Grație umorului sarcastic și a spiritului critic incisiv,

David Sedaris a devenit unul dintre cei mai cunoscuți

scriitori americani de satiră. Priceperea cu care
analizează eufemismul cultural și corectitudinea
politică dovedește că Sedaris este pe drept numit un
maestru al satirei și unul dintre cei mai fini observatori
ai condiției umane actuale. David Sedaris este autorul
bestsellerurilor The Barrel Fever și Holidays on Ice, dar
și al unei colecții de eseuri biografice care au ajuns în
topul vânzărilor imediat după publicare – Naked [În
pielea goală, în ediția de față], Me Talk Pretty One Day
și Dress Your Family in Corduroy and Denim. Cărțile
sale au fost tipărite în 7 milioane de exemplare și
traduse în 25 de limbi.
Pentru că suntem atât de deștepți, părinții mei și cu
mine avem capacitatea de a vedea prin oameni, ca și
când aceștia ar fi făcuți dintr-un plastic tare,
transparent. Știm cum arată dezbrăcați și putem vedea
ritmul disperat în care le funcționează inimile, sufletele
și intestinele. Dacă cineva vine la mine și zice: „Hei,
care mai e treaba, uriașule?”, eu pot deja să simt cât
este de invidios și ce eforturi face să-mi între în grații,
folosind niște tactici atât de primitive și de uzate că-mi
întoarce stomacul pe dos. Auzi, care mai e treaba!
Habar nu au de nimic legat de mine sau de stilul meu
de viață; și lumea, vedeți voi, astfel de oameni.
 David Sedaris
În pielea goală

carne tocată

Cred că ar fi bine să-i rog pe servitori să-mi

lustruiască mărunțișul înainte de a-l pune în bolul de
porțelan de pe bufet. Mi se pare important să umbli cu
bani curați – nu noi, dar măcar bine-întreținuți.
Aceasta este una dintre doctrinele bisericii mele. Mă
rog, nu este biserica mea și numai a mea, ci una la care
merg împreună cu familia mea: Catedrala Naturii
Strălucitoare. Este vorba despre acea clădire imensă,
construită în stil gotic și ornată cu turnuri, clopote și
statui de-ale unor oameni obișnuiți, aflate în echilibru
precar, de-ți dau impresia că vor sări de pe turle.
Biserica oferă tururi cu ghid și, în prima duminică a
fiecărui octombrie, vizitele sunt gratuite. Ar trebui să
vii! Dar să nu aduci și aparatul foto, pentru că blițul
poate speria caii, un real pericol pentru mine și părinții
mei – la insistențele preotului, noi ocupăm mereu
locurile din față. Ne-a sunat acum puțină vreme, ușor
cherchelit – da, este un bețivan –, ca să ne spună că
fețele noastre l-au adus mai aproape de Dumnezeu.
Nu că n-ar avea dreptate, arătăm extrem de bine.
Profilul mamei apare în efigie pe jetonul de la
telecabină, cât despre tata și despre mine, specialiștii
de la NASA vor să proiecteze un modul lunar în forma
capetelor noastre. Oasele pomeților au o formă
aeronautică, iar în gropițele din bărbie ne pot intra și
câte șase bombonele odată. Când sunt întrebați care
este cel mai mare atu fizic al meu, oamenii răspund că
tenul strălucitor. Și chiar așa și este – noaptea, trebuie
să-mi leg la ochi o eșarfă ca să pot adormi. Alte
persoane îmi apreciază ochii sau dinții perfecți și
strălucitori, părul foarte des sau statura impozantă,
dar, dacă vreți și părerea mea, eu cred că ceea ce mă
caracterizează în mod special este capacitatea de a
primi un compliment.
Pentru că suntem atât de deștepți, părinții mei și cu
mine avem capacitatea de a vedea prin oameni, ca și
când aceștia ar fi făcuți dintr-un plastic tare,
transparent. Știm cum arată dezbrăcați și putem vedea
ritmul disperat în care le funcționează inimile, sufletele
și intestinele. Dacă cineva vine la mine și zice: „Hei,
care mai e treaba, uriașule?”, eu pot deja să simt cât
este de invidios și ce eforturi face să-mi între în grații,
folosind niște tactici atât de primitive și de uzate, că-mi
întoarce stomacul pe dos. Auzi, care mai e treaba!
Habar nu au de nimic legat de mine sau de stilul meu
de viață; și lumea, vedeți voi, e plină de astfel de
oameni.
Să luăm exemplul preotului, cu mâinile lui
tremurânde și cu pielea asemenea unei geci unsuroase.
Intelectual, este la pământ – nu poate face nici măcar
un puzzle de cinci piese, din acelea care li se dau
retardaților sau școlarilor. Ne obligă să stăm în primele
rânduri ca să nu le distragem atenția celorlalți enoriași,
care se fâțâie mereu pe locurile lor, întinzându-și
gâturile asemenea unor macarale, doar pentru a ne
admira frumusețea fizică și spirituală. Sunt încântați
de gena noastră și vor să vadă cu propriii ochi cum
facem față tragediei care ne-a lovit. Oriunde am merge,
părinții mei și cu mine suntem mereu în centrul
atenției: „Ei sunt! Uite-l și pe fiul lor! Atinge-l, ia-l de
cravată, de o șuviță de păr măcar, de orice!”.
Preotul spera că, ținând predica de pe șaua calului,
ar putea atrage atenția asupra sa măcar și numai puțin.
Chiar și așa însă – cu lasoul și cu mica sa herghelie de
bidivii Clydesdale1 –, planul său a eșuat. Măcar astfel,
cu noi în primul rând, congregația stă, în sfârșit, cu
fața spre altar, ceea ce este un pas în direcția cea bună.
Dacă asta îi va aduce pe oameni mai aproape de
Dumnezeu, suntem dispuși să ne cățărăm și pe orga
catedralei sau să ne flagelăm pe crucea originală, din
1
Rasă de cai de mare tracțiune, obținută de fermierii din orașul scoțian
Lanarkshire (sau Clydesdale, după vechea denumire) (n. tr.).
oțel inoxidabil, atârnată deasupra altarului. Am face
aproape orice pentru că, în ciuda greutăților care ne-au
încercat în ultima vreme, principala noastră sarcină
este să îi ajutăm pe alții. Fondul pentru Picnicuri în
Oraș, Mișcarea Anuală contra Durerilor de Cap,
Organizația Persoanelor Rănite la Polo și Spitalul
Municipal sunt doar câteva dintre instituțiile cărora le
donăm sume inimaginabile de bani, dar nu ne veți
auzi niciodată vorbind despre asta. Facem donațiile
anonim pentru că mormanele de scrisori de
mulțumire, pe care le primim, ne frâng inima cu scrisul
lor neîndemânatic și cu greșelile inevitabile de scriere.
Altfel, ni s-ar duce vorba că suntem generoși și că
arătăm bine și, până să ne dăm seama, poarta din fața
casei ar deveni un loc de pelerinaj pentru redactorii de
modă, dar și pentru copiii cu handicap fizic, care ne
distrug iarba cu vârfurile ascuțite ale cârjelor cu care se
ajută la mers. Noi nu dorim așa ceva – ajutăm cât
putem, dar fără să facem caz de lucrul acesta. N-o să
ne vedeți niciodată făcând cu mâna de pe diverse
ambarcațiuni sau mărșăluind alături de Grand Pooh-
bah2, pentru că n-am face altceva decât să atragem
atenția asupra noastră. Pierde-vară de genul acesta
2
Termen derivat din numele arogantului Pooh-Bah, un personaj din opera
comică The Mikado, o producție Gilbert Sullivan, 1885. În prezent, termenul este
folosit pentru a-i ridiculiza pe cei care, deși dețin titluri pompoase, nu au niciun
pic de autoritate (n. tr.).
vezi pe toate drumurile, dar nouă ni se pare o
atitudine ieftină și stupidă, iar ei vor trebui să suporte
consecințele propriei prostii. Sunt avizi după ceva
despre care nu au habar, dar noi toți știm prea bine că
prețul pe care trebuie să-l plătești pentru a fi faimos
este pierderea intimității. Aceste demonstrații publice
ale fericirii nu ar face decât să-i încurajeze pe
numeroșii răpitori să dea târcoale proprietăților
împădurite ale cartierului nostru mai select.
Când au fost furate surorile mele, tata a mototolit
cererea de răscumpărare și a aruncat-o în focul veșnic,
care arde lângă pelerinul mumificat din sufrageria
casei noastre de vară din Olfactory. Noi nu negociem
cu criminalii, nu ne stă în caracter. Din când în când,
ne mai gândim la surorile mele și sperăm să fie bine,
dar nu cugetăm îndelung asupra acestei situații pentru
că nu ar însemna decât să le dăm câștig de cauză
răpitorilor. Pentru moment, surorile mele sunt plecate,
dar, cine știe, poate se vor întoarce într-o zi, poate când
vor fi mai mari și vor avea propriile familii. Între timp,
eu rămân singurul copil al părinților mei și unicul
moștenitor al averii lor. Dacă mă simt singur?
Câteodată. Evident, îi am pe mama, pe tata și pe
servitori care, în marea lor majoritate, sunt
extraordinari de deștepți, în ciuda dinților lor strâmbi
și a faptului că nu sunt cine știe ce educați. Pentru că,
ieri, când eram la grajduri cu Duncan...
— Of, pentru numele Lui Dumnezeu! a spus mama,
aruncându-și lingura de lemn în cazanul în care fierbea
un sos cu carne tocată. Lasă odată blestemata aia de
pisică până nu sar eu la tine să te zgârii. E de-ajuns că
ai împopoțonat-o ca pe o curvă de doi lei. Scoate
costumul ăla de pe ea și pune-i zgarda ca să nu fugă și
asta ca ultima.
Aranjându-mi ochelarii cu singura mână liberă, i-am
amintit că ultima pisică fusese lovită de o mașină.
— A făcut-o intenționat, mi-a răspuns mama. Era
singurul mod în care putea scăpa. Și a făcut-o numai
din cauza ta și a idioțeniilor tale de idei de a mânca
coaste de cea mai bună calitate cu familia Kennedy sau
cine știe ce naiba urlai în ziua aceea. Hai, dă-i drumul
și ăsteia. Și dup-aia vreau să fugi în curtea din spate și
să-ți strigi surorile să iasă din șanțul ăla. Și cât faci asta,
strigă-l pe tatăl tău. Dacă nu este sub mașină, probabil
lucrează la fosa septică. Spune-le să-și miște fundurile
la masă că, altfel, în loc de cină, o să mănânce o mamă
de bătaie de la mine de n-o s-o poată duce.
Nu se punea problema că eram săraci. După cum îi
spuneau părinții mei, eram departe de a fi săraci, dar
nu îndeajuns de departe pentru a putea face față
doleanțelor mele. Pentru că eu îmi doream o casă
împrejmuită de un șanț, nu de un gard. Și pentru că,
pentru a dormi bine noaptea, voiam un aeroport care
să poarte numele nostru.
— Ești un snob, spunea mama. Asta e, pe scurt,
problema ta. Eu am crescut printre oameni ca tine și
știi ce? Nu puteam să-i suport. Nimeni nu putea.
Indiferent ce și cât aveam – case, mașini, vacanțe –,
niciodată nu era de ajuns. Undeva se produsese o
eroare teribilă. Viața care mi se oferea era de
neconceput, dar eu niciodată nu am renunțat să sper
că, la un moment dat, va veni familia mea adevărată și
va suna la ușă, cu degetele delicate înmănușate în alb.
— Oh, nobile Bărbie-Pătrată, ar fi spus, aruncându-și
în sus pălăriile de bucurie. Slavă Domnului că te-am
găsit în sfârșit.
— Așa ceva nu se va întâmpla, zicea mama. Crede-
mă, dacă aveam de gând să fur un copil, aș fi ales unul
care să nu-mi sară la gât de fiecare dată când îmi las
haina pe canapea. Nu știu cum s-a întâmplat, dar ești
al meu. Și dacă asta este o mare dezamăgire pentru
tine, încearcă să-ți imaginezi cum mă simt eu.
În timp ce mama cumpăra de mâncare, eu pierdeam
vremea în fața alimentării. Era singura mea speranță ca
vreun cuplu înstărit să mă fure și să mă îndese în
portbagajul mașinii. M-ar fi torturat o oră, două, dar,
după ce și-ar fi dat seama că mă descurc destul de bine
cu fierul de călcat, m-ar fi eliberat din prinsoare și m-ar
fi primit ca pe unul de-ai lor.
— Ia zi, a venit cineva? mă întreba mama împingând
coșul plin cu cumpărături către parcare.
— Chiar nu știi niciun cuplu fără copii? o întrebam
eu. Unul cu piscină sau cu avion la scară.
— Dacă aș ști, crede-mă, ai fi primul care ar afla.
Neplăcerea mea de a face parte din această familie s-
a intensificat odată cu apariția fiecăreia dintre surori.
— Câți copii sunteți acum în familie? mă întreba
învățătoarea. Sigur sunteți catolici, am dreptate?
Parcă la fiecare Crăciun mama era însărcinată. În
baie erau mereu scutece murdare, iar camera mea era
plină de bebeluși care îmi făceau dezordine printre
scoici și printre colecțiile de sticle de vin.
Nu aveam idee care era mecanismul după care făcea
mama copii, dar, din câte i-am auzit pe vecini
șușotind, am înțeles că ritmul alert în care se tot mărea
familia noastră avea de-a face cu lipsa de control a
mamei. Din vina ei nu ne puteam permite o casă de
vacanță, cu ferestre spre golf și cu teren de tenis pe
faleză. În loc să-și îmbunătățească statutul social, ea
prefera să tot toarne copii, unul mai împuțit ca altul.
Abia când a anunțat a șasea oară că este însărcinată
din nou, am conștientizat gravitatea problemei. Într-o
zi, am prins-o plângând, în miezul zilei, în dormitor.
— Ești supărată că nu ai dat încă cu aspiratorul în
pivniță? am întrebat-o. Pot face eu asta pentru tine
dacă vrei.
— Știu că poți, a spus mama. Și apreciez că te oferi.
Nu, sunt supărată pentru că, la naiba, o să mai am un
copil, dar ăsta e ultimul, jur. După asta, îl pun pe
doctor să-mi lege trompele și să sudeze nodul ca să fiu
sigură că nu o să mi se mai întâmple niciodată.
Habar nu aveam despre ce vorbea – trompă, nod,
aparat de sudură –, dar am dat din cap ca și când noi
doi făcuserăm o înțelegere de comun acord, care urma
să fie legalizată de o echipă de avocați.
— Pot s-o mai fac o dată, dar o să am nevoie de
ajutorul tău.
Plângea încă deznădăjduită, cu sughițuri, un plâns
răvășit, dar pe mine nici nu mă emoționa, nici nu mă
speria. Urmărind-o cum își ținea mâinile subțiri, ca o
perdea, peste față, n-am înțeles altceva decât că va
avea nevoie de o menajeră care să lucreze voluntar. Și
că, vai de mine, acela aveam să fiu eu. Un confident,
un consultant financiar, chiar un prieten – am jurat să-i
fiu toate aceste lucruri în schimbul a 20 de dolari și a
unei garanții scrise că voi avea mereu propriul meu
dormitor, în care să nu calce nimeni. Atât de devotat
eram. Știind ce afacere bună urma să facă, mama și-a
șters lacrimile și a ieșit să-și caute portofelul.
 o invazie de ticuri

Când profesoara m-a întrebat dacă o poate vizita pe

mama, am atins de opt ori pupitrul cu nasul.
— Să înțeleg că asta înseamnă „da”? m-a întrebat.
După calculele ei, mă ridicasem de pe scaun de 28 de
ori în acea zi.
— Sari ca un purice. Mă întorc cu spatele două
minute și tu ți-ai și lipit limba de întrerupătorul de la
lumină. Poate că așa se face acolo, de unde vii tu, dar
aici, în clasă, nu ne ridicăm de pe scaun să lingem
lucrurile dimprejur când ne vine. Acela este
întrerupătorul domnișoarei Chestnut și dânsei îi place
să fie curat. Ție ți-ar plăcea să vin și eu la tine acasă și
să-ncep să ling întrerupătoarele tale? Ce zici, ți-ar
plăcea?
Am încercat să mi-o imaginez în acțiune, dar
pantoful îmi tot spunea, în șoaptă: Dă-mă jos. Dă-ți cu
tocul de trei ori de frunte. Fă-o acum, nu va observa nimeni.
— Ei bine, m-a întrebat domnișoara Chestnut,
ridicându-și sprâncenele subțiri și creionate. Ți-am pus
o întrebare. Ți-ar plăcea sau nu să ling întrerupătoarele
de la tine de acasă?
Eu mi-am dat jos pantoful, prefăcându-mă că mă uit
la inscripția de pe toc.
— Ai de gând să-ți dai în cap cu pantoful ăla, așa-i?
 Nu se punea problema să-mi trag în cap cu pantoful,
ci doar să mă lovesc ușor; și de unde știa ea ce urma să
fac?!
— Ai urme de toc pe toată fruntea, a răspuns ea
întrebării mele tăcute. Ar trebui să te uiți în oglindă
din când în când. Pantofii sunt murdari. Îi purtăm în
picioare ca să ne protejăm de pământ. Nu e sănătos să
ne lovim cu pantofii în cap, am dreptate?
Am presupus că da, avea dreptate.
— Presupui? Dar tu ai impresia că ne jucăm de-a
ghicitul, ca să-ți dai tu cu presupusul? Eu nu
„presupun” că e periculos să ies în plin trafic, purtând
un sac pe cap. Aici nu-i nimic de presupus. Lucrurile
astea sunt fapte reale, nu ghicitori.
A continuat să-mi facă morală și după ce s-a așezat
la catedră, în timp ce a scris de mână o scurtă scrisoare.
— Aș vrea să stau de vorbă cu mama ta. Presupun că
ai una, nu? Presupun că n-ai fost crescut de animale. E
oarbă? La mama ta mă refer. Ea nu vede felul în care te
comporți sau toate giumbușlucurile astea îi sunt
adresate exclusiv domnișoarei Chestnut?
A împăturit biletul și mi l-a dat.
— Poți pleca acum, dar, te rog, în drum spre ușă nu-
mi îneca întrerupătorul cu saliva ta plină de microbi. A
avut o zi grea; de fapt, amândoi am avut o zi grea.
De la școală până la casa în care stăteam cu chirie nu
era o distanță prea mare – maximum 637 de pași – și,
în zilele bune, reușeam să o parcurg într-o oră,
oprindu-mă însă după fiecare câțiva pași pentru a
linge o cutie poștală sau pentru a atinge orice frunză
sau fir de iarbă care îmi atrăgeau atenția. Dacă
pierdeam numărătoarea pașilor, trebuia să mă reîntorc
la școală și să pornesc din nou.
— Te-ai întors așa de repede? mă întreba îngrijitorul.
Nu te mai saturi de locul ăsta, așa-i?
Nici că putea gândi mai greșit. Nu-mi doream nimic
altceva decât să fiu acasă, dar marea problemă era
drumul până acolo. Mi se întâmpla să pun mâna pe un
stâlp telefonic când ajungeam la pasul 314 și,
cincisprezece pași mai încolo, să încep să-mi fac griji că
poate nu l-am atins exact în locul în care ar fi trebuit.
Trebuia să-l mai ating o dată. Pentru o secundă,
încercam să mă gândesc la altceva, dar apoi mă
năpădeau îndoielile legate nu doar de telefon, ci chiar
și de ornamentul de grădină, pe care îl atinsesem la
pasul 219. Trebuia neapărat să mă întorc și să mai ling
o dată ciuperca de beton, sperând că stăpâna nu o să
mă ia din nou la goană strigând: „Dispari imediat de
lângă ciuperca mea otrăvitoare!”. Nu conta că ploua
sau că trebuia să merg la toaletă, să fug direct acasă
nici nu intra în discuție. Acesta era un proces lung și
complicat, care necesita o atenție obsedantă la detalii.
Nu e ca și când mi-ar fi plăcut la nebunie să-mi lipesc
nasul de capota fierbinte a unei mașini – nu despre
plăcere era vorba. Trebuia să faci aceste lucruri pentru
că nimic nu era mai rău decât chinuitoarea părere de
rău de a nu le fi făcut. Dacă doar treceam pe lângă o
cutie poștală fără să fac nimic, creierul meu nu mi-ar fi
permis niciodată să uit. Aș fi putut să stau la masă
îndrăznind să mă concentrez la altceva, dar gândurile
mă năpădeau imediat. Nu te mai gândi la asta. Era deja
prea târziu însă – știam exact ce aveam de făcut.
Scuzându-mă că trebuie să merg la baie, ieșeam pe ușa
din față și mă duceam glonț la acea cutie poștală nu
doar pentru a o atinge, dar mai ales pentru a o lovi,
pentru a o bate la propriu, căci, gândeam eu, o uram
din tot sufletul. Ceea ce uram cu adevărat, era, de fapt,
propria-mi minte. Undeva, acolo, înăuntru, trebuie că
exista vreun buton cu care să pot opri asta, dar să fiu al
naibii dacă reușeam să-l găsesc.
Când stăteam în nord, nu-mi amintesc ca lucrurile să
fi stat la fel. Familia noastră fusese transferată din
Endicott, New York, în Raleigh, Carolina de Nord.
„Transferat” era cuvântul folosit de cei de la IBM.
Noua noastră casă era în construcție și, până la
finalizarea lucrărilor, trebuia să ne mulțumim cu o
locuință închiriată care, din punctul de vedere al
designului, semăna cu o casă colonială. Clădirea era
așezată într-o curte cheală, fără niciun pom, și era
ornată cu niște coloane albe care te făceau să te
gândești la un interior maiestuos – dar care nu era nici
pe departe astfel. Ușa de la intrare dădea într-un hol
întunecos și îngust, căptușit cu ușile dormitoarelor
care nu erau mai mari decât saltelele din ele –
singurele piese de mobilier. Bucătăria se afla la cel de-
al doilea nivel, chiar lângă camera de zi, a cărei
ferestruică dădea spre un perete de bolțari, construit
pentru a ține la distanță mizeria care se scurgea din
mormanul de gunoaie din vecinătate.
— Micul nostru colțișor de iad, spunea mama,
făcându-și vânt cu una dintre țiglele aruncate în curtea
din față.
Oricât de deprimant ar fi fost, să ajung la veranda
din față a casei însemna că voi fi făcut deja primul pas
din infernala călătorie către dormitorul meu. Odată ce
ajungeam acasă, atingeam ușa de la intrare de câte
șapte ori cu fiecare cot, o sarcină cu atât mai dificilă
dacă era cineva prin preajmă.
— De ce nu încerci cu clanța, mă întreba sora mea,
Lisa. Noi, ăștialalți, așa facem și pare că la noi
funcționează.
În interiorul casei erau întrerupătoare și praguri care
trebuia marcate.
Dormitorul meu, de exemplu, era în capătul holului
și, până să ajung acolo, aveam o grămadă de treabă de
făcut. După ce pupam a patra, a opta și a
douăsprezecea treaptă mochetată, îmi ștergeam părut
de pisică de pe buze și mă îndreptam spre bucătărie,
unde mi se comanda să lovesc ochiurile aragazului, să
ating frigiderul cu nasul și să aliniez filtrul de cafea,
prăjitorul de pâine și blenderul. După ce-mi terminam
treaba și în camera de zi, trebuia să îngenunchez lângă
balustradă și, fără să mă uit, să lovesc un cuțit de unt
în așa fel încât să ajungă pe direcția prizei mele
favorite. Veneau la rând alte câteva becuri care
trebuiau linse și robinetele de la baie pe care nu
puteam să nu le verific, până când, într-un final, aveam
liber să intru în dormitor, unde aranjam la milimetru
toate obiectele de pe bufet, lingeam colțurile biroului
de metal și mă întindeam în pat, unde mă legănam în
față și-n spate, gândindu-mă ce ciudățenie de femeie
era învățătoarea mea din clasa a III-a, domnișoara
Chestnut. Adică de ce ar veni la mine acasă să-mi
lângă întrerupătoarele când nu și le-a lins nici măcar
pe ale ei? Poate că era pilită.
Prin intermediul bilețelului pe care i-l trimisese
mamei, domnișoara învățătoare întreba dacă ar putea
trece pe la noi pentru a discuta ceea ce ea numea
„problema mea specială”.
— Ai plecat din bancă să te duci să lingi
întrerupătorul de lumină? m-a întrebat mama, punând
biletul pe masă și aprinzându-și o țigară.
— O dată sau de două ori, am răspuns eu.
— O dată sau de două ori ce? O dată la fiecare
jumătate de oră? La fiecare zece minute?
— Nu știu, am țipat eu. Cine ține socoteala?
— Păi, nenorocita ta de profesoară de mate, în
primul rând. Asta-i treaba ei, să țină socoteala. Ce, ai
impresia că n-o să observe la un moment dat?
— Să observe ce?
Mereu eram surprins de faptul că oamenii ar putea
observa chestiile pe care le făceam. Dat fiind că
gesturile mele erau foarte personale, am presupus
întotdeauna că erau, cumva, invizibile. Când eram
încolțit însă, susțineam că cel care asistase la gesturile
mele nu văzuse bine.
— Cum adică „să observe ce”? Tocmai am primit, în
după-amiaza asta, un telefon de la doamna care stă în
capătul străzii, doamna Keening, aia cu gemeni. Mi-a
spus că te-a prins în curtea din față, în patru labe,
pupând ediția de seară a ziarului la care este abonată.
— Nu-l pupam, doar încercam că citesc titlurile.
— Și pentru asta trebuia să stai așa de aproape de
ziar? Poate că trebuie să-ți facem niște ochelari mai
puternici.
— Păi, da, poate ar trebui, am zis eu.
 — Atunci presupun că și domnișoara... Mama a
despăturit bilețelul, pentru a vedea mai bine
semnătura. Presupun că și domnișoara Chestnut se
înșală, nu? Asta încerci să-mi spui? Poate te-a
confundat cu celălalt băiat, care se ridică din bancă să
lângă creionul proaspăt ascuțit sau să atingă steagul,
sau ce dracu’ altceva mai faci când ea este cu spatele.
— Este foarte posibil, am spus eu. E bătrână, are
pielea pătată.
— Cât de pătată? a întrebat mama.
În după-amiaza în care domnișoara Chestnut a venit
în vizită, eu eram în dormitor, legănându-mă. Spre
deosebire de mania mea compulsivă de a număra și de
a atinge lucruri, legănatul nu era o activitate
obligatorie, ci un exercițiu voluntar și extrem de
plăcut. Era hobby-ul meu și zău dacă-mi venea să fac
altceva. Ideea nu era să mă legăn până adormeam, deci
nu mă legănam cu un scop. Legănatul era scopul în
sine. Mișcarea perpetuă mă ajuta să-mi limpezesc
mintea și să procesez informațiile așa încât să-mi pot
construi fantezii elaborate, gândite în detaliu. Mai
adaugă în ecuația asta și un aparat de radio – și eram
mulțumit să mă pot legăna până la ora trei sau patru
dimineața, ascultând piesele din topul săptămânii și
gândindu-mă că fiecare dintre ele era, de fapt, despre
mine. Mi se mai întâmpla să trebuiască să ascult același
cântec de 200–300 de ori, dar, mai devreme sau mai
târziu, tot aveam să pricep mesajul cântecului. Dat
fiind că era o activitate atât de plăcută și de relaxantă,
legănatul meu avea să fie atras în cursă de propriul
creier, care nu-mi dădea voie la mai mult de zece
minute consecutive de fericire. Nici nu începeau bine
primele acorduri ale piesei mele favorite, că și auzeam
o voce care îmi șoptea: Nu ar trebui, oare, să mergi sus și
să te asiguri că în vasul acela mic de porțelan au rămas fix
114 ardei iuți? A, și-n timp ce ești sus, poate verifici și
fierul de călcat, ca să fii sigur că nu declanșează vreun
incendiu în camera bebelușului. Și lista de ordine pe care
trebuia să le îndeplinesc se făcea din ce în ce mai mare,
într-o clipită. Auzi, dar antena TV? Este în continuare
așezată în forma aia perfectă, de V, sau una dintre surorile
tale i-a distrus integritatea perfectă? Știi, mă întrebam cât
de tare este strâns capacul borcanului de maioneză. Hai, nu
vrei să aruncăm un ochi?
Tocmai eram pe punctul de a mă simți cu adevărat
bine, foarte aproape de a înțelege mesajul complex al
piesei, când mintea mea începea să-și bage coada.
Ideea era să-mi fie distrasă atenția până când piesa nu
mai era preferata mea, până când cădea de pe locul
întâi în clasament și până când începeam să cred că nu
îmi mai pasă de ea.
Când a ajuns domnișoara Chestnut la noi, eu tocmai
începeam să mă împrietenesc cu piesa The Shadow of
Your Smile. A sunat la ușă și am apucat s-o văd pe
mama, prin ușa crăpată a dormitorului meu, cum o
invita înăuntru.
— Vă rog să mă scuzați pentru toate aceste cutii, i-a
spus mama scoțând țigara pe ușă și scrumând în
curtea plină de gunoi. Toate sunt pline cu tâmpenii,
dar Doamne ferește să aruncăm ceva. Nu putem face
asta în niciun caz. Soțul meu le-a strâns: toate timbrele
verzi și toate cupoanele din lume, toate costumele de
baie rămase mici și toate resturile de linoleum. Asta ca
să nu mai vorbim despre pietrele și bețele noduroase
care, zice el jurându-se, seamănă leit cu fostul său șef
de departament sau manager asociat sau naiba mai știe
cu cine. Ștergându-se pe frunte cu un teanc de hârtie
de bucătărie, mama a mai adăugat: în fine, să le ia
dracu’. Arătați de parcă ați avea nevoie de o tărie. Un
scotch e bine?
Ochii domnișoarei Chestnut s-au luminat.
— Zău că n-ar trebui, dar, hai, fie, a zis ea, urmând-o
pe mama pe scări. Doar puțin. Sec și cu gheață.
Eu am tot încercat să mă mai legăn în pat, dar
zgomotul făcut de râsetele lor m-a trimis direct în
capătul palierului de unde, din spatele unui
portmantou uriaș, mă uitam la cele două femei care
discutau despre comportamentul meu.
 — A, vorbiți despre obsesia cu atinsul lucrurilor, a
spus mama uitându-se spre scrumiera care stătea în
fața ei, pe masă, cu ochii mijiți, asemenea unei pisici
care a pus ochii pe o veveriță.
Judecând după cât era de concentrată, era clar că
pentru ea nimic altceva nu mai conta. Părea că timpul
se oprise în loc și că mama devenise surdă atât la
zăngănitul ventilatorului, cât și la surorile mele, care se
certau de zor pe aleea din fața casei. Și-a întredeschis
ușor gura și și-a umezit buza de sus cu limba, după
care a întins mâna în față și a început să împungă ușor
scrumiera, ca și când ar fi fost o persoană pe care voia
să o scoale din somn. Eu nu mă văzusem niciodată în
acțiune, dar un sentiment profund, teribil de
recunoaștere mi-a spus că mama mă imita cu destulă
precizie.
— Grozav! a-nceput să râdă domnișoara Chestnut,
bătând din palme de încântare. Vai, e o reprezentație
grozavă, l-ați descris nemaipomenit. Bravo, vă dau un
zece cu plus!
— Numai Dumnezeu știe de unde are apucături din
astea, a spus mama. Cred că și acum e în dormitor,
numărându-și genele sau rozând mânerele de la dulap.
Poate face asta până la unu sau două dimineața.
Mișună prin casă lovind coșul de rufe sau lipindu-și
fața de ușa frigiderului. Copilul asta are o mare
problemă, dar o să-și revină el. Ia spune, îți mai pun
un scotch, Katherine?
Acum era Katherine. Câteva pahare în plus și
probabil că ar fi mers cu noi în vacanța de vară. Ce
ușor deveneau adulții prieteni, doar după un al doilea
rând de tărie. Eu m-am întors în camera mea și m-am
așezat în pat, pornind radioul ca să nu mai fiu distras
de râsetele lor gălăgioase. Știam că, fiind domnișoara
Chestnut în casă, era doar o chestiune de timp până
când vocile urmau să-mi ordone să mă duc în
bucătărie și să mă dau în spectacol. Poate că urma să
sug coada măturii sau să mă urc cu picioarele pe masă,
ca să ajung la instalația de iluminat din tavan, dar,
indiferent de ce sarcină mi s-ar fi dat, nu aveam altă
șansă decât să mă execut. Oricum, piesa care se difuza
la radio nu reprezenta nicio provocare, versurile
părând scrise chiar de mine. „Cred că evadez din
propria-mi minte”, cânta artistul, „Da, cred că evadez
din propria-mi minte”.
După vizita drei Chestnut, tata a încercat să mă
vindece folosind o serie de amenințări.
— Mai pune tu nasul o dată pe parbrizul ăla și,
crede-mă, o să-ți pară tare rău, mi-a spus în timp ce ne
întorceam cu mașina de la alimentară, cu o poală de
cupoane de reduceri respinse sau expirate.
Era cvasiimposibil pentru mine să merg pe locul din
dreapta șoferului fără să mă apăs cu nasul de parbriz
și, acum că tata îmi interzisese, doream să fac acest
lucru mai mult ca niciodată. Am încercat să închid
ochii, sperând că asta o să-mi distragă puțin atenția,
dar m-am trezit gândindu-mă că poate el ar trebui să
fie cel care închide ochii. Și ce dacă voiam să pun nasul
pe parbriz? Făceam cuiva rău? De ce el avea voie să-și
verifice mărunțișul de 1000 de ori și să-și muște buza
de jos fără să riște vreo pedeapsă? Mama fuma și
domnișoara Chestnut își mângâia talia de 20–30 de ori
pe zi, iar eu nu puteam să-mi ating nasul de parbrizul
unei mașini? Am deschis ochii în semn de sfidare, dar
tata, când m-a prins îndreptându-mă către țintă, a
apăsat frânele până în podea.
— Sper că ți-a plăcut, da? m-a întrebat, dându-mi un
prosop mic ca să-mi șterg sângele care îmi șiroia din
nas. Asta ți-a plăcut, da?
Plăcut era un termen prea neînsemnat pentru a
descrie ce am simțit cu adevărat. Mi-a plăcut la
nebunie. O lovitură la nas poate fi cel mai minunat
sedativ, dacă lovitura este dată cu îndeajuns de multă
forță. Atinsul obiectelor satisfăcea un fel de bâzdâc
mental, dar obsesia mea implica și un volum foarte
mare de mișcare: fugeam pe scări, mă fâțâiam de colo-
colo prin cameră sau îmi scoteam pantofii. Mi-am dat
seama repede că aceste „mâncărimi” puteau fi
satisfăcute și fără să mă expun atâta, doar folosindu-
mă de ceea ce-mi oferea propriul corp. Un început bun
era să mă lovesc singur în nas, o practică la care am
renunțat însă când am început să-mi rotesc ochii în
orbite, exercițiu care îmi provoca episoade scurte,
difuze, de durere, însoțite de amețeală.
„Știu exact la ce vă referiți, i-a spus mama doamnei
Shatz, profesoara mea din clasa a IV-a, care venise în
vizită. Când își rotește ochii în ambele direcții, ai
impresia că stai de vorbă cu un aparat de jocuri
mecanice. Poate o să se potolească într-o zi, dar, până
atunci, ce ziceți de încă un pahar de vin?”
— Hei, băiete, mi-a spus tata. Dacă ții neapărat să
vezi ce ai în țeastă, pot să-ți zic de acum că e o mare
pierdere de vreme. Nu e nimic de văzut acolo. Uite,
fișele astea de evaluare pot dovedi că am dreptate.
Da, avea dreptate. Îmi lipisem nasul de ușă, de covor
și de parbriz, dar nu și de tocilă.
Școala nu prezenta niciun interes pentru mine. Îmi
petreceam zilele așteptând să mă întorc în dormitorul
întunecat din noua noastră casă, unde puteam să-mi
rotesc ochii în orbite, să ascult radioul sau să mă legăn
liniștit.

Începusem, la un moment dat, inclusiv să dau

violent din cap, tentat de senzația pe care mi-o crea
creierul care parcă se lovea de marginile craniului. Era
atât de plăcut și dura atât de puțin să ating această
plăcere – doar câteva smucituri și eram mulțumit
pentru 45 de secunde la rând.
— Haideți, luați un loc și dați-mi voie să vă servesc
cu ceva rece de băut, le-a spus mama profesoarelor
mele din clasa a V-a, respectiv a VI-a, invitându-le în
colțul unde luam micul dejun, în timp ce ea se ducea
spre bucătărie pentru a desface o cutie cu gheață.
Presupun că ați venit să discutăm despre faptul că dă
din cap, am dreptate? a strigat din bucătărie. Ce tare e
băiatul meu, pe el n-o să se pună nicio muscă, a mai
adăugat mama, încercând să le sugereze că eu dădeam
din cap în semn de încuviințare și că așa ar trebui să-l
interpreteze și ele. Eu așa procedez și uite, acum,
trebuie să-mi spele vasele pentru următorii cinci ani.
Eu îl întreb dacă poate să le spele, el dă din cap și gata,
batem palma. Vă rog frumos să nu-l țineți la școală
după 17. 00 – trebuie să aranjeze hainele și să facă
paturile înainte să ajungă acasă tatăl său.
Toate aceste scene făceau parte din piesa de teatru a
mamei. Parcă era un șef de galerie, care sufla din fluier
și distra mulțimea cu glumele și cu poveștile ei
exagerate. Când veneau musafiri, de exemplu, deseori
se prefăcea că a uitat numele celor șase copii.
— Auzi George, sau Agnès, că nici nu mai știu cum
te cheamă, ce-ai zice să te duci tu fuguța până sus, în
dormitor și să-mi găsești bricheta?
Ea îmi observase clar ticurile și obiceiurile ciudate,
dar nu s-a arătat niciodată cu adevărat rușinată sau
foarte deranjată de ele. Dădea aceste reprezentații strict
ca pe o rutină, care semăna prea puțin cu viața pe care
o duceam.
— Pun pariu că ați venit aici din cauza vocilor, i-a
spus mama profesoarei mele din clasa a VII-a,
turnându-i un pahar de vișinată. Mă gândesc fie să-l
duc la un exorcist, fie să-i cumpăr o păpușă, ca să facă
și el un ban cinstit ca ventriloc.
Nevoia asta disperată de a scoate sunete pițigăiate
din fundul gâtului a apărut de niciunde. Nu erau
cuvinte, ci doar sunete care dădeau frâu liber unui
impuls pe care nu-l mai simțisem până atunci. Nu
scoteam aceste sunete cu ajutorul corzilor vocale – în
spatele omușorului aveam o divă nu mai mare decât
un degetar, dar plină de energie, care pusese stăpânire
pe vocea mea. „Eeeeeeeeeeeee, ummmmmmmmmmm,
ahhhhhhhhh, meeeeeeeeee.” Boceam în felul ăsta fără
să pot să mă controlez vreun pic. Când făceam așa în
sala de clasă, profesorii se întorceau dinspre tablă cu o
figură din ce în ce mai neliniștită.
— Se joacă vreunul dintre voi cu un balon? Cine
scoate sunetele astea?
 Eu încercam să găsesc tot felul de scuze, dar niciuna
nu ținea.
— Am o albină în gât.
Sau:
— Dacă nu-mi exersez corzile vocale o dată la trei
minute, sunt șanse foarte mari să nu mai pot înghiți
niciodată.
Faptul că scoteam aceste sunete nu a înlocuit restul
obiceiurilor pe care le aveam, ci doar s-a adăugat la
ceea ce devenise de-acum o colecție bizară de ticuri.
Mai groaznic decât permanentele mormăieli și mișcări
spasmodice era însă teama că ziua următoare ar fi
putut aduce ceva încă și mai oribil, cum ar fi, de
exemplu, să mă trezesc cu dorința de a da în cap cuiva.
Puteam să stau zile întregi fără să-mi rotesc ochii în
cap, dar, de îndată ce intervenea tata, mă apuca iar:
— Vezi, știam eu că poți să renunți dacă-ți pui
mintea. Acum, dacă ai putea să-ți ții capul nemișcat și
să renunți la zgomote, ești ca și vindecat.
Vindecat de ce? mă întrebam eu. Deseori, în timp ce
mă legănam, îmi imaginam că sunt un star de cinema.
Mă vedeam participând la o premieră, sub un cer
incandescent, cu o eșarfă aruncat-așa, în jurul gâtului.
Știam că aproape niciun actor nu întrerupe o scenă de
dragoste pentru a atinge cu nasul camera de filmare și
nici nu strică un monolog dramatic cu un scurt
„Eeeeeee, ahhhhhhhh”, dar, în cazul meu, publicul era
dispus să facă o excepție. „Este un film înduioșător”, ar
fi titrat ziarele. „O reprezentație electrizantă,
revelatoare, care a încântat publicul și care i-a făcut pe
critici să o aprobe din cap, zicând: «Oscar, Oscar,
Oscar».”
Mi-ar plăcea să cred că unele dintre ticurile mele
nervoase s-au mai estompat pe timpul liceului, deși
pozele cu clasa arată contrariul.
— Hai că, dacă în poza asta îți desenăm și ochii care
sunt dați peste cap, nu e chiar atât de rea, spunea
mama.
În pozele de grup puteam fi foarte ușor identificat,
fiind silueta estompată din ultimul rând. O vreme m-
am gândit că, dacă pe lângă aceste obiceiuri, aș adopta
un stil vestimentar ceva mai bizar, poate că lumea m-
ar vedea ca o persoană mai degrabă excentrică decât
de-a dreptul retardată. Nici gând să fie așa. Numai un
imbecil declarat ar merge pe holurile liceului îmbrăcat
într-un caftan3 lung până la podea; cât despre numărul
infinit de medalioane pe care le purtam la gât, aș fi
putut, la fel de bine, să mă împopoțonez cu o talangă
de vite. Zornăiau la fiecare mișcare bruscă din cap,
atrăgând atenția asupra mea; dacă nu le-aș fi purtat, aș
fi putut trece neobservat. Ochelarii supradimensionați
3
Manta orientală, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase (n. tr.).
pe care îi purtam nu făceau altceva decât să ofere o
imagine și mai clară a ochilor care se roteau în orbite și
care clipeau, iar ciudatele platforme pe care le purtam
în picioare îmi făceau cucuie chiar și când mă
atingeam doar ușor cu ele pe frunte. Eram varză.
S-ar putea să mă înșel, dar, după calculele mele, în
primul an de facultate, am dormit exact paisprezece
minute. Până atunci avusesem mereu dormitorul meu,
un loc exagerat de curat și atent ordonat, unde îmi
puteam face mendrele liniștit. Acum, trebuia să împart
camera cu un coleg, un om total străin mie, care mă
scotea din ale mele cu teorii despre dreptul de a exista,
dat de Dumnezeu. Simțeam că mor numai când mă
gândeam, deci pot spune că am început facultatea cu
stângul.
— Doctorii îmi spun că, dacă mă lovesc îndeajuns de
tare în cap, am șanse mari ca tumoarea să se micșoreze
până-ntr-acolo încât să nu mai fie nevoiți să mă
opereze, i-am spus colegului meu de cameră, când m-a
surprins pentru prima oară dând convulsiv din cap.
Între timp, alți specialiști mi-au recomandat să fac
exercițiile astea cu ochii ca să-mi întăresc ceea ce ei
numesc „fibrele corneene”, ce-o mai fi însemnând și
asta. M-au sfătuit să fac exercițiile iar și iar și trebuie să
mă conformez, nu? În fine, tu du-te și instalează-te. Eu
cred că voi testa priza asta electrică cu un cuțit de unt
și voi rearanjă câteva chestii din dulap. Hai, ușșșș-
ooor. Asta zic mrrrrrrrrrrr-uuuu.
Ca și când nu era îndeajuns de complicat să tot
găsesc scuze, adevăratul coșmar s-a produs când am
fost forțat să nu mă mai legăn.
— Da’ mai ia și tu o pauză, Romeo, a mormăit
colegul meu în prima noapte, auzind cum scârțâie
arcurile patului meu.
Credea că mă masturbez și, când eram pe punctul de
a clarifica lucrurile, ceva mi-a spus că n-o să fac mare
brânză dacă o să-i spun, pur și simplu, că doar mă
legăn în pat ca orice alt student de optsprezece ani. Era
o teroare pentru mine să stau acolo, întins, fără să fac
nimic. Nici măcar cu radioul pornit și cu căștile pe cap
nu făceam mare brânză – n-avea niciun sens să ascult
muzică dacă nu-mi puteam bâțâi capul pe pernă.
Legănatul era, practic, un fel de dans la orizontală,
care-mi permitea să fac în intimitate ceea ce detestam
să fac în public. Dacă mi-aș fi pus ticurile la treabă pe
ringul de dans – mă refer la mișcarea capului, la rotirea
ochilor și la gesturile spasmodice –, aș fi făcut senzație.
Ar fi trebuit să-i spun colegului meu că sunt epileptic
și s-o las așa. OK, ar fi tot venit la mine să-mi îndese un
băț pe gât ca să nu-mi înghit limba, dar ce mare lucru?
Nu era ca și când nu obișnuiam să-mi tot scot așchii
din limbă. Și cam ce-ar trebui să facă un om obișnuit,
mă gândeam eu, când stă întins într-o cameră întunecată?
Pentru mine n-avea sens să stau acolo, întins și
nemișcat, și să-mi imaginez o viață mai bună. Uitându-
mă prin celula aceea înghesuită, din bolțari, mi-am dat
seama că o viață întreagă de gânduri optimiste nu m-a
dus mai departe de pereții acelei încăperi. Nu vedeam
nicăieri nici fani în delir și nici regizori de film
respectabili, care să dea indicații în portavocile lor. S-ar
putea să fiu nevoit să accept această realitate crudă
stând întins în pat, dar oare, în timp ce fac asta, n-aș
putea, totuși, să mă legăn de colo-colo doar puțin?
Memorasem orarul colegului meu, așa că mă
obișnuisem să fug în cameră între cursuri și să mă
legăn în episoade scurte, intermitente, fără să simt însă
vreo plăcere, din cauză că mi-era teamă că se poate
întoarce în orice moment. Poate că îi era rău sau poate
că se hotărâse, în ultimul moment, să chiulească. În
secunda în care îi auzeam cheia în ușă, săream din pat,
îmi netezeam părut răvășit și luam unul dintre
manualele pe care le țineam pe noptieră.
— Învăț pentru testul ăla de la cursul de olărit,
spuneam. Numai asta am făcut. Am stat în scaunul
ăsta și am citit despre istoria ulcioarelor.
Oricât de tare m-aș fi străduit, întotdeauna păream
vinovat că ascund ceva secret sau pervers. El nu părea
niciodată jenat când eu îl prindeam ascultând unul
dintre nenumăratele sale albume heavy-metal, o
apucătură mai rușinoasă decât orice altceva aș fi putut
să-mi imaginez. Nu aveam altă soluție decât să mă
descotorosesc de tipul ăsta.
Cea mai mare slăbiciune a tipului părea să fie
prietena lui, a cărei poză o ținea într-un loc de cinste,
deasupra casetofonului. Se vedeau din clasa a X-a și,
după ce el a plecat la facultate, ea a rămas în orașul
natal, pentru a urma o școală postliceală de asistente
medicale, cu durata de doi ani. După o viață de
ascultat la radio Topul 40, îmi formasem o părere
ridicolă și plină de clișee despre dragoste. Nu
experimentasem niciodată sentimentul, dar știam că
dragostea însemna să nu trebuiască să spui niciodată
că-ți pare rău. Povestea asta era unul dintre lucrurile
fascinante. Dragostea era un trandafir, dar și un ciocan.
Atât oarbă, cât și atotvăzătoare, punea lumea în
mișcare.
Colegul meu de cameră considera că relația dintre el
și prietena lui era îndeajuns de stabilă pentru a rezista
o lună fără să se vadă, dar eu nu eram așa de sigur.
— Eu nu știu dacă aș fi prea liniștit să o știu prin
preajma tuturor acelor doctori, i-am spus. Dragostea se
estompează când nu este întreținută, lucru care se
întâmplă mai ales în spitale. Distanța face inima să
tresalte, dar nu uita că dragostea este ca o șosea cu
două sensuri. Ia gândește-te la asta.
Când colegul meu a plecat acasă, mi-am petrecut
întreaga săptămână legănându-mă în pat și
imaginându-mi un tragic accident de mașină. L-am
vizualizat înfășurat tot în bandaje, ca o mumie, cu
mâinile și picioarele suspendate de scripeți.
— Timpul este cel mai bun medicament, ar fi spus
mama lui în timp ce-i împacheta și ultimul album cu
muzică, într-o cutie de lapte. După doi ani de repaos la
pat va fi ca nou. Odată ce iese din spital, cred că am să
îl instalez în camera de zi. Îi place acolo.
Câteodată îl mai și lăsam să scape cu viață,
imaginându-mi că se înrolează în armată sau că se
însoară cu iubita lui și că pleacă într-un loc cald și
însorit, cum ar fi Peru sau Etiopia. Singurul lucru care
conta era să iasă din cameră și să nu se mai întoarcă
niciodată. După ce mă descotoroseam de el, treceam la
cea de-a două victimă și, mai apoi, la cea de-a treia și
tot așa, până când rămâneam numai eu, cu legănatul și
cu smucitul meu solitare.
La două luni după începerea noului semestru,
colegul meu de cameră s-a despărțit de iubita lui.
— Nu mă mai mișc din camera asta. Am să stau aici
zi și noapte, doar-doar am să-mi dau seama ce nu a
mers, a zis ștergându-și ochii înlăcrimați, cu mâneca
puloverului. Tu și cu mine vom fi ca doi buni prieteni.
Vom fi numai tu, eu și muzica celor de la Jethro Tull.
Auzi, da’, ia zi, care mai e treaba cu capul ăla al tău? Ți
s-a reactivat tumoarea?

