Adopția ca mijloc de integrare a copilului în familie

1. Introducere

Un obiectiv major al lucrării prezentate în acest document este acela de a permite ca vocea
copiilor să se facă auzită atât în cadrul proceselor de adopție cât și după finalizarea acestora.
Procesul de integrare familială este misiunea primară a părinților și copiilor adoptivi. Copiii
care se integrează cu ușurință sunt cei care sunt adoptați timpuriu și totodată, cei care au trecut
prin mai puține situații dificile înainte de plasament.
La nivel global, în fiecare an, mii de copii sunt adoptați atât pe plan național, cât și
internațional, iar politica internațională subliniază faptul că practicile de adopție trebuie să fie
ghidate de interesul superior al copilului (Convenția Națiunilor Unite privind drepturile
copilului, articolul 21). Pentru ca adopția să fie în interesul suprem al unui copil, este
important să se înțeleagă, din punctul de vedere al copiilor, ce impact are aceasta asupra
experienței lor de apartenență la o familie și asupra sentimentelor pe care le trăiesc aceștia cu
privire la identitatea personală și familială.
Din punct de vedere legal, adopția conferă copilului, în mod irevocabil și permanent,
calitatea de membru al familiei adoptive. Reușita procesului de adopție depinde întotdeauna
de capacitatea acestor relații de natură legislativă de a integra psihologic copilul în familia
adoptivă. Acest lucru se manifestă prin relații armonioase între părinte și copil dar și prin
existența sentimentului reciproc de apartenență la familie. Provocările legate de dezvoltarea
unor noi legături de apartenență pot fi mult mai mari în cazul copiilor adoptați din medii
defavorizate, de exemplu, în cazul celor care au fost separați cu forța de părinții biologici ca
urmare a unor situații de abuz și neglijență, sau în cazul copiilor adoptați peste hotare care au
avut parte de îngrijire instituțională necorespunzătoare.
De asemenea, pentru copiii care au o vârstă mai matură în momentul repartizării în cadrul
unei familii, este necesară efectuarea unui demers special de integrare în familie. Apartenența
la o nouă familie poate fi dificil de asimilat și ambele părți trebuie să facă eforturi pentru a se
familiariza și pentru a se simți confortabil să locuiască împreună, mai ales în cazul copiilor
aflați în adolescență sau chiar și preadolescență. Pentru unii copii adoptați tardiv, sentimentele
legate de apartenența la familia adoptivă se pot intercala cu sentimentele față de familia
naturală. Există situații în care copiii își păstrează sentimentul de apartenență față de familia
naturală și au doar un sentiment limitat de afecțiune față de noua lor casă, în timp ce alții își
exprimă sentimentul de ușurare și de fericire față de siguranța oferită din punct de vedere
legal de casa lor adoptivă. Copiii care sunt mai mari în momentul plasamentului și care au
anumite nevoi speciale, în special fi tulburările de atașament care pot face ca relațiile dintre
părinții adoptivi și copii să fie tensionate, sunt deosebit de predispuși să se simtă nesiguri cu
privire la apartenența lor în familia adoptivă.
Din punct de vedere sociologic și antropologic, perspectiva asupra legăturii de rudenie
este, de asemenea, relevantă în ceea ce privește integrarea într-o familie. De exemplu, există
cazuri în care familiile adoptive trebuie să-i clădească în permanență copilului sentimentul de
membru al familiei lor în contextul social în care relațiile de sânge sunt în general considerate
ca baza "adevăratelor" familii, iar familia adoptivă este, prin urmare, percepută ca fiind
"fictivă".
