Adopția – O nouă șansă pentru copiii instituționalizați

1
 I.Cadrul conceptual

În parcursul său de devinire și existență, copilul dezvoltă relații de filiație, școlare,

profesionale, interumane și transpersonale, astfel că, importantă în dezvoltarea personalității sale
este interacțiunea și comunicarea cu părinții/familia. Astfel, părinții prezintă un rol extrem de
important în dezvoltarea psihică a copilului pentru o integrare normală în viața profesională și
socială întrucât, „în lipsa unei astfel de relații, pot apărea dezechilibre și dizarmonii ce-i pot
afecta modul de relaționare ca individ cu cei din jurul lui” (Ion C., Pușcă C. A., 2001, p. 76).
Din perspectiva sociologică, adopția reprezintă o instituție de dimensiuni mari,
recunoscută încă din antichitate, din timpul grecilor și romanilor, când, acest proces era realizat
din motive religioase sau din motive politice. Zamfir și Lazăr (1998), în Dicționarul de
sociologie specifică faptul că „reglementările și practicile adopției, au ca obiectiv promovarea
bunăstării copilului, constituind o parte a programelor statale de ocrotire a acestuia [...] Această
atitudine s-a dezvoltat în special la sfârșitul primului război mondial, când exista un mare număr
de copii orfani” (pp. 19-20)
Adopția reprezintă „operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între
adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului” (Codul
Civil, p. 82). Prin procesul de adopție se stabilesc drepturile și îndatoririle părintești în ceea ce
privește îngrijirea, sprijinul și educația copilului. Conform Codului Penal, procesul de adopție
trebuie să îndeplinească trei principii și anume:
1. Să se urmărească interesul superior al copilului;
2. Creșterea și educarea copilului trebuie să se realizeze într-un mediu familial;
3. În procesul de creștere și educare al copilului trebuie să se țină cont de originea sa etnică,
lingvistică religioasă și culturală.
În mod tradițional, procesul de adopție a fost văzut ca fiind un act decizional cu caracter
legal ce conferă unei familii statutul de familie adoptivă. Odată ce decizia este luată și
formalitățile legale sunt îndeplinite, familia se va „normaliza” rapid și va fi un fel de prototip al
familiei biologice. Atât familiile adoptive cât și unii din profesioniștii din domeniul au fost
tentați să considere că procesul adopției s-a încheiat cu succes în momentul în care familiile

2
adoptive au început să semene cu cele biologice din perspectiva modelelor interacționale și
emoționale (Hartman, 1984).
Deși sunt evidente similăritățile între familiile biologice și cele de adopție apariția
diferențelor reale ce trebuie luate în considerare nu încetează să apară. Krause și Bauman (1988)
considerau adopția, nu ca un fenomen static ce se împlinește odată cu intrarea copilului în noua
familie, ci mai degrabă ca pe un fenomen dinamic de interacțiuni mediate de istori de viață a
părinților și a copilului, emoțiile și cunoștiințele acestora.

II.Perspective teoretice în domeniul adopției

II.1. Teoria rolului social

David Kirk este inițiatorul teoriei rolului social, teorie ce este considerată fundamentală
pentru dezvoltarea ulterioară a teoriilor moderne în domeniul adopției copiilor. Premisa minoră a
acestei teorii este aceea că, părinții adoptivi prezintă un handicap de rol rezultat din diferențele
existent între parentalitatea biologică și parentalitatea adoptivă, pentru carre nu există prescripții
culturale și care determină solicitări, provocări și conflicte unice. Acestea sunt întărite de
atitudinile celorlalți care, deși par a accepta adopția, o condiferă a fi o alternativă inferioară
nașterii unui copil și totodată o alternativă riscantă. Kirk (1964) sugerează că, părinții adoptivi
tind să își internalizeze aceste atitudini, să se simtă alienați și să vorbească despre sine ca
aparținând de un grup minoritar.
Pentru a face față handicapului de rol și sentimentelor de alienare, părinții adoptivi,
acceptă unul dintre cele două mecanisme de coping: de conștientizare și acceptare a diferențelor,
respectiv de negare și respingere a diferențelor.
Autorul teoriei consideră că, cu cât experiența deprivării rezultată din lipsa copiilor
determină trăiri negative mai intense, cu atât tendința părinților de a prelua mecanisme de
rejectare a diferențelor va căpăta o amploare mai mare. Kirk a sugerat existența unei relații
liniare între comportamentul de recunoaștere a diferențelor și bunăstarea psihologică a familiei
adoptive. Cu toate aceste, mecanismele de respingere a diferențelor sunt asociate cu o slabă
empatie a părinților adoptivi față de nevoile copilului adoptat și cu o comunicare deficitară în

