era o după-amiază în care adia o briză
caldă. Buzele tinerei femei se mișcau, dar nu ieșea nici un cuvânt.
Marta și-a pus mâinile cu delicateţe pe spatele Mariei și i-a
șoptit la ureche:
– A venit Învăţătorul și te cheamă.
Marta a sperat să nu atragă atenţia cărturarilor prezenţi la
funeralii. Oricine știa că aceștia, împreună cu preoţii, erau
împotriva Galileanului vindecător.
Când a auzit mesajul surorii sale, Maria a tras aer în piept.
Tânăra soră a sărit în picioare și a ieșit în grabă din casă. Tocmai
se rugase ca Domnul să vină mai repede.
Iudeii care se aflau în casă pentru a le consola le-au văzut pe
Maria și pe Marta fugind. Presupunând că cele două surori merg
la mormânt ca să plângă, ei le-au urmat, spunând unul către
altul:
– Azi este ultima zi de bocet. Trebuie să le însoţim.
Domnul Isus stătea încă liniștit în locul în care Îl întâlnise
Marta prima dată. Când Maria L-a văzut, a căzut la picioarele
Lui, spunând printre suspine:
– „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”
(vers. 32).
Când a văzut lacrimile ei și ale bocitorilor care urcau încet
dealul, Isus le-a simţit durerea. Cu blândeţe și milă, El a șters o
lacrimă de pe obrazul Mariei. Isus Și-a plecat capul și Și-a închis
ochii. Era ca și când o agonie supranaturală apăsa greu asupra
Lui. Un geamăt al inimii îndurerate I-a scăpat de pe buze. Apoi,
i-a ridicat faţa Mariei ca s-o întâlnească pe a Sa și a întrebat:
– Unde l-aţi pus?

Marta a răspuns:
– „Doamne, vino și vezi” (vers. 34).
În timp ce Isus și femeile au intrat în luminișul de la piciorul
dealului, bocitorii s-au oprit în spatele familiei, cu faţa spre
mormânt, pentru a se lansa din nou într-o virtuoasă demonstraţie
de durere, iar muzicanţii îi acompaniau cu melodii funerare.
Voiau să-L impresioneze pe renumitul Rabin cu profundele lor
emoţii.
Ochii Învăţătorului se prelungeau în lacrimi; acei mușchi ai
durerii contorsionau expresia feţei Sale. Isus plângea.
Unul dintre cărturari, mișcat de această autentică manifestare
de durere, spuse sarcastic:
– El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca omul
acesta să nu moară?
Isus a auzit remarca și a privit în sus. Faţa Îi era udată de
lacrimi. După ce Și-a recăpătat echilibrul interior, Învăţătorul
a privit la piatra cea mare care acoperea grota. Acolo, în întunericul
rece, zăceau rămășiţele în descompunere ale prietenului Său.
El știa că nu peste mult timp propriul corp, lipsit de viaţă,
avea să fie pus într-un mormânt, asemenea lui Lazăr.
Chiar în momentul în care plânsul bocitorilor și notele
stridente ale muzicii se avântau într-un nou crescendo, Isus a
uluit mulţimea:
– „Daţi piatra la o parte”, a spus El cu voce tare (vers. 39).
Imediat plânsetele și bocetele au încetat, urmate de o lungă și
stânjenitoare tăcere. Întreaga asistenţă a rămas fără glas, privind
la Isus, apoi la Marta. Nedorind să fie lipsită de tact în astfel de
situaţii, în faţa oaspeţilor săi, Marta dori să se asigure că a înţeles
bine cererea Domnului. Cu toată amabilitatea posibilă, Marta
I-a zâmbit lui Isus cu îngrijorare.
– „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile” (vers. 39).
Un zâmbet abia perceptibil a apărut în colţul buzelor

Învăţătorului.
– „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?” (vers. 40).
Respiraţia Martei s-a oprit brusc, în timp ce încet s-a întors
spre Maria pentru a-i cere un semn de aprobare. Maria a dat
nerăbdătoare și aprobator din cap. Trăgând aer în piept, pentru
a prinde curaj, Marta a făcut semn unor tineri robuști, care o
ajutaseră să pregătească mormântul cu câteva zile mai înainte,
și le-a spus:
– Faceţi așa cum a spus El.
Repede, au găsit parii pe care îi folosiseră ca să rostogolească
piatra de la intrarea în mormânt și au aruncat o ultimă privire
spre cele două surori, în speranţa că vor reveni asupra acestei
cereri ciudate. În schimb, în expresia feţei lor, ei au văzut o ho-
tărâre definitivă.
În timp ce doi oameni au fixat capetele parilor la baza stâncii,
alţii s-au împins cu spatele în stâncă până când lespedea de
piatră s-a mișcat cam un metru mai la stânga, lăsând liberă
intrarea în mormântul lui Lazăr. Oamenii ar fi putut să miște
lespedea mai mult, dar mirosul copleșitor de descompunere a
celui mort, care a răbufnit din grotă, i-a făcut să fugă cât puteau
de repede de pe dealul pe care se afla mormântul.
Cu demnitate regală, Isus Și-a ridicat capul și Și-a întins
mâinile spre ceruri, rostind:
– „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna
Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur,
ca să creadă cu Tu M-ai trimis” (vers. 41, 42).
Apoi, cu autoritate și încredere, El Își fixă privirea asupra mor-
mântului și cu o voce clară – ca de trâmbiţă – rosti chemarea:
– „Lazăre, vino afară!”
Pentru câteva momente timpul s-a oprit în loc. Fiecare ochi
era pironit asupra mormântului. Din întunecimea grotei a
străbătut un sunet înăbușit și umbra unei mișcări. Strigăte și

respiraţii gata să se sufoce s-au auzit ca un murmur prin
mulţimea ce s-a dat un pas înapoi, cu excepţia Martei și Mariei,
care au început să se apropie de mormânt.
Din mijlocul mormântului putea fi auzit sunetul distinct al
unui foșnet, cum și o voce înăbușită, confuză, urmată de un
chip lugubru, care și-a făcut apariţia la intrare. Un om înfășurat
într-o pânză galbenă, de înmormântare, se lupta cu mâinile legate
să-și elibereze faţa, în același timp împiedicându-se de fâșiile de
pânză ce i se desfășuraseră de pe picioare.
În mulţimea de oameni, se auziră strigăte. Atunci, Isus Se
adresă unora dintre spectatorii îngroziţi:
– „Dezlegaţi-l, și lăsaţi-l să meargă” (vers. 44).
Marta a fost prima care a ajuns la Lazăr. Cu bucurie, ea a
rupt bucăţile de pânză în care tot ea înfășurase, cu patru zile
în urmă, corpul său mort. Și Maria s-a îndreptat spre fratele ei.
Dar înainte de a ajunge la el, ea s-a întors spre Isus și, căzând
din nou la picioarele Sale, și-a revărsat mulţumirile printre lacrimi
de fericire.
În spatele familiei reunite, mulţimea șoptea:
– Acest om trebuie să fie Hristos.
Neobservaţi de mulţimea uimită, doi dintre oaspeţi se furișară
din mijlocul acelei adunări funerare care se transformase într-o
sărbătoare.
– Preoţii trebuie să audă imediat despre acest fantastic miracol.
STUDIU
Ioan 11,1-4
„Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora
ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, și
I-a șters picioarele cu părul ei, și Lazăr cel bolnav era fratele ei.
Surorile au trimis la Isus să-I spună: ’Doamne, iată că acela pe
care-l iubești, este bolnav.’ Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a
zis: ’Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu;
pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea’.”
UN MODEL DE MĂREŢIE
Este interesant să reţinem că cele șapte învieri care au legătură
cu Domnul Hristos par să aibă loc într-o ordine precisă și cu o
putere și un dinamism în creștere.
Prima a fost a unei fetiţe care murise de numai câteva ore
(Marcu 5,35-43).
Apoi, învierea tânărului care era dus la locul de îngropare
(Luca 7,12-16).
Urmează minunea învierii lui Lazăr, care era mort de patru
zile (Ioan 11).
Apoi, minunea învierii Domnului Isus care a fost însoţită
de învierea multor sfinţi din Ierusalim, care erau morţi
de ani de zile (Matei 27,51-53).
Următoarea înviere va fi a celor morţi în Hristos, care
vor învia atunci când El va veni în slavă (1 Tes. 4,16).
Și, în final, va fi învierea ce va cuprinde cel mai mare
număr de oameni ce au înviat vreodată. Cei pierduţi din
toate timpurile vor fi înviaţi pentru judecată și pedeapsă,
la sfârșitul celor o mie de ani (Apoc.20,5).
RUGĂCIUNEA PENTRU CEI MORŢI ÎN PĂCAT

Învierea lui Lazăr a fost, fără îndoială, printre cele mai drama-
tice și mai impresionante minuni ale lui Isus din timpul lucrării
Sale pe pământ. Poate că această relatare a fost omisă de ceilalţi
scriitori ai evangheliilor, pentru că ei au scris în vreme ce Lazăr
era încă în viaţă; sau poate că ei nu l-au menţionat de teamă să
nu stârnească răutatea conducătorilor iudei. Ioan 12,10.11
spune că vrăjmașii lui Isus căutau să-L omoare pe Lazăr, pentru

a face să dispară un monument viu al puterii și bunătăţii lui
Hristos, ce a rămas pe pământ.
Dar este mult mai mult de învăţat din această relatare decât
numai faptul că Isus are puterea de a da o nouă viaţă unei
materii inanimate. Martin Luther spunea: „Dumnezeu creează
din nimic. De aceea, până când omul nu devine nimic,
Dumnezeu nu poate face nimic din el. Înainte ca Isus să ne
poată da o nouă viaţă spirituală, noi trebuie să murim faţă de
eu sau să fim ’răstigniţi împreună cu Hristos’” (Gal. 2,20).
În Biblie, termenul moarte este adesea un simbol al absenţei
vieţii spirituale. Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei: „Dar
din pomul cunoștinţei binelui și răului să nu mâncaţi, căci în
ziua în care veţi mânca din el, veţi muri negreșit” (Gen. 2,17).
Nu numai că Adam și Eva au început să moară fizic din ziua în
care au mâncat din fructul oprit; dar mai important, ei au murit
din punct de vedere spiritual. Din ziua aceea și până astăzi,
toţi copiii lui Adam sunt născuţi morţi din punct de vedere
spiritual; de aceea ei trebuie să fie născuţi din nou, în Isus.
„Dar Isus i-a zis: ’Lasă morţii să-și îngroape morţii, și tu du-te
de vestește Împărăţia lui Dumnezeu’” (Luca 9,60).
„De aceea, după cum printr-un singur om (Adam), a intrat
păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea
a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”
(Rom. 5,12).
Atâta vreme cât nu suntem născuţi din nou, noi suntem con-
trolaţi de natura firească și astfel suntem morţi din punct de
vedere spiritual. „Voi eraţi morţi în greșelile și în păcatele
voastre” (Efes. 2,1). „Noi știm că am trecut din moarte la viaţă,
pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne
în moarte” (1 Ioan 3,14).
Fiecare persoană pierdută stă pe „banca morţii”, așteptând
pur și simplu judecata. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţă” (1 Ioan 5,12).
Cu aceste cuvinte ale Scripturii în minte, să nu uităm că

Maria este un tip sau un simbol al bisericii; așa cum ea a înge-
nunchiat la picioarele lui Isus, plângând pentru fratele ei, tot
așa biserica trebuie să petreacă timp rugându-se și chiar
plângând la picioarele lui Isus, cerându-I să-i învie pe fraţii și
pe surorile care sunt morţi din punct de vedere spiritual. Numai
așa ne putem aștepta la aceleași rezultate pe care le-a avut Marta
și Maria – o nouă viaţă spirituală pentru cei dragi. „Eu sunt
învierea și viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va
trăi” (Ioan 11,25).
Aceasta înseamnă mai mult decât învierea fizică la revenirea
Domnului Hristos. Numai aceia care au experimentat în această
viaţă o moarte, o îngropare și o înviere spirituală vor fi pregătiţi
pentru învierea fizică, la revenirea Domnului Isus.
Aceia care s-au născut o singură dată vor muri de două ori.
Aceasta, desigur, e moartea a doua, la care se face referire în
Apocalipsa 20,14. Dar acela care este născut de două ori va
muri numai o singură dată. Cel care este născut fizic și apoi
spiritual va experimenta moartea fizică numai o dată.
RUGĂCIUNE STĂRUITOARE
Așa cum Maria a intervenit și a plâns la picioarele lui Isus
pentru învierea fratelui ei, biserica Noului Testament a fost, de
asemenea, înviată prin rugăciunile și lacrimile lui Pavel și a altora
asemenea lui. „Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu
un cuget curat, din moși-strămoși, că neîntrerupt te pomenesc
în rugăciunile mele, zi și noapte” (2 Tim. 1,3). „V-am scris cu
multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi,
nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare
pe care o am faţă de voi” (2 Cor. 2,4).
Noi trebuie, de asemenea, să ne rugăm și să cerem în mod
stăruitor ca Dumnezeu să le dea viaţă prietenilor și celordragi.
Ilie s-a rugat de trei ori înainte să învie copilul mort și de șapte
ori înainte să plouă (1 Regi 17,21; 18,43). Iacov 5,16 spune:

„Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”. „Să
nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera,
dacă nu vom cădea de oboseală” (Gal. 6,9).
Amiralul Rober E. Peary a reușit să cucerească Polul Nord
numai pentru că a fost stăruitor. El a făcut cercetări timp de
mulţi ani. Eschimoșii i-au spus: „Tu ești ca soarele. Întotdeauna
te întorci”. Dorinţa lui puternică l-a făcut să stăruiască, în ciuda
dificultăţilor fizice, financiare și naturale. Mai târziu, el a spus:
„Timp de 24 de ani, dormind sau fiind treaz, visul meu a fost să
înfig la Pol steagul cu stele și dungi”.
Să fim noi oare mai puţin stăruitori atunci când ne rugăm
pentru biruinţe veșnice? Prin stăruinţă melcul a ajuns la corabie,
și stropii mici de apă au distrus pietre mari.
Cunosc o femeie care s-a rugat timp de 50 de ani pentru
convertirea soţului ei. În cele din urmă, el a fost, în mod uimitor,
convertit.
Ca și în cazul Mariei, rugăciunile noastre stăruitoare, ca Isus
să învie în mod spiritual prietenii și familiile noastre pierdute,
vor fi răsplătite.
CÂND VA AVEA LOC ÎNVIEREA?

Nu putem trece în grabă peste acest subiect al morţii și
învierii lui Lazăr fără să luăm în consideraţie unele concepţii
greșite, totuși populare, despre starea fiinţelor omenești în
moarte.
Mulţi au fost învăţaţi, în mod fals, că de îndată ce o persoană
moare, el sau ea primește imediat răsplata în cer sau în iad.
Această învăţătură își are originea în vechile religii păgâne; ea
nu se bazează pe Sfânta Scriptură.
Să ne aducem aminte de ce a spus Marta: „Știu că va învia la
înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11,24). Învierea generală a celor
morţi în Hristos, în ziua cea mare a judecăţii, și primirea răsplatei
de către cei drepţi nu va avea loc înainte de a doua venire a lui

Isus. Iată câteva texte ale Sfintelor Scripturi, demne de luat în
consideraţie:
„Și voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot
ceea ce Mi-a dat El, ci să-i înviez în ziua de apoi” (Ioan 6,39).
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care
M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (vers. 44).
Dacă atunci când moare, omul este catapultat direct în cer
sau în iad, atunci pentru ce mai este nevoie de judecată și înviere
la sfârșitul lumii?
La revenirea Sa, Isus îi va trezi la viaţă pe cei morţi. În 1 Te-
saloniceni 4,16-18, Pavel ne spune: „Căci însuși Domnul, cu un
strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbiţa lui Dumnezeu,
Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi,
noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei,
în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom
fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste
cuvinte”.
Pavel se referă din nou la această înviere, în 1 Corinteni 15,23:
„Dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi,
la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos”. Iar în Apocalipsa 22,12
Ioan scrie: „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine,
ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Putem vedea că atunci când
va veni, El va împărţi răsplătirile Sale.
FĂRĂ COMENTARII
Să nu uităm că Lazăr, după ce a fost mort timp de patru zile
și apoi înviat, nu s-a plâns că Isus l-ar fi luat prea repede din
porţile slavei și ale comuniunii cu îngerii cerului și l-a adus înapoi
în această lume întunecată. Acesta ar fi un șiretlic murdar, nu-i
așa? Pe de altă parte, Lazăr nici nu I-a mulţumit lui Isus pentru
că l-a salvat din focul chinuitor al iadului sau din lipsa de confort
a purgatoriului.
Dar, dacă această înviere s-ar fi întâmplat în zilele noastre,

primul lucru pe care toţi reporterii l-ar fi întrebat pe Lazăr, în
timp ce-i împingeau în faţă sute de microfoane, ar fi fost: „Ce
ai văzut după ce ai murit?” „Ce ai simţit?”
E incredibil, dar Lazăr n-a făcut nici un comentariu cu privire
la experienţa sa de după moarte. De ce? Pentru că n-a avut nici
una. Biblia ne învaţă că moartea este un somn fără vise, o odihnă
fără durere. Iată ce a spus Isus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme:
dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11,11).
Când a înviat-o pe micuţa copilă, Isus a spus: „Copila n-a
murit, ci doarme” (Marcu 5,39).
Să analizăm și următoarele texte ale Sfintelor Scripturi care
ilustrează că în moarte, persoana în cauză nu mai gândește, nu
mai este conștientă. „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri;
dar cei morţi, nu știu nimic” (Ecl. 9,5). „Tot ce găsește mâna ta
să facă, fă cu toată puterea ta! Căci în locuinţa morţilor, în care
mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știinţă, nici
înţelepciune” (vers. 10). „Nu morţii laudă pe Domnul și nici
vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Ps. 115,17). „Nu
vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.
Suflarea lor trece, se întorc în pământ, și în aceeași zi le pier și
planurile lor” (Ps. 146,3.4).
Biblia este deosebit de clară cu privire la starea de inconștienţă
în moarte. Cu toate acestea, mulţi cred că dacă lovești un creștin
cu un ciocan în cap, și acesta își pierde cunoștinţa, el nu mai
știe nimic câtă vreme rămâne leșinat; pe când dacă îl lovești
puţin mai tare, încât să-i produci moartea, el este dus în ceruri,
într-o stare de conștienţă, cunoscând totul. Vi se pare normal?
IEȘIRE ÎN AFARA CORPULUI

Dar, Doug, poate veţi întreba, cum rămâne cu textul Sfintei
Scripturi care spune: „Da, suntem plini de încredere, și ne place
mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la
Domnul” (2 Cor. 5,8)? Acest pasaj nu vrea, oare, să ne spună

că, de îndată ce o persoană mântuită moare, este dusă imediat
în prezenţa lui Dumnezeu? Răspunsul meu este da și nu! Știu
că lucrul acesta sună de parcă aș căuta să fiu pe placul tuturor,
dar ascultaţi-mă:
Să reţinem că, în moarte, nu mai avem noţiunea timpului;
când un sfânt moare, următorul gând al lui sau al ei va fi la înviere
în prezenţa lui Dumnezeu. Chiar dacă pe pământ trec o mie
de ani, cel mort nu știe nimic. Lui i se pare ca fiind „într-o clipă,
într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va
suna, morţii vor învia, nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbaţi”
(1 Cor. 15,52).
În Ziua Cincizecimii, Petru a spus cu privire la bunul rege
David: „Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor,
să vă spun fără sfială că a murit și a fost îngropat; și mormântul
lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. [...] Căci David
nu s-a suit în ceruri” (Fapte 2,29-34).
La patruzeci de zile după învierea lui Isus, Petru a spus că David,
care murise cu o mie de ani înainte, dormea încă în mormântul
lui și nu s-a suit încă la ceruri. Au trecut trei mii de ani de la
moartea lui David, dar acest om evlavios nu știe nimic cu privire
la această perioadă. Când Isus va reveni, pentru acest puternic
rege totul va fi ca o clipă. După ce a închis ochii murind, urmă-
torul lucru de care David va fi conștient este învierea, noul său
corp glorificat și faptul că se află în prezenţa lui Dumnezeu.
BOGATUL ȘI SĂRACUL LAZĂR

Un alt cuvânt al Sfintei Scripturi care este adesea citat în
încercarea de a dovedi că morţii merg direct în ceruri sau în iad
după ce mor, și aceasta înainte de înviere sau de judecată, este
parabola omului bogat și a săracului Lazăr, pe care o găsim în
Luca 16,19-31. Principala întrebare este aceea dacă această relatare
despre omul bogat și săracul Lazăr este adevărată, dacă o luăm
ad litteram – sau este o parabolă. Iată patru motive pentru care

ea nu poate să fie luată ad litteram:
1. Săracul a murit și a fost luat de îngeri și dus în sânul lui
Avraam. Nimeni nu crede că sânul lui Avraam, în mod literal,
este locuinţa neprihăniţilor care mor. Nu ar fi suficient de încă-
pător pentru a-i cuprinde pe toţi. Aceasta este o expresie figu-
rată sau o parabolă. Îngerii îi vor strânge pe sfinţi, dar în armonie
cu cele scrise în Matei 24,31, aceasta va avea loc la a doua venire
a Domnului Hristos și nu la moartea fiecărei persoane.
2. Cerul și iadul sunt înfăţișate în această parabolă ca fiind
despărţite de un golf, cu toate că persoanele din fiecare parte
(din cer și din iad) pot vorbi unele cu altele. Probabil că sunt
puţini oameni în lume care să creadă că acesta este adevărul cu
privire la cei mântuiţi și la cei pierduţi (Luca 16, 26).
3. Omul bogat era în iad cu un corp fizic. El avea ochi, limbă
etc. (vers. 23, 24). Cum de a ajuns corpul său în focul iadului,
în loc de mormânt? Nu cunosc pe nimeni care să susţină că
trupurile celor nelegiuiţi merg în iad de îndată ce mor. Această
relatare nu poate fi reală. Nu poate fi luată în mod literal.
4. Cererea ca Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și
să vină prin flăcări pentru a răcori limba omului bogat, în mod
clar, nu este reală. Câtă umezeală i-ar mai fi rămas și câtă ușurare
i-ar fi putut aduce?
Întreaga relatare este nerealistă și simbolică. Bogatul din
parabolă reprezintă fără îndoială naţiunea iudaică, pentru că
numai un iudeu se putea ruga „Părinte Avraame”. Săracul Lazăr
simboliza neamurile, care erau socotite nevrednice să primească
adevărul. Chiar numele de Lazăr (Laz uh ruhs) înseamnă „cel
pe care îl ajută Dumnezeu” (Holman Bible Dictionary). În Matei
15,27, mama caananită recunoștea că oamenii din poporul său –
adică neamurile – erau ca niște cerșetori la masa iudeilor. Na-
ţiunea iudaică benchetuia la masa Cuvântului lui Dumnezeu,
în vreme ce neamurile din jurul lor mureau de foame, tânjind
după câteva firimituri de adevăr, asemenea multor așa-ziși

creștini din bisericile de astăzi.
Probabil că Isus a ales să folosească numele Lazăr în parabolă
pentru că știa că mai târziu avea să-l învieze pe Lazăr din morţi.
Punctul de apogeu al întregii parabole, învăţătura principală
pe care Domnul Hristos a intenţionat să o dea, o găsim în Luca
16,31: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede
nici chiar dacă ar învia cineva din morţi”. Cu siguranţă că ei nu
credeau nici chiar atunci când unul numit Lazăr a fost înviat
în faţa ochilor lor.
TÂLHARUL ȘI... O VIRGULĂ

Poate că cineva se gândește: Nu a promis oare Isus tâlharului
de pe cruce: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai?”
(Luca 23,43). (Tradus din limba engleză, textul ar putea fi:
„Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în Rai”. – n.r.)
Îmi pare rău, dar Isus nu a spus așa ceva. Când originalul grecesc
a fost scris, nu exista nici o punctuaţie. După scrierea Bibliei,
rafinamentul în literatură nu s-a dezvoltat timp de veacuri.
Traducătorii de mai târziu au trebuit să hotărască unde anume
să pună virgula. Deoarece, credinţa populară era aceea că la
moarte, fiecare mergea în cer sau în iad, exista un puternic
motiv politic pentru ca traducătorul să așeze virgula înainte
de cuvântul „astăzi”, în loc de a o pune după acest cuvânt,
schimbând astfel complet semnificaţia acestui verset.
O virgulă pusă greșit poate comunica un mesaj cu totul eronat
faţă de acela care a fost intenţionat de autor. De exemplu, în
anul 1920, un bogat om de afaceri și-a trimis soţia la Paris, de
ziua ei de naștere, împreună cu câţiva prieteni. Înainte de a se
întoarce, ea a trimis soţului ei o telegramă, cerându-i permisiunea
să-și cumpere o superbă haină de blană de vulpe albă, care costa
o mie de dolari. Soţul său i-a telegrafiat înapoi, spunând: „Nu e
prea scumpă”. Bucuroasă de bunăvoinţa soţului ei, ea și-a
cumpărat frumoasa haină de blană albă.
Când, la întoarcere, soţul a întâmpinat-o, ea a coborât de pe

vapor îmbrăcată cu noua și scumpa ei achiziţie. Mânios, jignit,
soţul ei a întrebat-o:
– De ce ai cumpărat haina? Ţi-am spus doar că este prea scumpă!
Nedumerită, ea a răspuns:
– Dar scumpule, nu mi-ai spus tu că nu este prea scumpă?
El a dat din cap:
– Eu am spus: Nu, e prea scumpă!
Cel de la oficiul telegrafic neglijase să pună virgula după cuvântul
„nu”.
Știm că tâlharul nu putea să meargă în Paradis o dată cu
Isus în ziua crucificării, pentru că în Ioan 20,17, Isus i-a spus
Mariei: „Nu mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci
du-te la fraţii Mei și spune-le că Mă voi sui la Tatăl Meu și la
Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru.”
Această declaraţie a fost făcută duminică dimineaţa, lângă
mormânt. Isus S-a adresat tâlharului vineri după-amiaza. Cum
putea tâlharul să fie cu Isus în Paradis vinerea, dacă Domnul
cel crucificat încă nu se urcase la Tatăl nici duminică dimineaţa?
Dacă punem virgula după cuvântul „astăzi”, toate vor fi la
locul lor. Isus sublinia astfel: „Deși nu arăt ca un domn sau ca
un rege, îţi făgăduiesc astăzi, că vei fi cu Mine în rai”.
E TIMPUL SĂ TE ROGI
În numeroasele religii ale lumii, oamenii aprind lumânări și
se roagă pentru sufletele celor dragi sau pentru strămoșii lor.
Biblia este clară în privinţa aceasta, că o dată ce o persoană
moare, cazul lui sau al ei s-a închis. El sau ea merge în mormânt
cu păcatele fie șterse de sângele lui Isus, fie expuse, așteptând
fie răsplătirea, fie osânda.
„Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură
dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9,27). „Și morţii au
fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile
acelea” (Apoc. 20,12).
Nu mulţimea rugăciunilor sau a mijlocirilor din partea celor

vii vor schimba situaţia unei persoane de îndată ce el sau ea a
murit. Cu toate acestea, vestea cea bună este că noi putem
face ceva acum, rugându-ne și plângând la picioarele lui Isus
pentru aceia care sunt morţi în păcat.
ELIBERAŢI DE ZDRENŢELE MURDARE ALE MORŢII

Punctul final al analizei noastre referitoare la învierea lui
Lazăr este că, după ce l-a înviat, Isus a poruncit ca Lazăr să fie
eliberat de vechile zdrenţe ale morţii, care-l înfășurau. Isaia 64,6
spune: „Toţi am ajuns ca niște necuraţi, și toate faptele noastre
bune sunt ca o haină mânjită”. Isus a venit să ne dea viaţă și să
ne elibereze din robia morţii veșnice. „Și mortul a ieșit cu
mâinile și picioarele legate cu fâșii de pânză, și cu faţa înfășurată
cu un ștergar. Isus le-a zis: ’Dezlegaţi-l, și lăsaţi-l să meargă’”
(Ioan 11,44).
Isus a venit să ne dea viaţă, nu moarte. El ne-a eliberat de
zdrenţele murdare ale nelegiuirii și morţii ce ne înlănţuie și ne-a
acoperit cu haina albă a neprihănirii Sale.
LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN STUDIU
CAPITOLUL
PREOCUPÃRILE MARTEI
TREI
Î
ncântată, Maria stătea la picioarele lui Isus în casa Martei,
ascultându-L împărtășind vestea cea bună despre principiile
Împărăţiei Sale și iubirea fără margini a Tatălui Său ceresc.
Poate că ar fi stat mai confortabil pe o canapea de partea cealaltă
a camerei, dar era prea departe de Isus. Maria dorea să-L pri-
vească în ochii Săi blânzi. Învăţăturile păreau că reflectă o veș-
nicie de cunoștinţe. Erau așa de profunde și de expresive, chiar
divine! Uneori, Maria era stânjenită, atunci când își dădea seama
că privea fix la Isus, gândindu-se că ar putea chiar să se cufunde
în ochii Lui și să se înece în iubirea pe care o vedea acolo.
De obicei, Isus era înconjurat de ucenicii Săi și de mari mulţimi,
dar ori de câte ori venea în vizită în căminul din Betania, rămâ-
neau numai ucenicii. Atunci, Maria se bucura de rara ocazie
când putea fi aproape de El fără cerinţele și agitaţia mulţimii.
Avea atât de multe întrebări de pus! Cu toate acestea, Maria
știa că nu era potrivit ca o femeie, în mod deosebit o femeie cu
reputaţia ei, să-i pună lui Isus vreo întrebare în public. Aici
însă, în sufrageria surorii sale, Maria s-a gândit că este liberă de
orice cenzură.
După ce Isus l-a înviat pe Lazăr din morţi, Maria s-a mutat
din Magdala în Betania, împreună cu Marta și Lazăr. Pentru un
timp, ea a încercat să-și păstreze locul din nordul staţiunii
romane, pentru că Isus a petrecut mai mult timp învăţând

lângă Marea Galileii decât în Ierusalim. Dar Maria a învăţat
aspra lecţie – știa cât de slabă era despărţită de Învăţătorul.
Întorcându-se în vechiul mediu din Magdala, asocierea cu
prietenii și cunoștinţele din trecut au făcut-o să cedeze repede
ispitei. Mai multe nopţi, după ce fusese din nou ademenită în
păcat, Maria avea să stea singură, plângând în lumina slabă a
unei lămpi cu gaz, strângându-și lacrimile ce se rostogoleau pe
obraji, în vasul ei de lacrimi.
Asemenea altora din timpul său, Maria a cumpărat un flacon
albastru de sticlă, cu gâtul asemenea unei pâlnii, cu o buză cu
care putea să-și strângă lacrimile rușinii și ale durerii. Izvorul
durerii Mariei era așa de adânc, încât de două ori ea a fost nevoită
să cumpere o sticlă mai mare pentru a-și strânge lacrimile.
Acesta era jurnalul său zilnic în stare lichidă. De șapte ori,
în timpul cât a stat în Magdala, Maria L-a căutat pe Isus și I-a cerut
s-o ierte și s-o scape de demonii vinovăţiei și ai plăcerilor ce o
ţineau legată. Și Isus a făcut întotdeauna acest lucru, iertând-o.
A șaptea oară, plină de rușine, ea a căzut în genunchi la picioa-
rele lui Isus, care spunea o pildă mulţimii ce-L asculta. Maria a
știut că parabola era în mod special adresată ei.
„Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin
locuri fără apă, și caută odihnă. Fiindcă n-o găsește, zice: ’Mă
voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit’. Și când vine, o găsește
măturată și împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte
șapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se așază
în ea, și starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea
decât cea dintâi” (Luca 11,24-26).
Isus i-a spus Mariei că avea nevoie de un nou început. Ea
avea nevoie să-și umple viaţa cu noi prieteni și un mediu de
viaţă nou, dacă nu, demonii cei vechi vor continua să se
întoarcă. Astfel că ea și-a vândut casa ce o avea la Magdala și
toate bijuteriile și darurile primite din partea soldaţilor. Și-a
PREOCUPÃRILE MARTEI 61
luat îmbrăcămintea „șic”, folosită pentru atragerea clienţilor,