Familiile adoptive trebuie, de asemenea, să abordeze chestiunea legată de diferențierea
familiilor, în special pe măsură ce copiii se apropie de vârsta școlară. Atât părinții, cât și copiii
trebuie să își gestioneze emoțiile în raport cu familia biologică a copilului și cu modul în care
ei, ca familie adoptivă, sunt diferiți de familiile conectate genetic. Sunt frecvente cazurile în
care copiii adoptați se gândesc la familia lor biologică, la însemnătatea adopției și se întreabă
"de ce" a fost necesar ca ei să fie adoptați. Indiferent de legătura propriu-zisă dintre un copil și
rudele sale biologice, părinții biologici rămân adesea prezenți din punct de vedere psihologic
în viața copilului.
David Brodzinsky, doctor în psihologia clinică și a dezvoltării, la Universitatea Rutgers,
susține că adopția este în mod inevitabil o experiență stresantă pentru copiii adoptați, iar
sentimentele ambivalente pot apărea imediat ce copilul este suficient de mare încât să
înțeleagă câteva dintre implicațiile adopției. De exemplu, faptul că nu numai că a câștigat o
familie, dar a și pierdut o familie, că adopția îl face diferit de majoritatea colegilor săi, precum
și faptul că nu are o relație biologică cu părintele/părinții săi adoptivi. Pot apărea sentimente
de tristețe, anxietate, respingere, furie sau dorința de a se fi născut în familia adoptivă, aceste
sentimente debutând în perioada mijlocie a copilăriei, ca urmare a dezvoltării proceselor
cognitive ale copilului. De cele mai multe ori, înțelegerea pe deplin a procesului de adopție nu
se întâmplă decât în adolescență. Procesul esențial de integrare a trecutului, prezentului și
viitorului unei persoane adoptate se poate dovedi dificil pentru aceasta mai ales din cauza
discrepanțelor dintre experiențele familiale, a lacunelor de informații în biografiile lor
individuale și a capacității de a gestiona faptul că sunt "diferiți". Copiii adoptați din medii
problematice se pot confrunta cu dificultatea de a da o semnificație unor informații dureroase
cu privire la propria lor existență și asupra părinților lor biologici.
Gestionarea timpurie a problemelor copiilor are un impact semnificativ asupra
competențelor emoționale ale acestora: înțelegerea emoțiilor în sine, cât și controlul și
manifestarea emoțiilor și a comportamentelor derivate din emoții. În orice caz, părinții
adoptivi pot da naștere unor experiențe reparatorii, întrucât competența emoțională a copiilor
este îmbunătățită atunci când părinții răspund cu sensibilitate și empatie la sentimentele
copilului lor, atunci când aceștia încurajează un nivel adecvat de manifestare a emoțiilor, când
promovează discuțiile despre aceste sentimente și când ei înșiși își exprimă în mod adecvat
emoțiile. Părinții adoptivi îi pot ajuta pe copii să se gândească și să își gestioneze sentimentele
legate de adopție având un comportament deschis din punct de vedere comunicativ. În cazul
în care părinții se simt confortabil cu propriile sentimente în legătură cu adopția, sunt receptivi
din punct de vedere emoțional la problemele copilului lor și empatici față de membrii familiei
biologice, copiii vor avea o mai bună dezvoltare emoțională și comportamentală, precum și o
mai bună stimă de sine. Conversațiile în familie despre adopție sunt influențate deopotrivă de
părinți și de copii, iar echilibrul în ceea ce privește inițierea și gestionarea dialogului din
familie se transferă de la părinte la copil de-a lungul timpului. Transparența comunicativă a
părinților adoptivi poate fi influențată și de tipul și amploarea interacțiunii pe care o au cu
membrii familiei biologice a copilului, o toleranță mai mare la capitolul acesta fiind asociată
cu o deschidere comunicativă mai mare. [https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0190740911004233#bb0110]
 2. Percepție socială și atitudini

2.1. Istoria adopțiilor la nivel internațional

Primele dovezi privind adopția datează încă din Roma antică. În conformitate cu legea
romană din secolul al VI-lea d.Hr., Codex Justinianeus, în cazul în care patriarhul familiei era
pe punctul de a muri fără a avea un succesor de sex masculin, acesta putea fi ales din altă
familie și adoptat. Deseori, familiile cu mulți fii își "adoptau" fiii altor familii nobile în scopul
de a crea o legătură de rudenie râvnită. Dacă o familie avea prea mulți fii, averea familiei se
împărțea prea mult. Dacă nu avea suficienți fii, averea putea fi retrocedată statului.