— Facultatea este cel mai bun lucru care ți se poate

întâmpla, obișnuia să spună tata și avea dreptate. Nu
de alta, dar aici am descoperit drogurile, băutura și
fumatul. Nu-mi pot explica în mod științific, dar, dintr-
un motiv sau altul, ticurile mi s-au mai domolit odată
ce m-am apucat de fumat. Poate că era doar o
coincidență sau poate că ticurile mele chiar au bătut în
retragere în fața unui adversar care, în ciuda riscurilor
pentru sănătate, era mult mai acceptat social decât
sunetele chițăite pe care le scoteam, de exemplu. Dacă
nu aș fi fumat, aș fi luat probabil vreun medicament
care, în afară de faptul că ar fi costat cam tot atât, nu ar
fi venit, la pachet, și cu un mic arsenal de obiecte
folositoare: brichetele pe care puteam să le aprind și să
le sting la nesfârșit, scrumierele care erau, pentru
mine, cel mai bun motiv pentru a mă ridica de pe
scaun și țigările care, dându-mi ceva de făcut atât cu
mâinile, cât și cu buzele, mă calmau. Era ca și când m-
aș fi născut pentru a fuma, dar, până să descopăr acest
lucru, mâinile mele au trebuit să caute o alternativă.
Totul e sub control atâta timp cât am o țigară în
imediata mea apropiere. Oamenii care mă roagă să nu
fumez în mașinile lor habar nu au ce efect pot avea
țigările asupra mea.
— Îți mai amintești când îți roteai ochii în cap? mă
întrebau surorile mele. Mai știi când ai dat din cap așa
de tare că ți-au căzut ochelarii pe grătarul pe care
făceam friptură?
Când le auzeam că aduc vorba despre așa ceva, eram
tentat, câteodată, să revin la vechile ticuri și obiceiuri,
așa încât, după ce mă întorceam acasă, seara, târziu,
îndrăzneam să mai apăs cu nasul de clanța ușii sau să-
mi dau ochii peste cap, doar pentru a mai simți o dată
satisfacția acelei dureri surde. Câteodată mă mai
apucam și să număr șervețelele de bucătărie,
împăturite în suportul lor de plastic, dar nevoia de a
face acest lucru nu mai era atât de mare, drept pentru
care îmi pierdeam repede interesul. Imediat după
aceea, mă punem în pat și începeam să mă legăn,
ascultând Up, up and away de 60 de ori la casetofon. În
egală măsură însă, puteam să ascult și o altă piesă, de
tot atât de multe ori, în timp ce stăteam într-un
balansoar. Însă vechile metode de a mă simți bine, mai
ales cele legate de pat, nu mai reușeau să mă facă să
mă simt bine, întrucât uitasem codul, șpilul de care
aveam nevoie pentru a descifra versurile acestei
melodii speciale. Îmi amintesc o poveste cu locuitorii
orașului Raleigh din Carolina de Nord, care au fost
înghesuiți într-un balon cu aer cald, proiectat și
construit de mine, pentru un test de zbor. Era proiectat
să explodeze odată ce ajungea în înaltul cerului, dar
pasagerii nu aveau habar de acest lucru. Soarele le
încălzea fețele în timp ce ei priveau spre albastrul
cerului nerăbdători.
— Ce balon minunat, ziceau în timp ce se țineau de
balustradă, urcând scările către ceea ce avea să fie o
destinație incendiară. Nu ați vrea să veniți cu noi?
— Îmi pare rău, oameni buni, le-am răspuns în timp
ce-mi lipeam nasul de ghișeul de bilete. Am alte
treburi de făcut.

afară cu Ya Ya!

Ani la rând, am mers cu mașina, cu părinții, din

Carolina de Nord în vestul statului New York, pentru
a ne vizita rudele de acolo. După zece zile petrecute cu
familia mamei, care locuia în Binghamton, mai
mergeam cu mașina încă vreo jumătate de oră, până în
Cortland, unde stăteam toată după-amiaza cu bunica
din partea tatei, o femeie căreia noi îi spuneam Ya Ya.
Ya Ya era patroana unui loc despre care nu puteai
spune cu siguranță dacă era un chioșc de ziare sau un
magazin de dulciuri – o cameră lungă și îngustă, ticsită
cu reviste vechi și cu scaune înalte, montate în perete,
din acelea pe care stăteau localnicii când li se lustruiau
pantofii. Ea locuia deasupra acestui magazin, într-un
apartament în care crescuse și tata.
— Un loc de tot căcatul, zicea mama, iar eu îi
dădeam dreptate, deși aveam numai șapte ani. Da, așa
este. Este un loc de tot căcatul.
Și părinții mamei locuiau într-un apartament, dar al
lor fusese amenajat pentru a avea tot confortul, cu ușă
la baie și cu două televizoare. Când eram la Ya Ya,
mereu mă gândeam ce fusese oare locul în care locuia
aceasta, înainte ca cineva să aibă ideea sadică de a-l da
spre închiriere. Holul mic și întunecat era folosit pe
post de bucătărie, iar baia arăta straniu, mai mult a
dulap de haine. Camera de zi, în care zăcea o masă
înghesuită între o canapea și un frigider, era despărțită
de dormitor cu ajutorul unor suluri făcute din haine și
din cuverturi de pat. Orice alt loc, indiferent că era
vorba despre un cort sau despre un magazin auto
abandonat, era cu siguranță mult mai drăguț decât
acesta în care trăia Ya Ya.
Îmi amintesc o vizită anume, când nu mai prididea
să ne vorbească despre peștișorul ei auriu, care murise
de curând și pe care ea îl ținea într-un borcan obscur,
pe pervazul singurei ferestre din apartament. Ya Ya se
întorsese de la muncă și, găsind borcanul gol, s-a
gândit că peștișorul se aruncase pe geam în mod
deliberat.
— El nu mai fericit și gândit facă o sinucidere, a
spus.
— Să comită, a corectat-o mama. Să comită o
sinucidere, a adăugat ea aruncând pe geam mucul de
țigară și uitându-se în jos, pe aleea plină de gunoaie.
Nu tu faci o sinucidere, ci sinuciderea te face pe tine.
— Bine, a spus Ya Ya. Dar de ce el făcut sinucidere?
El drăguț pește. De ce el vrut să ia viața?
— Mă-ntrebi de ce? a zis mama lăsându-și ochelarii
un pic mai jos. Deschide bine ochii și ghicește, a
adăugat golind conținutul borcanului în chiuvetă.
Locul ăsta este o mizerie.
— Ce vrea să spună Sharon, interveni tata, este că un
pește nu poate judeca în felul acesta. Ei au kaphalul4
mic și nu ajung la depresie.
Când tata i se adresa lui Ya Ya, îi vorbea cel mai tare
cu putință, presărând în discuție și câte un cuvânt din
jargonul său grecesc.
— Psari nu a știut. Nu a fost vina ta, Matera, a fost
doar un lathos5.
— Peștele făcut sinucidere, iar eu, acum, tristă
câteodată, a spus Ya Ya uitându-se în depărtare și

4
Capul, în lb. greacă, în original (n. tr.).
5
Psari - pește; lathos - eroare, greșeală, întâmplare, în Ib. greacă, în original (n.
tr.).
oftând.
Îmi imaginez că vorbea cu peștele și că ținuse la el
cât a putut ea de mult, dar sentimentele ei, asemenea
felului în care gătea, nu aveau nimic în comun cu ceea
ce orice om considera a fi normal. Pe noi, de exemplu,
nepoții ei, ne privea ca și când am fi fost niște
obligațiuni bancare, oricând pasibili de a crește ca
valoare. Ya Ya și soțul ei nu au avut decât un singur
copil care, la rândul lui, a turnat cinci, o mică bogăție
de mânuțe gata oricând să se întoarcă la sat, la munca
câmpului, să adune măsline sau să tencuiască morile
de vânt sau orice altceva se mai obișnuia în satul său
natal. Întotdeauna ne trăgea în sus mânecile ca să ne
verifice mușchii, încruntându-se la vederea mâinilor
noastre firave, fără nicio urmă de bătături. Și, pe când
bunicii din partea mamei ne întrebau în ce clasă eram
sau care era scrumiera noastră favorită, Ya Ya nu părea
să aibă niciun fel de interes pentru astfel de lucruri.
Pentru ea, copilăria era doar o perioadă pe care trebuia
să o înduri până când te făceai îndeajuns de mare ca să
muncești, banii fiind singurii care contau pentru ea.
Decât să deschidă vreuna dintre revistele sau ziarele
care zăceau pe lângă pereții din magazinul ei, mai bine
călca cu fierul un morman de bancnote. Habar nu avea
cine este președintele țării și nu ar fi putut numi nici
măcar un singur personaj din bestsellerurile cu benzi
desenate, aruncate pe lângă casa de marcat.
— Eu nu cunoaște neghiobul ăsta, spunea Ya Ya
lustruind cu scuipat cheile de la casa de marcat. Poate
venit aici într-o zi, dar eu nu știe.
Era greu să ți-o imaginezi crescând un copil și te
treceau fiori când îți dădeai seama că totuși a crescut
unul. Bebeluș fiind, tata a fost condamnat să-și
petreacă timpul în chioșcul de ziare, într-un colț
sinistru, târându-se în patru labe pe un covor de ziare
și bălind, când îi ieșeau dinții și îl mâncau gingiile, pe
monedele de cinci cenți aruncate pe jos. Nu a avut
niciodată un pat al lui, după cum nu avusese nicio
cameră proprie, și se considera norocos când plecau
vizitatorii și îi rămânea canapeaua doar lui. Până și
câinele nostru avea o viață mai bună.
— Louie, îi zicea Ya Ya lui tata, mângâindu-i părul
de pe degetele. Louie și fata.
„Fata”, așa îi spunea mamei. Părinții mei erau
căsătoriți de doisprezece ani, dar Ya Ya tot nu putea
să-i spună nurorii ei pe nume. Tata făcuse greșeala de
a se căsători cu o intrusă, drept pentru care mama
trebuia să suporte consecințele. Mama reușise cumva
să-l păcălească, să-l înșface cu ghearele și să-l ia de
lângă ai lui. În opinia lui Ya Ya, ar fi putut face orice –
să rămână acasă pentru tot restul vieții, să frământe
între degete vreun șirag de mărgele de relaxare și să
bea cafea amară –, dar să se căsătorească cu o femeie
cu două sprâncene distincte era un lucru de neiertat.
— Spune la fată că poate stea jos, îi zicea Ya Ya tatei,
arătând cu degetul spre un scaun din colțul îndepărtat
al încăperii.
— Ba spune-i tu gnomului că nu mai stau așa mult,
răspundea mama. Grota sa e un pic cam împuțită și
cred că fac și alergie la mustața ei.
Ne petreceam toată după-amiaza la masa lui Ya Ya,
mâncând o carne fiartă ațoasă și plăcintă cu spanac.
Mâncarea avea gust de parcă fusese gătită cu câteva
săptămâni înainte, după care fusese lăsată să se
macereze într-un ceaun ruginit. Felurile de mâncare pe
care le pregătea ea erau marinate într-un lichid dubios,
închis la culoare și erau gătite nu în oale și tigăi cum
te-ai aștepta, ci în tingiri înnegrite de cenușă, ca cele
folosite de vrăjitoare. Odată ce eram serviți, Ya Ya
începea să spună o variantă ceva mai epică a
rugăciunii, atât în greacă, cât și în engleză, făcând uz
de lacrimi și de mâini frânte, așa încât rugăciunea
părea mai degrabă o vrajă.
— Ajunge cu atâta cântat, zicea mama împingându-
și farfuria din față. Spune-i că eu mă car de îndată ce
mănâncă copiii. De cele mai multe ori, mama se ridica
de la masă și ne aștepta în mașină până terminam de
mâncat.
 — Fata plecat acum, zicea Ya Ya, ridicând în aer
paharul în care avea bere de ghimbir. Atunci, noi
mâncăm.
Vizitele noastre se terminau cu un asalt asupra
magazinului, de genul ia-ce-ți-pică-n-mână.
— Fiecare poate să ia câte un singur lucru, zicea tata.
Surorile mele și cu mine căram pungi și fețe de pernă,
înșfăcând, în același timp, toate revistele cu benzi
desenate de pe rafturi. Pe lângă asta, ne îndesam în
șosete și în buzunare tone de bomboane și de popcorn,
cât să ne ajungă pe drumul de întoarcere acasă, de
douăsprezece ore, umplând mașina de miros de
cerneală de ziar și de dragostea sinistră a lui Ya Ya.

Mama era însărcinată cu cel de-al șaselea copil, când

am primit vestea că Ya Ya fusese lovită de un camion.
Stătea în mijlocul străzii, holbându-se cu ochii mari
deschiși la un vehicul cu gabarit depășit și optsprezece
roți, care venea spre ea și care era condus de o
persoană care semăna izbitor cu mama. Așa îmi
imaginam eu scena, dar adevărul era ceva mai puțin
dramatic. Ya Ya fusese izbită de o furgonetă care
dădea cu spatele ca să intre în parcare. Impactul a fost
minor, dar Ya Ya a căzut și și-a fracturat șoldul.
— Vai, ce păcat, a spus mama când a auzit,
admirându-și în oglinda de la baie părul proaspăt
vopsit într-o nuanță argintie. Presupun că acum vor
trebui s-o împuște.
Tata a zburat imediat la Cortland și, când s-a întors,
ne-a anunțat că, după ce se va reface, Ya Ya se va muta
cu noi.
— Le mutăm pe câteva dintre fete jos, la subsol, și-i
dăm lui Ya Ya dormitorul meu și al mamei, din capătul
holului. N-o să fie super?! El făcea tot posibilul să pară
că urma o aventură ca-n tabără, dar săracul de el nu
păcălea pe nimeni, mai ales pe mama.
— Da’ dacă o ducem la un azil de bătrâni ce are? a
întrebat. Așa procedează oamenii normali. Sau, mai
bine, ai putea s-o duci la o grădină zoologică. Vâr-o pe
furiș într-un tanc petrolier și expediaz-o înapoi în țara
de baștină, ce zici?! Angajează-i o bonă cu normă
întreagă, înscrie-o în prosteala aia cu voluntarii din
Corpul Păcii, cumpără-i o rulotă și învaț-o s-o conducă
– orice numai aici să nu o văd, mă înțelegi?! Nu accept
sub niciun fel de formă, prietene, s-o văd târșâindu-se
prin casa mea toată ziua, nu accept nici moartă!
Locuiam în casa asta de doi ani deja și tot mirosea a
nou, asta până s-a mutat Ya Ya cu noi și a venit cu
toate păturile, tingirile și scaunele ei mucegăite,
impregnate cu mirosul inconfundabil de mucegai din
casa ei. Noaptea, casa noastră mirosea precum
vestiarul Bisericii Ortodoxe Grecești.
 — Iar se simte miros de ars, zicea mama. Zi-i că nu
are voie să mai dea foc la uleiul ăla împuțit în
dormitor.
— Spune la fată să dea înapoi chibriturile la mine,
zicea și Ya Ya.
Pentru un oraș de mărimea asta, Raleigh găzduia un
număr impresionant de greci a căror viață socială
gravita în jurul Bisericii Ortodoxe Sfânta Treime. În
fiecare duminica, tata ne lăsa la biserică, în drumul său
spre terenul de golf, și ne lua la o oră sau două după ce
se termina slujba.
— O să-și facă prieteni aici, a anticipat el. Enoriașii o
vor îndrăgi.
La Sfânta Treime veneau destul de mulți bătrâni,
printre care și câteva văduve ca Ya Ya, care se
îmbrăcau în negru și care se ajutau la mers de câte-un
baston sau cadru de mers. Cu toate acestea însă, era
greu să ți-o imaginezi pe Ya Ya făcându-și prieteni. Nu
știa să conducă, nu scria scrisori și nu dădea telefoane
și nu a menționat nicio persoană de acasă, din
Cortland, unde trăise îndeajuns de mulți ani pentru a-
și face prieteni. Și-atunci ce-l făcea pe tata să creadă că
se va schimba peste noapte?
— Nu’ș ce să spun, ar putea să meargă la film cu
doamna Dombalis, zicea tata.
— Da, chiar, răspundea mama. Și după aia pot
înfuleca niște fripturi la Peddler, în drum spre
discotecă. Recunoaște, puiule, acest lucru nu se va
întâmpla și basta.
În prima duminică în care a mers la biserică, Ya Ya a
oprit slujba după ce și-a aruncat bastonul și a început
să se târască în patru labe, pe intervalul dintre
rândurile de scaune, spre altar. Preotul a văzut-o
venind și l-am privit cum începe să clipească nervos și
să facă un pas în spate, apoi încă unul și tot așa. Când
Ya Ya a ajuns, într-un final, la el și a început să-i
mângâie și să-i sărute pantofii, preotul era efectiv lipit
de peretele altarului.
Cineva ar fi trebuit să intervină și să rezolve situația,
dar mama era acasă, dormea, iar tata era la cursul de
golf. Asta însemna că sarcina ne revenea mie și
surorilor mele, dar noi nu voiam să ne implicăm în așa
ceva. Membrii congregației au întors capetele pentru a
localiza rudele, așa că am făcut și noi exact la el.
— Habar n-aveam cine e, ziceam noi. N-am văzut-o
în viața noastră. Poate că e cu familia Stravide.
În timp, am învățat cum să anticipăm genul acela de
comportament. Mama a dus-o pe Ya Ya la magazinul
universal ca să-i cumpere lenjerie nouă, iar noi, ascunși
printre raioane, o urmăream defilând în afara cabinei
de probă, în sutien și-n niște chiloți lungi până la
genunchi. Când ajungeam în parcare, se apuca să
strângă conserve goale, pahare de plastic și resturi de
carton și hârtie pe care, ulterior, le arunca pe geamul
mașinii, când ajungeam pe o stradă mai cochetă. Nu
era senilă sau răzbunătoare, ci avea propriul mod de a
face unele lucruri și nu înțelegea de ce lumea făcea atât
caz din asta. Adică, ce mare lucru dacă frământa aluat
de pâine pe podeaua din bucătărie? Cine zicea că un
nou-născut nu putea dormi cu ditamai crucifixul de
lemn înfipt în pătuț? De ce nu ți-ai fi făcut un
tratament de păr cu ulei de măsline? Ce pete pe
canapea? Habar n-am despre ce este vorba.
— Poate că așa s-o face pe Muntele Olimp, se revolta
mama, dar în casa mea, ciorapii nu se spală în toaletă.
Ya Ya privea femeile din familia mea ca pe o mică
dezamăgire a vieții. Fetele trebuiau doar tolerate, în
timp ce orice băiat era tratat ca un rege, care trebuia
răsfățat și îndopat cu bunătăți. Nu și-a mai încăput în
piele de fericire când mama a născut ultimul copil, un
băiețel căruia Ya Ya a ținut foarte mult să-i spună
Hercule.
— Poulaki mu, îmi zicea, îndesându-mi o monedă de
50 de cenți în palmă. Poulaki mu krisom, adică, în
traducere aproximativă, „micuța mea păsărică aurie
din cuib”. Așa ne alinta de obicei Ya Ya. Hai, du-te ia
bebeluș acum și dă-i niște bomboane.
Fratele meu și cu mine am ajuns să vedem în Ya Ya
varianta primitivă a unui bancomat. Întotdeauna ne
dădea câte un dolar sau doi și, pentru că eram băieți,
tot ce trebuia să facem era să-i deschidem ușa de la
mașină sau s-o atenționăm că, din cauza candelei sale,
una dintre pernuțele brodate a luat foc. Învățasem că
nu trebuie să ies nicăieri cu ea în public, dar, în afară
de asta, Ya Ya și cu mine eram în regulă. Pentru mine
era o fantomă bună, tăcută și invizibilă, utilă doar când
aveam nevoie de ceva bani de cheltuială. Când Ya Ya
se uita la televizor, puteam schimba oricând canalul,
fără să fie nevoie să cerem voie – putea să treacă de la
discursul anual despre starea națiunii la un desen
animat cu Bullwrinkle fără să observe diferența. Sau
puteai sta cu ea în cameră fără să fii vreodată obligat
să-i aduci vreo gustare sau să o bagi în seamă în vreun
fel. Asta era treaba mamei, nu a noastră. Din când în
când, mai pleca din curte și vecinii sunau să ne
atenționeze:
— Să știți că bunica voastră e la noi, adună chestii de
pe peluză.
În astfel de situații, eram nevoiți să-i dăm mamei
receptorul.
— Probabil că adună păpădii, ofta ea, ștergându-se
pe fustă. Nu vă faceți griji, nu vă cerem bani pentru
acest serviciu.
— Zici că o ținem nemâncată, i s-a plâns odată mama
tatei. Uite-o și tu cum adună alune și cum mănâncă
semințe de floarea-soarelui din farfuria pentru păsări a
familiei Shirk. E jenant.
Ya Ya umbla creanga, după care se întorcea cu un
șorț plin de verzituri, pe care, mai apoi, le fierbea până
se făceau pastă.
— Nu, lasă, îi ziceam noi acoperindu-ne farfuriile
când o vedeam venind spre noi cu ibricul ei. Suntem
siguri că e delicios, dar vrem să ne păstrăm pentru
ciupercile alea otrăvitoare pe care le-ai găsit la familia
Steigerwald, sub cușca câinelui.
Cu fiecare zi ce trecea cu Ya Ya sub același acoperiș,
mama devenea din ce în ce mai distantă. Cât eram
copii, o veneram ca pe o mare frumusețe, dar, în cazul
mamei, efortul de a avea grijă de șase copii și de o
mamă soacră și-a spus cuvântul. Paharul de vin de la
cină era urmat, acum, de o serie de cocktailuri care nu
păreau să facă altceva decât să-i alimenteze furia. Nu
mai mânca cu noi la masă, ci prefera să stea cocoțată
pe un scaun înalt, în colțul în care, de obicei, luam
micul dejun, purtând pe nas niște ochelari fumurii și
scrumând pe marginea farfuriei. Ya Ya fusese
diagnosticată cu diabet și mamei îi revenise sarcina de
a-i pregăti o dietă specială și de a o căra de colo-colo
prin oraș, pe la diverse controale medicale. Și tot
mama era cea care exersa administrarea insulinei în
portocale și care îi distribuia lui Ya Ya pastilele. Și tot
ea a fost nevoită să ascundă untul de arahide și să
confiște bomboanele ascunse în sertarele dulapului din
camera lui Ya Ya – și făcea toate astea pentru o femeie
care încă refuza să-i spună pe nume. Când tata ajungea
acasă la sfârșitul zilei, trebuia să asculte nemulțumirile
amare, exprimate în cele două limbi pe care le știa.
Mama s-a oferit să vândă bebelușul sau să-și ia o slujba
cu jumătate de normă pe o plantație de tutun – orice
numai să strângă îndeajuns de mulți bani pentru a o
interna pe Ya Ya într-un azil de bătrâni. Până și pisica
înțelegea însă mai repede că tata nu era în stare s-o
interneze pe Ya Ya.
Era împotriva preceptelor sale religioase. Grecii pur
și simplu nu făceau lucrurile astfel. Erau prea strânși la
pungă, un lucru care-i ținea mereu uniți. Numai
femeile ca mama – care purtau ochelari de soare și care
își căutau tot timpul loțiunea de bronzat sau bricheta –
puteau să viseze la un azil de bătrâni. Tata nu putea s-
o dea afară pe Ya Ya, dar nici nu reușea să aibă grijă de
ea. Acest conflict a rupt familia noastră în două tabere
distincte – într-un colț, mama și surorile mele își
râcâiau coca de pâine de pe picioare, iar în celălalt,
fratele meu, tata și cu mine ne mestecam furia cum ne
pricepeam și noi. Copiii formaseră un comitet care se
întrunea pe aleea din fața casei și discuta divorțul
iminent al părinților. Știrile veneau de la iscoadele
plantate în fața dormitorului: mama fusese auzită
aruncând cu ceva care semăna cu o scrumieră. O
unitate de recunoaștere a fost deplasată în teren,
aceasta întorcându-se cu un aparat de radio cu ceas,
lovit și cu secțiunea de imobiliare a unui ziar, pe care
mama marcase inconfundabilele ei steluțe și bife. Câte
dormitoare avea apartamentul? Pe cine va lua cu ea
când va pleca? Dacă rămâneam cu tata și cu Ya Ya,
eram siguri că vom avea parte de intimitate, dar la ce
bun când noi trăiam pentru atenția pe care ne-o acorda
mama?
— Spune-i vacii ăleia a ta să mănânce cu gura mai
închisă, țipa mama din scaunul ei, din colțul de mic
dejun. Cred că se aude până la graniță cum rumegă
nenorocitul ăla de dumicat.
— Hai, Sharon.
— Hai, Sharon, pe curul meu baban, zicea mama
împingându-și farfuria de pe masă pe jos. Câteva
secunde mai târziu, rectifica adăugând: Da, am curul
baban, dar nu la fel de baban ca al vițicii ăsteia de rasă,
pe care ai prins-o îmbuibându-se cu trei saci de trifoi,
adunat din curtea din față a familiei Kazmerzack,
odorul lui mami.
Mama avea o mătușă bogată, o femeie calculată și
ambițioasă, care se măritase cu fondatorul celor două
magazine universale din Cleveland. Femeia a murit
paranoică și fără copii, lăsându-le averea mamei,
surorii acesteia și unor nepoate. Având acum ceva bani
numai ai ei, mama a căpătat deodată un mare spațiu
de manevră. Acum se plimba prin casă îmbrăcată într-
o capă de nurcă, citind cu voce tare dintr-o broșură de
imobiliare, adusă de un tip într-o după-amiază, târziu
– un tip care s-a prezentat ca agentul imobiliar al
mamei.
— Această locuință are o saună mare, din lemn roșu,
câte un dormitor pentru fiecare dintre copii și vedere
spre vulcanii din depărtare. O, și la intrare scrie: „Bine
ați venit, divorțaților! Accesul interzis grecilor”. Nici că
putea să fie mai perfect! Ce ziceți?
Banii au avut un efect formidabil asupra ei și, într-o
lună, s-a decis ca Ya Ya să fie internată la un azil de
bătrâni. Tata i-a împachetat lucrurile și a plecat cu ele
în furgonetă, iar noi am mers în spatele lui, în
Cadillacul mătușii, luptându-ne cine să arunce pe
geam blana falsă.
Ya Ya a ajuns, mai întâi, la un centru privat, unde era
colegă de cameră cu o nebună cu părul alb, dar vioaie,
pe nume doamna Dernado, care se dădea noaptea jos
din pat ca să se cace în coșul de rufe și să ascundă
proteza lui Ya Ya în vasul rece al toaletei.
— Eu sunt sora vitregă a lui Isus Hristos și am fost
trimisă pe pământ să adun toți puturoșii și nenorociții
de negri și să-i învăț să gătească coaste așa cum trebui
să fie gătite, fir-ar al dracului.
Pe noi ne încânta această femeie și începusem să-i
dăm ei cadourile care erau, de fapt, pentru Ya Ya.
— Ce-i asta? O pungă de migdale? Din partea mea,
puteți să vi le luați și să vi le îndesați în cururile alea
ridate. Eu nu vreau alune, cretinilor, eu vreau draperii
și pantofi care să se asorteze.
Ya Ya se lamenta până la epuizare, dar noi, copiii,
acaparați de saga plină de energie pusă în scenă de
colega ei de cameră, nu-i dădeam niciodată atenție.
Pornind de la gusturile exotice ale doamnei Denardo,
am gândit un spectacol de varietăți pe care l-am
repetat săptămâni la rând, începând cu melodia
Getting to know you, până la reproducerea scenei
masacrului din ziua Sfântului Valentin.
— Spectacolul vostru a fost de tot căcatul, a strigat ea
din mijlocul unor cetățeni în vârstă, radioși, care ne
urmăreau reprezentația. Habar n-aveți de nimic,
dracu’ să vă ia de negri.
Spitalul acesta privat avea șapte bolgii și, când
doamna Denardo a fost trimisă în cel mai draconic
dintre ele, ne-am pierdut interesul să mai mergem în
vizită.
Odată ce construcția a fost finalizată, Ya Ya a fost
mutată într-o clădire nou-nouță, rezervată exclusiv
vârstnicilor, o reședință exclusivistă numită Capitol
Towers. Apartamentele erau decorate cu tapet metalic
și aveau camere elegante, asimetrice, cu ferestre din
perete în perete, cu vedere spre mallul din zonă.
Nimeni din Raleigh nu mai trăise la un asemenea nivel
de confort, așa încât eram captivați de toată eleganța.
Surorile mele și cu mine ne-am luptat îndelung pentru
a avea ocazia de a petrece noaptea în fascinantul club
al lui Ya Ya și, în final, am început să ne petrecem pe
rând nopțile în fața ferestrelor, sorbind cocktailuri
nonalcoolice și prefăcându-ne fermecați de luminile
scânteietoare ale North Hills6.
Mie îmi plăcea să-mi imaginez că era apartamentul
meu și că Ya Ya era doar în vizită.
— Aici o să-mi amplasez barul, spuneam eu arătând
spre un set vechi de mobilă. Proiectorul pentru filme
va veni în colț, lângă altar, iar acest perete va fi
dărâmat și în locul lui vom construi un loc special
pentru stat la povești.
— Așa să faci, zicea Ya Ya uitându-se fix la mâinile
împreunate. Un loc pentru stat la povești.
Și aici tata a tot sperat că Ya Ya își va face prieteni,

6
Uriaș cartier comercial al orașului Raleigh, compus din restaurante, magazine,
dintre care unele în aer liber; pe lângă acestea, cuprinde o zonă de birouri și una
rezidențială (n. tr.).
dar femeile de la Capitol Towers erau niște bunici
destul de moderne, cu coafuri scurte, limuzine și care
purtau compleuri din denim. Se ocupau cu
voluntariatul și organizau excursii cu autobuzul în
Ocracoke sau la Muzeul Colonial Williamsburg, din
Virginia.
— Ce drăguț! ziceau pisicindu-se pe lângă un Moș
confecționat din șervețele, amplasat în hol, ca decor.
Nu că-i drăguț? Chiar ieri i-am spus lui Hassie
Singleton:
„Moșul ăla Nicolae este, cred, cel mai drăguț lucru
pe care l-am văzut în viața mea!”. Și, apropo de
drăguț, de unde ți-ai luat puloverul ăla? Dumnezeule,
ce drăguț e!
Cuvântul drăguț ilustra perfect hăul dintre Ya Ya și
noile ei vecine. Ajungând până la limita ridicolului,
cuvântul de ordine al comunității lor nu avea absolut
nicio utilitate practică în viața dusă de Ya Ya. Ea nu
avea farduri sau bijuterii și nu purta tricouri cu paiete
sau pantaloni croiți să o avantajeze. Nu-și punea
niciodată, la ușa de la intrare, ornamente de sezon și,
decât să li se alăture doamnelor adepte ale cultului
baptist, într-un tur al de-acum istoricelor fabrici de
ciorapi din Winston-Salem, mai bine ar fi dansat un
cadril. Nu ieșea din apartamentul ei decât pentru a
scotoci prin grădina azilului sau pentru a sta liniștită în
lobby, smiorcăindu-se și ștergându-și lacrimile cu
șervețelele din care fusese confecționată ultima
decorațiune. Și asta nu era imaginea pe care Capital
Towers dorea să o promoveze. Aici stăteau oameni
vârstnici, dar în putere, care doreau să profite din plin
de faptul că ajunseseră la pensie, iar imaginea lui Ya
Ya, mereu suspinând și înveșmântată-n negru, îi
deprima. Managementul instituției a sugerat că poate
i-ar fi bine într-un alt loc. Din punct de vedere legal, Ya
Ya întrunea toate condițiile impuse pentru a putea
locui acolo, dar, din punct de vedere spiritual, era prea
sumbră pentru acest loc. Începuseră să-i urmărească
fiecare mișcare în încercarea de a găsi o chichiță
juridică pentru a scăpat de ea și, într-o zi, când Ya Ya a
ațipit și a fost cât pe ce să provoace un mic incendiu
din cauza fierului pe care îl lăsase în priză, aproape că
au sărit în sus de fericire. Constrânsă astfel să
părăsească Capitol Towers, Ya Ya a ajuns la casa de
pensionari Mayview, o construcție mică, din cărămidă,
aflată în imediata vecinătate a vechiului azil pentru
bătrâni al provinciei. Aici locuiau persoane cu mult
mai în vârstă și mai puțin mobile decât cele pe care le
întâlnise la Capital Towers. Mulți dintre bătrâni erau
în scaune cu rotile și, printre șuvițele de păr neîngrijit,
li se putea vedea pielea pătată a capului. Făceau pe ei
și stăteau în hol unde se bășeau de zor, amuzându-se
de sunetele ca de trompetă care se auzeau de sub
pijamale. Spre deosebire de vechiul azil, Mayview nu
făcea niciun efort pentru a masca inevitabilul – nu se
vorbea despre o bine-meritată perioadă de aur a vieții,
nu se închiriau autobuze și nu se organizau festivaluri
de meșteșuguri. Ăsta era capătul de linie – fiecare
pasager este rugat să-și verifice compartimentul de
bagaje de deasupra capului înainte de a coborî.
Era un loc trist în care să-ți petreci după-amiaza, așa
că tata, decât să o audă pe colega de cameră a bunicii
cum trăgea să moară, o aducea deseori pe Ya Ya acasă,
unde ea prefera să stea în șopron, uitându-se în gol
până se făcea îndeajuns de întuneric pentru a prinde
câțiva fluturi de noapte.
Într-o seară, în curtea din spate, când Ya Ya a rămas
la noi să mâncăm împreună, tata, încercând să o facă și
pe ea să participe la discuții, a spus:
— Apropo de șocuri, v-am spus vreodată că Ya Ya
și-a găsit fratele mort în mijlocul străzii? Tipul a fost
sfârtecat de la bărbie până la organele genitale de niște
rebeli care l-au omorât așa, doar de dragul de a-l
omorî. Propriul frate, vă puteți imagina așa ceva?
— Îmi imaginez în fiecare zi, a spus soră-mea, Lisa,
scuipând un sâmbure de măslină pe farfuria mea. Cum
de tocmai ea a adunat tot norocul din lume?
— S-a lăsat cu mult sânge? am întrebat eu. S-a căcat
pe el în pantaloni? Am înțeles că așa se întâmplă când
mori. Organele interne erau moi la atingere sau se
întăriseră de la soare? Ce vârstă avea? Cum îl chema?
Era drăguț?
Ya Ya și-a întors privirea spre terenul de baschet al
vecinilor.
— Pentru numele sfânt al lui Dumnezeu, a exclamat
ea, închinându-se cu un copan de pui, la grătar.
Era o demență să încerci să scoți vreun cuvânt de la
ea. Deși avea un public absolut captivat și o poveste de
toată groaza, ea nu avea niciun chef să o
împărtășească. Tata ne povestise de câteva ori că
mariajul lui Ya Ya fusese aranjat. Tânără fiind, a fost
trimisă din satul ei din Grecia în New York și forțată să
se mărite cu un tip absolut necunoscut, pe care nici
măcar nu-l văzuse vreodată.
— Ai avut și-un plan B în caz că ar fi avut vreo
diformitate fizică? o întrebam noi. Când v-ați întâlnit
în sfârșit, l-ai pupat sau doar v-ați dat mâna? Cum ai
știut că nu sunteți rude? În afară de el, te-ai mai
întâlnit și cu alți tipi?
Fiecare întrebare rămânea însă fără răspuns. Ceea ce
pentru noi părea o știre de senzație, pentru ea nu era
decât un alt detaliu banal al propriei vieți. Soțul ei, un
bărbat căruia noi îi spuneam Papou, era la fel de ursuz
ca și ea. Ca să îi vedem vreodată zâmbind, trebuia să le
întoarcem fotografiile cu susul în jos. Iar faptul că nu
au avut decât un singur copil, spunea despre viața lor
sexuală tot ceea ce doream noi să știm. El lucra, ea
lucra, copilul lor lucra; nici nu așteptaseră mai mult de
la viață. Papou a murit când aveam eu șase ani. Într-o
seară, când se afla la chioșcul de ziare, a intrat peste el
un necunoscut, l-a lovit în cap cu o țeavă de plumb și i
s-a spart un vas de sânge la cap. A fost dus la spital și a
murit în ziua de Crăciun.
— Mai deschizi vreodată cadourile? o întrebam noi
pe Ya Ya. După ce a murit, s-a căcat în pantaloni? Hoții
au vrut doar banii sau au luat și reviste și bomboane
dacă tot erau acolo? Au fost prinși? Au fost
condamnați să moară pe scaunul electric? După ce-au
fost electrocutați, s-au căcat pe ei în pantaloni?
— El mers la Dumnezeu acum, răspundea Ya Ya.
Sfârșitul poveștii. Atunci, noi îi ceream detalii tatei,
dar tot ce obțineam de la el era:
— A fost tatăl meu și l-am iubit.
Nu asta era informația pe care ne-o doream noi, dar,
până în ziua de azi, a fost singurul răspuns pe care ni l-
a dat. Să fi fost loialitatea acel ceva care-l împiedica să
spună secrete referitoare la cel mort – sau, pur și
simplu, nu era nimic de povestit? Cum e posibil să
dormi atâția ani la picioarele cuiva și să nu-ți amintești
niciun detaliu, nimic?!
 — Bineînțeles că o iubiți pe Ya Ya, ne spunea. E
bunica voastră.
O spunea ca pe o consecință firească, dar, în mintea
noastră, nu așa se punea problema. Cineva poate fi
rudă de sânge cu tine, dar asta nu înseamnă, neapărat,
că trebuie să o iubești pe acea persoană. Articolele din
reviste și talk-show-urile difuzate după-amiaza ne
învățau că oamenii trebuia să-și câștige dragostea – în
fiecare zi câte puțin. Familia tatei avea un set de reguli
care nu se mai aplicau. Nu era de ajuns să le asiguri
copiilor un acoperiș deasupra capului și să le dai câte
un ban de cheltuială, ci trebuia să faci toate aceste
lucruri cu bucurie. Pentru Ya Ya era prea târziu, dar
tata mai avea încă timp. Cu toate astea însă, în anii care
au urmat, el a devenit din ce în ce mai nervos. O vedea
pe mama ce ceată de admiratori avea acasă și se
întreba cum reușea. Din când în când, își mai ieșea și
ea din fire, dar, odată ce lucrurile se mai domoleau,
eram din nou la picioarele ei, cerșindu-i atenția.

Eram în anul II de facultate când am primit vestea

morții lui Ya Ya. Mama a fost cea care m-a sunat. Am
strâns telefonul sub bărbie și, cu o țigară de marijuana
într-o mână și cu o bere în cealaltă, m-am uitat la ceas –
11:22 dimineața. Colegul meu asculta ce vorbesc și,
pentru că am vrut să-l impresionez cu ce persoană
sensibilă și complexă eram, m-am aruncat pe pat și-am
tras un bocet de toată frumusețea:
— Nu poate fi adevărat, plângeam eu. Nu poate fi
adev-hă-hă-hă-rrr-at. Vorbele pe care le suspinam
sunau de parcă le-aș fi citit de pe o foaie. A-ha-ha-ha-
ha-ha. A-hu-hu-hau-hau-hau-hau.
Tocmai terminasem de citit A Christmas Memory a lui
Truman Capote și încercam să-mi imaginez că era
romanul meu.
— Simt că mi s-a rupt o parte din suflet și acum sunt
precum un zmeu de hârtie, am mai adăugat eu
frecându-mă din răsputeri la ochi, doar-doar ar fi
apărut o lacrimă. Astăzi, când am să trec prin campus,
am să privesc către cer să caut doi nori în formă de
inimă.
— Știu eu ce-ți trebuie, amice, mi-a spus colegul meu
de cameră. Am ce ne trebuie la amândoi pentru că, nu
știu dacă ți-am spus, și bunica mea a murit acum
câteva luni. Fratele meu a trecut pe la ea să-și bage
rufele la spălat și a găsit-o moartă, în fața unei cutii cu
trofee. Rahatu’ ăsta-i dur de tot, amice. Avem ceva
durere de îndurat, dar știu eu ceva ce ne-ar putea
elibera sufletul.
Remediul lui însemna două doze de LSD, o pungă
de cuburi de gheață și un ac. Am dat în două o pereche
de cercei de aur și am stat acolo, halucinând o vreme,
în bucătăria căminului studențesc, în timp ce un coleg
de la drept penal ne-a dat câte o gaură în urechi.
Am luat avionul către Raleigh ziua următoare. Când
m-a văzut, tata a exclamat:
— Sub nicio formă nu intri în casa mea cu un cercel
în ureche. Pentru nimic în lume, prietene.
Mi-am petrecut orele următoare în garajul
descoperit, amenințând să dorm în furgonetă, fără
niciun fel de intenție de a mă compromite de dragul
lui.
— Boule! strigam eu. Nazistule!
— Ascultă, mi-a spus mama intrând pe ușă cu o tavă
de chifteluțe de mărimea unor mărgele. Scoate-ți
cercelul, mergem la slujbă și, când ajungi la aeroport,
va fi din nou în ureche. Gaura nu se astupă așa ușor,
ascultă-mă pe mine. Vreau să faci asta pentru tata,
bine?
A pus tava pe capota mașinii și mi-a întins o chiftea,
studiind-o pentru un moment.
— În plus, un cercel arată total aiurea când porți și
ochelari. Trimite un mesaj ambiguu, iar efectul este,
cum să zic, deranjant. Dă-mi mie cercelul, ți-l pun eu
bine. După care vreau să vii cu mine să mă ajuți să
punem casa un pic la punct. Mâine după-amiază vin
grecii și vreau să ascundem pileala.
Mi-am dat jos cercelul și nu mi l-am mai pus
niciodată. Uitând-mă înapoi, mi se face rușine că am
ales tocmai un astfel de moment pentru a mă da în
stambă. Lui tata îi murise mama, iar eu am presupus
că, asemenea nouă, nu simțea decât o ușurare. Se
eliberase de ancora grecească și acum putea pluti liber
pe revigorantele noastre ape americane. Ya Ya n-a lăsat
în urma ei niciun ban, vreo moștenire, vreo rețetă
valoroasă sau vreo amintire dragă, ci doar un
sentiment de ușurare. Și ce moștenire mai e și asta? Nu
pot să nu-mi închipui că și-a început viața având țeluri
mărețe. Tânără fiind, în Grecia natală, probabil că
râdea și ea la glume deocheate și făcea pasiuni pentru
tineri pietrari care se numeau Xerxes sau Prometeus.
Când i s-a spus că urma să fie trimisă spre o lume
nouă, sper că, măcar pentru câteva ore, și-a imaginat o
viață dulce, cu servitori, în care altcineva avea să-i
lustruiască pantofii și să-i netezească banii mototoliți
cu fierul de călcat. Dar viața a condamnat-o să moară
printre străini. Forțată la renunțări, și-a petrecut ultima
jumătate a vieții în nefericire, turnând un plod și
tocindu-și călcâiele între pereții micului magazin
frumos mirositor.
— Când ajung așa, vreau să mă împușcați, să n-
avem discuții, a spus mama în șoaptă. Deconectați
tuburile care mă vor alimenta și opriți monitoarele,
numai să nu vă prind că mă duceți vreodată în pivniță.
 Surorile, fratele meu și cu mine am dat din cap lângă
sicriul lui Ya Ya, știind că nu așa avea să se întâmple și
cu ea. Cu tata-n schimb, care plângea în primul rând,
avea să se dovedească a fi mai greu de atât.

ce rudă urmează

Am găsit cartea ascunsă în pădure, sub o bucată de

placaj. Avea coperta ruptă și paginile umede și
mucegăite.

De pe alee, Brock și Bonnie Rivers îi făceau cu mâna,

în semn de rămas-bun părintelui Hassleback.
— La revedere, i-au spus cei doi.
— La revedere, a răspuns părintele. Să le transmiteți
celor doi adolescenți ai voștri, Joshua și Sandi, că am fi
mândri să facă parte din rândul preoților tineri. Sunt
niște copii grozavi, a mai adăugat acesta făcându-le cu
ochiul. Aproape la fel de grozavi și de isteți ca părinții
lor.
Cuplul River a chicotit la auzul acestor vorbe, făcând
cu mâna încă o dată. Când mașina părintelui a părăsit,
în sfârșit, aleea, cei doi au mai zăbovit pentru scurt
timp, în lumina soarelui, după care au coborât în
carcera din subsol pentru a-și elibera copiii.
 Oamenii nu sunt mereu ceea ce par a fi – aceasta era
tema cărții. Foarte respectați în comunitatea lor de
reprezentanți ai clasei mijlocii de sus, membrii familiei
Rivers erau adepții unei interpretări textuale a
poruncii „Iubește-ți aproapele”. Flexibili asemenea
unor gimnaști, oamenii ăștia erau lacomi și nerușinați.
După ce au epuizat toate combinațiile posibile – tată cu
fiică, frate cu soră, mamă cu fiu –, și-au lărgit aria de
parteneri la comandanți de nave excitați și vânzători
ambulanți de cuțite. O făceau prin peșteri, cu câinele
lor, rasa Doberman, sau pe acoperișul înclinat al casei,
cu echipa de muncitori tocmită să înlocuiască țiglele.
Primele două dăți când am citit cartea, am fost bolnav
de plăcere. E adevărat, oamenii ăștia erau cam
depravați, dar, cum aveam numai treisprezece ani, nu
puteam decât să le admir energia debordantă și
bucuria cu care își trăiau viața. A treia oară însă, am
fost șocat nu de comportamentul personajelor, ci de
infinitele greșeli de tipar. Oare nu s-a sinchisit nimeni
să corecteze cartea asta înainte de a o trimite la tipar?
Chiar în capitolul introductiv, fiica este prinsă cu pua
fratelui ei, în puzdă, gemând: „Trigimi-o tare, mâi tare”.
Dup-aia, la pagina 33, după ce fiul face sex cu mama
sa, o lasă cu „sunii șiroindu-i cu spurmă”.
I-am arătat cartea surorii mele, Lisa, care mi-a smuls-
o din mâini, spunându-mi:
 — Lasă-mi-o și mie puțin.
Deseori făceam baby-sitting cu schimbul și ne
consideram chiar culți în ceea ce privește literatura
pornografică.
— Uită-te în dormitorul părinților, sub puloverele
din cel de-al doilea sertar al dulapului alb, îmi spunea
ea.
Fiecare dintre noi citise The Story of O și însemnările
Marchizului de Sade, trăgând cu ochiul la ușa de la
intrare, de teamă să nu dea peste noi proprietarii și să
ne tortureze cu biciuri din sârmă ghimpată și uleiuri
încinse.
— Lasă că știm noi, păreau să le transmită fețele
noastre părinților, în timp ce aceștia îi verificau pe
copiii care dormeau. Știm noi totul despre voi.
Cartea a trecut de la Lisa, la sora noastră de
unsprezece ani, Gretchen, căreia i s-a părut o
reprezentare surprinzătoare a clasei de mijloc
americane – o lucrare care nu era defel ficțiune.
— Sunt convinsă că și aici, în North Hills, se
întâmplă exact același lucru, ne-a spus ea în șoaptă,
ascunzând cartea sub iarba artificială din coșulețul de
Paște. Uite, familia Sherman, de exemplu. Tocmai ce
am văzut-o pe Heidi, săptămâna trecută, băgându-și
mâinile în pantalonii lui Steve Junior.
— Tipul are două mâini stângi, am spus eu. Poate că
ea doar îi băga bluza în pantaloni.
— Tu ai ruga pe vreuna dintre noi să-ți bage bluza în
pantaloni? m-a întrebat ea.
Avea dreptate. La un studiu mai atent, ți-ai fi dat
seama că familia Sherman nu era ceea ce voia să pară.
Deseori îl vedeam pe domnul Sherman cum se
scărpina între picioare, iar doamna Sherman avea
ciudatul obicei de a te privi fix, în ochi, în timp ce-și
adulmeca degetele. Un văl a fost ridicat în special de
pe fața lui Gretchen care descoperea acum că lumea nu
era altceva decât o cloacă de sexualitate nezăgăzuită.
Tolănită pe un șezlong, la clubul local, sora mea îi
analiza, cu ochii mijiți, pe copiii care se strânseseră în
capătul cu apă mică al piscinei.
— Am o vagă bănuială că și Christina Youngblood
ar putea fi sora noastră vitregă. Are bărbia tatălui ei,
dar ochii și gura sunt ale mamei noastre.
Mă simțeam ciudat să-i implic pe ai noștri în
povestea asta, dar Gretchen a venit cu nenumărate
argumente înspăimântătoare. A observat, de exemplu,
felul în care se ruja mama când se apropia vânzătorul
de chipsuri de cartofi, un tip căruia mama i se adresa
pe numele mic și pe care, deseori, îl invita să folosească
baia. Tata le spunea funcționarelor de la bancă
„păpușa” sau „iubita”, iar din reacțiile lor se înțelegea
că profitase de ele deja de prea multe ori. Biserica
Ortodoxă Grecească, cuplurile îmbrăcate țipător de la
clubul local și chiar și bătrâna noastră cățea rasa Collie,
pe numele ei Ducesa – toți erau niște perverși în opinia
lui Gretchen, care, când se ducea la culcare, își bloca
ușa de la dormitor cu câtă mobilă putea.
Cartea a ajuns și-n mâna surorii noastre de zece ani,
Amy, care a folosit-o pe post de manual în jocul ei de-a
școala, pe care îl juca în fiecare zi, după ore. Cu o
perucă pe cap și cu tocuri înalte în picioare, ea își
petrecea după-amiezile în fața unei table de scris,
imitându-și profesorii.
— Îmi pare rău, Candice, dar trebuie să te pic la test,
zicea ea uitându-se către unul dintre scaunele goale,
din fața ei. Nu se pune problema că nu încerci, ci că
ești proastă. Foarte, foarte proastă. Nu-i așa, copii, că
Candice este proastă? Și mai e și urâtă, nu-i așa? Prea
bine, Candice, poți să iei loc acum și, pentru numele
lui Dumnezeu, termină odată cu plânsul. Acum, copii,
am să vă citesc din noua carte a acestei săptămâni. Este
vorba despre o familie din California și se numește
Next of Kin.
Dacă Amy ar fi citit cartea, aceasta ar fi fost văzută,
mai mult ca sigur, și de sora noastră de opt ani,
Tiffany, cu care împărțea dormitorul, și, posibil, de
frățiorul nostru Paul care, la numai doi ani, ar fi putut
suge cotorul, lucru care ar fi fost și mai periculos decât
dacă ar fi citit-o. Era clar că povestea asta trebuia să se
termine până nu scăpa de sub control. Expresia „mai
tare, coule” era din ce în ce mai folosită și până și
bunica noastră grecoaică de o vârstă matusalemică
venea la micul dejun cu niște cearcăne dubioase sub
ochi.
Gretchen a luat cartea și a ascuns-o sub covorul din
camera ei, unde a fost descoperită de menajera noastră,
Lena, care, în final, i-a dat-o mamei.
— Stai liniștită, mă asigur eu că dispare unde
trebuie, a spus mama, luând-o la pas pe hol, către
dormitorul ei.
— Fitut, a râs ea citind o pagină la întâmplare. A, hai
că asta trebuie să fie tare.
Câteva săptămâni mai târziu, Gretchen a găsit cartea
ascunsă între arcurile din salteaua părinților – paginile
erau pătate cu cafea și arse cu țigara. Această
descoperire i-a confirmat toate suspiciunile.
— E doar o chestiune de timp până vor veni și după
noi, ne-a pus ea în gardă. Fiți pregătiți, prieteni, de
data asta vor juca dur.
Se referea, mai mult ca sigur, la o scenă din capitolul
8 al cărții, în care domnul și doamna Rivers își dau
copiii pe mâna unei șleahte de mineri jegoși, dintr-o
mină de aur, cu respirație urât mirositoare și mâini
aspre, pline de bătături. Copiilor părea să le facă
plăcere, dar, repet, ei așa fuseseră crescuți.
Am așteptat cu toții. Eu o pupam mereu pe mama de
noapte bună, dar acum renunțasem la acest obicei.
Senzația mâinii ei pe umăr îmi dădea fiori pe șira
spinării. Într-o zi, îmi făcea tiv la niște nădragi. Stând
pe scaun în fața ei, am simțit deodată cum mă ciupește
de fund.
— Nu vreau altceva decât să fim prieteni, am început
eu să mă bâlbâi. Nici mai mult nici mai puțin de atât.
Mama și-a scos acele de gămălie din gură și s-a uitat
puțin la mine, după care a spus:
— La naiba, până acum mi-ai dat de înțeles altceva.
Am citit cartea încă o dată, încercând să regăsesc
aceeași plăcere a lecturii, dar era prea târziu. N-am mai
putut să citesc fraza „Bărbatul a mângâiat-o pe sunii
tari ca piatra pe fiică-sa” fără să-mi vină-n minte felul
în care se baricada Gretchen în camera ei.
M-am gândit să arunc cartea sau chiar să-i dau foc,
dar, asemenea unui pulover bun, dar care ți-a rămas
mic, am simțit că ar fi păcat s-o distrug în condițiile în
care era plin de oameni care ar fi putut profita de pe
urma ei. Cu acest gând în minte, am luat cartea cu
mine și, în parcarea magazinului alimentar, am
aruncat-o în remorca unei camionete noi, strălucitoare.
Fluierând de teamă, dar și ca o descărcare nervoasă,
mi-am reluat locul lângă automatul de produse
alimentare al magazinului, până când a apărut șoferul
camionetei, împingând un coș plin de cumpărături.
Era un bărbat vânjos, cu favoriți moderni și cu un
ghips pe jumătate de braț. În timp ce-și aranja
cumpărăturile, i-au picat ochii pe carte. L-am urmărit
frunzărind primele pagini după care a început să se
uite în dreapta și-n stânga, prin parcare, ca și când ar fi
vrut să verifice dacă nu cumva era vreo cameră de
supraveghere prin preajmă sau, și mai bine, vreo dubă
plină de perverși lipiți cu piepturile goale de geamurile
mașinii, invitându-l la o distracție mică. Tipul și-a scos
o țigară din pachet și a lovit-o ușor, de câteva ori, de
capota mașinii, înainte de a o aprinde. Apoi și-a băgat,
pe furiș, cartea în buzunarul de la spate și a plecat.