și a ars-o în locul unde se depozita gunoiul cetăţii.
Numai cu flaconul ei de lacrimi și câteva piese modeste de
îmbrăcăminte, a parcurs cei 121 de km până în Betania, în cămi-
nul lui Lazăr și al Martei. Întorcând spatele vieţii ei cele vechi,
Maria a simţit o mare eliberare și pace. Această biruinţă avea
să fie permanentă. Așa cum spunea adesea Domnul Hristos, ea
„a pus mâna pe plug și nu s-a mai uitat înapoi”.
Stând la picioarele Domnului Hristos, Maria asculta cu nesaţ
cele ce o învăţa El. Învăţătorul îi zâmbea, încurajând-o să pună
întrebările ei simple, dar profunde.
De fiecare dată când Marta trecea repede pe lângă oaspeţii
săi, un nor proaspăt de praf se ridica în urma poalei rochiei.
Marta mergea atât de grăbită, cu umerii înapoi și capul sus, încât
nu se vedea că, de fapt, ea fuge. Mersul aprig prin casă nu era
un lucru demn și, nu de alta, dar Marta era foarte atentă cu
înfăţișarea ei, în mod deosebit atunci când Isus era în vizită.
De la secătura de cea mai joasă speţă de pe stradă și până la
cel mai distins om al legii, toată Betania știa că mai târziu, în
aceeași zi, Isus va lua masa în casa lui Simon. Oricine era
considerat „cineva” în satul acela avea să fie acolo, nu numai
pentru că Isus avea să fie prezent, ci și pentru că Lazăr, cel
înviat din morţi, avea să fie printre invitaţi.
Nu cu mult timp în urmă, ei fuseseră martori la uimitoarea
întâmplare, când trupul său rece, ţeapăn, înfășurat în pânza
de înmormântare îmbibată cu aloe, fusese pus în mormântul
întunecos din coasta muntelui, afară din Betania. Apoi, a venit
Isus și a uimit întreaga regiune, sculându-l în mod miraculos
din morţi la viaţă. Dar poate motivul principal pentru care
oamenii doreau să fie prezenţi la această masă era acela că
unchiul Simon în persoană avea să fie prezent.
Ani de zile, unchiul Simon, un fariseu, fusese unul dintre
cetăţenii cei mai prosperi și mai respectaţi din Betania. Dar
într-o dimineaţă s-a răspândit vestea prin oraș că preoţii templului
l-au declarat bolnav de lepră, ceea ce însemna o virtuală condam-

nare la moarte.
Lepra era cea mai devastatoare boală și flagelul cel mai
groaznic, fiind cunoscut uneori sub numele de „blestemul” sau
„degetul lui Dumnezeu”. Când Marta i-a spus Mariei care era
situaţia unchiului Simon, ea a adăugat:
– Trebuie să existe un păcat în viaţa lui. Altfel Dumnezeu
n-ar fi îngăduit ca unchiul Simon să contracteze această boală.
Și, dând din cap, a spus ca pentru ea:
– Femeile!
Se dusese zvonul că Simon avusese o aventură cu o tânără.
Maria și-a plecat capul și n-a zis nimic. Ea cunoștea prea bine
cele referitoare la unchiul Simon. El fusese acela care o condu-
sese pe drăguţa lui nepoată pe spirala decăderii. Maria păstra
această rușinoasă taină înmormântată adânc în trecutul ei.
Unchiul Simon era un fariseu tipic timpului său. El predica...
kilometri, dar trăia... centimetri. În public vorbea ca un preot,
dar în umbră trăia ca un vameș, un strângător de biruri.
După ce preoţii l-au declarat lepros, el a fost scos din sat
pentru a trăi cu ceilalţi leproși în lagărul „celor morţi”. Aceste
colonii erau cele mai mizerabile, cele mai jalnice și cele mai
disperate locuri de pe pământ. Deasupra coloniei, ulii se roteau,
supraveghind și așteptând să se înfrupte din victimele leprei.
Aceste colonii erau locuri în care bărbaţi, femei și copii, alungaţi
din familiile lor din cauza acestei boli blestemate, erau trimiși
să moară lent, suferind din cauza plăgilor infectate, a membrelor
lipsă și a orbirii, înainte de ultima răsuflare.
Simon fusese lovit de acest deznădăjduit caz de lepră de atât
de mult timp, încât a fost poreclit Simon Leprosul. Cu credin-
cioșie, Marta îi ducea mâncare lui Simon. Ea punea coșul cu
mâncare în afara coloniei și apoi îl striga. Marta știa că trebuie
să stea la o aruncătură de piatră de unchiul ei. Cât despre coș,
el nu mai putea fi folosit din nou de oamenii „curaţi”.
Martei nu-i păsa că aceasta cere timp și efort. Îi făcea plăcere,

pur și simplu, să slujească nevoilor oamenilor. Cu ocazia fiecărei
vizite, ea încerca să-l convingă pe unchiul Simon să meargă la
Isus, dar el refuza, fiind sigur că Dumnezeu l-a uitat.
Cu prilejul unei asemenea vizite, Marta i-a transmis, strigând, un
mesaj care a însemnat o rază de speranţă pentru Simon:
– Unchiule Simon, am auzit că Învăţătorul a vindecat un lepros
în Galilea.
O dorinţă disperată s-a aprins în inima lui Simon. Marta a adăugat:
– Dacă Învăţătorul a putut să-l învieze pe Lazăr după patru
zile de stat în mormânt, El poate cu siguranţă să te vindece și
pe tine. Mergi la El, l-a îndemnat Marta, El nu te va izgoni.
Când s-a întors la colonie, Simon le-a povestit colegilor lui
de suferinţă ce-i spusese Marta.
– Dacă un om a vindecat și a iertat alţi leproși, atunci poate
că El mă poate vindeca și pe mine. Am să plec să-L caut pe acest
Isus și să-L rog să mă curăţească. Merită să încerc.
Unii și-au bătut joc de planul său absurd, dar mai erau acolo
nouă, între care și un samaritean, care au insistat să meargă cu
el. Astfel, această paradă de leproși vrednică de milă și-a început
lunga sa călătorie spre nord, unde au auzit că se afla Isus,
învăţând. Cu fiecare pas pe care îl făceau, ei sperau că El va
avea milă de ei. La un moment dat, cei zece oameni erau gata
să abandoneze în disperare, fiindcă fuseseră bătuţi cu pietre de
o bandă de tineri ce blestemau și strigau:
– Leproșilor! Leproși murdari! Blestemaţi de Dumnezeu!
Căci neinspirat, grupul de leproși s-a aventurat prea aproape
de un oraș din drumul lor. Când, în cele din urmă, ei i-au găsit pe
Isus și pe ucenicii Lui, El tocmai intra într-un mic sat de pescari.
Fiindu-le interzis să se apropie de Învăţător și de cei din anturajul
Lui, Simon a strigat de pe marginea dealului din apropiere:
– Isuse! Învăţătorule, ai milă de noi.
Manifestând încă o dată, aceeași iubire uimitoare și răbdare,
Isus le-a spus:
– Duceţi-vă și arătaţi-vă preoţilor.

La început, ei au rămas nedumeriţi de porunca aceasta. Fuseseră
cercetaţi de preoţi și declaraţi leproși. Dar cu credinţă, Simon s-a
întors ca să aducă la îndeplinire porunca Învăţătorului. Ceilalţi
nouă au făcut la fel. Pe când se întorceau, au simţit parcă o undă
de vitalitate și putere curgând prin trupurile lor. Imediat ochii lor
orbi s-au vindecat, plăgile de pe trupul lor au dispărut, până și
degetele de la mâini și de la picioare, care le lipseau, au crescut la
loc. Orice urmă de lepră a dispărut de pe trupurile lor.
Fuseseră eliberaţi. Sărind și lăudându-L pe Dumnezeu, ei au
pornit în goană spre templu pentru a-i găsi pe preoţii care
puteau să-i declare vindecaţi. În bucuria lui debordantă, Simon
a privit la ceilalţi oameni care fugeau, asemenea lui, și și-a dat
seama că samariteanul nu mai era cu ei. Simon și-a închipuit
că, deoarece știa că preoţii nu-l vor declara pe un samaritean
curat, omul a ales să se ducă în Samaria. Doar că mai târziu,
Simon a descoperit că samariteanul a fost singurul din grupul
lor care s-a întors ca să-I mulţumească lui Isus pentru vindecarea
sa, iar Isus l-a lăudat pe samaritean pentru gestul său.
Apăsat de ingratitudinea sa, unchiul Simon a dorit să facă
ceva extraordinar, ceva grandios pentru a-și demonstra recu-
noștinţa faţă de Isus. Când a auzit că Isus a venit la Ierusalim
pentru Paște, Simon a hotărât să dea un ospăţ bogat în cinstea
Lui. El avea să-i invite și pe ucenicii Săi și, desigur, pe condu-
cătorii comunităţii locale. Și cine altcineva ar fi fost mai potrivită
să se îngrijească de pregătirea ospăţului lui Simon decât nepoata
sa, Marta?
În bucătăria ei din Betania, Marta a continuat pregătirile
culinare într-un mod frenetic, dar organizat. Asemenea altora,
Maria se mira cum de sora sa mai mare era în stare să facă atât
de mult și atât de multe.
Ţesătoare, ca ocupaţie, Marta producea cele mai bune și
cele mai strălucitoare covoare de lână din Ierusalim. Maria se
delecta privind cum mâinile Martei zburau pe deasupra pânzei

cu o rară meticulozitate și perfecţiune, pe fiecare urzeală și
bătătură. De fapt, nu mult după ce s-au împrietenit cu Isus,
Maria a ajutat-o pe sora ei să ţeasă pentru Isus o haină fină,
dintr-o bucată, deci fără nici o cusătură. Nu mai văzuse nicio-
dată o combinaţie mai frumoasă de culori în vreo pânză. Maria
și-a închipuit că așa trebuie să fi fost și haina pe care patriarhul
Iacov i-a dat-o fiului său Iosif.
Din clipa în care se scula în fiecare dimineaţă și până în
momentul în care lăsa lucrul ca să se culce, Marta era într-o
activitate continuă. Maria se amuza atunci când, în fiecare
Sabat, în sinagogă, vedea cum energia ritmică a Martei o făcea
să se foiască și să se agite, deși încerca să stea liniștită și să-l
asculte pe rabin citind din sulurile sfinte.
Cu toate acestea, tocmai darul Martei de a conduce și energia
ei nestăvilită au fost acelea care i-au intimidat și i-au înspăimân-
tat în decursul anilor pe aceia care au dorit să o ceară în căsătorie.
Deși Marta nu recunoștea niciodată, Maria știa însă, cu tristeţe,
că sora ei se luptă cu teama tainică de a muri fată bătrână și de
a nu cunoaște niciodată un bărbat sau cum e să alăptezi un
prunc la sân.
Trecând pe lângă Maria și Isus, Marta îi prăfui din nou cu
poala rochiei. Se opri totuși pentru a trimite un zâmbet forţat
spre Isus și o privire severă către sora ei mai tânără. Maria a
înţeles mesajul nerostit: Ridică-te și ajută-mă. Nu vezi ce ocu-
pată sunt?
Te rog, nu acum! și-a formulat Maria cererea tăcută, comuni-
când prin expresia feţei, pe care numai cei de o mamă o pot
înţelege. Ucenicii ieșiseră, și discuţia dintre Isus și Maria devenise
din ce în ce mai intensă. Maria avea sentimentul că El se pre-
gătea să-i împărtășească ceva de o importanţă vitală.
Desigur, Isus știa că vor fi întrerupţi din nou, dar Maria trebuia
să audă mesajul. Cu ochii Săi triști, Învăţătorul Se aplecă spre ea:
– Marie, Fiul omului urmează să fie dat în mâinile oamenilor

și aceștia Îl vor ucide. Dar după ce va fi omorât, El va învia a
treia zi.
De multe ori înainte, Maria Îl auzise pe Isus făcând această
declaraţie ucenicilor, dar acești doisprezece bărbaţi, care Îl
urmau de mai bine de trei ani, n-au părut niciodată alarmaţi.
Probabil se gândeau că Isus le vorbea din nou în pilde. Dar acum
Maria înţelesese ceea ce ei nu au înţeles, și anume că Isus era,
în mod intenţionat, cât mai clar și mai realist cu putinţă.
Ea știa că El avea un număr tot mai mare de vrăjmași, care nu
vor găsi odihnă până când El nu va fi mort. Și-a adus aminte că
l-a auzit pe Ioan Botezătorul referindu-se la Isus ca la „Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Prietenii Săi nu știau
oare acest lucru? N-au înţeles ei oare că mielul dedicat ritualului
de la templu, cel care purta păcatele poporului, întotdeauna
murea?
Stând la picioarele lui Isus, adevărul devastator al afirmaţiei
Sale i-a străpuns inima Mariei ca o lance romană. În curând,
Isus avea să moară pentru păcatele ei și pentru păcatele lumii.
Lacrimile izvorau din ochii Mariei și i se rostogoleau pe obraji.
În timp ce privea la ochii ei, Isus îi cerceta și inima. Așa cum
știa că El Însuși avea să moară pentru ea, Isus mai știa că numai
Maria Îi înţelegea misiunea.
Au trecut câteva momente de tăcere în care ea medita la di-
mensiunea uimitoare a acestui adevăr. În acest timp, Marta
fierbea în bucătărie, agitată din cauza ingratitudinii surorii sale
mai tinere. Cum putea Maria să fie așa de lipsită de bunăvoinţă?
Cei mai de seamă oameni din localitate urmau să vină în curând
la ospăţ și, în ciuda eficienţei și hărniciei Martei, mai erau încă
multe lucruri ce trebuiau făcute. Ea și Lazăr o primiseră cu
braţele deschise pe Maria, iertându-i trecutul rușinos, gest în
virtutea căruia sora ei ar fi putut, cel puţin, să manifeste puţină
apreciere, dând o mână de ajutor la bucătărie.
Marta a reţinut tonul potolit al discuţiei lor, dar s-a hotărât

să protesteze împotriva lipsei de respect a surorii sale. Agitată,
ea și-a îndreptat observaţiile către Isus. Dacă n-o putea face pe
Maria să asculte, cu siguranţă că sora ei mai mică avea să asculte
de Isus.
– „Doamne”, spuse iritată Marta, bătând cu piciorul în po-
deaua camerei și ţinând mâinile încrucișate la piept, „nu-Ţi pasă
că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute”
(Luca 10,40).
Răspunsul Domnului n-a fost acela pe care l-a așteptat Marta:
– „Marto, Marto, pentru multe lucruri de îngrijorezi și te
frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea
cea bună, care nu i se va lua” (vers. 41, 42).
Uluită la început, Marta a simţit că-i arde faţa de jenă și
rușine. Și ea și-ar fi dorit să stea asemenea Mariei și să aibă
părtășie cu Isus. Și ea ar fi avut de pus o mie de întrebări alesului
ei Oaspete, dar se temea ca nu cumva Isus, trecând cu vederea
carapacea ei de stăpânire de sine, să vadă teribila singurătate
care o făcea să fie mai retrasă.
Surogatul acesta al Martei, de activitate continuă, i-a abătut
atenţia de la păcatele și durerea inimii ei. Preocupată de fru-
museţea lucrurilor exterioare, Marta n-a realizat cât de mult
timp a petrecut sora ei cu Isus. Maria, care fusese așa de ușor
biruită în trecut, avea nevoie disperată de această învăţătură
din partea lui Isus pentru a prinde putere împotriva ispitei.
Fără să mai spună un cuvânt, Marta a lăsat capul în jos și s-a
întors la treburile ei.
Cu ochii fixaţi asupra lui Isus, Maria s-a sculat încet în picioare.
În loc să se îndrepte spre bucătărie, ea și-a făcut drum spre
mica ei cameră, unde își avea punga cu bani, și s-a furișat pe
ușă. Din ce i-a spus și cum i-a spus Isus, Maria a înţeles că nu-i
mai rămăsese mult timp la dispoziţie. Trebuia să găsească un
dar potrivit pentru un rege.
STUDIU
(Atenţie! Nu săriţi peste următorul studiu! Dă impresia că e
mai pretenţios, dar este important pentru a înţelege esenţa Evangheliei.
Cei care totuși nu vor citi acest studiu, o vor face în paguba lor.)
Luca 10,38–42
„Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat.
Și o femeie numită Marta, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră
numită Maria, care s-a așezat jos la picioarele Domnului, și asculta
cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede
la El, și I-a zis: ’Doamne, nu-Ţi pasă că soru-mea m-a lăsat să
slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute’. Drept răspuns Isus i-a zis:
’Marto, Marto pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânţi tu,
dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care
nu i se va lua’.”
LA LUCRU PENTRU DOMNUL

Acest pasaj conţine două probleme fundamentale. Ele trebuie
examinate în ordinea cuvenită. Una este „a lucra pentru Domnul”
și alta este „o relaţie cu Domnul”. A le confunda sau a înţelege
greșit locul de drept al acestor două principii poate avea efecte
devastatoare pentru veșnicie.
1. Noi nu lucrăm pentru Domnul ca să fim mântuiţi sau ca să
fim acceptaţi. Noi lucrăm pentru El, deoarece deja suntem mân-
tuiţi și acceptaţi.
2. Noi putem fi salvaţi numai prin comuniunea ce se dezvoltă
stând la picioarele Sale și ascultând Cuvântul Lui.
Marta a fost împovărată de prea multa slujire a altora. Dar
a-I sluji Domnului nu constituie niciodată un substitut al unei
reale cunoașteri a Lui. Domnul Isus a spus în Matei 7,22.23:
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ’Doamne, Doamne! N-am
proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele
Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le
voi spune curat: ’Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de

la Mine, voi care lucraţi fărădelegea’.”
Este posibil să faci lucruri bune pentru Isus fără a avea o
legătură mântuitoare cu El. Domnul a avertizat că mulţi vor
face greșeala fatală de a crede că lucrurile sau faptele bune
garantează mântuirea. Slujirea lui Dumnezeu, slujirea adevăra-
tă, reală, izvorăște dintr-o veritabilă cunoaștere a lui Dumnezeu.
Și această cunoaștere de Dumnezeu este esenţa mântuirii.
„Și viaţa veșnică este aceasta; să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis
Tu” (Ioan 17,3). „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștinţă”
(Osea 4,6).
O dată ce Îl cunoaștem pe Dumnezeu, faptele bune vor
apărea ca o consecinţă. Biblia afirmă clar că noi nu suntem
mântuiţi prin faptele noastre, ci vom fi judecaţi și răsplătiţi
după faptele noastre. „Și morţii au fost judecaţi după faptele
lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apoc. 20,12).
„Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau
fiecăruia după faptele lui” (Apoc. 22,12).
Mulţi vor pretinde că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar faptele
lor vor dovedi contrariul. „Ei se laudă că Îl cunosc pe Dumnezeu,
dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă; nesupuși și
netrebnici pentru orice faptă bună” (Tit 1,16). „Cine zice: Îl
cunosc, și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și
adevărul nu este în el” (1 Ioan 2,4).
Isus a spus în Matei 7,20: „Așa că după roadele lor îi veţi
cunoaște”. Maria cunoștea mai mult cu inima decât cu mintea.
Orice fariseu o putea uimi foarte repede cu amânunte doctri-
nare, dar la disciplina „cunoaștere de Dumnezeu”, Maria avea
„centura neagră”.
CONSACRAREA
Importanţa devoţiunii personale și a participării la serviciile
divine ale bisericii sunt adesea subestimate. Este posibil să fim
așa de ocupaţi cu lucrarea lui Dumnezeu, încât să-L uităm pe
Domnul lucrului pe care-l facem. Ori, asemenea Martei,
devenim așa de ocupaţi, lucrând pentru Domnul, încât, în
realitate, nu ajungem să-L cunoaștem niciodată.
În declaraţia Sa din Luca 10,41.42, Isus a stabilit o ordine a
priorităţilor între credinţă și fapte: „Marto, Marto, pentru multe
lucruri de îngrijorezi și te frămânţi tu, dar un singur lucru
trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”
Care era acel „singur lucru” despre care vorbea Isus? Era
acel „singur lucru” despre care El a spus tânărului bogat că îi
lipsește? „Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, și i-a zis: ’Iţi lipsește
un lucru’” (Marcu 10,21).
Este același singur lucru pe care El l-a subliniat dintotdeauna:
Să-I acordăm prioritate lui Dumnezeu, să avem o relaţie cu El,
care are ca rezultat o credinţă mântuitoare. Un lucru este
necesar; fără acest „singur lucru”, toate faptele bune din lume
nu pot salva pe nimeni.
„Și fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei
11,6). „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Și aceasta
nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca
să nu se laude nimeni (Efes. 2,8.9).
Isus a spus că singura faptă bună care ne poate mântui este
credinţa în El. „Isus le-a răspuns: ’Lucrarea pe care o cere
Dumnezeu este aceea să credeţi în Acela pe care L-a trimis El’”
(Ioan 6,29).
Noi suntem mântuiţi prin credinţa în Dumnezeu, dar cre-
dinţa reală, mântuitoare, în Dumnezeu va rezulta numai după
ce noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu și, ca rezultat, ne încredem
în El.
Să ilustrez: Dacă cineva cu totul necunoscut vine la mine în

aeroport și-mi întinde un cec de un milion de dolari, voi fi mai
de grabă suspicios, decât fericit. Necunoscând persoana, mă
voi întreba dacă e vorba de o farsă. M-aș întreba dacă persoana
n-a scăpat cumva dintr-un spital de boli mintale. Aș avea, cu
certitudine, serioase îndoieli cu privire la valoarea cecului. De
ce? Pentru că nu cunosc persoana care mi-l oferă. Pe de altă
parte, am câţiva prieteni care sunt milionari. Dacă unul dintre
ei mi-ar înmâna un cec de un milion de dolari, aș fi foarte fericit.
Care este deosebirea? Faptul că îi cunosc îmi dă încredere în
făgăduinţele lor.
Tot la fel, credinţa în Dumnezeu vine în urma cunoașterii
lui Dumnezeu. Și cum ajung să-L cunosc pe Dumnezeu? Cu-
noașterea și credinţa în Dumnezeu vin în primul rând prin
citirea Cuvântului Său. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii;
iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10,17).
Această simplă succesiune a acestor trei puncte, dacă este
înţeleasă, poate schimba viaţa oricui:
1. Noi nu-L putem asculta de Domnul dacă nu-L iubim. „Dacă
Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15).
2. Nu putem să-L iubim pe Domnul dacă nu-L cunoaștem.
3. Noi nu-L vom putea cunoaște pe Domnul, numai dacă pe-
trecem, în mod regulat, timp cu El, la picioarele Lui, învăţând
cine este El în realitate.
Fiecare relaţie de iubire este legată de timp – timpul petrecut
pentru a comunica, pentru a vorbi și a asculta. Când ne rugăm,
vorbim cu Dumnezeu. Când studiem Biblia sau ascultăm
Cuvântul rostit, Dumnezeu ne vorbește. Deci, aceasta este o
comunicare în două sensuri.
MAI ÎNTÂI CUVÂNTUL

Așa cum a descoprit și Maria, a sta la picioarele lui Isus și a
asculta Cuvântul Lui devine o prioritate pentru toţi creștinii
plini de Duhul Sfânt. Apostolii au acţionat pe acest principiu
al priorităţii, atunci când i-au întărit pe cei șapte diaconi.
„Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor și au zis:
’Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu
ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi șapte
bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt și înţelepciune,
pe care îi vom pune în slujba aceasta. Iar noi vom stărui
necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului” (Fapte
6,2-4).
Pe scurt, Cuvântul trebuie să fie mai important decât fapta
sau lucrarea. Lucrarea Domnului nu va înflori până când
Cuvântul Domnului nu are întâietate în inima poporului Său.
Dacă un om are un atac de inimă și cei de la urgenţă vin și
încep să-i spele faţa, să-i facă manichiura și să-i pieptene părul,
în loc să-i administreze tratamentul ce se impune, probabil că
el va muri. Sau, încearcă să reînviorezi o plantă deshidratată
prin ștergerea frunzelor de praf, în loc să-i pui apă la rădăcină.
De foarte multe ori am stat la amvon în timpul serviciilor
divine din comunităţi sau la întâlniri în aer liber, așteptând cu
mult zel să predic Cuvântul, dar am fost nevoit să privesc la o
nesfârșită paradă de anunţuri, preliminarii, introduceri și „nu-
mere speciale”, care devorează timpul preţios ce ar trebui
dedicat propovăduirii Cuvântului. Când, în sfârșit, am deschis
Biblia pentru a expune Cuvântul lui Dumnezeu, mulţi dintre cei
prezenţi în sală erau neliniștiţi și nervoși, privind deja la ceas,
gata să plece. Alţii, suferind de hipoglicemie, oricum nu erau
în stare să înţeleagă ce le spuneam. Deseori, Domnului nu I se
oferă altceva decât rămășiţele și darul unei atenţii șchiopătânde.
Chiar dacă sunt importante, anunţurile din biserică, muzica,
dedicarea copiilor, da, chiar și botezurile și serviciul Sfintei Cine
n-ar trebui niciodată să înlocuiască sau să eclipseze citirea sau

prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu.
MANA DIN ZORI

Dimineaţa este timpul cel mai bun pentru a-L cunoaște pe
Dumnezeu. Acest principiu a fost profund imprimat în mintea
poporului Israel prin darul zilnic de mană. Hrana îngerilor a
căzut ca ploaia din cer în zorii dimineţii, șase zile pe săptămână,
timp de patruzeci de ani. Dacă cineva întârzia prea mult cu
culesul, mana avea să se evapore în dogoarea soarelui din deșert.
„Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru
hrană; și când venea căldura soarelui, se topea” (Exod 16,21).
Tot la fel, dacă așteptăm prea mult pentru devoţiunea noastră,
grijile și apăsarea problemelor zilnice ne vor capta atenţia
înainte ca Dumnezeu să poată face acest lucru. Cu cât devenim
mai ocupaţi și cu cât avem mai multe de făcut, cu atât avem mai
multă nevoie să ne luăm timp pentru rugăciune. Să nu lăsăm
ca mana să se topească.
Isus – exemplul nostru – practica devoţiunea de dimineaţă.
„A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus
S-a sculat, a ieșit, și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo”
(Marcu 1,35).
Renumitul evanghelist Charles Spurgeon spunea: „Dimineaţa
este poarta zilei, și ea trebuie bine păzită cu rugăciune. Ea este un
capăt al sforii pe care sunt înșirate acţiunile zilei care trebuie să fie
bine împletite cu devoţiune. Dacă avem simţământul maiestăţii
vieţii, atunci ar trebui să fim mai atenţi cu dimineţile ei.
Cel care se scoală în grabă din pat și fuge la treburile sale,
fără să-și ia timp să se roage, este tot așa de nebun ca și când nu
s-ar îmbrăca deloc sau nu și-ar spăla faţa și este tot așa de neînţelept
ca și când s-ar arunca în luptă fără arme sau armură. Ar trebui
să ne scăldăm în râul comuniunii cu Dumnezeu, care curge liniștit,
mai înainte ca arșiţa pustiei și povara zilei să înceapă să ne apese.”
PÂINEA CUVÂNTULUI SCRIPTURII

Hrana spirituală este tot așa de importantă ca și hrana fizică.
Dacă am întârziat și trebuie să plecăm la lucru, fiind puși în
situaţia de a alege între o farfurie cu cereale și rugăciunea
personală, mulţi pot simţi că timpul petrecut în liniște cu
Dumnezeu este bine folosit. Fibra din cereale, oricât de impor-
tantă ar fi pentru sănătate, nu ne va ocroti de păcat, atunci
când va veni ispita.
„Am apreciat cuvintele gurii Lui mai mult decât hrana nece-
sară mie” (Iov 23,12). „Când am primit cuvintele Tale, le-am
înghiţit” (Ier. 15,16). Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de
toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…”, ar trebui să ne referim mai
mult la pâinea spirituală, decât la pâinea coaptă în cuptor (Matei
6,11). Când Domnul Isus a fost ispitit în pustie, după patruzeci
de zile de post, El i-a spus diavolului: „Este scris: ’Omul nu trăiește
numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu’”
(Luca 4,4).
Noi nu putem depinde de alţii să ne hrănească spiritual.
Creștinii maturi trebuie să înveţe să-și coacă propria „pâine din
Cuvântul Scripturii”.
Dacă aţi vizitat vreodată Yellowstone National Park, probabil
că vi s-a dat la intrare o bucată de hârtie pe care era tipărită cu
litere mari avertizarea: „Nu hrăniţi urșii”. Dar de-abia aţi intrat
în inima parcului, că pretutindeni aţi văzut oameni hrănind urși.
Un turist l-a întrebat odată pe un îngrijitor: „De ce vă mai
obosiţi cu avertismentele și pancardele?” Îngrijitorul a răspuns:
„Turiștii nu înţeleg pe deplin implicaţiile situaţiei”. El i-a povestit
cum iarna, personalul trebuie să meargă de jur împrejurul
parcului, cu o mașină cu remorcă, să care trupurile moarte și
îngheţate ale urșilor care au murit de foame pentru că nu s-au
mai putut hrăni singuri. Ei s-au obișnuit atât de mult să
mănânce gogoși și dulciuri oferite de turiștii bine intenţionaţi,
încât și-au pierdut capacitatea de a vâna hrana pe care le-a
destinat-o Creatorul. Când parcul se închide pentru iarnă și

sunt lăsaţi să se hrănească singuri, urșii mor de foame.
PUTEREA HRANEI
Nu am nici o explicaţie logică, dar hrana spirituală se pare
că Îi dădea lui Isus nu numai tărie spirituală, ci și putere fizică.
Ioan 4,31.32 spune: „În timpul acela, ucenicii Îl rugau să mă-
nânce și ziceau: ’Învăţătorule mănâncă!’ Dar El le-a zis: ’Eu am
de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoașteţi’”. Ilie a primit
o putere fizică supranaturală, mâncând din pâinea cerului, pe
care a pregătit-o un înger. „Îngerul Domnului a venit a doua
oară, l-a atins și i-a zis: ’Scoală-te, mănâncă, fiindcă drumul pe
care îl ai de făcut este prea lung pentru tine.’ El s-a sculat, a
mâncat și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea
aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopţi, până la
muntele lui Dumnezeu, Horeb” (1 Regi 19,7.8).
Dacă te vei trezi ceva mai devreme pentru a avea mai mult
timp pentru rugăciune și comuniune cu Dumnezeu, vei
constata că ai sporit în energie, putere fizică și mintală în tot
timpul zilei. Pentru a rezista ispitelor zilnice care ne asaltează,
avem nevoie de aceeași armă secretă pe care a folosit-o Isus. Ea
este descrisă în Efeseni 6,17: „Luaţi și coiful mântuirii și sabia
Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu”.
ISUS ÎN MINE
O mamă și fiica ei de trei ani călătoreau într-o mașină când,
deodată, fetiţa a pus capul pe pieptul mamei și a început să
asculte.
– Ce faci? o întrebă mama.
– Îl ascult pe Isus în inima ta, a fost răspunsul.
– Și ce auzi?
Copilul nevinovat s-a uitat în ochii mamei cu o privire dezo-
rientată și a spus:
– Se aude de parcă El ar face cafea!

Creștini fiind, nu numai că avem făgăduinţa că Isus va fi cu
noi până la sfârșit (Matei 28,20), dar, de asemenea, El dorește
să locuiască în noi. Cum ne implicăm noi în realizarea acestei
făgăduinţe? „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcă-
tuiesc împotriva Ta!” (Ps.119,11). Având în vedere că Isus este
Cuvântul, nu ar fi greșit să spunem că Isus Hristos este arma
secretă. Atunci când petrecem mai mult timp cu Isus în rugă-
ciune și studiul Bibliei, Îl vom cunoaște mai bine și Îl vom iubi
mai mult. El va fi prezent în gândurile și inima noastră. Așa
cum ni se pare normal să vorbim despre aceia pe care îi iubim, tot
așa, ni se va părea normal să vorbim altora despre Domnul
nostru Isus Hristos. După cum mușchii se întăresc prin exerciţiu,
tot astfel, când spunem altora despre Isus, propria credinţă va
deveni mai puternică.
Mai multă iubire, mai multă mărturie, mai multă supunere,
mai multă energie vor face să fie mai puţină descurajare și mai
puţină disperare. Toate acestea constituie o reacţie în lanţ ca
urmare a folosirii armei secrete de devoţiune personală.
Toţi avem nevoie disperată ca Isus să locuiască în inima
noastră. Cum Îl putem aduce acolo? Deoarece un alt nume
pentru Isus Hristos este Cuvântul, prin studierea Cuvântului
noi Îl invităm direct pe Isus în inima noastră, în mintea și viaţa
noastră. „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1,27).
NECUNOAȘTEREA BIBLIEI
Singurul și cel mai important lucru pe care îl putem face pen-
tru a avea experienţa unei reînviorări personale și organizate
în viaţa noastră este acela de a asculta și a studia Cuvântul lui
Dumnezeu. Dar, în ultimii ani, am fost alarmat din ce în ce mai
mult de înspăimântătoarea ignoranţă și necunoaștere a Sfintelor
Scripturi, pe care am observat-o în comunităţile și școlile creștine
pe care le-am vizitat.
Cele ce urmează sunt răspunsurile tragicomice date de elevi,

cu referire la unele întrebări biblice de bază:
1. Soţia lui Lot a fost un stâlp de sare ziua și o minge de foc
noaptea.
2. Moise s-a urcat pe vârful muntelui Cyanide pentru a primi
Cele Zece Porunci.
3. Porunca a șaptea este: „Să nu admiţi adulterul”.
4. Iosua i-a condus pe evrei în lupta de la Geritol.
5. Domnul Isus S-a născut pentru că Maria a avut o imaculată
contracepţie.
6. Oamenii care Îl urmau pe Isus au fost numiţi cei doispre-
zece apostoli.
7. Epistolele erau soţiile apostolilor.
8. Unul dintre „oposumi” a fost sfântul Matei (Oposum, de
la opassom, un nume dat mai multor marsupiale din America.
Nume indigen american – n.tr.).
9. David s-a luptat cu Frankinsteinii – o rasă de oameni care
au trăit în timpurile biblice.
10. Un creștin trebuie să aibă o singură nevastă. Aceasta se numește
sfânta monotonie.
Din nefericire, aceste răspunsuri tragicomice din partea copiilor
reflectă o serioasă și lăuntrică foame spirituală printre adulţi.
LEGI SPIRITUALE ȘI FIZICE

La începutul experienţei mele creștine am întâlnit un om
care a imprimat ferm în mintea mea acest adevăr. Într-o zi, pe
când mergeam pe stradă, am auzit tricicleta sa scârţâind în
spatele meu. Fratele Harold era o legendă vie printre tinerii din
Palm Springs, California, fiind un evreu creștin de 70 de ani,
care știa cum să pună în practică ceea ce credea. Ziua fratelui
Harold începea la ora patru dimineaţa, cu două ore de studiere
a Bibliei și cu rugăciune, urmate de câteva ore în care mergea
pe străzi împărţind broșuri. După aceea, mergea la spital, unde
slujea ca pastor sau capelan voluntar. Vizita pacienţii și le

împărtășea un text sau două din Sfânta Scriptură – toate din
memorie. Nu voi uita niciodată cum vocea îi tremura de bucurie
și cum faţa îi strălucea ori de câte ori cita din Biblie.
Eu eram un nou convertit, aveam în jur de 17 ani, și mă lup-
tam să separ fosta mea filozofie hippy – filozofie orientală – de
adevărurile Bibliei. În realitate, simţeam – în ceea ce privește
calitatea mea de creștin – un oarecare eșec.
Fratele Harold m-a întâmpinat în acea dimineaţă cu:
– Ce zi minunată ne-a dat Dumnezeu astăzi.
(Fratele Harold era întotdeauna „în al nouălea cer”).
– Da, plăcută zi, am răspuns eu.
El și-a dat seama că ceva lipsea din vocea mea, așa că m-a
întrebat cu o sclipire în ochi:
– Cât de mult poţi să-ţi ţii respiraţia, Doug?
Ce întrebare curioasă! Dar mi-am amintit că în școală obiș-
nuiam să-mi ţin respiraţia, așteptând să sune clopoţelul. Deve-
nisem destul de bun la acest joc.
Am râs și i-am răspuns:
– Dacă mai întâi respir adânc, pot să-mi ţin respiraţia timp
de patru minute.
– Atunci, fiule, să nu mergi mai mult de patru minute fără să
te rogi, spuse el cu înţeles. „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni
5,17), și vocea lui a tremurat de un profund respect pentru Sfânta
Scriptură.
– De câte ori mănânci? m-a întrebat el în continuare.
Acum am înţeles unde bătea.
– Cam de două, trei ori pe zi, am răspuns eu încet.
– Bine, înseamnă că de atâtea ori ar trebui să studiezi și să
meditezi la Cuvântul lui Dumnezeu.
S-a oprit pentru un moment, apoi a continuat:
– Doug, ce s-ar întâmpla cu corpul tău dacă nu te-ai mișca
niciodată?
– Bănuiesc că voi deveni slab și ofilit.