3
familie care tinde să întărească sentimentul copilului că „a fi altfel” înseamnă „a fi deviant”.
Lipsa comunicării nu permite explorarea deschisă și onestă a semnificației și rezultatelor adopției
inhibă astfel dezvoltarea unei relații de încredere și accesptare între copilul adoptat și părintele
adoptiv.
Mecanismele de acceptare a diferențelor ajută la o mai bună comunicare și aceasta la
ordine și stabilitate dinamică în familiile adoptive. Membrii familiei își păstrează libertatea de a
vorbi liber despre adopție, de a explora sentimentele produse de experiența acestui proces și de a
le face față în mod pozitiv.
Brodzinsky (1987) și Kyle (1990) au demonstrat prin studiile realizate că relația dintre
recunoașterea diferențelor și adaptarea copilului este mai degrabă cubilinie decât liniară, prin
urmare cele două extreme conduc la rezultate adaptative negative pentru copil. Brodzinsky și
Jackiewicz (1987) sugerează analiza eficienței strategiilor de coping în contextul solicitărilor
impuse de diferite cicluri ale vieții. Aceștia au demonstrat faptul că, patternul de coping bazat pe
rejectarea diferențelor, este comun în rândul părinților care au copii foarte mici, dar descrește în
intensitate odată cu creșterea copiilor.

II.2. Teoria stresului si a copingului

Teoria stresului și a copingului are la bază concepția lui Lazarus și a colegilor săi cu
privire la stres, evaluare și coping. Lazarus si Folkman (1984) definesc termenul de stres ca
fiind „o relație între individ și mediul socio-cultural, în care persoana evaluează mediul ca
impunând solicitări care exced resursele proprii ale individului și amenință starea sa de bine”
(Folkman și Markowitz, 2004, p. 774). În centrul teoriei stau două concepte - evaluare și coping -
care împreună explică de ce persoanele evaluează, răspund și fac față în mod diferit unor situații
similare; aceste procese fiind contextuale și dinamice.
În domeniul adopției copiilor, teoria stresului și a copingului, încearcă să explice procesul
de adaptare la adopție dintr-o perspectivă multidimensională, îmbinand factorii dezvoltării
individuale cu factorii contextului social. Cei care au contribuit la dezvoltarea acestei teorii în
acest domeniu sunt Barth si Berry (1988), prin construirea unui model explicativ pentru