ciclopul

Când era tânăr, tata l-a împușcat în ochi pe cel mai

bun prieten al său, cu un pistol BB 7. Cel puțin așa ne-a
povestit.
— Un moment de nesăbuință și, Isuse, dacă aș putea
să dau timpul înapoi, aș face-o, a spus tata tresărind
ușor și mișcându-și pumnul de parcă ar fi sunat dintr-
un clopoțel. Mă macină îngrozitor, a mai adăugat el.
Adică doar povestindu-vă vouă, mă sfâșie pur și
7
Armă de foc cu proiectile sferice (n. r.).
simplu în bucăți.
Într-una dintre vacanțele petrecute în orașul său
natal, tata ne-a dus să-l cunoaștem pe tipul ăsta, un
vânzător de pantofi, care avea, într-adevăr, cavitatea
oculară mutilată și a cărui pupilă lăptoasă îi fugise
într-un colț al ochiului. I-am privit pe cei doi cum își
dau mâna, după care m-am întors cu spatele pentru că
mi se făcuse greață și mă rușinasem de ce făcuse tata.
Când a împlinit doisprezece ani, vecinul nostru a
primit în dar un pistol BB, pe care puștiul l-a
considerat o provocare – voia să fugărească și să
distrugă orice ființă vie: pisici care stăteau tolănite la
soare, vrăbii, melci și veverițe. Orice mișca trebuia
împușcat. M-am gândit că era o idee super, dar, de
fiecare dată când ridicam pistolul la nivelul umărului,
îl vedeam pe prietenul chior al tatei cum se împiedică
și scapă pe jos o mulțime de pantofi Capezio pe care-i
avea în mână. Oare cum era să trăiești cu un asemenea
lucru pe conștiință? Oare cum se privea tata în oglindă
fără să vomite?
Într-o după-amiază, în timp ce se uita la televizor,
sora mea, Tifanny, mi-a băgat în ochi, un creion
proaspăt ascuțit. Am plecat imediat la spital, cu
sângele curgându-mi șiroaie și, pe drum, mă gândeam
că dacă voi orbi, sor-mea o să fie sclava mea pentru tot
restul zilelor ei. Nici că aveam s-o las vreodată să uite
ce-mi făcuse. N-ar mai fi avut niciodată parte de
petreceri dansante cu cocktailuri, de grătare pe
marginea piscinei sau de râsete lipsite de griji, niciun
moment de bucurie – aveam să mă asigur de asta. Îmi
pregătisem răzbunarea atât de minuțios, încât aproape
că mi-a părut rău când medicul mi-a spus că nu este
decât pielea străpunsă, o rană localizată sub ochi și nu
în el.
— Uită-te la fața lui frate-tu, i-a zis tata, arătând spre
bandajul care îmi acoperea ochiul. Putea să orbească
din cauza ta pentru totdeauna. Propriul frate, un
ciclop, asta ai vrut? Plânsul lui Tiffany mi-a ușurat
suferința pentru vreo oră-două, dar, după aceea, a
început să-mi pară rău pentru ea. De fiecare dată când
vei întinde mâna după un creion, vreau să-ți amintești
ce i-ai făcut fratelui tău, i-a spus tata. Hai, treci în
genunchi și cere-i iertare.
O persoană îți poate cere de multe ori iertare, dar, de
la un punct încolo, devine enervant. Până să-mi scot
bandajul, eu uitasem deja incidentul, nu însă și tata.
Când, în sfârșit, a depășit și tata momentul, Tiffany nu
mai putea nici să ridice un creion bont fără să
izbucnească în lacrimi. Fețișoara ei simpatică și
bronzată arăta acum de parcă ar fi fost o pungă
mototolită, pătată de unsoare. Avea doar șase ani și era
varză cu capul.
 Pericolele ne pândeau la tot pasul și era datoria tatei
să ne avertizeze. La festivitățile organizate cu ocazia
zilei de 4 iulie, la clubul local, tata ne-a povestit cum a
fost desfigurat pe viață unul dintre prietenii săi din
marina militară, de o petardă care i-a explodat în
poală.
— I-au zburat, pur și simplu, coaiele, a spus tata.
Încercați să vă imaginați o secundă ce trebuie să fi
simțit.
Eu am luat-o la fugă spre marginea terenului de golf
și m-am uitat la afișajul electronic cu mâinile între
picioare.
Artificiile erau un mare pericol, iar furtunile cu
tunete și fulgere – unul încă și mai mare.
— Am avut odată un prieten, un tip aranjat, care
arăta foarte bine. Era în cea mai grozavă perioadă a
vieții sale când a fost trăsnit de un fulger. L-a lovit fix
între ochi, în timp ce era la pescuit de păstrăvi și i-a
prăjit creierul exact cum ați prăji voi un pui. Acum are
o bucată de metal implantată în frunte și nu e în stare
nici măcar să-și mestece singur mâncarea – orice
aliment trebuie pasat și băut cu paiul.
Dacă era să fiu lovit de un fulger, acesta ar fi trebuit
să treacă prin pereți. La primul semn de furtună,
fugeam la subsol, unde mă chirceam sub o masă,
acoperindu-mi capul cu o pătură. Cei care priveau
spectacolul de pe verandă erau niște idioți.
— Fulgerul este atras și de o verighetă sau chiar de o
plombă de metal, ne-a spus tata. În momentul în care
ai lăsat garda jos, atunci te trăsnește.
În liceu, m-am înscris la o oră de atelier și prima
temă a fost să confecționăm un suport de șervețele.
— Sper că n-o să folosești un fierăstrău circular, da?
mi-a zis tata. Am cunoscut un puști de vârsta ta care
lucra cu o astfel de unealtă și, la un moment dat, s-a
desprins lama, a zburat prin aer și i-a despicat fața-n
două, a mai adăugat el, trasând o linie imaginară cu
degetul arătător, de la frunte până la bărbie. Puștiul a
supraviețuit, dar nimeni n-a mai vrut să aibă de-a face
cu el. A dat-o în patima băuturii și s-a-nsurat cu o
chinezoaică pe care o comandase dintr-un catalog. Ia
gândește-te.
Și m-am gândit.
Suportul meu de șervețele era făcut din bucăți de
lemn găsite pe jos, așa încât, la final, cântărea aproape
trei kile jumate. Cât despre rafturile pentru cărți,
acestea erau chiar și mai grele.
— Problema cu ciocanul știi care e? am fost întrebat.
Capătul de metal poate zbura oricând și, băiete, crede-
mă, nu există durere mai mare.
De la un punct încolo, am început să ne întrebăm
dacă tata avea vreun prieten în stare să-și lege singur
pantofii sau să respire fără un aparat de ventilație
artificială. Cu excepția vânzătorului de pantofi, nu l-
am cunoscut pe niciunul dintre prietenii săi schilodiți.
Doar auzeam povești despre ei când voiam să prăjim
vreun pui sau să folosim aparatul de mărunțit
gunoaiele.
— Am un prieten care avea o pereche de mănuși. Pe
una dintre ele a vrut să o arunce și și-a pierdut mâna
dreaptă făcând exact ce faci tu acum. În timp ce el era
cu mâna în gaura de evacuare, pisica a început să se
gudure pe lângă butonul de pornit/oprit și a pus
aparatul în funcțiune. Acum poartă doar cravate cu
capse, iar la restaurant îl roagă pe chelner să-i taie
friptura. Asta este viața la care visezi?
Tata mi-a permis să tund peluza doar pentru că era
prea scârțar să plătească un inginer peisagist și nici nu
avea chef s-o tundă singur.
— Chestia e că tipul a alunecat, probabil, pe un
gunoi și piciorul i s-a prins în lama motocositoarei, a-
nceput iar tata. Și-a găsit piciorul, l-a dus la doctor, dar
a fost prea târziu ca să mai poată fi reatașat. Îți poți
imagina? Tipul a condus aproape 25–30 de kilometri
cu piciorul în poală.
În ciuda căldurii, am tuns iarba îmbrăcat în
pantaloni lungi, încălțat cu cizme până la genunchi, cu
o cască de fotbal pe cap și ochelari de protecție. Înainte
să mă apuc de treabă, am căutat asiduu orice piatră
sau rahat de câine, pășind ușor ca și când m-aș fi aflat
într-o zonă minată. Chiar și după ce terminam,
împingeam coasa electrică cu teama că următorul pas
ar fi putut fi și ultimul.
Nu s-a întâmplat niciodată nimic rău, așa încât, după
vreo câțiva ani, începusem să tund iarba în pantaloni
scurți și în teniși, gândindu-mă la presupusul prieten
al tatei, pe care mi l-a dat ca exemplu. Mi-l și
imaginam pe tipul ăsta cum sare în mașină și apasă pe
accelerație cu ciotul său, din care șiroia sângele, și cu
piciorul tăiat în poală, de parcă ar fi fost un cățeluș. De
ce n-a chemat o ambulanță care să-l transporte la
spital? Cum a reușit el, în șoc fiind, să-și caute piciorul
prin bălării? Povestea părea cusută cu ață albă.
Am așteptat până am ajuns în ultimul an de liceu ca
să mă înscriu la școala de șoferi. Înainte de a ieși pe
traseu, am fost duși într-o cameră întunecoasă, unde ni
s-au pus filme care păreau scrise și regizate de tata. Nu
faceți asta, gândeam eu în timp ce mă uitam la un film
în care un cuplu se pregătea să depășească un camion
încărcat cu cherestea. Fiecare filmuleț se termina cu
cine știe ce tânăr încarcerat în vreo cabină telefonică
sau ars până-ntr-acolo încât nu mai putea fi
recunoscut, camera centrând imaginea pe un corsaj
plin de sânge, aruncat pe marginea autostrăzii.
 Nu conduceam mașina mai repede decât tundeam
iarba, așa că instructorul și-a pierdut repede răbdarea.
— Permisul de conducere va fi condamnarea ta la
moarte, mi-a zis tata în ziua în care am fost acceptat la
școala de șoferi. O să ieși pe șosea și-ai să omori pe
cineva și sentimentul de vină o să te doboare.
Gândul că aș putea să mor mi-a scăzut viteza cu care
conduceam la 8 km/h, iar gândul că aș putea să omor
pe altcineva m-a făcut să-mi piară orice chef de a mai
învăța să conduc.
Într-o seară ploioasă, mama a fost cea care a venit să
mă ia de la repetiția pentru o piesă de teatru. În timp
ce urcam un deal, mașina a trecut peste ceva peste care
nu ar fi trebuit să treacă. Nu era o cărămidă sau o
gheată, ci o ființă vie care a țipat sub roata mașinii.
— La dracu’, a exclamat mama. La dracu’, la dracu’.
Ne-am acoperit capetele ca să nu ne ude ploaia și am
cercetat strada întunecoasă, până am dat peste o pisică
cu blana portocalie, care băltea în sânge, în șanț.
— M-ai omorât, a arătat ea către mama cu laba ruptă.
Aveam atât de multe motive pentru care să trăiesc, dar
acum, gata, totul s-a terminat așa, brusc.
Pisica a mai respirat șuierător de câteva ori, după
care a închis ochii și și-a dat duhul.
— La dracu’, tot repeta mama.
Am mers din ușă în ușă până am găsit proprietarul
pisicii, o doamnă amabilă și înțelegătoare, a cărei fiică
însă nu era înzestrată cu niciuna dintre calitățile
mamei.
— Mi-ați omorât pisica, a-nceput ea să urle,
plângând în poalele maică-sii. Sunteți răi și sunteți
urâți și mi-ați omorât pisica.
— Știți, e la vârsta aceea, a spus mama fetei,
mângâind-o ușor pe păr.
Mama s-a simțit destul de vinovată și fără morala
care a așteptat-o acasă.
— Ar fi putut fi un copil, țipa tata. Să te gândești la
asta data viitoare când vei goni pe străzi, în căutare de
victime, a mai zis tata ca și când pasiunea mamei ar fi
fost să alerge pe străzi după mâțe. Ți se pare hazliu,
dar hai să vedem cine o să mai râdă când vei ajunge
după gratii pentru omor prin imprudență.
Și mie mi-a ținut cam același discurs după ce am
lovit lateral o cutie poștală și, în ciuda încurajărilor
mamei, mi-am abandonat permisul de conducere și nu
m-am mai urcat la volan niciodată. Nu mă mai țineau
nervii. Părea mai sigur să fac autostopul.
Tata s-a împotrivit vehement când m-am mutat la
Chicago, iar când a auzit că, de acolo, aveam să plec la
New York, a desfășurat o adevărată campanie de
teroare pentru a mă fac să mă răzgândesc.
— New York, ai luat-o razna de-a binelea? Mai bine
iei o lamă și-ți tai beregata pentru că, ascultă ce-ți
spun, newyorkezii ăia or să te mănânce de viu.
Mi-a vorbit de prieteni de-ai lui care fuseseră jefuiți
și ciomăgiți de șlehte de vagabonzi și chiar mi-a trimis
bucăți de ziar în care se vorbea de măcelărirea tragică a
unor sportivi sau turiști aflați în vacanță. „Ai fi putut fi
tu unul dintre aceștia”, mi-a scris el pe marginea
articolului.
Locuiam deja în New York de câțiva ani și, mergând
în nordul statului pentru a participa la o nuntă, m-am
oprit în orașul de baștină al lui tata. Nu mai fusesem
aici de când se mutase bunica cu noi și, tot fâțâindu-
mă de colo-colo, m-a încercat un sentiment straniu de
familiaritate. Am găsit inclusiv vechiul apartament al
tatei. Magazinul de pantofi al prietenului său fusese
transformat într-o piscină acoperită. Când l-am sunat
pe tata să-i povestesc, el a zis mirat:
— Ce magazin de pantofi, despre ce vorbești?
— Locul în care muncea prietenul tău, am spus eu.
Știi tu, cel căruia i-ai scos un ochi.
— Frank? Nu i-am scos nimic eu, așa s-a născut.
Acum tata mă vizitează în New York. În timp ce ne
plimbăm prin Washington Square, mai țipă câteodată:
— Fii atent la banditul ăla, și-mi arată un motociclist
de aproape 130 de kilograme, tatuat în jurul gâtului cu
un fel de funie care pare să-l sufoce, formată dintr-o
mulțime de cranii care rânjesc.
Suntem în Central Park. Un tip își fotografiază
iubita. Tata o ia la goană spre ei și se aruncă-n cadru.
— În regulă, drăguțo, îi spune fetei speriate de
această scenă. Relaxează-te acum.
Când intrăm în magazine alimentare cu produse
selecte, eu mă fac mic, iar tata solicită să discute cu
managerul.
— La mine-n oraș, pepenele ăsta este la jumătate de
preț, zice el.
Managerul îi sugerează, invariabil, că ar trebui, în
acest caz, să cumpere pepene de acolo, nu de aici.
Când mergem la restaurante dintr-acelea stilate, de stai
la coadă ca să fii condus la masă, țipă la chelneri și se
bagă în fața clienților care stau la coadă.
— Am un prieten, îi zic eu, care și-a pierdut brațul
drept pocnind din degete la chelneri.
— Voi, copiii, zice tata. Nici măcar unul singur n-are
un dram de tupeu. Nu știu de la cine ați moștenit asta,
dar o să vă aducă sfârșitul.

cupa femeilor

Sora mea, Lisa, a devenit femeie în clipa în care a

nimerit cea de-a paisprezecea gaură a terenului de golf
Pinehurst. Cel puțin așa i-a spus străina care a condus-
o la salonul pentru femei.
— Relaxează-te, drăguțo, ești femeie acum.
Fusesem duși la golf fără știrea noastră, fiind luați cu
japca de tata care s-a oferit, vezi Doamne, să ne ducă,
pe Lisa și pe mine, la o plimbare, în Porsche-ul său la
mâna a doua, pe care tocmai îl cumpărase. Pantalonii
săi țipători ar fi trebuit să ne dea ceva de bănuit, dar,
cum nu era nicio crosă de golf pe bancheta din spate,
ne-am gândit că eram în afara oricărui pericol.
— Facem doar o plimbare scurtă, ne-a spus tata
decapotând mașina și înghesuindu-se pe locul
șoferului. La naiba, hai să mergem și până la bâlci și-
napoi și poate trecem și pe lângă școala de corecție să
ne uităm la tipii ăia cum stau în curtea de sport – am
impresia că amândurora vă place asta. Poate că ieșim
și pe autostradă să luăm niște înghețată, cine știe?!
Distrați-vă puțin, pe bune! N-o să aveți parte de nicio
aventură stând în casă, cu nasul lipit de televizor. Este
o zi minunată, hai să mirosim nenorocitele alea de
flori.
Am trecut pe lângă închisoare așa de repede, că abia
am avut timp să-i zăresc pe gardienii cocoțați în
turnurile lor de pază. Am privit și cum locul de joacă și
dugheana de înghețată se fac din ce în ce mai mici în
urma noastră, în timp ce tata bătea nervos cu degetele
în volanul din piele al mașinii. Știa exact încotro ne
îndreptam și și-a calculat timpul de așa natură încât să
ajungem exact în pauza de ceai.
— Ei bine, ce să vezi? a zis el trăgând pe dreapta,
direct în parcarea aglomerată a terenului de golf. Mă-
ntreb dacă nu cumva are loc vreun turneu sau ceva. Ce
ziceți să aruncăm un ochi? Frate, ce loc frumos. Stai să
vezi când o să dați cu ochii de terenuri.
Lisa și cu mine am mormăit, înjurând cât de idioți
fuseserăm. Iar reușise să ne ducă de nas. Nu era ceva
mai nașpa decât să petreci o după-amiază pe terenul
de golf. Am înțeles ce ni se pregătise și ne-am dat
seama că următoarele ore vor trece ca zilele sau poate
chiar ca săptămânile. Ceasurile noastre urmau să
înceapă să caște, iar orarul și minutarul – să mai tragă
câte un pui de somn. Primul lucru pe care îl făcea tata
era să ne împingă în fața unei mulțimi viu colorate.
După ce le ocupam locurile preferate, acești spectatori
începeau să pufăie, să mormăie și să tragă înjurături
printre dinți, pe care noi trebuia să ne prefacem că nu
le auzim.
— Sunt copii, zicea tata. Ce vreți, să stea pe umerii
mei, pentru numele lui Dumnezeu? Hai, frate, fiți și
voi puțin înțelegători.
În ziua aia, jucau numa’ nume mari, pe care le
recunoșteam din revistele alea plictisitoare pe care le
ținea tata în teanc, lângă WC, sau făcute grămadă, pe
locurile din spate ale Mustangului său. Îi mai
văzuserăm pe jucătorii ăștia pe la televizor și
ascultaserăm discuții despre calitățile lor, dar și despre
punctele lor slabe, moderate de niște maniaci bronzați,
care frecventau magazinul cu produse sportive pentru
profesioniști, din incinta clubului nostru local. Tipii
ăștia jucau cu o pasiune pe care noi nu reușeam
nicicum să o înțelegem. Pentru noi, să-i vedem pe
profesioniști în carne și oase era ca și cum am fi mâncat
un hamburger rece, dar pentru tata era un lucru
enorm. El spera ca prezența lor să trezească și-n noi
pasiunea pentru acest sport și să ne determine să vrem
să luăm lecții și să facem performanță. Pentru el, asta
reprezenta o dovadă de iubire paternă, o tentativă
prost gândită de a ne face viața mai frumoasă și de a
ne apropia ca familie.
— Voi, copii, sunteți al naibii de norocoși, ne-a spus
tata punându-și mâinile pe umerii noștri și
împingându-ne un pic mai în față. Aceștia sunt cei mai
buni jucători din Liga Profesionistă de Golf, iar voi
aveți onoarea de a-i urmări din primele locuri.
— Care locuri? a întrebat Lisa. Unde sunt?
Noi stăteam, de fapt, pe un dâmb acoperit cu iarbă,
urmărindu-l pe primul jucător cum lovește mingea.
— Lisa, i-a șoptit tata soră-mii, fugi și ia-l. Ia
suportul8 lui Snead.
Cum Lisa a refuzat să facă așa ceva, a picat pe mine
să intru pe terenul verde9 și să caut chestia aia de lemn,
care ar fi putut zbura la mama naibii, undeva între doi
și zece metri de la locul loviturii. Tata colecționa
suporturile astea pe post de talismane și le păstra într-
un acvariu de pești, pe dulapul din dormitor. În timpul
meciului, era interzis să intri pe terenul verde, așa că
tata ne folosea pe noi, sperând că oficialii ne vor privi
ca pe niște începători entuziaști, care își decorau
camerele cu postere ale jucătorilor preferați și
încercând să-și croiască drumul de ieșire de la
capcanele de nisip sau ridicând deasupra capului
vreun trofeu câștigat în urma unei victorii amețitoare,
la Pebble Beach. Nimic mai neadevărat. Oricât de mult
ar fi încercat el să ne motiveze, niciunul dintre
membrii familiei nu părea să aibă nici cel mai mic
interes față de un sport pe care îl consideram, cu toții,
cel mai plictisitor din lume. Uram golful și tot ce era
legat de el, de la șepcile ridicole în formă de ciupercă
până la pantofii cu crampoane.
— Of, Lou, începea mama să se vaite, îmbrăcată într-
un caftan șters, în culori pământii. Doar n-ai de gând
8
Obiectul care susține mingea de golf pe teren (n. tr.).
9
În engleză, în original, green. Termen consacrat în golf, care denumește
suprafața dreaptă, acoperită cu iarbă tunsă fin, pe care se află ultimele găuri de
golf, de unde jucătorii pot executa lovituri foarte precise către gaură (n. tr.).
să îmbraci chestia aia la petrecere, bine?
— Dar ce cusur are? întreba el. Pantalonii sunt nou-
nouți.
— Noi pentru tine. Proxeneții și clovnii se îmbracă
așa de ani de zile.
N-am înțeles niciodată cum putea un om atât de
mândru de costumele sale elegante să stea în
weekenduri îmbrăcat în pantaloni verde-fosforescent,
model cu brotăcei sau chiar imprimați cu mici scoțieni
în kilturi. Dacă voiai să deschizi șifonierul lui tata,
trebuia să-ți pui, mai întâi, ochelari de soare – era plin
de pulovere în culori țipătoare, ca bombonelele, jachete
sport cadrilate, cu imprimeu de te dureau ochii, cu
modele agresive și pantaloni scurți, tip polo, colorați
absolut respingător, haine care tânjeau după atenție.
Muncitorii de pe autostradă purtau asemenea culori,
pentru a fi reperați mai ușor de motocicliști. În cazul
lor, era de înțeles, dar pasionații ăștia de golf cu ce
pericol se confruntau de se-mbrăcau așa? Nu era ca și
când vreun Pontiac Firebird sau un camion de mare
tonaj făceau curse pe terenul de golf, riscând să dea
peste ei sau să le strice distracția în patru. De mici
copii, noi am fost învățați să nu țipăm și să nu vorbim,
nici măcar normal, pe terenul de golf. Și, pentru că li se
nega dreptul de a-și utiliza pe deplin coardele vocale,
oamenii ăștia își lăsau hainele țipătoare să strige în
locul lor, efectul fiind unul de-a dreptul asurzitor.
— Eu nu mă simt prea bine, i-a spus Lisa lui tata în
timp ce ne mutam de la capcana cu nisip la terenul
verde al găurii nr. 8. Eu chiar cred că ar trebui să
plecăm.
Tata nici n-a băgat-o în seamă.
— Dacă Trevino ratează gaura asta, a pus-o, a zis el.
Ultima capcană cu nisip chiar l-a pus cu spatele la zid.
Ați fost atenți cum și-a balansat corpul la ultima
mișcare?
— Acum nu pot să fiu atentă decât la spatele meu, i-a
zis Lisa. Mă doare și vreau să mergem acasă, ca să mă
întind.
— Nu mai durează decât un minut, a răspuns tata,
verificându-și cu vârful degetelor colecția de suporturi
din buzunar. Problema voastră, copii, este că nu
sunteți prea atenți la joc. Mâine, la prima oră, am să vă
înscriu la încă niște ore de golf și o să înțelegeți la ce
mă refer. Isuse, jocul ăsta este atât de tare, că pur și
simplu n-o să-i rezistați.
Aveam mari dubii în privința faptului că era un joc
tare, dar tata a avut dreptate în privința celuilalt lucru:
chiar n-am putut să-i rezistăm acelui joc. Deși foarte
scârțar la bani, tata ne-a înscris la primele noastre ore
de golf când noi nu puteam ține în mână nici măcar o
zdrăngănea de bebeluș. Nu a vrut să ne cumpere o
sirenă dezbrăcată, dar a fost mai mult decât încântat să
ne facă un cadou scump – un set de crose pentru copii
– care, foarte repede, a ajuns să zacă într-un colț
întunecat al dormitorului nostru. Singura care părea să
se bucure de acest cadou era pisica noastră, care toată
ziua se gudura și-și ascuțea ghearele în husa de cârpă.
Tata a cumpărat chiar și un covor verde pe care l-a
amplasat în sufragerie, unde ne-a chemat să ne arate
poziția pe care o adopta în timp ce încerca să bage
mingea într-o cană de cafea. El pur și simplu nu
pricepea că noi nu voiam niciun fel de sfat în privința
balansului, ci doar voiam să fim lăsați în pace, să ne
jucăm de-a vrăjitoria, să dezmembrăm păpuși sau să
stăm pur și simplu în camerele noastre, gândindu-ne la
orice altceva decât la golf. Tata s-a gândit că, dacă ne-
am angaja drept asistenți de golf, noi am înțelege mai
bine regulile jocului. Surorile mele și cu mine ne-am
prăbușit sub greutatea croselor sale; abia de mai eram
conștienți când ne-a cerut o crosă de metal, numărul 9,
sau o pană de nisip. Să fii băiat de mingi era o meserie
ingrată, mai ales în Carolina de Nord unde, pe la
jumătatea lui martie, umiditatea era deja atât de
crescută, că putea ondula și o foaie de hârtie. La 37 de
grade Celsius, la cea de-a doua gaură, noi ne
prăbușeam pe terenul verde, ascultând cum copiii din
împrejurimi chiuiau și se bălăceau în piscină.
 Meciul a mers mai departe cu chiu, cu vai, dar, când
am ajuns la cea de-a paisprezecea gaură, Lisa a început
să sângereze, iar fusta ei pantalon s-a umplut de pete
stacojii. Era cât pe ce să izbucnească în lacrimi, arsă de
soare și speriată, așa că s-a dus la tata și i-a șoptit ceva
la ureche.
— Hai să o chemăm pe una dintre tipele de aici, a zis
tata. Ea o să aibă grijă de tine.
S-a întors către o femeie cu părul alb, care purta pe
cap un cozoroc verde-limetă și o fustă cu ursuleți
panda care rânjeau și i-a zis:
— Fii drăguță, scumpo, ai putea să ne ajuți puțin?
Este o chestiune personală.
Asemenea lui tata, și femeia asta îi urmărise pe
jucători de la o gaură la alta, notându-și fiecare mișcare
pe care o făceau. Venise aici să respire aerul pe care îl
respirau idolii ei când un oarecare o roagă, din senin,
să meargă cu fiică-sa la club și să-i pună un tampon.
Nu a părut să-i fi plăcut apelativul „scumpo” folosit
de tata și chiar s-a enervat când el, fără să-și ia ochii de
la meci, i-a sugerat că, dacă ar face pași mai repede, ar
putea să se întoarcă până la următoarea lovitură. Tipa
l-a privit pe tata de parcă ar fi fost un ceva pe care
tocmai și l-a râcâit de pe talpa pantofului. Această
privire dezgustată s-a schimbat însă imediat ce i-au
căzut ochii pe Lisa, care stătea cu privirea în pământ și
încerca să-și acopere petele cu mâinile. Femeia a dat
din cap și, luând-o pe sora mea de după umeri, a
condus-o către o zonă cu clădiri. Nu am înțeles eu
exact care era problema cu Lisa, dar mi-ar fi plăcut să
merg și eu cu ele două, gândindu-mă că poate avem
norocul să o convingem pe femeie să ne ducă acasă
pentru a scăpa de plictiseala aia îngrozitoare și de
soarele absolut ucigător. Acum, că Lisa plecase, îmi
revenea mie sarcina să alerg după suporturile de mingi
folosite și să-i bat la cap pe jucători să-mi dea
autografe.
— Lou, ziceam eu întinzând carnețelul pe care tata
ținea scorurile. Numele meu este Lou.
După ce s-a terminat meciul, ne-am întors în parcare
unde am găsit-o pe Lisa pe bancheta din spate a
Porsche-ului, cu fața și mijlocul acoperite cu prosoape
de golf.
— Nu care cumva să ziceți ceva, ne-a amenințat ea.
Orice ar fi, nu vreau să aud.
— Nu voiam decât să te rog să-ți iei naibii picioarele
de pe bancheta mașinii, i-a spus tata.
— În cazul ăsta, de ce nu te duci tu dracului, i-a
răspuns Lisa ridicându-se în capul oaselor ca și când ar
fi vrut să mai prindă cuvântul până să ajungă la
urechile lui tata.
Niciunul dintre noi nu-i vorbise niciodată așa, iar el
nu avea altă șansă decât s-o omoare pe Lisa. Fusese
depășită o limită fără precedent care oprise până și
greierii din cântat, șocați de acest cuvânt, care plutea în
aer ca un nor de praf de pușcă.
Tata a oftat și a dat din cap a dezamăgire. Așa îi
făcea și mamei când i se mai întâmpla să-și iasă din fire
din cauza supărărilor și a frustrărilor. Acum, Lisa nu
mai era fiică, ci încă o femeie incapabilă să-și
controleze toanele sălbatice.
— N-o băga în seamă, mi-a zis tata înlăturând un
strat subțire de polen de pe parbriz. E în perioada
aceea a lunii.
De-a lungul anilor, tata și-a continuat campania de a
ne convinge ce sport frumos era golful. Când
Gretchen, Amy și Tiffany l-au refuzat, și-a pus
speranțele în fratele nostru, Paul, care a văzut în
terenurile verzi de golf un loc excelent unde putea să
se drogheze. În plus, avea o plăcere deosebită să
răstoarne mașinuțele de golf exact lângă magazinul cu
articole sportive.
Tata a cumpărat un televizor cu ecran mare, un
model gigant, de dimensiunile unei mașini de spălat
industriale, pe care îl folosește doar ca să vadă și să-și
înregistreze mult-iubitele lui turnee de golf. Pe
televizor stă un teanc de casete video pe care scrie „94
PGA” și „89 US OPEN” – de necrezut!!!!
 Înainte ca mama să moară, a făcut o casetă video
care s-a gândit că-i va plăcea Lisei. Ele două
petrecuseră mult timp împreună, în bucătărie, bând
vin și uitându-se la filme vechi, la televizorul alb-negru
portabil de lângă chiuvetă. Pe casetă erau doar câteva
dintre filmele preferate ale mamei.
— Nu-i mare lucru, a spus ea. Doar ceva la care să te
uiți în zilele în care te plictisești.
La câteva luni după înmormântarea mamei, Lisa a
căutat caseta în dormitorul părinților, dar a găsit-o pe
barul de la parter, lângă scaunul lui tata. Pentru Lisa,
caseta asta era un fel de rememorare a momentelor
frumoase pe care le petrecuse doar cu mama, stând
cocoțate pe scaunele înalte de bar și trecând în revistă
numele actorilor, în ordinea apariției lor în film. Aceste
amintiri erau, pentru Lisa, un cadou. Aceasta a așteptat
până ce durerea morții mamei s-a mai domolit, după
care s-a așezat pe canapea, cu o farfurie de crănțănele
în față, a băgat caseta în aparat și a așteptat să înceapă,
încântată să descopere că era filmul Double Indemnity.
Nici nu începuse bine să se deruleze genericul, când
filmul s-a oprit și, brusc, a apărut o filmare color. Era
un bărbat care stătea pe călcâie și care se uita la
mânerul crosei de parcă ar fi fost o pușcă. În spatele
lui, la umbra unor pini, erau o mulțime de spectatori
cu fețe bronzate, superconcentrați la joc.
 — Greg Norman a făcut triplă greșeală până acum,
dar, dacă bagă mingea în gaura 15, încă mai are o
șansă să ajungă în Masters.

un detectiv adevărat

Mama avea o adevărată pasiune pentru detectivi, fie

ei în vârstă, orbi sau paralizați de la brâu în jos. Pur și
simplu, îi plăceau la nebunie, iar sora mea mai mare
împărtășea aceeași pasiune. Împreună dezvoltaseră un
adevărat cult al detectivilor, făcând schimb de replici
din romane polițiste așa cum alte mame și fiice făceau
schimb de rețete culinare sau de ponturi de
înfrumusețare. Filmele de acțiune rulau neîntrerupt la
televizorul nostru, umplându-ne casa cu sunete de
focuri de armă și scârțâit de cauciucuri. Jos, la parter,
un detectiv obez își trăgea răsuflarea la prora
ambarcațiunii unui traficant de droguri, în timp ce sus,
în bucătărie, colegul său mai în vârstă escalada un zid
de cărămidă, în căutarea unui criminal în serie, cu față
de copil.
— Cum îți merge cazul? țipa mama în timpul
pauzelor publicitare.
Cu mâinile căuș în jurul gurii, Lisa striga și ea:
— Tubby încă urmărește niște piste, dar eu sunt
sigură că este vorba de chinezul ăla cu un ochi acoperit
și cu părul prins în coadă de cal.
Lumea lor era una plină de suspecți. Îl căutați pe
criminalul cu topor? Ia vedeți la tăietorul ăla de lemne
labil emoțional, care se tot fâțâie pe la șopronul de
unelte de lângă casa victimei. Cine l-a răpit pe
consilierul școlar? Păi, poate că elevul de 30 de ani,
aflat încă într-a zecea, care are un rucsac sport, plin de
funii cu sânge pe ele. Nu mira pe nimeni că toate
cazurile erau rezolvate atât de repede. Fiecare indiciu
era scos în evidență cu un ropot asurzitor de trompete,
iar suspecții, aflați sub presiunea interogatoriului,
cedau asemenea unor scobitori, mai repede decât ar fi
durat să fierbi un ou moale.
— Vreți să știți cine a incendiat azilul de pensionari?
Fie, eu am făcut asta, sunteți mulțumiți acum? Așa e,
eu am făcut-o. Eu.
E ușor să rezolvi un caz atâta timp cât niciunul
dintre suspecți nu e în stare să tragă o minciună ca
lumea. Televiziunea a luat strălucirea crimei, iar a fi
detectiv a devenit așa, mai mult un stil de viață. Părea
că oricine putea să rezolve un caz dacă avea la
dispoziție un telefon, câteva ore libere și un bar cu
băuturi alcoolice. Iar mama avea cu toptanul din toate
cele trei ingrediente. Cu cât mai mulți suspecți
identifica în timpul unui sezon, cu atât mai
încrezătoare devenea în propria-i persoană. Ea și cu
sor-mea treceau prin sită articolele din ziarul local,
speculând pe marginea oricărei relatări despre vreo
fărădelege.
— Știm că tânăra a fost ținută ostatică sub
amenințarea cuțitului, la etajul al doilea al casei sale, a
spus Lisa dându-și ușor cu un creion peste frunte.
Putem deduce, deci, că persoana care a jefuit-o nu
era... într-un scaun cu rotile.
— Cred că este cea mai bună supoziție, îi răspundea
mama. Dacă tot am ajuns pe această pistă, cred că
putem să eliminăm orice persoană conectată la un
plămân de oțel. Ascultă, Sherlock, n-ai priceput o iotă.
Deci, tipul a intrat, a ținut-o ostatică amenințând-o cu
cuțitul, după care s-a cărat cu 300 de dolari bani
gheață, așa-i?
— Și cu un radio cu ceas, a răspuns Lisa. Cu 300 de
dolari și un radio cu ceas.
— Lasă radioul cu ceas, i-a zis mama. Important este
că a folosit un cuțit. Acum, ce fel de persoană ar folosi
un cuțit?
Lisa s-a gândit că poate un chef.
— Poate că tipa era la restaurant și bucătarul a
observat că avea mulți bani asupra ei.
— Exact, a răspuns mama. Pentru că asta fac
bucătarii, nu? Se târăsc pe podeaua restaurantului și
cotrobăie prin poșetele clientelor, în timp ce mâncarea
stă singură pe foc în bucătărie. Pe bune, gân-deș-te-te și
tu un pic. Cine ar folosi un cuțit pentru a comite o
crimă? Într-o lume a armelor, ce fel de borfaș ar folosi
un cuțit? Nu te prinzi? Fii atentă, două cuvinte: un
dependent de droguri. E simplu. Un hoț profesionist ar
folosi o armă, dar până și una la mâna a doua costă
ceva bani. Drogații nu-și permit să-și cumpere arme. Ei
au nevoie de toți banii pentru drogurile ușoare, dar și
pentru marfa adevărată, adică pentru heroină. Drogații
ăștia se înțeapă în venă în fiecare minut, ceea ce
înseamnă că sunt mereu în căutare de noi surse de
unde-și pot procura marfa. Tipul ăsta era un
dependent de heroină care a urmărit-o pe fată la bancă,
și-a parcat mașina după colț, i-a spart casa și a jefuit-o
amenințând-o cu cuțitul.
— Păi și dacă nu-și putea permite o armă, de unde
avea mașina? a întrebat Lisa. Și care-i treaba cu radioul
cu ceas?
— Dă-l dracului de radio cu ceas nenorocit, a
izbucnit mama. Cât despre mașină, a furat-o joia
trecută de la cuplul ăla din Pamlico. Nu mai știi
reportajul din ziar? Fordul ăla Mustang nou-nouț, nu
mai ții minte? Tu ai spus că fusese furat de țigani și eu
ți-am spus că în zona asta a țării nici măcar nu sunt
țigani. Ți-am explicat că fusese furată de un drogat
care o folosise pentru câteva măgării înainte de a o
vinde unui atelier de dezmembrări auto. Bingo. Și uite
cum am rezolvat cazul, a mai adăugat mama trasând
un X cu mucul de țigară pe fundul înnegrit al
scrumierei. Ăsta era modul ei de a spune că un anume
caz fusese clasat. Ce urmează acum pe ordinea de zi?
Un caz de vandalism pe str. Poole, nr. 318, o intrare
prin efracție în farmacia Five Points, un accident cu
fugă de la fața locului, în parcarea restaurantului
Swain – toate, opera vreunui drogat sau a unui fost
ofițer de poliție, a unui renegat sau escroc. Dacă ai fi
ascultat poveștile mamei, ai fi crezut că străzile
însorite, elegante ale suburbiilor din Raleigh colcăiau
de dependenți de heroină, prin ale căror uniforme
zdrențăroase de polițist vedeai cum țâșnesc ace. Mă
simțeam de-a dreptul jenat când o auzeam pe mama
folosind expresii ca „să faci rost de o doză” sau „dealer
de droguri”.
— Trebuie să plec acum, îi spunea mama
vânzătoarei de la alimentară. Mama-soacră e acasă și
așteaptă să-și bage prânzul în venă.
— Poftim? zicea vânzătoare mirată. Puteți să
repetați? Oamenii nu vorbeau așa decât la televizor.
— Vrem la televizor acum, ziceau mama și sor-mea.
Nu conta la ce te uitai – când ele solicitau să se uite
pe un program anume, nu puteai decât să te dai la o
parte exact cum fac mașinile pe șosea, la semnalul
ambulanței. Nu mai suportam filmele cu detectivi, dar
urmăream în mod regulat The Fugitive, povestea
doctorului Richard Kimble, un fugar acuzat de o crimă
pe care nu o comisese. În generic ni se spunea că omul
„și-a schimbat numele... și identitatea”, în imagine
apărând o cutie de cremă de pantofi, așezată pe ceva ce
părea a fi un dulap dintr-un motel. Cutia asta m-a
obsedat luni la rând.
— Adică ce? Nu-l mai recunoaște nimeni dacă-și face
pantofii? Sau a folosit crema ca să-și vopsească fața?
Nu pricep deloc.
— Părul, fraierule, mi-a zis Lisa. A folosit crema ca
să-și vopsească părul.
Lui Lisa îi plăcea filmul asta pentru că tipul, spunea
ea, era „tare chipeș”.
În opinia Lisei, doctorului Kimble nu-i trebuiau
decât două lucruri: un suspect ciung de-o mână și
dragostea unei femei adevărate. Ea nu reușea să
înțeleagă faptul că, în ciuda înfățișării sale plăcute, un
om de genul doctorului nu ar fi reușit niciodată să fie
fericit. Spre deosebire de detectivii înfumurați ai Lisei,
pe care îi trecea în revistă în fiecare seară, fugarul avea
sentimente și amintiri, motiv pentru care trecutul avea
să-l bântuie chiar și după ce adevăratul criminal al
soției sale va fi fost adus în fața justiției.
Majoritatea filmelor îți distrăgeau atenția de la
sumbrele trăiri interioare ale eroului principal. Dacă
iubita acestuia era împușcată în fața mesei de toaletă,
nu exista niciun dubiu că fetei i se va găsi repede un
înlocuitor. Fugarul însă nu avea o decapotabilă
elegantă sau un bar modern. El era făcut dintr-un cu
totul alt aluat, genul din care eram făcut și eu, adică
neliniștit. Lisa n-ar fi fost în stare să vadă un singuratic
sensibil nici dacă i s-ar fi urcat în poală cu un buchet
de narcise în mână, așa că mă scotea din sărite când o
auzeam că spune despre The Fugitive că este „genul ei
de film”.
Una era să zaci în fața televizorului și să-ți dai cu
presupusul în privința unui film polițist de mâna a
treia, dar cu totul altceva să rezolvi un caz adevărat.
Era vară târzie, iar la televizor se dădeau reluări, când
casa noastră a fost ținta unor infracțiuni pe care niciun
detectiv n-ar fi sperat vreodată să le rezolve. Cineva
din familia noastră începuse să se șteargă la cur cu
prosoapele de baie. Ce era și mai supărător era
culoarea căcănie de pe toate prosoapele. Te ștergeai pe
păr cu prosopul când, mult prea târziu deja, începeai
să simți putoarea caracteristică, împrăștiată pe mâini,
cap și față. Dacă nu ar fi intervenit aceste evenimente,
ai fi spus că viața în suburbii poate curge lin, fără să fii
nevoit să-ți pescuiești căcat din păr. Această turnură a
evenimentelor însă ne-a făcut să cugetăm adânc la cine
eram și unde ne aflam și, mai ales, ce Dumnezeu se
întâmpla de fapt. Această incursiune înlăuntrul
ființelor noastre a venit la pachet cu mulți litri de apă
caldă, tone de șampon, bureți de sârmă, perii
industriale de curățat și munți de săpunuri cu miros
puternic. Criminalul acționa în toate cele trei băi,
făcând pauze doar cât să ne facă pe noi să credem că
era în regulă să lăsăm garda jos. Pierdeam câte 20 de
minute adulmecând prosopul ca să descopăr că, de
data asta, nenorocitul folosise mănușa de baie.
— Și a mai mâncat și porumb, zicea Lisa
tamponându-se pe cap cu un tricou.
Ultima victimă a criminalului, Lisa, își spălase părul
de atâtea ori că acum semăna cu coama sintetică,
sârmoasă a unui trol.
Fiecare dintre noi avea propria teorie, dar niciunul
dintre noi nu o putea proba. Personal, fără să-i pun la
socoteală pe mama și pe tata, aveam un cerc de șapte
posibili suspecți – șase surori și o bunică. Pe fratele mai
mic nu l-am luat în calcul pentru că prosoapele erau
foarte frumos împăturite, o activitate mult prea
complexă pentru vârsta pe care o avea el – sau pe care
o are acum. Trebuia să fii deștept să folosești un
prosop pentru o trebușoară așa delicată. I-am urmărit
pe toți așezându-se la masă, așteptând ca cineva să se
dea de gol, să tresară sau ceva, dar nu a ieșit nimic din
treaba asta.
Mama și Lisa s-au considerat mereu șirete și istețe,
dar când eu le-am forțat să găsească un suspect, au
spus că era sub demnitatea lor să se ocupe de acest caz.
Dacă ar fi fost vorba de vreo crimă sau de o răpire, ar fi
profitat de ocazie și ar fi indicat cu degetul suspectul în
mai puțin de o oră. Cazul ăsta însă a fost catalogat de
ele drept „mârlănie crasă”, nefiind demn de atenția
unor profesioniste ca ele. Oricine făcea treaba aia,
ziceau ele, va începe să aibă mustrări de conștiință la
un moment dat și, mai devreme sau mai târziu, va
recunoaște adevărul. Până atunci însă, mama s-a
angajat să burdușească dulapul din baie cu prosoape
albe. Caz clasat.
Câteva zile mai târziu, cineva i-a scotocit prin
sertarul de sus al tatei și i-a furat o șosetă trei sferturi,
în care tata pitise 112 dolari, în monede de argint
Liberty10. Cunoșteam sertarele tatei ca pe propriile-mi
sertare și la fel se întâmpla și cu toți ceilalți. Cu asta îți
ocupai timpul când rămâneai singur acasă – dădeai o
tură prin sertarele tatei, după care treceai la cea de-a
doua ascunzătoare a sa, cea din magazie. Văzusem și
numărasem monedele astea de nenumărate ori. Cu