– Este exact ce se întâmplă credinţei tale dacă nu o exersezi,
a spus el.
În timp ce pedala la tricicleta sa, mergând mai departe, mi-a
strigat peste umăr:
– Aceleași legi pe care le aplici corpului trebuie aplicate și la
sănătatea spirituală.
Am știut că fratele Harold a pus degetul pe cea mai mare
nevoie a mea. Eu neglijam să stau, așa cum stătea Maria, la pi-
cioarele lui Isus și să ascult Cuvântul. Cuvântul lui Dumnezeu
este pâinea care ne hrănește, sabia cu care ne apărăm și cucerim
și lumina care ne călăuzește spre biruinţă.
LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN SACRIFICIU
CAPITOLUL
OSPÃÞUL LUI SIMON
PATRU
D
upă ce a plecat din casa Martei, Maria s-a grăbit să
parcurgă cei aproximativ trei kilometri și jumătate
până la Ierusalim, pe o stradă unde se aflau cele mai
bune magazine. Era atât de preocupată să găsească darul per-
fect pentru Isus, încât târziu și-a dat seama că era pentru prima
dată când se întorcea în orașul sfânt din acea zi extraordinară,
când Isus a salvat-o de la uciderea cu pietre.
Tocmai când se gândea la toate acestea, ea l-a văzut pe unul
dintre foștii ei clienţi – un om al legii. Acesta mergea agale, pe
strada cea îngustă, în aceeași direcţie cu ea. Bărbatul, asemenea
unui animal tras cu un belciug de nas, își urma soţia, care făcea
cumpărături fără să se grăbească. Pe moment, Maria a fost
cuprinsă de panică, pe măsură ce amintirile din trecutul ei josnic
i-au inundat mintea. Dar, înainte ca ea să poată intra într-unul
din magazine, omul legii a privit direct la ea, fără nici cel mai
mic indiciu cum că ar recunoaște-o, deoarece Maria nu mai
purta podoabele colorate și seducătoare ale unei prostituate.
Era totuși ceva mai mult. Maria era alta și în lăuntrul ei. Prietenii
și familia comentau că, de când a devenit un discipol al lui Isus,
ea strălucea de o lumină lăuntrică.
Copleșită de o nouă apreciere pentru Isus și pentru tot ceea
ce El a făcut pentru ea, Maria și-a concentrat atenţia să găsească
OSPÃÞUL LUI SIMON 81
un dar vrednic de Învăţătorul. Dacă era cazul, ea era dispusă

să-și golească de tot punga pentru a-l plăti. Banii pe care îi
avea, agonisiţi din vechea ei viaţă, cum și din vânzarea casei ce
o avusese în Magdala, făceau în total o sumă substanţială care,
însă, era o amintire continuă a câștigului de pe urma păcatului.
Maria s-a hotărât să cheltuiască în ziua aceea, dacă era necesar,
toată suma, pentru a cumpăra un dar nobil, ca o jertfă de
mulţumire pentru Domnul.
În timp ce examina un raft plin cu stofe fine de purpură,
fosta prostituată a simţit deodată mirosul unui parfum puternic
și rar, parfum ce umplea aerul și îi mângâia cu blândeţe nările.
Mirosul venea de la o drogherie de peste drumul îngust, pavat
cu pietre. Ea a lăsat la o parte stofa regală de purpură și s-a
îndreptat spre locul unde ultimele picături ale esenţei înmires-
mate erau turnate dintr-un recipient, în care aromele fuseseră
amestecate, într-un vas de alabastru frumos ornamentat. Aroma
rară și plăcută a atras la ușa prăvăliei și alţi cumpărători, cum
și pelerini ce veniseră pentru sărbătoarea Paștelui, asemenea
albinelor asupra unei flori pline de nectar.
– Ce parfum incredibil este acesta? întrebă una dintre cliente,
cu un ton de teamă și respect în glas.
– Acesta, scumpa mea, și patronul magazinului a ridicat sus
vasul scump ca să-l vadă cu toţii, este amestecul meu special
de nard și rășină mirositoare. Am pregătit formula parfumului
după cea descrisă în Cântarea Cântărilor lui Solomon.
El începu să vorbească în faţa mulţimii de cumpărători adu-
naţi la ușa prăvăliei.
– Numai o dată pe an caravana din Seba îmi aduce suficient
de mult material pentru a umple o sticlă. De fapt, și făcu o
pauză pentru ca mulţimea să se aplece ca să audă mesajul lui
secret, flaconul meu cu nard de anul trecut l-a cumpărat Pilat
și l-a trimis în dar Cezarului. Dar amestecul aromelor din acest
an, și omul a făcut din nou o pauză, ţinând sus vasul frumos
gravat, este cel mai bun din câte am realizat.
„O-huri” și „a-huri” s-au auzit prin mulţimea ce creștea din
ce în ce mai mult la număr. Simţind că era împinsă parcă de
îngeri, Maria și-a făcut drum mai în faţă și a întrebat:
– Cât costă acest parfum?
Omul s-a uitat la tânăra femeie cu ţinută zveltă, îmbrăcată
în haine obișnuite și spuse în zeflemea:
– Tânără doamnă, ca să poţi cumpăra un dar ca acesta, este
necesar salariul pe un an de zile!
Maria ridică în sus punga cu bani ca el s-o vadă și întrebă
din nou:
– Cât costă?
Ochii specialistului în parfumuri s-au făcut mici și lacomi la
vederea pungii de piele umflată, gata să plesnească. Expresia
feţei sale deveni mai serioasă. După un moment de gândire, el
anunţă:
– 350 de dinari.
Mulţimii i se tăie respiraţia la auzul preţului exorbitant cerut
pentru parfum.
Maria a oftat, apoi a zâmbit amuzată – era obișnuită să se
tocmească cu oamenii lacomi.
– Am 300 de dinari. Poţi să faci vânzarea imediat.
Comerciantul a rămas uluit că o femeie de condiţia ei poartă
cu ea atât de mulţi bani, dar a ţinut la preţ.
– Îmi pare rău, scumpă doamnă, a spus el, dar nu fac decât o
singură dată pe an un astfel de parfum și…!
Maria însă n-a dorit să audă explicaţia lui.
– Este un dar pentru Isus din Nazaret.
Omul a făcut un pas înapoi și a studiat bine faţa Mariei timp
de un minut. Mulţimea s-a apropiat și mai mult ca să audă
răspunsul lui.
– Ai spus Isus din Nazaret?
Maria a aprobat dând din cap, iar un om din mulţime a iz-

bucnit:
– Mulţi spun că El este fiul lui David și va domni ca noul
nostru rege.
Mulţimea a aplaudat aprobator. De teamă ca nu cumva
creatorul parfumului să-și schimbe hotărârea, Maria a vărsat
imediat conţinutul pungii sale pe tejghea și, înainte ca el să
termine de numărat banii, ea a deschis vasul frumos, sigilat de
curând, și-a închis ochii și a inhalat parfumul persistent.
– Mulţumesc, a rostit ea în timp ce mulţimea cumpărătorilor
s-a dat la o parte, făcându-i loc. Fie ca Domnul să te binecuvân-
teze, a adăugat ea peste umăr.
– Șalom, a răspuns negustorul.
Maria s-a grăbit spre casă, ţinând atent noua sa achiziţie cu
amândouă mâinile. Când a sosit la casa Martei și a lui Lazăr din
Betania, fraţii plecaseră deja la casa unchiului Simon. Schimbân-
du-se repede și îmbrăcând o rochie curată, ea a așezat vasul de
alabastru într-o geantă și a pornit spre ușă. S-a oprit gânditoare
pe prag, apoi s-a întors în camera ei ca să ia și celelalte lucruri
de valoare pe care le avea. Curând, picioarele îi alergau spre casa
lui Simon, pe străzile pavate cu pietre.
Ceasul pentru mult vestitul ospăţ sosise. Satul întreg zumzăia
de freamăt. În toată după-amiaza aceea trecători curioși zăbo-
viseră pe lângă intrarea în curtea casei unchiului Simon, sperând
să poată arunca o privire asupra Omului care a putut învia morţii
și vindeca leproșii.
Din cauza publicităţii pe seama ospăţului ce urma să aibă
loc, Isus a ales să se retragă în Grădina Ghetsemani, pentru a
petrece un timp liniștit cu ucenicii Săi. O atmosferă solemnă Îl
înconjura pe Isus în timpul ultimelor zile. Era nerăbdător să fo-
losească fiecare ocazie pentru a fi singur cu cei doisprezece ucenici
ai Săi, pentru a-i instrui în cele privitoare la Împărăţia Sa.
Chiar și ucenicii aveau simţământul că ceva monumental

avea să aibă loc. În taină, ei sperau că Isus era pe punctul de a
acţiona și de a-Și folosi puterile supranaturale pentru a răsturna
Imperiul Roman ca să Se urce pe tronul lui David. Ce altă perioadă
putea fi mai bună pentru stabilirea noii Sale Împărăţii decât
săptămâna Paștelui, atunci când, gândeau ei, zeci de mii de cre-
dincioși pelerini iudei se vor afla în Ierusalim pentru a intra în
rândurile noii armate?
Subiectul guvernării pământești a Domnului Hristos a dat
naștere întotdeauna la discuţii cu privire la cine va avea poziţiile
cele mai înalte în noul guvern. Singurul lucru asupra căruia au
putut totdeauna cădea de acord era acela că Iuda trebuia să fie
trezorierul noului cabinet.
Iuda avea mai multă educaţie formală decât ceilalţi ucenici
și era astfel foarte respectat de colegii săi. El fusese un scrib
care, după ce a fost martor la una dintre minunile de vindecare
făcute de Domnul Hristos, s-a apropiat de Domnul și I-a spus:
„Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge”.
Ei au fost cu totul surprinși atunci când Isus, ca și când l-ar
fi avertizat că nădejdea sa pentru cele lumești era deșartă, a
spus: „Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul
omului n-are unde-Și odihni capul” (Luca 9,58). În ciuda răs-
punsului criptic, ambiţia l-a făcut pe Iuda să-L urmeze pe Mân-
tuitorul. Om inteligent, Iuda și-a pus ca ţintă să se infiltreze,
astfel încât să fie aproape de Domnul până când avea să fie
considerat unul dintre ucenicii Săi. La puţin timp după ce fostul
scrib s-a alăturat grupei, ceilalţi unsprezece au și fost de acord
că el trebuia să aibă grijă de puţinii bani ce-i aveau în pungă.
Iuda o făcea pe Maria să se simtă stânjenită. Dacă nu la
altceva, fosta prostituată se pricepea, cel puţin, să-i citească
după faţă pe oamenii înșelători. Ea a sesizat ceva nesincer în
comportamentul lui. Iuda și-a dat seama că ea putea să-l demaște
și de aceea n-a fost niciodată prea amabil cu Maria.
Dintre toţi ucenicii lui Isus, Matei era cel mai sensibil și mai
înţelegător cu Maria. El însuși un fost vameș, Matei știa ce
înseamnă să fii considerat un paria al societăţii, putând să se
alăture Mariei în aprecierile faţă de mila lui Isus.
Când Maria a sosit la ospăţ, Marta tocmai le arăta oaspeţilor
din curtea lui Simon care erau locurile lor la masă. Maria și-a
dat seama cu ușurinţă că Iuda se simţea insultat pentru faptul
că Isus, Lazăr și Simon erau în capul mesei, în vreme ce el fusese
așezat undeva mai la urmă, cu unii oaspeţi mai puţin însemnaţi.
Chiar Ioan, cel mai tânăr din grup, era mai aproape de capul
mesei. Maria și-a dat seama că Iuda încerca, fără succes, să-și
ascundă mândria rănită. Cu toate acestea, n-a trecut prea mult
timp până să se vadă că era indignat și îngândurat.
Apoi, Isus, observând cum Iuda și unii oaspeţi se uitau după
cele mai bune locuri la masă, a rostit o mică predică moraliza-
toare:
– „Când ești poftit la cineva la nuntă, să nu te așezi la masă
în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul
mai cu vază decât tine, și cel ce te-a poftit și pe tine și pe el, să
vină să-ţi zică: ’Dă locul tău omului acestuia’. Atunci, cu rușine,
va trebui să iei locul de pe urmă. Ci, când ești poftit, du-te și
așază-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca, atunci când va
veni cel ce te-a poftit, să-ţi zică: ’Prietene, mută-te mai sus’.
Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la
masă împreună cu tine. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; și
cine se smerește, va fi înălţat” (Luca 14,8-11).
Chiar dacă Isus a rostit această subtilă mustrare într-o formă
generală, Iuda s-a înroșit la faţă, arătând că a simţit înţepătura.
Credea că el fusese ţinta, așa că s-a înfuriat și mai tare.
Între timp, Maria aștepta nerăbdătoare un moment să fie
singură cu Isus, ca astfel să-I dea darul său. Și-a dat seama că
dacă avea să-I prezinte darul înainte ca vrăjmașii să-L aresteze,
atunci trebuia să acţioneze repede. Totuși, Maria știa că a oferi
darul în public cu ocazia acestui eveniment ar putea da naștere

unui spectacol care să fie în mod categoric înţeles greșit. În
timp ce Maria se gândea ce și cum să facă, Isus a început să le
prezinte o altă lecţie.
De data aceasta, El Și-a îndreptat atenţia spre Simon:
– „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii
tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii tăi
bogaţi, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine, și să
iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă,
cheamă pe săraci, pe șchiopi, pe schilozi, pe orbi. Și va fi ferice
de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va
răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (vers. 12-14).
Când unul dintre cărturarii care stăteau la masă cu El a auzit
aceste lucruri, a spus cu un aer pios:
– „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu’”
(vers. 15)
Atunci Isus i-a zis:
– „Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulţi. La ceasul
cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: ’Veniţi, căci
iată că toate sunt gata’. Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au
început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: ’Am cumpărat
un ogor, și trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi’. Un
altul a zis: ’Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i
încerc iartă-mă, te rog’. Unul a zis: ’Tocmai acum m-am însurat
și de aceea nu pot veni’. Când s-a întors, robul a spus stăpânului
său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat, și a zis ro-
bului său: ’Du-te de grab în pieţele și uliţele cetăţii, și adu aici
pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi’. La urmă, robul a zis: ’Stăpâne,
s-a făcut cum ai poruncit și tot mai este loc’. Și stăpânul a zis
robului: ’Ieșiţi la drumuri și la garduri, și pe cei ce-i vei găsi
silește-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun că nici
unul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea’” (Luca 14,16-24).
După această parabolă a urmat o liniște stânjenitoare, ca și
când Isus ar fi demascat atitudinea multora dintre oaspeţi. Dar
această ultimă povestire a făcut-o pe Maria să fie conștientă că

trebuie să se grăbească. Dacă nu va acţiona acum, ocazia de a-și
arăta iubirea pentru Isus nu va mai veni niciodată. Inima ei
plină de curaj cântărea situaţia; palmele îi transpirau.
Simon n-a făcut economie cu ocazia acestui eveniment. El a
servit tot ce era mai bun. Oaspeţii stătau într-o poziţie culcată,
sprijinindu-se pe pernele puse pentru asemenea ocazii, având
picioarele întinse, mai departe de masă. Ei stăteau în așa fel încât
servitorul să le poată spăla picioarele înainte ca masa să fie servită.
Marta dirija un continuu șir de slujitori care aduceau delicioase
sortimente de mâncare pe tăvi de argint. Maria a șoptit surorii
sale, Marta:
– De ce unchiul Simon n-a spălat mai întâi picioarele
oaspeţilor?
Neatentă, Marta i-a spus Mariei:
– Unde ai fost? Nici nu m-ai ajutat să pregătesc cele necesare
pentru acest eveniment, și acum îmi spui de un lucru pe care
l-am uitat.
Marta și-a rotit ochii, uitându-se spre tavan, apoi a adăugat:
– Simon a uitat să facă rost de lighene și prosoape. Ce mai
puteam face?
În ciuda gafei sociale a lui Simon, toţi păreau să se bucure de
mâncarea foarte bună și de conversaţia animată.
– Aș fi avut, cu siguranţă, nevoie de ajutorul tău în această
după-amiază, repetă sora mai în vârstă.
Observând un slujitor care aducea o tavă cu un chec de orz
învelit în frunze de viţă-de-vie, dar care era mai puţin copt,
Marta s-a dus repede să-l oprească să nu servească la masă
această hrană necoaptă bine. Maria s-a uitat la sora ei cum îl
trimite pe slujitor înapoi la bucătărie.
Pentru că toţi ochii erau îndreptaţi spre Isus în timp ce vorbea,
nimeni n-a băgat de seamă când Maria a intrat liniștită în camera
de ospăţ și a îngenuncheat în tăcere lângă picioarele Domnului.
De teamă, aproape că nu mai respira, dar acum, îngenunchind

la picioarele Lui, o pace familiară s-a așternut peste ea. Avea
simţământul că este în siguranţă sub aripile veșnice ale Celui
Atotputernic. S-a rugat în tăcere ca Isus să accepte dovada iubirii
ei. Orice alt gând nu mai avea nici un rost pentru ea.
Apoi, cu o delicateţe plină de iubire, ea a rupt sigiliul vasului
de alabastru și a vărsat cu dărnicie uleiul preţios de nard pe
picioarele lui Isus. El nici măcar nu a tresărit, ci doar S-a oprit
din vorbire, a zâmbit în semn de recunoștinţă faţă de Maria,
arătându-i că era receptiv la gestul ei de slujire și sacrificiu.
Apoi, a continuat să vorbească.
Cum uleiul parfumat curgea pe picioarele lui Isus, o picătură
a căzut pe ceramica podelei. Dându-și seama că, din grabă, a
uitat să aducă un șervet sau un prosop ca să întindă uleiul uni-
form, fără a se mai gândi, Maria și-a scos șalul cu care își acoperea
capul și și-a despletit părul lung și foarte bogat. Ea a început
să-I șteargă picioarele lui Isus, întinzând uleiul cu părul.
Lacrimi de mulţumire și iubire îi curgeau din belșug pe obraji,
căzând pe picioarele lui Isus și amestecându-se cu uleiul de nard.
Când a văzut lacrimile strălucind pe picioarele lui Isus, Maria
și-a adus aminte de cealaltă comoară preţioasă. Scoţând flaconul
de sticlă dintr-un buzunar, a înlăturat capacul de ceară și a
început să spele picioarele lui Isus cu lacrimile ei și să le usuce
cu părul ei. Maria era așa de absorbită de bucuria de a-I sluji lui
Isus, încât nu a luat în seamă reacţia oaspeţilor din jurul mesei.
De îndată ce a spart vasul de alabastru, camera s-a umplut de
parfumul acestui nard scump și exotic. Conversaţia din cameră
s-a redus la un murmur agitat. Până și slujitorii au îngheţat,
neștiind ce ar trebui să facă într-o astfel de situaţie.
Maria simţea acum privirea fixă a tuturor celor prezenţi.
Temându-se ca nu cumva cineva să-i interzică să-și ducă până
la sfârșit misiunea, ea s-a ridicat hotărâtă și a turnat pe capul
lui Isus uleiul care a mai rămas, în mijlocul exclamaţiilor de uimire.
Actul ei, deși nepremeditat, era tradiţionalul simbol printre iudei

pentru numirea și ungerea unui nou rege sau preot.
Iuda, prefăcându-se indignat, a protestat în surdină, dar
destul de tare ca să audă cei din jur.
– „’Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul acesta s-ar fi putut
vinde cu mai mult de trei sute de dinari’. Și le era foarte necaz
pe femeia aceea” (Marcu 14,4.5), după care, ca un gând care să
acopere planul său lacom, a adăugat: „Ar fi trebuit să se dea
mai bine săracilor”.
Unii dintre ceilalţi oameni au dat aprobator din cap. Ceea
ce tovarășii lui Iuda nu știau era faptul că inima sa egoistă a
fost aspru mustrată de generozitatea Mariei.
Isus i-a auzit pe credincioșii Săi ucenici făcându-se ecoul mur-
murării lui Iuda. Cu o tristă compătimire, El le-a spus:
– „De ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă
de Mine. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi și le puteţi face bine
oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Dacă a turnat
acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea
pregătirii Mele pentru îngropare” (Marcu 14,6-8).
Această clară aprobare din partea lui Isus a produs o bucurie
până la extaz în inima Mariei. Tot ce-și dorea era să știe că
gestul ei era acceptat de Isus. Plângând, a căzut din nou în
genunchi și a început iarăși să-I sărute picioarele.
Iuda s-a făcut roșu de indignare. Era și așa destul de rău că
fusese pus să stea în coada mesei, acum Isus l-a mai și mustrat,
și încă în public, în faţa tovarășilor săi. Dacă Isus nu aprecia
înţelepciunea și talentele sale, atunci el, Iuda, știa pe cineva
care va face lucrul acesta. De la ospăţ, el s-a dus direct la
preoţi, pentru a-L vinde pe Mântuitorul lumii pentru... câţiva
arginţi.
Simon, pe de altă parte, nu a fost așa de mult ofensat de
darul Mariei, cât de cea care îl oferise. El cunoștea prea bine
trecutul murdar al Mariei și a fost șocat de faptul că Isus a lăsat
ca o femeie cu reputaţia ei să se atingă de El. Majoritatea

conducătorilor religioși nu permiteau nici măcar ca umbra unui
vameș sau a unei prostituate să-i atingă în public, de teama de
a nu pierde respectul oamenilor.
Simon a strâns din buze și s-a încruntat. „Omul acesta”, a
gândit Simon, „dacă ar fi un prooroc, ar ști cine și ce fel de
femeie este cea care se atinge de El; că este o păcătoasă” (Luca
7,39).
Domnul a rupt tăcerea stânjenitoare și a răspuns gândurilor
lui Simon:
– „Simone, am să-ţi spun ceva” (vers. 40).
– „Spune, Învăţătorule” (vers. 40).
– „Un cămătar avea doi datornici; Unul îi era dator cu cinci
sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă nu aveau cu ce plăti,
i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai
mult?” (vers. 41, 42)
– „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (vers. 43).
– „Drept ai judecat” (vers. 43).
Isus a privit la femeie, apoi la Simon.
– „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, și nu mi-ai
dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele
cu lacrimile ei, și Mi le-a șters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai
dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute
picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns
picioarele cu mir. De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe,
sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubește
puţin” (vers. 44-47).
În loc ca mânia lui să crească împotriva lui Isus, așa cum a
făcut Iuda, ochii lui Simon s-au umezit, plini de regret. El uitase
foarte repede cât de mult i se iertase atunci când Isus îl vindecase
de lepră. De îndată ce dovada vizibilă a leprei sale a dispărut, el
s-a întors la fel de repede la poziţia lui de neprihănit prin fapte
proprii, uitând că fusese un păcătos tot așa de mare ca și Maria.
Apoi, pentru a înlătura orice îndoială cu privire la scopul

principal al misiunii Sale, Isus S-a întors spre Maria și a spus:
– „Iertate îţi sunt păcatele!” (vers. 48)
Cuvintele lui Isus erau asemenea unei muzici cerești pentru
urechile ei. Maria s-a prosternat la picioarele Sale ca cea mai
nevrednică închinătoare, în timp ce ultimele picături ale vino-
văţiei și ale rușinii se evaporau din sufletul ei, în strălucirea
caldă a iertării Sale.
Deși uitată de privirile celorlalţi oaspeţi, ea le-a auzit clar
vocea înăbușită: „Cine este acesta de-i iartă chiar și păcatele?”
(vers. 49). Dar pentru Maria, faptul că gestul ei era primit de
Isus era tot ce conta. Ea era deja mulţumită, dar pentru a înde-
părta orice suspiciune care ar putea persista în mintea lor, cum
că ea ar putea fi acceptată printre ucenicii Săi, Isus a adăugat:
– „Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evan-
ghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia
aceasta, spre pomenirea ei” (Matei 26,13).
Apoi, Isus a pus cu delicateţe mâna pe capul ei, a binecu-
vântat-o și i-a zis:
– „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (Luca 7,50).
STUDIU
Ioan 12,1-3
„Cu șase zile înainte de Paște, Isus a venit în Betania, unde era
Lazăr, care fusese mort, și pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au
pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau
la masă cu El. Maria a luat un litru de mir de nard curat, de mare
preţ, a uns picioarele lui Isus, și I-a șters picioarele cu părul ei; și
s-a umplut casa de mirosul mirului.”
Marcu 14,3
„Pe când ședea Isus la masă, în Betania, în casa lui Simon
leprosul, a venit o femeie, care avea un vas de alabastru cu mir de
nard curat, foarte scump; și, după ce a spart vasul, a turnat mirul
pe capul lui Isus.”
CÂT DE MULT COSTĂ?
La picioarele lui Isus, Maria a fost, din multe puncte de
vedere, în cea mai înaltă poziţie de sacrificiu și slujire. Lucrul
acesta este evident din faptul că Isus a imortalizat fapta ei
declarând: „Oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în
toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, spre
amintirea ei” (Matei 26,13). De ce? Pentru că Maria a dat totul.
S-ar putea să vi se pară o idee radicală sau chiar înfricoșătoare,
dar a fi mântuit înseamnă a da totul. O supunere totală, un sa-
crificiu total. Acesta este și motivul pentru care Isus a lăudat-o
pe văduva care a pus în vistierie ultimii săi doi bănuţi – ea a dat
tot ce avea. „A văzut și pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi
bănuţi. Și a zis: ’Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a
aruncat mai mult decât toţi ceilalţi’” (Luca 21,2-4).
Mulţi nu ajung să trăiască niciodată experienţa păcii și
puterii depline a lui Dumnezeu, pentru că se predau doar
parţial. Domnul poate umple vasele noastre numai în măsura
în care noi le golim.
„Pentru că oricine va vrea să-și scape viaţa, o va pierde; dar
oricine își va pierde viaţa pentru Mine, o va câștiga” (Matei
16,25).
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă
într-o ţarină. Omul care o găsește, o ascunde; și, de bucuria ei,
se duce de vinde tot ce are, și cumpără ţarina aceea. Împărăţia
cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare
frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preţ, se duce
de vinde tot ce are, și-l cumpără” (Matei 13,44-46).
Când tânărul bogat L-a întrebat pe Isus ce trebuie să facă

pentru a avea viaţa veșnică, Isus i-a spus:
„’Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci,
și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, și urmează-Mă’. Când a
auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că
avea multe avuţii” (Matei 19,21.22).
Ce tragic! Acest tânăr, deși avea multe avuţii, simţea și multă
tristeţe. Milioane de oameni din lumea întreagă fac aceeași ale-
gere greșită, străduindu-se să găsească fericirea în materialism și
bani. De aceea Dumnezeu a rostit în continuare avertizarea:
„Adevărat vă spun că cu greu va intra un bogat în Împărăţia
cerurilor” (vers. 23).
Și din nou, El i-a avertizat: „Vedeţi și păziţi-vă de orice fel de
lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belșugul avuţiei lui”
(Luca 12,15). „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă
și-ar pierde sufletul?” (Matei 16,26)
Imediat după ce le-a umplut plasele până la refuz, fiind cea
mai bogată pescuire din întreaga lor viaţă, Isus le-a cerut lui
Petru, Andrei, Iacov și Ioan să lase totul și să-L urmeze. Și aceștia
L-au urmat. „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul, și au
mers după El” (Luca 5,11). „Atunci Petru a zis: ’Iată, că noi am
lăsat totul și Te-am urmat’” (Luca 18,28).
Ne cere oare Domnul să ne lichidăm toate bunurile, toată
averea și să-L urmăm? Nu, nu e nevoie de așa ceva. El ne cere
doar să punem totul pe altarul Său și să fim dispuși să facem
tot ce ne cere El. Isus ne cere toată inima noastră, după care, în
mod natural, va avea tot ceea ce ne aparţine.
RENUNŢAŢI LA TOT ȘI URMAŢI-L PE DUMNEZEU

Se spune că vânătorii de maimuţe din Africa de Nord au o
metodă înţeleaptă de a-și prinde prada. Un număr de tigve sunt
umplute cu nuci și legate bine de un copac. Fiecare tigvă are
câte o gaură destul de mare pentru ca maimuţa nebănuitoare
să poată să-și bage mâna prin ea. Când un animal flămând sau
curios descoperă această comoară, bagă mâna, ajunge la nuci și
ia un pumn plin. Dar gaura este prea mică pentru ca maimuţa
să-și poată scoate mâna cu pumnul plin de nuci și, deoarece n-are
destulă minte ca să deschidă mâna și să dea drumul la prada
înșelătoare, maimuţa este foarte ușor prinsă.
Iată o ilustraţie care îi reprezintă pe mulţi dintre creștini.
Cu capcanele lui iscusite, diavolul îi prinde în cursă; el face
apel la lăcomia lor înnăscută și la apetitul firesc, ducând la
pierderea lor spirituală. Atâta vreme cât ţin această momeală
lumească, ei nu pot să scape din cursa lui Satana. Dar el con-
tinuă să-i îndemne, spunând: „Ţineţi strâns, nu-i daţi drumul!”
Ascultând vocea ademenitoare a ispititorului, ei se străduiesc
zadarnic să scape, fără a se debarasa însă de cele lumești.
Dumnezeu nu poate intra până când nu te-ai debarasat mai
întâi de tot și de toţi. Da. Este adevărat – nici chiar oamenii nu
trebuie să aibă prioritate atunci când este vorba de relaţia cu
Dumnezeu. De aceea prima și cea mai mare poruncă este să-L
iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta; apoi, în al doilea rând,
să ne iubim aproapele ca pe noi înșine.
„Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine,
nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu sau pe fiică mai
mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).
Vestea cea bună este că oricine are credinţă în Dumnezeu și
lasă tot de dragul Domnului Hristos, va fi în mod îmbelșugat
recompensat în viaţa aceasta și în cea veșnică.
Isus a spus: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi
lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau nevastă, sau copii, sau holde,
pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu primească acum, în
veacul acesta, de o sută de ori mai mult; case, fraţi, surori,
mame, copii și holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor,
viaţa veșnică” (Marcu 10,29.30).
IUBIREA OFERĂ DIN ABUNDENŢĂ