4
adaptarea copiilor adoptați la o varsta mai înaintată, respectiv Brodzinsky (1990) care a dezvoltat
un model explicativ pentru adaptarea copiilor adoptați de timpuriu.
Esența teoriei o constituie asumpția potrivit căreia copilul asociază faptul de a fi adoptat
cu sentimentul pierderii. Această trăire este considerată a fi comună tuturor copiilor adoptați, dar
este trăită și resimțită diferit de fiecare în parte. Adaptarea copiilor în procesul de adopție (atât pe
termen scurt, cât și pe termen lung) este facilitată de procesul de evaluare cognitivă a pierderii și
de eforturile de coping destinate depășirii acestor sentimente (Brodzinsky, 1990).
Evaluarea cognitivă include atât interpretarea de către copil a semnificației faptului de a
fi adoptat, cât și evaluarea opțiunilor sale de a face față conflictelor, întrebărilor, provocărilor,
stigmei etc, care sunt considerate a fi părți integrante ale experientei adopției. La rândul ei,
interpretarea este influențată, pe de o parte, de o serie de variabile personale precum: stima de
sine a copilului, capacitatea de autocontrol și stăpânire de sine, încrederea interpersonală,
valorile și, în mod deosebit, de dezvoltarea cognitivă. Experiența clinică sugerează că, acei copii
cu stima de sine scazută, cu un sentiment al eficienței scăzut sau un simț al controlului slab tind
să evalueze negativ experința adopției și să utilieze strategiile de coping mai puțin eficiente în
procesul de adaptare.
De aici se structurează două categorii de copii: cei care se autoînvinuiesc pentru ca au
fost abandonați, determinându-i să manifeste adeseori un comportament depresiv, de retragere în
sine și lipsa dorinței de comunicare. În mod contrar, cealaltă categorie de copii tinde sa îi
învinovățească pe alții pentru propriul status, fie pe părinții biologici, fie pe părinții adoptivi. În
acest caz, dificultățile de adaptare se manifestă sub formă externalizată prin: furie, agresivitate,
comportament de opoziție, minciună, furt etc. (Brodzinsky, 1987, 1990).
Alături de variabilele anterior menționate, Brodzinsky mai adaugă încrederea
interpersonală, respectiv angajamentul față de familia adoptivă, ambele influențând evaluarea și
procesul de coping. Aceste două variabile sunt considerate a fi părți integrante ale procesului de
adopție.

5
 II.3.Teoria atașamentului

Teoria atașamentului își are originile în lucrările lui John Bowlby și integreză concepte
din etologie, teoria psihanalitică, psihologia devoltării și teoria controlului social. Principala
asumpție a acestei teorii este aceea potrivit căreia, ființă umană, încă de la naștere, simte nevoia
apropierii de persoana care-l îngrijește, apropiere care-i conferă securitate și reprezintă o bază
pentru felul în care copilul se va dezvolta psihologic și va interrelaționa mai târziu. Eșecul în
formarea unei astfel de legături bazate pe securitate sau întreruperea acestei legături atrage după
sine o serie de riscuri pentru bunăstarea copilului.
În domeniul adopției copiilor, teoria atașamentului își găsește utilitatea pentru a oferi un
răspuns cu privire la efectele separării asupra copilului adoptat și abilitatea acestuia de a forma o
nouă legătură de atașament cu părinții adoptivi (Tizard și Rees, 1975). Totodată, explică
abilitatea părinților adoptivi de a înțelege și răspunde nevoii de atașament a copilului și de a-i
oferi îngrijirea necesară în condițiile în care au trecut peste o serie de evenimente deosebit de
importante din istoria relației părinte-copil și în special mama-copil: perioada prenatală și
momentul venirii pe lume a copilului. Potrivit lui Bowlby (1984), comportamentul parental are
puternice rădăcini biologice, fiind răspunzător de emoțiile profunde asociate lui. Formele
specifice în care se manifestă țîn însă, în mare măsură, de experiențele părintelui din timpul
propriei copilării, a adolescenței, dinainte și de după căsătorie.
Alți specialiști în domeniul adopției au utilizat această teorie ca bază pentru explicarea
adaptării la adopție a copiilor cu nevoi speciale (Barth și Berry, 1988), a copiilor care au fost
instituționalizați o perioada semnificativă de timp (Tizard și Hodges, 1977, Groze și Rosenthal,
1993), a copiilor abuzați în istoria lor socială (Beauvais-Godwin, Godwin, 2005), a copiilor
adoptați la vârste mai mari, respectiv a copiilor adoptați transrasial, transetnic (Singer et al.,
1985).
După 1989 este binecunoscut faptul că, numeroși copii din instituțiile de ocrotire din
România au fost adoptați internațional. O serie de specialiști în domeniu au studiat, fie prin studii
transversale, fie prin studii longitudinale dezvoltarea atașamentului în cazul acestor copii. Aceste