10
Dolarii de argint și aur „Liberty” au reprezentat o monedă privată, creată de
Bernard von Nothaus, cel care a stat în spatele creării Companiei Monetăria
Regală Hawaiană (n. tr.).
toții făcuserăm asta. Și-atunci se punea întrebarea cine
mersese atât de departe până la a le fura?!
Tata ne-a adunat pe toți în sufragerie și ne-a ascultat
pe rând cum ne disculpam.
— Există și dolari de argint? Habar nu aveam de
asta. Guvernul le emite în șosete trei sferturi sau asta a
fost ideea ta?
— Buuuun, a zis tata. Hai că am înțeles acum. Nu
mi-a luat nimeni monedele. Presupun că pur și simplu
li s-a luat să tot stea singure în sertarul ăla și au decis
să se rostogolească pe ușă și să se ducă pe bomboane și
reviste. Asta s-a întâmplat, nu? Poate că exact acum, în
timp ce noi discutăm, sunt pe undeva pe-afară,
distrându-se la maximum, ce ziceți?
Vocea lui atinsese deja note foarte înalte și-și freca
mâinile ca și când ar fi avut în față o tavă cu cele mai
bune dulciuri.
— În sfârșit, liberi. Cu o viață întreagă înainte. Chiar,
nu simțiți aerul aventurii? Nu că vă vine și vouă să o
lăsați baltă și să începeți să chiuiți de fericire?
Tata și-a coborât puțin vocea și a continuat cu un tir
de ultimatumuri pe care eu nu le-am prea înțeles.
Mintea mea era la dolarii ăia de argint fericiți și amețiți
de gustul dulce al libertății. Mi i-am și imaginat
separându-se în grupuri și călătorind noaptea ca să nu
atragă atenția asupra lor. Probabil că ar fi fost dificil să
se rostogolească prin iarbă sau frunze, așa că îi vedeam
înghesuiți într-un garaj, considerând că ar fi mai bine
pentru ei să se rezume doar la străzi și alei. Gândul
ăsta m-a făcut să râd, la care tata mi-a zis:
— Ți se pare amuzant? Te distrezi pe chestia asta,
așa-i? Mă bucur că ți se pare o glumă. Hai să vedem ce
amuzant o să fie când am să-ți verific camera,
glumețule.
Din câte înțelesesem de la televizor, un mandat de
percheziție însemna ca cineva să-ți facă varză casa și
asta s-a întâmplat și cu noi. Camera mea era singura
cameră curată din toată casa. Era altarul meu, așa că
am fost oripilat văzând cum îmi erau golite sertarele,
iar șifonierul – distrus cu brutalitate. În timp ce căuta
prin biroul meu, tata a dat peste un creion mecanic de
grafit, placat cu aur, care era al lui. Stătuse în același
sertar în care stătuseră și monedele și da,
recunoscusem că „luasem” stiloul, dar nu că îl
furasem. Era o mare diferență între cele două. Furi
chestii la care râvnești și iei chestii al căror proprietar
este incapabil să le aprecieze adevărata valoare.
Creionul îmi spusese că se simte neglijat, iar eu m-am
oferit să-i găsesc o îndeletnicire. Să iei înseamnă să
împrumuți fără să te formalizezi atâta. Intenționam să-
l returnez de îndată ce ar fi rămas fără mină, ce mare
brânză? Nu era indiciul care rezolva cazul, așa cum
voia tata să pară. Era un amărât de creion pe care l-am
folosit ca să mă simt și eu important. În momentul în
care tata și creionul s-au reîntâlnit, eu am devenit
suspectul numărul unu, fiind judecat și condamnat în
baza unor probe circumstanțiale. Nu aveam ce să-i mai
spun lui tata ca să-l fac să se răzgândească.
— Ai cheltuit banii deja sau i-ai îngropat în curte? m-
a întrebat soră-mea Lisa.
Îngropat? Super, acum eram un hoț și-un pirat.
Condamnat pe nedrept pentru o faptă pe care nu o
comisesem, mai rămânea un singur lucru pe care îl
puteam face. Crema de ghete era ținută în dulapul de
lenjerie. Am ales-o pe cea neagră și am masat-o bine pe
pielea capului, în încercarea de a-mi schimba
identitatea.
Părul Fugarului arăta mereu natural. Flutura în
vârtejurile de aer create de camioanele care treceau pe
lângă el, în timp ce se afla pe un drum pustiu, luându-
și la revedere de la un oraș incapabil să-i aprecieze
calitățile unice. Și părul meu natural arăta la fel de
frumos, dar, odată ce l-am uscat după ce l-am vopsit
cu crema de ghete, s-a transformat într-o claie țeapănă,
care îmi acoperea capul ca și când ar fi fost o cască.
După ce m-am sculat, am văzut că cearșafurile și
pernele fuseseră distruse din cauza culorii. Fața și
brațele îmi arătau de parcă erau pline de vânătăi și
totul în jurul meu puțea a cârpă de lustruit, din acelea
care se întăresc ca lemnul după ce nu mai sunt folosite.
Nu-i de mirare că fugarul era un singuratic. Îmi
plăceau luciul și culoarea părului meu, dar trebuia să-l
dau tot timpul pe spate ca să-mi pot menține fruntea
curată. Părul meu era acum ca o vestă antiglonț. Puteai
să mă izbești cu o crosă de golf, iar eu nu aș fi simțit
nimic.
Mi-am dus cearșafurile murdărite în pădure, știind
că, de acum înainte, lucrurile aveau să se schimbe.
Depășisem o limită și nu mai era cale de întoarcere.
După ce mi-am schimbat identitatea, următorul pas
a fost să pornesc în căutarea adevăratului făptaș și să-
mi reabilitez numele. Când m-au văzut, mama și Lisa
s-au mulțumit să spună că „un criminal se reîntoarce
mereu la locul faptei”. Asta era una dintre replicile lor
stupide, din filmele pe care le urmăreau la televizor,
dar m-am gândit că mi-ar fi fost, poate, de ajutor.
Regula asta sigur i se aplica celui care se ștergea la cur
cu prosoapele de baie, dar, repet, nici nu avea altă
variantă. Baia era și locul unde aveam WC-ul, deci, și
dacă și-ar fi schimbat modul în care opera, criminalul
tot trebuia să folosească și el buda. În plus față de
monedele de argint, în sertarele tatei mai erau și câteva
ceasuri de buzunar, doi butoni în formă de zar, ace de
cravată, brichete scumpe și un pachet de cărți de joc cu
femei dezbrăcate, din care lipseau regele de inimă
roșie și asul de romb.
Gândindu-mă că hoțul avea, așadar, motive bune să
se reîntoarcă pentru o altă lovitură, am început să stau
la pândă. Ușile de la șifonierul tatei aveau obloane care
stăteau întredeschise, permițând astfel o vedere a
întregii camere. Mi-am ocupat locul și, după o oră de
așteptare, mama a intrat în cameră țipând:
— Să mor dacă îmi pasă cum faceți voi acolo, pe
Muntele Olimp, dar în casa asta, o bucată de carne de
șapte dolari, perfectă pentru o friptură, nu se fierbe și
basta!
Intuiția mi-a spus că vorbea cu bunica. Trântind ușa
în urma ei, mama s-a așezat pe marginea patului
nefăcut. S-a uitat câteva clipe în gol, la picioarele goale
și, ca și când aștepta ca cineva să-i ceară scuze pentru o
nedreptate comisă de curând, a zis:
— Ei bine, ce avem de spus în apărarea noastră?
S-a mai uitat puțin la unghiile de la picioare, după
care a traversat camera pentru a-și lua o sticluță de ojă
de unghii lucioasă de pe dulap. Era o nuanță nouă,
culoarea chitului, care, în loc să-i scoată unghiile în
evidență, parcă i le-a adâncit în carnea dimprejur,
creând un look ciudat și popular deopotrivă.
N-am înțeles niciodată de ce femeile se oboseau să-și
dea unghiile de la picioare cu lac, mai ales pe mama,
ale cărei unghii erau mai degrabă niște gheare
deformate și pline de cruste, care semănau cu
chipsurile Fritos, ascunse în fundul ambalajului, în
colțuri. Stătea în fața oglinzii, agitând sticluța cu ojă și
aranjându-și părul argintiu și casant, aranjat într-un
stil neglijent, pe care ea îl numea „pământ călcat în
picioare de diavol”. După ce a terminat cu unghiile, a
început să-și răscolească prin șifonier până ce a găsit o
pungă mare, de plastic, prinsă cu genul de încuietoare
de valize. Prin șifonierul tatei umblasem de mii de ori,
dar prin al mamei – niciodată.
— Dacă aș avea ceva de valoare, în locul ăsta l-aș
ascunde, a zis. Nenorocitele alea de molii nu trebuie să
vrea ce-i al meu.
Șifonierul și bufetul tatei ofereau indicii despre viața
lui interioară. Îmi plăcea să descopăr ceea ce credeam
că sunt secretele lui, dar am simțit că mamei trebuie să-
i respect intimitatea, nu atât din considerație, ci mai
mult de teamă. Nu mi-aș fi dorit ca vreo pereche de
cătușe sau o mască din piele, cu glugă să strice
imaginea acestei femei care era, mai întâi de toate,
mama mea.
A dus cutia la dulap, a deschis încuietoarea și a
ridicat capacul: în ea se afla un cap din spumă
poliuretanică, pe care era așezată o perucă blondă,
coafată asemenea unor creste de val. Era o coroană
magnifică de păr, atât de perfectă că părea să fi fost
coafată de Dumnezeu într-una dintre zilele sale libere,
în care se simțea creativ și nu răzbunător. După ce a
scos cu grijă acele, mama și-a pus peruca pe cap și s-a
analizat în oglindă. A tot dat din cap, dar buclele,
sfidând orice lege a fizicii, au rămas nemișcate. Vaporii
de la crema de pantofi îmi creau deja stări de greață,
așa că am început să transpir, iar transpirația îmi șiroia
de pe frunte pe cămașă, umplând-o de pete.
— Ce părere ai don’șoară? s-a întrebat singură
mama.
Și-a aplicat, mai apoi, un strat de ruj, și-a apropiat
fața de oglindă, înclinându-și capul și arcuindu-și
sprâncenele și a-nceput să facă o serie de mutre, de la
îngrijorare la o furie oarbă. După aceea s-a îndepărtat
de oglindă, prezentându-se din nou, ușor, ca și când
imaginea ei din oglindă era un musafir pe care îl vedea
pentru prima oară. Făceam și eu asta când eram singur
în baie.
— Cine-i ăsta, mă întrebam eu, admirându-mă cu un
tricou sau o tunsoare nouă.
De cele mai multe ori, aceste scene se terminau cu
pantalonii în vine. Oare mama urma să înceapă să-și
descheie bluza? Își va ridica fusta și se va masturba?
Oare când aveam să opresc toată această scenă? Oare
cum aveam să trăiesc cu mine însumi, știind cum arată
dezbrăcată? Te rog, m-am gândit eu. N-o face, nu fi ca
mine.
— Bine, atunci, a spus mama. Ce-ai zice să ne facem
unghiile alea cu ojă?
Deschizând sticluța, s-a așezat pe marginea patului.
Am urmărit-o, mai apoi, cum și-a separat degetele și
cum s-a apucat de treabă, oprindu-se din când în când
ea să se admire în oglindă.
— Un pic de ojă pe unghie, un pic pe deget, un pic
pe jos și toată lumea-i mulțumită.
După ce a terminat cu piciorul stâng, a aruncat oja
pe dulap și a făcut un morman din niște perne, ceva
atât de înalt că ar fi putut să stea pe spate fără să-și
strice peruca. Era o poziție foarte incomodă, dar mama
părea să fie obișnuită. Depărtându-și mâinile și
picioarele, mama a închis ochii și s-a întins pe perne
cât de mult putea. Cu patul nefăcut și plină de pachete
de țigări pe jos, camera părea un loc al crimei. Poate că
era o stripteuză care fusese strangulată pentru că știa
prea multe sau o femeie de afaceri care se sufocase cu
o floricică de porumb, în timp ce urmărea filmul de la
miezul nopții. Ce ciudat să-ți pui o perucă, să te prefaci
că ești altcineva și să te întinzi să dormi. Visa oare la
toate aventurile prin care urma să treacă personajul pe
care îl interpreta sau peruca era doar o cască de
noapte?
 Scenele de filaj din filme par să treacă peste orele de
așteptare monotonă, direct la momentul adevărului.
Detectivul ajunge exact la timp pentru a auzi
instrucțiunile de răscumpărare sau pentru a-l prinde
pe hoțul de bijuterii, analizând amprentele lăsate de
acesta în muzeu. Eu am stat ascuns o oră, cu capul plin
de cremă de lustruit pantofii, fiind doar un fugar care
și-a urmărit mama cum doarme, tot așteptând să se
întâmple ceva palpitant.
După ce s-a trezit, mama și-a pus peruca în
ascunzătoare și a ieșit din cameră. Eu am mai așteptat
câteva minute, după care m-am târât jos, unde m-am
spălat pe cap de trei ori, având grijă apoi să spăl
temeinic cada cu Comet și să distrug bluza pătată.
Când i-am auzit tatei pașii pe pragul de la intrare, am
fugit glonț în camera mea, plesnindu-mă peste față și
urmărind cum mi se schimbă culoarea în geamul
întunecat. Voiam să fiu roșu ca mărul, să arăt proaspăt
și inocent când tata ne va alinia iar pe noi, suspecții, în
sufragerie pentru a rezolva cel mai mare mister al
lumii: pătarea cămășilor și a gecilor sale cu cremă de
lustruit pantofii.
Când mi-a venit și mie rândul la interogatoriu, m-a
așezat lângă cei care furaseră monedele și care se
șterseseră pe prosoapele de baie și am spus:
— Ai zis cremă de lustruit pantofii? Pe costume?
Azi? Nu, îmi pare rău, habar nu am ce vorbești.

dix hill

Dacă creșteai în Raleigh, Carolina de Nord, unul

dintre cele mai nasoale lucruri care ți se puteau
întâmpla era să fi avut un membru al familiei internat
la Dix Hill, numele popular al Sanatoriului Dorothea
Dix, spitalul local de bolnavi mintal. Proiectat de
aceleași persoane care făcuseră și Orfelinatul Mohorât
al Copiilor Abandonați și Casa cu Frontoane Bântuită
de Fantoma Criminalului cu Topor, Dorothea Dix era
un ansamblu sumbru de clădiri construite în stil gotic,
cocoțate pe un deal, la periferia orașului. Iarna,
trunchiurile copacilor dimprejur semănau cu degetele
paralizate ale unui om de știință nebun, care bătea
ușor în geam, în căutare de creiere tinere. Chiar și vara,
când copacii erau verzi și plini de frunze, nu puteai să
ignori locul sinistru pe care îl ascundeau. Ori de câte
ori treceam pe acolo, surorile mele și cu mine scoteam
capetele pe geamul mașinii, așteptând din clipă-n clipă
ca o voce isterică să înceapă să urle:
— Sunt dement, vă spun sigur, dement!
Pacienții își priveau propria nebunie ca și când ar fi
fost o comoară descoperită sub podeaua casei.
— Dement, m-auzi? Sunt dement!
 Tocmai terminasem clasa a VII-a, când mama ne-a
spus că, până când vom avea vârsta la care să ne
putem găsi o slujbă plătită, toți aceea dintre noi care
împliniserăm paisprezece ani trebuia să lucrăm în
folosul comunității pe timpul verii. Sora mea, Lisa, s-a
băgat asistentă voluntară la Spitalul Rex, cât despre
mine, știam exact în ce loc voiam să merg.
Pe când avea doar șaisprezece ani, mama a văzut de
pe veranda casei sale cum un grup de oameni în halate
albe l-a dus cu forța pe tatăl ei, care lovea și urla, la
spitalul local de psihiatrie, unde i s-au administrat 37
de serii de șocuri electrice drept tratament. Bunicul
suferea de DT11, o boală dureroasă, care se manifesta
prin halucinații și care era rezultatul unui grad avansat
de alcoolism. Mama îl vizita în fiecare zi și, de multe
ori, bunicul habar nu avea cine era ea. Odată, crezând
că este o asistentă medicală, a vrut să-i bage mâna sub
fustă, experiență care a trezit în mama o calitate
obscură, pe care eu o admiram – se confruntase cu
ceva absolut oribil, iar eu voiam să știu care e
sentimentul.
În prima zi de muncă, trecând cu mașina de porțile
de fier și mergând pe aleea șerpuită, mama îmi tot
oferea alternative de ultim moment. Aș fi putut, să
zicem, să-i învăț pe copiii sărmani să deseneze – eram
11
Acronim pentru Delirium Tremens (n. tr.).
chiar bun la desen. Sau aș fi putut avea grijă de
bebeluși. Puteam să muncesc chiar și pe gratis, ea
angajându-se să mă plătească pe ascuns – nimeni nu
trebuia să afle de înțelegerea noastră. Eu însă eram
chitit să lucrez la sanatoriu. Asta îmi doream cu
adevărat să fac. Mama nu a venit cu mine chiar până
înăuntru, ci m-a lăsat în fața clădirii, spunându-mi să o
sun când eram gata să merg acasă.
— O oră, trei, oricât îți ia ție să te răzgândești, a zis
ea.
Programul de voluntariat de la Dorothea Dix era atât
de lipsit de popularitate, încât tipa de la recepție chiar
s-a îndoit că așa ceva putea să existe.
— Lasă-mă să înțeleg, a zis ea. Vrei să muncești aici,
gratis? Spune-mi, fiule, ești cumva internat aici? m-a
întrebat ea ridicând telefonul și punând degetele pe
taste. Ia dă-mi tu mie numărul din secția ta ca să rog eu
pe cineva să vină, să te preia și să-ți dea
medicamentele. Ce zici, vrei, puiule? Medicamentele
sunt bune.
Te treceau fiori pe șira spinării să-ți fie pusă la
îndoială sănătatea mintală de un profesionist. Aveam
numele coordonatorul de program pentru că îl
sunasem cu câteva zile înainte, dar ar fi durat o
veșnicie să găsesc ceva prin buzunare. Fericită că
vorbise pe bune cu o ființă vie, tipa de la recepție i-a
solicitat paznicului să mă însoțească în biroul
coordonatorului. O excursie mică, ce a necesitat nici
mai mult, nici mai puțin de șapte chei. Totul la
Dorothea Dix implica uși ferecate și, în consecință, îi
puteai auzi pe angajații sanatoriului de la mare
distanță, după sunetul mănunchiurilor enorme de
chei, care se bălăngăneau și le clincăiau la brâu.
Habar n-aveam dacă spitalul derula, într-adevăr, un
program de voluntariat și nici nu am cunoscut
vreodată pe altcineva care să se prezinte drept
voluntar pe-acolo. Am avut o întâlnire scurtă cu
coordonatorul care, uitându-se peste o listă cu
infirmieri care lipseau, mi-a zis:
— Napier lipsește că-i bolnav, deci poți să-i ții tu
locul. Mergi la Clădirea Șapte și zi-le să te trimită la
Banes.
Am fost condus la o infirmerie, unde o asistentă pe
nume Banes m-a cuplat cu Clarence Poole, un infirmier
cu fața cianotică, care avea mereu asupra sa un aparat
de radio cu tranzistori. Nasul lui Clarence era practic
lipit de obraz, ceea ce-l făcea să arate ca dintr-un
tablou de Picasso. Încercând din răsputeri să distragă
atenția celor din jur de la fața sa, își aranja tot timpul
părul, o coafură în stil afro, de dimensiunile unei
mingi medicinale. Lui Clarence i-a revenit sarcina de a-
mi arăta cum merg treburile pe acolo și prima mea
sarcină a fost să merg cu el la automatul de gustări, de
unde și-a luat o Cola și o pungă de arahide sărate. L-
am urmărit, mai apoi, cum începe să bage arahidele pe
gura sticlei, atât de concentrat de parcă hrănea cu forța
o gâscă. După ce mi-a explicat că era nevoie de câteva
minute să se înmoaie bine, a început să-și înfoaie părul
cu o scobitoare lungă. Tocmai ce dusese sticla la gură,
când sora Baines ne-a dat prima sarcină. După ce și-a
băgat radioul în buzunar, Clarence m-a condus prin
curte către o clădire acoperită cu iederă, care, cu
excepția gratiilor de la geamuri, semăna cu un cămin
dintr-un campus universitar decent, genul de clădire
care arăta însă bine doar până când ajungeai înăuntru.
Clădirea în care ajunseserăm noi era secția de femei și
primul lucru care m-a frapat a fost putoarea. Era un
miros pe care eu ajunsesem să-l asociez, încă de la
primul iz, cu o secție securizată: urină, transpirație,
fum de țigări, păr nespălat și dezinfectant ieftin, toate
marinate într-o căldură sufocantă și persistentă,
indiferent de anotimp. Când Clarence a deschis ușa,
am văzut femeile stând pe paturi de fier și le-am auzit
strigându-ne și cerșind de la noi atenție sau măcar o
țigară.
— Am o informație care poate salva vieți, a strigat
una dintre ele.
Toate vorbeau în același timp.
 — Din cauza ei m-am pișat pe mine.
— Zi-i negrului că eu controlez muzica de la radioul
său.
— Sună la ambasadă și spune-le să trimită măslinele
cu avionul.
Clarence le răspundea simplu: „Mai târziu, iubito”,
ca și când femeile astea erau niște fete tinere, care îl
așteptau la ușa cabinei pentru a le da un autograf.
Tipul a verificat numerele de pe paturi și s-a oprit în
fața unei femei mai în vârstă, care se tot mișca
intermitent. Avea părut lung, până la umeri, în aceeași
nuanță spălăcită de galben ca fața ei de pernă jegoasă.
Clarence a pregătit targa și i-a desfăcut femeii centurile
de forță.
— Eu o iau de subrațe, tu – de picioare, a zis el. Hai,
mamaie, mergem la o plimbare.
Când s-a dat la o parte cearșaful, am fost șocat de
faptul că femeia era complet goală. Nu mai văzusem
niciodată o femeie dezbrăcată și-am rămas un pic pe
gânduri, îndeajuns cât ea să se aplece puțin și să-și
înfigă singurii trei dinți pe care îi mai avea în
antebrațul meu. Dup-aia, femeia și-a întors capul și-a-
nceput să mârâie, încercând să-mi sfârtece carnea ca și
când ar fi fost un râs sau o lupoaică, genul de jivină
sălbatică, obișnuită să vâneze pentru a mânca.
Clarence și-a ridicat aparatul de radio în semn de
apărare dar, gândindu-se că i s-ar putea strica, și-a scos
un pantof și a început s-o lovească pe femeie în cap
până mi-a dat drumul și s-a cufundat din nou în pernă.
Dinții ei îmi străpunseseră pielea, dar Clarence m-a
asigurat că se putea și mult mai rău. O injecție
antitetanos, un pic de iod, ce mare brânză.
Ziua noastră a continuat cu un tânăr mongoloid,
căruia îi crescuse o unghie în carne, și un
autoproclamat inițiat hindus, care își făcuse un turban
din niște prosoape îmbibate cu urină. Clarence și cu
mine i-am cărat cu căruciorul la infirmerie și, ceva mai
târziu, i-am adus înapoi, pe secția lor.
— Să-i transporți și să-i livrezi, doar despre asta este
vorba, mi-a zis el. Mă rog, doar despre asta este vorba
când nu-și dau cu căcat pe mâini și murdăresc căruțul.
Pacienții mormăiau, se smiorcăiau sau țipau.
Zâmbeau, râdeau în hohote sau le curgeau balele, într-
o permanentă stupoare indusă de medicamente.
Clarence trata lucrurile de parcă așa ar fi fost normal,
dar eu nu puteam să-mi imaginez o astfel de lume.
Hai, o ulcerație produsă de statul îndelungat la pat se
mai vindeca, dar oare cine se gândea la adevăratele
probleme ale acestor pacienți? Un spital obișnuit, din
acela cu saloane de așteptare zugrăvite în culori vesele
și cu coșuri de flori pe la ușile saloanelor, îți mai dădea
o urmă de speranță. Aici, la sanatoriu, nu vedeai pe
nicăieri cartoline cu „Însănătoșire grabnica” sau
baloane cu heliu, ci un sentiment apăsător de osândă.
Soarta sau vreun accident îi loviseră pe acești oameni,
distrugându-i pe viață. Cred că un lucru de genul
acesta i se poate întâmpla oricui, indiferent de cât de
frumoasă este casa în care stă sau ce nivel de educație
are. Dacă începi să faci tot mai des crize sau să petreci
ore în șir pieptănându-ți părul, ar putea fi primul semn
că nu-i a bună. În creierele fiecăruia dintre noi se poate
ascunde un ceva care mocnește în liniște. Și care
așteaptă.
— Chiar crezi că mă interesează detaliile astea,
doctor Freud? mi-a spus Lisa de pe scaunul din
dreapta, în mașina mamei, în timp ce aceasta ne ducea
acasă, în acea după-amiază.
Ea își petrecuse ziua la maternitatea spitalului de
stat, dându-le pacientelor reviste sau romane de
buzunar.
— Dumnezeule, sper să nu ajung vreodată atât de
grasă. Unele dintre femei arătau de parcă înghițiseră
un televizor portabil.
Lisa purta o uniformă cu dungi albe și roșii și își
analiza imaginea în oglinda retrovizoare, exersându-și
zâmbetul, în caz că ar fi întâlnit vreun rezident drăguț.
Ea nu pricepea o iotă din ce voiam eu să spun, dar
mama – da. În fiecare seară, pe când își zornăia
cuburile de gheață din paharul de whisky, știa exact ce
voiam eu să spun acum. Sănătatea, fie ea fizică sau
psihică, nu fusese niciodată punctul forte al familiei ei.
Pe blazonul familiei Léonard erau gravate o sticlă de
scotch și o tumoare.
După tratamentul cu șocuri, bunicul s-a întors acasă,
unde și-a petrecut restul vieții curățând mere și cocând
plăcinte. Copiii plecaseră cu ale lor, iar soția îi era
hipoglicemică, nu mai era nimeni prin preajmă, să
mănânce toate plăcintele alea, dar asta nu părea să-l
împiedice. Cocea plăcinte compulsiv, ca și când toți
soldații din Marina americană ar fi fost aliniați în fața
ușii, lovind cu furculițele în farfuriile subțiri de tablă și
strigând la unison: „Vrem desert! Vrem desert!”. Deși
în cuptor erau deja patru plăcinte, el întindea încă o
cocă până o aducea la mărimea unui steag. Îi vizitam
pe bunici de două ori pe an și-mi amintesc ca acum că
pe fiecare suprafață liberă din casă se răcea câte o
plăcintă: pe pervazurile geamurilor, pe televizor și
chiar și pe scaunele din sufragerie. Bunicul n-a mai
scos, de la internarea în sanatoriu, niciun cuvânt și nici
n-a mai pus strop de băutură în gură. A copt și iar a
copt până a murit de un atac de cord pe fond de stres.
Am lucrat la Dix Hill toată vara și în vara următoare,
iar apoi, dat fiind că împlinisem șaisprezece ani, m-am
angajat ca spălător de vase la o cantină locală, a cărei
politică era să angajeze pacienți neinternați. Aceștia
erau atât actuali, cât și foști pacienți de la Dix Hill,
oameni în toată firea care, din când în când, mai
izbucneau în plâns, panicați la vederea unei caserole
arse. Lăsau totul baltă și se ascundeau în cămara cu
alimente sau, mai rău, în camera frigorifică.
Când am intrat la facultate, m-am oferit voluntar la
un spital de stat, pentru a obține câteva credite la una
dintre materii. La Dix Hill nu am fost decât un
infirmier obișnuit, fără să mi se dea chei pe mână.
Aveam totuși niște responsabilități, pe când aici nu
eram altceva decât un automat uman de țigări. Două
seri pe săptămână mergeam pe o-secție insalubră și mă
conversam cu niște femei care nu voiau să aibă de-a
face cu mine. Cum la vremea aceea învățam italiana,
încercam să exersez conjugarea verbelor cu o
paranoică originară din Toscana, pe nume Paola, o
pacientă trecută bine de 40 de ani, care avea mereu un
ochi vânăt și o mustață pronunțată. În unele seri, Paola
putea fi chiar drăguță și de mare ajutor, pe când în
altele, părea de-a dreptul posedată de diavol, dând de
pământ cu televizorul, atacându-i pe ceilalți pacienți
sau aruncând cu țigări aprinse în asistentele medicale.
Mi se întâmpla să petrec câteva ore foarte plăcute cu
cineva, pentru ca, mai apoi, întorcându-mă după
câteva zile, persoana respectivă să nu-și mai aducă
aminte absolut nimic. La Dorothea Dix treceam de la o
secție la alta, pe când aici, săptămână de săptămână,
stăteam ce aceiași oameni, niciunul dintre ei nedând
vreun semn de însănătoșire. Ladonna stătea tot în fața
televizorului, dându-se mare cu relația pe care,
chipurile, o avea cu Lee Majors. Charlotte continua să
șoptească ceva într-un pahar de plastic pe care, mai
apoi, și-l lipea de burtă, pentru a comunica cu ceea ce
ea considera a fi fetusul său extraterestru; era o
demență totală. Aș fi vrut să-i dau cu capul de pereți și
să urlu la ei: „Nu vă mai purtați ca niște imbecili și
încercați să vă însănătoșiți, mama dracului de treabă!”,
după care observa vânătăile de pe trupurile lor și-mi
dădeam seama că cineva încercase deja această
abordare.
În ultima mea seară petrecută la spital, o colegă
voluntară a fost luat ostatică de un pacient maniac, un
tip ațos, care a ținut un cuțit la gâtul femeii și a cerut să
fie eliberat. A fost chemată poliția, care s-a adunat în
curtea acoperită cu zăpadă, ca să negocieze cu el
eliberarea femeii.
— Vreau o femeie, a strigat un bărbat. Vreau una
mai frumoasă ca asta. Vreau cea mai frumoasă fată pe
care mi-o puteți aduce și vreau să poarte bikini. Apoi
vreau să ne duceți într-un motel din Akron ca să... Vă
spun eu ce când o să fiu pregătit să ies. Asta o să vă pot
spune când o să ieșim de acolo. Și mai vreau o rulotă
cu perdele și cu un pat cu apă și o camionetă cu patru
roți. Și o geacă de iarnă, cu fermoar, nu cu nasturi. Și
mai vreau un grătar de exterior, din acela cu acoperiș.
Șeful poliției a fost de acord cu toate condițiile
bărbatului, făcându-le semne celor patru agenți care se
târau către pretențiosul pacient.
— A, și o să am nevoie și de un acvariu de pești. Și
de un uscător de păr, și de un set de cafea, cu niște
cești drăguțe, din care să beau.
Agenții l-au săltat din spate, iar omul, inclusiv în
timp ce era târât către mașina de poliție, a continuat să
emită și mai multe pretenții.
M-am întors la Dix Hill la zece ani după ce mă
angajasem voluntar. O prietenă de-a mea se vedea cu
un tip care, în ultima vreme, devenise cam sinistru.
Erau la masă, într-un restaurant faimos din Raleigh,
unde se serveau fructe de mare, când tipul a simțit un
impuls incontrolabil de a arunca cu crochete de
porumb în cei de la masa vecină. A fost chemat
managerul localului și s-a iscat o bătaie. S-a dovedit că
tipul ăsta mai fusese internat o dată, într-un spital de
stat din Pittsburgh.
Un gardian ne-a condus printr-o serie de încăperi pe
care le tot descuia și care îmi erau foarte familiare. La
un moment dat, a apărut și tipul ăsta. Avea fața
buhăită din cauza medicamentelor, iar limba, groasă și
plină de bale, îi atârna afară din gură. Și prietena mea
credea că el se va vindeca cu odihnă la pat și cu
puterea voinței.
— Numai managerul restaurantului e de vină, i-a
spus ea, luându-l de mână. Idiotul o să și-o ia și el în
curând; ce contează acum este că te faci bine, i-a zis
mângâindu-l pe degetele învinețite. Te faci bine,
Danny. Mă auzi? Te faci bine.

îmi plac băieții

La scurt timp după ce am absolvit clasa a VII-a, am

fost anunțați că, din toamnă, inspectoratul școlar local
urma să adopte o politică de integrare rasială prin
transportul obligatoriu al copiilor la școală. Profesoara
noastră de spaniolă ne-a dat această veste într-un mod
care, spera ea, ne va face să o apreciem la adevărata ei
frumusețe și generozitate.
— Îmi amintesc un episod petrecut la un bâlci, când
stăteam la coadă pentru un cornet de fulgi de gheață,
ne-a spus ea, jucându-se cu degetele prin buclele care îi
încadrau fața mică și compactă. O negresă mică a venit
la mine în fugă, m-a tras de fustă și m-a întrebat dacă
îmi poate atinge părul: „Doar o dată. O singură dată,
ca să am noroc”. Acum nu știu ce părere aveți voi, dar
părul înseamnă totul pentru mine.
Colegii mei au dat din cap în semn că erau de acord
cu ea, da, părul însemna totul și pentru ei. Curioși cum
avea să se continue povestea, și-au tras scaunele mai
aproape. Cine știe, poate că micuța negresă avea
ascunsă, pe undeva, o lamă de ras. Poate că era doar o
scandalagioaică, în căutarea unei victime albe.
Stăteam și mă uitam la ei, siderat de cât de naivi
puteau fi. Ca toate poveștile acestei femei, nici cea pe
care începuse să ne-o povestească nu putea fi altfel
decât de tot căcatul.
— Am verificat să mă asigur că nu are ceva lipicios
pe mâini și apoi m-am aplecat, dându-i voie acestei
mici negrese să-mi atingă părul, a povestit profesoara,
cu niște ochi pierduți și înlăcrimați, de genul celor din
filmele de pe Hallmark. După aceea, fetița asta de
culoare ciocolatei și-a pus mâinile pe obrajii mei și mi-
a spus: „Vai, ce mult mi-ar plăcea să am pielea albă ca
tine și să fiu la fel de frumoasă”.
Profesoara a făcut o pauză mică și s-a așezat pe
marginea catedrei, pozând ca pentru un portret pe care
guvernul federal urma să-l imprime pe un timbru emis
în cinstea curtoaziei.
— Ce trebuie să rețineți, a mai adăugat ea, este că
aceste persoane de culoare neagră nu-și doresc altceva
pe lume decât să fie albe.
 Eu nu credeam o iotă din ce spunea. Doar era vorba
despre aceeași profesoară care, atunci când ne-a
anunțat că era gravidă, ne-a spus:
— Mă rog ca primul născut să fie băiat. Vreau acum
un băiat și, poate mai târziu, o să fac și-o fată, pentru
că, dacă procedez invers, sunt șanse mari ca băiatul să
iasă ciudat.
— „Ciudat” adică olog de mâini și de picioare? am
întrebat eu.
— Să nu glumești cu astfel de lucruri, mi-a replicat
imediat profesoara. Este un lucru tragic, iar ție, tinere,
ar trebui să ți se coasă buzele pentru că ai debitat un
lucru atât de dur și de urât. Când am spus „ciudat”, m-
am referit la... a spus profesoara făcând o pauză și
relaxându-și încheietura mâinii și lăsând-o să cadă
greu, în jos. Mă refer la un anume tip de „ciudat”.
Profesoara a-nceput să se fâțâie prin clasă, încercând
să ne sugereze ce voia să spună, dar noi tot n-am reușit
să ne prindem. Poate și pentru că genul acela de mers
era foarte apropiat de mersul ei natural, adică o serie
de pași mici, sprinteni, pe care îi făcea ținându-și
spatele perfect drept, ca și când ar fi vrut să echilibreze
o greutate pe care o purta pe cap. Profesorul meu de
mate din clasa a VII-a a încercat o explicație mai bună
pentru ce înseamnă „ciudat”. Smulgând o poșetă de pe
spătarul scaunului uneia dintre colege, tipul a-nceput
să meargă țanțoș prin clasă, dând din gene și
trimițându-le bezele băieților din primele bănci.
— Sunt deosebit de încântat să vă cunosc, se prostea
el.
De teamă să nu atrag atenția asupra mea, am chicotit
și eu odată cu restul colegilor, gândindu-mă, în tot
acest timp, Frate, ăsta se referă la mine. Personal, dacă
era să fac mișto ca să distrez lumea, așteptam ceva la
schimb, așa mi se părea normal și mă enerva la culme
că profii ăștia găseau niște metode atât de jalnice ca să
ne facă să râdem. Ca personal angajat să-i distreze pe
alții, profii ăștia erau varză. Zero barat. Nu puteau să
se imite nici pe ei înșiși.
— Uitați-vă la voi, țipa la noi profesorul de sport, ai
cărui adidași scârțâiau pe terenul de baschet. Sunteți o
șleahtă de muieri, o gașcă de poponari care dansează
step.
Restul colegilor ridicau din umeri sau zâmbeau cu
privirea în pământ. Reacționau de parcă le-ar fi spus
cineva budiști sau vampiri; era, evident, o insultă, dar
nimeni nu-i putea confunda cu ceva ce erau de fapt.
Da’ ia să fi cântat imnuri în templul din curtea din
spatele casei sau să doarmă într-un sicriu, să vezi cum
s-ar fi simțit imediat cu musca pe căciulă și, asemenea
mie, s-ar fi temut să nu fie deconspirați.
Eu nu făcusem nimic niciodată cu vreun tip și mă
rugam, la propriu, nici să nu se întâmple. Oricât de
mult fantazam cu privire la o astfel de relație, îmi
dădeam seama că nu exista nimic mai rău decât să-mi
asum orientarea asta. Văzusem homosexuali de câteva
ori la televizor, probabil că la vreunul dintre talk-
show-urile difuzate după-amiaza. Niciunul dintre
aceștia nu recunoștea pe față că este gay, dar era
simplu să-ți dai seama, după tonul feminin al vocii și
vorbele pompoase pe care le foloseau ca să-i flateze pe
prezentator și pe invitații din studio. Era vorba despre
persoane publice care nu erau întrebate niciodată
despre viața personală, comedianți care purtau eșarfe
pe sub șuvițele de păr artificial sau care-și cuprindeau
fețele pufoase cu palmele, în încercarea de a-și
estompa pungile de sub ochi.
— Liftingul facial al săracului, zicea mama.
Indiferent de imaginea lor ferchezuită, bărbații ăștia
erau veșnic transpirați și disperați de viață, dispuși să
se poarte ridicol doar pentru a smulge publicului niște
aplauze, pe care le interpretau ca fiind semne de
dragoste și acceptare. Eu mă regăseam puțin în
discursurile lor caraghioase și enervante, în felul în
care stăteau picior peste picior sau în care râdeau la
propriile glume. Încercam să-mi imaginez cum arătau
casele lor: pline de carpete pufoase, aruncate fantezist
pe jos, canapele extensibile și reviste așezate cu multă
atenție, în formă de evantai, pe măsuțele de cafea, fără
vreo nevastă sau vreun copil prin preajmă, care să
umble la ele. Îmi imaginam până și materialele lor
pornografice, ascunse în șifonier și mi-i închipuiam
leșinați de frică și miorlăind, în timp ce poliția îi
conducea la secție încătușați, în timp ce un adolescent
scăldat în lumina reflectoarelor camerelor de
televiziune striga:
— Uitați-l! El e! El m-a atins pe păr!
Îmi doream nespus să câștig un concurs, să încasez
premiul și să mă folosesc de bani pentru o terapie
psihiatrică ce m-ar fi vindecat de gândurile
homosexuale pe care le aveam. Șocuri electrice, o
operație pe creier, hipnoză – eram dispus să încerc
orice. Sub supraveghere medicală, m-aș fi înarmat cu
curaj și aș fi încercat să mă schimb, jur!
Părinții mei știau un cuplu al cărui băiat omorâse un
preot presbiterian în timp ce conducea băut. Tot ei
avuseseră și niște prieteni a căror fată mai mare
presărase dezinfectant pudră pe o prăjitură Bundt12 și
mai știau un puști care, amețit de vaporii de vopsea, a
dat foc câinelui familiei, rasa Cocker Spaniol. Nu
vorbeau însă de nimeni al cărui fiu era homosexual.

12
Prăjitură care se coace într-o formă specială, rotundă, cu gaură la mijloc și
marginile canelate. Cunoscută și sub denumirea populară de guguluf sau
pannetone (n. tr.).
Toate aceste întâmplări cel puțin bizare transmiteau
întotdeauna același mesaj: cel mai rău lucru care i se
putea întâmpla unui om era să descopere că e gay.
Teama pe care o simțeam, clipă de clipă, era destul de
severă și în lipsa criticilor ironice ale profesorilor mei,
îndreptate împotriva acestei metehne. Dacă proful
meu de mate ar fi reușit să excludă alcoolul din dieta
sa, ar mai fi putut juca în continuare fotbal, lucrul la
care se pricepea cel mai bine. Cât despre profesoara de
spaniolă, diplomele pe baza cărora preda nu
însemnau, din punctul meu de vedere, mai mult decât
o săptămână de predat în Tijuana. Am renunțat să mai
rezolv testele pe care ni le dădeau și să-mi fac temele
pentru acasă, acceptând, în consecință, să primesc
numai note de 4 și nu alte note, mai mari, care i-ar fi
calificat pe cei doi drept niște profesori buni. Era o
strategie care mi-a adus necazuri numai mie, evident,
dar mi se părea o abordare îndrăzneață. Fiecare dintre
noi, băieții despre care eu îmi dădusem seama că
suntem homosexuali, avea propriile tehnici de
autoapărare. Cu doar câteva excepții, elevii transferați,
îi știam pe toți încă din clasa a III-a. Petrecuserăm
împreună ani întregi între pereții unor cabinete în care
logopezii încercau să ne vindece de sâsâit. Dacă ar fi
existat și un specialist în mers, probabil că am fi trecut
și pe la cabinetul lui. Erau aceiași băieți care veneau la
orele de sport cu scutiri falsificate într-un mod mai
mult decât evident sau care ridicau primit mâna când
profesorul întreba cine se oferă să citească primul, cu
voce tare, The Yearling13 sau Lord of the Flies14. Știam de
mult unii despre alții și, din cauza tuturor lucrurilor pe
care le aveam în comun, eram conștienți că nu puteam
fi prieteni. Dacă am fi socializat, am fi atras prea mult
atenția asupra noastră. Eram membri ai unei societăți
fondate dintr-un sentiment de ură față de propriile
persoane. Când un profesor sau un coleg de clasă făcea
mișto de vreun homosexual, mă asiguram că râsul
meu era mai zgomotos decât al celorlalți. Când hainele
vreunuia dintre membrii clubului erau aruncate în
toaleta vestiarului, eu eram primul care aplauda. Când
a fost vorba despre hainele mele, am urmărit pe fețele
amicilor mei expresia caracteristică de ușurare.
Poponarilor, gândeam eu. Ar fi trebuit să fiți voi în locul
meu.
În încercarea de a ridiculiza procesul de integrare
școlară, câțiva dintre profesorii mei își ștergeau
13
Traducere indisponibilă în limba română. Roman scris de Marjorie Kinnan
Rowling și publicat în 1938, când a fost vândut în peste 250 000 de exemplare.
Tradus în șapte limbi de circulație internațională, romanul a primit Premiul
Pulizer pentru Ficțiune în 1939. Yearling înseamnă, în traducere liberă, ponei (n.
tr.).
14
Împăratul muștelor, roman distopic, scris de William Golding, câștigătorul
Premiului Pulizer pentru Literatură în 1980, și publicat în 1954. în anul 2005 a
fost ales de revista TIME cel mai bun roman englez (n. tr.).
demonstrativ transpirația de sub braț, în timp ce
discutau despre acest subiect și își descopereau buzele
și chiar gingiile, depărtându-și buzele demonstrativ.
Făceau ca maimuțele, o succesiune idioată „ahhh”-uri
și „uhhh”-uri, în încercarea de a sugera că școala
noastră avea să se transforme, în curând, într-o junglă.
Dacă s-ar fi aflat în clasă o maimuță adevărată, cred că
ar fi interpretat sunetele pe care le scoteau ăștia ca un
țipăt de panică. Mă bucuram de orice lucru rău care li
se întâmpla și știam că, din toamnă, n-or să mai aibă ei
tupeul să vorbească astfel. Pentru că, așa cum văzusem
pe la televizor, negrii, de exemplu, nu acceptau
asemenea idioțenii. Aceștia păreau foarte uniți ca
popor. Știau să se lupte și speram ca, odată ajunși aici,
lupta să se dea numai între gladiatori, lăsându-ne pe
noi, ceilalți, în pace.
La sfârșitul anului școlar, Lisa și cu mine am fost
scutiți de munca voluntară și trimiși o lună într-o
tabără de vară, în Grecia, promovată drept
„Nestematele din Coroana Mării Ionice”. Tabăra era
destinată exclusiv americanilor de origine greacă și
conținea în program cântece populare și ceva ce se
numea „rugăciune și drapel religioase”. Detestam
ideea de tabără, dar tânjeam să mă dau mare că
fusesem în Europa.
— Este o experiență care îi schimbă pe oameni! zicea
vecina noastră care, după o vizită la Saint-Tropez, își
pusese în grădină o mulțime de steaguri
internaționale, de dimensiunea unui șervețel.
Doamna asta fusese odată o femeie discretă și
modestă, dar, de când se întorsese din vacanță, se
învârtea prin grădină numai în saboți de lemn și-n
niște bikini fanteziști.
— O călătorie în Europa este cea mai tare chestie
care i se poate întâmpla cuiva, mai ales dacă acelei
persoane îi place vinul.
Eu vedeam în această vacanță o șansă de a mă
reinventa. Poate că aș fi arătat și aș fi vorbit la fel, dar
faptul că urma să mă plimb pe niște alei cu piatră
cubică m-ar fi transformat într-un tip modern, fapt care
i-ar fi făcut pe colegii mei să șușotească între ei:
— Tipul are pașaport. Hai să fugim repede de lângă
el ca să nu râdă de noi.
Mi-am spus că poate o să-mi găsesc și o prietenă în
Grecia, o turistă franceză care se plimba pe plajă cu o
franzelă sub braț. Lisette urma să-mi demonstreze că
nu sunt homosexual, ci doar un bărbat cu gusturi
selecte. Mă și vedeam ținându-mă de mână cu ea, cu
ruinele Acropolelor pe fundal, ea implorându-mă să
accept acordeonul ei ca o dovadă de dragoste.
— Prostuțo, i-aș fi zis eu ștergându-i lacrimile de pe
față. Dă-mi doar bereta. O să fie de ajuns ca să te port
în inima mea pentru tot restul vieții.
În caz că nimeni nu m-ar fi crezut, aș fi apelat la Lisa
în calitate de martor. Lisa și cu mine nu ne înțelegeam
prea bine, dar speram că apele călduțe ale Mării
Mediterane aveau să topească sloiul de gheață pe care
Lisa părea să-l fi confundat cu un termometru rectal.
Mă bazam pe faptul că, într-o țară de străini, nu ar fi
avut altă șansă decât să se bucure de compania mea.
Tata ne-a condus până la New York, unde aveam să
ne întâlnim cu ceilalți tineri care urmau să meargă în
tabără și de unde urma să plecăm cu o cursă charter
către Atena. Colegii ăștia se strânseseră cu sutele,
fiecare dintre ei fiind încrezător și dornic de aventură.
Își aruncaseră pe jos gențile promoționale oferite de
compania Aegean Airlines și țipau și se îmbrânceau
unii pe alții. Așa urma să mă port și eu odată întors din
tabără, dar, pentru moment, încercam să mă abțin.
Dacă ar fi fost o tabără doar pentru fete, poate că aș fi
fost cât de cât entuziasmat. Sau dacă m-ar fi trimis
singur să smulg lipitori de pe spatele unor pigmei
însetați de sânge, probabil că m-aș fi dus plin de curaj.
Să dorm însă, o lună întreagă, într-un dormitor plin de
băieți mi se părea prea mult. Încercam să nu mă
gândesc la asta, dar, confruntat cu prezența lor
gălăgioasă, am devenit din ce în ce mai isteric. Ticurile
mele nervoase erau din ce în ce mai accentuate, fapt
care atrăsese, în jurul meu, un mic grup de curioși care
urmăreau ceea ce ei considerau a fi un dans folk. Nu
știu dacă sor-mea era încântată de această vacanță, dar
cu siguranță nu se pricepea s-o arate. Descleștându-mi
degetele de pe încheietura mâinii ei, s-a dus în colțul
opus al încăperii și a făcut cunoștință cu o fată care
stătea lângă o scrumieră și aduna mucuri de țigară care
mai puteau fi folosite. Era o tipă tare, originară din
Queens, care se numea Stefani Heartattackus sau
Testicockules. Nu-mi amintesc decât că numele ei de
familie îi garanta o viață plină de neplăceri. Stefani
avea ochelari de soare de aviator și purta un pieptăn
uriaș în buzunarul din spate al blugilor ei mulați pe
coapse. Din toate fetele din încăperea aceea, părea
persoana cel mai puțin potrivită să fie prietenă cu sor-
mea. Lisa și Stefani au stat una lângă alta în avion și,
când am aterizat la Atena, Lisa vorbea deja cu un
accent stricat de Queens. În timpul zborului lung, cât
eu m-am făcut mic în scaun, lângă un băiat pe nume
Seamen, Lisa a trecut printr-o adevărată transformare
fizică și culturală. Părul ei lung până la umeri era,
acum, pieptănat cu cărare pe-o parte și-i acoperea
jumătate de față, ca și când ar fi vrut să-și ascundă o
cicatrice urâtă. Înjura și scuipa, privind încruntată pe
geamul autobuzului-charter ca și când ar fi mers în
Grecia doar ca să-și bată joc că e o țară de rahat.
 — Ce loc de căcat, striga ea. Pe bune, dac-aș fi știu c-
o să fie așa nașpa, aș fi stat acas’ cu capu-n cuptor, nu,
fetele?!
Deși mă simțeam jenat că sor-mea se făcea de râs în
halul ăla, folosind un accent ridicol, în gând am
felicitat-o că încerca să pară altcineva. Odată ce am
ajuns în tabără, un ansamblu de clădiri de un alb
spălăcit, care brăzdau țărmul pustiu, departe de orice
așezare umană, am încercat să vorbesc cu Lisa despre
modul în care se purta.
— Ascultă, mă, boule, mi-a zis, pentru cât stăm aici,
eu nu te cunosc și tu nu mă cunoști, în puii mei, ai
priceput?
Lisa îmi vorbea de parcă dădea o probă ca ghid într-
o zonă precum aceea din West Side Story, cu o mână în
șold și cu cealaltă, mângâind dinții pieptănului din
buzunar, ca și când ar fi fost lama unui briceag.
— Sal’tare, Carolina, i-a zis unul dintre noii ei
prieteni.
— Gata-s, a răcnit ea. Vine fata, vine-acu’.
Aia a fost ultima dată când am vorbit, înainte de a ne
întoarce acasă. Lisa s-a acomodat cu o ușurință de
invidiat, dar nodul pe care-l simțeam în stomac îmi
spunea că eu nu voi fi un caz la fel de fericit. O lună cât
a ținut tabăra, nu m-am căcat nici măcar o singură
dată. Aveam baia la comun cu ceilalți și nu puteam să
folosesc buda de teamă că cineva mi-ar fi putut
recunoaște pantofii sau, mai rău, că nu mi i-ar fi văzut
deloc și ar fi intrat peste mine. Să stau jos de trei ori pe
zi la o masă copioasă, cu specific grecesc era un
exercițiu la fel de complicat precum asamblarea unei
muschete. Mă gândeam să mă furișez în timpul
vreunei excursii, dar toaletele nu erau decât niște
simple găuri, săpate în pământ, pe care le-aș fi putut
umple cu cea mai mare ușurință. Am luat în calcul
inclusiv să mă cac în Marea Ionică, dar, dintr-un motiv
inexplicabil, nu aveam voie să intrăm în apă. Tabăra
avea o piscină de dimensiunile unui bazin olimpic,
umplută cu apă din mare, drept pentru care s-a
împuțit repede pentru că s-a umplut de resturi de
meduze, trase prin pompa de alimentare. Micile
tentacule ale acestor vietăți marine le provocau
adolescenților iritații pe piele, așa încât, la scurt timp
după ce-am ajuns în tabără, am fost anunțați că
puteam fotografia oceanul și piscina, dar că nu puteam
sub nicio formă înota în ele. Grecii inventaseră
democrația, construiseră Acropolele, după care, gata.
Orele de înot fuseseră transformate în „ore de
meditație”, pentru fete, și în antrenamente prelungite
de fotbal, pentru băieți.
— Cred că mi-ar fi mai bine să meditez, i-am spus
antrenorului masându-mi burta balonată. Am o
problemă personală care mă face să mă simt cam greu.
Dat fiind că, mai presus de orice, eram americani,
tabăra era practic o prelungire a liceului, numai că,
aici, toți aveam personalitate sau eram mai ciudați.
Legea o făceau băieții cu pasiuni sportive, care arătau
și foarte bine și care se băgau pe sub pielea celor de la
personal pentru a obține tot soiul de favoruri sau care
ne distrugeau serile de film în aer liber cu întreruperile
lor idioate. Din când în când, mergeam cu niște
autobuze închiriate să vizităm splendorile țării, după
care luam cu asalt buticurile de suveniruri, de unde
furam tot ce nu era legat de raft sau încuiat într-o
casetă specială. Inele ieftine, vaze minuscule,
pantofiori cu ciucuri și căni de cafea pe care scria:
„Sparta înseamnă iubire”. Talentul meu la furat din
magazine era singurul lucru care mă plasa deasupra
celorlalți băieți.
— Țineți-o așa, le șopteam eu. Apoi palmați-o ușor,
băgați statueta zeiței Diana la spatele pantalonilor și
acoperiți-o cu bluza. Nu uitați să mergeți întotdeauna
cu spatele spre ușă și să faceți mereu cu mâna la
plecare.
În tabără era un băiat cu care simțeam că m-aș putea
înțelege, un tip originar din Detroit, pe nume Jason,
care dormea în patul de sub al meu. Jason avea
tendința de a se uita în altă parte când vorbea cu
ceilalți băieți, mișcându-și ochii pe o linie orizontală de
parcă ar fi vrut să-și dea seama cum va fi vremea. Și el
își petrecea timpul liber tot încovoiat în poziție fetală,
uitându-se fix la calendarul de lângă pat, pe care
marcase cu x toate zilele pe care le îndurase până
acum. Într-o dimineață, tocmai ne terminaserăm
sesiunea de o jumătate de oră de spălat-și-clătit, de la
șapte ș-un sfert la opt făr-un sfert, când
supraveghetorul dormitoarelor a intrat la noi în
inspecție urlând:
— Ce mama dracului sunteți voi? Doi poponari care
nu-s în stare să-și facă patul?
Când l-am auzit ce idiot era, am început să chicotesc.
Dacă exista cineva care chiar știa să-și facă patul, acel
cineva nu putea fi decât un poponar. De ceilalți ar fi
trebuit să se îngrijoreze tipul, nu de noi. Am văzut că și
Jason a râs și, curând după aceea, am început să facem
mișto de acest supraveghetor, spunându-ne unul
altuia mai întâi „poponarule”, după care –
„poponarule împuțit”. După aceea, am ajuns și
„poponari leneși”, „poponari arși de soare” și, în cele
din urmă, „poponari futuți în cur”. Nu puteam să
protestăm la auzul acestor apelative, pentru că n-am fi
făcut altceva decât să recunoaștem că asta eram.
Cel mult puteam să o luăm ca pe o glumă. Ne plăcea
să exemplificăm acest termen în toată gloria lui plină
de clișee, drept pentru care ne miorlăiam și țopăiam
amândoi prin cameră spre propriul nostru
amuzament, că tot nu ne vedea nimeni. Mi-am dat
seama, cu ocazia asta, că eram mult mai tare la imitat
decât profesorii mei, care nu erau în stare să surprindă
tipul acela ciudat de bravadă inerentă unui rol.
„Poponar” era un cuvânt care trebuia rostit pe un ton
dur, neiertător, care le stătea bine celor îndeajuns de
slabi sau de proști pentru a-și urma instinctele. Întâi,
am folosit cuvântul ca pe o glumă, mai apoi, ca pe o
acuză și, în cele din urmă, ca pe o provocare. Noaptea
auzeam patul cum scârțâia și-l simțeam mișcându-se –
așa că Jason ori se masturba, ori bătea niște ouă pentru
o omletă. „Oare se gândește la mine?” Mă luam și eu
după el și dimineața observam că rama metalică a
celor două paturi suprapuse se deplasase cel puțin 30–
40 de centimetri de la perete. Iubirea noastră avea
puterea de a muta paturile.
Și, pentru că nu aveam voință sau autocontrol,
depindeam exclusiv de programul impus în tabără
pentru a sta departe unul de altul. Afirmația „Asta nu
se poate întâmpla” era întotdeauna acompaniată de
scârțâitul arcurilor de la pat. „Sau, bine, hai, doar de
data asta.” Într-o zi, am întârziat la ritualul drapelului
și ne-am trezit singuri în dormitor. Am început să
glumim unul cu celălalt folosind tot felul de apelative,
după care joaca noastră a denaturat într-o rafală de
palme date cu ură. Ne-am luptat într-unul dintre
paturile de jos, fiecare dintre noi dorind cu ardoare să
fie țintuit de celălalt.
— Vouă, copii, vă place să credeți că voi ați inventat
sexul, îi plăcea mamei să spună.
Păi și nu așa era? Nu ajungeam cu toții, la un
moment dat, să simțim ceva unic, incredibil de
modern, și asta fără ajutorul vreunui manual care să ne
explice sau fără să urmăm vreun curs obligatoriu, din
cele impuse de guvernul federal? Ceea ce altora le
provoca un sentiment de fericire extremă, pe mine și
pe Jason ne făcea să ne simțim vinovați. Când eram pe
punctul de a rămâne singuri în dormitor, fugeam afară
ca și când jocul ăsta al nostru neîndemânatic ar fi
eliberat un virus a cărui răspândire nu putea fi stopată
decât dacă alergam cât de repede eram în stare. Dacă
nu m-ar fi prins unul dintre supraveghetorii din tabără
pe când încercam să sar gardul, cred că aș fi fost în
stare să ajung în Raleigh până dimineață, fugind de
mama focului pe suprafața apei oceanului, asemenea
acelor șopârle pe care le vedem în emisiunile despre
viața în sălbăticie.
Una dintre fetele din tabără, o tipă de șaisprezece
ani, a fost prinsă în timp ce se mozolea cu unul dintre
șoferii autobuzelor și, drept pedeapsă, a fost obligată
să stea pe plajă, lângă stâlpul pe care era arborat
steagul salvamarilor, îmbrăcată în pantaloni lungi și-
ntr-un pulover gros. Am privit-o cum s-a prăjit la soare
până când, rumenită bine, s-a târât până la pavaj și a
leșinat.
— Asta li se întâmplă celor cărora le place să se joace
cu focul, ne-a spus supraveghetorul-șef.
Dacă asta era pedeapsa care li se aplica unui băiat și
unei fete prinși împreună, probabil că pedeapsa pentru
doi băieți implica sârmă ghimpată, doi măgari și
vulcanul din apropiere. În orice caz, nimic nu egala
cruzimea și umilința la care Jason și cu mine
începuserăm să ne supunem. El lansase prin tabără
zvonul cum că eu furasem suspensorul unuia dintre
sportivii aflați în tabără și că o purtam, în secret, pe
față, pe post de mască chirurgicală. Ca să i-o plătesc cu
aceeași monedă, am început și eu să spun că el voia să
devină dansator.
— Asta nu-i nimic, a spus Jason în fața unei mulțimi.
Ia uitați-vă aici să vedeți ce-am găsit pe patul lui
David!
A băgat mâna în buzunarul pantalonilor de tenis și a
scos o foaie ruptă dintr-un caiet, pe care era scris: „Îmi
plac băieții”, Jason a prezentat această bucată de hârtie
ca pe un document incriminatoriu, ceea ce-l făcea cu
atât mai patetic și comic. OK, presupunând că eu
scrisesem propoziția, o făcusem ca să-mi amintesc în
cazul în care aș fi uitat, sau ce? Scrisesem bilețelul cu
intenția de a mi-l lipi pe spate ca să mi se știe exact
preferințele când eram duși de autobuzele închiriate
într-un loc al desfrâurilor sexuale, sau cum?
Îmi plac băieții. Jason ținea bucata de hârtie
deasupra capului, învârtindu-se ușor pentru ca toată
lumea să o poată vedea. M-am gândit că poate a vrut,
inițial, s-o lipească de patul meu ca s-o găsească
supraveghetorul. Prin simplul fapt că a arătat-o
mulțimii, Jason n-a obținut efectul scontat al biletului.
În loc să dea în mine cu bastoane și pantofi, băieții care
se strânseseră în jurul lui Jason n-au făcut decât să
mormăie și să se uite în altă parte, gândindu-se ce
motiv ar fi avut el să ia biletul și să-l țină în buzunarul
pantalonilor. Ar fi putut, la fel de bine, să țină
deasupra capului un mare rahat și să strige: „Uitați-vă
ce-a făcut”, că efectul tot același ar fi fost. Simplul fapt
că a atins documentul l-a transformat în suspect. În
încercarea de a ne discredita unul pe celălalt și mai
mult decât o făcuserăm deja, ne-am îndepărtat din ce
în ce mai mult.
Jason – până și numele părea să-i fi fost afectat. Îl
urmăream cu atenție în timpul meselor, din colțul
opus al sălii. Eu asudam de zor asupra farfuriei cu
mâncare, balonat și cu mari dureri de stomac, în timp
ce el se dădea mare. Cu siguranță mă dusese de nas,
făcuse o vrajă sau îmi băgase ceva în mâncare. L-am
văzut împrietenindu-se cu o fată, Théodora, și ținând-o
de mână în timp ce urmăreau A Lovely Way to Die, un
fel de pictură rupestră oferită nouă de
supraveghetorul-șef drept filmul săptămânal.
Théodora nu era o persoană rea. Poate că, undeva în
viitor, doctorii vor găsi o cale de a transplanta un
creier bovin în capul unui om, și atunci ea ar putea să
pară la fel de inteligentă și vioaie ca acesta. Am
încercat și eu să-mi găsesc o prietenă, dar singura
posibilă candidată la acest titlu a fost trimisă acasă,
după ce s-a împiedicat pe treptele Partenonului și și-a
distrus proteza parțială.
Jason părea foarte convingător în postura de prieten
al Theodorei. Cei doi se înghesuiau printre ruine și-și
făceau poze unul altuia, în timp ce eu făceam spume și
îi priveam cum se giugiuleau. Gelozia mea se baza pe
ideea că poate el se vindecase. Nu avusese nevoie
decât să mă atingă ca să-i dispară orice simptom al
„bolii”.
Tabăra s-a terminat, iar eu m-am întors acasă cu
avionul, cu picioarele strânse bine. Când am ajuns, am
aruncat cât colo geanta plină de suveniruri furate și m-
am dus glonț la baie, unde mi-am petrecut câteva zile
bune stând pe WC și studiindu-mă în oglindă. Îmi plac
băieții. Acum, cuvintele astea mă caracterizau întru
totul. Acum eram profesionist și se vedea.
M-am întors la slujba mea voluntară de la spitalul de
boli mintale, luând cu mine câteva țigări grecești, ca
stimulent pentru pacienții mai dificili.
— Poponarule, a țipat la mine o femeie, aplecându-
se peste colecția ei de conuri de pin, pentru a o proteja.
Ia-ți mâinile alea de poponar de pe transmițătoarele
mele radio.
— N-o lua în seamă pe Mary Elizabeth, mi-a spus
infirmiera. E nebună.
Sau poate că nu, m-am gândit eu, în timp ce-mi
acopeream o ureche cu un con de pin. A nimerit exact
partea cu „poponar”, deci știa ea ce știa.
Odată ce ne-am îmbarcat în avionul care urma să ne
ducă de la Kennedy la Raleigh, Lisa și-a pieptănat
părul așa cum și-l purta înainte de tabără, a renunțat la
accentul ciudat și s-a întors spre mine, spunând:
— Mie mi s-a părut o vacanță drăguță. Tu ce crezi?
În doar câteva minute, Lisa a reușit să renunțe la eul
său european absolut idiot. Eu oare de ce nu puteam?
La sfârșitul lui august, am primit orarul școlar, la
pachet cu vestea cea bună că urma să fiu scutit de
drumul obligatoriu cu autobuzul – în unele orașe,
până în Boston, fusese raportată o serie de acte de
violență, dar în Raleigh tranziția către noul sistem de
integrare școlară părea să fie una simplă. Nu numai
elevii, ci și mulți profesori au migrat de la o școală la
alta. Noul meu profesor de știință era un negru care
avea obiceiul să meargă de colo-colo prin clasă,
scoțând un fel de fâșâit și făcând mișto de oricine, de la
Albert Einstein la moderatorul tocilar al unei îndrăgite
emisiuni pentru copii. Albi sau negri, profesorii
scoteau pe gură niște absurdități pe care ni le serveau
pe post de ramură de măslin.
— Iată, spuneau ei. Uitați ceva care dovedește că toți
avem un lucru în comun, că suntem frați indiferent de
culoarea pielii.

