Selectează un fragment dintr-o operă, alta decât studiată la clasă, și demonstrează prin două argumente

calitatea de text fantastic.

1. Transcrie fragmentul selectat., indicând autorul și opera.
2. Exemplifică cu elemente din textul ales două trăsături specifice literaturii fantastice.
— Degeaba o mai aştepţi, Simina, vorbi din nou Egor, aspru. Chiristina
a murit o dată, demult, şi acum are să moară de-a binelea!...
Se repezi cu furie spre fetiţă, o ridică brutal de pe pământ şi o scutură
în braţe.
— Deşteaptă-te! Christina se duce acum în Iadul ei şi stârvul i-l vor
arde focurile Iadului!...
O ciudată turburare îl cuprinse rostind cuvintele acestea. Fetiţa îi
atârna moale în braţe. Ochii ei păreau de sticlă, şi-l priveau rătăciţi. Îşi
muşcase buzele până la sânge. Egor începu să se frământe, "Trebuie să mă
hotărăsc acum, repede, îşi spunea el înfiorat. Trebuie să mă hotărăsc, ca
să-i mântui pe toţi"...
— Ţine-o în braţe şi fă-ţi cruce! spuse el d-lui Nazarie dându-i trupul
vlăguit al Siminei.
D-l Nazarie îşi făcu o cruce mare, apoi începu să murmure o rugăciune
neştiută. Egor se apropie de locul pe care zăcuse Simina, îl privi scrutător,
parcă s-ar fi trudit să-l pătrundă, să-i ghicească întunecata comoară pe care
o păstra împotriva firii. Apucă apoi puternic drugul de fier şi-l apăsă cu
toată greutatea. Broboane reci de sudoare îi acopereau fruntea.
— Aici e inima ei, Simina?! o întrebă, fără să întoarcă capul.
Fetiţa îl privi aiurită. Începu să se zbată în braţele profesorului. Egor
scoase fierul, care pătrunsese numai pe jumătate, şi-l înfipse alături, cu o
mai îndârjită furie.
— Aici este? întrebă el din nou, sugrumat.
Simina se înfioră. Trupul i se înţepenise brusc, în braţele d-lui Nazarie,
şi pupilele i se răsturnară spre frunte. Egor simţi că îi tremură braţul cu care
apăsa. "Am nemerit acum", gândi el sălbăticit. Îşi lăsă toată greutatea pe
drug, urlând, strângând pleoapele. Simţea cum fierul pătrunde în carne şi
cum palpită drugul despicând. Tremura, căci străpungerea aceasta înceată
îl cufunda alene în delir, într-o înspăimântată nebunie. Auzi ca în vis
strigătele Siminei. I se păru că d-l Nazarie se-ndreaptă spre el, ca să-l
oprească, şi atunci se îndârji şi mai mult, căzu în genunchi, apăsă cu
ultimele puteri, deşi fierul îi rănea mâinile, îi lovea oasele pumnilor. Mai
adânc, mai departe, până în inima ei, până în miezul vieţii ei vrăjite!...
Deodată, o dureroasă încântare îl cuprinse. Recunoscu cu uimire zidurile camerei lui, zări patul pe care sta
trântit şi sticla cu coniac pe măsuţă.
Mirosea din nou a violete. Şi auzi, ca într-un cântec, cuvintele de demult:
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde...
Unde pieriseră, deodată, Simina şi d-l Nazarie, şi zidurile de scrum ale
pivniţei?!... Auzi un glas foarte depărtat şi trist strigându-l.
— Egor!... Egor!...
Întoarse ochii. Nu era nimeni. Rămăsese singur, pentru totdeauna singur. Niciodată nu o va mai întâlni,
niciodată nu-l va mai turbura parfumul ei
de violete şi gura ei însângerată nu-i va mai sorbi răsuflarea...
Se prăvăli. Întunerecul era din nou des şi rece. Se simţi îngropat de viu
