13 motive pentru care Black Sabbath e

cea mai importantă trupă din istorie

De Nathan Carson

martie 1, 2016

Ilustrație de Grace Hwang

Black Sabbath se află momentan în plin turneu final, denumit foarte potrivit The End.
După ce Ozzy a ales o carieră solo în 1979, nimeni nu credea că tipii ăștia se vor mai
întâlni vreodată pe scenă. Setul din Live Aid din 1985 și concertul lui Ozzy din Costa
Rica (1992) au crescut apetitul fanilor pentru reuniunea inevitabilă care a rezistat până
în 1997. Acum, după lansarea albumului de referință din 2013, 13, cei patru mai dau un
tur de forță.
Tocmai au ţinut primele concerte sold-out în Madison Square Garden, așa că e un
moment potrivit să-i sărbătorim ca pe cei mai buni.

Citește și Povești hardcore de la Pirați, din Vamă

1. BLACK SABBATH A INVENTAT HEAVY

METALUL
Au mai fost trupe de heavy înainte de Sabbath. Sir Paul a scris Helter Skelter. Cream,
Hendrix, Zeppelin, Vanilla Fudge și The Who erau toți în schemă înainte să apară Black
Sabbath și să facă ravagii, în 1969. Dar nimeni nu se aștepta la explozia pe care au
generat-o băieții din Birmingham. Cartea lui Martin Popoff din 2015, Who Invented
Heavy Metal, trece prin toate momentele genului, de la trompetele din Bătălia
Ierihonului din 1250 Î.Hr., până la sfârșitul lui 1971. Popoff declară versiunea din 1957 a
piesei „Train Kept A-Rollin", interpretată de Johnny Burnette, ca fiind prima piesă heavy
metal. Până la sfârșitul cărții, însă (atenție, spoiler), Sabbath sunt considerați a fi
adevărații inventatori.

2. TOȚI CEI PATRU MEMBRI SUNT ÎNCĂ

ÎN VIAȚĂ
Nu sunt multe trupe din '60 ai căror membri sunt cu toții în viață. Unii îi numesc acum
pe cei de la The Who – The Two. Brian Jones, de la Rolling Stones, nu a rezistat nici
până pe 4 iulie 1969. Din Beatles au mai rămas doar doi. Potrivit unor postări de pe
Facebook, John Bonham bate toba cu Lemmy, Cliff Burton, Randy Rhoads și Dio în
iadul heavy metalului. Nimeni nu se aștepta ca Black Sabbath să supraviețuiască. Te
pune pe gânduri dacă nu cumva au făcut o înțelegere specială...

Prietenii bețivi și morți ai lui Alice Cooper

05:49
Ozzy Osbourne vorbește cu Jack Osbourne despre sănătate, droguri și computere

3. BLACK SABBATH A ÎMBINAT BLUES

CU JAZZ CU ROCK ȘI CLASICĂ
Frenezia metalului a început cu muzica clasică: Mahler și Wagner au dat direcții majore
în muzică. Geezer Butler s-a inspirat din „Mars Bringer on War", din suita The Planets a
lui Gustav Holst. Tommy Iommi s-a folosit de triton (cunoscut ca semnul diavolului în
muzică) prin dezacorduri puternice peste un fond de blues siropos. Tobele jazz ale lui
Bill Ward completau acest melanj satanist, ceea ce a generat un nou stil de muzică,
care a hibridizat stilurile existente și care s-a transformat în ceva nou și terifiant.

4. ȘI, ORICUM, LA DRACU' CU FLOWER

POWER
Înainte de Sabbath, majoritatea trupelor cântau despre dragoste. Chiar dacă abordau și
alte teme, iubirea era întotdeauna răspunsul. The Doors cântau despre sex și moarte,
dar într-un fel poetic. Mulții spun că visul anilor '60 s-a stins la Altamont pe 6 decembrie
1969. Sabbath înregistrase deja primul album doom* pe 16 octombrie. Până în
septembrie 1970, al doilea album era și el lansat și aborda teme de paranoia, război și
abuz de droguri; asta a distrus visurile multora cu privire la pacea și iubirea care urmau
să cucerească lumea.

*Când i-am luat interviu lui Iommi în 2013, l-am întrebat când au folosit pentru prima
dată termenul „doom" pentru a-și descrie muzica. „Doom?... Din prima zi, sincer."