virusul actoricesc

La clasa noastră a venit, într-o zi, un actor. Tipul

trebuia să ne fie sursă de inspirație. Personal, mi s-a
părut că făcea o treabă excelentă. După ce s-a prezentat
într-o manieră relaxată și cordială, s-a îndreptat către
fundul clasei. La mijlocul drumului însă, s-a oprit în
fața unui „zid invizibil”, adică acea barieră nevăzută,
știută doar de psihotici, maniaci ai drogurilor și alți
membri din breasla artiștilor.
Eu îl priveam fascinat. A luat o poziție de drepți și a-
nceput să inspecteze zidul imaginar cu palmele
desfăcute în încercarea de a găsi o cale de scăpare,
plimbându-le peste ceea ce se voia a fi o suprafață
dură. Câteva momente mai târziu, trăgea din răsputeri
de o funie invizibilă și încerca să țină piept unui vânt
puternic, nevăzut.
Realizezi în ce oraș mic trăiești abia când ajungi în
clasa a IX-a fără să fi văzut vreodată un mim. Din
punctul meu de vedere, tipul ăsta era un profet, un
geniu, un pionier al divertismentului – și era chiar în
Raleigh, Carolina de Nord! Mi se părea genial chiar și
când imita vreun profesor – își lăsa în jos colțurile gurii
și-ncepea să scotocească printr-o poșetă imaginară în
căutarea unei gume de mestecat și a unei aspirine.
Frate, era chiar haios!
Când am ajuns acasă, am vrut să-i mimez și eu zidul
invizibil fratelui meu de doi ani care, de mult ce i-a
plăcut, a-nceput să lovească peretele adevărat de lângă
țarcul său de joacă, urlând și plângând de mama
focului. Când m-a întrebat mama ce i-am făcut, am
ridicat mâinile în aer în semn de nevinovăție, după
care le-am lăsat jos, prefăcându-mă că iau în brațe un
copil care se smiorcăia la picioarele mele. L-am bătut
ușor pe spate, chipurile pentru a elimina aerul din
stomac și i-am verificat scutecul murdar. În acel
moment, chipul mamei a fost cuprins de o grimasă pe
care nu o făcea decât în fața unei orori inimaginabile.
Am mai văzut-o așa doar de două ori în viața mea:
când a fost atacată de un porc turbat și când i-am spus
că voiam un blazer dintr-o imitație de catifea de
culoarea piersicii și pantaloni asortați.
— Nu știu cine ți-a băgat în cap chestiile astea, mi-a
zis ea, dar mai bine te omor cu mâna mea decât să văd
cum te transformi într-un clovn. Dacă ai de gând să-ți
pictezi fața și să te-apuci să țopăi încoace și-ncolo, va
trebui să-ți găsești o altă locuință că a naibii să fiu dacă
am de gând să te țin așa în casa sau în curtea mea, a
spus ea întorcându-mi spatele.
Temându-mă de pedeapsa mamei, mi-am încheiat
cariera de mim mai degrabă cu un scâncet decât cu
explozia tăcută la care visam.
Actorul a mai venit la clasa noastră câteva luni mai
târziu. Când și-a dat jos haina, am văzut un trup
țeapăn și un gât imobilizat cu o orteză cervicală de
culoare chitului pe care trebuia s-o poarte în urma
unui accident de mașină. Treaba lui, în acea după-
amiază, a fost să ne ajute să ne familiarizăm cu opera
shakespeariană. Eu am fost din nou fascinat de șarmul
și de talentul său – când nu mai pricepeai ce spune, era
de ajuns doar să-i privești fața și mâinile petru a
înțelege că personajul pe care îl interpreta nu era doar
furios, ci de-a dreptul răzbunător. Îmi plăcea la
nebunie ostilitatea care se simțea dincolo de
amăgitoarele sale cuvinte atent alese. E păcat că
oamenii nu mai vorbesc astfel în zilele noastre, așa că
m-am apucat de o campanie prin care să readuc
printre cetățenii Carolinei de Nord engleza elisabetană.
— Cumva, blândă domniță, prea nevrednic mă
credeți a primi cei câțiva bănuți amărâți, i-am spus
mamei în timp ce dădeam cu aspiratorul pe covorul
din camera de zi, ea fiind mult prea puturoasă să-mi ia
locul. Aceste urme respingătoare ale trecerii noastre
prin viață și-au lăsat amprenta, și nu numai asupra
mâțosului covor ce vă aparține, domniță, ci și asupra
ființei voastre. Pierdutu-v-ați mințile, femeie, de-ați
încuviințat a vă neglija căminul? O crimă
condamnabilă de s-ar considera, tu, umila mea
stăpână, de cel mai mai măreț arbore ați atârna, întru
căință pentru calea nedemnă-ți ce-ai consimțit a o
urma. Oare nu vezi în fața-ți straie ce-așteaptă a fi
spălate și călcate? Oare nu știi că vase și cești așteaptă
primenirea-și? Tu, ființă damnabilă, purcede iute la
muncă până ce progeniturile zămislite din pântecu-ți
nu-și varsă furia și amărăciunea și se dezlănțuie spre a
te seca de ultima suflate. Purcede acum tu, ființă făr’
de rost!
Mama a reacționat ca și când aș fi șfichiuit-o. Mesajul
meu a fost clar, dar modul în care i l-am transmis ei
fusese straniu și nepotrivit. Judecând după
reprezentația pe care o dădusem și după cum arăta
camera mea, mi-am dat seama că mama își petrecuse
următoarea zi scotocind după droguri prin camera
mea. Hainele mele, de care eram atât de mândru
pentru felul cum fuseseră aranjate, erau acum răvășite
prin sertare fără să mai fi fost sortate în funcție de
culoare sau categorie. Mi-am mai dat seama că mama
fusese acolo după mirosul de țigări și urmele lăsate de
cana ei de cafea pe mobilă. O iertasem de câteva ori
până atunci, dar faptul că-și bătuse joc de sertarele
mele a transformat-o într-un dușman de moarte. După
ce am legat o pană la pix ca să zic, vezi Doamne, că
scriam cu pana, i-am redactat un bilețel: „Lucrul după
care cu atâta-nverșunare scotocit-ai prin sertarele-mi
dăinuiește nu în mult prea organizatu-mi iatac, ci în
îndoielnica plămadă a caracterului tău”. După ce am
terminat de scris, l-am împăturit în două, l-am sigilat
cu ceara de la lumânările pe care le foloseam ca să-mi
luminez camera și i l-am strecurat în poșetă. Am căzut
după aceea-n visare și-am refuzat să revin cu
picioarele pe pământ până ce nu aveam să primesc o
antologie cu opera lui Shakespeare. Mi s-a făcut
hatârul, dar piesele shakesperiene mi s-au părut
greoaie și dificil de urmărit. Pe măsură ce citeam
cuvintele, mă simțeam obtuz și idiot, dar când le
rosteam, mă simțeam puternic. Cel mai eficient mi s-a
părut să-ncep să mă fâțâi cu cartea sub braț și să o
răsfoiesc din când în când în căutare de cuvinte
simpatice pe care aș fi putut să le includ în vocabularul
meu elevat. În funcție de dispoziția mea, cina devenise
fie greu de suportat, fie de-a dreptul îngrozitoare.
— Iertată-mi fie părerea, nobile domn, distinsă
doamnă și dragi frați. Această pasăre de ogradă mai
gustoasă și mai suculentă s-ar fi aflat dacă în propriile-i
dulci sucuri va fi fiert atât cât i-ar fi trebuit mărețului
soare pentru a brăzda cu incandescenta sa lumină
plumburiul ceriu la vreme de apus. Această durdulie
orătanie cu gustul crocant și suculent al domniei sale
este cu atât mai nobilă cu cât încununată este de fripte
garnituri. Ascultată fie-mi vocea, prea-blânde rude.
Luați aminte la cuvintele pe care le slobozesc – eu cred
că mai aventuros și plin de fantezie fi-va în furculița-
mi să iau o bucată de pasăre, dar și de morcov
deopotrivă așa încât mărețele lor gusturi o delicată
armonie să zămislească. Astfel răsfățată și însuflețită fi-
va-mi limba într-un extaz făr’ de margini! Ce vă mai
supun auzului, drag tată, bune surori și mic frate, este
recomandarea de a ne ridica în văzduh carafele întru
celebrarea acestui măreț ospăț, pregătit cu nemărginită
dragoste și infinită grație de această devotată femeie
căreia norocul s-a milostivit de noi spre a i ne adresa
cu soție, femeie și mamă!
Entuziasmul meu nu avea limite. Mama ajunsese să
mă implore la propriu să o aștept în mașină când
oprea la bancă sau la alimentară.
Eram în cabinetul medicului ortodont blestemând de
zor această practică medicală, când actorul s-a reîntors
la clasa noastră.
— L-ai ratat, mi-a spus prietena mea, Lois. Tipul a
fost atât de tare, că efectiv am început să plâng. Atât de
genial a fost, a mai adăugat ea ridicând mâinile în sus
ca și când ar fi ținut o tavă. Nu știu ce altceva să mai
spun. Cuvintele sunt pur și simplu de prisos. Aș putea
să încerc să-ți explic cât de real a putut fi, dar n-ai reuși
niciodată să înțelegi. Niciodată, a repetat Lois,
niciodată, niciodată, niciodată.
Lois și cu mine eram prieteni de vreo șase luni când
relația noastră a căpătat o latură competitivă. Mie nu
îmi păsase niciodată care din noi lua cele mai mari
note sau avea cei mai mulți bani de cheltuială. Fiecare
din noi avea punctele sale forte și important era că ni le
respectam reciproc și recunoșteam când celălalt era
mai bun. Ea, de exemplu, rezista mai bine decât mine
la băutură, de exemplu, când beam Chablis15. Excesul
ei de încredere în sine, oarecum înspăimântător, îi
permitea să umble țanțoșă prin școală cu o perucă afro,
de culoare ruginie. Eu o susțineam 100% în alegerile pe
15
Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de vin Chardonnay, caracterizat prin
aciditate și mineralitate. Provine din regiunea cu același nume din Franța (n. tr.).
care le făcea. Avea mai multe discuri decât mine și,
pentru că era cu nouă luni mai mare decât mine, știa și
să conducă mașina. De fiecare dată însă mergea atât de
repede, că parcă se grăbea să stingă un incendiu. „Ei și,
bravo ei”, îmi spuneam în sinea mea. Grație
superiorității mele intelectuale și a generozității
înnăscute, reușeam să mă bucur sincer pentru Lois.
Asta până în ziua în care mi-a pus la îndoială
capacitatea de a înțelege reprezentațiile actorului-mim.
La primele apariții ale acestuia, Lois nu a fost cu nimic
mai prejos decât restul colegilor. Râdea de orteza de la
gâtul lui și-și dădea ochii peste cap la vederea
umflăturii de dimensiunea unei mandarine din colanții
acestuia. Eu am fost primul care i-a înțeles geniul
artistic și acum ea spunea că nu-l puteam înțelege.
Socoteam că dreptate nu exista în vorbele ei.
— Cu sinceritate îți vorbesc, femeie, i-am spus
mamei în timp ce ne îndreptam către curățătorie. Să
aud cum acest vierme demn de dispreț are aroganța de
a pretinde că eu incapabil mi-s de a percepe măreția ca
și când invizibilă mi-ar fi este mai mult decât pot să
suport. Vorbele ei străpunsu-mi-au inima asemenea
unei groaznice lovituri. Uimit lasatu-m-au și plin de
ofensă. Ia aminte la cuvintele mele – timpul în favoare-
mi se va întoarce și o voi lovi cu viclenie când cel mai
puțin se va aștepta. Un asemenea afront nepedepsit nu
poate fi lăsat, de asta te asigur pe deplin, gentilă
domniță. Răzbunarea mea gustul celui mai copt fruct îl
va avea, iar eu alene îl voi savura.
— O să-ți treacă, mi-a spus mama. Așteaptă o
săptămână, două și ai să vezi că totul va reveni la
normal. Acum eu am să intru să ridic pantalonii tatălui
tău, iar tu va trebui să mă aștepți aici, în mașină.
Crede-mă, chestia asta o să treacă mai repede decât te
aștepți.
Ăsta devenise răspunsul mamei la aproape orice. A-
ntrebat ea în stânga și-n dreapta și a ajuns la concluzia
că fusesem atins de ceea ce sor-sa numea „microbul
actoricesc”. Era convinsă că pur și simplu treceam
printr-o ază, așa cum mi se mai întâmplase și în trecut.
Câteva săptămâni în plus de fanfaronadă, după care
avea să-mi treacă de showbiz, exact cum procedasem
cu lecțiile de chitară sau cu agenția de detectivi
particulari. Uram faptul că ambiția vieții mele era
tratată ca o simplă răceală. Ăla nu era un simplu
microb, ci un virus în toată regula. Să zicem că poate ar
fi rămas într-o stare latentă în organismul meu un an
sau doi, dar germenele ăla micuț n-avea cum să-mi
iasă vreodată cu totul din organism. N-avea nimic de-a
face cu talentul sau spiritul de inițiativă. Era genul de
virus pe care izolarea nu-l putea decima și succesul nu
reușea să-l satisfacă. Odată diagnosticat, prognosticul
era sumbru.
Virusul actoricesc părea să-i atace cel mai violent pe
evrei, pe homosexuali și pe tipele grăsuțe, îmbuibate
cu medicamente contra acneei. Din nu se știe exact ce
motiv, aceste categorii cerșeau atenție. Mai târziu,
aveam să aflu că era o idee foarte proastă să stau cu
mai mult de două astfel de persoane într-un spațiu
închis pentru mult timp. Scena nu era doar un loc fizic,
ci și o stare psihică, iar cuvântul „public” îi includea pe
toți cei obligați să ne suporte compania. Noi, tinerii
actori, eram asemenea unor becuri lăsate aprinse 24 de
ore, secându-ne de energie atât pe noi înșine, cât și pe
cei din jurul nostru cu autoproclamata noastră
strălucire de geniu.
Eu aveam virusul actoricesc, Lois – o mașină.
Punând în balanță importanța transgresiunii ei de
moment la adresa viziunii mele actoricești și
momentele intense petrecute în intimitatea șaretei ei,
am găsit de cuviință să trec peste nedreptatea
pricinuită de nestatornica mea prietenă. Între timp, am
aflat că actorul-mim programase punerea în scenă a
piesei Hamlet la amfiteatrul Rose Garden din Raleigh.
El însuși regiza piesa și urma să joace rolul principal,
iar pentru restul personajelor s-a organizat o audiție la
care am participat și Lois și cu mine. Fiind cei mai
tineri și mai neexperimentați, ne-au fost atribuite roluri
de figurație – aveam să-l ajutăm pe Hamlet să-l atragă
în cursă pe unchiul său, Claudius. Nu era chiar
personajul la care visam, dar mi-am asumat rolul cu
demnitate. Trebuia să rostesc și câteva replici și, ca să-
mi iasă cât mai bine, le-am tot repetat.
Ceilalți actori din distribuție aveau în jur de 20–30 de
ani și căpătaseră experiență jucând în tot felul de piese
în aer liber, precum The Lost Colony și Tender is The
Lamb. Erau profesioniști, așadar, iar eu speram să pot
beneficia de pe urma experienței acestora stând, la
propriu, la picioarele lor, în timp ce regizorul mergea
alene de-a lungul marginii scenei, adresându-se
propriului pumn cu apelativul de „bietul Yorick”.
Eu îi idolatrizam pe oamenii ăștia, Lois se culca cu ei.
După a doua săptămână de repetiții, îl părăsise deja pe
Fortinbras pentru Laertes care, spunea ea, „se pricepea
să mânuiască sabia”. Spre deosebire de mine, ei îi
plăcea să-și petreacă timpul cu actorii mai în vârstă,
participând la petrecerile nocturne cu bere cu Polonius
și Ofelia sau mergând împreună cu regizorul cu
mașina spre lac, în timp ce Gertrude și Rosencrantz și-
o trăgeau pe locurile din spate. Din păcate, Lois nu era
nici pe departe la fel de implicată ca mine. Virusul ei
actoricesc nu era altceva decât o amărâtă de gripă de
24 de ore – ea se jughinea în piscină cu Hamlet în timp
ce eu îmi tot repetam replicile singur, în cameră,
visând la cum aveam să culeg laurii succesului.
S-a decis ca figuranții, printre care Lois și cu mine,
să-și facă apariția pe scenă rostogolindu-se. Când a
auzit așa ceva, Lois a început să vocifereze că iarba îi
irita pielea și, după ce regizorul s-a uitat cu atenție la
coșurile ei minuscule de pe spate, a hotărât că aveam
să apărem pe scenă țopăind. Adică eu îmi repetasem
rostogolirile până-ncepusem să-mi aud creierul
lovindu-se de țeastă și acum, în faza unei singure
plângeri, urma să țopăim? Regizorul deja renunțase la
aproape toate replicile care îmi fuseseră alocate inițial,
lăsându-mă doar cu: „Da, stăpânul meu”. Doar atât,
trei amărâte de cuvinte. Puteai transmite mai multă
emoție dintr-un banal strănut decât dintr-o replică
precum cea pe care trebuia să o spun eu. În timp ce
restul actorilor se plimbau prin amfiteatru repetându-
și solilocviile răzbunătoare, eu mă fâțâiam prin parcare
repetând la nesfârșit „Da, stăpânul meu” până am
ajuns să semăn cu un papagal dresat. Lois s-a simțit
ridicol să țopăie pe scenă așa că s-a dus din nou la
regizor. Acesta îi prețuia instinctul artistic, așa că a
anunțat restul echipei că figuranții aveau să intre pe
scenă la pas.
Cu cât mai mic devenea rolul meu în toată piesa, cu
atât colegii mei mă foloseau ca și când aș fi fost sclavul
lor. Aș fi fost mai mult decât mulțumit să-i ajut să-și
repete replicile, de exemplu, dar ei mă puneau să le
lustruiesc coroanele sau să caut prin mașini după cine
știe ce pumnal rătăcit.
— Cauți ceva de făcut? Uite, îl poți ajuta pe Doogan
să lipească recuzita cu bandă adezivă strălucitoare,
zicea regizorul. Sau poți să vânezi păianjenii din
garderobă. Sau, și mai bine, poți să te duci până la
magazin să ne aduci ceva de băut.
În răstimp, Lois stătea și nu făcea nimic. Nu numai
că refuza să mă ajute, dar mă mai și ironiza dându-mi
numai bancnote mari pentru cei 35 de cenți cât costa
sucul acidulat dietetic pe care și-l tot comanda. Își
scotocea prin poșetă și, făcându-se că nu vede
mărunțișul pe care îl avea, îmi întindea o bancnotă de
10 sau 20 de dolari spunându-mi:
— Oricum trebuia să schimb banii ăștia. Dacă-ți cer
în plus pentru gheață, spune-le să se ducă dracului!
În timpul pauzelor, pierdea vremea prin cabine
bârfind cu restul actorilor, în timp ce eu ancoram nu
știu ce scară cu oamenii din echipa tehnică.
Când a venit momentul să repetăm scena noastră,
Lois și-a spus replicile de parcă le-ar fi citit de pe o
tablă aflată undeva la o distanță foarte mare. Mijea
ochii și făcea pauză între silabe, punând semn de
întrebare după aproape fiecare cuvânt: „Cine... este?”
„Văzut... limba?” „Călcat... în venin?”.
 Nu cred că regizorul a avut vreo problemă cu felul în
care a jucat Lois, altfel ar fi zis ceva, lucru care nu s-a
întâmplat. Mie, în schimb, mi-a spus să-mi dau jos
puloverul din jurul gâtului, să merg mai încet și să
renunț la accent. Mi-ar fi fost mai ușor să-i accept
criticile dacă nu s-ar fi rezumat exclusiv la persoana
mea. Dacă Lois ar fi intrat în scenă purtând ochelari de
soare și mâncând pizza, probabil că ei i-ar fi spus:
„Super, Lois. Bine jucat, iubita!”.
Am plecat acasă singur de la repetiție pentru că Lois
nu mă mai putea duce – ca de obicei, trebuia să fugă la
vreo petrecere sau restaurant cu ceea ce ea numea
„gașca de la Elsinore16”.
— Eu nu pot merge, i-am zis ca și când aș fi fost
invitat. Trebuie neapărat să ajung acasă să-mi repet
replica. Du-te liniștită. O sun pe mama și-i spun ei să
vină să mă ia.
— Suntem șucăriți? m-a întrebat mama în timp ce-și
parca furgoneta.
— Și încă cum, i-am răspuns eu.
— Dă-i pace. Peste zece ani îți garantez că n-o să-ți
mai amintești niciuna dintre aceste persoane. Timpul
trece, vei vedea, mi-a zis ea încruntându-se în oglinda
retrovizoare. Cu ceva alcool la bord, oamenii pot uita
16
Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de vin Chardonnay, caracterizat prin
aciditate și mineralitate. Provine din regiunea cu același nume din Franța (n. tr.).
de orice. Nu lăsa întâmplarea asta să te doboare. În
lipsă de altceva, măcar înveți și tu să le șutești din bani
când te trimit să le cumperi de băut.
Nu mi-a picat bine atitudinea ei frivolă, dar ideea cu
banii mi-a surâs.
— Rotunjește toate sumele, mi-a spus mama, și dă-le
restul odată cu băuturile. În felul ăsta, va fi puțin
probabil să-l numere pe loc. Și nu-ndoi niciodată
bancnotele. Ține-le în teanc.
Mama era chiar tare pe partea de răzbunare, dar la
faza cu talentul actoricesc nu știam că ar sta la fel de
bine.
Eram la repetițiile cu costume, când regizorul s-a
apropiat de Lois și a început să discute cu ea despre un
nou spectacol pe care intenționa să-l pună în scenă
toamna următoare. Urma să fie un musical despre
țiganii nomazi.
— Iar tu vei fi voluptuoasa mea regină bandită.
Lois habar n-avea să cânte – toată lumea știa asta –,
după cum habar n-avea să joace un rol sau să cânte din
tamburină.
— Ai inimă de țigancă, i-a mai spus el îngenunchind
în iarbă. Și suflet vibrant de nomad.
Când mi-am arătat și eu interesul de a juca în piesă,
regizorul mi-a sugerat că poate mi-ar plăcea mai mult
să muncesc în culise. Se referea la amplasatul
reflectoarelor și la montatul decorurilor. Îmi sugera, cu
alte cuvinte, să devin unul dintre tipii ăia cu pantaloni
cu turul jos și cu centura de scule de la brâu plină de
chei și de role de bandă adezivă. Dacă tipul ăsta avea
impresia că m-aș fi putut descurca cu firele electrice
însemna că era dement de-a dreptul! Cu ocazia aceea,
m-am uitat mai atent la el și am văzut cât de aiurea îi
veneau pantalonii strânși pe gambele moi și pe
posteriorul lui bondoc. Suflet vibrant de nomad, pe
bune?! Dacă era așa mare și tare ce căuta în Raleigh?
Tipul era o făcătură de om din cap până-n picioare –
avea părut coafat, purta niște pantofi cu toc cubanez și
o pereche de bretele în culorile curcubeului. Pe bune,
de ce-ar purta cineva bretele la pantaloni strânși pe
corp când singura lor caracteristică este că stau lipiți de
corp și nu au nevoie de susținere suplimentară?! De-
aia le și spune pantaloni strânși, nu? Cât despre felul în
care se prezenta pe scenă, tipul parcă juca pentru un
public cu probleme de auz. Își urla practic replicile
rânjind de parcă ar fi fost un felinar scobit într-un
dovleac și dădea din mâini de parcă i-ar fi luat foc
mânecile. Stilul lui de actorie era unul care efectiv mă
stânjenea. Să-l privești pe scenă era ca și când ai fi
deschis ușa pentru a primi o felicitare vie, în persoană:
deși ar fi trebuit să te binedispună, nu puteai trece
peste faptul trist că persoana asta din fața ta chiar
credea că îți putea aduce un pic de bucurie în viață
prin gestul său. Probabil că pe undeva avea o mamă
care colecționa afișe cu el trase la imprimantă și care, în
timp ce-și mai turna câte un pahar de băutură, se
întreba oare când avea fiul ei să-și revină în simțiri și
să bea puțină soluție de desfundat chiuveta.
Am înțeles, în sfârșit, de ce i se potrivea atât de bine
rolul lui Hamlet, iar în mine l-am descoperit pe
neghiobul de Yorick care îl urma orbește peste tot.
În seara premierei, a venit și mama. După ce mi-am
rostit anosta replică „Da, stăpânul meu”, m-am întins
pe scena acoperită cu iarbă, iar Lois s-a prefăcut că-mi
picură în ureche o fiolă de otravă. În timp ce, conform
scenariului, îmi dădeam ultima suflare, am
întredeschis ochii pentru o secundă și am văzut-o pe
mama cum își îndrepta spatele pe banca tare, de piatră
pe care stătea, dând din mâini pentru a goni moliile
care, alături de câteva zeci de bătrânei, veniseră atrase
de lumină.
După spectacol s-a organizat o petrecere pentru cei
din distribuție, dar eu nu m-am dus. M-am schimbat
de haine într-o cabină plină de actori care se felicitau
unii pe alții repetând cuvintele „strălucitor” și „intens”
de parcă ar fi vorbit despre reflectoarele de pe scenă.
Horatio m-a rugat să dau o fugă până la magazin după
țigări, iar eu i-am luat banii și i-am băgat în buzunar,
spunându-i că aveam să mă întorc „cu viteza
fulgerului, stăpâne”.
— Ai fost cel mai bun din tot spectacolul, mi-a zis
mama în drum spre casă când am oprit să luăm pizza
congelată. Vorbesc serios, în momentul în care ai pășit
pe scenă, toți ochii s-au ațintit asupra ta.
Acela a fost un moment în care mi s-a părut că mama
juca teatru mai bine decât m-aș fi așteptat. Actoria nu
este același lucru cu prefăcătoria. Dacă o faci cu talent,
actoria începe să semene izbitor de mult cu minciuna.
Dacă dai la o parte costumele și gesturile teatrale,
actoria devine un adevăr de netăgăduit. Nu am
invidiat talentul mamei și nici nu am contrazis-o. Atât
de convingătoare era. Mi s-a părut că cel mai bine era
să stau lângă ea cu pizza care mi se topea în poală și să
iau lecții.

dinah, curva de crăciun

Tata credea cu tărie că nimic nu forma mai bine

caracterul decât câteva ore de muncă după școală. El
însuși vânduse ziare pe stradă și livrase cumpărături la
domiciliu. Și uite ce bine ajunsese! Sora mea mai mare,
Lisa, și cu mine am decis că, dacă munca asiduă îi
conturase caracterul lui, noi nu doream să ne băgăm la
așa ceva.
 — Nu, lasă, mulțumim, i-am spus noi.
Atunci tata, ca să ne bage mințile în cap, ne-a tăiat
banii de buzunar – așa că, în câteva săptămâni, Lisa și
cu mine lucram deja, fiecare la câte-o cantină. Eu
spălam vase la Piccadilly, iar Lisa servea la mese la
K&W. Fiind situată în primul mall construit în orașul
nostru, cantina la care lucra Lisa devenise un fel de
club pentru cetățenii în vârstă care erau în stare să-și
petreacă o după-amiază întreagă îngrămădiți deasupra
unei singure porții de budincă de orez. K&W era un
loc căruia-i trecuse vremea, în timp ce cantina la care
lucram eu era situată pe locul unei foste mlaștini, în
minunatul mall Crabtree Valley care făcea K&W să
pară un bazar prăfuit. Piccadilly avea pereții îmbrăcați
cu catifea roșie, iar salonul de mese era luminat
artificial cu torțe. O armură trona la intrarea în acest
castel culinar în care, se spunea, clienții erau
întotdeauna tratați ca niște regi.
Ca spălător de vase, treaba mea era să înșfac tăvile
pline de pe o bandă rulantă și să le debarasez într-o
mașinărie gigantică și plină de spume, care făcea un
zgomot asurzitor, până când vasele, curățate de orice
urmă de grăsime sau sos întărit, ieșeau pe partea
cealaltă, aburindu-mi ochelarii și umplând aerul de un
miros înțepător de dezinfectant.
Nu prea-mi plăceau aburii și zgomotul, dar, în afară
de asta, chiar îmi plăcea ceea ce făceam. Activitatea
asta îmi ținea mâinile ocupate, dar nu și mintea,
putându-mă concentra, în timp ce munceam, la lucruri
cu adevărat importante. Câteodată învățam verbele
neregulate din spaniolă cu ajutorul unei liste pe care o
lipisem de chiuvetă, dar, de cele mai multe ori, visam
la o carieră în televiziune. Era dorința mea să produc și
să moderez o emisiune numită Socrate și compania în
care aș fi călătorit în diverse locuri însoțit de o
maimuță năsoasă. Socrate și cu mine nu căutam să
dăm de necaz, dar se pare că necazul ne cam căuta pe
noi.
— Ochii, Socrate, atacă la ochi, aș fi țipat eu la el într-
una dintre nenumăratele scene de luptă.
Îmi imaginam că în Santa Fe aveam să fiu lovit cu o
carafă uriașă și să-mi pierd memoria. Undeva în Utah,
Socrate avea să găsească un sac plin de monede de
valoare sau să devină prietenul unuia cu un turban pe
cap și, la finalul fiecărei ediții, aveam să ne dăm seama
că adevărata fericire putea fi găsită unde te așteptai
mai puțin. Putea lua forma unei brize răcoroase sau a
unui pumn de alune, iar noi, cu înțelepciunea
populară care ne caracteriza, eram capabili să o
percepem ca atare. Scenariul prevedea ca finalul
fiecărui episod să ne prindă pe Socrate și pe mine
admirând un asfințit în timp ce eu le aminteam atât
telespectatorilor, cât și prietenului meu de lecția pe
care o învățasem.
— Mi-am dat brusc seama că sunt lucruri mult mai
valoroase decât aurul, aveam eu să zic urmărind un
uliu cum zboară în înaltul cerului deasupra unei coaste
de deal, plină cu brândușe.
Stabilirea intrigilor fiecărui episod era la fel de
ușoară ca sortatul tacâmurilor; mai complicat mi se
părea să găsesc o vorbă de duh pentru momentele de
după acea revelație. „Mi-am dat brusc seama că...” Că
ce? Mie nu-mi veneau prea ușor astfel de idei. Mă
prindeam că am spart un pahar, de exemplu, sau că
am pus prea mult detergent în mașina de spălat vase,
dar lucrurile mai profunde păreau să mă ocolească.
Ca multe alte cantine din zonă, Piccadilly angaja
foști deținuți în baza unor programe de eliberare
condiționată și de închisoare prin muncă. Deseori îmi
petreceam pauzele stând în acea zonă a bucătăriei și
ascultându-i pe foștii deținuți, doar-doar mi s-ar
produce vreo revelație. „Mi-am dat brusc seama că
suntem cu toții captivii unei închisori numite mintea
umană”, cugetam eu. „Mi-am dat brusc seama că
libertatea este cel mai de preț dar.” Speram să le pot
deschide capetele, cum ai sparge o nucă, și să le umblu
prin creiere în căutarea lecțiilor învățate de aceștia într-
o viață de regrete. Din păcate, după atâta timp petrecut
în spatele gratiilor, bărbații și femeile cu care lucram
nu păreau să fi învățat altceva decât cum să se sustragă
de la sarcinile pe care le aveau de îndeplinit.
Ibricele fierbeau pe foc până rămâneau fără lichid și
fripturile erau lăsate în mod regulat să se ardă pe
grătar în timp ce colegii mei se furișau în magazie ca să
fumeze, să joace cărți sau, câteodată, chiar să facă sex.
„Mi-am dat seama, dintr-odată, că omenii sunt
puturoși” spunea, contemplativ, vocea mea în
emisiune. Din păcate, nu era cine știe ce noutate și,
folosită ca replică de final de emisiune, nu ar fi reușit
să ajungă la inimile telespectatorilor care, dat fiind că
doar priveau la televizor, nu erau nici ei prea activi.
Era clar că mesajul meu trebuia să fie optimist și
înălțător. Fericire, mă gândeam eu în timp ce
debarasam conținutul farfuriilor în găleata cu lături.
Oare ce-i face pe oameni fericiți?
Se apropia Crăciunul, motiv pentru care timpul meu
de visare s-a redus la jumătate. Mallul era plin acum
de cumpărători morți de foame, așa că, la fiecare trei
minute, asistent managerul venea pe capul meu urlând
după mai multe căni de cafea sau boluri pentru
legume.
Clienții aflați în febra cumpărăturilor formau o
coadă gălăgioasă și persistentă, care trecea dincolo de
blazonul restaurantului și de armura de la intrare.
Purtau tricouri ieftine pe care-și prinseseră insigne cu
Moși Crăciun fericiți și cărau pungi de cumpărături
supradimensionate și super-încărcate cu scule de lucru
și brânzeturi asortate cumpărate pentru a le oferi
cadou rudelor și prietenilor. Mă întrista să văd cum tot
tâlcul învățăturilor la care lucram cu atât de multă
pasiune era distrus de un număr atât de mare de
străini. Oare de unde veneau și de ce nu se duceau la ei
acasă? Le debarasam tăvile de pe banda rulantă fără să
mă întreb nici măcar o dată cine erau sau de ce nu
terminaseră de mâncat ce au comandat. Nu însemnau
nimic pentru mine și, privindu-i cum se îndreptau spre
casa de marcat, mi-am dat seama că și ei simțeau la fel.
Probabil că nu aveau să-și mai amintească nici măcar
ce mâncaseră, darămite de persoana care le pusese la
dispoziție tava de servit, caldă. Oare de ce eu eram
important și ei, nu? Trebuia să fie ceva ce ne diferenția.
Mereu așteptasem Crăciunul cu entuziasm, dar
acum entuziasmul meu de odinioară începea să mi se
pară un lucru ieftin și banal. Când ieșeam de la
cantină, vedeam încă și mai mulți oameni mișunând
prin magazinele în care își făcuseră cumpărăturile de
parcă ar fi fost albine care roiau într-un viespar.
Vedeam cupluri tinere cu băști din jerseu pe cap și
familii adunate grămadă în jurul fântânilor, fiecare
dintre ele având propria listă de cumpărături și plicuri
cu bani cu numele scris pe ele. Nu mira pe nimeni că
chinezii nu ne pot deosebi unii de ceilalți. Erau cu toții
asemenea unor oi, unor animale imbecile programate
de natură să se împrietenească, să se holbeze prostește
și să-și spună dorințele unui director de școală obez și
ieșit la pensie care făcea pe Moș Crăciun în cel mai trist
cu putință Pol Nord din tot mallul.
Animozitatea mea a mai scăzut în intensitate pe
măsură ce am început să le percep comportamentul ca
o soluție la criza existențială prin care treceam. Și ce
dacă își cumpărau role de hârtie de împachetat
cadourile și șosete vulgare și personalizate, eu nu
voiam să am nimic de-a face cu asta. Anul acesta eu
aveam să fiu cel fără pungi de cumpărături, cel care
purta negru în semn de protest față de mercantilismul
lor lipsit de logică. Faptul că aveam să fiu altfel decât ei
urma să-i determine să-și pună niște întrebări aproape
dureroase referitoare la propriile persoane. „Noi cine
suntem, da fapt?”, aveau ei să se întrebe smulgând
ornamentele din bradul de Crăciun. „În ce ne-am
transformat? De ce nu putem fi și noi ca tipul ăla sobru
care spală vase la cantina Piccadilly?”
Boicotul meu avea și o latură practică, întrucât nu
mă așteptam să primesc niciun cadou anul acesta. În
efortul de a economisi bani, ai mei au decis să facem o
tombolă cu nume. Din pricina acestei loterii nedrepte,
soarta mea a căzut în grija Lisei, în opinia căreia un
cadou decent însemna un pachet de șase baterii de
lanternă sau o lumânare parfumată în formă de
ciupercă otrăvitoare. De fel o fire jovială, fără îndoială,
Lisa era întruchiparea a tot ceea ce mie mi se părea
deprimant. Nimic nu o diferenția de miile de tipe pe
care le vedeam zilnic, iar treaba asta nu părea s-o
deranjeze câtuși de puțin. Dorința ei de a fi o persoană
obișnuită și-o realizase cu brio. Spre deosebire de
mine, sor-mea nu era pasionată de gândirea profundă
și de călătoriile în locuri îndepărtate, în compania unei
maimuțe năsoase. Niciuna dintre persoanele din jurul
meu nu avea astfel de preocupări. Ea, asemenea
celorlalți, își pusese sufletul la bătaie în schimbul unor
nimicuri cu care să umple ciorapii de Crăciun și acum
trebuia să suporte consecințele.
Pe măsură ce se apropiau sărbătorile, neliniștea mea
creștea. Cu patru zile înainte de Crăciun, sărbătoream
în sufragerie aniversarea de optsprezece ani a Lisei
când aceasta a primit un telefon de la o tipă care părea
femeie în toată firea și care vorbea de parcă ar fi avut
prune în gură. Am răspuns eu. Când am întrebat cine
o căuta, femeia a ezitat un pic înainte să-mi răspundă:
— O prietenă. O nenorocită de prietenă, OK?
Chestia asta mi-a atras imediat atenția pentru că
știam că sor-mea nu avea niciun prieten adult, fie el
nenorocit sau nu. I-am dat receptorul, iar ea s-a dus să
vorbească în garaj, întinzând firul la maximum. Un
lucru interzis. Cum aveam chef de ceva harță, am
pârât-o:
— Tata, Lisa a plecat cu receptorul afară și acum iar
o să smulgă telefonul din perete.
Tata a-nceput imediat s-o certe, drept pentru care a
intervenit mama:
— Las-o-n pace, pentru numele lui Dumnezeu. E
ziua ei. Dacă distruge telefonul, îți cumpăr eu altul de
Crăciun.
După ce-a terminat cu tata, mie mi-a aruncat o
privire alocată, de obicei, creaturilor cu opt picioare pe
care le găsea sub chiuveta din bucătărie.
— Îți place ție să pui tu mereu paie pe foc, nu?
— Dar vorbește cu o femeie! i-am răspuns eu.
— Mare lucru, parcă tu nu faci la fel, a mai adăugat
mama stingându-și țigara în farfurie.
Lisa s-a întors la masă grăbită și agitată, cerându-le
alor mei mașina.
— David și cu mine ne vom întoarce într-o oră și
ceva, a zis ea luând în fugă hainele din dulapul de pe
hol.
— Care David? am întrebat-o eu. Acest David nu
pleacă nicăieri.
Speram să-mi petrec seara în dormitor, făcând un
portret pastelat al lui Socrates pe care intenționam să
mi-l ofer singur cadou în semn de protest față de
Crăciun. Am negociat în întuneric pe aleea din fața
casei și-am fost de acord s-o însoțesc fără să pun
întrebări, contra sumei de trei dolari și acces nelimitat
la noul ei uscător de păr. Lucrurile fiind stabilite, ne-
am urcat în mașină și-am pornit pe lângă casele
decorate cu lumini din zona de nord a orașului
Raleigh. În mod normal, Lisa avea drepturi exclusive
asupra radioului – numai când vedea că-mi îndreptam
degetele spre aparat, mă plesnea amenințându-mă că
avea să mă arunce din mașină. În seara asta însă n-a
avut nicio reacție, nici măcar când am comutat pe un
post local unde se vorbea despre baschetul de liceu.
Nu puteam să sufăr baschetul, dar am dat pe
emisiunea aia doar ca s-o enervez.
— Ce zici de Spartanii ăștia? Crezi că au ce le trebuie
ca să-și învingă adversarii și să avanseze în
campionatul local?
— Habar n-am. Nu știu. Poate.
Ceva o preocupa în mod evident, fapt care mă scotea
atât de tare din sărite, că aproape mă simțeam gelos.
— Pe bune, ne întâlnim cu mama prietenului tău?
Cu cât o plătești ca să-ți dea voie să ieși cu fi-su? Ai un
prieten, despre asta este vorba?
Lisa mi-a ignorat întrebările și a condus mai departe,
trecând de clădirile capitoliului, până într-un cartier
obscur, plin de case cu verande ponosite și cu ferestre
acoperite cu ceva ce păreau mai degrabă cearșafuri și
prosoape decât perdele. În astfel de locuri oamenii
erau înjunghiați, așa se spunea în emisiunile radio
interactive. Dacă ar fi condus tata, de exemplu, ar fi
blocat toate ușile, ar fi ignorat toate stopurile și ar fi
trecut de zona asta în mare viteză. Asta ar fi făcut un
om întreg la cap.
— Am ajuns, a spus Lisa parcând în spatele unei
furgonete al cărei proprietar verifica o pană cu
lanterna. Lucrurile s-ar putea să se precipite p-aici, așa
că fă exact ce-ți spun eu și, cu puțin noroc, nimeni nu
va avea de suferit.
Și-a dat părul peste umeri și a coborât din mașină
lovind cu piciorul dozele și sticlele aruncate de-a
lungul bordurii. Sor-mea avea treabă – orice ar fi
însemnat asta –, lucru care o făcea să pară frumoasă,
exotică și periculos de proastă. „Câțiva tineri din oraș
au ajuns la crimă din cauza sportului”, aveau să titreze
ziarele. „Distracția de weekend s-a transformat în
omucidere.”
— Poate că cineva ar trebui să aștepte în mașină, i-
am sugerat eu în șoaptă, dar Lisa nu mai gândea
limpede.
Mergea înainte ferm și apăsat, în balerinii ei subțiri.
Nu o vedeam să bâjbâie după un număr de stradă sau
după o sonerie – părea să știe exact unde trebuia să
ajungă. Am intrat după ea într-un vestibul și am urcat
niște scări după care Lisa, fără să se sinchisească să
bată, a dat de perete o ușă care nu era încuiată și a dat
buzna într-o cameră insalubră și supraîncălzită care
mirosea a fum de țigară, lapte acrit și haine murdare,
trei mirosuri care, în combinație, făceau și tencuiala să
cadă de pe pereți.
Era genul de loc unde celor care și-o căutau cu
lumânarea li se întâmplau chestii nasoale. Pe jos era un
covor plin de pete și de mucuri de țigară, iar de tavan
atârnau fâșii îmbâcsite și pline de praf de hârtie de
prins muște, care arătau ca niște perdele de mărgele. În
colțul îndepărtat al camerei, lângă o măsuță de cafea
răsturnată, stătea un tip. Lumina care provenea de la o
lampă chioară făcea ca umbra ăstuia, proiectată pe
peretele jegos să pară gigantică și amenințătoare. Era
doar în chiloți și un tricou murdar, iar pielea de pe
picioarele fără păr avea culoarea și textura puilor de
găină pe care îi cumpăram de la magazin.
Era evident că picaserăm în mijlocul unei crize de
personalitate cu urlat de obscenități și lovituri într-o
ușă încuiată cu un pantof cu moț alb. Faza părea să-l fi
consumat pe tip atât de tare, că i-a luat câteva
momente pentru a sesiza prezența noastră în încăpere.
Uitându-se chiorâș în direcția noastră, a dat drumul
pantofului și a încercat să-și găsească echilibrul
ținându-se de o policioară.
— Ca să vezi, nenorocita de Lisa Sedaris! Trebuia să
mă fi gândit că o nenorocită ca ea nu ar fi putut suna
decât o nenorocită ca tine, a zis tipul.
Cred că n-aș fi fost mai șocat nici dacă o focă o striga
pe sor-mea pe nume. Cum Dumnezeului îl cunoștea ea
pe omul ăsta? Acest Popeye beat mangă a luat-o pe
șapte cărări către noi, în timp ce Lisa a pornit și ea spre
el. Eu m-am pitit undeva și am urmărit-o cum îl prinde
de gât și-l trântește peste măsuța de cafea, după care se
pune într-o poziție de gardă, cu pumnii strânși, gata să
atace pe oricine ar fi apărut. Parcă stătuse o viață
întreagă într-un kimono gri negru, spărgând scânduri
de cinci pe zece centimetri cu mâinile goale, așteptând
acest moment. Nu s-a clătinat și nu a strigat după
ajutor, ci doar i-a tras tipului câteva lovituri în coaste,
luându-și misiunea în serios.
— Da’ n-am făcut nimic, a gemut tipul uitându-se
spre mine cu ochii lui injectați. Tu, de-acolo, spune-i
nenorocitei ăleia că n-am făcut nimic.
— Poftim? am spus eu îndreptându-mă deja spre
ușă. A, nu, știți, eu habar n-am ce ziceți. Eu doar, știți,
eu doar am venit cu mașina.
— Păzește-l! a țipat Lisa la mine.
 Să-l păzesc cum? Cam cine avea impresia că eram?
— Nu mă lăsa aici, m-am văicărit eu, dar ea deja
ieșise pe ușă.
Și uite cum m-am trezit eu singur cu distrusul ăla
care-și masa pieptul implorându-mă să-i aduc țigările
de pe canapea.
— Hai, băiete, adu-le. Curve nenorocite. Doamne,
Dumnezeule, ce mă doare.
I-am auzit vocea soră-mii și am văzut-o întorcându-
se în viteză, cărând după ea o caricatură de femeie de o
vârstă incertă, cu fața plină de lacrimi. Tipa avea o față
umflată, plină de riduri. Judecând după excesul de
greutate și corpul robust, trecut, după toate aparențele,
prin multe, tipa nu era foarte tânără, dar purta niște
haine total nepotrivite pentru sezonul rece și ridicol de
tinerești. În timp ce femeile din generația mamei
preferau fustele lejere și lungi și colierele turcoaz, tipa
asta încercase să compenseze nefericitele efecte lăsate
de trecerea timpului asupra corpului său printr-o
pereche strâmtă de pantaloni denim și o vestă asortată,
prinsă cu niște șireturi încrucișate, vizibile, care îi lăsau
la vedere sânii dizgrațioși și lăsați.
— Afară, a strigat Lisa. Repede, acum, haideți!
Eu ieșisem deja de mult.
— Stai, pantofii. A, și cred c-ar trebui să-mi iau și-o
geacă, a zis femeia. Și dacă tot...
 N-am mai auzit continuarea pentru că o luasem deja
în jos pe scări, trecând pe lângă niște uși la fel de
sinistre și de instabile, de unde se auzeau unii
certându-se de acopereau sunetele stridente ale
televizorului. Ajunsesem în stradă gâfâind,
întrebându-mă de câte ori avea să fie înjunghiată sau
ciomăgită Lisa, când am auzit ușa de la intrare
trântindu-se și am văzut-o venind dinspre verandă. S-a
oprit însă și-a așteptat-o pe femeia aia să-și pună geaca
pe ea și să-și îndese în picioare niște papuci care, din
cauza mărimii și culorii, păreau niște cutii de vopsea.
Când Lisa i-a spus din nou să fugă, tipa a-nceput să
alerge de-a lungul străzii, clătinându-se de parcă ar fi
fost pe catalige. Era un fel straniu și ineficient de
alergat și, cu fiecare pas pe care îl făcea, își mișca
degetele prin aer de parcă ar fi cântat la pian.
Doi tineri treceau pe stradă cu o saltea în cârcă. Unul
din ei s-a întors și a început să strige:
— Luați coarda17 aia din stradă!
Dacă am fi fost în orice alt cartier, probabil m-aș fi
uitat în jur după vreo coardă elastică, de teamă să nu
mă împiedic în așa ceva și să-mi despic buza sau ceva.
Mai auzisem cuvântul ăsta la bucătarii de la muncă
care se zgâiau și chicoteau la fel ca cei doi tipi cu
17
Ho în engleză, în original, de la whore care înseamnă curvă, târfă, prostituată ș.
a. (n. tr.).
salteaua. Nu mi-a luat prea mult ca să-mi dau seama
că nu se puteau referi decât la Lisa sau la amica ei, care
se ghemuise să-și verifice o gaură din ciorapii de plasă.
Era un fel de a spune curvă. Dintre cele două, mai
degrabă amica Lisei. Când a auzit cuvântul, a ridicat
capul din pământ și a făcut ușor cu mâna. Tipa asta era
cum nu se poate mai adevărată, iar eu am avut ocazia
s-o privesc atent, cu respirația ieșindu-mi pe gură în
valuri vizibile de la aerul rece al nopții. Pentru mine,
pe lângă dependenții de heroină și criminalii în serie,
curvele erau cele mai exotice personaje – mai tari decât
ar putea visa vreo celebritate să ajungă vreodată. Le
vedeai seara, în centru, cum își băgau capul pe
geamurile mașinilor care staționau. „Săr’mâna, Flossie,
păpușa, cât vrei pentru una scurtă?”, îmi imaginam că
zicea tata.
Întotdeauna mi-am dorit să oprească pentru a ne
putea uita mai bine, dar, cum era însurat, găsea de
cuviință să ridice geamul mașinii și să plece în trombă
chicotind.
După ce ne-am urcat în mașină, Lisa ne-a făcut
cunoștință:
— Dinah, el e David. David, Dinah.
Se pare că cele două lucrau împreună la K&W și
ajunseseră să se cunoască destul de bine.
— Frate, iute la mânie mai e Gene ăsta, a spus Dinah.
E posesiv, exact cum ți-am zis, și, Dumnezeule, nu se
poate abține să nu mă iubească. Hai să ne învârtim
puțin în jurul blocului să-i dăm timp să se calmeze.
Spunând asta, tipa și-a aprins o țigară, dar a scăpat-o
imediat pe jos. Și-a aplecat coafură impozantă și a mai
adăugat, suspinând:
— În fine, n-ar fi prima mașină căreia-i dau foc.
— Am găsit-o, a zis Lisa, după care a dus țigara la
gură.
După ce a tras adânc în piept, a dat fumul afară pe
nări – un începător s-ar fi înecat instantaneu, dar ea a
suflat elegant fumul ca o profesionistă bătrână și
ofilită. Oare ce alte șmecherii mai învățase în ultima
vreme? Avea cumva în buzunar și un pachet cu
heroină? Se apucase de aruncat cuțite sau de biliard pe
când noi dormeam, ca niște prunci, în paturile noastre?
Sor-mea s-a uitat gânditoare de-a lungul străzii,
după care a-ntrebat-o pe amica ei:
— Dinah, ești beată?
— Da, doamna’, sunt, a răspuns femeia. Pe bune că
sunt!
— Și Gene era beat, am dreptate?
— Gene era doar băut, a răspuns Dinah. Dar așa e el
mereu. Ne place să ne machim iarna, când n-avem
altceva mai bun de făcut.
— Păi și o fi bine pentru programul ăsta de muncă în
loc de închisoare, în care ești? Să te machești și să te iei
la pumni crezi c-o să-ți facă bine?
— Aia n-a fost decât o harță care a scăpat de sub
control.
Pe Lisa nu părea s-o deranjeze să-i pună tipei ăsteia
întrebări incomode.
— Ieri, la muncă, mi-ai spus c-o s-o rupi cu scârba
aia și-o să încerci să promovezi de la servire la
tranșare. Păi cineva care vrea să taie carne toată ziua
tre’ să aibă mâinile ferme, tu nu știi treburile astea?
Dinah a pocnit din degete.
— Nu-mi amintesc nimic din ce-am spus ieri la
nenorocita aia de muncă. Mama mă-sii, fato, nu te-aș
mai fi sunat dac-aș fi știut c-o să mă freci așa. Hai,
întoarce, vreau să mă duc acasă.
— Păi, acasă te și duc, i-a răspuns Lisa.
Cartierul ăla trist rămânea, în sfârșit, în urma
noastră. Dinah s-a sucit în scaun și a început să
picotească până când a adormit.
— Mamă, ea este Dinah. Dinah, ea este mama.
— Slavă Domnului, a zis mama ajutând-o pe
musafira noastră să-și dea jos geaca din imitație de
blană de iepure. Văzându-vă afară, am avut impresia,
pentru o secundă, că sunteți idioții ăia de colindători.
Nu așteptam musafiri, așa că te rog să mă scuzi pentru
felul în care arăt.
 Felul în care arăta mama? Păi rimelul lui Dinah era
atât de întins pe față, că semăna cu un panda cu un
costum ridicol și tot mama era cea care se scuza pentru
felul în care arăta? Am tras-o puțin deoparte și i-am
zis:
— E curvă. Tanti asta e curvă.
Nu știu exact ce gen de reacție așteptam din partea
ei, probabil că una de groază. Mi se părea cea mai
potrivită.
— Păi, în cazul ăsta, cred c-ar trebui să-i oferim ceva
de băut, mi-a răspuns mama lăsându-mă în mijlocul
sufrageriei și apucându-se să-i prezinte lui Dinah
oferta noastră de băuturi în ordine alfabetică. Avem
bere, cognac, gin, rom, scotch, uzo, vin, vodcă, whisky
și o chestie galbenă și cremoasă într-o sticlă fără
etichetă.
Când Dinah și-a vărsat cocktailul pe fața de masă cu
specific de Crăciun, mama a început să-și ceară scuze
de parcă ar fi fost vine ei că-i umpluse prea mult
paharul.
— Fac treaba asta câteodată. Lasă că îți aduc altul.
Auzind o voce nouă, răgușită în casă, frati-miu și
celelalte surori au venit repede din camerele lor și s-au
bulucit pe amica Lisei, s-o examineze cu atenție, fapt
care tipei nu i-a displăcut câtuși de puțin.
— Îngerașilor. Sunteți niște îngerași dați naibii, a zis
Dinah înconjurată de admiratori, încântată de orice
întrebare sau comentariu ale acestora.
— Ce-ți place mai mult? a-ntrebat-o sor-mea Amy.
Să-ți petreci serile cu tipi necunoscuți sau să muncești
la cantină? Cum erau, de fapt, gardienii de la
închisoare? Ai vreodată o armă asupra ta? Cât ceri
dacă cineva vrea doar să-l plesnești peste fund?
— Pe rând, câte o întrebare pe rând. Dă-i timp să-ți
răspundă, ne-a spus mama.
Tiffany i-a probat pantofii, iar Gretchen – geaca. S-a
suflat în lumânare și s-a servit tort. Fratele meu de șase
ani care golea scrumierele a roșit când Dinah l-a
complimentat pentru eficiență:
— Tipul ăsta mărunțel ar trebui să lucreze la cantină.
Are brațe de picol și ochi de asistent manager. Nu-ți
scapă nimic, iubire, așa-i? Ia să vedem dacă-i poți
umple paharul lui tanti asta mai în vârstă.
Trezit de zgomot, tata a plecat din pivnița unde
stătea în chiloți și picotea în fața televizorului. Primele
lui cuvinte ar fi trebuit să marcheze sfârșitul petrecerii:
— Ce mama dracului faceți aici la două dimineața?
Tata obișnuia să adauge încă trei sau patru ore la cât
era ceasul, de fapt, asta strict pentru a motiva cumva
faptul că ne făcea morală pentru comportamentul
nostru inadecvat. Putea să fie soarele pe cer, că el tot
susținea că era miezul nopții. Dacă îi sugeram să se
uite la ceas, își ridica mâinile în aer și zicea:
— La dracu’! Toată lumea în pat acum.
În seara asta avea o stare chiar tâmpită, și a-nceput
să țipe cu mult înainte de a ajunge în camera în care
eram noi.
— Ce faceți, bateți step? Pregătiți un spectacol, nu?
Păcat, teatrul e închis în noaptea asta. Mutați-vă
reprezentația în stradă, e patru dimineața, mama mă-
sii de treabă.
Instinctiv, toți ne-am întors spre mama:
— Să nu vii în bucătărie, i-a strigat ea. Nu vrem să
vezi ce... cadou de Crăciun îți pregătim.
— Un cadou? Serios? a-nceput tata să miorlăie. Păi
atunci dați-i înainte.
L-am ascultat cum a tropăit de-a lungul holului către
camera lui și-am râs ținându-ne mâinile la gură până
ne-au dat lacrimile. Tortul ne venea înapoi, iar fețele,
reflectate în geamurile întunecate, păreau îmbujorate și
pline de viață.
Fiecare reuniune are un moment anume în care se
sparge. Ajuns la maturitate, mi se întâmplă de multe
ori să încerc să identific acest moment, temându-mă, în
același timp, de inevitabilul care urmează să se
producă. Musafirii vor repeta aceleași poante, iar la un
moment dat, va fi prea mult – sau vei rămâne fără
iarbă sau băutură, și-ți dai astfel seama că doar atât ați
avut în comun. La momentul respectiv, totuși,
simțeam că un sentiment atât de cald și de binefăcător
ar fi putut dura la nesfârșit și, bucurându-mă pe deplin
de el, puteam să ajung aproape la acea stare pe care o
trăiau adulții la al doilea rând de băutură. O urâsem pe
Lisa pentru viața ei secretă, dar acum, la o cană de
ciocolată caldă, eram mândru de ea. De-a lungul străzii
noastre, toate casele erau decorate cu îngeri din placaj
și iesle împodobite cu beculețe. Vecinii noștri se
trezeau dimineața și plecau la cumpărături la mall,
înșfăcând aspiratoare Dustbusters. Împachetate
frumos cu hârtie de cadouri și șosete cu funde, folosite
pentru a proteja capetele croselor de golf. Avea să vină
Crăciunul și noi, cetățenii țării, aveam să ne adunăm în
jurul aceluiași tip de brazi de Crăciun, exprimându-ne
dorințele în clișee răsuflate. Curcanii aveau să se
rumenească bine, iar șuncile să fie crestate în X și
împănate cu sos de fructe – ceva ce mie-mi convenea
de minune. Dacă aș fi primit un aspirator automat sau
chiar o maimuță năsoasă inteligentă, nu m-ar fi
bucurat la fel de mult pe cât o făcea faptul că eram
singura familie din cartier cu o curvă în bucătărie. De
atunci, pentru noi „ho, ho, ho”18 a căpătat cu totul alte

