A TREIA DIMENSIUNE

Se făcea că mă aflu în clădirea Academiei Române, unde

eram angajat, dar acum, noaptea, intrasem prin efractie.
Colega, rămasă și ea peste program mă chema grăbită, să-
mi arate floarea care tocmai își deschidea bobocul cărnos.
"Miroase-o!", mă îndemna și "Extraordinar!", ziceam eu fără
să simt nimic. "Hai!", începeam apoi plimbarea strecurată
prin tot felul de încăperi, bogat mobilate, înalte, severe, chiar
dacă unele semănau mai bine cu alte camere ale altor așezări
din mijlocul Bucureștilor, cum ar fi "Casa Oamenilor de
Știință", din piața Lahovary, fostă Parcul Trandafirilor,
restaurant lângă hotel Dorobanți, acolo unde petrecusem
dimpreună cu atâția oameni de toată mâna, de la
Academicieni, Artiști, politicieni ori pungași. Catifelele cădeau
în falduri, bronzuri sclipeau și candelabre erau aprinse,
înfloreau pretutindeni florile plantelor care mă încântaseră și
pe mine, iar acum îmi sporeau spaima încălcării ordinelor
stricte de a nu înnopta acolo însoțit cum eram acum și de
Ada, care tocmai spărsese voioasă într-un passodoble
înfocat, unu, doi, trei, patru, cinci, etc. porțelanuri de Sevres,
iar în clipa de faţă ne iubeam iar lângă o imensă draperie din
Bougainvillea, mărunte sute de flori cum mai văzusem doar
în Spania, la Malaga, și în Cipru la Limassol, tocmai la capătul
autobuzului 52, unde înroșeau zidul din piatră al cafenelei
Charm. Printre buchetele aprinse, curgea la cerere, din gura
de bronz a fântânii ca un cap de leu, un vin de-al locului pe
care-l beam afară, așezați la singura masă cu două scaune.
Acum, tensiunea maximă, îmi zvâcneau tâmplele, creștea ca
un junghi spaima, dar continuam amorul într-o altă încăpere,
înaltă, pe tăbliile unui somptuos birou Louis Quinze. Ușa se
deschidea dintr-o dată, fără nici un preaviz de cioc-cioc și
intra Colega. care mă întreba cu maximă severitate ce caut
acolo, când era evident ce. Rapid, camera se umplea cu
membrii Comitetului de Conducere, sta să înceapă o ședință
de judecată, daseră drumul însoțitoarei mele, le sclipeau
ochii de nerăbdare, își solfegiau glasurile în toate cheile
dezacordate de trecute coviduri. Puternică, le era surpriza
pentru că gol, ridicat dintr-o dată răcneam: „Sunt vinovat și
mă autodau afară!” „Cum s-o faci fără voia noastră, fără o
ședință și o stigmatizare serioasă?”,se împotriveau. "Uite-
așa!", smulgeam o draperie să-mi acopăr organul și ieșeam
într-un vacarm de fluierături. Matahala portarului pe care o
credeam turc și umbra lui, un albanez costeliv, se luau după
mine ca să mă înjunghie. Pe strada Lipscani, reușeam să mă
pierd în forfota lumii. Pe Șelari, unde m-ajungeau iar, mânia
lor se mai potolise. Ar fi fost dispuși să mă judece, să-mi dea
posibilitatea să mă apăr, înainte de a fi ucis. Ceream turcului
să-mi dea o țigară. "Le-am terminat!" zice el, "Dă-mi tu bani
să iau de vis-a-vis.” Fiindcă n-aveam, o luam din nou la fugă.
Vârful cuțitului înfipt în spate îmi amintea cum scăpam în
copilărie de dușmani. Puteam dintr-o dată să zbor, și minune,
iată-mă, planez deasupra Centrului Vechi. La una dintre
mesele scoase pe caldarâm zăresc un prieten. Sunt salvat! O
să mă apere, o să-mi împrumute bani să le dau ălora.
„Ioaneee!", strig din rărunchi. Omul se uită în jur, numai în
sus nu. Trec minute bune fără ca să mă descopere. Vreau să
bem imediat un pahar împreună, mă zbat să cobor dar încep
să urc, timp în care prietenul plăteşte şi pleacă.
Mai apuc să telefonez Adei c-ar fi nimerit s-o pornească
duminica la drum fiindcă, aşa cum se spune pe aici, văzduhul
e mai liber.