6
studii au arătat că acei copii care au petrecut o perioada mai lungă de timp în orfelinate au
prezentat un pattern de atașament mai puțîn sigur decât copiii adoptați din România la scurt timp
după naștere. În timp însă, și copiii din prima categorie au devenit mai atașați de părinții
adoptatori fără a putea vorbineapărat despre o formă de atașament bazat pe securitate. Copiii care
au continuat să aibă probleme importante de atașament după trei-patru ani de la adopție au fost
cei care au prezentat probleme de sănătate sau probleme psihologice asociate, cum ar fi, de
exemplu, prezența unui nivel de dezvoltare intelectuală scăzut.
Clinicienii care au lucrat în mod deosebit cu copiii adoptați internațional au identificat o
serie de cauze care stau la baza dificultăților copiilor adoptați de a-și manifesta comportamentul
de atașament față de membrii familiilor adoptatoare. În primul rând copilul care a petrecut o
perioada de un an sau doi într-o instituție de ocrotire, nu și-a format și nu înțelege conceptul
de familie. De aici apare dificultatea copilului de a asocia primirea hranei și a confortului cu alte
semnificații ale schimbului social. Totodată, pentru copilul care a fost institutionaliat, părinții pot
părea inițial ca simpli îngrijitori. În cazul în care copilul a dezvoltat relații de atașament bazate
pe insecuritate cu îngrijitorii sau nevoile lui au fost frecvent ignorate, dezvoltarea unei relații
bazate pe încredere în raport cu părinții adoptivi poate solicita o durata mai lungă de timp
(Chesney, 2006).
În cazul copilului adoptabil, acesta caută sprijin, apărare, liniște, siguranță la o persoană
de referință, față de care a dezvoltat, în timp, legături emoționale. “Înțelegerea acestui atașament
contribuie la construirea strategiei necesare de intervenție în cazul copiilor vulnerabili, alături
de alte nevoi prezentate mai jos”: (Molina, 2011, p.61)
a) Cunoașterea nevoilor de bază ale copilului adoptat- multitudinea și varietatea stărilor,
emoțiilor și sentimentelor prin care trece un copil adoptat, cum ar fi:
- nevoia frecventă de confirmare a faptului că este dorit și că este binevenit;
- “capacitatea de conștientizare că adopția este un lucru frumos dar și dureros, care aduce cu ea
schimbări pe termen lung;” (Eldridge, 2007, p.9)

7
 III.Perspectiva psihologică asupra adopție

Adopția este un proces complex cu implicații de ordin juridic, social dar și psihologic.
Prin abordarea psihologică a adopției se urmărește pe de o parte,“cunoașterea nevoilor (de
creștere, educare) a copilului pentru crearea unei stări de bine acestuia, propice împinirii sale
în viitor. Pe de altă parte, analiza psihologică are ca scop identificarea capacității familiiei
adoptatoare” (Muntean, 2013, p. 190) de a fi adecvată nevoilor copilului.
De asemenea, relevarea credinţelor, temerilor, emoţiilor, așteptărilor pe care familiile le
trăiesc în acest proces complex şi delicat, ajută și pe specialişti, să îmbunătăţească şi să adapteze
permanent practicile în acest domeniu. În acest fel, “se creează și condițiile unei adopţii reușite,
prin stabilirea legăturilor afective solide, durabile şi armonioase între copil şi noii săi părinţi.
(Buzducea, 2011, p.4).
- Specialiștii în psihologia copilului adoptat susțin că este necesar să știe copilul că nu va înfrunta
singur durerea;
- nevoia de a-și exprima toate sentimentele legate de adopție- fapt ce-i va permite să primească
dragoste ca apoi să o dăruiască noii familii.
b) Capacitatea familiei adoptatoare de a fi adecvată nevoilor copilului, prin:
- “conștientizarea menirii acesteia de a oferi copilului o creștere pentru el însuși, penru viață”
(Munteanu, 2009, p.4);
- atitudinea și viziunea acesteia față de copil- privit ca o binecuvântare, o bucurie, o împlinire;
- atenția permanentă a familiei înclinată către manifestările copilului;
- “înțelegerea strategiilor relaționale ale unui copil abandonat”1;
- “necesitatea realizării unei evaluări mai aprofundate a familiei adoptive în ansamblul său şi a
implicaţiilor adopţiei asupra tuturor membrilor familiei;”(Buzducea, 2011, p.4)
- analizarea modului de interacțiune a acestora cu părinții biologici ai copilului (dacă e cazul);
- atenţia acordată de adoptatori cursurilor de formare;