18
În engleză, în original. Expresie onomatopeică prin care Moș Crăciun își face
simțită prezența. În cazul de față, se face o aluzie la felul în care a fost numită
Dinah, respectiv Ho (de la whore, curvă) (n. tr.).
valențe. Iar familia mea și cu mine am ajuns s-o
apreciem în felul nostru de clan ce eram. Mi-a dat mie
chestia asta prin cap. Așa, pur și simplu.

planeta maimuțelor

Totul a început după un maraton Planeta maimuțelor

de o zi, organizat la un teatru de stat aflat la un
kilometru și jumătate distanță de casa alor mei.
Văzusem filmul original de nouă ori și de fiecare dată
așteptam ca Zira să întrebe: „Ce credeți că va găsi în
Zona Interzisă, doctore Zaius?”. Regiunea respectivă
era un teren vast, pustiu, unde era interzis accesul
cimpanzeilor inteligenți și gorilelor instigatoare la
război care populau acea lume întoarsă cu susul în jos.
Curajosul astronaut Bright Eyes, personajul jucat de
Charlton Heston, eșuează pe această planetă și
reușește să scape din captivitate și să fugă în Zona
Interzisă cu o femeiușcă mută, pe care o alege să-i fie
parteneră de călătorie. Calul lor merge la trap peste
deșerturi pustii și plaje pline de nisip, până când dau
peste rămășițele pe jumătate îngropate ale Statuii
Libertății. Dându-și seama că, pe tot parcursul celor
două ore cât durează filmul, s-a aflat, de fapt, pe
propria planetă, Charlton Heston descalecă și
îngenunchează în nisip. „Blestemați cu toții să fiți!”,
urlă el cu pumnii îndreptați spre soarele arzător.
„Blestemați să fiți să ardeți în iad!”
Am intrat în teatru într-o dimineață senină și umedă
iar când am ieșit, zăpăcit și umflat cu bomboane, era
noapte și ploua. M-am gândit s-o chem pe mama să mă
ia, dar era ocupată să împacheteze cartofi în standul
pentru echipa de cercetași a soră-mii, Amy, deci
singura variantă rămasă era tata.
— Ajung acolo în cinci minute, mi-a spus.
În timp ce vorbeam cu el, am auzit în fundal
cuvintele „trei optimi”, dar nu dintr-un inci, ci dintr-
un punct. Asta însemna că tata se uita la știrile
financiare și că deja-și scosese pantalonii de ieșit afară.
O oră mai târziu, l-am sunat din nou, iar el mi-a
răspuns:
— Uite, în secunda asta ies pe ușă.
În fundal, dinspre el, se auzeau râsete înregistrate.
Începuseră, așadar, serialele de comedie. Asta însemna
că tata a adormit în scaun. A stat acolo sforăind până
când cineva a vrut să schimbe canalul.
— Hei, ce crezi că faci, mă uitam la chestia aia,
probabil că a țipat el.
Mai rău era în după-amiezile de weekend când îl
sunai să vină să te ia și nu auzeai nimic în fundal. Asta
însemna că se uita la golf, adică niște ore de tăcere
absolută întrerupte doar de observațiile rostite în
șoaptă de comentatorul sportiv: „Și este punct, punct,
dublu-punct pentru Hogan care ajunge la cea de-a
patra gaură aici, la Oakland Hills”.
Aveam, așadar, să-l aștept pe tata până-mi rămâneau
hainele mici. L-am sunat și-a treia oară, iar el mi-a
răspuns confuz:
— Care David? Ce film, unde?
Am plecat singur de la mall. Am mers de-a lungul
drumului și am făcut autostopul – foarte simplu. Tata
oprea mereu să ia autostopiști. Noi eram claie peste
grămadă, în drum spre piscină sau spre alimentară, și
el oprea și se-apuca să ne instruiască despre cum am
mai fi putut face loc pentru încă o persoană. Era însă
super să avem lângă noi pe cineva necunoscut, pentru
că îl puteam tortura cu întrebările noastre. Tata, cu un
cocktail pe care-l ținea între genunchi, era amabil, la
suprafață, dar și suspicios. Se juca cu oaspeții noștri,
purtându-se de parcă poveștile erau doar așa, niște
simple texte inventate pe loc ca să-l convingă să-i ia în
mașină.
— Bine, „Rudy”, sunt mai mult decât încântat să te
duc acasă la „bunica” ta ca să iei „rufele de spălat”,
zicea tata dând din cap și chicotind. Întotdeauna sunt
bucuros să ajut un tânăr ca tine.
— Dar, serios, zicea pasagerul necunoscut. Chiar
despre bunica este vorba, jur.
 — Știu că juri. Sunt convins că pentru 20 de dolari
poți să juri orice.
Câtă vreme autostopiștii erau tineri, tata îi lua în
mașină cu plăcere, dar de bătrâni nici nu voia să audă.
Dacă vedeam vreun tataie gârbovit care stătea pe
marginea drumului lângă o valiză ponosită, îi
spuneam imediat lui tata:
— Uite unul. Tată, oprește.
Ignorând însă rugămințile noastre, tata trecea de
persoanele de genul acela în mare trombă, ca și când ar
fi fost niște reclame vopsite la un restaurant numit
„Vagabonzi și oameni fără casă”.

Am făcut autostopul, în acea zi, sperând că cineva ca

tata mă va lua, dar a oprit o femeie în vârstă cu o claie
de păr acoperită cu cască de plastic. A lăsat geamul
mașinii și mi-a zis ca și când ne-am fi cunoscut:
— Mama dracului, bagă-ți fundul ăla amărât în
mașină.
Tipa purta o uniformă albastră, semn că era casieră
la un supermarket local.
— Ia, zi, cât ai? Paisprezece, cincisprezece ani? Am și
eu un nepot cam de vârsta ta și dacă-l prind vreodată
că face autostopul îi trag un șut în cur de-i arunc un
metru mai în față. Ce dracu’-ți vine să stai aici,
așteptând ca un necunoscut să oprească? Dacă aveam
un pistol sau un șiș? Cred că nici c-o mâță nu ești în
stare să te iei la trântă și să nu mă contrazici că știu eu
cum sunt ăștia ca tine, domnule Isteț, știu eu prea bine.
Ce-ar zice mama ta dacă ar afla de stupizenia asta?
Unde-s ai tăi?
— Părinții mei?
Am ezitat un moment, dându-mi seama că nu eram
obligat să-i spun femeii ăsteia adevărul. Erau slabe
șanse să ne mai întâlnim vreodată și, chiar dacă aveam
să ne mai vedem, probabil că nu m-ar mai fi cunoscut.
I-am spus că tata participa la o conferință pe tema păcii
în Stockholm, Germania și că mama transporta colanți cu
un tir de mare tonaj pe o rută spre coasta de vest.
— Am înțeles, a zis femeia lovind ușor cu țigara în
scrumieră. Iar eu am alăptat la sân pui de cămilă, doar
așa, de dragul distracției. Hai, spune-mi pe bune unde
locuiești, Pinocchio, și las-o baltă cu minciunile.
A oprit în fața casei exact când tata se urca în mașină
să plece după mine.
— Șoferiță de tir pe dracu’ să mă ia! a zis femeia.
Acum vreau să te bagi în casa aia simpatică a ta și să
rămâi acolo până nu-și gravează cineva inițialele în
țeasta ta. Ai avut noroc de data asta, dar dacă te mai
prind făcând așa ceva, te calc eu însămi cu mașina, ca
să te scutesc de chinuri.
Devenise un obicei să fac autostopul. În plus față de
scopul evident, îmi plăcea să-mi petrec timpul cu
oameni care nu știau nimic despre mine. Eram liber să
mă reinventez și să scornesc diverse tipuri de
personalități, în funcție de dispoziția de moment.
Puteam fi un actor de pe Broadway care studia
accentul local pentru un spectacol viitor sau un
student californian venit în zonă pentru a-și găsi tatăl
pe care nu-l cunoscuse niciodată.
— Se zice că ar avea porecla „T-Bone”, dar mai mult
de atât nu știu.
Unii șoferi opreau de parcă m-ar fi așteptat, alții
încetineau agale, analizându-mă în detaliu până când
opreau de tot. Erau fie pastori, fie lăcătuși ieșiți la
pensie, salvamari, instructori de dans sau șlefuitori de
podele. Și, de obicei, călătoreau singuri. Raleigh nu era
un oraș prea mare și majoritatea șoferilor nu păreau
deranjați să se abată cel mult doi kilometri pentru un
străin.
— Ar trebui să stai mai mult aici, Maurice, îmi
spuneau. Este un oraș prietenos și plin de oportunități
pentru un pianist așa de talentat ca tine.
Nu am mers niciodată mai departe de centura
orașului, asta până am ajuns la colegiu și m-am
îndrăgostit de o tipă pe care o chema Veronica și a
cărei viață semăna cu una dintre poveștile inventate de
mine. Mama ei murise dependentă de o instalație de
oxigen amplasată în sufrageria casei. Când a primit
vestea decesului mamei sale, Veronica avea
paisprezece ani și priza pentru prima oară. „Dacă vrei
să distrugi starea minunată pe care ți-o oferă niște
droguri bune, asta-i calea cea mai potrivită”, a spus ea.
În decursul ultimilor patru ani, tatăl său se recăsătorise
de două ori, obligând-o, de fiecare dată, să se integreze
în noua familie. Viața o învățase, așadar, să fie mereu
în gardă. Era o fire aventuroasă și independentă așa
cum eu nu mai întâlnisem niciodată, și era foarte bună
la campări, la rulat țigări din foi și la furișatul pe
fereastră de la etajul al doilea. Campusul colegiului
nostru era izolat în munții din vestul Caralinei de
Nord, departe de mult-lăudata zonă turistică.
Aventura noastră a început cu excursii de-o zi, mai
întâi la Gatlinburg ca să-i vedem pe așa-zișii indieni,
apoi la Cherokee ca să-i vedem pe cei adevărați.
Era genul de persoană căreia îi plăcea să preia
controlul și împreună am trecut granițele statului,
făcând autostopul până în Nashville sau Washington,
D.C. La finele anului universitar, eu m-am transferat la
Kent State iar Veronica s-a cărat la San Francisco unde
fra-su îi făcuse rost de o slujbă într-un cinematograf.
Scrisorile ei făceau ca viața mea să pară descurajant de
anostă și predictibilă. „Aș putea să-ți fac și ție lipeala
imediat”, îmi scria ea. „O să ai la dispoziție câte
floricele și bomboane vei putea mânca și nu te va costa
un sfanț. Filme gratis, un loc curat în care să-ți faci
nevoile – totul va fi aranjat.”
După un an, am decis să plec la ea. Am pornit în
călătorie cu un tip pe nume Randolph Feathers, un
coleg din anul doi de facultate pe care îl cunoscusem la
o petrecere. Tipul încerca să-și ia licența în literatura
Beat19, o materie care, în ce mă privea, nu garanta o
carieră de viitor. Colecția sa de prime ediții
paperback20 cu coperți pătate era un semn al faptului
că acea călătorie avea să fie una de suflet, ghidată de
spiritele eroilor săi care cântau la Bongo. Special
pentru acest eveniment, își lăsase cioc și își cumpărase
o pălărie australiană pe care o decorase cu insigne și
nasturi ce reflectau diferitele cauze în care credea. Ca
să câștig câțiva kilometri de drum în plus, Veronica mă
învățase să nu intru niciodată în polemici cu șoferii sau
să-i plictisesc. Chiar dacă aceștia ar fi crezut în
sterilizarea impusă a pieilor roșii, să zicem, tot ce
trebuia eu să fac era să zic:
— Mda, nu m-am gândit niciodată la asta, dar știi tu
ce știi.
19
Curent literar inițiat de un grup de scriitori americani după cel de-al Doilea
Război Mondial. Elementele centrale sunt respingerea standardelor
convenționale și a materialismului, consumul de droguri ilegale, emanciparea
sexuală, interesul pentru religie și portretizarea explicită a naturii umane (n. tr.).
20
Termen în engleză în original care înseamnă carte broșată (n. tr.).
 Pălăria pe care o purta Randolph era o garanție a
faptului că niciun șofer de Cadillac cu aer condiționat
n-avea să ne ia. Și, ca să fie și mai bine, tipul a decis să
ia cu el și-o chitară. Nici nu apucaserăm să ne urcăm în
prima mașină că și-a și scos instrumentul și a-nceput
să compună una dintre baladele sale triste: „Cu
degetu-n aer, stăm pe-autostradă/ Oare șoferilor le
pasă sau trec ca la paradă?”.
Dac-aș fi fost șofer, aș fi luat mai degrabă pe cineva
care ar fi fluturat în aer un pistol decât pe unul c-o
chitară. Randolph stătea pe marginea drumului
desculț, cu capul proptit de rucsac și zdrăngănea din
chitară întrebându-se de ce nu ne lua nimeni: „Este o
lume fără inimă, atât de dură și de rece/ Sper s-ajung
mai repede la Frisco, pân’ ce viața pe lângă mine nu va
trece”.
Undeva pe lângă Indianapolis, am fost luați de doi
tineri cu un jeep care s-au prezentat drept Starsky și
Hutch, două nume împrumutate de la personajele
trăsnite și obraznice ale unui celebru serial de
televiziune. Tipii ăștia erau agitați și ciudați și-
nghițeau niște pastile de amfetamină luate de la colțul
străzii cu lichior cald din malț. Când i-am întrebat de
unde erau, Starsky a făcut un gest cu mâna:
— Ăsta-i codul pentru Delaware, a explicat Hutch.
Starsky i-a arătat degetul șoferului unui Gremlin
portocaliu.
— Simbolul statal, a zis Hutch luând o gură din
lichiorul de malț și trăgând o râgâială pe care a
proclamat-o noul simbol.
Pentru că rămâneau fără benzină, cei doi au oprit la
o benzinărie. Acolo, eu le-am oferit niște bani ca să
aibă cu ce să alimenteze, sperând că vor aprecia gestul
și că mă vor refuza. Starsky însă mi-a spus că avea să
plătească el benzina și, dacă tot insistam, eu puteam să
iau, în schimb, niște caramel.
— Să ne-nțelegem, nu doar ciocolată, ci caramel. Ia
du-te tu înăuntru și vezi dacă au!
De teamă că șoferului i-ar fi putut da prin cap s-o ia
la goană cu bagajele noastre, ni s-a părut prudent ca
unul dintre noi să rămână în mașină, așa că Randolph
a rămas să se chiorască pe geam la peisajul arid și să-i
ofere lui Hutch insigna cu Free Bird.
După ce am cumpărat o pungă de chipsuri și-o
chestie ca un baton de caramel, m-am întors la mașină
exact când Starsky punea capacul rezervorului.
— Sari în mașină, șefu’!
Tipul de la pompe se îndreaptă către noi ca să
încaseze banii și, când a ajuns aproape de mașina
noastră, Starsky a ambalat și a plecat în trombă,
trecând peste un obstacol din ciment și ieșind direct pe
autostradă.
 — Nu cred c-a fost un gest foarte inteligent, a zis
Randolph. Nu vă e teamă de poliție?
— De poliție?! a-ntrebat Starsky întorcându-se spre
el. Hai, frățioare, reușim noi să scăpăm, ce mama mă-
sii.
Zicând asta, a apăsat pe pedala de accelerație și
jeepul a-nceput să gonească de parcă ar fi fost un avion
care rula pe pistă înainte de decolare. Lăsam în urmă
celelalte mașini de ziceai că nici n-ar fi fost în mișcare,
iar Starsky stătea la volan cu o privire atât de
concentrată, de parcă ar fi fost la manșa unui
bombardier gata să atace un sat suspect. A țipat la un
moment dat la Hutch să țină de volan ca să-și desfacă
batonul de caramel și, drept urmare, jeepul a intrat pe
contrasens evitând la mustață un autotren încărcat cu
motorină. S-au auzit claxoane violente și scârțâit de
roți, iar eu, pentru prima dată în viață, m-am gândit:
„Așa mor oamenii, exact așa se întâmplă”. Vântul
năprasnic i-a smuls lui Randolph pălăria, care-a zburat
pe geam, dar cred că nici dacă i-ar fi luat pe sus chitara
n-aș fi putut să mă bucur în acele momente. Nu era
genul de situație în care să te distrezi pe seama cuiva.
Eram în necaz împreună. Amândoi aveam fie să
murim, fie să ne petrecem restul vieții într-un spital
unde asistentele urmau să vină regulat și să ne maseze
membrele paralizate sau să ne șoptească vorbe de
încurajare. Dincolo de aparențe, de ciocul lui Randolph
și de tricoul pe care-și vopsise o cravată, eram doar doi
frați de suferință care se smiorcăiau și tremurau
căutând disperați niște centuri de siguranță care nu
existau și care se agățau unul de altul pentru a găsi
ajutor și alinare. Starsky și Hutch păreau să se distreze
pe seama felului patetic în care ne exprimam groaza –
trăgeau ca nebunii de volan și le tăiau calea celorlalți
șoferi doar pentru a ne vedea cum ne făceam mici în
scaune și ne rugam la Dumnezeu să scăpăm. La un
moment dat, Starsky a oprit și s-a dus în spatele unui
panou publicitar să se ușureze. Mi s-a părut ciudat că
un tip care era în stare să fure benzină și să pună în
pericol viețile unor străini simțea nevoia să se ascundă
total când făcea pipi. Când a intrat în iarba înaltă,
Randolph și cu mine am profitat de ocazie să evadăm
din acea capcană a morții. Mâinile ne tremurau atât de
tare, că abia am fost în stare să ne luăm bagajele.
— E super, am zis amândoi. Pe bune, exact aici
trebuia să ajungem.
După ce Starsky și-a tras fermoarul și-a făcut schimb
de locuri cu Hutch, cei doi au plecat. După câteva sute
de metri însă, s-au întors la noi, dând cu spatele.
— Auziți?! Încă ceva, a zis Starsky. Batonul ăsta de
caramel a fost de tot căcatul.
Zicând acestea, a dat puțin cu spatele, și-a aruncat
batonul spre noi, după care au pornit în trombă pe
autostradă, într-un nor de pietriș și fum de la țeava de
eșapament. Batonul de caramel s-a lovit de panoul
publicitar și a căzut pe drum. Randolph l-a luat de jos,
l-a șters și a mușcat de câteva ori, apoi a zis că lui i se
părea în regulă.
Colorado, statul în care ajunseserăm, arăta exact ca
în calendare: un cer albastru, fără niciun nor, care
trona deasupra unor munți spectaculoși acoperiți cu
brazi semeți. Exact ca în calendare. Fără mașini,
oameni sau case care să strice peisajul. În răstimp,
Randolph a mai compus niște versuri. „Sunt foarte
conștient, vere/ Că cei doi erau din Delaware”.
Coșmarul prin care trecuserăm ne-a apropiat pentru
o vreme. Le povesteam pățania noastră șoferilor cu
care călătoream de parcă am fi fost un cuplu căsătorit
de ani buni, unul completând propozițiile începute de
celălalt. Experiența noastră era foarte apropiată de
viziunea beatnicilor despre lume, așa că Randolph
folosea tot mai des cuvinte precum karma și mântuire.
Într-o după-amiază însorită și călduroasă, am ajuns pe
malul unui râu învolburat a cărui albie era plină de
pietre șlefuite. Cum nu se vedea nicio mașină la
orizont, ne-am dezbrăcat și am început să înotăm. Pe
fundul râului se vedeau pești lunguieți și argintii, care
înotau extenuați înspre amonte. Malul râului era
acoperit de un covor de ace de pin, iar prin pajiștea
dimprejur țopăiau iepuri. Era genul de scenă de film la
finalul căreia regizorul strigă din scaunul său: „Și...
perfect! Hai să luăm toți o pauză, băieți, am terminat!”.
În timp ce eu contemplam frumusețea momentului
respectiv, Randolph a citat, cu pagină și capitol, o
scenă descrisă într-una dintre cărțile pe care le căra cu
el. Parcă era un turist care consulta un ghid Michelin și
care, pe măsură ce se apropia de Podul Londrei, dădea
din cap în semn de recunoaștere a lucrurilor pe care le
știa din carte. Sentimentele mele frățești și-au mai
pierdut din intensitate și, într-un final, au dispărut cu
totul câteva zile mai târziu, când, după ce a băut
ultima gură de apă potabilă, Randolph a tras o râgâială
și m-a întrebat dacă nu știam un cuvânt care să rimeze
cu Utah. N-am dormit nopți întregi încercând să
găsesc cuvântul.
La granița cu California am fost opriți și rugați să
predăm toate fructele și legumele pe care le aveam
asupra noastră pentru a întâmpina introducerea pe
acele terenuri uscate și arse de soare a unor specii noi
de muște sau de gărgărițe. Slabe șanse, dar ne-am
conformat. Eu n-am fost niciodată unul dintre acei
cetățeni de pe Coasta de Est a SUA atrași de latura
romantică a Californiei. Era totuși un sentiment
copleșitor să mă aflu într-o parte a țării în care niciunul
dintre membrii familiei mele nu mai fusese până
atunci. Randolph zdrăngănea din chitară în timp ce eu
am predat cele trei prune putrezite pe care le aveam cu
mine ca și când ar fi fost bunul meu cel mai de preț.
Am trecut granița într-un Mustang de culoarea
piersicii care era condus de un logoped din Barstow și,
înainte de a-mi jura să nu mă mai uit niciodată înapoi,
m-am întors pentru o secundă în scaun.
San Francisco-ul pe care l-am întâlnit la următoarea
noastră oprire nu semăna nici pe departe cu orașul
prezentat în cărțile zdrențăroase ale lui Randolph.
Străzile nu erau populate cu poeți în căutarea
descifrării misterelor sufletului, ci cu tipi care purtau
veste cu ținte și pantaloni de piele mulați. Acesta cu
siguranță nu era un oraș de beatnici, ci mai degrabă
unul beat bine. Veronica ne găsise cazare la o pensiune
condusă de un tip care avea pielea de culoare
caramelului și care era adeptul unei religii ciudate care
presupunea robe de un portocaliu aprins, intonarea
neîntreruptă a unor psalmi și cătușe. Randolph a
rezistat zece zile după care s-a întors acasă cu
autobuzul. L-a speriat un tip cazat în aceeași pensiune
care, într-o zi, l-a înghesuit într-un colț, pe hol și l-a
rugat să aibă amabilitatea de a-și înscrie penisul la un
concurs pe nevăzute de sex oral. Veronica și cu mine
am plecat trei luni mai târziu spre Oregon, unde
speram să participăm la un cules bestial de mere și
pere. „Bestial” era cel mai potrivit adjectiv și, odată ce
ne-am terminat treaba, am luat-o ușor spre coasta
canadiană, înapoi în California, de-a lungul țării,
oprindu-ne unde aveam noi chef. Era împlinirea
fanteziei mele din liceu, cu singura excepție că
Veronica n-aducea nici pe departe cu o maimuță
năsoasă. Era, oricum, partenera de drum ideală, fiind o
persoană echilibrată și manierată. Probabil că mulți
dintre străinii care ne luau cu mașina nu ar fi oprit
dacă am fi fost amândoi băieți. Era vorba, în principal,
de femei singure sau de șoferi de camion care
pretindeau că simțeau nevoia de companie, deși rar
scoteau vreo vorbă. Câteodată mai eram invitați de
unii să ne petrecem noaptea la ei acasă, pe canapea.
— Baia este în capătul holului. Am pus prosoape
curate. Am încredere că nu veți fura televizorul sau
sistemul audio. În rest, puteți lua ce vreți, oricum sunt
nimicuri.
În alte nopți, dormeam în case părăsite sau chiar în
aer liber, pe sub poduri sau în cocioabe improvizate.
Într-o noapte, am dormit chiar în parcarea unui Casino
din Las Vegas. Următoarea destinație a fost Texas,
unde am mers strict ca să vedem și noi un tatu 21, după
21
Animal cunoscut datorită platoșei de pe partea dorsală, formată din plăci
osoase și cornoase mobile.! n limba spaniolă, acestui animal i se mai spune și
care am pornit-o spre Carolina de Nord, undeva la
mijlocul lui noiembrie. Următoare oprire urma să fie
Raleigh iar eu, ca să mai amân inevitabilul, m-am
gândit să-mi vizitez câțiva colegi de facultate care
stăteau în Ohio. Fusese cea mai lungă călătorie pe care
o făcusem vreodată singur și, judecând după numărul
de kilometri parcurși, puteam spune că făcusem față
cu brio. Simțeam că devenisem mai înțelept. Fără să-mi
modelez personalitatea după a altcuiva, reușisem să
mă transform într-un om curajos, cu mult mai nobil
decât oricare dintre personajele din poemele și
romanele din literatura Beat pe care o citea Randolph.
Colegii mei aveau să mă perceapă ca pe un profet, iar
prezența mea acolo avea să-i determine să-și analizeze
viețile insipide și previzibile.
— Mai spune-ne o dată despre cele trei zile petrecute
în deșertul Mojave, aveau ei să-mi spună. Nu ți-a fost
teamă? Pe bune că șarpele cu clopoței are gust de pui?
Da’ cu colții ce-ai făcut?
Nu intenționam să mint, numai că altfel poveștile
mele nu ar mai fi fost la fel de savuroase. Stăteam pe
marginea drumului gândindu-mă că aș fi putut, la fel
de bine, să călăresc armăsari sălbatici sau să prind

armadillo („micul blindat”), denumire preluată și în limba engleză. Când este

amenințat, se poate transforma într-o bilă rigidă pentru a-și proteja părțile moi
ale corpului (n. tr.).
păstrăvi cu mâinile goale – ideea era că luasem viața în
piept fără să mă mai gândesc la consecințe.
În drum spre casă, am călătorit cu un vânzător
văduv care, timp de șase ore, a spus:
— Ai tot timpul pretenția să te ia careva, așa-i? Stai
cu degetul în aer fără nicio grijă pe lumea asta, iei și tu
ce pică, nu? Da, vere, profiți, profiți până o să ajungi
într-o zi să plesnești. Auzi, tu te revanșezi vreodată?
Te-ai gândit vreodată că ai putea să dai și tu ceva la
schimb? Bineînțeles că nu, ești prea preocupat să ceri.
Domnul Pomană, domnul Dă-mi, Dă-mi, Dă-mi. Eu
sunt ceea ce se cheamă „plătitor de taxe”. O taxă este...
un tarif pe care noi, oamenii muncii, trebuie să îl
plătim către stat pentru ca persoanele ca tine să poată
avea o viață liniștită. Eu dau și dau până nu mai am ce
să dau! Nimic! apoi o iau de la capăt ca să am de unde
să mai dau ceva. Dau și dau câte puțin la toți hrăpăreții
unchiului Sam. Frate, da’ mie ce-mi iese din toată
afacerea asta? Mă gândeam că poate că a venit vremea
să cer și eu ceva în schimb. Așa-i, poate că a venit
vremea să cer și eu ceva. Tu, tânărul meu prieten, o să-
mi speli mașina și-n interior și-n exterior și o să mai și
plătești pentru asta!
Tipul a ieșit de pe autostradă și a luat-o spre o
spălătorie de mașini care avea pe acoperiș o siglă cu
trei foci care țineau o limuzină pe niște înotătoare
motorizate. Acolo, bărbatul nu m-a scăpat din ochi cât
timp i-am șamponat mașina și i-am ceruit-o.
— Așa, hai, mai cu viață! După ce termini, vreau să
golești scrumierele și să dai cu aspiratorul în toată
mașina. Hai, Speedy22, mai cu viață!
Nu aveam neapărat o problemă cu spălatul mașinii
în sine, dar felul în care îmi dădea ăsta indicații mă
scotea din minți.
— Cum e să dai și tu ceva în schimb? Nu-i prea
distractiv, așa-i? Grăbește-te ca să lustruiești și
capacele de la roți. Hai, vreau să le văd lucind.
Lustruiește, băiete, lustruiește!
Lustruiesc, lustruiesc. Frate, mai lasă-mă odată, mă
gândeam eu. Ștergeam fiecare far de parcă ar fi fost
țeasta lui cheală și am dat cu cârpa pe fiecare
milimetru din capotă de parcă aș fi dat cu șmirghel.
Am lustruit totul, de la antena radio până la plăcuța de
înmatriculare, și, după ce am terminat, mi-a dat
rucsacul și s-a cărat claxonând pe măsură ce se pierdea
în traficul după-amiezii. Am făcut din nou autostopul
până la autostradă, apoi până aproape de Charleston,
Virginia de Vest. Era aproape de apus și speram să mai
oprească cineva care să mă ducă dincolo de Ohio.
Afară era frig, așa că degetele îmi erau sloi gheață, iar
pielea, uscată de la cât spălasem la mașina dementului,
22
Repede, sprinten (n. tr.).
dar unghiile îmi plăceau. Luceau de la ceară.
A trebuit să aștept vreo 20 de minute până când
cineva a încetinit și a oprit la câțiva kilometri pe șosea.
Era o camionetă a unei companii de aer condiționat și
sisteme de refrigerare – cel puțin așa scria pe reclama
de pe ea. Se mai întâmpla ca unii deștepți să oprească
la distanță doar pentru a se distra pe seama ta,
urmărindu-te cum alergi spre mașină și plecând mai
apoi în trombă când ajungeai aproape. Ca reacție la
treaba asta, îmi făcusem obiceiul să mă îndrept spre
mașină cu un mers lejer.
Pe tip îl chema T.W. așa scria pe tricoul pe care îl
purta. Avea degetele murdare de unsoare, iar cabina
camionetei era un coș de gunoi plin de ambalaje de
bomboane și doze de suc. Când l-am întrebat de la ce
venea T.W., mi-a spus că de la T.W. Numele lui, mi-a
explicat, începea cu a și, cu toate literele laolaltă, suna
foarte bine. Avea o față rotundă, ca de copil, și niște
trăsături care-l făceau să pară veșnic mirat. Parcă
fusese în comă și se trezise după zece ani, fiind mirat
de toate noutățile din jurul său. I-am spus că eram
student la medicină, că mai aveam doar câteva luni
până terminam rezidențiatul și că aveam să absolv cu
cea mai bună medie.
— Pe bune? O să fii medic și-o să operezi? Oameni?
Cred că tre’ să fii deștept ca s-ajungi medic. O să
operezi pe creier, zici?
I-am mai zis că făceam meseria aia de ani de zile și
că nu era chiar atât de greu pe cât s-ar fi putut crede.
Pentru că ar fi putut părea ciudat ca un neurochirurg
de 20 de ani să cerșească mila șoferilor pentru a ajunge
unde avea nevoie, i-am spus că trebuia să onorez un
pariu pe care îl făcusem cu unul dintre colegi.
— Pe 50 de dolari că pot să ajung de la Universitatea
Duke la cea de Stat din Kent în timp pentru a prinde
conferința despre lobul frontal. N-am nevoie de bani,
să nu crezi asta, este ceva ce facem noi, doctorii, ca să
ne detensionăm, i-am spus tipului.
— Atunci o să am grijă să câștigi pariul, mi-a
răspuns T.W.
Mi-a spus că plecase mai devreme de la serviciu și că
era mai mult decât onorat să mă ducă în Ohio. Mi-a
mai explicat că avea ochi buni, ca o pasăre de noapte,
și că nu mai fusese în preajma unui medic de când își
prinsese piciorul într-o instalație de aer condiționat, cu
câțiva ani înainte.
— Iată-mă, oameni buni, a-nceput el să se laude.
Merg în mașină cu un neurochirurg.
Trebuia doar să mai lase niște acte undeva, mi-a mai
zis, și după aceea aveam să pornim la drum. A ieșit de
pe autostrada interstatală și a luat-o pe niște drumuri
de țară șerpuitoare până a ajuns la o cârciumă. Era o
construcție din cărămidă construită ilegal și care era
luminată de o reclamă la bere și un neon care anunța
existența unei mese de biliard. Tipul m-a invitat și pe
mine înăuntru, dar eram minor și încă nu prinsesem
gustul alcoolului.
— Ia-o tu înainte, i-am spus. Eu mai stau aici o
vreme ca să mai învăț pentru lobotomia de săptămâna
viitoare.
T.W. chiar credea că eu eram doctor și asta mă
omora. Odată ce aveam să ajungem în Kent, probabil
că urma să-l rog să mă lase în fața vreunei clinici și-
apoi să merg pe jos câteva străzi până la cămin.
Speram din suflet ca nu cumva să dăm pe drum peste
vreun accident și, în cazul în care s-ar fi întâmplat așa,
îmi făcusem deja o poveste cum că nu aveam licență de
liberă practică în statul în care ne-am fi aflat.
Se făcea seară când T.W. a intrat în bar. Eu am privit
soarele apunând după munții din jur și am așteptat o
oră, două, trei până când s-a făcut prea întuneric
pentru a-mi mai lua bagajele și a pleca singur. Habar
nu aveam unde eram, iar mașini nu prea treceau pe
acolo. Pe stradă nu erau felinare și în depărtare se
auzeau câini lătrând. La un moment dat, a-nceput să
plouă. M-am dus la portbagaj să-mi iau bagajele ca să
nu le ude ploaia și-am început să cotrobăi prin rucsac
după un pulover și niște șosete pe care să le pun pe
mâini. În parcare a oprit o mașină din care o coborât
un tip care, după ce a golit scrumiera pe jos, pe trotuar
– un gest absolut firesc judecând după locul în care ne
aflam –, a intrat în bar. Uitându-mă la luminile
cârciumii, m-am întrebat cine ar fi putut alege să
locuiască într-un oraș atât de șters și neanimat. Din
câte apucasem să văd, era vorba doar despre o mână
de case, toate la fel, dispuse în jurul unui butic. Peisajul
era frumos, nimic de zis; oricine ar fi fost în trecere cu
siguranță că s-ar fi oprit să admire munții, dar
priveliștea nu era de ajuns ca să te stabilești acolo.
Călătoriile ar fi trebuit să-mi lărgească orizontul, dar,
fără compania Veronicăi, parcă începuseră să mă cam
deprime. Cu cât vizitam mai multe locuri, cu atât îmi
dădeam seama că nu contam decât pentru familia mea.
Iar pe ei nu îi știa nimeni în afară de prietenii și vecinii
dintr-un oraș la fel de neînsemnat ca și acesta. Cu
siguranță că, pe hartă, Raleigh era un punct mai mare
decât orașul în care mă aflam acum, dar, văzut în
ansamblu, tot acest itinerariu de orașe și orășele prin
care trecusem nu făcuse altceva decât să-mi demoleze
mitul și-așa nu cine știe ce solid despre cât de
important eram. Gândurile aceste mă cam deprimau
așa că am pornit radioul și am ascultat o emisiune
interactivă în care se discuta orice, de la excavatoare la
pericolele ascunse la care se expuneau cei care lăsau
aparatele de încălzit nesupravegheate. Să aud
vorbindu-se despre căldură la frigul pe care îl înduram
era ca și când i-aș fi citit unui pușcăriaș nemâncat
meniul dintr-un restaurant. Ascultându-i pe care
sunau, îmi imaginam cât de primitoare și călduroase
trebuie să fi fost casele lor. Și-n tot acest timp, pe gură
îmi ieșeau aburi care se disipau în aerul înghețat.
T.W. a ieșit din cârciumă pe șapte cărări pe la zece, la
aproape șase ore după ce intrase. Ținea pe după mijloc
pe un tip binedispus, cu o față lungă și o tipă obeză
care-și ținea poșeta deasupra capului pentru a se
proteja de ploaie.
Ea a spus ceva la care cei doi s-au îndoit de râs, mai-
mai să vomite. Eu eram într-o stare tâmpită, dar mi-am
dat seama că trebuia să joc teatru pentru că așa făceam
mereu când eram la mâna cuiva pentru vreo chestie.
Oricare ar fi fost avantajele, autostopul te priva de
dreptul dat de Dumnezeu de a te plânge de ceva.
Trebuia, așadar, să mă fac că nu observasem nici cât se
făcuse ceasul, nici cât era de frig.
— Da ce repede te-ai întors, i-am spus eu. Frig?! A,
nu, sunt în regulă. Îmi frec mâinile de nerăbdare.
Oricine și-ar fi dat seama că T.W. era beat. Le-a făcut
cu mâna celor doi amici și, vrând să pornească
motorul, a-nceput să bâjbâie cu cheia în dreapta și-n
stânga ca și când contactul s-ar fi mutat de la locul lui
cât fusese în cârciumă și acum putea fi oriunde.
— Tipii ăia doi sunt prietenii mei, mi-a spus. Îi știu
de-o viață și-s niște oameni buni și haioși, ai înțeles?
Nu mai avea pe față aceleași trăsături de copil, ci
devenise dur și categoric.
— Prieteni. Personali, intimi, nenorociți de prieteni.
Sunt propriii mei prieteni, în puii mei! a adăugat el
repetând cuvântul de alte câteva ori și lovindu-se cu
pumnul în piept pentru a accentua ideea. Prieteni. Ei
mă plac pe mine. Eu îi plac pe ei. Ne întoarcem.
Ceva mi-a spus că nu aveam să ajungem în Ohio
prea curând. Am intrat pe autostrada interstatală care
era frumos luminată și intens circulată. Eu am zis că
poate ar fi fost mai bine să cobor, dar T.W. nici n-a vrut
să audă.
— Nici gând, mi-a spus. Vii acasă cu mine. Acasă, la
casa mea, cu mine. E aranjată frumos cu covorașe și
televizoare și tot felul de căcaturi de genul ăsta. Sub
nicio formă nu te las singur pe o noapte ca asta. Uită
prostiile alea despre liceu și facultate. Oamenii ăia nu
fac doi bani.
Îmi și imaginam casa lui zugrăvită cu o vopsea de
doi lei, de culoare bălegarului și multe covorașe și
speram măcar să fie amplasată într-o zonă mai
circulată. Odată ajunși acolo, aveam să încerc să mă
car, dar, între timp, trebuia să-i cânt în strună.
 — Marele doctor de creiere, nu-i așa? Îți place ție să-
ți înfigi degețelele alea grăsune în creierii oamenilor și
să te joci pe-acolo, nu? Asta-ți place să faci, nu? E, lasă
că-ți dau eu ție ceva cu care să te joci, durule!
Fiind atent la drum, n-am intuit ce avea să se
întâmple. Tipul m-a luat de păr și mi-a îndesat capul în
scaun, căutând cu mâna rămasă liberă într-unul din
buzunare. Camioneta a virat brust și-a derapat pe
pietriș, dar eu am prins volanul și-am apucat s-o
redresez. Am simțit ceva rece și bont în falcă și, până
să apuc să văd clar ce era, mi-am dat seama că tipul mă
amenința cu un pistol. Prezența acelui pistol înfipt în
fața mea a trezit un sentiment de urgență care nu este
descris în niciun film sau serial de televiziune.
— Îți place, așa-i?
Numai un maniac profesionist ar fi putut pune o
întrebare atât de idioată. Acum îmi imaginam că avea,
într-adevăr, casa zugrăvită cu o vopsea de proastă
calitate și multe covorașe pe jos, dar și o mulțime de
cadavre – iar acum, genul acela de loc îmi părea exact
decorul în care se puteau petrece aceste lucruri.
Probabil că-și folosise cunoștințele din domeniul
frigotehniei pentru a construi o cameră frigorifică în
care să mă țină ca să nu mă descompun. Sau poate că
urma să mă îngroape sub un raft de scule, iar
autoritățile aveau să mă identifice după amprenta
dentară. Amprenta dentară, Dumnezeule. Oare când
fusesem ultima oară la dentist și de ce nu eram acolo
acum, cu mama care fuma în sala de așteptare și rupea
rețete din revistele pentru femei când n-o vedea tipa
de la recepție? Somat de autorități să predea dosarele
mele, medicul stomatolog avea să spună, probabil, că
mi-o căutasem cu lumânarea făcând autostopul. Ai
mei aveau să-și plece capetele rușinați de cât fusesem
de idiot, în timp ce prietenii și vecinii lui T.W. urmau
să apară la TV spunând: „Era o persoană atât de
plăcută. Habar n-am avut că...”.
Am simțit camioneta încetinind și virând. Probabil
că ieșeam de pe autostrada interstatală pe o bretea.
Tipul a ridicat arma pentru a roti volanul, moment în
care eu m-am ridicat, m-am întins peste banchetă, am
deschis ușa și-am sărit din mașină având în minte toți
acei detectivi de la televizor pentru care astfel de
sărituri făceau parte din rutina zilnică. Mama și sor-
mea stăteau cu fața lipită de ecran la astfel de scene în
timp ce eu țipam la ele și făceam mișto. Sări și
rostogolește-te, mă gândeam eu. Nu asta i-a strigat și
mama eroului ei când acesta a sărit dintr-un tren în
mișcare după ce furase schițele de la inamic? sări și
rostogolește-te, sări și rostogolește-te. În cădere, m-am
lovit de pietrișul de pe marginea drumului și m-am
rostogolit într-un șanț plin cu noroi, gunoaie și tufe de
mur. Rucsacul mi-a aterizat câțiva metri mai încolo. L-
am înșfăcat și-am rupt-o la fugă, gândindu-mă ce
căram în el de era așa greu și de ce. În urma mea, am
auzit camioneta oprindu-se, ușa trântindu-se și pe
cineva alergând prin desiș. Era tipul și venea după
mine. La un moment dat, fusesem foarte important
pentru el, și acum trebuia să fac tot posibilul să rămân
în viață, pentru că, ei bine, tipul ăsta era hotărât rău.
Mă gândeam că ar fi fost bine să mă cațăr într-un
copac, dar asta faci când te aleargă un urs, nu? Poate
doar urșii mici urcau în copaci, cei ușori, dar, la naiba,
cum să mă cațăr cu șosete în mâini? Cu urșii mai mari
știam că tre’ să stai nemișcat și să faci pe mortul, dar
acum mă urmărea un om, deci ce rost avea să mă
gândesc la urși? Tipul avea un pistol și urma să mă
împuște în spate sau în cap, bucăți din țeasta mea
împrăștiindu-se prin pădure ca niște bucăți de coajă de
pepene. Sau m-ar fi putut împușca în picior sau în braț,
secționându-mi-l de la cot – ar fi trebuit să zic mersi
dacă, după toată treaba asta, aș mai fi fost în stare
măcar să-mi masez ciotul și să formez un număr de
telefon cu mâna stângă. Era clar – aveam nevoie de o
armă. Mulți autostopiști îmi spuseseră că era prudent
să am cu mine fie un cuțit mic sau un spray paralizant,
dar eu îi luasem în râs zicându-mi că nu există armă
mai puternică decât mintea omului. Idiotule, mi-am
spus. Un desfăcător de conserve. Poate că undeva, pe
fundul rucsacului, aș fi găsit vreun desfăcător de
conserve pe care să-l leg de-un băț. O suliță! Da, asta
trebuia să confecționez, o suliță. Văzusem așa ceva în
magazinele de suveniruri, decorate cu mărgele și pene.
Indienii făceau sulițe, nu-i așa? Sau parcă alea erau
toporiști tomahawk? Da, toporiști erau, dar oare cum
le confecționau? Nu dura zile sau chiar săptămâni? Un
ciob de sticlă, o lance, o ghiulea din aceea cu țepi
prinsă de un lanț pe care cavalerii o roteau deasupra
capului: aveam nevoie de ceva în mâini. Aveam nevoie
de mama; ea ar fi oprit întregul tărăboi. Lasă-l pe fiul
meu în pace! Oare unde era mama în acele momente și
ce făcea? Îmi părea rău. Voiam ca mama să știe acel
lucru și-l tot spuneam. Îmi pare rău, îmi pare atât de
rău. M-am întors o secundă să mă uit în spate și-am
căzut în niște boscheți cu ghimpi. Mi-am dat seama că
trebuia să mă ridic imediat și să fug, dar tipul era prea
aproape de mine. Îi puteam vedea silueta printre
copaci, luminată de faruri.
— Hei, tu, doctore Kildare sau cum te-o fi chemând!
Ia treci înapoi!
L-am văzut uitându-se în dreapta mea și mi-am dat
seama că nu mă vedea.
— Nu-ți fac niciun rău. Pe bune, hai înapoi la
camionetă. Glumeam cu pistolul, nici măcar nu este
încărcat, uite.
Zicând acestea, l-am văzut apăsând pe trăgaci. În loc
de împușcătură, s-a auzit un clic surd.
— Doar mă jucam cu tine, sincer. Nu te prinzi de
glume? a mai zis tipul și a luat-o ușor spre camionetă,
aplecând arma spre boscheții dimprejur. Ascultă, băi,
căcatule. Exact, cu tine vorbesc. Treci încoace, hai, nu-ți
mai fac nimic.
Și-a aprins o țigară și a claxonat ca și când aș fi
coborât să mă ușurez și n-aș mai fi știut să mă întorc la
mașină.
— Ai de gând să dormi în pădure sub un buștean
ud? Asta vrei?
A coborât geamul și-a-nceput să înainteze ușor, cu
ușa întredeschisă și cu becul din plafon aprins. Fluiera
ca și când ar fi chemat un câine.
Mi-era teamă să nu fie o capcană. Dacă oprea mașina
ceva mai încolo doar ca să mă încolțească odată ce
aveam să o rup la fugă? Dacă o luam de la capăt?
Dacă, în timp eu mă ascundeam, el îi suna pe amicii
din cultul sau din regimentul din care făceau parte ca
să-i roage să vină să mă caute împreună prin pădure
cu bâte și un sac de pânză în care să-mi pună corpul
după ce mă vor fi prins? Mă ridicam dintre boscheți și
mă lăsam pe vine ca și când aș fi vrut să pun în
funcțiune o pompă de apă. La un moment dat însă, am
tulit-o din pădure în sus, pe deal și, de-acolo, direct în
mijlocul autostrăzii dând cu disperare din mâini doar-
doar ar fi oprit cineva. Două mașini au trecut razant pe
lângă mine. A treia a oprit. Erau trei colegi de facultate
care se duceau acasă, în Akorn, în weekend. Le-am
povestit ce se întâmplase cu respirația întretăiată și o
voce pițigăiată.
— Și-am sărit din mașină și-am fugit direct în
pădure, dar tipul m-a urmărit cu un pistol și...
— Nu vreau să fiu indiscret, a spus la un moment
dat șoferul, ești cumva poponar?
Amicii lui și-au acoperit gura cu mâna și-au început
să râdă înfundat. Nu era genul de reacție de empatie
pe care o așteptam. Tipii opriseră sperând că aveam
ceva marfă la mine și-aveau dreptate. Am fumat
împreună câteva țigări de marijuana după care șoferul
a pus un CD cu opt piese ale celor de la Ozark
Mountain Daredevils23. Asta a fost pedeapsa mea.
Recompensa a fost însă faptul că până am ajuns la
drumul spre Kent unde m-au lăsat, n-au mai scos
niciun cuvânt.