Cunosc un om de afaceri al cărui fiu a fost condamnat la
închisoare pe viaţă, pentru crimă. Tatăl lui iubitor, convins că fiul
său era nevinovat, și-a amanetat casa, a vândut toate lucrurile de
patrimoniu, pentru a plăti taxele legale ca fiul său să fie rejudecat.
Chiar dacă fiul său a rămas condamnat, tatăl n-a regretat niciodată
sacrificiul făcut. De ce a făcut el lucrul acesta? Pentru că iubirea
dă totul până la sacrificiu. Cunoașteţi textul: „Căci atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, că a dat…!” Dumnezeu Tatăl a dat totul
atunci când L-a trimis pe unicul și iubitul Său Fiu.
Când Naaman, sirianul, a fost vindecat de lepră, prima reacţie
a fost aceea de a da ceva profetului Elisei, nu ca să plătească
pentru vindecare, ci dintr-o profundă recunoștinţă (2 Regi 5).
Darul său generos era proporţional cu marea sa mulţumire.
După ce Zacheu a fost iertat de Domnul Hristos, reacţia sa a
fost aceea de a da din abundenţă (Luca 19,1-10).
Maria, de asemenea, s-a simţit îndemnată să dea Mântuito-
rului din prea plinul mulţumirii ei, pentru că a apreciat cât de
mult fusese iertată. „De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe,
sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubește
puţin” (Luca 7,47). Este, de asemenea, un lucru cert a spune că
acela care e conștient de cât de mult a fost iertat, va iubi mult. De
aceea Maria a oferit cu generozitate, slujindu-I lui Isus.
„Și mai erau și niște femei, care fuseseră tămăduite de duhuri
rele și de boli. Maria, zisă Magdalena, din care ieșiseră șapte
draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, și
multe altele, care-L ajutau cu ce aveau” (Luca 8,2.3).
Aproape de sfârșitul vieţii pământești a lui Isus, Maria I-a
oferit totul, în acel moment de criză, când a cumpărat parfumul
din vasul de alabastru.
„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere
de rău, sau de silă, căci, pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”
(2 Cor. 9,7).
CEL UNS
Din vremurile de demult, preoţii și regii erau unși cu ulei într-un
cadru ceremonial, ca semn al numirii oficiale în slujbă și ca simbol
al Duhului lui Dumnezeu și al puterii revărsate asupra lor.
„Din undelemnul pentru ungere a turnat pe capul lui Aaron,
și l-a uns, ca să-I slujească” (Lev. 8,12). Un alt exemplu, este ungerea
căpitanului Iehu cu o sticluţă de untdelemn, de către unul dintre
profeţi, pentru a confirma numirea sa ca rege. „Să iei sticluţa
cu untdelemn, să-l torni pe capul lui, și să zici: ’Așa zice Domnul:
Te ung împărat al lui Israel!’” (2 Regi 9,3)
Aceasta arată importanţa extraordinară a gestului Mariei
de a-L unge pe Domnul chiar înainte de cruce, Isus fiind confir-
mat ca Împărat al nostru, ca Preot și Jertfă.
Cuvântul ebraic Mashach, sau Mesia, și cuvântul grecesc
Christos, înseamnă Cel Uns.
Spălarea picioarelor lui Isus cu lacrimile Mariei era un lucru
important pentru Isus, care a purtat suferinţele noastre și a
simţit durerile noastre. „Tu numeri pașii vieţii mele de pribeag;
pune-mi lacrimile în burduful Tău; nu sunt ele scrise în cartea
Ta?” (Ps. 56,8). Picioarele noastre au fost scăldate în lacrimile
Sale și capul Său a fost încoronat cu spinii păcatelor noastre.
De aceea profetul a spus:
„El suferinţele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a
luat asupra Lui” (Is. 53,4).
SLUJIREA UMILĂ
Un vizitator a văzut odată într-un spital o asistentă pansând
rănile unui pacient lepros și a zis:
– N-aș face așa ceva nici pentru un milion de dolari!
Dar asistenta i-a răspuns:
– Nici eu n-aș face. Dar o fac pentru Isus și o fac gratis.
Adevărata iubire este dispusă să slujească fără nici un fel de
recunoștinţă sau plată.
Cum definești sau înţelegi succesul? În lume, succesul este

adesea definit în funcţie de ce fel de mașină conduce o persoană,
ce fel de haine poartă sau ce fel de casă are o familie. La Domnul
contează nu ce fel de mașină conduce o persoană, ci ce fel de
persoană conduce o mașină. La El, problema este ce fel de femeie
poartă hainele și ce fel de familie locuiește în casă. Oamenii privesc
la înfăţișarea exterioară, în timp ce Domnul privește la inimă. La
Dumnezeu, succesul este definit nu în funcţie de cât de mult ai, ci
de cât de mult dai. Oamenii se tem de tine sau te iubesc? În lume,
măreţia este măsurată prin câţi oameni lucrează pentru tine, dar
Dumnezeu Se uită să vadă pe cât de mulţi îi servești tu.
Napoleon Bonaparte a spus: „Alexandru, Cezar, Carol cel
Mare și eu însumi am întemeiat imperii; dar ce a stat la baza cre-
aţiei geniilor noastre? Forţa. Numai Isus Hristos Și-a fundamen-
tat Împărăţia pe iubire, și în prezent milioane de oameni sunt
gata să moară pentru El.”
Biblia ne învaţă că părul unei femei este slava ei (1 Cor. 11,15).
Gestul Mariei de a-I șterge picioarele lui Isus cu părul ei a fost
unul de totală și umilă slujire, supunere, închinare și predare.
„Dar iată că le-a întâmpinat Isus și le-a zis: ’Bucuraţi-vă!’ Ele s-au
apropiat să-I cuprindă picioarele, și I s-au închinat” (Matei 28,9).
F. B. Meyer a spus cândva: „Obișnuiam să cred că darurile
lui Dumnezeu erau acolo pe rafturi, unele peste altele, și cu
cât creștem mai înalţi în caracterul creștin, cu atât putem ajunge
mai ușor la ele. Dar, am descoperit că darurile lui Dumnezeu
sunt pe rafturi unele sub altele. Nu trebuie să crești mai înalt,
ci să te umilești cât mai mult; căci noi trebuie să ne plecăm mai
jos, tot mai jos, pentru a primi cele mai bune daruri ale Sale.”
IUDA
„Unul dintre ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, Fiul lui Simon,
care avea să-L vândă, a zis: ’De ce nu s-a vândut acest mir cu
trei sute de lei, și să se fi dat săracilor?’ Zicea lucrul acesta nu
pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ, și ca

unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea” (Ioan 12,4-6).
În Sfânta Scriptură sunt amintite două persoane care L-au
sărutat pe Isus. Iuda, care I-a sărutat faţa, apoi L-a vândut, și
Maria, care I-a sărutat picioarele, apoi… I-a slujit. Sacrificiul și
slujirea adevărată a Mariei au fost o mustrare dureroasă la adresa
egoismului lui Iuda.
Uneori, cei care, asemenea lui Iuda, privesc în jos la ceea ce
face păcătoasa Maria, adoptă astfel o tactică diversionistă, ca
nu cumva unii să se uite la propriile păcate (Ioan 12,7). Persoanele
care critică cel mai mult în biserică și care sunt gata să judece
sunt de obicei acelea care se luptă cu vinovăţia lor ascunsă.
Imediat după declaraţia pioasă cu privire la săraci, Iuda a plecat
și s-a lăsat înduplecat să-L vândă pe Mântuitorul pentru o sumă
ce reprezenta preţul unui sclav.
MANIFESTARE PUBLICĂ
Maria nu s-a rușinat să se expună în public, manifestându-și
iubirea pentru Isus. Dar multor creștini le este frică să-și
manifeste public iubirea lor pentru Isus, între vecini sau la locul
de muncă, de teama de a nu fi batjocoriţi pentru credinţa lor.
Am observat că mulţi, atunci când iau masa la un restaurant,
așteaptă până când consideră că nimeni nu privește la ei și apoi
își pleacă repede capul, timp de câteva secunde, pentru a-I
mulţumi în tăcere lui Dumnezeu pentru hrană. „Căci oricine
se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul
omului de el, când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinţilor
îngeri” (Luca 9,26).
Pentru că Maria nu s-a temut să-și demonstreze în public credin-
cioșia și supunerea faţă de Domnul Hristos, și El a fost binevoitor
și gata s-o apere în faţa celorlalţi. „De aceea, iată ce zice Domnul,
Dumnezeul lui Israel… Voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce
Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi” (1 Sam. 2,30).
De aceea Isus a spus despre Maria: „Lăsaţi-o în pace!” El a

fost foarte protector cu ea pentru că îi cunoștea inima. Să nu
uităm că Isus are în arborele genealogic al familiei de pe pă-
mânt câteva femei adultere și foste prostituate: Rahav, Tamar,
Bat-Șeba. De fapt, chiar reputaţia mamei Sale a fost mânjită,
datorită împrejurărilor concepţiei Sale neobișnuite. Să nu
uităm, de asemenea, că Maria este un simbol al Bisericii, așa
slabă și cu defecte cum poate părea. Isus este supărat și mâhnit
pe aceia care, asemenea lui Iuda, stau și acuză mireasa lui
Hristos.
Odată, pastorul prezbiterian Robert Falconer dădea mărturie
despre Domnul Hristos în mijlocul unor oameni nevoiași dintr-un
oraș străin. El le-a citit cum Maria Magdalena i-a spălat picioarele
lui Isus cu lacrimile ei și I le-a șters cu părul capului ei. În timp ce
citea, a auzit un oftat profund și puternic. Când și-a ridicat ochii,
a observat o tânără cu o ţinută zveltă și o faţă desfigurată de
vărsat. După ce el i-a spus câteva cuvinte de încurajare, ea a
întrebat:
– Va reveni vreodată Cel care a iertat-o pe această femeie?
Am auzit că va veni din nou. Va veni oare curând?
Falconer a asigurat-o că El Se va întoarce cândva, foarte
curând. După ce a suspinat din nou, fără să vrea, ea a spus:
– Domnule, n-ar putea să mai întârzie puţin? Căci părul
meu nu este destul de lung ca să-I pot șterge picioarele.
Doar când începem să vedem cât de mult a suferit și a plătit
Isus pentru păcatele noastre, suntem în adevăr convertiţi și numai
când renunţăm cu totul la fuga noastră egoistă după aprecierea
propriei persoane și la lăcomia după câștig, vom fi într-adevăr
fericiţi să-L slujim cu umilinţă și să-I dăm totul Aceluia care a
dat totul pentru noi.
LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN CONSACRARE
CAPITOLUL
LA CRUCE
CINCI
N
umai câteva zile trecuseră de la ospăţul memorabil din
casa lui Simon, iar acum Maria, Marta și Lazăr erau
împreună pentru o altă cină. Un îngrozitor simţământ
al unei iminente nenorociri atârna asupra grupului mic al
ucenicilor din Betania, în timp ce serveau masa cea simplă de
Paști, în acea joi seara. Maria era profund afectată de această
tăcere neplăcută. Într-un fel, Isus parcă Își luase adio atunci
când le-a spus că în anul acela va cina în orașul sfânt cu cei
doisprezece. Fiecare știa de numărul mereu crescând al vrăjma-
șilor din Ierusalim, care complotau să-I ia viaţa lui Isus. Numai
cu câteva zile mai devreme preoţii și cărturarii s-au înfuriat
atunci când o mare mulţime Îl striga pe Isus: „Fiu al lui David”,
spunând: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!
Osana în cerurile prea înalte!” (Matei 21,9)
Isus călătorise călare pe un măgar împrumutat care nu mai
fusese încălecat de altcineva, coborând astfel coasta Muntelui
Măslinilor, prin Poarta Frumoasă, la templu. Fiecare iudeu înţe-
legea importanţa profundă a acestui act. Domnul trăia împli-
nirea uneia din cunoscutele profeţii cu privire la venirea lui Mesia.
„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ieru-
salimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și
biruitor, smerit și călare pe un măgar; pe un mânz, pe mânzul
unei măgăriţe” (Zah. 9,9).
LA CRUCE 101
Maria era printre cei mai activi și mai zgomotoși participanţi

din mulţimea ce se bucura, strigând: „Binecuvântată este împă-
răţia tatălui nostru David, ce vine în numele Domnului! Osana
în cerurile preaînalte”. Oamenii își așterneau hainele pe drum,
fluturând ramuri de palmier – gesturi rezervate în mod clar unui
rege biruitor.
Când cărturarii și fariseii I-au cerut lui Isus să aducă la tăcere
mulţimea însufleţită, El i-a mustrat, spunând: „Dacă vor tăcea
ei, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Le-a răspuns ca și când ei
ar fi căutat să împiedice împlinirea profeţiei.
Preoţii templului și conducătorii farisei erau nu numai indig-
naţi, dar și invidioși pentru faptul că acest Tâmplar needucat
primea laude de la popor. Plini de o înţelepciune omenească,
acești oameni au văzut în Isus o serioasă ameninţare la adresa
autorităţii, a poziţiei lor și în mod special, o ameninţare la adresa
securităţii naţionale.
Oricât de mult ar fi deranjat-o această întrerupere pe Maria,
altceva s-a petrecut care a tulburat-o mult mai mult. În timp
ce cobora de pe Muntele Măslinilor spre Ierusalim, Isus a oprit
mulţimea plină de entuziasm și a început să privească la
frumoasa cetate a Ierusalimului ca și când ar fi fost în transă.
După o lungă tăcere, faţa I s-a desfigurat de chin sufletesc și a
plâns pentru cetate. Era o teribilă finalitate în glasul Său când
a rostit proorocia:
„Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura
cu șanţuri, te vor împresura, te vor strânge din toate părţile;
te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul
tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai
cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19,43.44).
În aceeași zi, El a intrat în templu și încă o dată i-a dat afară
pe schimbătorii de bani, le-a răsturnat mesele și i-a izgonit pe
aceia care cumpărau și vindeau în templu și pe vânzătorii de
animale de jertfă. Apoi, ca și când n-ar fi fost destul, El a avut o

discuţie cu saducheii, cărturarii, fariseii și cu oamenii legii.
Ei doreau să-L prindă în cursă cu propriile cuvinte sau cel
puţin să-L încurce și astfel să-L discrediteze înaintea oamenilor.
Dar planul lor rău a eșuat lamentabil. Cu înţelepciunea Sa su-
pranaturală, Isus a întors neașteptat lucrurile împotriva condu-
cătorilor, lăsându-i umiliţi înaintea mulţimii de închinători.
Apoi, Isus Și-a încheiat confruntarea, denunţându-i ca ipocriţi,
orbi, morminte văruite și pui de năpârci.
În timp ce se îndepărtau ca o vijelie, puși în dificultate și
rușinaţi de mustrările sarcastice, ochii lor aprinși reflectau
răzbunarea criminală stârnită în inimă. Nu era nici un dubiu –
conducătorii lacomi ar fi plătit orice preţ pentru a-L distruge.
Ieșind din templu, Isus S-a oprit pentru a arunca o privire
asupra frumosului edificiu și a zis: „Iată că vi se lasă casa pustie;
căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până
când veţi zice: ’Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Dom-
nului’” (Matei 23,38.39). Matei i-a spus Mariei că, mai târziu,
Isus a profetizat că în curând nici o piatră a Templului nu va
mai rămânea una peste alta. Fără îndoială, Isus știa că ceva rău
avea să se întâmple.
Târziu, în acea noapte, Maria, tulburată, a revizuit în minte
evenimentele săptămânii. Doar câteva ore mai târziu, gândurile
ei neliniștite au capitulat în faţa unui somn agitat.
În pacea acelei nopţi blânde de primăvară, liniștea cămi-nului
Martei din Betania a fost brusc întreruptă de o persistentă
bătaie în ușa din faţă.
– Cine e? a întrebat Lazăr. Ce dorești?
– Sunt Andrei! a venit răspunsul înăbușit.
Andrei era unul dintre cei mai buni, mai atenţi și mai grijulii
ucenici ai lui Isus. Maria l-a auzit pe fratele ei bâjbâind după
haină, în timp ce se îndrepta spre ușă. Din camera situată de
partea cealaltă a holului, Maria a putut-o vedea pe Marta
LA CRUCE 103
suflând într-un cărbune pentru a aprinde un pai cu care să

aprindă lampa. Deoarece teama i-a pătruns în oase, Maria a
sărit din pat și a început să se îmbrace.
Imediat, Lazăr a deschis larg ușa, l-a tras pe Andrei înăuntru,
apoi a încuiat și a baricadat ușa.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat el.
Dar Maria știa ce va spune, dinainte ca Andrei să rostească
vreun sunet.
– L-au prins pe Domnul! a gâfâit Andrei, încercând să se liniș-
tească.
– Cine L-a luat? năvăli Marta.
– Preoţii au venit cu gărzile templului și cu o mare mulţime și...
Andrei păli. Vocea i s-a frânt, șocat parcă de ceea ce povestea.
Iuda Iscarioteanul îi conducea.
– Iuda? întrebă Lazăr cu răsuflarea întretăiată, neputând
crede acest lucru.
Maria, care stătea în umbră, în spatele fratelui său, nu era
surprinsă.
– Unde L-au dus? insistă Marta.
– Nu sunt sigur, spuse Andrei. Eram derutaţi și înspăimân-
taţi. L-am văzut pe Petru, fratele meu, scoţând sabia și lovind cu
ea, dar Isus l-a oprit și n-a făcut nici un efort ca să scape.
Lazăr l-a dus pe Andrei, care era epuizat, la un pat ca să se
odihnească. Pentru un timp, Andrei și-a acoperit ochii cu mâna.
După o lungă pauză, el a privit lung și rugător în ochii lui Lazăr:
– Când le-a îngăduit să-L prindă și să-I lege mâinile, toţi am
fost uluiţi. Noi am crezut că Își va folosi puterea pentru a Se
elibera, ca mai înainte.
Rușinat, Andrei își plecă din nou capul.
– Când am văzut că nu face nimic, am intrat cu toţii în panică
și am fugit în diferite direcţii.
Marta, cu răsuflarea întretăiată ca și când n-ar mai fi putut
respira, spuse:
– O, Doamne, nu lăsa să-I facă vreun rău Unsului lui Israel!

Neașteptându-se la rugăciunea Martei, Andrei continuă:
– Cred că L-au dus la casa marelui preot.
Lazăr încuviinţă solemn din cap.
– Nu-L vor judeca mult, lăsând să-i scape un suspin adânc,
apoi îl vor duce la Pilat pentru a obţine condamnarea Sa la
moarte, dacă... nu cumva Îl vor ucide mai întâi.
Trebuie să-L găsesc. Trebuie să fac ceva. Maria s-a dus în grabă
în camera ei, s-a îmbrăcat, și-a strâns părul într-o basma și s-a
întors, găsindu-i pe fratele și pe sora ei, de asemenea, gata de
plecare.
Chiar când zorii unei noi dimineţi începeau să se întreacă
cu stelele, siluetele întunecate ale celor patru ucenici înspăi-
mântaţi puteau fi văzute slab în lumina întârziată a lunii,
grăbindu-se pe dealul ce ducea spre orașul sfânt. Betania era
situată pe versantul estic al Muntelui Măslinilor, cam la vreo
trei kilometri și ceva de Ierusalim. În timp ce se aflau pe creasta
muntelui, privind vechea cetate, Lazăr a remarcat că era ceva
neobișnuit să vezi atât de multe lumini aprinse în Ierusalim la
o oră așa matinală. Într-adevăr, ceva neobișnuit se întâmpla.
– Cum Îl vom găsi? întrebă Maria.
Andrei a fost primul care a răspuns:
– Mai întâi, ar trebui să mergem la casa Mariei, mama lui
Ioan Marcu. Ori de câte ori eram în Ierusalim lăsam acolo mesaje,
în camera de sus.
Au coborât în grabă Muntele Măslinilor și au trecut prin Gră-
dina Ghetsemani. Andrei le-a arătat luminișul unde Îl văzuse
pentru ultima dată pe Isus, ca și când mai spera încă să-L gă-
sească acolo!
– Aici a fost unde...
Din spatele unei dumbrăvi de chiparoși au auzit un geamăt
puternic și jalnic, ca al unui animal rănit. La auzul acestui sunet,
Mariei i-a îngheţat sudoarea pe șira spinării.
LA CRUCE 105
Era Petru. Se întorsese în grădină ca să geamă și să ofteze,

manifestându-și astfel pocăinţa că s-a lepădat de Isus. Se aruncase
cu faţa la pământ chiar în același loc în care Isus, cu câteva ore
înainte, udase pământul cu sângele și lacrimile Sale, în timp ce
agoniza în rugăciune. Andrei a făcut câţiva pași înainte, a
îngenuncheat lângă fratele său mai mare și a pus cu milă mâna
pe umerii puternicului pescar. Copleșit de durere, tot trupul
lui Petru se zbătea în convulsii în timp ce plângea cu amar.
– Nu, se tânguia Petru, l-am trădat de trei ori.
Andrei a încercat să-l consoleze:
– Cu toţii am fost înspăimântaţi. Cu toţii am fugit.
– Nu înţelegi? Isus a privit la mine, suspină Petru. Ultima
dată când m-am blestemat că nu-L cunosc, El, din sala de
judecată, a privit direct la mine.
Petru și-a ridicat capul spre fratele său. Faţa îi era mânjită de
ţărână și lacrimi.
– Apoi, când am auzit cocoșul cântând, am văzut cum un
ostaș din gardă L-a lovit! Îţi aduci aminte ce mi-a spus? El a
încercat să mă avertizeze, dar eu am fost prea mândru ca să-L
ascult.
Lazăr l-a asigurat pe Petru:
– Când vom afla ce s-a întâmplat, vom trimite pe cineva
înapoi la tine.
Era clar că acest ucenic îndurerat nu le putea fi de nici un
folos în căutarea lor. Cu părere de rău, Andrei îl părăsi pe fratele
său, spunându-i lui Lazăr că nu-l mai văzuse plângând de când
erau copii.
Când au ajuns la Poarta de Aur, gărzile romane, prea somno-
roase ca să-i mai ia la întrebări, i-au lăsat să treacă fără să le mai
ceară explicaţii. În timpul săptămânii Paștelui, credincioșii pele-
rini iudei din întregul imperiu veneau în număr mare la Ieru-
salim. Gărzile orașului se temeau deja de mulţimea ce avea să
dea năvală o dată cu apropierea zorilor.
În anul acela, Paștele a căzut în Sabatul zilei a șaptea, Sabatul

săptămânal, devenind astfel „marele Sabat”. Aceasta avea să
aducă o neobișnuită mulţime, mii de închinători îmbulzindu-
se spre templu, ca să ajungă la timp pentru jertfa de vineri
după-a-miază.
Când Maria și ceilalţi împreună cu ea au ajuns la casa lui
Ioan Marcu, au descoperit că Andrei avea dreptate. Mulţi dintre
ucenici erau deja acolo. În aer pluteau așteptări sumbre și îngri-
jorătoare. Marta căzu în braţele mamei lui Marcu. Maria privea
cum cele două femei plângeau una pe umărul celeilalte.
Încăperea fremăta de întrebări, fiecare dorind să audă vești
proaspete despre Domnul lor arestat.
– Știm foarte puţin, în afară de ceea ce ne-a spus Andrei,
explica Marta. Ne-am întâlnit cu Petru în grădină. El ne-a spus
că L-a văzut pentru ultima dată pe Domnul în sala de judecată
a marelui preot.
– Voi ce aţi auzit? Ce știţi, a adăugat Maria.
Atunci, tânărul Ioan Marcu, în vârstă de 18 ani, spuse:
– Am știut că Isus și cei doisprezece ucenici aveau să doarmă
în grădină în această noapte și am vrut să-L ascult pe Învăţătorul
spunând încă o dată istoria Paștelui. Astfel, am venit în Ghetse-
mani. Dar când am sosit, Toma spunea că Isus era întristat de
moarte și că i-a luat pe Petru, Iacov și Ioan mai la o parte, ca să
Se poată ruga. Așa că am vorbit puţin cu Toma și cu Natanael;
apoi mi-am scos mantaua, m-am așezat jos, m-am acoperit cu
o învelitoare și am adormit. Următorul lucru pe care l-am auzit
a fost urletul unor oameni, a unei mulţimi ce se apropia. Îm-
preună cu ei erau și soldaţi. Știam cu toţii că această zi va veni
și ne așteptam ca atunci când vor pune mâna pe El și-L vor
lega, Duhul Domnului să vină asupra Lui și El să Se elibereze,
asemenea lui Samson. Nădăjduiam să-L urmăm pe Isus în lupta
împotriva romanilor, până când va urca pe tronul lui David.
LA CRUCE 107
Tânărul medită nedumerit la straniile răsturnări de situaţie.

– Dar când L-au legat pe Isus, El n-a făcut nici un efort să Se
opună, deși L-au luat ca pe un criminal de rând. L-au scos din
grădină în direcţia orașului.
Ioan Marcu a inspirat adânc, apoi a continuat:
– Mi-am strâns învelitoarea pe lângă mine și am încercat
să-L urmez. Doi dintre oamenii din garda templului m-au văzut
și au strigat: „Spionezi pentru El?”
S-au întins să pună mâna pe mine, dar, deși m-am eliberat
din strânsoarea lor, am fugit gol, căci haina mi-a rămas în mâinile
lor.
– E un semn rău, spuse Toma, privind în jos și dând din cap.
Așa i s-a întâmplat și patriarhului Iosif atunci când a fugit de
soţia lui Potifar. El a ajuns în închisoare.
Marcu a ignorat comentariul negativ al lui Toma și a continuat:
– Înainte să mă prindă, l-am auzit pe unul dintre ei spunând
că după ce Îl vor judeca trebuie să-l scoale pe Pilat pentru a
obţine de la el condamnarea la moarte.
Ioan Marcu cercetă ochii lui Lazăr pentru a înţelege și mai
bine ce se întâmpla:
– Au hotărât deja că este vinovat, a concluzionat el. Sunt
hotărâţi să-L crucifice înainte ca urmașii Săi să audă ce s-a
întâmplat.
Cuvântul „crucifice” a scos un cor de vaiete din partea uceni-
cilor înspăimântaţi. Această formă crudă de execuţie era folosită
în cazul celor mai răi dintre criminali. Avea menirea să cauzeze
victimelor cele mai crude suferinţe.
Când Ioan Marcu a rostit aceste cuvinte, Maria și-a dat seama
că trebuia să facă ceva, orice. Ea deschise brusc ușa și dispăru
în noapte.
Orele care au urmat au însemnat pentru Maria dureri sfâși-
etoare în inimă și spulberarea tuturor speranţelor ei. Între timp,
a ajuns la casa lui Ana, marele preot pensionat, dar Isus fusese
deja transferat la Caiafa, marele preot în funcţie. La casa lui

Caiafa, un slujitor somnoros i-a spus că Isus fusese condamnat
la moarte de consiliul iudaic și că acum erau în drum spre Pilat,
ca acesta să ratifice condamnarea Lui la moarte. Aceștia sunt
oameni hotărâţi și fără milă. Nu se vor liniști până nu-și vor atinge
ţinta.
În drumul spre sala de judecată a lui Pilat, un negustor local,
care tocmai își deschidea prăvălia, i-a spus Mariei că a auzit că
Pilat tocmai Îl trimisese pe Isus la palatul lui Irod.
– Isus este din Galilea, îi reaminti Mariei negustorul, arestatul
era deci sub jurisdicţia lui Irod.
Epuizată, Maria s-a sprijinit de zid. Plângea cu suspine. Irod
era conducătorul cu inima cea mai împietrită și cel mai dispreţuit
demnitar din Imperiul Roman. Tatăl lui fusese acela care a
omorât pruncii din Betleem, și fiul nu era cu nimic mai bun. El îl
dăduse pe Ioan Botezătorul la moarte, fără măcar să simuleze o
judecată. Ea știa că Isus nu va găsi milă la acest om crud.
Revenindu-și, Maria s-a dus în grabă în cartierul roman din
Ierusalim, spre palatul de vară al lui Irod. Era așa de tulburată,
încât n-a luat seama la faptul că soarele de dimineaţă scălda
acoperișurile caselor cu primele sale raze aurii de primăvară.
Deodată, îi trecu fulgerător prin minte acea îngrozitoare
dimineaţă, cu doi ani în urmă, când L-a întâlnit pentru prima
dată pe Isus în templu, când El a scăpat-o din mâinile acestor
oameni cruzi.
Maria și-a dat seama că nu va fi în stare să facă același lucru
pentru El. A înţeles că Isus primea acum pedeapsa ce i se
cuvenea ei. Dar măcar dacă aș putea face ceva pentru El, măcar
de aș putea fi lângă El.
De îndată ce femeia îndurerată dădu colţul străzii pe care se
intra în cartierul roman, a auzit zăngănit de arme și zgomotul
cadenţat al picioarelor soldaţilor. Ea a văzut cu groază o mulţime
de ostași, conduși de preoţi, făcându-și loc pe strada îngustă și
LA CRUCE 109
pietruită. În mijlocul lor, păzit din toate părţile, ca și când ar fi

fost cel mai periculos condamnat, era Isus. Procesiunea se mișca
în grabă și hotărât. Maria a trebuit să se adăpostească repede
sub un portal pentru a nu fi călcată în picioare de mulţimea
ostașilor.
Când, în cele din urmă, a putut să arunce o privire mai de
aproape asupra lui Isus, cu greu L-a mai recunoscut. Un ostaș
din garda romană Îl urmărea, lovindu-L din când în când peste
umeri cu coada de lemn a biciului. Împletiseră o coroană din
mărăcini sălbatici, luaţi din vii, pe care au îndesat-o pe capul
Lui. Spatele hainei Sale dintr-o bucată era plin de sânge. Faţa Îi
era umflată, plină de vânătăi și acoperită de un amestec
dezgustător de sânge și scuipat. Barba Sa era, în mod straniu,
răvășită și sângerândă, ca și când cineva i-ar fi smuls smocuri
de păr. Totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, Maria n-a văzut
nici o urmă de mânie care să marcheze expresia feţei Sale.
O durea inima pentru Domnul ei. El era Omul cel mai nobil
pe care Îl cunoscuse vreodată. O îndurera, cum nu se poate
exprima în cuvinte, faptul de a-L vedea suferind în felul acesta.
Maria simţea că i se face rău. Lacrimile i-au înceţoșat privirea.
Cum procesiunea trecea, ea s-a atașat mai la urmă și a
întrebat un trecător – un om gras și rotund:
– Ce se va întâmpla cu El?
– Ei bine, ceea ce am auzit eu e că Irod dorea ca Învăţătorul să
facă unele minuni. Regele s-a oferit să-I redea libertatea, dar când
El a refuzat, Irod a poruncit să fie bătut. Apoi, a fost dat din nou
pe mâinile soldaţilor pentru ca aceștia să-și bată joc de El.
Faţa străinului s-a împietrit.
– Aceste gărzi romane așteptau de mult prilejul să le cadă în
mână vreun evreu, și acum folosesc la maximum această ocazie.
Acum cred că Irod L-a trimis înapoi la Pilat.
Înainte de a intra pe ușa sălii de judecată a lui Pilat, Maria a
văzut sute de oameni care se strânseseră deja. Oamenii își făceau
loc spre curtea exterioară. Unii dintre slujitorii preoţilor mergeau
prin mulţimea celor adunaţi ce tot creștea la număr, cerându-le

ca atunci când Pilat va cere mulţimii să aleagă, ei să-l aleagă pe
Baraba.
Maria s-a ridicat în vârful picioarelor să vadă ce se întâmplă,
dar corpul său slăbuţ era împins înainte și înapoi de gloata ce
creștea la număr, formată în mod deosebit din bărbaţi. Ea și-a
făcut loc cât mai în faţă cu putinţă, până când a fost oprită de
o dublă linie din elita ostașilor romani, care își îndreptau suliţele
către mulţimea nervoasă și agitată.
Chiar dincolo de gardă, preoţii și conducătorii Sinedriului
stăteau la baza scării. Legea iudaică nu le îngăduia să se aventureze
în locuinţa unuia dintre neamuri, de teama de a nu se spurca și
să fie astfel declaraţi necuraţi. Ei nu doreau acest lucru, în mod
deosebit în această mare și sfântă săptămână a Paștelui.
Maria gândea în sinea ei: Ce ipocriţi! Iată, ei sunt gata să omoare
un om nevinovat, pe Mesia al lor, și tot ceea ce au în minte este
faptul de a nu pune piciorul pe pragul locuinţei unui roman. Ea s-a
gândit atunci la cuvintele lui Isus: „Povăţuitori orbi, care strecu-
raţi ţânţarul și înghiţiţi cămila” (Matei 23,24).
Maria s-a întors către una dintre puţinele femei prezente și
a întrebat-o:
– Ce se întâmplă cu Isus?
Abia privind spre Maria, aceasta a spus:
– Pilat L-a dus în sala de judecată ca să-L interogheze.
Maria privi pentru a doua oară la această femeie și și-a dat
seama că o recunoaște. Fusese una dintre cei ce condusese
mulţimea ce Îi aducea laude lui Isus la procesiunea intrării Sale
în Ierusalim.
După câteva momente de neliniște, Pilat a ieșit din sala de
judecată, privind tulburat și încurcat. El Îl avea lângă el pe Isus,
al cărui corp zdrobit era legat cu funii. Domnul stătea între doi
stâlpi, având câte un soldat într-o parte și alta. Istoria lui Samson
i-a străfulgerat prin minte Mariei.
Pilat L-a arătat pe Isus, spunând:
LA CRUCE 111
– L-am cercetat pe Cel pe care voi Îl numiţi Împăratul iudeilor