Adoptându-și fiii unii altora, nobilimea romană se asigura că toată bogăția va rămâne în
cadrul câtorva familii foarte râvnite, iar fiii fiecăreia dintre aceste familii vor primi o
moștenire bună. Deoarece bogăția și puterea se transmiteau pe linie paternă, fiicele erau
rareori adoptate.
Adopția a continuat în acest mod până în Imperiul Bizantin (330 - 1453), dar la sfârșitul
Evului Mediu (1300 - 1500) regulile au început să se schimbe. Legea din Franța descuraja
adopția, la fel ca și cea din Italia, iar Legea Angliei interzicea în mod categoric adopția.
Motivul acestei schimbări la nivel politic este dat de faptul că, în Evul Mediu, succesiunea a
fost redefinită în așa fel încât să-i includă doar pe cei înrudiți prin sânge. Acest lucru a fost
făcut cu scopul de a menține la putere și de a păstra influența financiară a familiilor regale
aflate la conducerea țării. În același timp, a început practica " donării", prin care copiii erau
lăsați la o mănăstire sau la o ctitorie și apoi "adoptați" de acel lăcaș religios. Această
mănăstire avea grijă de copil și, pe măsură ce copilul creștea, acesta urma să slujească ordinul
respectiv. Pe măsură ce numărul copiilor abandonați a crescut, biserica a început să
reglementeze această practică, ceea ce a dus la crearea primelor orfelinate oficiale din Europa.
Orfelinatele s-au extins rapid dincolo de biserică și în sectorul public și privat. În curând,
aceste instituții au fost copleșite de copii pe care nu aveau cum să îi întrețină. Astfel a apărut
ideea de "adopție", ca modalitate de a muta copiii din orfelinatele aglomerate în familii, astfel
încât aceștia să învețe o meserie sau o deprindere care să le permită să se poată descurca în
viață. Prin intermediul acestui sistem, copiii erau transferați din instituțiile de plasament într-o
perioada de ucenicie, care, de cele mai multe ori, era pur și simplu o modalitate de a furniza
forță de muncă la preț redus. În 1652, Legea britanică privind săracii a extins și mai mult
această noțiune, permițând familiilor înstărite să primească copii săraci și/sau orfani și să îi
oblige la ucenicie obligatorie până la vârsta la care deveneau majori.
În 1851, Legea din Massachusetts privind adopția copiilor a devenit prima directivă de
adopție care a avut ca scop protejarea interesului copilului. Legea prevedea ca un judecător să
stabilească dacă părinții adoptivi aveau consimțământul părinților biologici sau al tutorelui
copilului adoptat, în plus, părinții adoptivi trebuiau să dovedească o competență adecvată în
vederea creșterii copilului adoptat și să îi asigure acestuia o educație corespunzătoare.
Aprobarea adopției era lăsată la discreția judecătorului, consolidând astfel ideea că adopția
reprezintă o problemă de stat.
În 1891, Michigan a devenit primul stat care a cerut ca un judecător să aprobe caracterul
moral și capacitatea de a întreține și educa un copil al viitorilor părinți adoptivi. Câteva alte
state au început să adopte legi privind adopția, apoi, din ce în ce mai multe state au adoptat
legi care să reglementeze adopțiile, iar în 1910 au fost înființate primele agenții de adopție din
SUA.
Adopția a fost reglementată și mai mult prin legea din Minnesota din 1917. Aceasta a fost
prima lege care a impus efectuarea de anchete la domiciliu și a devenit baza după care
instituțiile de protecție a drepturilor copiilor vor realiza rapoarte de adopție atât înainte, cât și
după plasament. De asemenea, legea a marcat dosarele de adopție ca fiind confidențiale,
accesibile doar copiilor și adulților (familia naturală și familia adoptivă) direct implicați în
procesul de adopție.