Am tot făcut autostopul și-n anii următori, dar, de la

incidentul cu T.W., ceva părea să se fi schimbat. Era ca
și când aș fi fost însemnat sau ceva. Întotdeauna
23
Formație americană de country rock înființată în 1972 (n. tr.).
sperasem că cei care mă luau cu mașina aveau să
creadă poveștile mele, dar acum eu nu mai aveam
încredere în nimeni. Dacă un șofer se prezenta ca
Tony, eu deja începeam să analizez posibilele motive
pentru care alesese numele acela. Pentru mine, toți
șoferii erau niște mincinoși. Paradoxal, persoana
suspicioasă care devenisem era ca un magnet exact
pentru oamenii pe care voiam atât de tare să-i evit.
Șoferii începuseră să mă ia cu ei crezând că aveam să le
ofer cu mult mai mult decât niște mulțumiri. Drogurile
erau partea cea mai ușoară; le ofeream în semn de
mulțumire și le dădeam oricui cerea. Avansurile cu
tentă sexuală erau cele care mă scoteau din sărite. Pe
bune, ce-și imaginau că puteau obține la 75 de
kilometri la oră și de ce mă aleseseră tocmai pe mine,
un necunoscut? Când mă gândeam la sex, eu aveam în
minte o persoană care stătea în fața mea plângând: „Te
iubesc atât de mult că... nici nu mai știu cine sunt”.
Prietenul meu imaginar nu avea o vârstă sau o rasă
anume; tot ce conta era să fie înnebunit după mine.
Prima noastră întâlnire avea să se întâmple într-un
mod bizar: la botezul unei nave de război sau în
timpul unui uragan, într-un adăpost aglomerat. Mă
gândisem chiar și la perioada în care aveam să ne
facem curte și la nenumăratele aniversări când toți
copiii noștri adoptați aveau să se strângă la picioarele
noastre și să ne spună: „Povestiți-ne din nou despre
prima voastră întâlnire”. Presupun că ne-am fi putut
întâlni și într-o mașină mică sau o camionetă, dar nu în
timp ce făceam autostopul – prima noastră întâlnire
trebuia să fie mai dramatică de atât. De exemplu,
șoferul mașinii în care ne aflam avea să facă un atac de
cord, iar el să fie medicul. Important era că nu avea să
fie genul de situație premeditată, ci una spontană,
lucru care o făcea cu atât mai romantică.
— Presupun că mai faci și prostioare când oprești
mașini, nu?
Cei mai direcți erau bărbații cu verighetă pe deget și
scaune de copii pe bancheta din spate, a căror viață
dublă, secretă cerea o aventură trecătoare și anonimă.
Am avut o experiență neplăcută cu un cuplu din
Atlanta. La două dimineața, un el și-o ea mergeau cu
Cadillacul lor, goi de la brâu în jos. M-au invitat să-mi
petrec seara la ei acasă, unde el s-a masturbat liniștit în
timp ce ea s-a coafat.
— Hai c-o să-ți pregătim ceva de mâncare, mi-a spus
ea. Sunt o bucătăreasă dată naibii, poți întreba pe
oricine.
Câteva zile mai târziu, un tip m-a dus pe un drum
lăturalnic și plin de praf unde m-a amenințat că avea
să-mi crape capul ca pe-o nucă. Cum boscheții
deveniseră deja un fel de casă pentru mine, mi-am dat
seama că venise vremea să fac niște schimbări majore.
În seara aceea, am mers vreo doisprezece kilometri pe
jos, m-am urcat în primul autobuz și nici c-am mai
făcut autostopul vreodată.
În ciuda tuturor celor întâmplate, tot nu am învățat
să conduc. Eram într-o vacanță cu un iubit. Tipul a
oprit în parcarea goală a unui restaurant și mi-a spus
că ar fi trebuit măcar să încerc să conduc. După ce mi-a
explicat diferența subtilă între pedala de accelerație și
ambreiaj, am făcut schimb de locuri. N-am pornit bine
că a și-nceput să țipe la mine că virasem și am ieșit în
șoseaua cu două benzi. Era duminică, iar traficul nu
era foarte intens. Am depășit un puști pe o bicicletă și
o bătrână care împingea o roabă. Am trecut foarte
aproape de ei, fapt care m-a inhibat și am trecut pe
banda din mijloc, unde mă simțeam mai în siguranță.
Am băgat viteză prefăcându-mă că mă grăbeam la
spital cu o gravidă, apoi am încetinit și-am intrat în
derapaj pe pietriș, ca și când aș fi adormit la volan. La
un moment dat, am ajuns la o fermă de culoarea gumei
de șters. În curte era un tip care purta un șorț și făcea
un grătar. Am claxonat și am făcut cu mâna,
așteptându-mă ca tipul să scape din mână cleștele
pentru friptură și s-o ia la goană ca și când ar fi văzut
un cimpanzeu la volan. Bărbatul nu s-a ascuns însă
prin tufele dimprejur, ci ne-a făcut la rându-i cu mâna
în care avea o mănușă groasă, după care s-a întors la
grătarul său. Eram încântat că reușisem să păcălesc pe
cineva că eram șofer și că, pentru foarte scurt timp,
părusem și eu o persoană responsabilă și stăpână pe
sine. Mi-a plăcut tura pe care am dat-o, dar știam că nu
avea să devină un obicei. Șofatul mi se părea prea
periculos. În plus, nu eram genul de persoană care să
tot completeze formulare pentru asigurare. Am
preferat să mă mut în orașe cu un sistem public de
transport bine pus la punct cum sunt Chicago și,
ulterior, New York, unde erau și foarte multe taxiuri.
Ca să oprești unul, trebuia să ții mâna sus, în aer, doar
că nu mai ridicat degetul mare, ci-l țineai adus spre
palmă. Șoferii nu vorbeau prea bine engleza, dar
parțial și de asta plăteai diferența. Ca să ai liniște.
Din când în când, mi se mai întâmplă să merg cu un
prieten cu mașina lui și să întâlnim vreun autostopist.
Văd că are părul vâlvoi și că buzele i se mișcă într-un
fel ce pare fie o înjurătură, fie o rugăciune. Îmi vine să-i
spun șoferului să oprească, dar prefer să inventez nu-
știu-ce problemă la aparatul de radio și să mă aplec
pentru a o repara până ce silueta autostopistului
dispare din oglinda retrovizoare.

paralitica incompletă
 Mi-am petrecut anii de liceu uitându-mă pe geam la
pinii din fața clasei noastre și imaginându-mi că eram
în campusul unei universității din Ivy League. Acolo,
colegul de cameră, Colgate, un tip foarte bogat, avea
să-mi transmită prin intermediul unui bilețel: „Hai să
ne întâlnim în patrulater24 la 17:00”. Nu eram foarte
sigur ce era un patrulater, dar știam sigur că tare-mi
mai doream și eu unul. Îmi mai imaginam că toți
colegii de facultate aveau cai și încălțătoare de pantofi
cu monogramă și că îmi petreceam weekendurile la
moșia lui Colgate, a cărui mamă îmi spunea chestii de
genul:
— I-am spus lui Helvetica să pregătească clătitele
acelea care îți plac atât de mult, dar a avut mari bătăi
de cap să găsească agrișe proaspete.
Femeia asta avea niște dinți enormi care se vedeau
de fiecare dată când lăsa capul pe spate să râdă la
vorbele mele de duh.
— Ești o mare figură, necheza tipa. Promite-mi
măcar că ai să te gândești la propunerea noastră de a
petrece împreună Crăciunul la Bridle Heaven. Fără

24
În engleză, în original, quad, forma colocvială a cuvântului quadrangle.
Termenul desemnează o curte în formă de patrulater (pătrat sau dreptunghi),
încadrată, pe toate cele patru laturi, de clădiri. Acest tip de amplasament este
specific campusurilor universitare, dar poate fi întâlnit și în structura
arhitecturală a palatelor, de exemplu. în acest capitol, titlul reprezintă un joc de
cuvinte între quad, patrulater și quad, prescurtarea de la paraplegic (n. tr.).
tine nu va avea niciun farmec.
Fantazam, dar suspiciunea asta care nu-mi dădea
pace mă făcea să simt că lipsește ceva – ceva de care
uitam. Parcă scăpam din vedere un ceva care, ulterior,
s-a dovedit a fi strâns legat de notele mele. Am
descoperit cu profundă dezamăgire că era nevoie de
mai mult de media șapte pentru a intra la Harvard.
Medie – cuvântul care mi-a pus bețe-n roate. Șapte și
medie mergeau mână-n mână.
În loc de Harvard, am ajuns la o facultate de stat din
Carolina de Nord. Aici, toate clădirile aveau plăcuțe cu
„Construită în 1974”, iar colegul meu de cameră îmi tot
lăsa bilețele prin care mă acuza că-i furam ba colierul
din scoici puka25, ba cartea de remedii naturiste în
limba engleză. Mă așteptam, în orice zi, să deschid
ziarul și să citesc că guvernul ar fi folosit campusul
acelei universități pentru un experiment pervers de
testare a efectelor difuzării în buclă și la un volum
asurzitor a pieselor formației Pink Floyd asupra
creierelor studenților. Aceștia ar fi putut construi un
bong26 din orice obiect, în schimb pur și simplu nu
puteau să priceapă că era imposibil să ajungi în Europa
călătorind doar cu mașina.
25
Scoici mici, de culoare albă și formă rotundă ce pot fi găsite pe unele plaje
hawaiene. Puka este corespondentul hawaian pentru „gaură" și se referă la
mijlocul găurit în mod natural al acestor scoici (n. tr.).
26
Instrument de filtrare a fumului de canabis (n. tr.).
 Mi-am petrecut tot anul tocind pentru o mărire de
notă sperând că așa m-aș fi putut transfera altundeva,
oriunde. Am ales într-un final Kent State – deși umbla
vorba că acolo se omorau oamenii, măcar nu mureau
de plictiseală ca aici. Așa auzisem.
— Kent State?! se mira toată lumea. Crezi că vei fi în
siguranță acolo?
Am ajuns la noua facultate în septembrie și-am fost
repartizat într-un dormitor destinat, în mare,
studenților handicapați. Eu nu obișnuiam să mă
holbez la aceste persoane, dar aici chiar nu aveam ce
face pentru că erau peste tot. Toți erau de vârsta mea și
se accidentaseră fie sărind într-o piscină cu apă puțin
adâncă, fie loviți de fundașii echipei adverse. Unii
dintre ei se urcaseră băuți la volan sau căzuseră de pe
acoperișul casei încercând să curețe burlanele. O mică
greșeală pe care aveau s-o regrete tot restul vieții.
Paraplegicii27 se întâlneau în hol discutând despre
mersul pe două roți sau adaptarea mașinilor la
necesitățile lor, în timp ce cvadruplegicii28 începeau să
dea valma în cărucioarele lor motorizate, uitându-se
chiorâș la țigările aprinse și proptite foarte artistic între
buze.
Primul trimestru am fost coleg de cameră cu un tip
27
Persoană paralizată de la brâu în jos (n. tr.).
28
Persoană paralizată de la gât în jos (n. tr.).
prietenos pe care îl chema Todd, originar din Daytona,
al cărui singur handicap era faptul că avea părut roșu.
Cvadruplegicii aveau superlegături cu traficanții de
droguri, astfel că mergeam frecvent în dormitorul lor.
— Narghileaua este pe raft, lângă supozitoare,
spuneau ei.
În timp, m-am obișnuit cu imaginea pungii de
colostomie29 a unuia dintre prietenii mei și am ajuns să
privesc Universitatea Kent State ca și când ar fi făcut
parte din Liga I.V.30 Statul acoperea costurile de cazare
ale studenților care acceptau să împartă camera cu un
student cu dizabilități, așa că, în trimestrul al doilea,
m-am mutat cu un tip pe nume Dale. Era student în
anul II, avea vreo 40 de kile și suferea de distrofie
musculară. Am învățat să-l spăl și să-l pun pe toaletă.
Îi dădeam paginile în timp ce citea, formam numerele
de telefon în locul lui și îi țineam receptorul ca să poată
vorbi. Îl îmbrăcam și îl pieptănăm, îi dădeam să
mănânce și îi tăiam unghiile, dar, cu toate acestea, n-aș
putea spune că eram apropiați.
Pe la jumătatea trimestrului, Dale a fost trimis acasă
29
Procedură chirurgicală prin care peretele colonului este deschis spre exterior
printr-o incizie a peretelui abdominal, înlesnind evacuarea scaunelor într-o
pungă etanșă (n. tr.).
30
Liga Ivy cuprinde opt dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ din
SUA și din lume, printre care universitățile Columbia, Harvard, Princeton și
Yale. Liga IV la care se referă autorul este un joc de cuvinte care s-ar traduce
prin Liga Intravenoasă (n. tr.).
la părinții săi, iar eu m-am mutat cu o tipă haioasă,
Peg, care avea o boală degenerativă a sistemului
nervos. Peg fusese etichetată drept „paralitica
incompleta” și îi plăcea să glumească pe tema faptului
că nu putea duce nimic la bun sfârșit. Super, deja
aveam ceva în comun. Tipa venise la școală ca să scape
de părinții ei care nu-i mai dădeau voie să bea nimic
după ora 18:00 și care se tot plângeau că, la sfârșitul
unei zile pline, erau prea extenuați ca să o mai poată
ajuta și pe ea să meargă la toaletă. Spuneau că
Dumnezeu o alesese să ducă acea cruce și, că, dacă
avea orice nemulțumiri, Lui trebuia să-i ceară
socoteală. Peg suferea de o boală antipatică din cauza
căreia, în timp, funcțiile organismului aveau să-i
cedeze. Picioarele ei, de exemplu, erau chircite și nu și
le putea folosi, iar obiectele – fie că era vorba despre o
ceașcă de cafea fierbinte, despre o țigară aprinsă,
despre furculițe sau cuțite – îi scăpau din mână fără
niciun avertisment. Purta ochelari cu dioptrii foarte
mari, legați de cap și o pereche de ghete pătate, din
piele de oaie în picioarele ei inutile și strâmbe. Vorbea
de parcă avea prune în gură și era atât de greu să-
nțelegi ce spune, că cei de la serviciile de informații
telefonice sau de la restaurantele cu livrare la
domiciliu aveau impresia că era beată și îi trânteau
telefonul în nas. Speriați de felul în care arăta,
profesorii erau de acord, în mod automat, cu tot ce
spunea.
— Bună întrebare, îi spuneau, ești foarte receptivă.
Cineva vrea să comenteze afirmația ei?
Poate că Peg doar cerea voie să meargă la toaletă, dar
cum nimeni nu înțelegea ce spune, răspunsul era
mereu același: „Bună observație, nu, clasă?!”.
La cantina campusului, Peg era primită cu un
entuziasm debordant. Decât să se pună într-o situație
ridicolă întrebând-o ce antreu voia și să nu înțeleagă,
colegii ei preferau să-i facă pe farfurie un morman din
toate alimentele disponibile.
O persoană în scaun cu rotile este invizibilă pentru
cei din jur. La fel și cel care împinge căruțul. În afara
camerei noastre, singurele persoane care catadicseau
să ne bage în seamă ne vorbeau de parcă am fi fost
surzi amândoi. Îngenuncheau lângă scaun și țipau:
— Părintele Tony le cântă enoriașilor la chitară
duminica asta. Ați vrea să veniți și voi?!
Peg îi făcea interlocutorului un semn cu mâna să
coboare mai aproape de ea, după care îi șoptea:
— Eu colecționez dințișori de la motănei vii ca să fac
coliere pentru Satana.
— N-am niciun dubiu, venea răspunsul. Pe asta se și
bazează frăția noastră.
Pentru Peg, faptul că era invizibilă era o normalitate
deja obositoare. Pentru mine însă, era genul de situație
din care am fi putut avea de câștigat. Așa a început
viața noastră de infractori.
Am dat primele „lovituri” în alimentări. Prinsesem o
pungă mare pe scaunul lui Peg pe care eu o umpleam
cu fripturi și cozi înghețate de homar. Nici nu era
nevoie să ne furișăm în spatele raioanelor de conserve
și să ne ascundem de manager; furam efectiv în văzul
lumii. Și Peg ținea în poală o pungă din material textil
pe care o umplea cu toate alimentele la care putea
ajunge: măsline la cutie, sos teriyaki, tuburi de plastic
de budincă etc. Nu aveam practic nevoie de nimic din
ce luam – ideea era doar să furăm din răzbunare față
de o lume nedreaptă. Renunțaserăm să mai mergem la
cantina campusului și preferam să ne gătim singuri în
bucătăria din cămin și să mâncăm pe săturate. De la
alimentări am trecut, mai apoi, la librării și la
magazine de discuri, fiind siguri că nimeni n-ar fi spus
vreodată: „Uite o handicapată care fură ultimul album
Joni Mitchel”. Dată fiind starea lui Peg, nu furam nimic
mai mare decât capetele noastre. În rest însă, totul ne
aparținea.
Pe timpul vacanței de primăvară, ne-am hotărât să
mergem în vizită la ai mei. Să fii invizibil când șutești
chestii din magazine este bine, dar nu la fel stă treaba
când faci autostopul. Ne-am așezat lângă autostrada
interstatală, iar Peg a-nceput să facă cu mâna la
intervale regulate. Cei aproape 750 de kilometri cât
aveam până la destinație ne-au luat cam trei zile.
Povestea pe care o spuneam era că Peg și cu mine ne
căsătoriserăm de puțină vreme și că pornisem spre sud
pentru a începe o viață nouă. Cuplurile de credincioși
trăgeau pe dreapta și se scuzau că mașinile lor erau
prea mici pentru scaunul lui Peg și ne întrebau dacă nu
voiam, în schimb, 20 de dolari și un castron de pui
prăjit.
Normal că voiam.
— În Durham există un spital care sperăm să ne
poată ajuta, spuneam eu bătând-o ușor pe Peg pe
umăr. Uitați-vă la noi, un cuplu la început de drum.
De ce a trebuit să se întâmple asta?
Frecvența radio a șoferilor se activa; mașinile opreau
pentru noi. Povestea a prins imediat la public.
Chelnerițele din restaurantele de pe marginea
drumului se apropiau de masa noastră spunându-ne în
șoaptă:
— Nota dumneavoastră a fost plătită, și arătau spre
un cuplu care ne privea cu ochii în lacrimi de lângă
casa de marcat.
Ni se părea chiar amuzant și încercam să ne
imaginăm cum ajungeau samaritenii ăștia în fața
pastorului lor și începeau să se laude: „Am întâlnit o
fată schiloadă și pe soțul ei și i-am ajutat și noi cu ce
am putut”.
Altcineva ne-a cazat la un motel și ne-a dat bani ca să
ne luăm bilet la autobuz, făcându-ne să promitem că
nu aveam să mai facem vreodată autostopul. După ce
am intrat în cameră, am întins-o pe Peg pe pat și am
presărat banii deasupra ei. Era o imitație nereușită a
unei scene din film în care niște escroci se scăldau
practic în bancnote de o sută de dolari. În versiunea
noastră era vorba doar de bancnote mai mici și un
pumn de monede, dar tot ne făcea să ne simțim bine.
Ne aflam în Virginia de Vest când una dintre roțile
de la scaunul lui Peg a căzut. Era la apus, iar noi ne
aflam pe o autostradă dintr-o zonă rurală pustie. La un
moment dat, a apărut un tip în vârstă, cu o camionetă
papuc ce ne-a dus exact până la ușa alor mei, deși era
evident că avea altă destinație:
— North Hills Drive nr. 5406? Pornim chiar acum,
nicio problemă. În ce stat ziceați că este?.
Am ajuns acasă neanunțați, luându-i pe ai mei prin
surprindere. Speram să se simtă relaxați în prezența lui
Peg, dar când am văzut cu câtă stânjeneală ne
întâmpină, mi s-a părut chiar mai tare. Voiam să vadă
că mă schimbasem. Evitând să devin o persoană
banală, mă făcusem mai responsabil, un lucru la care
nici nu visasem. Peg era responsabilitatea mea, jucăria
mea și numai eu știam cum să o pornesc și să o opresc.
— Acum, îi spuneam eu ștergându-i gura cu un
șervețel de masă, e timpul ca cineva să facă o baie.
Surorile și frati-miu se purtau ca și când adusesem
acasă un leu de mare. Își invitaseră chiar prietenii să se
holbeze la el în timp ce stătea pe o pătură de picnic în
curtea din spatele casei. Tata a reparat scaunul lui Peg
și, când ea i-a mulțumit, tata s-a ridicat de la masă și s-
a întors cu o altă furculiță, pe care i-a dat-o.
— Nu a cerut o furculiță, i-am spus eu. A cerut
ceasul tău.
— Ceasul meu? Ăsta pe care îl port la mână? a
răspuns tata căzând pe gânduri pentru un scurt
moment. Păi, la naiba, dacă înseamnă atât de mult
pentru ea, da, i-l dau, de ce nu?
— Și cureaua, i-am mai zis eu. O să aibă nevoie și de
asta. Hai, frate, mai repede, nu vezi că fata e schiloadă?
Mama s-a dus până la ascunzătoarea ei și s-a întors
cu un teanc de bani pe care ni i-a dat ca să avem de
autocar pentru drumul de întoarcere la facultate. M-a
chemat în bucătărie, mi-a pus banii în mână și mi-a
șoptit:
— Nu știu ce fel de joc e ăsta, prietene, dar ar trebui
să-ți crape obrazul de rușine.
Mama chiar a vorbit în șoaptă ca să o aud doar eu.
Drumul înapoi în Ohio a fost lung și anost. Când Peg
mi-a zis a doua oară că vrea la baie, mi-a sărit țandăra:
— Dar ai fost acum trei ore, am țipat eu la ea. Isuse,
care e problema ta? Chiar trebuie să am eu grijă de
toate cele?
Deja începuse să mă enerveze cât de dependentă era
de mine. Merseserăm împreună în călătoria asta, se
distrase și acum nu mai înțelegeam ce altceva mai voia
de la mine. După ce am plecat de la ai mei, părea că eu
era cel schilod, nu ea. Eu trebuia să fac totul în timp ce
ea stătea în scaunul ei și-și turna scrum de țigară pe
partea din față a cămășii.
Dispoziția mea s-a alterat. După ce am ajuns la
facultate, Peg le-a spus prietenilor despre aventura
noastră din Raleigh. Am ascultat și eu, înlocuind
fiecare noi din povestea ei cu eu. Nu noi am convins un
șofer de camion să ne dea 30 de dolari și o placă nou-
nouță de încrețit părul, ci EU. Cum îndrăznea să-și
asume vreun merit?
— Ce curajoasă e, spuneau colegii noștri. Eu nu aș fi
avut tupeul să fac nici jumătate din ceea ce a făcut ea.
Și țineți cont că eu pot să merg!
La două săptămâni după începerea cursurilor,
începusem deja să chiulesc. Am decis să-mi revizuiesc
atitudinea față de droguri și să devin un aventurier
solitar. M-am înscris la un curs de parașutism la un
aerodrom local. Lecțiile au fost aparent simple, dar
când a venit momentul saltului, ceilalți parașutiști au
trebuit să-mi descleșteze cu forța degetele de pe aripa
avionului. În timp ce aterizam, mă tot rugam la
Dumnezeu ca persoana care avea să-mi poarte de grijă
odată ce aș fi fost imobilizat într-un scaun cu rotile să
nu semene deloc cu mine. Pământul părea un fel de
pătură confecționată din mai multe bucățele îngrijite
de niște oameni sensibili și muncitori care respectau
regulile și care tratau orice străin de parcă ar fi fost
Isus deghizat. Parașuta mi s-a deschis, moment în care
i-am promis lui Dumnezeu că, dacă mă ajuta să
aterizez în siguranță, aveam să-mi revizuiesc total
viața. Am promis să învârt globul pământesc și să mă
duc acolo unde mi s-ar fi oprit degetul, chiar dacă ar fi
fost vorba despre o țară unde oamenii ar fi locuit,
practic, în pământ și s-ar fi hrănit cu ovăz fiert din
mâinile murdare de rahat. Am promis chiar să stau să
le păzesc de muște fețele de culoarea bălegarului și să-i
car în spate prin apele în care ar fi colcăit crocodili
dacă de asta era nevoie ca să-mi reabilitez numele.
Hamul dintre picioare îmi provoca o durere de
nesuportat, dar l-am luat ca pe un prim test de putere
și anduranță. Testiculele mele erau în mâna Domnului.
Eram dispus să renunț chiar și la un deget sau două și
să măresc miza și la câțiva dinți dacă aș fi știut că nu se
va atinge de coloana mea vertebrală. Am atins
pământul în fugă și n-am reușit să mă opresc decât la
peste o jumătate de kilometru de locul de aterizare.
Când instructorul a venit să preia parașuta, am stins
țigara de marijuana pe care mi-o aprinsesem și am zis:
— Nu-nțeleg de ce atâta agitație. Saltul ăsta a fost o
nimica toată.
La sfârșitul anului universitar, am făcut autostopul
spre San Francisco, încântat de ideea de a duce o viață
de adult alături de niște oameni care erau în stare să se
spele singuri pe cap. Prietena mea, Veronica, mi-a
închiriat o cameră la o pensiune, iar eu mi-am găsit un
job de curier pe bicicletă. Străzile din zona pe care o
acopeream eu miroseau frumos de la arbuștii de
eucalipt și fiecare străin pe lângă care treceam mă făcea
să sper că în curând aveam să-mi găsesc o slujbă
decentă sau să primesc un apartament cu
douăsprezece camere. Eram departe de ai mei și mi-i
imaginam deseori chinuiți de vacanțele în care nu
eram cu ei. Se purtaseră urât cu mine, dar eu ieșisem
totuși la liman grație persoanei responsabile și
independente care eram. Eu, un învingător.
Într-o seară, îmi făceam niște spaghete cu ketchup la
reșoul din cameră când am auzit telefonul public de
lângă ușă sunând. Era Peg care îmi spunea că fugise de
acasă.
— Foarte bine, i-am spus eu. Ăsta este cel mai bun
lucru pe care l-ai făcut până acum.
Când am auzit însă că suna din aeroportul din San
Francisco, am rectificat:
— Nu știu ce să zic, Peg. Părinții tăi n-or să fie
îngrijorați de soarta ta? Și cu școala ce vei face?
Ce a urmat a fost o lecție de viață pe care nu o înveți
la facultate. Să ieșim din pensiune însemna să o car în
brațe pe Peg cinci etaje, să le urc și să le cobor din nou
cu scaunul ei. Proprietarul mi-a cerut să-i plătesc
dublu pentru că stăteam împreună și, după ce Peg a
căzut cu capul de cada din baie și a avut nevoie de
cinci copci, mi-am pierdut și slujba. San Francisco era
un oraș mare, așa încât fiecare ținea cu dinții de
propriul avut. Asta însemna că nimănui nu-i păsa că
eram doi tineri care se căsătoriseră de curând. Nici
măcar autobuzele nu opreau să ne ia. Sătui de așa
ceva, Veronica și cu mine am decis să plecăm în nord,
la cules de mere. I-am spus și lui Peg de planul meu
sperând că așa aveam s-o conving să se întoarcă acasă,
dar tipa s-a ținut tare. A luat o carte de telefon și a-
nceput să dea telefoane cu taxă inversă la diverse
instituții de stat ai căror funcționari aveau amabilitatea
de a rămâne pe fir cât timp Peg își căuta pixul sau
chiar telefonul scăpate pe jos. Așa a găsit niște
voluntari care să o ajute să ajungă la întâlnirile
paraplegicilor care se țineau în niște birouri
dezordonate de la parter. Aici, toată lumea ridica
pumnii în semn de respect față de determinare și
tenacitate. Acum locuia singură într-un apartament
din Berkeley și era vizitată de un reprezentant al
statului o dată la douăsprezece ore. Acesta îi pregătea
mesele și o ajuta să meargă la toaletă. Dacă avea vreun
spasm și cădea, stătea liniștită pe jos până îi sosea
ajutorul să-i îngrijească rănile. Când o sunau părinții,
fie le închidea telefonul în nas, fie îi înjura, în funcție
de dispoziția de moment. Cel mai mare vis al lui Peg
era să locuiască departe de părinții ei și să se bucure și
ea de o partidă de sex satisfăcătoare. Chiar mi-a trimis
o scrisoare în care îmi povestea aventura. Lângă patul
ei cu apă erau trei scaune cu rotile – cel de-al treilea era
al unui bisexual paraplegic, a cărui principală sarcină
era să-i mute pe cei doi iubiți în anumite poziții. În
decurs de un an însă, starea ei s-a degradat într-atât
încât nu mai putea fi lăsată singură douăsprezece ore
la rând. Amândoi ne-am întors acasă, dar am păstrat
legătura. Scrisorile ei deveneau din ce în ce mai
ilizibile. Ultima dată când am mai primit vești de la ea
a fost în 1979, puțin înainte să moară. Trecuse printr-o
transformare religioasă și își scria memoriile în
speranța că îi vor fi publicate de aceeași editură
creștină care publicase și Joni!, o carte despre viața unei
tinere paraplegice care picta obiecte din lemn ținând
pensula între dinți. Mi-a trimis un capitol de trei
pagini despre călătoria noastră și autostopul spre
Carolina de Nord, în care povestea așa: „Dumnezeu
să-i binecuvânteze pe toți acei oameni minunați care
ne-au ajutat de-a lungul călătoriei noastre. Îi
mulțumesc Domnului în fiecare zi pentru iubirea și
amabilitatea de care au dat dovadă”.
I-am răspuns la scrisoare spunându-i că, dacă își
amintea bine, făcuserăm mișto de toți acei oameni: „I-
am mințit și ne-am bătut joc de ei și acum tu spui că-i
binecuvântezi? Ce-ai pățit?”.
Privind retrospectiv, cred că știu ce i s-a întâmplat.
După o perioadă de independență câștigată cu greu, ea
a ajuns să aprecieze faptul că oamenii erau buni, nu
proști. Peg a ajuns să înțeleagă asta la o vârstă relativ
fragedă, pe când mie mi-au trebuit ani buni.

c.o.g.

Călătoria cu autocarul din Carolina de Nord până în

Oregon durează patru zile. Asta înseamnă cam 75.000
de ore dacă te încumeți să călătorești fără ajutorul unui
tranchilizant puternic de animale. Îmi era dat să mă
așez, de fiecare dată, numai lângă vreun soldat
dezertor, un fugar văicăros sau un delincvent beat care
stăteau atât de aproape de mine încât eram condamnat
să le șterg mereu balele de pe gulerul tricoului, în caz
că leșinau. Cărțile și revistele nu îmi erau de prea mare
ajutor. Nu erau bune ca scut și-n plus atrăgeau reacții
de tot felul, de la o curiozitate lejeră la ostilitate fățișă.
— Ai impresia c-o să-nveți ceva din cartea aia? mi-a
zis un tip lovindu-mi tetiera cu falangele pline de
tatuaje. Hai să-ți zic eu ceva, șoarece de bibliotecă.
Dacă vrei cu-adevărat să-nveți ceva, nu există decât un
singur loc unde poți merge: Institutul de Corecție
Chatham. Este cea mai bună nenorocită de școală din
toată țara asta împuțită. Acolo am învățat eu tot ce știu.
Mama dracului, o să-nveți mai mult din autobuzul ăsta
decât dintr-un...
Tipul a făcut o pauză încercând parcă să-și
amintească ce cuvânt voia să spună:
— O să-nveți mai multe de aici decât dintr-o
piramidă făcută din cărți. Ai putea acoperi o pistă de
curse cu toate căcaturile care s-au scris vreodată, dar
tot de-aici înveți mai multe.
Cum nu văzusem în viața mea o pistă de curse
acoperită de cărți, mi s-a părut prematur să-l contrazic.
— Probabil că aveți dreptate, i-am răspuns uitându-
mă la cicatricele de pe fața sa obosită și arsă de soare.
Aproape ați ajuns la destinație, nu? Dacă mai aveți de
mers, pot să mă duc pe scaunul de pe partea ailaltă a
culoarului ca să vă mai fac puțin loc să vă întindeți.
 — I-am confirmat, a zis o tipă care s-a așezat lângă
mine. I-am zis: „Da, dracu’ să te ia, am să păstrez
copilul ăsta”. Și i-am mai zis că urma să am boțul ăsta
de carne, în puii mei, că voia sau nu să fie dracului
tată.
Tipa a făcut o pauză ca să se șteargă la nasul cârn cu
o șosetă trei sferturi pe care o ținea special pentru așa
ceva.
— I-am spus: „Am înghițit deja destule, timp de
patru ani de la Marele T și dacă ai impresia că o să stau
mai îndur așa ceva poți să te-așezi în genunchii tăi
noduroși și să mă pupi în curul ăsta plin de căcat, boul
naibii ce ești”. I-am zis: „M-am săturat să-mi pierd
vremea cu un negrotei cu fața albă care e prea ocupat
să umble prin boscheți după pizde ca să-și miște curul
ăla gras și să-și caute-n morții mă-sii de lucru”. Așa i-
am zis, exact așa. I-am zis: „Nenorocitul dracului, n-ai
coaie-n tine nici cât i-a dat Dumnezeu unui nenorocit
de șoarece de biserică. Ai ieșit din pizda aia ruptă și
bătrână a mă-tii, te-ai apucat de țâțele alea pătate de
lapte ale ei și nici că te-ai mai uitat înapoi, al dracu’ să
fii tu de nenorocit”. I-am zis: „Dacă tu nu vrei copilul
ăsta, am să găsesc un nenorocit care-l vrea, unu’ care
nu vede lumea doar prin crăpătura curului ăla de
poponar bășicat de căcat, cu scula cât un vierme”. I-am
zis: „Poate că plodul ăsta e un bastard, dar îți garantez
dracului că n-o să fie nici pe juma’ bastard cât e ta-su’,
al dracului să fii tu de bastard nenorocit ce ești! Poți să-
i sugi lu’ bunicu’ pula aia bătrână, scofâlcită și plină de
pete până o să te las eu vreodată, nu glumesc, să vezi
fața aia ridată ca o gaură de cur a copilului, căcat
nenorocit și fără minte care ești tu!”. Așa i-am zis
pentru că pur și simplu nu-mi mai pasă de el.
După ce a terminat de împărtășit acele gânduri cu
un străin, tânăra a început să umble prin poșeta-plic
care stătuse până atunci pe burta ei umflată. Și-a scos
din geantă o perie și s-a încruntat când a văzut cât păr
era în ea. L-a luat între degete și i-a dat drumul pe
intervalul dintre scaune.
— I-am spus: „Și-ncă ceva, pulă bleagă ce ești! După
ce se naște plodul ăsta, o să mă uit la fața lui plină de
căcat și dacă mi se pare că seamănă vreun pic cu tine îl
pun pe doctor să-i taie capul cu fierăstrăul și să-l
folosească drept momeală. Să mor dacă mint cu ceva și
să știi că tu nu poți face nimic”. După tot calvarul prin
care m-a pus să trec idiotul ăsta, a avut tupeul să vină
la mine să mă-ntrebe ce nume am de gând să-i pun
copilului. Poți să crezi un asemenea căcat? Eu nu pot.
I-am zis: „Nu pot să cred că mă întrebi un asemenea
căcat, căcatule ce ești”. I-am zis: „Nenorocitul dracului,
am să-i zic cum mama dracului am să vreau, în puii
mei”. I-am zis: „Am de gând să-i zic Nenorocitul
Gunoi Uman Cecil după tăticul lui, curvarule
nenorocit, bulangiule, sac plin de pete de spermă și de
căcat ce ești”.
Tipa și-a șters un strop de salivă de pe buză și s-a
lăsat pe spate în scaun. Fătul a lovit-o și și-a modificat
poziția în burtă, la care ea a gemut de durere, după
care s-a lovit în burtă cu mânerul periei de păr:
— Hai, mai lovește-mă și tu încă o dată, nenorocitule
mic ce ești, și vin acolo cu un umeraș și-ți dau eu
motive să lovești.
Aveam în fața ochilor o Americă inventată parcă de
șefii propagandei sovietice. Un peisaj anost, locuit de
prostănaci cu gura mare, fără niciun rost în viață, care
pluteau dintr-un loc rău într-unul încă și mai rău. Dacă
erai îndeajuns de norocos, ceilalți călători te trezeau
doar ca să-ți ceară o țigară. Cei care stăteau la geam
porneau o conversație, de cele mai multe ori, cu
următoarea replică: „La ce mama dracului te holbezi?”.
Dat fiind că aveau de-a face cu tot felul de călători,
șoferii erau adevărați maeștri în arta managementului
conflictelor și, de multe ori, se întâmpla să oprească pe
marginea drumului pentru a aplana vreun conflict.
— Îmi tot ia acadeaua!
— Domnule, îmi pare rău, dar trebuie să vă rog să-i
înapoiați omului nugaua.
Autobuzul abia-abia mergea și oprea în niște orașe
pe lângă care aveam impresia că tocmai trecusem cu
un sfert de oră în urmă. Hai să terminăm cu asta, mă
gândeam eu. Oamenii ăștia sunt o mare bătaie de cap și nu
merită efortul. Mai bine ar merge pe jos 30 de kilometri
până la Wrinkled Bluffs sau Cobbler’s Knob sau ce altă
pustietate plină de cactuși or numi ei casă. Spre deosebire
de restul călătorilor din autocar, eu chiar aveam locuri
în care trebuia să ajung. Locuri reale. Eram așteptat de
oameni pentru că urma să le îmbogățesc existențele.
Oare nu era nimeni în stare să vadă asta?
„Acest autobuz merge către Odell, statul Oregon,
fără nici o altă oprire”, îmi imaginam că le spune
șoferul celorlalți călători. „Cei care nu aveți această
destinație vă rog să coborâți imediat și să formați o
coadă la marginea acestui deșert sinistru.”
Restul călătorilor aveau să mormăie și să protesteze
în timp ce-și căutau prin buzunarele scaunelor
protezele dentare și dozele de Old Spaniei pe jumătate
consumate. Avem să-i urmăresc coborând pe
autostrada prăfuită, cu valizele lor ponosite în mâini,
ferindu-se de soarele necruțător. După ce va fi coborât
și ultimul dintre ei, șoferul avea să închidă ușa și,
întorcându-se în scaun către mine și salutându-mă cu
mâna la chipiu, avea să-mi spună: „Acum o să vă
conduc în Odell cât ați zice pește, domnule. Între timp,
vreau să vă așezați și să vă simțiți confortabil”.
 După ce mi-a explicat vreme de peste douăsprezece
ore dezavantajele programului său de eliberare
condiționată, bărbatul care stătea lângă mine a ajuns,
în sfârșit, la destinație. În locul lui, s-a așezat o femeie
ursuză, cu o bărbie aproape inexistentă, care fuma ca
un turc și care purta o helancă fără mâneci, de culoarea
cenușei. Cu ea nu am purtat o conversație în
adevăratul sens al cuvântului. Din când în când, mă
făcea însă atent, arătând cu mâna în care ținea țigara
către niște lucruri pe care eu nu le găseam nicidecum
interesante.
— Un camion frigorific, îmi șoptea.
— Oprire la benzinărie. S-au urcat toți.
Tipa nu se ducea niciodată la toaletă și nu-și schimba
deloc poziția, nici măcar când o lua somnul, lucru care
se întâmpla absolut din senin.
— Un Duster cu numere de South Dakota, zicea ea,
iar eu n-apucam bine să mă-ntorc că și adormea, cu
țigara încă aprinsă, consumându-se de la sine, între
degetele-i.
Undeva prin Utah, în jur de miezul nopții, s-au urcat
în autocarul supraîncărcat o femeie tânără cu un coș de
rufe de plastic, plin cu pantofi și haine. După ce a mers
încoace și-ncolo pe interval în speranța de a găsi un
loc, s-a oprit lângă mine și-a nceput să se fâțâie de pe
un picior pe celălalt, dregându-și vocea cu o
regularitate aproape dureroasă. Era ca și când eu aș fi
pus monopol pe un telefon fix și aș fi îndrugat verzi și
uscate în timp ce ea era disperată să raporteze poliției
un foc de arme într-un liceu. Chestia asta mă făcea să
mă simt tare prost.
— Uitați, i-am spus eu în cele din urmă, n-ați vrea să
stați pe locul meu un pic?
Tipa a acceptat fără să comenteze. Un pic însemna,
după mine, undeva între 15 și 20 de minute. Dacă nu
avea să ajungă la destinație până atunci, speram să-i
ofere și altcineva locul. Aveam să contribuim cu toții,
creând acea legătură singulară care apare între oameni
doar atunci când fac un sacrificiu comun. După două
minute, tipa a adormit. Din când în când, își strângea
puțin maxilarul și mormăia un cuvânt care semăna cu
„fraiere”.
M-am dus spre fața autocarului și m-am așezat pe
scări, dar, după o vreme, șoferul m-a gonit invocând că
nu aveam voie să stau acolo. Probabil că erau singurele
sale momente de liniște și voia să se bucure de ele. În
zori, avea să fie iar hărțuit de bătrânii ursuzi care
aveau tendința de a pune monopol pe locurile din față,
ignorând semnul cu „Nu deranjați” și bombardându-i
cu întrebări de genul: „Vi s-a întâmplat vreodată să
găsiți un șarpe cu clopoței în uscătorul de haine?”.
M-am întors lângă locul pe care stătusem până de
curând în speranța că poate cineva avea să coboare,
dar erau slabe șanse – nu treceam pe lângă nimic care
să merite să cobori acolo. În locurile prin care treceam,
care formau un univers rece, abstract, plin de pietre,
nu se vedea nicio urmă de viață. După o vreme de stat
ghemuit, m-au năpădit crampele, așa că m-am așezat
pe podeaua autocarului și m-am târât sub fostul meu
scaun. Fumătoarea înrăită de lângă mine stătea cu
picioarele întinse, în timp ce tipa tânără, cel mai mare
dușman al meu în viață, se foia de mama focului,
lovindu-mă la nesfârșit în boașe. Cuplul din spatele
meu mă împungea alternativ, când în cap, când în
coloană cu niște pantofi ascuțiți ce păreau a fi cizme de
cowboy cu vârful metalic. Mi-am spus că se putea și
mai rău, dar, oricât am încercat să-mi imaginez un
scenariu ceva mai sinistru decât acela, n-am reușit.
Motorul enorm al autocarului era poziționat exact sub
capul meu și degaja căldură topind nenumăratele
bomboane supte și aruncate sub scaune și
transformându-le într-un fel de saltea parfumată de
caramea moale. Ceva trebuie să fi mers anapoda, altfel
nu-mi puteam explica de ce tocmai eu, cea mai
importantă persoană din autobuz, eram condamnat să-
mi petrec noaptea ghemuit nu pe, ci sub scaunul meu.
Așa ceva nu s-ar fi întâmplat într-un avion.
— Știți, le-am spus unora dintre călători, ar trebui să
încercați. Este super să zbori cu avionul. Ți se servește
cina și-ți poți lăsa geanta pe scaun când te duci la
toaletă.
— Pe bune, și nu-și bate nimeni joc de lucrurile tale?
Mirarea de pe fețele lor a fost unul dintre motivele
pentru care optasem, din start, să călătoresc cu
autocarul. După ce-mi petrecusem ultimele nouă luni
spălând vase în cantina facultății, m-am gândit că o
călătorie cu Greyhound31 avea să fie o chestie foarte
tare. Mă rog, nu chiar la propriu, cum a fost, de fapt.
Trebuia să fie o lecție în toată această experiență din
care aveam să învăț ceva și speram ca și idioții ăștia
insipizi cu care călătoream să-și dea seama de ea într-o
zi.
Am stat sub banchetă până dimineață. La un
moment dat, autocarul s-a înclinat și o sticlă de suc
acidulat, cu gust de ciocolată m-a lovit direct în frunte.
M-am târât pe interval și m-am dus la baie ca să-mi
curăț cocoloașele de gumă mestecată care mi se lipiseră
de scalp. Toți pasagerii se treziseră, cu excepția tinerei
care stătea pe locul meu. După un somn bun și adânc
până la 10:00, tipa m-a rugat să-i țin locul ca să poată
31
Cel mai mare furnizor de servicii de transport rutier din SUA, cu peste 3800
de destinații din America de Nord. Anual, aproximativ 18.000 de canadieni și
americani călătoresc cu această companie. Traducerea termenului, „Ogarul
cenușiu", a fost folosită de Romulus Rusan în cartea sa, America ogarului cenușiu,
apărută în 1977, în România comunistă (n. tr.).
merge la toaletă să se spele pe dinți.
Atât mi-a trebuit. Câteva minute mai târziu, m-am
trezit cu tipa pe capul meu, lovindu-mă în neștire cu
tubul de pastă de dinți:
— Hei, trezește-te, îmi spunea.
Eu m-am prefăcut în continuare că dorm, în speranța
că, la un moment dat, avea să cedeze și să mă lase în
pace.
— Auziți, nenorocitul ăsta mi-a luat locul, a-nceput
să strige. M-am dus și eu la baie să mă spăl și acum mi-
am pierdut rahatul de loc.
— Poți să stai peste mine, am auzit pe cineva zicând
din spatele autocarului. Îți promit călătoria vieții tale.
— Bun, acum gata cu glumele, s-a auzit o voce de
bărbat. Nu era a șoferului – eram încă în mișcare.
— Hai, piticule, dă-i doamnei locul înapoi.
Am simțit pe mână cum mă apucă cineva, fără prea
mare efort, de guler și mă dă jos de pe scaun. Era o
mână cărnoasă, plină de bătături, care se potrivea atât
cu fața, cât și cu personalitatea celui căruia îi aparținea.
Tipul nu a pus întrebări și nici nu m-a amenințat. Nici
nu a fost nevoie. Odată ce am eliberat locul, l-a curățat
de firimituri și i-a făcut semn tinerei să se așeze
confortabil. M-am gândit să mă opun, dar era clar că
gașca din autocar n-ar fi fost de partea mea. Călătorii
și-au lungit gâturile la întreaga scenă și-au început să
comenteze în șoaptă și să să râdă de mine în timp ce
mă prefăceam că eram străin și că nu cunoșteam
obiceiurile acelei prea-mărețe țări. Da, poate că luasem
locul altcuiva, accidental, dar ia uite ce frumos știam
eu să apreciez peisajul acela accidentat pe care ceilalți
călători îl ignorau total. Mă aplecam din mijloc, lăsam
capul în jos și priveam pe geam ridicând din sprâncene
în semn de admirație la fiecare bolovan pe lângă care
treceam. Uite!, îmi ziceam eu. Acela parcă ar fi un cuib de
cardinal32 construit pe marginea unei clătite uriașe. Iar aici
aveam ceva ce pare a fi un sabot răsturnat care stă lângă
ceva ce aduce foarte bine cu capul turtit al ignorantei
nesimțite care îmi ocupă locul!
În jur de ora prânzului, a coborât un tip, iar eu i-am
luat imediat locul, extenuat, însă incapabil să dorm,
din cauza discuțiilor de pe culoarul dintre scaune.
După ce i-a mulțumit de vreo zece mii de ori
salvatorului său pentru ajutor, doamna Coș-de-rufe a
făcut schimb și s-a așezat lângă domnul Carne-de-vită
ca să se cunoască mai bine. După câteva minute, erau
cu capetele sub un tricou unde fie imitau niște

32
Pasăre cântătoare de mici dimensiuni care populează marginile pădurilor și
grădinile din estul Americii de Nord, Texas, Mexic, Canada, Belize, Guatemala,
Insulele Bermude. în caz de pericol - când sunt amenințați de păsări răpitoare
sau alți prădători cardinalii produc o serie de sunete de alertă prin care se
avertizează între ei. Cu cât pericolul este mai mare, cu atât și sunetele scoase
sunt mai stridente (n. tr.).
veverițe, fie își lingeau crema antiacneică unul altuia
de pe față. Muzica heavy-metal de la radio, țipetele
unui copil neastâmpărat și discuțiile interminabile ale
scorțoșilor ălora vorbăreți de pe primele locuri erau
deja prea mult pentru mine. Nu mai puteam îndura și
gemetele extaziate, scoase de cei doi care se lingeau și
se sărutau de zor.
Când el a ajuns la destinație, ea a-nceput să plângă.
Sunetul smiorcăielilor ei înăbușite a fost o bucurie
pentru mine, un fel de cântec de leagăn care m-a ajutat
să cad într-un somn adânc, impenetrabil care a durat
până când am ajuns la Reno.