și n-am găsit nici o vină în El.
Mulţimea a început să se agite, iar Pilat s-a oprit înainte de
a-și termina vorba:
– Dar, pentru că aceasta este săptămâna voastră sfântă, ca
un gest de bunăvoinţă voi face cum am făcut și altă dată, voi
elibera pe unul din neamul vostru.
Imediat, doi soldaţi l-au adus pe Baraba, cel mai dezgustător
răufăcător iudeu pe care l-au arestat vreodată romanii. Baraba
era un hoţ, un criminal și un autoproclamat mesia.
Pilat i-a pus pe cei doi oameni înaintea mulţimii. Contrastul
nu putea să fie mai evident. Baraba era un criminal rece și
împietrit. Domnul Isus, deși desfigurat datorită torturii, păstra
încă o inocenţă și o maiestate divină.
Maria nu-și putea crede ochilor. Asemenea mugetului unor
fiare sălbatice, mulţimea a strigat strident:
– Eliberează-l pe Baraba!
Maria a observat că slujitorii preoţilor erau răspândiţi prin
mulţime, îndemnându-i să strige. Mai tare și tot mai tare creștea
sunetul cererii lor:
– Baraba! Baraba! Dă-ni-l pe Baraba! Eliberează-l pe Baraba!
Dezorientat de acest răspuns neașteptat, faţa lui Pilat a devenit
palidă.
– „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul
iudeilor?” (Marcu 15,12)
Preoţii cei mai de seamă au răspuns:
– „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19,15)
Mulţimea urla la unison:
– Răstignește-L!
Maria striga cât o ţineau plămânii:
– Eliberează-L pe Isus!
Mai mulţi oameni din mulţime și-au îndreptat privirile pline
de ură către ea. Dar vocea ei slabă s-a pierdut în urletele mul-
ţimii stăpânite de demonii care cereau sângele lui Isus.
Ei continuau să strige:
– Răstigneșe-L! Răstignește-L!
Pilat a privit la mulţime cu uimire și dezgust.
– „Dar ce rău a făcut?” (Matei 27,23)
Maria a văzut-o pe femeia care numai cu câteva zile înainte
striga: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în
Numele Domnului”, urlând acum cinic: „Răstignește-L! Răstig-
nește-L!”
Pilat părea încurcat:
– „Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nici o vină de moarte în
El” (Luca 23,22).
Urletul mulţimii a devenit asurzitor.
Demnitarul roman și-a ridicat mâinile cerând să se facă liniște.
Fără tragere de inimă, mulţimea agitată a ascultat. Cu un
ton împăciuitor, el a spus:
– „Așa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”
(Luca 23,22).
Dar numai menţionarea faptului că Îl va elibera a agitat
mulţimea, făcând-o de zece ori mai înfuriată. Maria l-a auzit
pe unul dintre preoţi strigându-i lui Pilat:
– „Dacă dai drumul omului Acestuia, nu ești prieten cu Ce-
zarul. Oricine se face pe sine împărat, este împotriva Cezarului”
(Ioan 19,12).
Când Pilat a auzit că-L acuză de trădare și că mulţimea fierbea,
a luat apă și și-a spălat mâinile înaintea norodului, spunând:
– „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Trea-
ba voastră!” (Matei 27,24)
Un puternic strigăt demonic de biruinţă a izbucnit din mulţime.
– „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”
(vers. 25).
Astfel că Pilat, dorind să facă pe placul mulţimii, li l-a eliberat
pe Baraba și a poruncit ca Isus să fie bătut și crucificat.
Pentru câteva clipe, Maria a rămas paralizată. Se lupta cu ea
însăși în timp ce alţii se grăbeau spre locul execuţiei. Ea dorea
LA CRUCE 113
mult să fie lângă Isus, dar era bolnavă la gândul că va fi martoră

la pedepsirea Lui. Totuși, se hotărî să asiste la crucificare – cea
mai oribilă formă de execuţie inventată vreodată.
Încet, Maria s-a întors făcându-și drum spre poartă. Era
aproape ora nouă dimineaţa și se părea că toată cetatea era
trează, vorbind despre cele ce aveau să se întâmple. În timp ce
cu o hotărâre mereu crescândă își croia drum prin mulţimea ce
se tot îmbulzea pe strada cea veche, Maria a auzit vocile
oamenilor dinaintea ei ridicându-se și mai agitate. Soldaţii
strigau să li se lase calea liberă ca să-L ducă pe Isus la locul
execuţiei. Împreună cu Isus, soldaţii escortau doi tâlhari, doi
criminali, care urmau să fie executaţi în același timp cu El.
Disperată, Maria își făcea loc să-L poată vedea pe Isus, dar
scena teribilă aproape că a făcut-o să leșine. Era cocoșat sub
povara unei cruci grele, unei cruci urâte, ce fusese pusă peste
umerii Săi. Mâinile Îi erau legate de lemnul transversal, îm-
piedicându-L să alunge insectele iritante ce erau atrase de
sângele de pe faţa Sa. Picioarele I se clătinau la fiecare pas, iar
sângele umed de pe spate demonstra că ordinul lui Pilat de a fi
bătut din nou a fost îndeplinit. Apăsarea nodurosului lemn al
crucii pe spatele Său, și așa zdrenţuit, trebuie să fi fost chinu-
itoare.
Isus S-a împiedicat și a căzut în genunchi pe pietrele colţu-
roase ale pavajului. Un soldat din garda romană L-a lovit
nerăbdător în coastă și a început să blesteme și să spună ceva
în latină. Gemând datorită durerii intense, Isus S-a străduit să
Se ridice din nou în picioare, dar a reușit să facă numai câţiva
pași înainte de a leșina. Neputând să-Și recapete echilibrul, a
căzut cu faţa pe pietrele drumului.
În mod instinctiv, Maria s-a aplecat să-L ajute. Surprins de
îndrăzneala ei, același soldat, care L-a lovit pe Isus, a împins-o
și pe ea la o parte.
Dar centurionul care avea comanda execuţiei, dându-și seama

că era imposibil pentru Isus să-Și ducă mai departe crucea, a
poruncit să-I fie luată de pe umeri. Șeful gărzii a cercetat repede
feţele spectatorilor până când a găsit un negru puternic, ce Îl
privea compătimitor pe Isus.
– Tu, ăla! Du crucea! porunci el autoritar, arătând spre respin-
gătorul instrument de tortură.
În timp ce atenţia tuturor era îndreptată spre ostașii romani
care au luat crucea și au pus-o pe umerii celui ales pentru
aceasta, Maria s-a repezit lângă Isus. Și-a scos șalul și a început
să-I șteargă cu multă milă și delicateţe faţa umflată, vânătă și
sângerândă. Ea știa că nu avea decât câteva secunde la dispoziţie
și îi trebuia apă. Agitată, a privit în jur și a zărit un om care
avea un mic burduf de apă, confecţionat din piele și legat la
brâu. Fără să ceară voie, Maria s-a repezit la el, a smuls dopul
de lemn și a vărsat conţinutul în șal. Surprins, omul a protestat
strigând, dar n-a făcut nici un gest ca s-o oprească. Maria a
luat repede capul lui Isus și l-a dat puţin pe spate ca să fie cu
faţa în sus, apoi a stors câteva picături de apă pe buzele strivite
și umflate.
Isus a deschis încet ochii. A fost nevoie de câteva secunde ca
să o poată vedea pe Maria, care acum îi spăla sângele de pe faţă
cu partea umedă a șalului. Maria și-a dat seama că Isus a
recunoscut-o și i-a zâmbit din ochi. Tocmai atunci soldaţii au
văzut ce făcea ea; iar unul dintre ei a strigat, ridicând biciul în
semn de ameninţare.
În timp ce, cu părere de rău, Maria s-a retras în mulţime,
era recunoscătoare și mulţumită pentru că, deși foarte puţin,
ea I-a putut oferi o mică oază de alinare Domnului ei. Era în
mod special recunoscătoare pentru că Isus știa că ea era acolo,
lângă El. Dar coșmarul Lui trebuia să reînceapă. Cu mâinile
legate strâns în faţă și cu o suliţă romană bine ascuţită îmboldin-
du-L din spate, Isus mergea încet și greu spre împlinirea profeţiei.
LA CRUCE 115
Pe când se apropiau de porţile cetăţii, unul dintre tâlharii

condamnaţi a reușit să-și elibereze o mână și a încercat disperat
să fugă, în timp ce târa după el crucea, care era încă legată de
cealaltă mână. În timp ce gărzile l-au supus pe rebel, Isus a auzit
un grup de femei de la poarta cetăţii plângându-L. S-a întors
către ele și cu o voce clară a rostit o înfiorătoare profeţie:
– „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plânge-
ţi-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri. Căci iată vor veni zile,
când se va zice: ’Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au
născut, și de ţâţele care n-au alăptat!’ Atunci vor începe să zică
munţilor: ’Cădeţi peste noi!’ Și dealurilor: ’Acoperiţi-ne!’ Căci
dacă se face aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui
uscat?” (Luca 23,28-31)
Când Maria a auzit aceste cuvinte, a simţit un fior rece de-a
lungul șirei spinării.
Mulţimea oamenilor care încercau să treacă prin Poarta Oilor
a dat naștere la o învălmășală, iar Maria a fost împinsă înapoi
în gloată. Când a ajuns pe dealul numit Căpăţâna, sau la Calvar,
cei doi tâlhari care au fost condamnaţi la moarte o dată cu Isus
se smuceau cu disperare, în timp ce un grup de soldaţi se lupta
cu ei ca să-i pună pe cruci și să le bată piroanele în mâini și în
picioare. Soldaţii romani își băteau joc de strigătele de implorare
ale oamenilor îngroziţi și de plânsul agoniei lor. Dar când L-au
dezbrăcat pe Isus și L-au întins pe lemnul aspru al crucii, sol-
daţii cei insensibili s-au minunat de comportarea Lui liniștită,
pașnică.
Maria a auzit un bărbat în spatele ei, citând din scrierile profeţilor:
– „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca
un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor
ce o tund: n-a deschis gura” (Is. 53,7).
Ea s-a întors și l-a recunoscut pe Nicodim, un fariseu de vază
care nu de mult devenise un susţinător declarat al lucrării Domnului
Hristos. Acest mare bărbat plângea, în timp ce cita aceste texte
mesianice din Scriptură.
Centurionul, simpatizându-L acum pe Isus, a poruncit unui

soldat să-I dea un amestec de fiere și oţet pentru a-I mai alina
durerile înainte de a-L pironi pe cruce. Isus a pus gura pe
buretele înmuiat în acel amestec (Matei 27,48), dar când Și-a
dat seama că este un vin vechi, a refuzat să bea.
Întreaga fiinţă a Mariei s-a înfiorat, ghemuindu-se de durere,
când un soldat din garda romană a luat ciocanul de lemn și a
bătut primul piron de fier în carnea sensibilă și tremurândă a
Mântuitorului. Isus Și-a arcuit spatele și a lăsat să-I scape un
geamăt agonizant. Degetele I s-au contractat de durere, ca un
spasm, dar cu toate acestea, faţa Îi era calmă. Soldaţii au repetat
această procedură sângeroasă și la cealaltă mână și apoi la
picioare. Apoi, Maria și toţi cei care erau adunaţi pe deal L-au
auzit pe Isus strigând către cer: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce
fac!” (Luca 23,34)
Cu inima frântă și simţind greaţă, Maria a întors spatele
acestei scene tocmai la timp ca să-l vadă pe Ioan undeva pe la
marginea mulţimii. El și alţi ucenici o îndepărtau de această
scenă pe mama lui Isus. Leșinase.
Maria s-a îndreptat instinctiv spre prietenii ei. Ochii lui Ioan
erau roșii de plâns și oboseală. Alte două femei îl însoţeau: Maria,
soţia lui Cleopa, și mătușa lui Isus. Când mama lui Isus și-a
revenit, ei s-au oferit s-o ducă de acolo, dar ea a insistat să
rămână. Așa că, însoţiţi de Ioan și de soţia lui Cleopa, cei trei
s-au întors ca să asiste la groaznica execuţie. Nimeni n-a rostit
nici un cuvânt. Când soldaţii au ridicat crucea pe care era Isus
și, cu un zgomot surd, au lăsat-o să alunece în groapa special
pregătită, Isus a scos din nou un geamăt de agonie, căci greuta-
tea corpului a făcut ca rănile de la piroanele bătute în mâini și
picioare să se lărgească, sfâșiindu-I carnea.
La început, fusese imposibil să te apropii de Isus. Mii de
pelerini evlavioși veniţi la sărbătoarea Paștelui, din tot Imperiul
Roman, inundaseră pur și simplu drumurile ce duceau spre
LA CRUCE 117
cetate. Mulţi s-au oprit, privind șocaţi la cruci și în mod deosebit

la semnul scris în grabă pe crucea din mijloc. Cuvintele: „Acesta
este regele iudeilor” erau scrise în trei limbi pe o scândură groso-
lană, bătută în cuie, deasupra capului lui Isus.
Acești spectatori aveau să-și plece privirea, să se bată în piept
și să plece mai departe. Apoi, mai erau și conducătorii religioși
care au înconjurat crucea asemenea unor șacali lași, așteptând
ca potenţiala lor „cină” să moară. Ei rosteau batjocuri și blesteme
la adresa Celui muribund. Era clar pentru toţi cei care priveau
că demonii geloziei îi făcuseră pe acești oameni să-L crucifice,
și aceeași demoni cruzi și însetaţi de sânge îi posedau și acum.
Pe când orele ce nu se mai sfârșeau treceau încet, vulturii au
început să le zboare în cercuri pe deasupra capului, iar mulţimea
a început să se subţieze. Oamenii au fost nevoiţi să meargă în
grabă acasă pentru a face ultimele pregătiri pentru Sabatul care
se apropia. Maria, împreună cu ceilalţi închinători devotaţi, se
mișca mai aproape de cruce, până când a ajuns la câţiva metri
de singurul Om care a iubit-o cu o dragoste curată.
Gărzile romane, ce nu cunoșteau mila, staţionate în părţile
acelea, au fost șocate de cruzimea manifestată de conducătorii
religioși împotriva unuia dintre ai lor. Dar o priveau pe Maria
și pe prietenii ei cu simpatie și le-au îngăduit să se apropie de
crucea lui Isus.
Ochii lui Isus erau închiși și respiraţia Sa, grea. Dar ca și când
ar fi simţit apropierea Mariei, Domnul a deschis ochii și a privit
la ea cu o expresie care spunea: „Iată cât de mult vă iubesc”. În
timp ce privea în sus, prin pânza lacrimilor, la faţa lovită a lui
Isus, Maria a întins instinctiv mâna ei delicată și, cu degetele
tremurânde, a atins încet picioarele acelea rănite și sângerânde.
STUDIU
Luca 23,33.34
„Când au ajuns la locul numit ’Căpăţâna’, L-au răstignit acolo,
pe El și pe făcătorii de rele: unul la dreapta și altul la stânga. Isus
zicea: ’Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!’ Ei și-au împărţit hainele
Lui între ei, trăgând la sorţ.”
Crucificarea și suferinţele lui Isus poate că nu constituie un

studiu plăcut, dar sunt o hrană spirituală consistentă și vor
inspira întotdeauna o profundă și umilă apreciere pentru Acela
care a luat locul nostru, al păcătoșilor. Tema crucii este axul pe
care se învârte Evanghelia. Asemenea locuinţei aceluia care face
jogging dimineaţa, crucea este atât punctul de plecare, cât și
cel de destinaţie în procesul convertirii. Apostolul Pavel spune:
„Căci n-am de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos
și pe El răstignit” (1 Cor. 2,2).
Așa cum Zacheu s-a suit în dud și numai așa L-a putut vedea
pe Domnul Isus, puterea crucii ne va oferi cea mai bună perspec-
tivă asupra Mântuitorului (Luca 19,1-20).
CRUCEA – PUNCTUL CENTRAL
Când Benjamin Franklin era pe patul de moarte, a cerut ca
un tablou al Domnului Hristos pe cruce să fie așezat în dormi-
torul său pentru ca să poată privi, așa cum a spus el, „la trupul
Suferindului tăcut”.
Unul dintre autorii mei preferaţi a scris că „îţi va face bine...
să revezi cât mai des scenele finale ale vieţii Răscumpărătorului
nostru. Aici, asaltaţi de ispite, cum a fost și El, cu toţii putem
învăţa lecţii de cea mai mare importanţă pentru noi. Ar fi bine
să petrecem o oră în fiecare zi în meditaţie, revăzând viaţa
Domnului Hristos de la ieslea din Betleem, la Calvar.
Ar trebui s-o luăm punct cu punct și să lăsăm imaginaţia să
prindă în mod viu fiecare scenă, în mod deosebit cele de la
LA CRUCE 119
încheierea vieţii Sale pământești. Contemplând astfel învăţă-

turile și suferinţele Sale, cum și sacrificiul infinit făcut de El pentru
răscumpărarea neamului omenesc, noi putem să ne întărim
credinţa, dragostea să ne fie mai vie, mai însufleţită, să fim mai
plini de Duhul care L-a susţinut pe Mântuitorul nostru.
Dacă vrem, ca în cele din urmă, să fim mântuiţi, trebuie să
învăţăm lecţia pocăinţei și a credinţei la piciorul crucii. [...]
Tot ceea ce este nobil și generos în om va răspunde la contem-
plarea Domnului Hristos pe cruce.” (Lift Him Up, pag. 240)
Nu este nimic atractiv în crucificare în sine. Este o formă de
execuţie extrem de respingătoare și revoltătoare. Dar contem-
plând-o, e ca și cum o lingură plină de medicamente amare, la
început, vor aduce vindecare sufletului nostru.
SUFERINŢA CRUCII
La origine, crucificarea a fost folosită de perși, dar romanii
au dus-o la extrem, ca să stoarcă și ultimele grame de suferinţă
victimei nefericite. Un istoric scria: „Crucea pe care a murit
Isus consta dintr-un lemn perpendicular ce avea la capătul de
sus sau ceva mai jos un alt lemn prins transversal, formând
astfel o cruce. Uneori, mai spre baza crucii se punea un butuc
sau un ţăruș care să servească drept scaun pentru condamnat,
dând în felul acesta un suport parţial trupului acestuia. Alteori
era fixat de cruce un suport pe care condamnatul să-și sprijine
picioarele.
Adesea, victimele crucificate nu mureau decât după două
sau trei zile. De regulă, victima era biciuită sever înainte de
crucificare, fapt ce făcea ca moartea să vină mai repede din
cauza pierderii masive de sânge. Un alt factor ce contribuia la
durata suferinţei era prezenţa sau absenţa unui spijin pentru
picioare. Căci, atunci când un om este suspendat de mâini,
tensiunea îi scade brusc și pulsul se accelerează. Urmează, la
scurt timp, un colaps total datorită unei insuficiente circulaţii
a sângelui la creier și la inimă. Dacă victima se poate sprijini

sau își poate pune picioarele pe ceva, sângele se poate întoarce
într-o oarecare măsură, circulând și în partea de sus a corpului.”
Grant Osborn descrie în mod sugestiv această teribilă moarte.
„Pentru a fixa mâinile victimei pe cruce, se foloseau fie sfoară
pentru a i le lega, fie cuie cu care mâinile erau pironite; uneori erau
pironite și picioarele. Când se dorea să se pună capăt durerilor
condamnatului, atunci îi erau sfărâmate, cu un ciocan, picioarele
mai jos de genunchi. Atunci, numai era posibil pentru victimă
să-și mai susţină greutatea corpului, iar stoparea circulaţiei
sângelui accelera moartea. La scurt timp, apărea insuficienţa
coronariană.” (Holman Bible Dictionary)
CE ERA SCRIS PE CRUCE

Unii se întreabă de ce declaraţiile evangheliilor, ce descriu
cele scrise deasupra capului lui Isus, se contrazic una pe alta.
1. „Și I-au scris deasupra capului vina: ’Acesta este Isus, Îm-
păratul Iudeilor’” (Matei 27,37).
2. „Deasupra Lui era scrisă vina Lui: ’Împăratul Iudeilor’”
(Marcu 15,26).
3. „Deasupra Lui era scris cu slove grecești, latinești și
evreești: ’Acesta este Împăratul Iudeilor’” (Luca 23,38).
4. „Pilat a scris o însemnare, pe are a pus-o deasupra crucii,
și era scris: ’Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor’” (Ioan 19,19).
Este adevărat că sunt puţine și nesemnificative deosebiri între
rapoartele Evangheliei. Ceea ce găsim scris în relatarea lui Luca
ne amintește că semnul pus deasupra crucii era scris în trei
limbi diferite – în limba greacă, latină și ebraică (Luca 23,38).
Majoritatea deosebirilor din raportul evangheliilor se dato-
rează faptului că textul a fost tradus din limbi diferite. Luca și
Ioan au scris pentru neamuri; Matei se adresa iudeilor și a folosit
ebraica; Marcu, scriind romanilor, în mod natural a folosit latina.
De asemenea, ţinând cont că Pilat a fost cel care a dat ordinul,
LA CRUCE 121
semnul a fost scris probabil de un soldat roman care n-a fost

interesat sau capabil să armonizeze textele.
CINE A FOST LA CRUCE

În continuarea aceleași idei, se poate pune întrebarea de ce
între diferiţii scriitori ai evangheliilor există o ușoară diferenţă
în lista apostolilor care au fost prezenţi la evenimentul crucifi-
cării. „Acolo erau și multe femei, care priveau de departe; ele
urmaseră pe Isus din Galilea, ca să-I slujească. Între ele era Maria
Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iose, și mama fiilor
lui Zebedei” (Matei 27,55.56).
„Acolo erau și niște femei, care priveau de departe. Printre
ele erau Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic și a
lui Iose, și Salome, care, pe când era El în Galilea, mergeau după
El și-I slujeau; și multe alte femei, care se suiseră împreună cu
El în Ierusalim” (Marcu 15,40.41).
„Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui și sora mamei Lui,
Maria, nevasta lui Cleopa, și Maria Magdalena (Ioan 19,25).
Răspunsul logic este acela că în cele șapte ore în care corpul
lui Isus a atârnat pe cruce, mulţi dintre prietenii Săi și dintre
ucenicii Săi, care credeau în El, au stat în mici grupe și au privit
acest coșmar de la distanţe diferite. Unii au venit și au plecat,
având în vedere că Sabatul se apropia. Luca spune că ei stăteau
la distanţe diferite. Ioan raportează că ei stăteau „lângă” cruce.
Probabil că orele treceau și mulţimea agitată s-a risipit, iar
urmașii Săi credincioși s-au apropiat de cruce.
Dar un lucru este sigur – în toate relatările se spune că Maria
Magdalena a fost tot timpul acolo.
CUM LUCREAZĂ CRUCEA

Un tânăr infanterist, luptând în Italia în timpul celui de-al
doilea război mondial, a sărit într-o groapă la auzul unei rafale
de armă automată. Pe când încerca să adâncească groapa pentru
o mai mare protecţie, scormonind înnebunit cu mâinile și

aruncând noroiul, el a scos din pământ un crucifix din argint
lăsat sau pierdut acolo de cel care a stat înaintea lui în acea
groapă. Un moment mai târziu, un alt soldat se aruncă lângă
el. Soldatul ce ţinea în mână crucifixul a văzut că noul lui tovarăș
era un capelan al armatei. Infanteristul spuse aproape sufocat:
– Mă bucur să te văd. Cum poţi face ca acest obiect să
funcţioneze?
Unii au greșit atunci când i-au învăţat pe alţii că în timpurile
Vechiului Testament oamenii erau mântuiţi prin fapte, iar Noul
Testament ne învaţă că noi suntem mântuiţi prin credinţă.
Greșit. Oricine este răscumpărat este mântuit prin credinţa în
jertfa Domnului Hristos. Toţi sfinţii, de la Adam la Ioan Boteză-
torul, au fost mântuiţi privind înainte, prin credinţă, la cruce.
Oricine este mântuit astăzi este salvat în virtutea faptului că pri-
vește înapoi, prin credinţă, la cruce. Oricine poate fi mântuit prin
credinţă, privind la „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii” (Ioan 1,29).
Este simplu deci: Noi nu putem fi mântuiţi fără să-L iubim
pe Dumnezeu. Dar cum ajungem să-L iubim? „Noi Îl iubim
pentru că El ne-a iubit întâi!” (1 Ioan 4,19). Aceasta este ceea
ce a spus Domnul Isus: „Și după ce voi fi înălţat de pe pământ,
voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Crucea este
cel mai important moment din istorie; ea este acolo ca noi să
putem vedea bine iubirea Sa manifestată pentru noi. La cruce,
iubirea lui Dumnezeu a atins „punctul maxim”. Această putere
minunată atrage fiecare inimă.
Petru spune că, dacă vrem să fim mântuiţi, trebuie ca mai
întâi să ne pocăim: „Pocăiţi-vă dar, și întoarceţi-vă la Dumnezeu,
pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vre-
mile de înviorare” (Fapte 3,19).
Bine, dar cum ne pocăim? Sfânta Scriptură ne dă răspunsul:
„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumezeu te îndeamnă la pocăinţă?”
LA CRUCE 123
(Rom. 2,4)
La cruce, vedem cel mai bine manifestată bunătatea lui Dum-
nezeu. La cruce, vedem setea de putere a lui Satana și puterea
iubirii lui Isus. Crucea este catalizatorul fiecărei convertiri
adevărate.
CRUCEA DĂ CURAJ
Steve Brown relatează istoria unui soldat britanic din primul
război mondial care și-a pierdut curajul de a mai lupta și a
dezertat. Încercând să ajungă în port, pentru a găsi un vapor
spre Anglia, în aceeași seară, a ajuns să rătăcească pierdut și
fără speranţă într-o noapte întunecoasă. La un moment dat, a
ajuns la ceea ce el a crezut că este un semn rutier. Noaptea era
așa de densă, încât s-a suit pe acest semn rutier pentru a-l putea
citi. În vârf, a aprins un chibrit și s-a trezit privind direct la faţa
lui Isus Hristos. Atunci și-a dat seama că, în loc să se urce pe un
semn rutier, el se urcase pe un crucifix de la marginea drumului.
Brown explică: „Atunci el și-a reamintit de Acela care a murit
pentru el, care a îndurat totul și niciodată n-a întors spatele să
fugă. A doua zi dimineaţa, soldatul s-a întors în tranșee.” „Uita-
ţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor, o
împotrivire așa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă
pierdeţi inima, și să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (Evrei
12,3).
CRUCEA NE DĂ PUTERE SĂ IERTĂM

Să nu uităm niciodată că primele cuvinte rostite de pe cruce
au fost cuvinte de iertare: „Isus zicea: ’Tată, iartă-i, căci nu știu
ce fac’!” (Luca 23,34)
Aceasta nu este numai dovada dorinţei lui Isus de a-l ierta
pe fiecare păcătos, ci și demonstraţia că ea, crucea, ne dă puterea
să ne iertăm unul pe altul. „Dacă unul are pricină să se plângă
de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa
iertaţi-vă și voi” (Col. 3,13). „Dacă iertaţi oamenilor greșelile

lor, și Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar
dacă nu iertaţi oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă
va ierta greșelile voastre” (Matei 6,14.15).
George Herbert spunea: „Cel care nu poate să-i ierte pe alţii
rupe podul peste care el însuși trebuie să treacă”.
Cum putem găsi puterea de a-i ierta pe aceia care ne-au rănit
profund? Stând în lumina strălucitoare care izvorăște de la Calvar,
fiecare pată a păcatului din caracterul nostru devine dureros de
clară. Ne oferă o mai bună perspectivă a cât de mult ne-a iertat
Isus. Când simţim cu adevărat că Dumnezeu ne-a absolvit de un
așa-zis munte de păcate, ofensele pe care alţii ni le aduc par, prin
comparaţie, niște mușuroaie de cârtiţă (Matei 18,23-25).
Alexander C. Dejong a spus: „A ierta pe cineva implică trei
lucruri: În primul rând, iertarea înseamnă să renunţi la dreptul
de a riposta, a rezista impulsului de a plăti bârfa cu bârfă și o
atitudine rea cu una și mai rea. În al doilea rând, înseamnă
înlocuirea resentimentelor și a mâniei cu bunăvoinţă – o iubire
care să caute binele celorlalţi și nu rănirea lor. În al treilea rând,
înseamnă că iertarea persoanei dă naștere unor pași concreţi
pentru restabilirea bunelor relaţii”. (Leadership, vol. 4/nr. 1)
SĂ IERTĂM ȘI SĂ UITĂM
După războiul civil, Robert E. Lee a vizitat o femeie în
Kentucky care l-a dus să vadă ce a mai rămas dintr-un mare și
bătrân arbore din faţa casei sale. Acolo, ea a plâns cu amărăciune,
arătând modul în care ramurile și trunchiul au fost distruse de
focul artileriei. Ea se aștepta ca generalul Lee să condamne
Nordul sau cel puţin să o compătimească pentru pierderea ei.
Lee a tăcut pentru un moment și apoi a spus cu delicateţe:
– Taie-l, scumpa mea doamnă, și uită-l.
A ierta cu adevărat înseamnă a lua decizia de a uita. Clarei
Barton, întemeietoarea Crucii Roșii americane, i s-a reamintit
LA CRUCE 125
într-o zi despre o nedreptate pe care cineva o săvârșise faţă de

ea cu ceva ani înainte. Dar ea a reacţionat ca și când n-ar fi auzit
niciodată despre acel incident.
– Nu-ţi aduci aminte? a întrebat-o un prieten.
– Nu, a răspuns Barton. Ceea ce-mi amintesc foarte clar este
că l-am iertat.
Dar poate că gândești: „Poate oare cineva să uite cu adevă-
rat?” Poate că nu, dar oricine poate alege să nu se mai gândească
la acea faptă.
Martin Luther a spus: „Poate că nu poţi să împiedici păsările
să zboare pe deasupra capului tău, dar le poţi opri să nu-și facă
un cuib în părul tău”. Tot la fel, noi putem alege să nu ne mai
ocupăm de acele probleme pe care le-am uitat.
ESTE SĂNĂTOS SĂ URÂM... PĂCATUL

Îmi dau seama că ea, crucea, nu este un tablou plăcut, dar
nici acela al păcatului nu este prea diferit. Atunci când luăm în
consideraţie grozăvia crucii, să ne reamintim că păcatele noastre
oribile au fost acelea care au cauzat-o. Golgota, crucea, nu
numai că ne învaţă despre iubirea minunată a lui Dumnezeu,
dar ne mai reamintește cât de dezgustător este păcatul pentru
Dumnezeu. „Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat,
mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se
arate afară din cale de păcătos” (Rom. 7,13).
Nu vom ști niciodată tot ceea ce a îndurat și a suferit Isus
pentru a ne mântui. Nu numai că este adevărat faptul că El a
îndurat suferinţa pentru întreaga omenire, ci, pe cruce, Isus a
îndurat și toate suferinţele naturii. Păcatul I-a cauzat o mare
suferinţă lui Dumnezeu, vecinilor noștri, nouă înșine și chiar
creaţiunii – naturii. Fiecare spin sau floare care se ofilește, fiecare
vrabie ce cade jos moartă sau tunetele din nori ne reamintesc faptul
că toată natura suferă împreună cu noi, consecinţele păcatului.
„Dar noi știm că până-n ziua de azi, toată firea (toată creaţiunea –
trad. engl.) suspină și suferă durerile nașterii” (Rom. 8,22).
Iată aici unul dintre citatele mele preferate:
„Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul
Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, care atât de des se întin-
seseră pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele
acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau ţinute pe lemn, acel
cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea
tremurânde erau gata să strige de durere. Și toate suferinţele
îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din
mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţa Sa și
durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl
Său Și-a ascuns faţa de El – vorbesc fiecărui copil al neamului
omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit
să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine, El a nimicit
împărăţia morţii și a deschis porţile Paradisului. El, care a liniștit
valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor,
care i-a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, El, care
a deschis ochii orbilor și care a chemat pe morţi la viaţă, S-a
oferit pe Sine ca jertfă pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire
pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii
divine și, pentru tine, S-a făcut păcat.” (Hristos, Lumina lumii,
ed. 2002, pag. 707)
CRUCEA NE SUSŢINE
Mi-aduc aminte că am citit istoria unui ofiţer de poliţie care
patrula într-o noapte, cu câţiva ani în urmă, undeva într-un
oraș din nordul Angliei. La un moment dat, el a auzit plânsul
cu suspine al unui copilaș. Întorcându-se spre direcţia de unde
venea plânsul, a văzut în penumbră un băieţel stând pe un
prag. Cu lacrimile curgându-i pe obraji, copilul a scâncit:
– Domnule, m-am pierdut; te rog să mă duci acasă!
Ofiţerul de poliţie s-a așezat lângă el și l-a întrebat:
LA CRUCE 127
– Știi unde locuiești? Cunoști adresa?

Băieţelul a dat din cap că nu știe. Ofiţerul a început să
enumere numele multor străzi, încercând să-l ajute pe copil
să-și amintească strada pe care stătea. Când a văzut că așa nu
ajunge nicăieri, ofiţerul a început să repete numele unor prăvălii,
magazine și hoteluri din partea aceea, dar fără succes. Atunci,
și-a amintit că în centrul orașului era o biserică bine cunoscută
cu o cruce mare și albă, ce se înălţa pe o clopotniţă mai presus
de tot ceea ce era în jur. Crucea era vizibilă din locul în care
ședeau el și copilul.
Ofiţerul arătă spre cruce și îl întrebă:
– Locuiești undeva în apropierea ei?
Copilul privi în sus pentru o clipă și apoi cu faţa luminată a
spus:
– Da! Asta e! Duceţi-mă la cruce! De acolo pot să găsesc
drumul spre casă!
Crucea rămâne încă locul de plecare în călătoria spre casă
pentru copiii pierduţi ai lui Dumnezeu.
„La cruce, acolo, am văzut pentru prima dată lumina. La
cruce povara inimii mele a dispărut, ca și vina. Acolo, prin
credinţă, am primit la început vederea. Și acum sunt fericit
întreaga zi.” (Isaac Watts)
LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN SLUJIRE
CAPITOLUL
LA MORMÂNT
ªASE
Î
n timp ce orele nesfârșite ale crucificării se scurgeau, soldaţii
însărcinaţi cu supravegherea execuţiei lui Isus și a celor
doi tâlhari se ocupau cu împărţirea puţinelor lucruri luate
de la victimele lor. Ei au strâns lucrurile mai mici și le-au
împărţit ca pradă în patru grămezi; dar au recunoscut că haina
Domnului Hristos, deși pătată de sânge, era fără cusătură și de
o calitate neobișnuită. Maria a simţit că-i ard obrajii când i-a
văzut pe acești oameni trăgând de haina pe care ea și Marta au
făcut-o pentru Domnul lor. În final, soldaţii au hotărât să tragă
la sorţi pentru a stabili cine s-o ia.
„Și-au împărţit hainele Mele între ei, și pentru cămașa Mea
au tras la sorţ” (Ps. 22,18; Matei 27,35). Maria a auzit din nou
în spatele ei vocea tremurândă a lui Nicodim, citând din Psalmul
22 al lui David.
La început, când conducătorii își băteau joc de Isus, cei doi
tâlhari daţi morţii s-au alăturat lor în a-și bătea joc de El, dar pe
măsură ce orele treceau, unul dintre ei a devenit mai tăcut și
mai gânditor.
Unul dintre preoţi a râs batjocoritor în timp ce arăta spre
semnul pus deasupra capului Domnului Hristos, spunând:
„Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce,
ca să vedem și să credem” (Marcu 15,32). Apoi, tâlharul din
LA MORMÂNT 129
stânga lui Isus, i s-a alăturat spunând: „Nu ești Tu Hristosul?