1
Organizația AdorCopiii Timișoara, Raport activitate 2016, www.adorcopiii.ro/ws-content/uploads/Raport_2016-
AdorCopiii.pdf.

8
- disponibilitatea familiei de a se lăsa îndrumată de specialiști în depășirea momentelor de criză
ce pot apărea în relația cu copilul, pe parcursul procesului (respingere, îndoială, o stare de
sănătate a copilului mult sub așteptări).
Intenția de a adopta este demnă de toată lauda însă, cunoașterea motivației care o
determină, facilitează un bun start în acest proces. Având în vedere aceste aspecte de bază în
motivația adopției, se poate afirma că așteptarea în vederea adopției ar putea fi fructificată ca
fiind benefică pentru toate părțile implicate în acest proces și nu considerată frustrantă.

IV.Adopția unui copil aflat în sistemul de protecție

Măsurile de protecţie specială a copilului, așa cum sunt prevăzute în “Legea privind
protecția și promovarea drepturilor copiilor, se stabilesc şi se aplică în baza Planului
Individualizat de Protecție” (PIP) 2.
I Planul Individualizat de Protecție (PIP) cuprinde planificarea serviciilor, prestațiilor și a
intervențiilor ca masură specială de protecție pentru copilul separat de familia sa. “Copilul
beneficiază de protecţia specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu” 3.

II Luarea în evidență a copilului de către compartimentul de specialitate.

Responsabilul de caz al copilului “identifică elementele necesare să susţină că adopţia răspunde
interesului superior al copilului, întocmeşte un raport care urmează a fi anexat cererii de
deschidere a procedurii adopţiei şi introduce în Registrul Național al Adopțiilor datele
referitoare la copil”4.

III Obținerea atestatului de persoană/familie aptă să adopte

Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare este procesul prin care se realizează
identificarea abilităţilor parentale, se analizează “îndeplinirea garanţiilor morale şi a
condiţiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare, precum şi pregătirea acestora

2
Legea nr.272/2004** art. 54 Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi
serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a
celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.
3
Legea nr. 287/2009** art.455.
4
HG nr. 579/2016 art.35 lit (2).

9
pentru asumarea, în cunoştinţă de cauză, a rolului de părinte. Realizarea acestor activităţii se
evidenţiază într-un document semnat de solicitant şi de persoana care a realizat această
activitate şi se înmânează solicitantului”5.

În procesul de evaluare a familiei/persoanei apte să adopte, se stabilește de comun acord

între persoanele semnalate, următoarele etape: evaluarea socială; evaluarea psihologică;
pregătirea pentru asumarea în cunoştinţă de cauză a rolului de părinte.

IV. Potrivirea iniţială

Pentru fiecare copil adoptabil se generează în timp real lista cu adoptatorii/familiile

adoptatoare atestate, care răspund nevoilor şi caracteristicilor copilului.
Unele din criteriile de potrivire luate în considerare pentru includerea unui adoptator în
lista unui copil sunt: vârsta copilului; sexul copilului; numărul de copii pe care familia îi poate
îngriji; starea de sănătate şi nivelul de dezvoltare al copilului.
Se acordă prioritate la includerea în listă următoarelor persoane atestate 6:
-rudele copilului până la gradul al IV-lea inclusiv;
-persoana/familia alături de care copilul s-a bucurat de viaţă de familie o perioadă de minimum 6
luni;
-persoanele/familiile care au adoptat fraţi ai copilului sau se află în procedură de adopție cu un
frate al acestuia.

