#1.

„…Oricât de întuneric ar fi fost, ea îl zărea, pentru că atunci când nu mai văd

ochii, vede sufletul…” – Frunze de dor.

#2. „Vai, visele celea ale tinereţii, visele primei iubiri, cum vin ele, ca apele de
primăvară şi te fură, şi te învăluie, şi te duc la adânc, atât de adânc, încât, la un
moment dat, ele devin esenţa vieţii tale, şi dacă ţi s-ar cere: visele sau viaţa, eşti gata
să declari – de-mi luaţi visele, luaţi-mi şi viaţa…” – Frunze de dor.

#3. „Sânt oameni care-şi scot durerile în văzul lumii, pentru a scăpa de ele, dar
sânt şi de cei care coboară cu durere cu tot în adâncul firii sale şi nu se arată
până nu-şi revin” – Frunze de dor.

#4. „Toate sunt trecătoare pe lumea asta, şi la vârful fiecărei fericiri se coace
mărul tristeţei…” – Frunze de dor.

#5. „I-a privit în treacăt – numai o clipă, – dar a înţeles că tot ce-a avut mai
scump în viaţă, a schimbat pe aceşti doi ochi căprui. Şi pământul, şi păpuşoii, şi
mânjii, şi iarba. Biruiseră aceşti doi ochi” – Frunze de dor.

#6. „Şi umbla toată ziua, căutându-şi locul cela unde-i erau visele de fată mare,
dar nu-l găsea, şi când nu poţi găsi locul sfânt al sufletului tău, nu te poţi găsi pe
tine însuţi, iar când nu te poţi regăsi pe tine, nimic nu te mai poate bucura…”
– Frunze de dor.

#7. „Cum sânt ei, moldovenii, n-au apucat bine să iasă din sat, că oamenilor a şi
început, în taină, să li se facă dor de casă. Aşa ni-e zodia, şi de câte ori va fi să se
schimbe vremea, de atâtea ori ne vor durea rădăcinile…” – Frunze de dor.

#8. „O, soare balcanic, revărsat peste văile şi dealurile moldave, o, acele
iubiriscurte, scânteietoare, istovitoare, cât de mult aduceţi voi în scurta noastră
trecere pe acest pământ, şi cât de mult luaţi cu voi pentru a nu le mai întoarce
niciodată…” – Frunze de dor.

#9. „Îi bun tovarăş drumul. Vrednic tovarăş. Taci tu – tace şi el, ai ceva pe suflet,
te ascultă ca un frate şi ce-a auzit, moghila, ici rămâne pe veci. Câtă lume, câte
destine! Cum au venit, aşa s-au şi dus, iară drumul zace mut cu tot ce-a fost
pecetluit de copite, roţi şi picioare” – Frunze de dor.

#10. „Rusanda e încă un copil, şi copila care-ţi place mai trebuie să ţi-o creşti,
dacă vrei gospodină în casă, zic bătrânii. A creşte o fată înseamnă în primul rând
a o dăscăli” – Frunze de dor.

#11. „Oricât de frumos şi înţelept ar fi fost întocmit calendarul, pentru lumea de

la sate adevăratul an începe odată cu înmugurirea, cu acea «frunză verde»
cântată din moşi-strămoşi, şi sfârşeşte, când acea frunză verde se îngălbeneşte,
se desprinde din copac şi cade la pământ, pe-o margine de drum” – Frunze de
dor.

#12. „Atunci când trăiau cucostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul
nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt
departe, prin țările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne
suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că
împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate” – Păsările
tinereții noastre.

#13. „Tinereţea e o avere pe care fiecare e liber s-o irosească aşa cum îi place”
– Biserica albă.

#14. „Pâinea poştaşului îi pâine amară” – Frunze de dor.

#15. „Capul uită, picioarele plătesc” – Biserica albă.