Mântuiește-Te pe Tine însuţi, și mântuiește-ne și pe noi!” (Luca
23,39)
Dar tovarășul său din dreapta l-a înfruntat: „Nu te temi tu
de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este
drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre;
dar omul acesta n-a făcut nici un rău” (vers. 40, 41). Întreaga
mulţime s-a liniștit, ascultând schimburile de cuvinte ale acestui
trio muribund. Al doilea tâlhar I-a spus lui Isus: „Doamne, adu-Ţi
aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (vers. 42)
De-abia i-au ieșit cuvintele de pe buze că Domnul Isus i-a și
răspuns: „Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai”
(vers. 43). Maria a observat o pace cerească așternându-se pe
faţa omului ce era gata să moară.
Trecuseră aproape șase ore de când soldaţii bătuseră piroa-
nele în mâinile și picioarele lui Hristos și fixaseră crucea în
groapa făcută în acest scop. Încrezători că soarta Lui a fost pe-
cetluită și manifestându-și răzbunarea în mod verbal până când
au răgușit, câţiva preoţi au plecat acasă, sub pretextul că
trebuiau să facă pregătirile finale pentru acel Sabat. În realitate
însă, mulţi dintre ei erau neliniștiţi din cauza sinistrei întunecimi
ce coborâse asupra ţării, ca și când începea judecata divină.
Mai mulţi ucenici priveau scena de la distanţă, bătându-se
în piept, mâhniţi din cauza turnurii devastatoare pe care au
luat-o evenimentele. Ioan era încă alături de mama lui Isus și la
scurt timp li s-a alăturat și mama lui Ioan. Știind că timpul lui
Isus era pe sfârșite, s-au apropiat cu multă precauţie.
De pe cruce, Mântuitorul Se lupta să privească în jos la
prietenii Săi credincioși. Încet, El încercă să înlăture de pe ochii
Săi sângele ce se uscase și insectele flămânde, astfel încât să-i
poată vedea pe cei de la piciorul crucii. La început, privi la
mama Sa și apoi, arătând prin semne spre Ioan, care ședea lângă
ea, El a spus: „Iată mama ta” (Ioan 19,26.27). Spunând acestea,
Și-a îndreptat în mod clar privirea spre Maria din Nazaret, care
nu era mama naturală a lui Ioan. Soţia lui Zebedei a fost profund
mișcată de grija lui Isus pentru propria mamă în timpul orelor
ce I-au mai rămas muribundului.
Ioan a înţeles, de asemenea, că Domnul Isus i-a dat în grijă
cea mai scumpă legătură a Sa de pe pământ, lui, celui mai
apropiat prieten al Său. Ioan s-a apropiat mai mult de Maria și
și-a pus cu simpatie braţul în jurul umerilor săi, arătând astfel
că a înţeles și că a acceptat această moștenire sacră și vie. Și din
acel moment, Ioan și mama sa au luat-o pe Maria în casa lor și
au tratat-o ca făcând parte din familie.
Respiraţia lui Isus devenea din ce în ce mai slabă. Fiindcă
atârna neputincios în piroanele din mâini, Îi era aproape imposibil
să vorbească mai tare decât în șoaptă. A încercat să Se ridice,
dar acest efort a făcut ca o greutate și mai mare să se transfere
asupra cuielor din picioare, făcându-L să tremure din cauza
noului val de durere. Cu un glas răgușit, El a spus aproape
nedeslușit: „Mi-e sete” (Ioan 19,28). Apoi, a tras aer în piept și
a strigat cu voce tare, în limba Sa maternă, aramaica, spunând:
„Eloi, Eloi, lama Sabactani”… „Dumnezeu Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34)
Unii dintre soldaţii romani care erau mai aproape au înţeles
greșit această declaraţie. Știind că iudeii așteptau revenirea lui
Ilie, ei au spus: „Iată, cheamă pe Ilie!” (Marcu 15,35). Unul dintre
ostași a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie
și I-a dat să bea.
Sperând să fie apă, Isus Și-a plecat capul spre burete ca să-Și
răcorească buzele uscate și arse. Dar gustând amestecul amar,
Și-a întors capul, chiar dacă gâtul Îi tânjea după orice fel de
umezeală. Era însă necesar să-Și păstreze mintea clară, căci era
în joc soarta veșnică a neamului omenesc.
În apropiere, putea fi simţită prezenţa lui Satana. El lucra
disperat, cu toată viclenia și puterea, pentru a-L determina pe
LA MORMÂNT 131
Fiul lui Dumnezeu să păcătuiască măcar o singură dată. El știa că

numai așa întreaga omenire avea să fie în mod iremediabil pierdută.
Deodată, Isus a strigat din nou, cu o rezonanţă ca de trom-
petă: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23,46).
Apoi, cu un ton clar de biruinţă, a spus: „S-a isprăvit!” (Ioan 19,30).
Cu aceste cuvinte, ultima răsuflare a ieșit din plămânii Mân-
tuitorului. Capul Său însângerat s-a aplecat până când bărbia I
s-a odihnit neputincioasă pe piept. A fost un moment de în-
grozitoare tăcere, apoi, nori negri și agitaţi au început să se în-
vârtă și să se lovească, de parcă natura bocea și protesta faţă de
moartea Creatorului. Chiar și pământul a început să tremure; și în
curând tremurul s-a transformat într-un cutremur dezlănţuit.
Dar când oamenii, în panică, au început să ţipe și să se roage,
cutremurul s-a oprit.
Când centurionul care conducea execuţia a văzut această rapidă
și supranaturală desfășurare a evenimentelor, a fost inspirat de
Duhul lui Dumnezeu să rostească ceea ce toţi gândeau: „Cu
adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15,39)
După ce Isus a murit și pământul a încetat să se cutremure, o
tăcere îngrozitoare plutea în aer. Conducătorii care rămăseseră
acolo și care fuseseră cei mai activi în a-și bate joc de Domnul
Hristos aveau acum feţele galbene și schimonosite. Tulburarea lor
a fost și mai mare când un sol îngrozit, venind de la templu, fugea
și striga că tot Ierusalimul era într-o stare de panică și confuzie.
– Chiar înainte ca preotul să aducă jertfa de Paște, a spus mesa-
gerul, perdeaua sfântă din interiorul templului s-a rupt în două
de sus până jos, lăsând să se vadă Sfânta Sfintelor. Îngrozit, preotul
a scăpat cuţitul în timp ce mielul, agitându-se, s-a dezlegat din
strânsoarea frânghiei și a dispărut în mulţimea îngrozită.
Fariseii priveau serioși unii la alţii. Acesta era un semn foarte
rău. Ca și când ar fi dorit să șteargă dovada crimei lor, condu-
cătorii s-au grăbit spre oraș și spre palatul lui Pilat. Ei au cerut
ca trupul lui Isus și trupurile celorlalţi să fie luate de pe cruce,
astfel încât să nu arunce o umbră îngrozitoare asupra activităţilor

sfinte ale Sabatului.
Pilat, știind că moartea pe cruce putea dura câteva zile, a
fost uimit să audă că Isus a murit așa de repede. El a poruncit
ca picioarele celor doi tâlhari să fie zdrobite pentru a le grăbi
moartea.
Maria a auzit că printre fariseii care au mers la Pilat era și
Iosif, un om bun și drept din Arimatea. Iosif era un membru
nobil al Sinedriului, care aștepta Împărăţia lui Dumnezeu. El
nu consimţise la hotărârea celorlalţi conducători de a-L omorî
pe Isus. Când ceilalţi conducători au plecat de la Pilat, Iosif a
rămas mai la urmă și l-a rugat pe guvernator să-i dea trupul lui
Isus pentru a-I face o înmormântare așa cum se cuvine.
Pilat a fost surprins să vadă că unul din grupul acesta de
paranoici putea să aibă respect faţă de Galilean. El a fost de
acord cu cererea lui Iosif și a spus:
– De îndată ce ostașii stabilesc că El este cu adevărat mort,
poţi să-I iei corpul.
În timp ce un scrib punea în scris permisiunea ce reflecta
porunca lui Pilat, guvernatorul i-a povestit lui Iosif:
– Soţia mea a avut noaptea trecută un vis groaznic în legă-
tură cu acest Om. Știi, era ceva cu totul diferit la Omul acesta.
– Da, știu, a răspuns Iosif.
Când Iosif s-a reîntors la Golgota, soldaţii tocmai terminaseră
de sfărâmat picioarele tâlharilor care se aflau de o parte și de
alta a lui Isus. Amândoi erau semiconștienţi din cauza durerii
de nesuportat și a neputinţei de a se mai ridica și respira. Corpurile
lor atârnau grotesc prinse de mâini, luptându-se să respire, dar
în scurt timp s-au sufocat și au murit.
Mulţimea batjocoritorilor care au mai rămas, mulţumită că
și-a împlinit misiunea, a început să se răspândească, având un
simţământ prevestitor că ceva ameninţător s-a întâmplat pe
dealul Golgotei în acea zi.
LA MORMÂNT 133
Dar Maria, cu Ioan și cu mama lui Isus, împreună cu alţi

ucenici și prieteni credincioși, au refuzat să plece. Maria l-a
văzut pe Iosif prezentând o hârtie centurionului, prin care Pilat
îi dădea în custodie trupul lui Isus. La rândul său, centurionul
a poruncit ostașilor să coboare crucea, astfel încât ucenicii să
poată lua de pe cruce corpul neînsufleţit al Conducătorului lor.
Dar înainte ca să se facă acest lucru, unul dintre soldaţii mai
îndârjiţi, dorind să se convingă că Isus era într-adevăr mort sau
poate ca să arunce o ultimă insultă naţiunii iudaice, a împuns
cu o suliţă coasta lui Isus. Imediat, două mici șiroaie distincte
s-au pornit să curgă din rană: unul de sânge, altul, clar, de apă.
Surprinsă, garda s-a dat înapoi și a așteptat până ce aceste
curgeri au încetat. Apoi, au început să coboare crucea.
– O inimă frântă.
Pentru prima dată în acea zi, Maria l-a auzit pe Matei vor-
bind:
– El a murit pentru că I S-a frânt inima, a spus Matei, arătând
spre balta de sânge amestecat cu apă de la piciorul crucii. Din
această cauză, sângele și apa s-au separat.
Maria era mirată, întrebându-se cum de acest fost vameș
știa aceste lucruri, dar era convinsă că avea dreptate.
Cât mai ușor și mai atent cu putinţă, ucenicii au scos piroa-
nele hâde din mâinile și picioarele Conducătorului lor mort.
Iosif s-a ocupat de această operaţie, spunându-le celor adunaţi
că el crede că Isus a fost un mare profet al lui Dumnezeu. El
le-a spus că, dacă ei vor fi de acord, ar dori să le doneze mormântul
lui, care era situat în apropierea grădinii. Neavând nici un alt plan
în această situaţie tragică, ei au acceptat în umilinţă oferta gene-
roasă a lui Iosif.
Tocmai atunci a apărut și Nicodim cu doi slujitori. După ce
Isus a murit, el se dusese în cetate și cumpărase un amestec
scump de aloe și smirnă, cum și ceva pânză pentru a înveli
corpul lui Isus. Iosif le-a pus la dispoziţie și o targă pentru a
transporta corpul neînsufleţit. La scurt timp după ce au plecat

spre mormânt, Maria l-a văzut pe Nicodim întorcându-se la
cruce de unde a luat inscripţia: „Isus, Împăratul iudeilor”. El a
strâns cu grijă pergamentul și l-a pus într-un buzunar al hainei.
Când micul grup a ajuns la mormânt, s-au bucurat să vadă
că era înconjurat de o frumoasă grădină. Iosif le-a spus să întindă
ceva jos și apoi să așeze acolo trupul schingiuit al lui Isus, pentru
a fi pregătit și apoi învelit cu pânză, înainte de a-L așeza în
mormânt. Maria și-a pus mâna pe braţul mamei Domnului Isus
și a întrebat-o cu ochi rugători dacă ea ar putea să-I înfășoare
picioarele. Mama Sa a dat aprobator din cap și a spus:
– Îmi aduc aminte când L-am înfășat pentru prima dată în
scutece și L-am pus într-o iesle de piatră din care se dădea hrană
la animale. Era un loc nu departe de aici.
Era un copil așa de cuminte!
Apoi a izbucnit din nou în plâns.
– Când doar câteva fâșii de soare mai zăboveau încă pe cer, aurind
norii spre apus, Iosif și femeile au terminat de înfășurat corpul rece
și ţeapăn al Fiului lui Dumnezeu și L-au așezat pe o treaptă de
piatră în interiorul mormântului. Ei au putut auzi ecoul trâmbiţei
de pe zidurile Ierusalimului anunţând că ceasul este târziu.
– Soarele va apune în curând, a anunţat Iosif din Arimatea
de la intrarea în mormânt unde mai zăboveau femeile.
El i-a avertizat cu blândeţe că Sabatul cel sfânt se apropia
cu repeziciune.
Maria, soţia lui Cleopa, a privit în jur și și-a dat deodată seama
cât de întuneric s-a făcut în mormânt.
– Domnului nu I-ar plăcea dacă am călca orele sfinte ale Sabatului
Său, chiar dacă e vorba de munca noastră din dragoste, a spus ea.
Maria a îngenuncheat plângând în tăcere, cu mâna pe picioa-
rele Domnului, înfășurate în giulgiu. Corpul Său părea acum
asemenea unui cocon de fluture. O, gândea Maria, dacă ar putea
da la o parte acest giulgiu să-Și întindă aripile și să zboare.
LA MORMÂNT 135
Maria a simţit cum cineva îi pune mâna pe umăr. Era Marta.

De când Maria părăsise camera de sus în acea dimineaţă, Marta
se îngrijorase pentru sora ei mai mică. Dar a reușit să-i dea de
urmă la mormânt, știind că, dacă Îl va găsi pe Isus o va găsi și
pe Maria lângă El.
– Maria, să mergem acum acasă, a îndemnat-o ea.
Dar Maria nu s-a mișcat. Ochii săi umezi erau aţintiţi asupra
unui strop de sânge care reușise să pătrundă prin pânza nouă
și albă. Numai cu câteva săptămâni înainte, cele două surori
îndepliniseră aceiași îndatorire faţă de fratele lor Lazăr. Doar că
atunci nu fusese sânge. Acum, Lazăr era viu, iar Isus era mort.
Oare chiar s-a întâmplat așa ceva? Marta știa că va fi foarte
greu pentru tânăra sa soră să plece de lângă Isus.
– Putem încă să mai pregătim miresme și miruri înainte de
Sabat și să-L terminăm de înmiresmat atunci când orele sacre
ale Sabatului se vor sfârși, a spus ea.
O Marie încărunţită de durere păși afară din mormânt, mer-
gând aproape cu spatele înainte, într-un efort de a nu-și lua
ochii de la trupul lui Isus. Se simţea ca și când inima i-ar fi fost
îngropată împreună cu Domnul ei.
Ioan și câţiva apostoli stăteau afară în grădină. Tăcerea apăsă-
toare a fost ruptă atunci când Filip și-a lovit pieptul cu pumnul.
– Cum au putut face acest lucru? El n-a rănit pe nimeni.
Cu lacrimi în ochi, Toma a adăugat:
– N-ar fi trebuit să-L părăsim. Noi L-am abandonat.
La un semn al lui Filip, mai mulţi bărbaţi puternici, dotaţi
cu pari și frânghii, au rostogolit piatra masivă la gura mormân-
tului.
Maria a atins braţul lui Iosif:
– Domnule, fii bun, n-am terminat de pregătit trupul Său!
– Știu, doamnă, a răspuns Iosif cu capul plecat, dar nu putem
lăsa mormântul deschis. Vor veni animalele și...
Între timp, slujitorii lui Iosif erau în situaţia dificilă de a nu
putea mișca uriașa piatră. Privind spre ucenici au întrebat:
– Stăpâne, n-ar putea să ne ajute acești galileeni?

Deși paralizaţi de durere, ucenicii s-au îndreptat șovăind spre
piatră și au pus umărul la îndeplinirea acestei sarcini nemiloase.
Numai așa au reușit în cele din urmă să rostogolească enorma
piatră la gura mormântului.
Vederea mormântului acoperit cu această piatră mare i-a făcut
pe toţi conștienţi de teribila și finala realitate a evenimentelor
din ziua aceea. Maria a izbucnit într-un nou val de lacrimi și
suspine care a produs imediat o reacţie de durere în lanţ din
partea întregului grup restrâns al apostolilor.
Pe măsură ce își reveneau, unul câte unul, din această stare,
au început să plece cu părere de rău de la mormânt. Printre la-
crimi și suspine, Maria a întrebat-o pe sora ei:
– Cum vom putea intra din nou înăuntru pentru a termina
pregătirea trupului Său?
Dar înainte ca Marta să-i poată răspunde, mama lui Isus i-a spus:
– Dumnezeu Se va îngriji de aceasta. Va găsi El o cale.
STUDIU
Luca 23,50-56
„Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun și evlavios, care
nu luase parte la sfatul și hotărârea celorlalţi. El era din Arimatea, o
cetate a iudeilor, și aștepta și el Împărăţia lui Dumnezeu. Omul acesta
s-a dus la Pilat, și a cerut trupul lui Isus. L-a dat jos de pe cruce, L-a
înfășurat într-o pânză de in, și L-a pus într-un mormânt nou, săpat în
piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua pregătirii, și începea
ziua Sabatului. Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit
pe Iosif; au văzut mormântul și felul în care a fost pus Isus în el, s-au
întors, și au pregătit miresme și miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au
odihnit după Lege.”
Marcu 15,43-46
„A venit Iosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al Soborului,
care și el aștepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se
LA MORMÂNT 137
ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise
așa de curând; a chemat pe sutaș, și l-a întrebat dacă a murit de
mult. După ce s-a încredinţat de la sutaș că a murit, a dăruit lui
Iosif trupul. Și Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe
Isus de pe cruce, și L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi
a prăvălit o piatră la ușa mormântului.”
Ioan 19,38-42
„După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar
pe ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia
trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci, și a
luat trupul lui Isus.
Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit și el,
și a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de
aloe. Au luat deci trupul lui Isus și L-au înfășurat în fâșii de pânză
de in, cu miresme, după cum au obiceiul iudeii să îngroape. În locul
unde fusese răstignit Isus, era o grădină; și în grădină era un
mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era
ziua pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus
acolo pe Isus.”
ODIHNĂ ÎN MORMÂNT
În nemuritoarea sa carte Călătoria creștinului, John Bunyan
a scris: „Am văzut în vis că atunci când creștinul vine la cruce,
povara i se desface de pe umeri, îi cade de pe spate și începe să
se rostogolească până ajunge la ușa mormântului, unde aceasta
a intrat și n-am mai văzut-o. Creștinul era atunci bucuros,
sprinten și vesel și a spus cu o inimă veselă: ’Prin suferinţa Sa
mi-a dat odihnă și prin moartea Sa mi-a dat viaţă’”.
Este uluitor cum la crucificarea Domnului Isus conducătorii
religioși au putut să fie așa de obsedaţi de litera legii, nevrând
să lase corpurile pe cruce în timpul Sabatului, dar treceau cu
vederea atât de mult spiritul legii. Însuși Isus era Cel care Se
afla în centrul odihnei zilei de Sabat.
Isus a adresat chemarea: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi și

împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).
N-a fost nici o coincidenţă faptul că Isus a murit chiar înaintea
Sabatului. El Și-a terminat lucrarea răscumpărării atunci când a
declarat: „S-a isprăvit!”. Apoi, în ziua Sabatului S-a odihnit în
mormânt de lucrarea Sa de salvare a omului. A înviat duminică
dimineaţa pentru a-Și continua lucrarea ca Marele nostru Preot,
pledând cu propriul sânge și cu meritele Sale înaintea Tatălui. În
prima zi de Sabat, în Eden, Domnul S-a odihnit de lucrarea
creaţiunii Sale. Acum, Isus Se odihnea de lucrarea Sa de recreare.
Este interesat de reţinut că Isus a petrecut șapte ore pe cruce.
El a suferit șase ore, de la ceea ce am socoti noi astăzi ora 9 dimi-
neaţa până la ora 3 după-amiaza. După ce a murit, El S-a odihnit
pe cruce preţ de o oră, în vreme ce Iosif obţinea permisiunea
de a lua trupul pentru a-L îngropa (Marcu 15,25.34).
Domnul Isus a petrecut șapte ore pe cruce – șase ore suferind
și una odihnindu-Se.
Unii au sugerat ideea că prin moartea și învierea Lui, Isus a
desfiinţat sau a schimbat ziua Sabatului. Nimic nu poate fi mai
departe de adevăr. De fapt, ucenicii lui Isus erau așa de conștienţi
de respectul Său pentru această zi sfântă, încât nici nu s-au
aventurat să termine îmbălsămarea trupului Său de teama de a
nu călca Sabatul prin muncă, deși era din iubire.
Ei s-au întors acasă și au pregătit miresme și miruri. Apoi
s-au odihnit în ziua Sabatului, în armonie cu porunca (Luca
23,56).
PIRONITE PE CRUCE
Deși Cele Zece Porunci n-au fost schimbate sau abrogate prin
moartea Domnului Isus, este totuși adevărat că anumite legi au
fost desfiinţate sau, mai corect spus, și-au avut împlinirea prin
moartea Domnului Hristos. Pavel scrie: „Pe voi, care eraţi morţi în
greșelile voastre și în firea voastră pământească netăiată împrejur,
LA MORMÂNT 139
Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat

toate greșelile. A șters zapisul cu poruncile lui, care stăteau
împotriva noastră și ne era protivnic, și l-a nimicit, pironindu-l pe
cruce. […] Nimeni dar să nu vă mai judece cu privire la mâncare
și băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună
nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor
viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2,13-17).
Deci, ce legi au fost ţintuite pe crucea Domnului Hristos?
Aceasta este o întrebare foarte importantă. Răspunsul se află
chiar în textul citat. „Zapisul cu poruncile (rânduielile scrise de
mână – trad. engl.), care stăteau împotriva noastră.” Cele Zece
Porunci au fost scrise de degetul lui Dumnezeu (Exod 31,18),
dar legile ceremoniale au fost scrise de mâna lui Moise. „Numai
să caute să împlinească tot ce le-am poruncit, după toată legea,
învăţăturile și poruncile date prin Moise” (2 Cron. 33,8).
Legile ceremoniale, ca tăierea împrejur, care este în mod spe-
cial amintită în Coloseni 2,16, și zilele de sărbătoare anuale
iudaice, cum ar fi Paștele, au fost toate ţintuite pe cruce. Sabatul
zilei a șaptea este o parte a Decalogului și datează din Eden,
dinainte de apariţia păcatului în lume, ca parte a planului veșnic
și desăvârșit al lui Dumnezeu (Gen. 2,2.3). Sabatul zilei a șaptea
are o natură durabilă și va fi păstrat și de către cei mântuiţi
chiar și pe noul pământ (Is. 56,6; 66,23). Cele Zece Porunci au
fost scrise pe table de piatră și este imposibil să pironești piatra
de lemn.
CU LIMBĂ DE MOARTE
În ultimele ore de viaţă, în timp ce atârna pe cruce, Isus a
rostit cu limbă de moarte ultima Sa dorinţă, testamentul Său
cu privire la cele mai preţioase valori pe care le avea. El a dat
lumii hainele Sale; iertarea Sa, vrăjmașilor Săi; pe mama Sa,
ucenicului Ioan și Duhul Lui, Tatălui Său.
Când S-a născut Isus, mama Sa L-a învelit în scutece și L-a
culcat într-o iesle. Acum, ea trebuia să facă din nou acest lucru
și să-L culce într-un mormânt (Ioan 19,40-42). Prietenii Săi I-au

luat trupul, L-au înfășurat în fâșii de pânză îmbibate în „miresme
și miruri”, așa cum era practica îmbălsămării pe timpul Domnului
Isus.
„Spre seară, a venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif,
care era și el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat, și a cerut
trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i-l dea. Iosif a luat trupul, L-a
înfășurat într-o pânză curată de in, și L-a pus într-un mormânt
nou al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă. Apoi, a prăvălit o
piatră mare la ușa mormântului, și a plecat. Maria Magdalena
și cealaltă Marie erau acolo, și ședeau în faţa mormântului”
(Matei 27,57-61).
MORŢI FAŢĂ DE PĂCAT

Când căpitanii piraţilor din vremurile de demult îngropau
cuferele cu comori, adesea ei îl ucideau pe marinarul care îi aju-
tase că sape groapa, pentru a păstra secretul cu privire la locul
unde a fost îngropată comoara. Apoi spuneau: „Morţii nu mai
spun nimic”. Este adevărat că morţii nu mai vorbesc, nu mai
mint și nici nu mai păcătuiesc. Poate părea un paradox, dar
creștinii nu își pot trăi pe deplin viaţa de creștini, dacă mai
întâi nu mor din punct de vedere spiritual.
„Atunci Isus a spus ucenicilor Săi: ’Dacă voiește cineva să
vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă
urmeze. Pentru că oricine va vrea să-și scape viaţa, o va pierde,
dar oricine își va pierde viaţa pentru Mine, o va câștiga’” (Matei
16,24.25).
Morţii nu se simt niciodată ofensaţi cu ocazia serviciului de
înmormântare. Ei nu se ridică niciodată ca să se plângă despre
ce s-a spus la înmormântare sau să se îngrijoreze de faptul că
nu vor fi îngropaţi în hainele lor favorite.
Foarte adesea, motivul pentru care păcătuim, pentru care
ne pierdem cumpătul, ne ieșim din fire sau ne supărăm este
LA MORMÂNT 141
acela că vechea noastră fire, natura noastră egoistă, nu este

moartă și îngropată cu Isus. Aceasta este ceea ce spunea Pavel:
„Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Rom. 6,7)
și „eu sunt în primejdie de moarte” (1 Cor. 15,31).
În Romani 6,11 citim: „Tot așa și voi înșivă, socotiţi-vă morţi
faţă de păcat, și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul
nostru”. Pentru a împlini această făgăduinţă trebuie să murim
faţă de obiceiurile noastre păcătoase, care ne înrobeau înainte.
Așa după cum un om mort nu mai poate fi ispitit, pentru că nu
mai poate reacţiona la ispită, tot astfel creștinii nu vor mai
ceda ispitei, dacă, în adevăr, sunt morţi faţă de păcat. Spuneţi-vă
vouă înșivă: „Nu mai pot cădea în această ispită păcătoasă, așa
cum un om mort nu mai poate păcătui. Mă consider mort faţă
de acel lucru păcătos.”
Am simţământul că mintea noastră își reamintește lucruri
care au legătură cu cifra „trei”. Astfel că, atunci când suntem
ispitiţi de Satana, să ne reamintim de acest plan în trei etape și
să spunem cu voce tare:
1. „Nu, nicidecum; eu aleg să nu fac acest păcat.”
2. „Mulţumesc, o, Doamne, pentru biruinţă!”
3. „Eu sunt mort faţă de păcat.”
Când a plecat de la mormânt, Maria era moartă faţă de păcat.
CELE MAI CUNOSCUTE VERSETE

Probabil că unul dintre cele mai cunoscute, mai iubite și mai
memorizate texte din Biblie este Ioan 3,16. Dar mă hazardez
să presupun că, dacă i-ai întreba pe majoritatea creștinilor care
sunt cele două texte care preced Ioan 3,16, nici unul din 50 nu
le-ar putea cita. Majoritatea oamenilor uită că acel verset nemu-
ritor este continuarea unui gând ce se află în cele două versete
anterioare. Iată care sunt acestea:
„Și după cum a înălţat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie
să fie înălţat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu
piară ci să aibă viaţa veșnică. Fiindcă atât de mult a iubit

Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3,14-16).
În aceste trei versete avem concentrată toată marea luptă,
conflictul cosmic dintre șarpe și Domnul. Să ne reamintim
relatarea:
Și poporul „a vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva
lui Moise: ’Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie?
Căci nu este nici pâine, nici apă, și ni s-a scârbit sufletul de
această hrană proastă’. Atunci, Domnul a trimis împotriva po-
porului niște șerpi înfocaţi, care au mușcat poporul, așa încât
au murit mulţi oameni în Israel” (Num. 21,5.6).
Să nu uităm că păcatul a intrat în lume atunci când șarpele,
diavolul, a reușit să-i ispitească pe primii noștri părinţi ca aceștia
să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu. În această relatare din
Numeri, după ce israeliţii au respins pâinea lui Dumnezeu (pâinea
este un simbol al Domnului Isus și al Bibliei), au fost mușcaţi de
șerpi. Cuvântul lui Dumnezeu este acela care ne păzește de păcat
(Ps. 119,11). Să citim mai departe din cartea Numeri:
„Poporul a venit la Moise, și a zis: ’Am păcătuit, căci am vorbit
împotriva Domnului, și împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca
să depărteze de la noi acești șerpi’. Moise s-a rugat pentru popor.
Domnul a zis lui Moise: ’Fă-ţi un șarpe înfocat, și spânzură-l de
o prăjină; oricine este mușcat și va privi spre el, va trăi’. Moise
a făcut un șarpe de aramă, și l-a pus într-o prăjină; și oricine
era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de aramă, trăia”
(Num. 21,7-9).
UN ȘARPE PE O PRĂJINĂ
Pentru această naţiune de păstori, șarpele înălţat pe o prăjină
avea un puternic simbolism pe care toţi îl înţelegeau foarte
bine. Șerpii sunt o ameninţare mortală pentru păstori. Un câine
poate să fie mușcat de un șarpe cu clopoţei și să supravieţuiască
LA MORMÂNT 143
fără nici un fel de tratament special. Dar riscul de a muri, în

cazul oilor, este mult mai mare. Acesta este unul dintre motivele
pentru care păstorii poartă cu ei un toiag.
Când am trăit într-un ţinut muntos și deșertic, aveam mereu
la mine un ciomag pentru șerpi, care avea, de fapt, dublu rol.
Dacă găseam un intrus veninos în peștera mea, îl loveam cu
ciomagul pentru „a-i zdrobi capul”. Dar un șarpe, deși rănit de
moarte, poate continua să se zvârcolească și să se sucească ore
întregi. Astfel că, mai degrabă decât să risc apucându-l cu mâna,
îl ridicam cu un băţ pentru a-l arunca cât mai departe de locu-
inţa mea. Un șarpe pe un toiag este un simbol clar al șarpelui
înfrânt. Dar dincolo de aceasta, există o importanţă profetică
mult mai mare conferită acestui simbol. În cartea Patriarhi și
profeţi, Ellen White scria:
„Toţi cei care au trăit vreodată pe pământ au simţit împun-
sătura șarpelui cel vechi, numit Diavolul și Satana (Apoc. 12,9).
Efectele fatale ale păcatului pot fi înlăturate numai prin mijloa-
cele rânduite de Dumnezeu. Israeliţii își salvau viaţa privind la
șarpele care fusese înălţat. Această privire cerea credinţă. Ei
trăiau pentru că aveau credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu și
pentru că își puneau încrederea în mijlocul rânduit pentru
însănătoșirea lor. Tot astfel, păcătosul să privească la Domnul
Hristos și să trăiască. El primește iertare prin credinţa în jertfa
ispășitoare. Spre deosebire de închipuirile lipsite de putere și
viaţă, Domnul Hristos are în Sine Însuși putere și tărie să-l
vindece pe păcătosul pocăit.” (Ed. 1999, pag. 441)
„Oamenii știau bine că șarpele n-avea în sine nici o putere ca să-i
ajute. El era un simbol al Domnului Hristos. După cum chipul făcut
în forma șerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva,
’într-o formă asemănătoare cu a păcatului’ trebuia să vină ca Mântu-
itor al lor. (Rom. 8,3)” (Hristos, Lumina lumii, ed. 2002, pag.152)
Domnul Isus a spus: „Și după ce voi fi înălţat de pe pământ,
voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Privind la Isus
pe cruce, suntem atrași de iubirea Lui manifestată faţă de noi.

Privind prin credinţă la sacrificiul Răscumpărătorului nostru,
suntem salvaţi de mușcătura șarpelui.
DOI TÂLHARI – DOUĂ ALEGERI

Tâlharul care a fost răscumpărat în ceasul al unsprezecelea
constituie un exemplu pentru cineva care a fost salvat privind
la Isus cel înălţat pe cruce. Cei doi tâlhari care au fost crucificaţi
cu Isus reprezintă două mari clase de oameni care au trăit sau
vor trăi pe pământ – cei mântuiţi și cei pierduţi; cei neprihăniţi
și cei nelegiuiţi. Să reţinem modul în care acești doi bărbaţi
sortiţi morţii reprezintă întreaga omenire.
1. Amândoi erau vinovaţi de răzvrătire, crimă și jaf. Noi, de
asemenea, am păcătuit și am fost lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Noi toţi ne-am răzvrătit împotriva voinţei Creatorului nostru,
am comis crime în inima noastră și L-am jefuit pe Dumnezeu
de timpul, mijloacele și talentele pe care ni le-a încredinţat
(Rom. 3,23).
2. Ei n-au putut face nimic pentru a se salva. Să ni-i închipuim
atârnând acolo, goi, neajutoraţi, cu mâinile și picioarele bătute
în cuie pe o cruce. Nu mă pot gândi la un alt tablou mai sugestiv
pentru niște persoane care nu sunt în stare să se salveze. Și noi
suntem tot așa de neputincioși să ne salvăm prin faptele noastre
bune, cum erau și cei doi tâlhari să scape de pe cruce.
3. Cei doi tâlhari au avut în mod egal ocazia să fie mântuiţi.
Deși neputincioși să se salveze, ei erau totuși în imediata
apropiere și prezenţă a celui mai mare Izvor de iubire și putere
din întregul univers. Dar ei trebuiau ca în credinţă să-și deschidă
sufletul și să-I ceară acest lucru lui Isus. Și noi, de asemenea,
suntem întotdeauna în prezenţa Mântuitorului; distanţa dintre
noi și El este doar de o rugăciune (Ps.139,7). Dar mulţi vor fi pier-
duţi, fără să fie nevoie, în timp ce speră și doresc să fie mântuiţi,
fără să îndeplinească actul cel mai simplu: să ceară (Ioan 16,24).
LA MORMÂNT 145
Chiar dacă a suferit cea mai intensă și mai inimaginabilă

agonie, Isus n-a refuzat niciodată să asculte un strigăt sincer
după ajutor. Satana a putut ţintui mâinile iubitoare ale lui Isus
pe cruce, dar nu-L poate împiedica pe Mântuitorul să mântuiască.
În relatarea despre tâlharul de pe cruce, noi avem concentrat în-
tregul Plan de Mântuire. În aceste patru versete (Luca 23,40-43),
îl putem vedea pe tâlharul pocăit trecând prin toate etapele mân-
tuirii și experimentând toate elementele necesare mântuirii.
1. El L-a văzut pe Isus „înălţat”. „Și după ce voi fi înălţat de
pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32).
2. El a crezut în Domnul Hristos, Mielul fără cusur. „Omul
acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23,41).
3. El s-a pocăit și și-a recunoscut vinovăţia. „Pentru noi este
drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre”
(vers. 41).
4. El a mărturisit în public, în ciuda batjocurilor, că Isus este
Domnul și Împăratul său. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine,
când vei veni în Împărăţia Ta” (vers. 42).
5. El și-a cerut iertare. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine”
(vers. 42).
6. El a suferit împreună cu Domnul Hristos.
7. El a murit cu Hristos și în Hristos. „Am fost răstignit
împreună cu Hristos, și trăiesc; dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine” (Gal. 2,20).
VIN NOU ȘI VIN VECHI

În Sfânta Scriptură, vinul este un simbol al sângelui legămân-
tului. Să nu uităm că, după ce a luat paharul cu vin la Sfânta
Cină, Isus a spus: „Căci acesta este sângele Meu, sângele legă-
mântului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea
păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest
rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia
Tatălui” (Matei 26,28.29).
Să reţinem că acesta era vin nou, suc de struguri nefermentat.