Printre consecințele Primului Război Mondial și ale epidemiei de gripă din 1918 se
numără și creșterea numărului de copii orfani. Numărul de adopții a continuat să crească în
Statele Unite, iar în 1935, Legea privind siguranța socială a dus la extinderea centrelor de
plasament din SUA. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, adopțiile au crescut rapid
atât în SUA, cât și în Europa. Înainte de începutul anilor 1900, persoanele adoptate erau, de
obicei, copii de vârstă școlară, dar odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial,
familiile au dorit să adopte mai mulți copii cu vârsta de până la un an.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, serviciile de adopție desfășurau o campanie
de ,,potrivire rasială”, prin care agenția atribuia viitorilor părinți adoptivi un copil care
aparținea aceluiași grup rasial. Pe măsură ce cererea de bebeluși a crescut, agențiile au început
să privească dincolo de această abordare, ceea ce a dus la prima adopție transrasială, a unui
copil afro-american cu doi părinți albi, în 1948. Proiectul de adopție din India, din 1958, a
contribuit și mai mult la creșterea numărului de adopții transrasiale. În 1978, a fost adoptată
Legea privind bunăstarea copiilor indieni, ca urmare a creșterii îngrijorărilor legate de faptul
că copiii indieni americani adoptați nu aveau nicio legătură cu propria lor moștenire culturală.
Această importantă și istorică hotărâre a influențat în mod semnificativ felul în care percepem
astăzi adopțiile transrasiale și transculturale.
Istoria adopțiilor internaționale a început la scurt timp după cel de-al Doilea Război
Mondial. Copiii orfani din Germania au fost trimiși către familii din Grecia, Japonia și chiar și
din Statele Unite. Toate aceste adopții au avut loc sub forma unor ,,adopții prin procură”, ceea
ce însemna că cetățenii americani trimiteau un intermediar împuternicit prin procură la
tribunal pentru a finaliza adopția în țara de origine a copilului. Acest proces de adopție prin
procură a continuat pe parcursul anilor 1950.
Începând cu anii 1960, agențiile au început să identifice anumite cazuri ca fiind cazuri de
copii ,,în așteptare” în centrele de plasament. Acești copii în așteptare erau caracterizați ca
având nevoi speciale ca urmare a unui handicap diagnosticat, a vârstei lor, a faptului că făceau
parte dintr-un grup de frați sau chiar a apartenenței lor rasiale. Creșterea gradului de pregătire
în ceea ce privește suportul acordat copiilor cu nevoi speciale a dus la o creștere a gradului de
receptivitate privind adopția copiilor cu nevoi speciale.
În țările de peste ocean, adopțiile au continuat să se extindă, dar nu au fost reglementate.
Se estimează că, între 1953-1962, au fost adoptați aproximativ 15.000 de copii străini. Aceste
cifre au continuat să crească, iar atunci când China și-a deschis porțile pentru adopțiile
internaționale în 1992, cifrele au crescut considerabil. În 2004, în perioada de vârf a adopțiilor
internaționale, 22.990 de copii au fost adoptați dintr-o țară străină în Statele Unite. La nivel
mondial, în 2004, au avut loc 45.288 de adopții internaționale.
 În 1993, a luat naștere Convenția de la Haga privind protecția copiilor și cooperarea în
privința adopțiilor internaționale. Convenția de la Haga a stabilit reguli și reglementări privind
desfășurarea adopțiilor internaționale, de la cerințele privind analizarea situației de la
domiciliul părinților până la plata taxelor din străinătate. Cel mai important, Convenția de la
Haga a garantat că fiecare adopție a fost realizată în cel mai legal și etic mod posibil și că
fiecare copil adoptat la nivel internațional este într-adevăr un copil orfan. Acest lucru a fost
deosebit de important având în vedere existența unor zvonuri privind practicile de adopție
corupte din întreaga lume. Deși Convenția de la Haga a fost esențială în furnizarea unui cadru
pentru adopțiile internaționale, aceasta a dus, de asemenea, la faptul că multe țări și-au închis
porțile pentru adopțiile internaționale, cum ar fi Guatemala în 2008.