V. Potrivirea practică

“În cadrul etapei de potrivire practică” 7, se realizează pregătirea copilului adoptabil, a

familiei adoptatoare/adoptatorului dar și a altor persoane de referință în vederea acomodării.

5
HG nr. 579/2016 art.35 lit (2).
6
HG nr. 579/ 2016 art. 41 alin (3).
7
Ibidem art 46-49.

10
 VI. Încuviințarea adopției

Această etapă se derulează tot în fața instanței judecătorești prin introducerea Cererii de
încuviințare a adopției. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești privind încuviințarea
adopției, adoptatorul dobândește drepturi și obligații părintești întocmai ca şi faţă de un copil
biologic și încetează definitiv rudenia copilului faţă de părinţii săi fireşti. Adoptatorii sunt
obligaţi să informeze copilul că este adoptat, începând de la vârste cât mai mici, cu sprijinul
specialiştilor.

VIII Monitorizarea și activitățile post-adopție

Direcția de la domiciliul copilului va urmări și va întocmi “Rapoarte trimestriale cu

privire la evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții săi adoptivi pe o perioadă de
cel puțin 2 ani”8 după încuviințarea adopției.
Activităţile post-adopţie pot consta în:
- “informare şi consiliere pentru copii şi părinţi;
- organizarea de cursuri pentru dezvoltarea capacităţilor parentale;
- constituirea de grupuri de suport pentru copii şi părinţi;
- sprijinirea adoptatorilor în vederea informării copilului cu privire la adopţia sa.”9
În situaţia în care adoptatorii, în mod nejustificat, refuză să dea curs propunerii de a
participa la activități post-adoptie sau refuză să informeze copilul cu privire la adopţia sa,
responsabilul de caz poate propune prelungirea perioadei de monitorizare post-adopţie peste
termenul minim de 2 ani.

8
Legea nr, 273/2004, art.82, alin (1).
9
Legea nr, 273/2004, art. 85, alin (4).

11
 Studiul de caz

Copii adoptați – frați de patru și trei ani (băiat și fetiță)

Părinți biologici:
Mama- necunoscută
Tatăl- necunoscut

Părinți adoptivi:
Mama- 12 clase, casnică, 27 de ani
Tatăl- 12 clase, pensionar pe caz de boală, 29 de ani, sat Șivița

Istoricul cazului nr. 3

Din cadrul familiei adoptatoare soțul, în urma unui accident, nu a mai putut face copii.
Soția a dorit foarte mult să aibă copii (o fată și un băiat). După îndelungi căutări, cu ajutorul
specialiștilor Direcției din Brăila, familia adoptatoare a găsit doi frați care le-au semănat foarte
mult.
Procesul de adopție a început acum trei ani și se află încă în derulare, fiind în faza de
postmonitorizare. După părerea părinților adoptivi procesul a durat destul de mult, implicând un
dosar stufos, destul de greu de întocmit datorită cerințelor foarte stricte. De asemenea, timpul
îndelungat de așteptare pentru eliberarea documentelor solicitate a fost motivul care a contribuit
la întârzierea finalizării cazului. Au urmat multe anchete sociale, vizite acasă de la asistenții
Direcției.
Au întâmpinat dificultăți în îndeplinirea condițiilor pentru a deveni apți în vederea
adopției datorită veniturilor mici pe care le obținea familia adoptivă.
Copiii s-au integrat foarte bine fiindcă își doreau o familie iar asistentul maternal i-a învățat să le
zică mamă și tată, chiar dacă nu era încă o certitudine că îi vor adopta. Aceast fapt i-a ajutat să se
adapteze mai rapid la noua situație. Familia adoptivă, în acest timp, s-a ocupat foarte mult de ei,

12
i-au luat în vacanțe și astfel s-au apropiat unii de alții mai mult. Familia adoptatoare nu îi
cunoaște pe părinții biologici și nici nu-și dorește acest lucru.
În privința copiilor sunt foarte liniștiți pentru că ei cunosc situația lor reală, încă de la
început de la asistentul maternal. Acum băiatul este în grupa zero la școală, iar fetița la grădiniță.
Au aspirații pentru viitor, fata vrea să devină doctoriță iar băiatul fotbalist, la fel ca mulți copii la
vârsta lor.