În Sfânta Scriptură vinul fermentat reprezintă păcatul și o
evanghelie coruptă – cu doctrine sau învăţături ameţitoare,
diavolești. Vorbind despre biserica apostată, cartea Apocalipsei
spune: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care șade pe
ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; și locuitorii
pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei... Și am văzut pe
femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor și de sângele
mucenicilor lui Isus (martirilor lui Isus – lb. engl.) (17,1-6).
Cu ocazia primei minuni, Isus a transformat apa într-un
vin nou, la sărbătoarea nunţii din Cana Galileii. El Și-a început
lucrarea dând un vin nou cu ocazia unei nunţi (Ioan 2,1-11).
Isus este Mirele, iar Biserica este mireasa. „Bărbaţilor, iubiţi-vă
nevestele cum a iubit și Hristos Biserica, și S-a dat pe Sine pentru
ea” (Efes. 5,25).
În ultimele Sale clipe pe cruce, Isus a gustat vinul făcut oţet
ce I s-a oferit de către schingiuitori: „După aceea, Isus, care știa
că acum totul s-a sfârșit, ca să împlinească Scriptura a zis: ’Mi-e
sete’. Acolo era un vas plin cu oţet. Ostașii au pus într-o ramură
de isop un burete plin cu oţet, și I l-au dus la gură. Când a luat
Isus oţetul, a zis: ’S-a isprăvit!’ Apoi Și-a plecat capul, și Și-a
dat duhul” (Ioan 19,28-30).
Isus n-a băut înainte de a muri. Evanghelia după Matei exprimă
clar faptul că El doar „a gustat” oţetul. Când Și-a dat seama ce fel
de băutură este, n-a băut-o. Numai a gustat-o. „I-au dat să bea
vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea” (Matei
27,34). Întorcându-ne la sărbătoarea nunţii, locul primei minuni
a lui Hristos, când cel care răspundea de bunul mers al nunţii
(nunul) a gustat apa prefăcută în vin, el i-a reproșat gazdei că a
ţinut vinul cel mai bun pentru a fi servit la urmă (Ioan 2,9.10).
Până la moartea lui Hristos, singurul sânge oferit pentru
păcatele omenirii a fost sângele animalelor. Acesta era un simbol
al sângelui lui Isus. Dar sângele unui animal nu putea niciodată
să spele păcatele noastre. Asemenea gazdei de la nunta din Cana,
LA MORMÂNT 147
Dumnezeu Tatăl a ţinut cel mai bun sânge la urmă, când L-a
trimis pe Isus.
Este interesant de reţinut că prima minune făcută de Isus a
fost aceea de a da familiei umane, în mod miraculos, un vin
nou, un simbol al sângelui Său care ne va curăţi și ne va face
vrednici de a lua parte la ospăţul nunţii Mielului (Apoc.19,9).
Ultimul lucru pe care El l-a făcut înainte de a spune: „S-a isprăvit,”
a fost acela de a gusta vinul oţetat, oferit de oamenii păcătoși.
Mântuitorul Și-a dat sângele Său pentru noi și a gustat păcatul
și moartea pentru fiecare dintre noi.
APA, SÂNGELE ȘI O VIAŢĂ NOUĂ
Joi noaptea, după ce a iniţiat legământul cel nou, Isus Și-a
dus ucenicii în Valea Chedronului. Istoricul evreu Josefus ne
spune că în timpul săptămânii Paștelui erau sacrificate foarte
multe animale la templu, așa încât râul Chedron era roșu de
sânge. Aceasta înseamnă că Isus trebuia să treacă peste acest râu
de sânge pentru a ajunge în Grădina Ghetsemani, unde sudoarea
Lui avea să fie de sânge. Sângele mieilor a întâlnit în acea noapte
antitipul în sângele Mielului lui Dumnezeu (Luca 22,44).
Tot așa cum un prunc se naște prin sânge și apă, Biserica
s-a născut din șuvoaiele izvorâte din inima frântă a lui Isus.
Tot așa cum Dumnezeu l-a adormit pe Adam, și din coasta lui
a făcut-o pe Eva, soţia lui Adam, tot așa Tatăl a îngăduit ca Isus
să adoarmă și din coasta Sa împunsă cu suliţa a lăsat să curgă
sânge și apă, astfel încât să se nască mireasa Sa, Biserica.
Între anii 1347 și 1351, „moartea neagră” a făcut ravagii în
Europa, ucigând o treime din populaţie, aproximativ 25 de mi-
lioane de victime. Numai în insulele britanice au murit aproxi-
mativ 800 de mii de oameni, iar în toată lumea au pierit mai
bine de 75 de milioane. Această plagă teribilă, o formă gravă a
ciumei bubonice, care acoperea corpul cu o erupţie neagră, a
fost cea mai gravă epidemie din istorie.
Nu se cunoștea pe atunci că această boală se transmitea de

la șoareci prin intermediul muștelor. Astăzi se știe că un posibil
tratament împotriva „morţii negre” este acela de a primi o
transfuzie de sânge de la cineva care are aceeași grupă de sânge
și care, expus la această boală, n-a murit din cauza ei.
Tot la fel, singura vindecare de boala păcatului este aceea de
a primi o transfuzie de la Domnul Hristos, singurul OM care a
trăit în această lume păcătoasă, dar care n-a fost infectat de
păcat. Isus a venit ca să dea neamului omenesc o transfuzie de
sânge pentru a ne salva de boala păcatului. El a însetat pentru
ca noi să ne putem potoli setea sufletului cu apa vieţii.
IUBIREA DISPUSĂ SĂ SUFERE PENTRU A SALVA

O legendă spune că, în timpul lui Oliver Cromwell, un tânăr
soldat din Anglia a adormit în post. Soldatul a fost judecat de
Curtea de Justiţie Militară și condamnat la moarte. El urma să
fie împușcat după ce avea să bată clopotul de seară. Auzind
despre acest lucru, logodnica lui s-a suit în clopotniţă și s-a
legat de limba clopotului.
Când a sosit momentul, clopotarul a tras de funie, dar din
clopotniţă nu se auzea decât un sunet înfundat. Cromwell a
dorit să știe de ce nu sună clopotul. Soldaţii s-au dus să cerceteze
și s-au întors aducând-o cu ei pe tânăra femeie. Era zdrobită și
sângera, fiind lovită într-o parte și alta de clopot. Cromwell a
fost așa de mișcat de hotărârea și dispoziţia ei de a suferi pentru
cel pe care-l iubea, încât l-a iertat și l-a eliberat pe ostaș, spunând:
„Clopotul nu va suna în seara aceasta”.
Pe dealul acela stâncos, afară din Ierusalim, cu mult timp în
urmă, trei arestaţi au fost executaţi, dar era o mare deosebire
între ei: unul a murit faţă de păcat; unul a murit în păcat și
unul a murit pentru păcat. Domnul Hristos a murit pentru
păcatele noastre; acum noi trebuie să alegem dacă vom muri în
păcatele noastre sau, prin credinţa în Hristos, vom muri faţă
de păcatele noastre.
LA PICIOARELE LUI ISUS… ÎN CÂNTARE
CAPITOLUL
ÎNVIEREA
ªAPTE
C u multă delicateţe, Marta a insistat ca mama lui Hristos

să vină acasă la ei pentru Sabat.
– Maria, știu că ai o familie în Betleem, dar este o călătorie
de două ori mai lungă până acolo. Și după trecerea Sabatului
ne putem întoarce împreună ca să îmbălsămăm corpul lui Isus.
Observându-l pe Ioan lângă ea – cu toţii L-au auzit pe muri-
bundul Isus încredinţând-o tânărului apostol pe mama Sa – Marta
a adăugat:
– O, desigur, Ioan ești totdeauna bine venit, incluzând-o în
invitaţie și pe Maria, soţia lui Cleopa.
Fiindcă Lazăr era în Ierusalim cu ceilalţi apostoli, aveau sufi-
cient spaţiu pentru toţi.
Soţia lui Cleopa i-a mulţumit Martei, dar a refuzat invitaţia.
– Soţul meu se teme de faptul că marele preot Caiafa va
încerca să-i aresteze pe toţi urmașii lui Isus. Crede că este mai
sigur dacă mă duc la Emaus. Dar mă voi întoarce să vă ajut la
mormânt în prima zi de după Sabat.
În amurg, mica grupă îndurerată a intrat în Betania și a văzut
că orășelul n-a fost scutit de urmările cutremurului. Ei au obser-
vat că zidul cel vechi de lângă drum a fost transformat în moloz,
iar câteva clădiri erau fisurate. Când au ajuns la casa Martei, au
fost recunoscători că nu era nici o stricăciune serioasă. Femeile
și Ioan au așteptat afară până ce Marta a mers în casă să aprindă
o lampă.
Tânăra Maria a început să plângă. Apoi, mama lui Isus a

început să vorbească așa, ca într-un vis.
– Vântul din această seară de primăvară adie așa de blând și
proaspăt! Cât de diferit este cerul faţă de cel de azi-dimineaţă!
Îmi amintesc bine că acum mai bine de 34 de ani era o noapte
ca aceasta, când un înger al Domnului a apărut și mi-a spus că
voi fi mama Lui.
Suspinele Mariei Magdalena s-au potolit, iar ea a început să
studieze faţa acestei femei remarcabile, luminată de strălucirea
lunii din timpul Paștelui.
Mama lui Isus a continuat:
– Acum înţeleg ce a vrut să spună profetul Simeon. Când
Isus era un prunc, Simeon a profetizat că sufletul meu va fi
străpuns de o sabie. Știu acum că aceasta este ziua despre care
a vorbit el atunci.
Marta a revenit cu lampa la ușă și au intrat cu toţii în casă.
Lumina pâlpâitoare din lampa de pământ dansa pe pereţi și pe
tavan, în timp ce mica grupă a rămas preţ de mai multe ore
într-o tăcere șocantă, uitându-se la mica flacără. Maria îi era
foarte recunoscătoare surorii ei, Marta, pentru că îi invitase la
ei. Se liniștea când se găsea în compania celor ce L-au iubit
mult. Ea privea fix, paralizată și fermecată de luminiţa lămpii,
dar a fost trezită la realitate când a observat o molie zburând
direct în flacăra lămpii, căzând apoi arsă și zvârcolindu-se lângă
lampă.
În agitaţia pustiitoare a acelei zile, Marta neglijase să pună
ulei în lampă, așa că priveau cu toţii cum mica flacără se stingea
încet, încet, din lipsă de combustibil. Rând pe rând, zdrobiţi de
întristare, s-au retras în diferite colţuri ale locuinţei pentru a
se odihni până în zorii zilei. În timpul nopţii, din când în când,
le mai scăpa în mod involuntar câte un geamăt sau suspin, pe
măsură ce îngrozitoarea realitate a evenimentelor acelei zile le
revenea în memorie.
ÎNVIEREA 151
Maria stătea, ca de obicei, întinsă în patul ei de lângă bucă-

tărie. Cu două zile înainte, Lazăr dăduse la o parte acoperișul
de vară de deasupra bucătăriei, astfel că Maria putea să pri-
vească în sus și să vadă stelele. Erau așa de clare și frumoase. De
ce oare există atâta suferinţă și moarte în lume? Maria înălţă o
rugăciune în gând: Tată, nu înţeleg de ce s-au întâmplat toate
acestea, dar cred că Tu ești bun, pentru că Isus a spus că era
asemenea Ţie. Eu încă mă încred în Tine. Dar, Te rog, ajută-mă să
înţeleg. Cum pot să trăiesc fără El? După ce și-a încheiat
rugăciunea, Maria a simţit cum e inundată de pace și, în cele
din urmă, a adormit, fiind frântă de oboseală.
În dimineaţa următoare, s-au îmbrăcat pentru Sabat. Voind
să ocolească mulţimea, s-au hotărât să meargă la mica sinagogă
din Betania. Acolo erau numai câţiva oameni. Câţiva copii sub
12 ani care erau prea mici ca să poată participa la sărbătoare și
câteva persoane mai în vârstă, nu destul de puternice ca să
facă drumul până la Ierusalim. Toţi ceilalţi erau la Ierusalim
pentru sărbătoarea Paștelui.
Ceasurile Sabatului, care întotdeauna fuseseră bogate și
binecuvântate de prezenţa lui Isus, acum păreau goale fără El.
Când bătrânul rabin s-a sculat să citească din cartea profeţilor,
a ales să citească din sulul profetului Isaia, de unde rămăsese
săptămâna trecută:
„Totuși, El suferinţele noastre le-a purtat, și durerile noastre
le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de
Dumnezeu și smerit.
Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste
El, și prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Noi rătăceam cu toţii ca niște oi, fiecare își vedea de drumul
lui. Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră
a tuturor.
Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un

miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor
ce o tund; n-a deschis gura.
El a fost luat prin apăsare și judecată; dar cine din cei de pe
vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii
și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui la un
loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nici o nelegiuire și nu se
găsise nici un vicleșug în gura Lui.
Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar,
după ce Își va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă
de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși
în mâinile Lui.
Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora. Prin
cunoștinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi
oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, și va lua asupra
Lui povara nelegiuirilor lor” (Is. 53,4-11).
Cu mult înainte ca rabinul să termine de citit, ucenicii
îndureraţi au început să privească unul la altul cu uimire, știind
că se gândesc la același lucru. Era oare posibil ca această profeţie
să vorbească despre Mesia? Ei și-au adus aminte că atunci, cu
trei ani în urmă, Ioan Botezătorul declarase că Isus era „Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
Întorcându-se acasă, Marta le-a servit o masă simplă, dar
nimeni nu putea mânca. Alecându-se peste masă, Ioan a spus:
– Acum înţeleg ceea ce dorea Domnul să spună atunci când
a zis: „Se pot jăli nuntașii câtă vreme este mirele cu ei? Vor
veni zile, când mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti”
(Matei 9,15).
Mai târziu, în după-amiaza zilei de Sabat, Lazăr a sosit acasă
însoţit de Toma. Mica grupă de femei i-au copleșit cu între-
bări.
ÎNVIEREA 153
Acești doi ucenici formau o pereche interesantă. Lazăr era

eternul optimist, în vreme ce Toma se concentra adesea asupra
posibilităţilor negative.
– Serviciile de Paște de la templu au avut loc într-o totală
dezordine astăzi, a spus Toma. În mod sigur, atunci când
Domnul Și-a dat duhul ieri, perdeaua cea groasă a templului a
fost sfâșiată de sus până jos, expunând privirii Sfânta Sfintelor.
Și Lazăr adăugă:
– Preoţii din templu au spus că a fost ca și când mâna unui
înger a rupt perdeaua în două.
– Da, dar marele preot a spus că aceasta s-a întâmplat din
cauza cutremurului de ieri, a adăugat Toma cu cinism în glas.
Și Lazăr a continuat:
– Am auzit azi, de asemenea, că liderii religioși s-au dus la
Pilat, cerând să li se da un sutaș și soldaţi, pentru a păzi
mormântul. Ei au spus că noi avem în plan să furăm corpul
Domnului.
– Vrei să spui că au mers în Sabat la Pilat? a intrat nevi-
novat în vorbă Ioan. Ce ipocriţi! Când Pilat Îl judeca pe Isus,
n-au vrut să intre în sala de judecată în timp ce oamenii se
uitau la ei, sub pretextul că nu doreau să se spurce!
Faţa Martei se posomorî.
– Nu aceasta e problema, Ioan! Știm deja că acești oameni
sunt corupţi. Întrebarea este cum oare vom termina noi de
uns corpul Lui cu o sută de ostași la mormânt?
După rugăciunea de seară de la încheierea Sabatului, grupa
ucenicilor lui Isus s-a împrăștiat în toate direcţiile. Lazăr și Ioan
s-au dus la Ierusalim. Toma, considerând că era foarte primejdios
în Ierusalim, s-a hotărât să rămână la vărul lui în Betania. Femeile
s-au împrăștiat pe la casele mai multor prieteni pentru a strânge
mirul și miresmele necesare ungerii trupului lui Isus. Deși nici
unul dintre ei nu și-a pus problema cum vor trece de garda
romană sau cum să dea la o parte piatra masivă de la mormânt,
au plănuit să se întoarcă la mormânt în zorii dimineţii și să

termine ce începuseră, precum și să-și ia, pentru ultima dată,
la revedere de la Domnul lor.
Nici una dintre femei n-a dormit în noaptea aceea. Șocul
omorârii lui Isus și evenimentele tulburătoare ale zilei le-au făcut
neliniștite, confuze și temătoare. Marta știa, după modul în care
respirau celelalte, că toate erau treze. Astfel, cu două ore înainte
de zorii zilei, ea s-a sculat și a aprins lampa.
– Mai bine să mergem acum decât mai târziu, le anunţă ea
pe musafirele ei. Cu cât sosim mai devreme, cu atât vom atrage
mai puţin atenţia vrăjmașilor noștri.
Când ochii Martei s-au obișnuit cu lumina, ea a privit în jur
și brusc a întrebat:
– Unde este Maria?
Găsind că lunga noapte este de nesuportat, sora mai mică a
Martei s-a strecurat în liniște pe ușă afară, în întuneric. Atrasă
de iubirea de nemăsurat și neţinând seama de frică, Maria și-a
făcut drum singură spre mormânt.
Era încă întuneric când celelalte femei și-au început călătoria
spre Ierusalim. Stând aproape una de alta, pentru a nu se împiedica
pe drumul îngust, ele și-au repovestit faptele pline de bunătate
ale lui Hristos și cuvintele Sale de mângâiere.
Pe când se apropiau de locul unde Isus era îngropat, s-au
întâlnit cu o siluetă singuratică. Era Maria, soţia lui Cleopa. Ea
parcursese singură aproape doisprezece kilometri de la Emaus,
pentru a le ajuta. După ce s-au salutat, soţia lui Cleopa a dat
glas întrebării pe care și-o puneau și celelalte:
– Cine va da pentru noi piatra la o parte?
Înainte ca cineva să fi putut răspunde, o străfulgerare albă
și orbitoare a brăzdat cerul fără nori de dinaintea zorilor și a
lovit în vecinătatea mormântului din grădină. Pentru un mo-
ment, totul a fost strălucitor ca la amiază, orbindu-le pe femei
pentru câteva clipe. Pământul de sub picioarele lor se cutremura
ÎNVIEREA 155
în convulsii. Mama lui Isus s-a prins bine de Marta ca să nu-și

piardă echilibrul. Marta a vărsat ceva din mirul și mirodeniile
pe care le ducea cu ea, în timp ce femeile înspăimântate se
ţineau una de cealaltă.
Tot așa de brusc cum a început, cutremurul a și încetat.
Undeva, înaintea lor, s-au auzit ţipete și strigăte violente în
limba latină. Cu surprindere, ele au văzut cum mai mulţi oameni
alergau pe drumul spre Ierusalim. În timp ce fugeau, unii dintre
ei se clătinau și cădeau ca și când ar fi fost beţi. Strălucirea
armurii în lumina slabă a zorilor dimineţii arăta că cei care
fugeau trebuie să fie ostași romani.
Femeile s-au oprit, privind încremenite acest spectacol.
– Ceva minunat s-a întâmplat, a șoptit mama lui Isus și după
câteva clipe de tăcere, femeile au pornit în direcţia mormântului
Domnului.
Maria Magdalena a sosit la mormânt la câteva clipe după ce
s-a văzut fulgerul și a încetat cutremurul. Foarte precaută, s-a
dus cu grijă în luminișul grădinii și a descoperit că piatra de la
mormânt fusese rostogolită. La început, a crezut că soldaţii Îi
luaseră trupul lui Isus. Abătută și tristă, la gândul că a pierdut
până și rămășiţele pământești ale celui mai scump Prieten al ei, a
fugit la mormântul deschis și, cu multă grijă, a intrat. O lumină
nepământească făcea să strălucească locul unde fusese pus trupul
lui Isus. Dar mormântul era gol; trupul Său nu era acolo.
Îndurerată și chiar șocată, abia respirând, Maria privea în
tăcere stânca unde fusese pus Isus. A ieșit apoi din mormânt,
privind în jur uimită și înmărmurită.
Trebuie să-i găsesc pe ucenici, gândi ea. Ei vor ști ce au de făcut.
Îndurerată, femeia s-a întors și a urcat în grabă drumul nu
departe de poarta lui Irod, spre Ierusalim. Când a ajuns la casa
lui Ioan Marcu, i-a găsit treji pe Petru și pe Ioan, discutând
liniștiţi pe terasa de pe acoperiș. Maria a urcat în goană scările
și, cu respiraţia întretăiată, le-a spus:
– L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde L-au

pus!
Deși Maria n-a vrut să-i sperie, ucenicii au tresărit la auzul
vocii ei.
Petru a fost primul care și-a revenit.
– Ce ai spus? a întrebat el.
Maria a încercat să-și domolească respiraţia în timp ce vorbea:
– Am fost la mormânt. Corpul Lui a dispărut. Piatra este
dată la o parte. Soldaţii au plecat și ei!
Ioan a privit spre Petru.
– Cine ar fi putut face lucrul acesta? întrebă el.
– Nu știu, a răspuns Petru, dar chiar trebuie să mergem să
vedem noi înșine ce s-a întâmplat.
– Să-i sculăm și pe ceilalţi? întrebă Ioan.
– Nu, a răspuns Petru. S-ar putea să fie o capcană a conducăto-
rilor pentru a ne elimina și pe noi ceilalţi. De fapt, mă voi duce
singur. Poate fi primejdios.
– Dumnezeu mi-e martor, rosti Ioan, că voi merge cu tine.
Coborând scările și îndreptându-se spre poarta cetăţii, cei
doi bărbaţi și-au dat seama că soldaţii romani nu erau la post.
De îndată ce a văzut poarta, Ioan a luat-o la fugă, iar Petru se
străduia să se ţină de el. Fără să le mai ceară permisiunea, Maria
i-a urmat îndeaproape. Se simţea atrasă în mod straniu de acel
loc unde Îl văzuse pentru ultima dată pe Isus. Era hotărâtă să
descopere ce s-a făcut cu trupul Său.
Marta și celelalte femei au ajuns și ele în luminișul grădinii
și au găsit săbii romane, scuturi și coifuri împrăștiate în zona
în care Isus fusese înmormântat. Maria, soţia lui Cleopa, era
obosită, respira greu și era vădit marcată de eveniment.
Cu toţii au tresărit la vederea unui străin înalt, purtând o
robă lungă și albă, ce stătea pe piatra care era acum spartă și
care acoperise intrarea mormântului lui Isus. Piatra uriașă fusese
rostogolită de la intrare și sfărâmată, ca și când Samson ar fi
dat-o cu mânie la o parte.
ÎNVIEREA 157
Omul de pe piatră, cu o privire blândă, le zâmbea femeilor.

Înţelegându-le teama, el le-a spus:
– „Nu vă temeţi, căci știu că voi căutaţi pe Isus, care a fost
răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese” (Matei 28,5).
Străinul arătă cu gesturi pline de graţie, spre locul de pe
coasta dealului, spunând:
– „Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul” (vers. 6).
Solul ceresc a alunecat în liniște de pe piatră și s-a îndreptat
spre mormânt.
– Priviţi, a spus el cu bucurie în glas, îndreptându-se spre intrare.
Mama lui Isus a tresărit la vederea acestei fiinţe nobile. Apoi,
el a zâmbit, iar ea l-a recunoscut ca fiind îngerul Gabriel, care
anunţase nașterea lui Isus în urmă cu 34 de ani.
Pe când femeile căutau să înţeleagă răsturnarea greu de
înţeles a situaţiei, mama lui Isus s-a îndreptat cu precauţie spre
intrarea mormântului. Celelalte femei au urmat-o cu timiditate.
Deși înspăimântate, ele înaintau pas cu pas, cu hotărârea
născută din iubirea pentru Domnul lor. Lumina nepământească
încă mai strălucea în mormânt. Înăuntru, ele au văzut o altă
fiinţă stând pe lespedea pe care, vineri seara, îi așezaseră trupul
lui Isus. Acest străin a spus:
– „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu
este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era
încă în Galilea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în
mâinile păcătoșilor, să fie răstignit, și a treia zi să învieze” (Luca
24,5-7).
Uluite, femeile au ieșit din mormântul săpat în stâncă. În
șoaptă, Marta repeta cuvintele îngerului, la început ca o între-
bare: „A înviat? A înviat?” Apoi, a început să afirme acest lucru
ca un fapt real. „A înviat!” Apoi, Marta a făcut ceva cu totul
ieșit din comun: a aruncat recipientul în care ţinea mirul și
miresmele și a luat-o la fugă cât a putut de repede spre Ierusa-
lim. Celelalte femei o urmară îndeaproape.
De-abia au pornit să fugă pe drumul îngust când aproape că

s-au ciocnit cu Ioan, Petru și apoi cu Maria Magdalena.
Emoţionate de bucurie și zăpăcite, femeile au încercat, toate o
dată, să le spună cele ce au văzut și au auzit.
Uimirea de pe feţele lor i-au dat de înţeles lui Petru că ceva
uluitor se întâmplase.
– Mergeţi și spuneţi și altora din cetate cele ce aţi văzut,
porunci el.
Dar înainte ca Petru să termine de vorbit, Ioan s-a îndreptat
spre mormânt să vadă cu ochii lui ce se întâmplase. El s-a oprit
în luminiș și a privit armele abandonate ale gărzii romane, apoi
a privit stânca masivă. Ioan gândea în sinea lui: Ce forţă teribilă
a putut să o arunce așa de departe? Dar solul ceresc despre care
vorbiseră femeile plecase. Gâfâind și respirând din greu, Petru
și Maria au venit în spatele lui.
– Ar fi putut oare cutremurul să facă lucrul acesta? a întrebat
Ioan.
– Nu! spuse Petru dând cu hotărâre din cap. Un cutremur
nu poate nici cum face așa ceva.
Ioan a intrat în mormânt și s-a uitat înăuntru. Mormântul
era gol, cu excepţia a două articole de îmbrăcăminte pentru
înmormântare care erau frumos strânse și puse în ordine. Cu
degete tremurânde, Ioan a atins pânza cu care fusese învelit
Isus. Trebuie să fie adevărat.
Petru a dat aprobator din cap.
– Numai Isus Și-ar lua timp ca să strângă frumos aceste lu-
cruri. Dar El unde e?
– Nu știm, zise Ioan, privind în jur agitat. Ar fi mai bine să
plecăm. Soldaţii se pot întoarce și să arunce pe noi vina ruperii
sigiliului lui Pilat și să fim acuzaţi că am furat trupul lui Isus.
Cei doi ucenici au ieșit din mormânt la primele raze ale soa-
relui de dimineaţă, care aureau deja zidurile Ierusalimului. Maria
stătea nemișcată și înmărmurită, strângându-și hainele pe lângă
ea împotriva frigului dimineţii de primăvară.
ÎNVIEREA 159
– Maria, trebuie să mergem, spuse Ioan cu blândeţe, atingân-

du-i braţul. Garda se poate întoarce oricând.
Maria a aprobat dând din cap, dar a rămas blocată de scena
confuză dinaintea ei, în vreme ce Petru și Ioan o grăbeau pe drumul
îngust. În ciuda primejdiei, ea nu putea să părăsească acel loc
din proprie iniţiativă. Avea o copleșitoare convingere că Isus
nu era departe. Disperată, sperând să-L vadă pe Isus acolo unde
L-a văzut ultima dată, ea s-a îndreptat încet, încă o dată, spre
încăperea din stâncă. Sprijinindu-se cu o mână de perete, s-a
oprit și a privit înăuntru.
Deodată, Maria a făcut ochii mari. Doi oameni purtând
veșminte albe și strălucitoare stăteau înăuntru. Pe când privea
fără să spună ceva, unul dintre străini o întrebă:
– „Femeie, pentru ce plângi”? (Ioan 20,13)
Un suspin plin de durere îi scăpă de pe buze.
– „Pentru că L-au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au
pus” (vers. 13).
Sperând să găsească pe cineva care să-i arate unde este Isus,
Maria s-a întors cu spatele la cei doi bărbaţi neobișnuiţi și a
ieșit din încăperea aceea puţin adâncă. Era copleșită de teamă
și confuzie.
O parte din ea dorea să fugă departe, dar ceva o ţinea pe loc.
Plângând necontrolat, cu inima împovărată de durere, Maria a
mers clătinându-se de la intrarea în mormânt și până la stânca
sfărâmată ce acoperise gura peșterii cu o oră înainte. Plângând,
a privit în jos și a văzut ce mai rămăsese din sigiliul de ceară
rupt și din sfoara folosită pentru sigiliul pe care Pilat l-a pus pe
piatra mormântului. Și-a adus aminte de o istorie asemănătoare,
de când era copil, despre modul în care împăratul Darius a pus
un sigiliu pe piatra ce acoperea groapa cu lei în care Daniel
fusese aruncat. Când acel sigiliu a fost rupt, Daniel a ieșit din
groapă viu.
În timp ce privea la rămășiţele sigiliului și reflecta la aceste
lucruri, o umbră alungită a apărut între ea și soarele de dimi-
neaţă. Speriată de apropierea nebănuită a unui străin, Maria

și-a ridicat imediat privirea.
Cerul oriental strălucea puternic din spatele siluetei întu-
necate a omului, fiindu-i imposibil Mariei să-I vadă faţa.
Bărbatul a întrebat liniștit:
– „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi”? (Ioan 20,15)
Maria, crezând că este grădinarul care a venit să înceapă
lucrul, se miră, gândind: De unde știe el că eu caut pe cineva?
Înţelegând că numai cei foarte bogaţi își permiteau să fie
îngropaţi într-un mormânt în stâncă și gândindu-se că era posibil
ca unii dintre conducători să fi luat corpul lui Isus, și-a imaginat
că acest om ar putea ști ce s-a întâmplat cu Domnul ei.
– „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă
voi duce să-L iau” (Ioan 20,15), insistă femeia, plecându-și capul
și întorcându-l să-și ascundă un nou șuvoi de lacrimi.
Mișcat de devotamentul ei, blândul Străin nu putea suporta
s-o mai vadă întristată și suferind. El rosti un cuvânt care avea
să schimbe durerea ei în bucurie:
– „Marie!” (vers. 16)
Deodată, fiorul recunoașterii trecu prin ea. La auzirea fami-
liară, melodioasă, a numelui ei venind de pe buzele pline de
compasiune ale lui Isus, Maria s-a întors și s-a aruncat la
picioarele Lui care purtau semnele cuielor.
– „Rabuni!” Ești viu! Ești viu!
Ea plângea, prinzându-se de gleznele Lui și udându-I picioa-
rele cu lacrimi de bucurie.
Îngenunchind lângă ea, Isus și-a pus mâna pe capul ei în semn
de binecuvântare și i-a șters lacrimile, cu mâne-cile hainei Sale
strălucitoare. Era ca și când i-ar fi șters faţa cu o lumină caldă.
Apoi, Isus i-a zis:
– „Nu Mă ţine…, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te
la fraţii Mei, și spune-le că mă voi sui la Tatăl Meu și la Tatăl
vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17).
ÎNVIEREA 161
După ce a rostit aceste cuvinte, Isus S-a ridicat. În timp ce,

cu părere de rău, Maria a dat drumul picioarelor Sale, a asistat
la cea mai minunată transformare. Faţa lui Isus strălucea ca
soarele de dimineaţă. Era ca și când cineva i-ar fi luat un voal de
pe ochi. A văzut o numeroasă mulţime de îngeri strălucitori în
jurul Său, iar El a început să se înalţe prin acest coridor viu de
o slavă de nedescris.
Îngerii cântau un cânt frumos, triumfal: „Porţi, ridicaţi-vă
capetele; ridicaţi-vă, porţi veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”
(Ps. 24,7). Tonul unic al muzicii era infinit mai minunat decât
tot ceea ce auzise ea vreodată.
Înainte ca să dispară în norul viu de îngeri, Isus S-a întors
spre Maria. Ea a auzit ecoul vocii Lui spunând:
– Nu vă voi părăsi niciodată.
Tocmai când Maria se gândea că nu va mai putea supravieţui
unui alt moment de o asemenea slavă divină, incredibilă, totul a
dispărut. Prin comparaţie, soarele de-abia răsărit părea întunecat.
În vreme ce încă trăia măreţia acestor evenimente, Maria a început
să urce drumul spre Ierusalim. O nouă lumină strălucea în mintea
sa și o puternică energie îi anima pașii. Muzica angelică a tăcut, dar
inima Mariei cânta: „Isus trăiește! E viu!” Apoi, Maria S-a oprit
din drum, pentru a putea medita la ce se întâmplase. M-a așteptat?
Da! El m-a ales ca să le spun vestea cea bună. În tot drumul spre
Ierusalim, a continuat să repete: Chiar pe mine!
Toată viaţa, Maria avusese sentimentul că nu este destul de
bună. Simon nu o considerase destul de bună nici să Îl atingă
pe Isus, nicidecum să-I spele picioarele. Conducătorii religioși
o considerau bună doar pentru a fi omorâtă cu pietre. Dar Isus
a așteptat până când Petru, Ioan și chiar mama Sa au părăsit
mormântul, pentru a o însărcina pe ea să transmită această
veste bună – pe ea, o femeie considerată cândva o paria a
societăţii. Mântuitorul a văzut-o ca pe un vas nou și curat. El
a ales-o să spună lumii că El, Dumnezeul cel viu, Prietenul și
Mântuitorul ei, a înviat.
STUDIU
Ioan 20,11-18
„Dar Maria ședea afară lângă mormânt, și plângea. Pe când
plângea, s-a plecat să se uite în mormânt.
Și a văzut doi îngeri în alb, șezând în locul unde fusese culcat
trupul lui Isus; unul la cap și altul la picioare.
’Femeie’, i-au zis ei, ’pentru ce plângi?’ Ea le-a răspuns: ’Pentru
că au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus’.
După ce a spus aceste vorbe, s-a întors, și a văzut pe Isus stând
acolo în picioare; dar ea nu știa că este Isus.
’Femeie’, i-a zis Isus, ’pentru ce plângi? Pe cine cauţi’? Ea a
crezut că este grădinarul, și I-a zis: ’Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi
unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau’.
Isus I-a zis: ’Marie!’ Ea s-a întors, și I-a zis în evreiește: ’Rabuni!
adică: Învăţătorule!’
’Nu Mă ţine’, I-a zis Isus; ’căci încă nu M-am suit la Tatăl
Meu. Ci, du-te la fraţii Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și
la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru’.
Maria Magdalena s-a dus, și a vestit ucenicilor că a văzut pe
Domnul și că i-a spus aceste lucruri.”
Marcu 16,9-11
„Isus, după ce a înviat, în dimineaţa dintâi a săptămânii, S-a
arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte draci.
Ea s-a dus și a dat de știre celor ce fuseseră împreună cu El,
care plângeau și se tânguiau.
Când au auzit că este viu și că a fost văzut de ea, n-au crezut.”
EL A MIȘCAT LUCRURILE
Thomas Jefferson a fost un mare om, dar din nefericire, el
era deist și nu putea accepta elementele miraculoase din Sfânta
Scriptură. El a editat propria versiune a Bibliei, în care orice
referire la minuni a fost eliminată. În editarea evangheliilor,
ÎNVIEREA 163
Jefferson s-a limitat numai la învăţăturile morale ale Domnului