În 2000, s-a adoptat Legea privind cetățenia copilului. Actul a eliminat obligativitatea
părinților adoptivi din străinătate de a-și naționaliza fiii și fiicele în momentul în care aceștia
intrau în Statele Unite. Conform Legii privind cetățenia copiilor, atunci când un copil adoptat
născut în străinătate intră în Statele Unite, acesta devine automat cetățean american. Legea a
dus, de asemenea, la includerea în recensământul american din 2000 a conceptului de
,,fiu/fiică adoptat(ă)”, ca fiind o categorie de rudenie, pentru prima dată în istoria Statelor
Unite.
De la începuturile adopției și până astăzi s-au schimbat foarte multe lucruri. Astăzi se pune
accentul în special pe bunăstarea copilului și deciziile cu privire la viitorul acestuia se iau
ținând cont de acest criteriu. Adopțiile transrasiale, transculturale și transnaționale au crescut
substanțial, la fel ca și adopțiile copiilor cu nevoi speciale. Deși s-a parcurs un drum lung, este
în continuare foarte important să ne amintim că există încă multe de făcut și că mai avem
mereu multe de învățat. [https://adoption.org/what-is-the-history-of-adoption]
2.2. Adopțiile în România
După cel de-al Doilea Război Mondial, România a devenit un stat comunist. Sub
conducerea lui Ceaușescu, poporul român, cu precădere persoanele vulnerabile, cum ar fi
copiii, persoanele cu dizabilități și persoanele în vârstă, păreau să-și fi pierdut orice valoare.
Aceasta a venit ca o urmare a strategiei politice menite să promoveze ,,noul tip de om,
multilateral dezvoltat”, adică un om perfect, fără nicio dificultate personală sau socială și
capabil să implementeze, prin munca sa, politică comunistă. În consecință, persoanele cu
diverse dificultăți, cum ar fi copiii, bătrânii și persoanele cu dizabilități, au fost practic trecute
cu vederea, fără a beneficia de vreun serviciu sau legislație de sprijin și adesea plasați în
instituții fără a avea vreo șansă de a se dezvolta sau de a-și depăși condiția.
Campania politicǎ privind reproducerea promovatǎ de Ceaușescu, începută în 1966 printr-
un decret privind interzicerea avortului, coroboratǎ cu insuficiența serviciilor de sprijin pentru
familii precum și cu creșterea gradului de sărăcie, au dus la o creștere alarmantă a numărului
de copii rămași orfani . Una dintre consecințele imediate ale Decretului a fost deteriorarea
stării de sănătate atât în cazul mamei cât și al copilului, iar creșterea rapidă a ratei natalității a
fost urmată de o creștere considerabilă a numărului de copii abandonați în orfelinatele care
acum trebuiau să îi adăpostească.
Astfel, Guvernul României a adoptat Legea 3/1970 privind protecția copiilor minori, prin
intemediul acesteia s-a promovat instituționalizarea copiilor orfani ca modalitate principală de
protejare a acestora. Copiii aflați în grija statului au fost încadrați și transferați între diferite
tipuri de instituții în funcție de vârsta și de gradul acestora de dezvoltare: creșe (pentru copiii
cu vârste cuprinse între 0 și 3 ani), case de copii (în funcție de vârsta și sexul copiilor), centre
medicale (pentru copiii cu nevoi speciale) și centre de reeducare (pentru delincvenții juvenili).