BIBLIOGRAFIE

1. Muntean, Ana, Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici, Edit. Polirom,
Iași, 2013.
2. Doru, Buzducea; Lazăr Florin, Profilul părinților adoptivi din România și adopția copiilor greu
adoptabili, Raport de cercetare al UNICEF și ORA, București 2011, în „Calitatea vieții”, XXII,
nr.3 p.4.
3. Paola, Molina; Marta, Casonato, Evaluarea relației de atașament în copilăria mică: revederea
instrumentelor de evaluare, în „Copiii de azi sunt părinții de mâine”, Revista Rețelei Naționale
de Prevenire a abuzului și neglijării copilului, editată de Universitatea de Vest, Timișoara, nr. 32,
2011, p. 61.
4. Sherrie, Eldridge, Douăzeci de lucruri pe care copiii adoptați ar dori ca părinții lor adoptivi să
le știe- Extras din carte prelucrat de ORA, București, 2007, p. 9.
5. Legea nr. 272/2004 (republicată și actualizată) privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, M.Of nr.159 din 05 martie 2014.
6. Legea nr.273/2004 (republicată și actualizată) privind regimul juridic al adopției, M.Of nr.259
din 19 aprilie 2014.
7. Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil (republicată), Extras Titlul III, Cartea a II a - Despre
familie, Titlul III –Rudenia, Capitolul III Adoptia, M.Of nr.505 din 15 iulie 2011.
8. Organizația AdorCopiii Timișoara, Raport activitate 2016,
www.adorcopiii.ro/ws-content/uploads/Raport_2016-AdorCopiii.pdf.

13
9. HG nr.579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.273/2004
privind regimul juridic al adopției, M.Of nr.623 din 12 august 2016.
10. Folkman, S., & Moskowitz, J. T. (2004). Coping Pitfalls and Promise. The Annual Review of
Psychology
11. Barth, R. P., & Berry, M. (1988). Adoption and disruption: Rates, risks, and responses. 12.
Brodzinsky, D. M., & Schechter, M. D. (Eds.). (1990). The psychology of adoption. Oxford
University Press
13. B Tizard, J Rees, (1975)The effect of early institutional rearing on the behaviour problems
and affectional relationships of four-year-old children
14. Bowlby, J. (1984). Violence in the family as a disorder of the attachment and caregiving
systems. The American Journal of Psychoanalysis
15. M Berry, RP Barth - Child Welfare, 1990, A study of disrupted adoptive placements of
adolescents
16. Baum, A., Fleming, R. and Singer, J.E. (1985) Understanding Environmental Stress:
Strategies for Conceptual and Methodological Integration. In: Baum, A. and Singer, J.E., Eds.,
Advances in Environmental Psychology, Volume 5, Erlbaum Associates, New Jersey
17. Chesney, 2006, A validity and reliability study of the coping self-efficacy scale
18. Ana Muntean, 2013, ADOPTIA SI ATASAMENTUL COPIILOR SEPARATI DE
PARINTII BIOLOGICI, EDITURA POLIROM
19. D BUZDUCEA, F LAZĂR, 2011, Profilul părinţilor adoptivi din România şi motivaţia
adopţiei copiilor greu adoptabili
Aldine de Gruyter
20. Codul Civil din 17 Iulie 2009
21. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998), Dicționar de sociologie. Babel
22. Ion, C., & Puşcă, C. A. (2021). Adoptia si mostenirea in contextul integrarii europene. In
Promotion of Social and Economic Values in the Context of European Integration (Vol. 2, pp.
76-79).

14