Isus. Cuvintele de încheiere a Bibliei lui Jefferson sunt acestea:
„Aici ei L-au pus pe Isus și au rostogolit o mare stâncă peste
gura mormântului, apoi au plecat”. Slavă lui Dumnezeu că nu
acesta este felul în care, în adevăr, se încheie această istorie.
Învierea Domnului Hristos a fost verificată de multe dovezi
de necontestat. Și cea mai neînsemnată dintre aceste dovezi a
fost mărturia naturii, prin cerul întunecat de deasupra și
pământul care se cutremura dedesubt. Ce s-a întâmplat când
Domnul Isus a ieșit din mormânt constituie un exemplu în
miniatură la ceea ce se va întâmpla când El va veni în slavă din
ceruri ca să-i strângă pe copiii Săi. Cu privire la aceste semne
din ceruri și de pe pământ, Ellen White scrie:
„Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos
Și-a depus viaţa și un alt cutremur a semnalat clipa când a
reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea și mormântul a
ieșit din mormânt având semnele unui biruitor, în mijlocul
zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate părţile,
urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El
va zgudui ’nu numai pământul, dar și cerul’. ’Pământul se clatină
ca un om beat, tremură ca o colibă. ’Cerurile sunt făcute sul ca
o carte’, ’Trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și
pământul, cu tot ce este pe el, va arde’. ’Dar Domnul este
scăparea poporului Său, și ocrotirea copiilor lui Israel’ (Evrei
12,26; Is. 24,20; 34,4 ; 2 Petru 3,10 ; Ioel 3,16).” (Hristos, Lu-
mina lumii, ed. 2002, pag. 733)
Locuind în California, știu ce înseamnă cutremurele. Nu poţi
să nu-ţi pierzi curajul atunci când pământul de sub picioarele
tale începe să se miște într-o parte și în alta. Trecem prin viaţă
gândind că ne putem încrede în globul pământesc ca fiind
statornic și demn de încredere. Dacă nu altceva, cutremurul
m-a învăţat că singurul lucru ce nu poate fi mișcat este ceea ce
este bine fixat în Dumnezeu. „Cerul și pământul vor trece, dar
cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35).
TREI ZILE ȘI TREI NOPŢI

Cât timp a stat Isus în mormânt? Are vreo importanţă?
„Atunci unii din cărturari și din farisei au luat cuvântul, și
I-au zis: ’Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!’
Drept răspuns, El le-a zis: ’Un neam viclean și preacurvar
cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prooro-
cului Iona.
Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopţi în pântecele
chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopţi în
inima pământului’” (Matei 12,38-40).
Mulţi oameni s-au încurcat în textele de mai sus, pentru că
Isus a spus clar: „Fiul omului va sta trei zile și trei nopţi în inima
pământului”. Înţelegând că „în inima pământului” înseamnă în
mormânt, dacă Isus a murit vineri și a înviat duminică, rezultă
că El n-a stat trei nopţi în mormânt. O altă modalitate de a în-
ţelege acest pasaj este aceea de a considera că „inima pământu-
lui” nu înseamnă mormânt. „Inima pământului” poate foarte
ușor să fie tradus prin „în mijlocul lumii” sau „în încleștarea
acestei planete”pierdute, pe care Isus a venit ca să o mântuiască.
Expresia „în pământ” apare de multe ori în Biblie. Dar în
nici un loc nu face însă referire la mormânt. Să luăm, de
exemplu, expresia din rugăciunea „Tatăl nostru”: „Facă-se voia
Ta, precum în cer și pe pământ”. Înseamnă oare aceasta că voia
lui Dumnezeu să se facă în mormânt, așa cum se face și în
ceruri? Nu, sigur că nu! Înseamnă că voia Sa trebuie să se facă
printre oamenii de pe pământ, printre naţiunile pământului,
așa cum se face de către îngerii din ceruri.
Suferinţele lui Isus pentru păcatele lumii n-au început vineri
la cruce. El a început să sufere pentru păcatele noastre imediat
după ce a luat parte la Sfânta Cină. De mai multe ori Isus a
spus că „a sosit ceasul”, referindu-Se la acea noapte de joi (Matei
26,45; Marcu 14,41; Luca 22,14; Ioan 16,32; Ioan 17,1). Calvarul
lui Isus a început atunci când mulţimea L-a prins joi noaptea,
„în inima pământului”, însemnând de fapt, „în încleștarea lumii”
ÎNVIEREA 165
(să nu uităm că Satana este numit prinţul acestei lumi – Ioan

12,31). Timp de trei zile și trei nopţi, Isus a fost privat de pro-
tecţia Tatălui Său, aflându-Se în mâinile vrăjmașului. El a fost
un captiv „în inima pământului, suferind pedeapsa pentru
păcatele lumii”.
UNDE A FOST?
Mulţi oameni se luptă cu întrebarea: „Unde a mers Isus după
ce a murit pe cruce?” Cea mai mare parte a confuziei provine, din
nou, din greșita interpretare a unui pasaj al Sfintelor Scripturi.
„Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El,
Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.
El a fost omorât în trup, dar a înviat în duh, în care S-a dus să
propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răz-
vrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era
în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au
fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt”
(1 Petru 3,18-20).
La prima vedere, mulţi au crezut că Isus nu a fost într-ade-
văr mort pe cruce, ci a fost transportat sau transferat pe un
tărâm al spiritelor. Acolo, cred unii, El a predicat spiritelor
oamenilor care au trăit înainte de potop, pentru a le oferi o a
doua șansă la mântuire. Această învăţătură este amintită în
Crezul Apostolic. Dar mulţi nu înţeleg faptul că acest Crez
Apostolic n-a fost scris de apostoli, ci a fost întocmit cam la o
sută de ani după moartea ultimului dintre apostoli. El nu face
parte din inspiraţia Scripturii.
Această teorie este antiteza învăţăturilor Bibliei cu privire
la acest subiect. Sfânta Scriptură este clară cu privire la faptul
că după moarte nu mai există o a doua șansă pentru convertire.
„Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată,
iar după aceea vine judecata” (Evrei 9,27). „Căci toţi trebuie să
se înfăţișeze înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, pentru
ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul, pe care-l

va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5,10).
Să privim cu atenţie la 1 Petru 4,6. Textul spune că Evanghelia
a fost predicată „celor morţi.” Ei sunt morţi acum, dar când
Evanghelia le-a fost predicată nu erau morţi. Ar fi foarte greu
să vestești Evanghelia celor morţi. Este și așa destul de greu să
predici Evanghelia celor vii! E nevoie de inteligenţă și de
cunoștinţe pentru a înţelege Evanghelia și o astfel de inteligenţă
o au numai aceia care sunt vii (Ecl. 9,5.10).
Petru spune: „în care S-a dus să propovăduiască duhurilor
din închisoare” (1 Petru 3,19). Prin același Spirit care L-a înviat
pe Isus, în timpul potopului, Isus (Dumnezeu) a predicat
oamenilor care erau vii atunci, robi ai păcatului. Compară
aceasta cu renumitul pasaj din Geneza 6,3. „Duhul Meu nu va
rămâne pururea în om, căci și omul nu este decât carne
păcătoasă; totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.”
„Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre morţi, locuiește
în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia și
trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care
locuiește în voi” (Rom. 8,11).
Astfel, puteţi vedea că Petru nu spune că atunci când a murit,
Isus a mers în închisori mistice ca să predice spiritelor oamenilor
care au trăit înainte de potop. Mai degrabă, el spune că același
Duh Sfânt care le-a predicat și lor este același care L-a înviat pe
Isus și de asemenea, ne predică și nouă.
Alţii nu pot să accepte ideea că Isus, Dumnezeu Fiul, a murit.
Ei se întreabă: „Cum poate să moară Dumnezeu?” Nu știu!
Dar nu pot nici să explice cum Dumnezeu a putut deveni om.
Biblia prezintă această realitate ca fiind o taină. „Și fără îndoială,
mare este taina evlaviei; Dumnezeu S-a manifestat în trup” (1 Tim.
3,16 – lb. engl.).
Dar este foarte primejdios să schimbi învăţătura clară a
Scripturii. Plata păcatului este moartea (Rom.6,23). Dacă Isus
n-a murit în realitate pe cruce, ci a fost numai transportat în
ÎNVIEREA 167
alte sfere sau dimensiuni spirituale, atunci noi subminăm unul

dintre adevărurile fundamentale ale Evangheliei. Biblia spune
în mod clar că Isus a murit (Rom. 5,6; 1 Cor. 15,3) și noi trebuie
să primim acest cuvânt chiar dacă nu-l putem explica întru
totul. Aceasta se numește credinţă.
IUBIREA DĂINUIEȘTE
Lângă cimitirul Greyfriars din Edinburgh, Scoţia, este o fân-
tână memorială și o statuie a unui câine mic, numit Greyfriers
Bobby. În anul 1858, un om pe nume Jack Grey a fost îngropat
acolo, în cimitirul bisericii. De atunci, credinciosul său câine
întristat a început să vegheze la mormântul stăpânului său.
Pentru următorii paisprezece ani, zi și noapte, ploaie sau soare,
până când a murit în 1872, câinele, acest credincios animal, a
trăit în mod real deasupra mormântului stăpânului său. Micul
Skye terrier își părăsea postul numai pentru o oră pentru a-i
vizita pe doi dintre prietenii săi: un restaurator, care îi dădea de
mâncare și un paraclisier, care îi făcuse un adăpost în cimitir.
În timpul acestor paisprezece ani de veghe, mii de vizitatori
au venit să se convingă de devotamentul acestui căţeluș credin-
cios. Drept recunoștinţă pentru devotamentul lui de o viaţă, a
fost îngropat acolo, în cimitir, lângă stăpânul său.
După ce toţi ceilalţi au părăsit mormântul lui Isus din gră-
dină, Maria a rămas, cu devotament, în locul în care L-a văzut
pentru ultima dată pe Domnul ei. Uneori, noi Îi pierdem urma
lui Isus, pentru că suntem preocupaţi de ceea ce avem de făcut.
Suntem preocupaţi de relaţiile noastre pământești și Îl uităm
pe Prietenul nostru ceresc.
Chiar și mama și tatăl lui Isus au pierdut urma comorii ce
le-a fost încredinţată, când au fost la Templul din Ierusalim. Dar
L-au găsit pe Isus trei zile mai târziu, acolo unde Îl văzuseră
ultima dată. Maria I-a spus: „Iată că tatăl Tău și cu mine Te-am
căutat cu îngrijorare” (Luca 2,48). Când, din neglijenţă, pierdem
legătura cu Domnul nostru, trebuie să petrecem ceva timp

căutându-L și preocupându-ne ca să-L găsim din nou. Asemenea
mamei lui Isus, Maria Magdalena L-a găsit pe Isus trei zile mai târziu,
rămânând acolo unde Îl văzuse pentru ultima oară pe Domnul ei.
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate;
dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de
mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se
mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură
de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă
totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârși;
limbile vor înceta; cunoștinţa va avea sfârșit” (1 Cor. 13,4-8).
ȘTIIND CĂ EL E APROAPE
„Ca ei să caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L găsească
bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din ei” (Fapte 17,27).
În timpul uneia dintre marile sale „cruciade”, Billy Graham
și-a pus pe cap o șapcă și niște ochelari de soare și a plecat
incognito la plimbare, ca să adune reacţii de la ascultătorii săi.
Văzând un vizitator care privea indiferent, sprijinindu-se de
poarta stadionului, Graham l-a întrebat:
– Nu vrei să intri? Întâlnirea a început!
– Nu, a spus omul tărăgănat. Nu mă interesează așa de mult
introducerile astea. Eu sunt aici ca să-l văd pe marele evanghe-
list!
Puţin își dădea el seama că, de fapt, vorbea „cu marele
evanghelist”. Tot astfel, noi pierdem multe binecuvântări pentru
că nu știm când Isus este aproape. La fântână, Isus îi spunea
femeii din Samaria: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu,
și Cine este Cel ce-ţi zice: ’Dă-mi să beau’, tu singură ai fi cerut
să bei și El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10).
Faptul că știm că Domnul este aproape ne aduce bucurie. În
relatarea noastră, Maria plângea pentru că nu știa că Domnul
stătea lângă ea. „După ce a zis aceste vorbe, s-a întors, și L-a văzut
ÎNVIEREA 169
pe Isus stând acolo în picioare; dar nu știa că este Isus” (Ioan 20,14).
Când mai târziu, în aceeași zi, Isus S-a arătat celor doi ucenici pe
drumul spre Emaus, ei erau foarte triști, neștiind cine mergea
alături de ei. „Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. El le-a
zis: ’Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum’?
Și ei s-au oprit uitându-se triști” (Luca 24,16.17).
Cât de mulţi oameni din lumea întreagă umblă în viaţă triști și
nemângâiaţi, pentru că nu știu sau nu cred că Isus este aproape.
Un nou-convertit americano-chinez, pe nume Lo Chang, a strigat
de bucurie când a început să citească sfârșitul Evangheliei după
Matei: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul
veacului” (Matei 28,20). Lo era în mod deosebit fericit, pentru că
a primit personal această făgăduinţă. „Lo (numele său coincidea
cu primul cuvânt din text – n.tr.), Eu sunt cu tine”. Cât de mulţi
așa-zis creștini suferă necazuri inutile numai pentru că uită
făgăduinţa Domnului Isus, făgăduinţa prezenţei Sale. Ei nu știu
că Domnul Isus este aproape ca să-i ajute să-și poarte poverile. „Și
aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși
îngrijește de voi” (1 Petru 5,7).
ADOPTAT ÎN FAMILIA CERULUI

Într-o școală duminicală, profesorul trebuia să treacă în
registru numele a doi copii nou-veniţi. Când i-a întrebat care este
ziua lor de naștere, cel mai îndrăzneţ dintre ei a spus:
– Amândoi avem șapte ani. Ziua mea de naștere este 8 aprilie
1976, iar a fratelui meu este 20 aprilie 1976.
– Dar este imposibil, a replicat profesorul.
– Nu, nu este deloc imposibil, a răspuns celălalt frate. Unul
dintre noi este adoptat.
– Care dintre voi este cel adoptat, a mai întrebat profesorul.
– Și noi l-am întrebat pe tata acest lucru, dar ne-a spus că ne
iubește pe amândoi la fel și chiar nu-și mai aduce aminte care
dintre noi este cel adoptat.
Ultimele cuvinte pe care Hristos i le-a spus Mariei au confir-

mat faptul că ea a fost întru totul adoptată ca fiică a lui Dum-
nezeu. „Du-te la fraţii Mei și spune-le că Mă voi sui la Tatăl
Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul
vostru” (Ioan 20,17). Ea a fost pe deplin acceptată și adoptată
în familia lui Dumnezeu, tot așa de sigur cum Mardoheu a
adoptat-o pe Estera și cum Rahav, o desfrânată, a devenit mama
lui Iared. „Ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm:
’Ava’, adică Tată (Rom. 8,15). „Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veţi
fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic” (2 Cor. 6,18).
CĂLCÂIUL GRĂDINARULUI
„’Femeie’, i-a zis Isus, ’de ce plângi? Pe cine cauţi?’ Ea a crezut
că este grădinarul, și I-a zis: ’Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi
unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau’” (Ioan 20,15).
Acesta este singurul loc din Biblie în care găsim cuvântul
„grădinar”. Este destul de interesant faptul că el este folosit în
dreptul lui Isus. Maria avea totuși dreptate. Isus era „Grădinarul”.
Biblia ne învaţă că: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în
Eden, spre răsărit; și a pus acolo pe omul care-l întocmise” (Gen.
2,8). Mai mult decât atât, Isus practică și astăzi grădinăritul.
Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, și noi suntem plantele
Sale. „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbaţii lui
Iuda sunt viţa pe care o iubea” (Is. 5,7).
În acea primă grădină, Domnul a rostit o profeţie primei femei:
„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânţa ta și
sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”
(Gen. 3,15).
Isus a fost sămânţa femeii, care avea să îi zdrobească șarpelui
capul. Dar lucrul acesta n-a fost realizat fără să se plătească un
preţ. Lui avea să I Se zdrobească călcâiul. Când a triumfat asupra
morţii și asupra lui Satana, El încă mai purta pe picioare semnele
rănilor făcute de cuiele de pe cruce. Și Maria, asemenea bisericii
ÎNVIEREA 171
de astăzi, a trebuit să cadă la picioarele Sale ce poartă semnele

cuielor, la picioarele Sale zdrobite, și să I Se închine.
VENIM LA DUMNEZEU
Nu numai că a salvat-o pe Maria, dar Isus i-a dat și o slujbă

pe care s-o îndeplinescă. Oricine este curăţit de El, primește și
o misiune. După ce lui Isaia i s-au curăţit buzele cu un cărbune
de pe altarul lui Dumnezeu, Domnul l-a însărcinat să meargă
și să predice (Is. 6,1-9).
De fapt, Domnul Isus i-a spus Mariei: „Nu te ţine de Mine,
du-te și spune și altora”. Dacă Îl iubim pe Isus așa cum L-a iubit
Maria, atunci suntem obligaţi să spunem și altora. Nu-L putem
ţine numai pentru noi. Omul din care Domnul a scos o armată
de demoni dorea să stea numai lângă El.
„Omul din care ieșiseră dracii Îl ruga să-i de-a voie să rămână
cu El. Dar Isus l-a trimis acasă, și i-a zis: ’Întoarce-te acasă, și
povestește tot ce ţi-a făcut Dumnezeu’” (Luca 8,38.39). Aseme-
nea Mariei și a acestui om, biserica este salvată cu scopul de a
spune și altora.
Mântuirea cuprinde venirea și plecarea. Venim la Isus prin
marea invitaţie care ne-o adresează, apoi plecăm, trimiși de Isus
cu marea Sa însărcinare.
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da
odihnă” (Matei 11,28). „Duceţi-vă și faceţi ucenici din toate
neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfân-
tului Duh.” „Veniţi acum și haidem să dăm de știre casei
împăratului” (2 Regi 7,9).
Noi n-ar trebui să plecăm să-L mărturisim pe Isus până când
mai întâi nu venim la El.
Dumnezeu îi folosește pe oameni pentru a ajunge la oameni.
Astfel, El poate predica Evanghelia mult mai eficient decât prin
intermediul îngerilor. Cu toate acestea, a da mărturie pentru
Hristos face parte din procesul sfinţirii noastre. Maria nu s-a

remarcat niciodată printr-un excepţional dar al comunicării,
dar Domnul a ales-o pentru a transmite vestea cea bună a învierii
Sale. Aceasta ar trebui să ne încurajeze pe fiecare dintre noi să
venim la Isus, pentru ca să putem merge, trimiși de El, devenind
martori ai învierii Sale.
FORMULA SUCCESULUI SPIRITUAL

Este interesant să reţinem că în evanghelii nu există nici un
indiciu că vreo femeie ar fi făcut ceva care să-L rănească pe Isus.
Bărbaţii au fost cei care au făcut planuri împotriva Lui: L-au
spionat, L-au scuipat, L-au lovit. N-am auzit de nici o femeie care
să facă ceva care să-L rănească pe Isus în nici un fel în timpul vieţii
Sale pământești. Vă amintiţi din studiile noastre de până acum că
printre simbolurile Bibliei, femeia reprezintă Biserica. În concluzie,
să reţinem că istoria vieţii Mariei reprezintă un model pentru
reînviorarea și revitalitalizarea poporului lui Dumnezeu, în an-
samblu, dar și pentru fiecare dintre noi, individual.
1. Asemenea Mariei, noi trebuie să petrecem timp la picioa-
rele lui Isus, vărsând lacrimi de pocăinţă pentru păcatele
noastre, așa cum a făcut Maria la templu. Isus declară că El nu
ne va condamna. „Du-te și nu mai păcătui”, ne spune El.
2. Așa cum Maria a pledat pentru Lazăr, fiecare creștin are
nevoie să petreacă timp la picioarele Domnului Isus, pledând
și rugându-se pentru prietenii și familiile moarte spiritual, iar
El le va da viaţă.
3. Asemenea Mariei, poporul lui Dumnezeu are nevoie să-și
ia timp pentru studierea și auzirea Cuvântului la picioarele lui
Isus. Maria este amintită în Sfânta Scriptură ca vorbind foarte
puţin; de fapt, ea petrecea mai mult timp ascultând decât
vorbind.
4. Asemenea Mariei, biserica va prospera numai atunci când
va înţelege îndatorirea și frumuseţea gestului de a oferi.
ÎNVIEREA 173
5. Este crucial ca noi să petrecem mai mult timp la picioarele

lui Isus, privindu-L pe cruce, răstignit pentru păcatele noastre.
Aici ne putem reîncărca bateriile.
6. Maria a petrecut mult timp slujindu-I lui Isus, atât la ospăţul
lui Simon, cât și atunci când a ajutat la înmormântarea Lui.
Tot la fel, noi trebuie să dorim să-I slujim, după ce am văzut
cât de mult ne-a iubit.
7. În final, este bucuria și responsabilitatea fiecărui copil al
lui Dumnezeu de a-L vesti cu bucurie pe viul Dumnezeu.
ESTE GREU SĂ ASCUNZI VESTEA CEA BUNĂ

Lawrence Maxwell vorbește despre istoria unui grup de
protestanţi care a plecat din Bannack, Montana (pe atunci capi-
tala acestui stat), în căutare de aur. Au îndurat multe greutăţi
și mulţi din acest grup au murit pe drum. La un moment dat,
au fost prinși de indieni, care le-au luat caii lor buni și le-au
lăsat numai câţiva ponei bătrâni.
Apoi, atacatorii i-au ameninţat, spunându-le să se întoarcă
la Bannack și să rămână acolo. Indienii le-au spus:
– Dacă vă găsim din nou aici, îi vom ucide pe mulţi dintre voi.
Înfrânţi, descurajaţi și deprimaţi, prospectanţii s-au întors
spre capitala statului. La un moment dat, în timp ce-și pripo-
neau poneii istoviţi, unul dintre ei a luat, la întâmplare, o piatră
de mărime mijlocie, din albia râului.
El i-a spus camaradului său:
– Ai un ciocan?
Spărgând roca, minerul a spus:
– Se pare că aici s-ar găsi aur.
Așa că cei doi oameni au spart în după-amiaza aceea roci ca
să găsească aur și au reușit să strângă aur în valoare de 12 dolari.
A doua zi, li s-au alăturat și camarazii lor și au strâns aur în
valoare de 50 dolari, o sumă mare pentru acel timp.
– Am reușit. A dat norocul peste noi, și-au spus ei unul altuia.
Oamenii s-au întors la Bannack, jurând să nu scoată nici un

cuvinţel despre aurul găsit. Discret, ei s-au echipat din nou și
au luat cele necesare pentru o nouă călătorie. Dar, când au
ieșit din oraș, îi urmau trei sute de oameni. Cine le-a divulgat se-
cretul? Nimeni! Faţa lor, radiind de bucurie, le-a trădat secretul.
Asemenea căutătorilor de aur și a succesului lor, dacă ajun-
gem să-L iubim pe Isus, dacă într-adevăr înţelegem vestea cea
bună a Evangheliei, nu putem ascunde bucuria descoperirii
noastre. Strălucirea feţei noastre va trăda secretul.
Ultima imagine a Mariei pe care o avem din raportul sfânt
este aceea a unei siluete care aleargă, cu faţa radiind de bucurie.
Parcă plutește de fericire pentru că în inimă îi ardeau cele mai
minunate vești. Își înalţă vocea în osanale, în timp ce aleargă
pe drumul spre Ierusalim, pentru a spune lumii: „El este viu!”
GOL ȘI SFĂRÂMAT
Când lucra să-și perfecţioneze becul nou-inventat, Thomas
Edison a descoperit că până și cel mai bun filament se va arde
dacă nu este așezat în vid. Lipsit de oxigen, elementul continuă
să ardă timp de mai multe ore. Tot la fel, lumina Domnului
Isus nu poate să ardă într-o inimă care este plină și de alte
lucruri. Uleiul Duhului Sfânt poate fi revărsat numai în vase
golite (2 Regi 4,3).
Vance Havner spune: „Dumnezeu folosește lucruri sparte. El
folosește un sol fărâmiţat, ca să producă cereale; nori sparţi ca
să dea ploaie; grâu măcinat ca să ne dea pâine; pâine frântă ca
să ne dea putere. Vasul de alabastru spart a fost acela care a
lăsat ca parfumul lui să cuprindă totul în jur. Petru, plângând
amar, a fost acela care a revenit cu o putere mai mare ca oricând.
Domnul Isus putea să o folosească pe Maria pentru lucruri
măreţe pentru că, prin încercări, sufletul ei a fost golit de eu,
dorind și mai mult să fie umplut. Ea s-a consacrat pe deplin,
trecând prin creuzetul supraîncălzit al pocăinţei.
ÎNVIEREA 175
CEL DIN URMĂ VA FI CEL DINTÂI

„Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii,
S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena din care scosese șapte
draci” (Marcu 16,9).
Eu n-aș fi procedat niciodată în modul în care a procedat
Domnul după înviere. După ce aș fi scăpat din mormânt, m-aș
fi arătat mai întâi lui Pilat și lui Irod și aș fi privit cu încântare
la cât de inutili au fost soldaţii lor, sigiliul și stânca pusă la ușa
mormântului pentru a mă împiedica să învii. Aș fi vrut să văd
dacă Irod mai aduce vorba despre purpură și coroana de spini
și dacă mai are îndrăzneala să-și mai bată din nou joc de mine.
Sau cel puţin, aș fi apărut în faţa marelui preot și a conducăto-
rilor care m-au condamnat și i-aș fi făcut să se agite și să tremure
în sandale. Aș fi privit cum păleau în timp ce se gândeau la
adevărul teribil că Îl condamnaseră și executaseră pe mult aștep-
tatul lor Mesia. Dacă eu aș fi fost regizorul învierii, aș fi aranjat
ca Isus să Se arate mai întâi ucenicilor sau poate mamei Sale,
Maria.
Dar Isus a ales să lase în urmă toate aceste opţiuni logice.
Mai întâi, El S-a descoperit unei paria a societăţii. În mod
deliberat, Isus a așteptat până când Petru, Ioan și chiar propria
mamă au părăsit grădina, pentru a-i acorda unei foste prosti-
tuate stăpânită de demoni, salvată prin har, cea mai mare onoare
acordată vreodată vreunui muritor. De ce? De ce oare, în ciuda
faptului că primele cuvinte rostite de Isus după înviere au fost
adresare Mariei, totuși aceasta este ultima dată când ea mai
apare în raportul sfânt? Pentru a înălţa și a sublinia marele adevăr
că El a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Pentru a
ne reaminti faptul că, dacă poate să transforme, să mântuiască
și să încredinţeze o lucrare unei fete blânde și slabe – Maria –
atunci, ei bine, este speranţă pentru fiecare dintre noi.
Tipografia „Viaţă și Sănătate”
Str. Valeriu Braniște 29, sector 3, București
Tel. 021.323.00.20

La Picioarele Lui Isus - Evanghelia După Maria Magdalena

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

La Picioarele Lui Isus - Evanghelia După Maria Magdalena

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

E VANGHELIA DUPĂ M ARIA M AGDALENA

Traducere: Dumitru Popa

Redactor: Delia Buciuman

Corectură: Lavinia Goran

Coperta: Dragoș Drumaș

© 2003, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

La picioarele lui Isus… în rușine

La picioarele lui Isus… în durere

La picioarele lui Isus… în studiu

La picioarele lui Isus… în sacrificiu

La picioarele lui Isus… în consacrare

La picioarele lui Isus… în slujire

La picioarele lui Isus… în cântare

De ce o carte despre Maria Magdalena? A avut ea oare o

Scrierea acestei cărţi a constituit o ocazie unică și nouă. Pentru

erau din Ierusalim, purtând-o pe străzi pentru ca trecătorii și

Degetele îi tremurau în timp ce își strângea cordonul în jurul

Ea auzise de multe ori această istorisire, căci crescuse într-un

mânioși și comercianţii animalelor de jertfă erau îngrămădiţi

și cuvintele de batjocură, ea i-a auzit pe acuzatorii ei prezentân-

zâmbet ciudat, mirat, ca și când ar fi întrebat-o de ce oare se

CINE ERA MARIA?

Pentru următoarele motive, eu împreună cu mulţi cercetători

Pe când parcurgeam puţina distanţă până la hotel, am privit

Am oprit și am intrat într-un local deschis toată noaptea.

din inima lor nu cu dragostea lui Dumnezeu, ci cu un înlocuitor

CONSACRAT LUI DUMNEZEU

DAR SĂ NE ÎNTOARCEM LA RELATAREA NOASTRĂ

de un cuplu”. Ce s-a întâmplat cu bărbatul în cauză? Dacă a

și fariseii știau că, deoarece romanii ocupaseră Palestina și le-au

Când au auzit lucrul acesta, au rămas cu gura căscată. S-au

întreaga viaţă. Bărbaţii, care în comportarea lor exterioară pre-

atunci când vorbesc de rău biserica. În ciuda imperfecţiunilor

ÎN PICIOARE PENTRU PRONUNŢAREA SENTINŢEI

pe Dumnezeu. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu conţine o

PĂCATUL SĂ NU MAI DOMNEASCĂ

NICI TRECUT CU VEDEREA, NICI CONDAMNAT

Stai puţin! Era vinovată. A trecut Isus cu vederea păcatul adul-

Doctorii i-au spus Sarei că George va muri cu siguranţă în scurt

a ieșit din spital a fost acela de a merge la un bar ca să sărbăto-

„Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin

Lui, împietrindu-ne inima faţă de iubirea Sa, stingând astfel

Maria știa că Marta repeta aceste cuvinte mai mult pentru

din belșug pentru această schimbare neașteptată în sora lor

timpul lucrării Sale pe pământ în care El se putea bucura de

așteptat nicidecum ca el să moară, și de aceea nu făcuseră nici

Ieșind repede din cameră, adăugă:

Știind că Domnul are mulţi vrăjmași în Ierusalim și în

Isus Și-a pus cu blândeţe mâna pe umărul ei și a privit plin

plânse ale bocitorilor. Muzicanţii, obosiţi, opriseră pentru un

– Unde l-aţi pus?

Un zâmbet abia perceptibil a apărut în colţul buzelor

străbătut un sunet înăbușit și umbra unei mișcări. Strigăte și

RUGĂCIUNEA PENTRU CEI MORŢI ÎN PĂCAT

spune că vrăjmașii lui Isus căutau să-L omoare pe Lazăr, pentru

Cu aceste cuvinte ale Scripturii în minte, să nu uităm că

ori înainte să plouă (1 Regi 17,21; 18,43). Iacov 5,16 spune:

CÂND VA AVEA LOC ÎNVIEREA?

de către cei drepţi nu va avea loc înainte de a doua venire a lui

Dar, dacă această înviere s-ar fi întâmplat în zilele noastre,

IEȘIRE ÎN AFARA CORPULUI

Domnul” (2 Cor. 5,8)? Acest pasaj nu vrea, oare, să ne spună

BOGATUL ȘI SĂRACUL LAZĂR