Diferitele tipuri de instituții se aflau sub jurisdicția mai multor ministere: Sănătate, Justiție,
Educație, Muncă și Familie. În aceste instituții activau trei categorii de personal: personalul de
curățenie, personalul de îngrijire a copiilor și personalul medical. Raportul de personal era, de
obicei, de un adult la 30 de copii, iar fișa postului pentru membrii personalului era extrem de
numeroasă.
Tot în baza dispozițiilor Legii 3/1970, copiii urmau să fie evaluați atât din punct de vedere
fizic, cât și din punct de vedere al sănătății mintale atunci când erau mutați între instituții, în
conformitate cu vârsta lor. În cazul în care dezvoltarea și starea de sănătate a acestora erau cu
mult sub standardul așteptat, copilul urma să fie ținut în aceeași instituție pentru o perioadă
mai lungă de timp. În cazul în care se înregistrau amânări repetate, copiii în cauză erau
repartizați în centre speciale destinate copiilor cu handicap. Rata mortalității copiilor
instituționalizați era ridicată, însă nu existau statistici care să consemneze amploarea acesteia.
Instituțiile pentru copii erau considerate spații închise care deseori nu permiteau prezența
vizitatorilor externi, nici măcar a rudelor. Marea majoritate a românilor nu aveau cunoștință
despre condițiile din aceste instituții. Oamenilor de rând le era interzis accesul, iar dacă
rudelor li se permitea accesul, acestea erau primite doar în camere de vizită special amenajate.
De asemenea, nu se încurajau în niciun fel relațiile între membrii familiei și copil, astfel încât
mulți copii instituționalizați pentru o perioadă temporară, în special datorită sărăciei familiei,
au fost în cele din urmă abandonați definitiv de părinți.
De-a lungul întregii perioade comuniste adopțiile, atât naționale cât și internaționale, au
fost limitate în ceea ce privește copiii din instituții. Numai câteva cupluri cu o situație
financiară înstârită, dar care nu puteau avea copii, selectau și adoptau copii din instituții. De
cele mai multe ori, cuplurile care nu aveau copii obișnuiau să adopte un copil din propria
familie sau de la cunoștințe care aveau mai mulți copii. Practica aceasta era frecventă în
rândurile românilor care încercau să gestioneze problema copiilor fără instituționalizarea
acestora. Adopțiile internaționale erau permise doar cu o autorizație specială din partea
președintelui Ceaușescu și nu există statistici care să ateste cât de răspândită sau de sporadică
a fost această practică.
În anul 1989, România reprezenta o țară săracă în care numeroși copii erau abandonați și
locuiau în centre de plasament. Un raport UNICEF din 1991 estima că între 142.000 și
200.000 de copii (4% din populația infantilă a României) trăiau în 628 de instituții de
plasament. Cu toate acestea, nu există statistici oficiale care să confirme sau să infirme aceste
informații. Astfel, în cadrul celor 72 de orfelinate care îngrijeau copiii cu vârste cuprinse între
0 și 3 ani, răspândite în toată țara, existau 6.642 de copii, dintre care 65% (4.215 copii) aveau
diverse probleme medicale sau psihologice. Condițiile nefaste din interiorul centrelor de
plasament au fost semnalate de televiziunile de știri din întreaga lume și astfel, un număr mare
de oameni, mișcați de compasiune și milă, au devenit preocupați de posibilitatea de a adopta
la nivel internațional copii din orfelinatele românești.
Prin Legea 11/1990 s-au reglementat adopțiile internaționale în România, iar datorită
acestui lucru, în decursul a opt luni au fost adoptați la nivel internațional 4.491 de copii. În
anul 1991, România a reprezentat una dintre principalele țări de proveniență a copiilor
adoptați internațional. Se estimează că aproximativ 10.000 de copii din centrele de plasament
au fost adoptați internațional între 1990 și 2001.