într-o scorbură necunoscută, fără ca cineva să ştie de el, fără să mai nădăjduiască vreodată mântuirea...
Din alte spaţii se apropiau, totuşi, paşi omeneşti. La început o muzică
tristă, un vals învechit, apoi paşi de om şi un miez de lumină. Cineva îl
întrebă, apropiindu-şi mult faţa de el.
— Îl cunoşti pe Radu Prajan? Uite-l!
Întoarse capul înspăimântat. Ce nou şi absurd travesti! Radu Prajan semăna acum cu d-l Nazarie şi nu
îndrăznea să se apropie de el, nu îndrăznea
nici măcar să-i vorbească, ci îl privea doar în ochi, chemându-l cu privirile
lui, implorându-l să vină, ca să-i mărturisească marea primejdie care îl aşteaptă. În braţe ţinea pe Simina,
cu părul căzut în ochi, cu buzele albe.
— Iată, a murit şi ea! păreau că spun privirile lui Radu Prajan.
Dar poate nu era adevărat, poate spunea astfel ca să nu fie
recunoscut. Îi era şi lui teamă, lui Prajan, o spaimă fără scăpare, căci îl
privea îngheţat, fără să clipească...
Se trezi cu mulţi oameni alături. Purtau făclii, şi topoare, şi ţepuşe de
lemn. În faţa lui, pe pământul umed, zări capătul drugului. Aşadar, e adevărat — gândi el. Zâmbi trist.
Totul fusese adevărat. El însuşi, chiar el, o
omorâse; şi-acum, din ce parte să mai aştepte vreo nădejde, cui să se
roage şi ce minune îi va mai aduce aproape de el coapsa caldă a
Christinei?!...
— Vă cheamă sus, auzi el un glas necunoscut. Moare domnişoara Sanda...
Îşi plecă bărbia, fără să răspundă. Nici un gând. Numai singurătatea,
ursita lui singurătate.
— A murit! şopti un alt glas lângă el.
Se simţi ridicat pe braţe. Glasul îl mai auzi o dată, foarte aproape de
ureche.
— A murit domnişoara Sanda!... Să veniţi sus, că e prăpăd!...
Cine vorbise atât de aproape, în marea lui singurătate. În noaptea aceasta unde nu mai putea pătrunde
nimeni şi nici un zvon?!...
Îl duceau pe braţe. În jurul lui, odăile se schimbau vrăjite. Trecu la început printr-o mare sală de bal, cu
policandre aurite, de care atârnau vârfurile
săgeţilor de cristal, întâlni perechi elegante — oprite parcă în acea clipă din
dans — care îl priveau nelămurit, mirate. Domni cu haine negre, femei cu
evantaiuri de mătase... Apoi, o sală ciudată, cu multe mese verzi, şi oameni
necunoscuţi jucând cărţi, fără să-şi vorbească. Toţi îl priveau miraţi, aşa
cum era purtat pe braţe de nişte bărbaţi nevăzuţi. Iată, acum urcă treptele
către o sufragerie cu veche mobilă de lemn. Acum începe coridorul... Şi
totuşi, coridorul se abureşte brusc şi din aburul albăstrui se înalţă, foarte
aproape, o limbă uriaşă de foc. Egor închise ochii. "Aşadar; e adevărat", îşi
aminti el.
— A luat acum foc şi casa ailaltă! auzi el un glas.
Egor încercă să întoarcă privirile, să caute omul care vorbise atât de
aproape de el. Nu întâlni decât o aripă de foc, fără început şi fără sfârşit.
Închise ochii.
— Cum s-a prăpădit neamul boieresc!...
Era acelaşi glas, necunoscut, venit parcă peste vămile somnului.
(Fragment din “Domnișoara Christina” de Mircea Eliade)

2
-Finalul ambiguu al textului, care lasă imaginatia cititorului să contureze cine este vocea misterioasă din
capul lui Egor.
- Existența celor două planuri: real-ireal, cel ireal fiind prezentat înaintea înfingerii drugului în podea și cel real
fiind prezentat în restul fragmentului.