5. NU ȘI-AU LĂSAT NICIODATĂ

DIZABILITĂŢILE SĂ-I ȚINĂ DIN DRUM
Tony Iommi și-a pierdut două degete într-un accident de fabrică, în ziua când hotărâse
să renunțe la job. Șeful lui s-a simțit groaznic și i-a dat chitaristului depresiv să asculte
un album Django Rheinhardt. Tânărul Tony a fost inspirat de aptitudinile inumane ale lui
Django, cu atât mai impresionante cu cât artistul francez suferise mutilări ale degetelor
din cauza unei lumânări scăpate de sub control. Tony nu s-a lăsat descurajat, ci și-a
construit niște proteze ca să-și completeze degetele lipsă, și-a creat propriile corzi și și-a
acordat chitara în C#. Cât despre restul trupei, se poate spune că Ozzy nu a fost
funcțional pentru multe decenii, în ciuda mutațiilor lui genetice testate științific.

6. BLACK SABBATH E ÎNCĂ CEA MAI

GREA TRUPĂ DIN ISTORIE
Vei da peste mulți oameni tineri și proști care susțin că Black Sabbath sună învechit și
că sunt multe trupe de heavy care cântă mai rapid, mai lent, mai tare sau acordate în
tonuri pe care le pot auzi doar animalele marine. Însă demo-ul Mayhem nu le-a dat
oamenilor coșmaruri și nu a fost citat de PMRC. Când albumul eponim al lui Sabbath a
fost lansat, pe 13 februarie 1970, a fost cu adevărat înfricoșător. Oamenii au părăsit
încăperea când au auzit ploaia, clopotele și ultimul riff. Indiferent ce a urmat de atunci,
nimic nu a mai fost atât de greu și produs într-o lume atât de nepregătită.

7. CREȘTINII S-AU TEMUT DE CREȘTINI,

APOI DE OCULTIȘTI
Geezer Butler, care scrie versurile Black Sabbath, a fost crescut în spirit catolic. Primul
cântec pe care l-a scris a fost despre frica de diavol. „After Forever", de pe Master of
Reality, e considerat primul cântec rock creştin. Totuşi, mulţumită eforturilor de
marketing ale Vertigo Records de a insera o cruce întoarsă în conceptul albumului,
părinţii şi bisericile au condamnat trupa din start. Potrivit biografiei neoficiale How Black
Was Our Sabbath, femei malefice şi entuziaşti Ouija au apărut la showurile de început.
Când trupa a refuzat oferta unei organizaţii sataniste de a cânta la Stonehenge,
membrii formaţiei au fost blestemaţi. De atunci, ei poartă cruci pentru a ţine răul
departe. Na de aici, frate!

8. COPERTELE ALEA DE ALBUM...

Coperta primului album Sabbath îţi dă fiori înainte să-l asculţi. Nici în ziua de azi nu se
cunoaşte identitatea femeii care stă în spatele morii de apă Mapledurham. Putem
tălmăci politicos pe baza copertei neclare a lui Paranoid sau a gravurii cu textură de
piatră de peMaster of Reality. Până la Vol. 4, trupa a revenit la iconografie prin bretonul
lui Ozzy pe copertă şi minunatul sticker de pe bassul lui Geezer în prezentarea de
interior, cu nota de subsol „mulţumim marii companii COKE-cola". Ilustraţia lui Drew
Struzan, Sabbath Bloody Sabbath a fost atât de demonică încât Spania a cenzurat-o.
Pe coperta Sabotage, Bill Ward a reuşit cumva să ajungă la sesiunea foto fără
pantaloni; până la urmă, a împrumutat nişte indispensabili roşii de la soţia sa. Până
la Technical Ecstasy şi Never Say Die, trupa a aruncat mănuşa şi i-au angajat pe
Hipgnosis, creierele din spatele multor albume Pink Floyd.

9. BLACK SABBATH A CÂŞTIGAT

TITLUL PENTRU CEL MAI BUN ALBUM
DIN AMERICA ÎN SECOLUL XXI
Ultima dată când Rolling Stones au avut cel mai bun din America a fost în 1981. Rush
nu a avut niciunul. Judas Priest? Iron Maiden? Nu şi nu. Dar Sabbath a scos 13 în
2013, o perioadă în care rockul a fost băgat sub preş de un pop garbage prefabricat. Şi
în ciuda multor hateri care îşi dau cu părerea în online, e un album fantastic, care
dovedeşte că trupa ştie să facă ceva ce puţine formaţii de metal din prezent sunt
capabile ofere – versuri excelente. Mulţi s-au plâns că sună „prea a Sabbath", dar ce
dacă o trupă se autoplagiază din moment ce toate celelalte trupe de metal au făcut-o?
Ozzy nu foloseşte auto-tune, Iommi e cu bluesul, iar versurile lui Geezer sunt la fel de
dinamice, sci-fi şi profunde ca întotdeauna. Dacă vrei varianta lungă, am scris cinci mii
de cuvinte despre dragostea mea pentru 13.