Anul 1997 reprezintă un an de referință pentru serviciile de protecție a copilului deoarece
au fost emise două noi legi care au dat naștere unor noi politici și structuri. Prin Ordonanțele
de urgență 25/1997 și 26/1997 privind protecția copiilor aflați în condiții defavorabile s-a
abrogat Legea 3/1970. Acestea au fost primele reglementări din România care au promovat
dezinstituționalizarea copiilor și care au pus bazele unor noi tipuri de structuri, în special a
caselor de tip familial și a familiilor de plasament, luându-se în considerare totodată și
posibilitatea de adoptare a copiilor. În iunie 1997, 39.569 de copii se aflau în centre de
plasament, în timp ce în casele de tip familial se aflau 11.899 de copii. Potrivit statisticilor
oficiale, în următorii ani, numărul copiilor aflați în case de tip familial a crescut în paralel cu
scăderea numărului de copii aflați în centre de plasament.
În 2004, Legile 272/2004 și 273/2004 au stabilit procedurile și instituțiile guvernamentale
responsabile pentru protecția copilului și procesul de adopție. Unul dintre cele mai importante
aspecte reglementate de aceste legi a vizat relația dintre copiii abandonați și părinții lor
biologici.
În 2014, Legea 131 a impus plasarea copiilor cu vârste cuprinse între 0 și 3 ani în cadrul
unei familii. În România există trei tipuri de părinți adoptivi la care pot fi plasați copiii aflați
în evidența Protecției Copilului:
 Părinți adoptivi care sunt special pregătiți și autorizați în acest sens. Aceștia sunt
supravegheați de către serviciile de protecție a copilului și sunt angajați cu normă
întreagă, ceea ce înseamnă că lucrează 24 de ore pe zi
 Familii adoptive instruite și plătite de ONG-uri
 Rude sau vecini care decid să aibă grijă de copil și care primesc o indemnizație
modestă pentru a acoperi nevoile copilului.
Această legislație prevede însă și o excepție privind copiii cu dizabilități, care au
posibilitatea de a fi plasați în cadrul unor instituții cu îngrijire specializată. De asemenea,
legea prevede și faptul ca frații și surorile să fie plasați împreună.
Cei mai mulți dintre copiii abandonați care ajung în grija SPC sunt bebeluși abandonați în
maternități. Statisticile europene au arătat că România se află pe primul loc în ceea ce privește
mamele minore, conform Eurostat, 2017. Multe mame adolescente și necăsătorite, care nu
beneficiază de sprijin financiar sau de acces la servicii de consiliere, își abandonează nou-
născutul fără a lăsa în urmă nimic care ar putea să ducă la identificarea lor, fapt deosebit de
important în cazul în care copilul are probleme de sănătate. În astfel de cazuri, atunci când
părinții nu vizitează copilul în spital sau în cazul în care nu se poate da de urma niciunei rude
timp de un an, copilul este considerat disponibil pentru adopție. Acest proces îndelungat pune
însă în pericol dezvoltarea copiilor care își trăiesc primii ani de viață în centre de plasament,
despre care se știe că sunt medii nefavorabile pentru o creștere armonioasă a acestora. Chiar
dacă în instituțiile din România au avut loc anumite îmbunătățiri, în continuare impactul
nefast al îngrijirii din instituții în ceea ce privește sănătatea, comportamentul și dezvoltarea
cognitivă și socio-emoțională a copilului trebuie recunoscut.
Cu toate că există numeroase dovezi care atestă faptul că adopția este o măsură cu
adevărat utilă pentru a asigura o familie stabilă unui copil abandonat, indiferent de vârstă, în
România adopția rămâne subestimată și influențată de factorul politic. În 2015, legea adopției
a fost modificată, făcând din nou posibilă adopția internațională, dar exclusiv în cazul
cetățenilor români care locuiesc în afara României sau al cetățenilor străini care au reședința
în România.

Figura 1: Situația adopțiilor din România între 2004-2017

2.3. Percepția socială

2.4. Atitudini