10. TOŢI SUNT MUZICIENI INCREDIBILI

E amuzant. Când eram în liceu, la sfârşitul anilor `80, umbla vorba-n stradă că băieţii de
la Led Zeppelin erau jucători, în vreme ce Sabbath erau putori. Era o afimaţie bazată pe
mituri şi pe lansarea lui Live At Last. Să-ţi vând un pont: Sabbath nu au fost muzicieni
proşti – dar aveau acces la cele mai bune droguri. Haşişul, alcoolul şi cocaina le-au stat
uneori în cale. Dar e suficient să asculţi piesele de început. Sunt la acelaşi nivel cu King
Crimson. Geezer e veriga lipsă dintre Paul McCartney şi Steve Harris. Solourile lui Tony
vin direct de la sursă. Ozzy sună ca şi cum ar face gargară cu miere fierbinte, iar
loviturile de tobă ale lui Bill Ward te fac să plângi. Erau o echipă de şoc pe vremea aia
şi încă sunt. Black Sabbath obişnuia să ţină câte şapte concerte de 45 de minute pe
noapte pe vremea când cântau la Star Club, în Hamburg. Acolo şi-a făcut şi Beatles
rezidenţiatul înainte să cucerească lumea. Sabbath a ţinut mai multe concerte decât
Beatles la Star Club şi i-ar fi putut surclasa oricând ar fi fost nevoie.

11. CÂNTĂREŢII DE LA RAINBOW, DEEP

PURPLE ŞI JUDAS PRIEST AU FOST
TOŢI LIDERI VOCALI AI BLACK
SABBATH
După ce Ozzy a fost dat afară în 1979 pentru comportament nepotrivit, în principiu
plictiseală şi alcool în cantităţi industriale, a apărut în schemă Ronnie James Dio.
Vocalul Rainbow avea tot ceea ce-i lipsea lui Ozzy: era profesionist, cânta perfect, scria
versuri şi era american. Dio înregistrase patru albume de studio cu Sabbath, al patrulea
şi cel mai greu fiind The Devil You Know din 2009, sub nomenclatura Heaven & Hell.
Când Dio a părăsit Sabbath după Mob Rules, Ian Gillan de la Deep Purple a ajuns să
cânte în 1983 peBorn Again. Iar când Dio a refuzat invitaţia de a cânta în deschidere
pentru Sabbath în concertul din 1992, de la Costa Mesa, a apărut în peisaj Rob Halford
de la Judas Priest, hotărât să aducă un aport de sunete dumnezeieşti. „Nu fac asta.", a
spus Dio în autobiografia Iron Man, scrisă de Iommi. „Nu susţin un clovn." RJD,
odihneşte-te în pace.

12. SĂ VORBIM DESPRE BILL WARD

El e OMUL. Ward e unul din eroii tobelor din toată istoria rockului. Dar dragi prieteni,
Sabbath e tot Sabbath şi fără el. Ba chiar sunt multe albume Sabbath pe care nu apare
niciun membru fondator în afară de Iommi – singurul tip care a păstrat visul viu în toţi
anii ăştia nenorociţi. Ward nici nu-şi aminteşte când a înregistrat Heaven and Hell. În
1997, n-a putut să ţină ritmul pe „Selling Your Soul", aşa că s-a recurs la o tobă
electronică. A suferit un atac de cord şi a ratat aproape toate concertele din 1998, în
afară de două. Au fost câteva Ozzfest-uri unde trupa a folosit un baterist de rezervă în
spatele cortinei, pentru siguranţă. Dacă vrei să boicotezi 13 sau The Endbased pe
motivul lipsei lui Ward, te întreb: ai cumpărat albumul lui Ward din 2015, Acountable
Beasts? Nu? Atunci taci în pizda mă-tii. Nu-l susţii, de fapt. Dacă eşti unul din cei șapte
sute de oameni care i-au cumpărat albumul, ai respectul meu. Bill Ward merită
dragostea noastră. La fel şi Black Sabbath.
13. THE END CHIAR VA FI SFÂRŞITUL
Ştim cu toţii că Sharon îl va arunca pe Ozzy înapoi în vârtej cu prima ocazie, dar ăsta e
ultimul turneu adevărat pentru Sabbath. Poate vor înregistra din nou. Poate vor fi mai
ţine două-trei concerte de adio. Poate că se vor împăca şi cu Bill Ward, odată pentru
totdeauna. Însă contractele sunt semnate, Iommi e într-o luptă continuă cu cancerul, iar
băieţii se apropie toţi de 70 de ani. E ultima şansă să vezi trei dintre membrii fondatori
împreună în turneu. Şi dacă ratezi şansa asta, e numai vina ta. Dacă ai ascultat „Dear
Father" până la capăt (ultima piesă de pe 13), ştii că se termină acolo unde a început
trupa.

Traducere: Alexandra Andrieş