Era cea de-a doua mea vizită la Hood River Valley.

Prima fusese un accident. Prietena mea, Veronica, și cu
mine locuiam deja de ceva vreme în San Francisco
când ea a lăsat din mână Fructele mâniei și-a decis că ne
ajunsese atâta trai la oraș. Așa făcea ea, vorbea în
numele amândurora.
De obicei, nu mă deranja chestia asta, pentru că nu
mai trebuia să-mi bat capul singur cu cine știe ce
decizii.
— Hai să mergem în nord și să ne ajutăm frații și
surorile la strânsul recoltei, mi-a spus ea, aranjându-și
eșarfa pe care o purta de ceva vreme legată pe cap.
Zilieri, asta vom fi.
 Oamenii țării aveau nevoie de noi și ne și imaginam
cum aveam noi să stăm la umbră, după căpițele de fân
și să mâncăm prânzuri consistente pregătite de soția
fermierului care avea să ne angajeze, o tipă îmbrăcată
în ceva cu picățele.
— Oamenii muncitori ca voi pun lumea în mișcare,
ne imaginam noi că avea să ne spună. Hai, mai luați o
bucată din puiul meu premiat; voi, copii, trebuie să
aveți energie.
După prânz, amabilul fermier avea să scuture praful
de pe scripca sa și să ne cânte o interpretare vibrantă a
pieselor Curcanul în paie și Polly Wolly Doodle. După-
amiezile aveau să ne prindă culegând mere și
punându-le în niște lădițe adorabile etichetate
„Micuțul indian” sau „Animăluțul profului”. Viețile
noastre aveau să fie simple, dar, fără doar și poate,
pitorești. Prietena mea își formase această idee despre
viață după ce citise un roman de Steinbeck – cum se
poate asta, decideți fiecare dintre voi –, iar eu am mers
pe mâna ei. Dacă nimic altceva bun nu avea să iasă din
treaba asta, măcar îl scoteam din minți pe tata și tot era
ceva.
Am făcut autostopul până în Oregon, unde ne-am
dat jos după ce am văzut creasta înzăpezită a muntelui
Hood, un simbol al lucrului măreț în care avea să se
transforme viața noastră. Primul fermier a refuzat să
ne angajeze, pe motiv că nu aveam experiență. La fel și
cel de-al doilea și cel de-al treilea. În acestea condiții,
pe cel de-al patrulea a trebuit să-l mințim. Era un
bătrân mic de statură pe nume Hobbs, a cărui echipă
de muncitori mexicani tocmai ce fusese expulzată de
Serviciul de Imigrare.
— În acest moment, sunt în stare să angajez pe
oricine știe și doar să culeagă muci, ne-a spus el
uitându-se la copacii ale căror crengi stăteau să se rupă
de la atâtea fructe. O vreme am crezut că poate mă va
ajuta soția mea, dar este la casa mare. E pe moarte, are
cancer. Ce zici de asta, Ringo?
Cățelul lui Hobbs, un beagle ajuns la o venerabilă
vârstă, părea să aibă cam aceeași soartă cu cea a
nevestii stăpânului său. Animalul șuiera și gemea în
timp ce respira și avea pe coada mâncată de artrită
niște răni infectate.
— La naiba, Ringo, a zis Hobbs stingându-și țigara
de iarba udă. Tare mă bucur că ești cu mine.
Aici, la ferma lui Hobbs, nu se punea problema de
vreun picnic în căpița de fân, de carouri sau un concert
la scripcă. Ascuns în spatele unor nori grei, soarele
refuza să se arate. Contrar așteptărilor noastre, merele
nu erau culese de pe jos, ci direct din pomi. Foarte
greu ajungeai sus, pentru că, din cauza ploilor de câte
douăsprezece ore, scoarța foarte groasă a pomilor era
superîmbibată de apă. Săptămâna de lucru avea șapte
zile și o zi începea la răsăritul soarelui și se termina la
apus indiferent de vreme, ceea ce aici însemna fie
ploaie mocănească, fie potop. Nu se știa exact dacă
datorită unor oameni ca noi se învârtea pământul,
nimeni nu discuta despre așa ceva. Noi, culegătorii,
stăteam în una dintre cele șase locuințe modulare
dispuse de-a lungul aleii ce ducea la fermă. Nu exista
electricitate și, în afara dușului din hambar, singura
sursă de apă era o cișmea ruginită. Se gătea la o sobă
cu lemne și se dormea pe niște saltele care mie mi se
păreau umplute cu ceva ce semăna cu pantofii cu toc.
Toate aceste greutăți aveau însă farmecul lor.
Ajunseserăm să purtăm salopete și ne admiram
siluetele la lumina lumânărilor, în timp ce ne
ghemuiam în jurul unei mămăligi aburinde. Asta era
super. Eram temerari. Oamenii ca noi nu aveau nevoie
de perne sau de rafturi cu prosoape. Ne mândream cu
vânătăile noastre și fiecare răceală era o mărturie a
faptului că eram puternici. Eram cât pe ce să-mi
cumpăr o căciulă de raton, când sezonul de recoltat s-a
terminat și a trebuit să ne întoarcem în Carolina de
Nord, unde m-am readaptat repede condițiilor decente
de trai, cu apă caldă curentă și electricitate. Ne
planificaserăm să mergem la cules și anul următor, dar
Veronica a fost nevoită să dea înapoi de la
angajamentul luat. Se pare că își găsire un iubit. Iubit.
Cuvântul ăsta îmi rămânea în gât de parcă ar fi fost un
șomoiog de vată minerală.
— Relația asta n-o să țină, i-am spus, vei vedea.
De ce-ar fi avut ea nevoie de un iubit? Mi-i și
imaginam cum se hârjoneau goi pe podeaua
apartamentului ei, umplându-se pe spate și pe fesele
albe și tremurătoare de petele de murdărie de pe jos. I-
am spus că nu avea să găsească niciodată pe cineva la
fel de bun ca mine. Când mi-a confirmat că așa era, m-
am enervat și mai tare și am plecat de pe veranda casei
ei ca o furtună, incapabil să spun altceva decât ridicola
replică:
— Da, bine, vom vedea.
Mi-am spus că poate mi-era dat să merg de unul
singur, dar clișeul ăsta nu-mi oferea niciun fel de
confort. Dacă aș fi avut de ales, aș fi preferat să
călătoresc cu cineva care știa să gătească. Petreceam,
totuși, prea mult timp singur și-ncepusem să-mi fac
griji din cauza asta. Experiența avută în timpul
călătoriei cu autocarul mi-a spulberat însă această din
urmă temere. Am ajuns în Odell convins fiind că și
dacă aveam să nu mai vorbesc niciodată cu nicio ființă
vie, tot nu era destul.

Drumul către livada lui Hobbs șerpuia pe lângă o

fermă de bovine unde câteva zeci de vaci își omorau
timpul păscând iarba udă cu dinții lor tociți.
Încercasem să mă împrietenesc cu ele cu un an înainte
ademenindu-le cu sendvișuri, dar proprietarul m-a
informat că vacile nu consumau nici porc, nici pui, nici
măcar sub formă de gustare. Proaste, vacile astea!
Sezonul de cules a început undeva la mijlocul lui
septembrie și a ținut până la finele lui octombrie. În
câteva săptămâni, avea să dea înghețul, iar noi să ne
trezim scoțând aburi reci pe gură și pe nas.
Întotdeauna mi-am imaginat că vacile stăteau pe
timpul iernii într-un fel de barăci; ei bine, nu.
Animalele stăteau tot afară, indiferent de cât era de
frig. Asta era soarta lor. Oare animalele astea aveau
vreo idee că vara se cam duce? Oare își mai aminteau
ceva de când erau doar niște viței fără nicio grijă?
Aveau oare vreo speranță de viitor sau trăiau o viață
de regrete? Mi-am dat jos ranița din spate și m-am
apropiat de gardul din sârmă ghimpată; speram că
vitele aveau să vină spre mine dând din cozile lor
noduroase și pline de balegă, dar animalele nu s-au
mișcat din loc, ci au continuat cu rumegatul lor ritmic.
Când m-a văzut, Hobbs a reacționat ca data trecută:
– Măi să fie! Ia privește cine a venit, Ringo. Dennis
parcă te cheamă, nu?
Și-a aruncat țigara aprinsă în iarbă și a înaintat pe
verandă adăugând:
— Te-aș invita înăuntru, dar nevastă-mea tot moare
de cancer. Și acum s-a molipsit și Clifford. Îl mai știi,
nu? Tipul ăla gras care era maistrul meu. Acu’ e-n
Portland cu niște tumori la fund de mărimea unei pere
mici din soiul Barlett.
Cum Clifford nu avea să apară prea curând la fermă,
Hobbs mi-a oferit rulota acestuia care era așezată între
hambar și barăcile în care locuiau restul muncitorilor.
— Ciudată chestie cancerul ăsta, mi-a spus Hobbs
aprinzându-și o țigară și contemplând chibritul ars.
Pe deasupra noastră a trecut un avion care împrăștia
pesticide, și i-a făcut cu mâna pilotului în semn de
salut.
— Da, prietene, un adevărat mister.
Zicând acestea, Hobbs m-a condus în hambar unde
un mexican aștepta să intre la duș bolborosind:
— Whole-aah, Toe-moss.
Tipul și-a strâns mai bine prosopul pe care și-l
pusese în jurul taliei și a dat din cap către Hobbs:
— Hola, señor Hobbs.
— Vorbești puțin spaniola, nu, Daniel? m-a întrebat
Hobbs. Ei bine, să știi că și eu încerc să învăț câteva
cuvinte. Un om trebuie să facă asta ca să se poată
descurca în lumea modernă! Numa’ să mă provoci și
învăț să vorbesc și ca Topo Gigio33, nu, Ringo?
Câinele s-a dus lângă un copac și a început să se
lângă la fund.
— Trăim alte vremuri acum, după alte reguli. Copiii
de pe-aici au impresia că sunt prea buni ca să
muncească. N-ai decât ori să iei niște oameni de nimic,
ori să lucrezi cu mexicanii. Evident că alegi oricând
mexicanii, mi-a mai zis Hobbs, înghiontindu-mă în
coaste. Fii atent aici: Buenos Dios, Miguel.
Un bărbat mic de statură, cu ochii negri, și-a ridicat
privirea de la lemnele pe care le despica, alarmat.
— Se sperie ușor, mi-a spus Hobbs.
Păi, na, oamenii se mai și sperie când apare unu’ de
niciunde și-ncepe să strige „Bunule Dumnezeu”. Cred
că e un obicei, nimic mai mult.
Hobbs a deschis ușa rulotei, o chestie turcoaz, de
formă cilindrică, cocoțată pe o construcție de cărămidă.
Mi-a fost teamă că, odată ce treceam pragul, aveam să
devin genul de om care locuia în rulote. Nici măcar nu
puteam să rostesc cuvântul rulotă fără să nu mi se
declanșeze în creier o alarmă și să nu văd în fața
ochilor niște oameni care chemau poliția pentru a
33
Personajul central al unui spectacol de păpuși difuzat de televiziunile italiană
și spaniolă la începutul anilor 1960. Topo Gigio, șoricelul cu ochi visători și
caracter copilăros, a devenit un simbol al culturii populare a celor două țări și,
după ce a apărut în emisiunea lui Ed Sullivan, a devenit celebru și în lume (n.
tr.).
aplana conflicte domestice violente, care făceau pipi în
chiuvetă și care puneau pe grătarul improvizat în
găleți de metal bucăți de carne alterată pe care scria
„redus 100%”. Drept cine mă lua Hobbs ăsta? Nu știa
că fusesem crescut într-o casă cu mașină de spălat vase
și cu aer condiționat? Una era să fac pe temerarul într-
o cabană rustică, alta era rulota asta care avea farmecul
unui butelii de gaz supradimensionate. M-am dat în
spate, urmărindu-l pe Miguel luând de jos un braț de
lemne de foc. După ce a stivuit și ultima bucată, a
început să urle. A dat drumul grămezii de lemne și a
început să se lovească în piept zicând întruna:
„Păianjen mare, păianjen mare”. Înainte de a arunca
un ochi în rulotă, m-am mai uitat o dată la barăcile
ponosite. Primul lucru pe care mi-au picat ochii în
rulotă a fost un aragaz îndesat între chiuvetă și un
frigider care zumzăia. Miguel era lângă hambar.
Înainte de a stivui din nou lemnele scăpate pe jos, în
noroi, a lovit cu putere fiecare bucată. În timpul ăsta,
eu am urcat scările rulotei mele.
Culesul merelor este o activitate care te prostește.
Când eram aici cu Veronica, lucram amândoi la aceeași
pomi și, în același timp, treceam în revistă numele din
cartea noastră de telefon imaginară și discutam despre
prietenii pe care îi aveam fiecare dintre noi în ordine
alfabetică. Culegătorii sunt plătiți la târnă, o ladă de
lemn în care intră în jur de 680 de kilograme de fructe.
Urci pe o scară cu un sac de pânză și, după ce îl umpli,
îl descarci cu grijă în târnă. Apoi urci iar pe scară și iar,
și iar. Când eram doi, timpul părea să treacă mai
repede. Veronica și cu mine ne începeam ziua bârfind
despre sarcina falsă a lui Beverly April și, când
ajungeam la obsesia Lucindei Farrel pentru bijuteriile
turcoaz, era deja ora prânzului. Am încercat aceeași
tehnică și singur – vorbeam tare, pe două voci, dar am
renunțat când Hobbs m-a prins susținându-l fervent pe
Gregory Allison care folosea LSD-ul ca inhibitor al
apetitului.
Fără compania Veronicăi, pur și simplu nu mergea.
Fiind pe cont propriu acum, am început încet și
metodic să mă scot singur din minți.
Odată ce târna era plină, Hobbs venea cu tractorul
său și scotea la întâmplare trei mere. Dacă niciunul
dintre ele nu era lovit, primeam nouă dolari. Dacă
unul singur era bătut, primeam opt, apoi șapte. Dacă
prindeam o zi bună și niște pomi tineri, îmi dădeam
silința să umplu până la opt târne pentru că ziua
următoare nu se știa ce avea să urmeze. Poate aveam
să petrec zece ore smulgând merele ofilite dintr-un
pom neroditor. Nici măcar somnul nu îmi oferea cine
știe ce confort. Noapte după noapte visam că sunt la
cules de mere și mă trezeam extenuat, cu umerii plini
de vânătăi de la sacii de pânză în care strângeam
merele. Zilele de vineri nu erau cu nimic diferite de
cele de luni sau miercuri; fără nicio zi liberă, nu aveai
la ce să speri. În timpul primelor săptămâni, mai
povesteam câte ceva cu Hobbs când venea cu tractorul
lui să ia târnele însă, odată ce și-a dat seama ce vorbă-
lungă eram, nici măcar nu mai oprea motorul
tractorului.
— Tre’ să trec s-o verific și pe nevastă-mea, striga el.
Ține-o tot așa, bravo!
În drum spre duș, mexicanii treceau acum pe lângă
rulota mea. În pragul ușii mele a apărut, la un moment
dat, o pisică portocalie cu gâtul la fel de gros ca
lăbuțele. Nu mi-au plăcut niciodată pisicile portocalii
pentru că le asociam cu Brian O’Shea, tipul arogant și
tiranic cu care am împărțit dulapul în clasa a VII-a.
Nici față de motani nu pot să spun că aveam cine știe
ce afinitate, pentru că obișnuiau să urineze te miri pe
unde și să apară în miez de noapte bătuți și plini de
sânge. Acum însă nu prea puteam avea pretenții.
Pisica îmi ținea de urât, așa că am acceptat-o în rulotă,
gândindu-mă că oricum avea chef să și-o ia pe coajă,
deci nu puteam fi acuzat de rele tratamente când îi mai
trăgeam câte una. Îi dădeam să mănânce sardine și îl
trosneam de vedea stele verzi. La un moment dat, a
plecat.
 Cum nu mai aveam deloc cu cine să vorbesc, am
început efectiv să-mi aștern pe hârtie gândurile și
părerile. Prietenei mele, Evelyn, de exemplu, i-am scris
o scrisoare de șaptesprezece pagini în care îi
povesteam ce am simțit când mi-a fugit pisica. Două
săptămâni mai târziu, văzând că nu primesc niciun
semn de la ea, i-am șters numele din agenda mea.
Unul câte unul, i-am eliminat pe toți. Opt pagini către
Ted Woestendiek în care îi povesteam cum este să te
speli pe cap cu detergent de rufe. Niciun răspuns.
Douăsprezece pagini către sor-mea, Lisa, în care îi
transmiteam că o iertasem că se născuse. Nimic.
„Stimată domnișoară Chestnut, probabil vă întrebați
ce am mai făcut din clasa a III-a încoace...”
Puteam petrece și o seară întreagă cu o singură
scrisoare, dar nimeni, cu excepția Veronicăi – zisă și
„Nu, iubitul meu nu m-a părăsit, mulțumesc de
întrebare” –, nu mi-a răspuns la vreuna dintre ele.
Această situație mi-a indus o stare foarte proastă. Mă
gândeam serios să mă întorc în Carolina de Nord
odată ce recolta se va fi terminat, dar, când am trecut la
merele din soiul Golden Delicios, am început să am
îndoieli. La ce aveam să mă întorc? Oare cum îi
considerasem vreodată pe acești oameni prietenii mei,
când ei erau atât de leneși, încât nu le venea nici să ia
un creion și să scrie o scrisoare? Da, sigur le era dor de
mine! Probabil că cea mai bună strategie era să-i las să-
mi ducă dorul încă și mai mult. Decât să mă întorc
acolo, mai bine dormeam sub un pod. Probabil că ar fi
vorbit despre mine întrebându-se pe unde eram și ce
planuri aveam. Cineva avea să audă că traversam
Europa pe patine cu rotile sau că împărțeam un
penthouse cu Michael Landon34, dar niciodată nu
aveau să afle nimic concret. Aveam să mă ocup
personal de asta. Avuseseră cu toții ocazia să cunoască
detaliile fascinante ale vieții mele și i-au dat cu
piciorul. Toți, mai puțin Veronica, pe care eram dispus
să o iert de îndată ce avea s-o rupă cu trogloditul ei.
După ce am încărcat și ultima târnă în tractorul lui
Hobbs, tipul m-a întrebat dacă nu eram interesat de un
post la fabrica locală de procesare a merelor. Mi-a spus
că erau în căutare de personal și s-a oferit să-mi pună o
vorbă bună și chiar să mă lase să stau în rulotă câtă
vreme aveam să-mi plătesc singur lumina și să nu-l
deranjez.
— Nu vei face carieră din așa ceva, mi-a spus. Este o
slujbă bună pentru câteva luni, dar după aceea îți
garantez că nu vei mai vrea să mă vezi în fața ochilor
niciun nenorocit de măr. A studiat vârful țigării înainte

34
Actor american, scriitor, regizor și producător de filme. Cunoscut în special
datorită rolurilor Little Joe Cartwright din Bonanza și Charles Ingalls din Căsuța
din prerie (n. tr.).
de a o aprinde, după care mi-a mai spus: O piersică,
da, poate, dar un măr nu, prietene. Nu, în niciun caz.
Fabrica se afla undeva la jumătatea drumului dintre
oraș și fermă. Era o pocitanie de clădire dărăpănată,
acoperită cu tablă vălurită care adăpostea o rețea
tremurătoare de benzi transportoare din vremuri
imemoriale, care se târau de parcă energia care le
punea în mișcare era generată undeva, la subsol de o
gașcă de veverițe care munceau de zor la o roată de
ocnă. Nimic nu era primitor la locul ăsta, dar trăgeam
speranța că situația avea să se schimbe odată ce
primeam carnetul de membru de sindicat. Curând,
aveam să devin un Teamster, un titlu care avea să-i
garanteze tatei trei nopți de nesomn și să-i facă pe
foștii mei prieteni să crape de ciudă. În timp, toți
urmau să aibă de suferit. Uitându-mă la angajații care
mișunau prin fabrică, mi-am imaginat cum aveam să le
adresez câteva cuvinte de pe scena sălii de consiliu, în
timp ce ei mă priveau așezați pe niște scaune pliante:
„Frați și surori”, le spuneam eu ținând într-o mână
plină de bătături o portavoce, iar în cealaltă, un vraf de
documente. „Acum e vremea să luăm atitudine! Asta
numesc ei contract? Eu l-aș numi contrast, adică
diferența dintre cum sunt lucrurile în realitate și cum
ar trebui să fie!” Aici făceam o pauză, deoarece
aplauzele erau asurzitoare. „Noi, oamenii muncii,
punem lumea în mișcare și până ce conducerea nu
deschide ochii să vadă acest lucru, până ce grăsunii din
birourile de sus nu se dau jos din Cadillacuri și nu se
arată dispuși să negocieze un salariu decent, asta am să
le transmit în legătură cu contractul lor!”. Zicând
acestea, rupeam documentul și-l aruncam peste umăr,
timp în care colegii mei, sindicaliștii, mă priveau din
scaunele lor și mă ovaționau.
N-am organizat niciodată nici măcar o cină festivă,
dar asta avea să se schimbe de îndată ce colegii îmi
recunoșteau talentul oratoric și calitățile naturale de
lider pe care mi le reprimasem atâta vreme, în numele
modestiei. Întotdeauna am avut o afinitate pentru
oamenii umili, susținându-le cauza fără să le privesc
cu superioritate viețile anoste și ratate. Dacă oamenii
ăștia voiau să fiu liderul lor, nu aveam altă soluție
decât să accept cu demnitate. „Da-vid, Da-vid, Da-
vid!” Podeaua trepida de la uralele lor.
Dacă niciunul dintre aceste lucruri nu avea să se
întâmple, măcar aveam să lucrez cu alți oameni. Poate
că nu erau la fel de receptivi ca mine, dar mă bucuram
oricum că aveam ocazia să stau de vorbă cu cineva
născut fără gheare sau coadă. Undeva, în încăpere, mă
aștepta sigur un prieten. „Am știut de prima dată când
te-am văzut”, avea să-mi spună persoana respectivă la
cină. „N-a fost nevoie decât de o privire ca să-mi spun:
«Frate, tare aș vrea să-l cunosc pe tipul ăsta».”
Am fost angajat pe tura de după-amiază, care
începea la 15:00 și se termina la 23:00. Treaba mea era
să smulg frunzele merelor care treceau pe banda
transportoare. La mai puțin de un metru jumate de
mine, lucra o tipă cu care era imposibil să port vreo
conversație din cauza zornăitului permanent al
instalației. În spatele nostru, huruiau niște
motostivuitoare în timp ce un grup de muncitori tăiau
și asamblau niște paleți de lemn. Pulverizatoare, benzi
transportoare și generatoare; sunetul era insuportabil
și necontenit. Ușile dinspre depozitul de încărcare
fuseseră lăsate deschise, așa încât nu ne puteam plânge
nici de căldură. Rupeam de zor frunzele merelor și le
aruncam pe jos; se forma, astfel, un morman rece și
umed care ajungea să-mi acopere picioarele înghețate.
În timpul primei ore de muncă, am făcut greșeala de a
mușca dintr-un măr. Proaspăt ieșit de sub jetul de
chimicale, mi-a ars buzele și colțurile gurii, lăsându-mi
un gust care nu s-a dus decât după ce am fugit la baie
și m-am spălat în gură cu săpun.
Hobbs a avut dreptate – nici că-mi mai doream să
văd vreodată un măr în fața ochilor –, dar nu a nimerit
cu exactitate momentul. Nu începusem de nici trei
sferturi de oră și deja voiam să piară toate merele din
fața ochilor mei. Erau necruțătoare. Veneau și tot
veneau fără întrerupere pe banda transportoare, 24 de
ore din 24, transformând conceptul de foame mondială
într-un mit sau o glumă foarte nesărată. În prima
jumătate de oră, sunt sigur că îmi trecuse prin mână
câte un măr pentru fiecare femeie, bărbat sau copil care
ar fi vrut să-l mănânce simplu sau să-l facă compot sau
gem.
M-am gândit, cu ocazia asta, că tot ce cumpărăm a
fost ambalat de vreun tăntălău cu bonetă pe cap și
dopuri de vată în urechi. Fiecare cocean de porumb,
stafidă îmbrăcată în ciocolată, șiret de pantof. Fiecare
clește pentru grătar, pălărie de hârtie sau mănușă cu
un singur deget, toate au în spate un istoric mizerabil.
Vegetarienii se uită la o bucată de friptură gândindu-se
la animal. Eu mă gândesc pe capul cui a căzut
ambalarea bucăților de carne în tăvițele de polistiren.
Acolo e marea tragedie. Țigări, crănțănele, gumă de
mestecat: acum vedeam altfel lucrurile, prin prisma
jobului pe care îl avusesem. „Frați și surori! Fugiți,
fugiți și vă salvați!”
Timpul se chinuia să treacă. După ce reușeam să-mi
curăț gheața de pe ceasul de la mână cu mănușa de
cauciuc, vedeam că trecuseră doar șapte minute. Mie
mi se părea că trecuse o oră. Fiecare dintre noi aveam
dreptul la câte o pauză de o jumătate de oră pentru
cină și la câte trei momente scurte, de câte zece minute
pentru odihnă. Timpul trecea atât de repede, că
mâinile nici nu aveau timp să se dezghețe cât să pot
ține între degete o țigară. Ne cumpăram cina de la un
tonomat cu monede și mâncam într-o cameră cu
vedere spre parterul fabricii ca nu cumva să uităm
unde ne aflam când venea vremea să digerăm
sendvișul pe care îl mâncasem. Eu eram singurul
muncitor bărbat de la banda transportoare. Restul erau
femei în jur de 40 de ani care îndurau cu stoicism
perioada de ambalare a merelor, după care treceau la
îmbuteliere. Șefa lor era o tipă scundă și îndesată cu
care nu puteai glumi. O chema Dorothy și purta geaca
de fotbal a fiului ei pe sub un șorț pe care scria „Taci și
mănâncă!”.
— Tot ce pot să-ți spun despre sindicatul
muncitorilor este că ar face bine să nu-și mai bată joc
de drepturile noastre că le trag eu lor un pumn cu
mâna asta de-și culeg dinții de pe jos, mi-a zis tipa. Am
să mă ocup personal de asta.
M-a condus la un avizier unde erau afișate discuțiile
de la ultima întâlnire. Fiecare propoziție conținea o
listă lungă de inițiale și, după o vreme, am renunțat să
tot întreb de la ce venea fiecare. Perspectiva unui vot
nominal pentru pensii compensatorii făcea orice să
pară mai ușor de îndurat, chiar și slujba mea. Până
ajungeam eu să beneficiez de asigurarea dentară, de
exemplu, aveam să fiu atât de bătrân că urma să am
nevoie direct de proteză dentară, nu de plombe.
— O să rămâi surprins, mi-a spus Dorothy. Anii au
ei, așa, un mod de a trece.
Îi dădeam întru totul dreptate, dar oare nu puteau
trece un pic altfel?
În timpul unei cine, am întrebat dacă vorbea cineva
italiana.
— Am făcut italiană un an la facultate, am spus eu.
Dar am uitat cuvântul pentru „tragedie”. A, știu și
spaniolă și un pic de greacă, dar italiana este, cum să
spun, este... bellissimo. Am zis corect?
Tentativele mele de a-mi impresiona colegii au eșuat
lamentabil. Femeile s-au apucat să-mi spună Einstein.
— Mi-am dat seama că ești un tip deștept de prima
dată când te-am văzut mușcând dintr-un măr, a behăit
Trish. Mi-am spus: uite, în sfârșit, pe cineva cu capul
pe umeri.
Toată lumea a-nceput să râdă.
— Hei, Einstein, da’ cuvântul latinesc pentru
„lăudăros” care este?
— Ia zi, Einstein, mi-a spus Dorothy. Pentru cinci
puncte bonus: echipa de fotbal a cărui liceu care a
ajuns în finala națională?
— Da’, ia mai lăsați băiatul în pace, s-a auzit o voce
de bărbat venind din spatele meu. Are lucruri mai
importante de făcut decât să se gândească la fi-tu ăla
cu curu mare cum se bagă el acolo în joc la mijloc
împotriva rataților de la Polecats.
— Fi-miu este fundaș, a țipat Dorothy. Și pentru
știința ta, joacă la Catamounts și sunt campioni
regionali. Na-ți-o d-acilea și cară-te!
Tipul s-a șters la nas și mi-a făcut semn cu mâna să
merg la masa lui.
— O adunătură nenorocită de găini fără minte asta
sunt, dar nu-ți face griji. O să vină și vremea lor. Odată
ce-s prea bătrâne ca să mai facă ouă, le ducem în spate
și le frângem gâtul.
— Ai grijă, vere, i-a zis Dorothy dând să-și desfacă
șorțul.
Tipul mi-a spus că se numea Timothy și că adevărații
prieteni îi spuneau Crețu, o poreclă ușor nepotrivită
judecând după cele câteva fire subțiri și blonde din
capul care începea să-i chelească. În plus, erau și
drepte...
— Trebuie să fie greu pentru o persoană ca tine
ajunsă într-un loc ca ăsta. Idioatele astea detestă pe
oricine are minte și este educat. Le face să se simtă
prinse într-o capcană și amenințate. Frate, nu suportă
așa ceva, nu? Dumnezeule, nu supoooorrrrrtă! a mai
zis tipul, scuturându-se și prinzându-se în brațe, ca și
când s-ar fi speriat de ceva.
 — Știu prin ce treci pentru că suntem foarte
asemănători, a spus. Probabil că sunt cu cel puțin
cincisprezece ani mai în vârstă decât tine și cu
siguranță nu sunt la fel de deștept, dar în ianuarie am
să mă înscriu la un curs de management la facultatea
de stat. A venit timpul să-mi pun tichia de învățăcel și
să mă pun cu burta pe carte. Deja am pierdut prea
mult timp.
Crețu era un tip sentimental, dar nu eram în postura
de a refuza compania cuiva. Ajunseserăm să-mi placă
prietenia lui și, câteodată, îmi doream să mai vorbim și
de altceva decât despre mine.
— Hei, Dave, mai povestește-mi o dată visul de azi-
noapte cu capetele micite și îndesate într-un cofrag de
ouă. Simbolistica este foarte importantă, hai să vedem
dacă o descifrăm.
Nu era un tip foarte deștept, dar inima era
poziționată acolo unde trebuia.
Crețu lucra în tura de zi, pe motostivuitor și, uneori,
stătea peste program ca să facă ore suplimentare.
Alteori, venea înapoi la fabrică doar ca să luăm cina
împreună. Tot el a fost cel care mi-a pus o vorbă bună
la manager și așa am reușit să fiu promovat sortator.
Merele, de această dată lucioase, fără frunze, veneau
pe banda transportoare, iar eu trebuia să le separ pe
cele bune de cele foarte bune. Încă nu mi se explicase,
de când eram acolo, diferența dintre cele două tipuri
de mere. Am încercat să le rog pe Gail și pe Dorothy
să-mi explice diferența, dar erau atât de invidioase că
fusesem promovat fără să am vechime în muncă, încât
m-au ignorat total. Atunci am fost atent la ce făceau ele
și am început să fac și eu la fel: mă luptam toată ziua
cu o gumă de mestecat și stăteam cu mâinile
încrucișate pe un scaun până când apărea vreun
manager în vizor, moment în care mă apucam imediat
de triat, rapid și absolut aleatoriu. Puneam unul pe
banda de mere bune, unul pe banda de mere foarte
bune. Fructele putrede erau aruncate într-un puț, de
unde erau procesate și transformate în mâncare de
bebeluși. Mărirea de salariu a fost de 25 de cenți pe
oră. Comparativ cu ferma lui Hobbs, acum nu mai
lucram în ploaie, dar slujba în sine era la fel de
antipatică.
— Cineva a știut cum să-și aștearnă ca să-i fie bine,
am auzit-o pe Connie șoptindu-i lui Trish lângă
automatul de cafea. Încă puțin și-o să-l vezi și pe el cu
mănuși de blană în mâini și o pernă sub poponeț.
Am presupus că vorbeau despre mine pentru că
eram singurul angajat de la Duckwall-Pooley care avea
ceva ce putea fi caracterizat drept poponeț. Crețu avea
dreptate în legătură cu femeile astea; mai meschine și
mai obtuze nici că puteau fi. „Cineva a știut cum să-și
aștearnă ca să-i fie bine.” Păi dacă mi-aș fi așternut eu
patul și-aș fi dormit, mă mai promova cineva?
— Parc-am fi pe Cutthroat Island35, pe bune. Să nu
permiți nimănui să-ți spună că n-ar fi așa, mi-a zis
Crețu. Mare noroc pentru tine că ai pe cineva care să-ți
păzească spatele, prietene. Nu-s altceva decât o turmă
de oi idioate, dar într-una dintre zile tot și-o vor lua de
la cineva.
Eram la fabrică de trei săptămâni și, într-o seară,
Curly m-a invitat la el să bem ceva. Locuia lângă Hood
River într-o rulotă dublă, cu mama sa despre care
vorbea des.
— I-am spus și mamei ce-ai zis despre gura lui
Dorothy, cum că ar arăta ca o plagă împușcată. Frate, a
râs de era să leșine. Mama e o tipă foarte haioasă.
Nimic nu o face mai fericită decât o glumă bună. Mai
știi vreo glumă mortală?
Oricât de disperat eram să nu fiu singur, mi-am dat
seama că tipul ăsta era un ratat. Iar managementul era,
într-adevăr, cariera cea mai potrivită pentru Crețu! Mi-
l și imaginam într-o bluză cu mâneci scurte și cu
buzunarele pline de pixuri. Când cineva avea să-l
roage să verifice fișele de pontaj, iar el ar fi dat un
răspuns absolut tâmp, de genul „bine-bine, vine-vine”.
35
Film de aventură cu pirați, comori ascunse și lupte crâncene, în regia lui
Renny Harlin (1995), cu Geena Davis în rolul principal (n. tr.).
Am încercat să-l dau pe brazdă, dar cât să te chinui cu
unul care crede că Auschwitz este o marcă de bere?
Crețu a parcat camioneta pe aleea de lângă rulota
așezată lângă un pâlc de brazi. Era o noapte rece și
îndeajuns de senină ca să vedem aburii care ieșeau pe
botul unui ciobănesc german care se apropia de noi.
— Unde-i Regele? i-a spus Crețu câinelui,
îngenunchind ca să-l poată linge animalul pe față.
Uite-l! Tu ești Regele, nu? Regele berilor. Cine este
Regele berilor? Cine este? Unde s-a dus?
L-a bătut cu afecțiune cu pumnii în cap după care i-a
mai spus:
— Gata acum, ajunge cu joaca. Hai Rege, cară-te.
În timp ce Curly băga cheile în ușă, câinele s-a întors
și a început să-și frece capul de glaful geamului, dornic
să intre în casă.
— Nenorocitul dracului, am spus NU!
Crețu i-a tras câinelui una cu ghetele sale cu bot
ascuțit, iar animalul a fugit în pădure.
— Nu ți-am zis că n-ai voie? Nu ți-am zis că ne-am
jucat destul? a mai adăugat tipul, după care a
îngenuncheat și și-a schimbat vocea. Rege, Regele
berilor, Regele șoselelor, Rege?! Unde ai fugit?! Regele
a dispărut și și-a lăsat coroana să zacă-n praf. Cine-și
vrea coroana înapoi? Unde a dispărut Regele meu?
Cine este proprietarul de drept al acestei coroane?
 Câinele a apărut iar și s-a pus pe burtă în fața lui
Crețu. Tipul l-a apucat de blana de pe ceafă și i-a tras
câteva șuturi în fund, după care i-a dat drumul.
— Așa ne jucăm noi, a spus ștergându-se pe
pantaloni. Lui îi plac jocurile mai dure.
Înăuntrul rulotei era cald și cam puțea, lucru care
dovedea că rulota lui Crețu nu era un cămin prea
fericit. Mirosul părea să vină de la toate împuțiciunile
care îți vin în minte și de la încă alte zeci de lucruri la
care un om decent nici nu gândește. Ușa se deschidea
într-o cameră de zi ai cărei pereți erau îmbrăcați cu un
tapet ce imita lemnul de nuc și pe care erau prinse tot
felul de fotografii înrămate din vremurile de mult
trecute, în care puști desculți furau câte un măr din
căruțul vânzătorului ambulant. Canapelele și scaunele
erau tapițate într-o imitație de catifea roșie și învelite
cu o protecție din plastic mult mai mică decât obiectele
în sine. Pe măsuța de cafea cu marginile din metal
argintiu stăteau o brichetă cu model și câteva numere
din revista Oregonian, aranjate în formă de evantai. De
fiecare lampă era agățat câte un înger grăsuț, iar pe jos
trona un covor de culoare albastră. Nu era jegos, nici
măcar murdar, dar mirosea ca dracu’, ca și când rulota
asta fusese o ființă vie care decedase cu șase luni
înainte și care fusese lăsată să se descompună fără o
ceremonie funerară adecvată.
 — Mama? Ești îmbrăcată? Fiul numărul unu a ajuns
acasă.
Crețu a deschis ușa care dădea spre hol și așa am
văzut o siluetă slabă și ridată care tocmai se ridica de
pe toaletă. Am întors capul prefăcându-mă că mă uita
la poza unui bunic sprinten aflat la pescuit, cu mâinile
larg deschise pentru a exemplifica mărimea peștelui pe
care tocmai îl pierduse.
— Am crezut că ești unul dintre băieții Taylor, a zis
femeia. Am crezut că ai venit după cutia aia mare cu
crenvurști. Tatăl lor a lăsat-o aici, o cutie foarte mare.
L-am sunat și i-am zis: „Habar nu am ce poate face
cineva cu atâția crenvurști. Trimite-ți băiatul să vină
să-i ia”.
Crețu a coborât tonul vocii. N-am putut să-mi dau
seama ce spunea, dar părea îngrijorat de ceva.
— Nu, domnule, nu vreau să iei bățul, am auzit-o pe
femeie spunând. Vreau doar să dispară vienezii ăia din
dulapul meu. Sună-l pe băiatul Taylor și vezi dacă vine
sau nu.
Am auzit-o protestând și am urmărit vocea cum se
ridica de pe WC; am auzit apa trasă, apoi sunetul apei
curgând la chiuvetă.
— Nu am chifle pentru genul ăla de crenvurști.
Sună-i și vezi dacă nu vin odată.
Crețu a deschis ușa și-a țâșnit afară din baie, cu
maică-sa pe urmele sale, trecând pe lângă bucătărie și
intrând într-o cameră în care eu, unul, n-aș fi intrat
niciodată. A fost unul dintre momentele în care efectiv
mi-a venit să-mi trag una de ciudă că nu învățasem să
conduc. Cu banii pe care îi câștigasem culegând mere
și pe care îi țineam la saltea, aș fi reușit să-mi cumpăr
un model second-hand. Dacă aș fi avut mașina mea, aș
fi inventat eu ceva să pot să plec de acolo. Aș fi plecat
chiar și cu mașina lui dacă aș fi știu s-o pornesc și să
conduc. Eu eram cazat temporar într-o rulotă, dar
Crețu era clar că locuia într-una zi de zi și mă îngrozea
faptul că m-ar fi putut considera unul de-ai lor. Oare
era din cauza hainelor pe care le purtam? Sau a culorii
tenului? Poată că de vină era tendința mea de-a sta cu
gura deschisă când mă plictiseam? Cei care locuiau în
rulote erau etichetați întocmai cutiilor de suc de mere
de la fabrică, ca toată lumea să știe ce ingrediente
conțin: pui prăjit, legume arse, nicio cunoștință în
privința regizorilor italieni de film și lista ar fi putut
continua.
— Frate, da’ știu că tare a mai obosit, mi-a spus
Crețu în timp ce ieșea din dormitorul femeii, dând din
cap ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Câteodată
este ca un ceas cu cuc, dacă înțelegi ce vreau să spun.
Cucu, cucu36, a mai adăugat el rotindu-și degetul
arătător în jurul tâmplei. Știi cum este cu mamele
astea. Nici nu poți să trăiești în aceeași casă cu ele, dar
nici nu poți să le bagi într-un sac de pânză. Hei, nu
cumva am mai spus asta?
Crețu s-a atins cu degetul de vârful nasului ca și
când ar fi vrut să pornească butonul de derulare
înapoi.
— Dar, hei, am venit aici să ne distrăm, nu?
Amicul meu s-a dus în bucătărie de unde s-a întors
cu un bax cu șase beri, spunându-mi că era mai bine să
ne retragem în dormitorul lui pe motiv că mama sa
dormea iepurește.
— Frate, dacă nu pune geană pe geană, devine un
balaur cu trei capete, mi-a mai zis. Sper că tu nu ești
așa, da? Ești cumva un vârcolac ramolit și ursuz când
te trezești dimineața? Sper că nu, pentru că mie mi-e
frică de balauri.
Zicând acestea, a-nceput să-și roadă unghiile și să
tremure din toate încheieturile.
— Mi-e frică. Mi-e fricăăăă.
Habar n-aveam care era treaba cu frica aceea teatrală
a lui Crețu, dar nu se compara nici pe departe cu
groaza pe care am simțit-o când a deschis ușa
36
În limba engleză, cuvântul cuckoo înseamnă atât ceas și cuc (pasăre), cât și
sunetele făcute de acestea. Mai înseamnă însă și nebun, sărit de pe fix (n. tr.).
dormitorului care era o expoziție ambulantă pentru
colecția sa vastă de penisuri artificiale. Atârnau de
pereți, ieșeau din plăci memoriale și erau frumos
așezate, în poziție erectă, la distanță egală unul de
celălalt, pe rafturi și pe mese. Indiferent că erau din
lemn, plastic sau cauciuc moale, toate aveau în comun
un singur lucru: mărimea generoasă. Unele dintre ele
aveau chiar vene și testicule cu păr, altele aveau un
design minimalist. Albe sau negre, argintii ca
aluminiul lustruit sau de culoarea pielii, electrice sau
manuale, mesajul era același.
— Ei, ce zici? m-a întrebat Crețu trântindu-se pe
patul cu apă.
— Ai o... cuvertură grozavă, am spus eu încercând
să-i distrag atenția spre modelul de pe cuvertură.
Este... portocaliu portocaliu, nu?
— Da, cred că e așa cum zici tu, a răspuns tipul
întinzându-se după ceva ce semăna cu un termos și pe
care a-nceput să-l mângâie. Ce zici de colecția mea de
jucării?
M-am gândit că-ți va plăcea mai mult decât oricui
altcuiva. De prima dată când te-am văzut, mi-am spus:
„Uite un băiat care are nevoie de un partener de
joacă”. Deci, ce spui, Charlie Brown37, ești gata de
37
Personajul principal al unui serial de benzi desenate difuzat în ziare din toată
lumea (n. tr.).
joacă?
— Oh, Doamne, i-am răspuns. Este foarte frumos din
partea ta să întrebi... Crețu. Doar că, vezi tu, dat fiind
că lucrăm împreună...
— Tocmai fiindcă lucrăm în același loc ar trebui să
ne și jucăm împreună, a spus el. Hai, Einstein, lasă-mă
cu căcaturile astea. M-ai stârnit de parcă aș fi un tren
marfar.
Zicând asta, a-nceput să-și deschidă și să-și închidă
fermoarul jeanșilor.
— Hai, și tu te-ai încins prea tare ca să dai înapoi
acum. Nu te juca așa cu mine.
— Oh, eu nu m-am încins deloc. Doar că, vezi tu,
am... lățeii ăștia nenorociți, i-am răspuns eu
scărpinându-mă cu putere și felicitându-mă, în gând,
pentru ideea genială. Sunt o belea la casa omului și nu
aș vrea să-ți dau și ție.
— Lasă, n-ar fi prima oară. Hai acum, trece-ți fundul
ăla în pat. Crețu o să-i găsească pe lățeii ăia nenorociți
și-o să-i trosnească de-o să le meargă fulgii.
— Sună... foarte... tentant. Nu pentru lăței însă,
adică... eu o să fiu ca o veste proastă pentru ei, am
adăugat eu și m-am scuzat pe motiv că trebuia să merg
la toaletă.
Crețu îmi luase geaca mai devreme și acum bâjbâiam
prin dulapul întunecos, încercând s-o găsesc. Când l-
am auzit strigându-mi numele, am înșfăcat geaca și am
rupt-o la fugă pe ușa din față, pe alee și după aceea
direct pe șoseaua întunecată.
Când am ajuns în dreptul unui felinar, mi-am dat
seama că aveam pe mine o jachetă de damă. Era din
puf, ca a mea, dar era roz și avea buzunarele pline de
șervețele Kleenex. O mașină a oprit după colț și a venit
cu viteză în direcția mea. Înainte să treacă pe lângă
mine, a venit spre acostament, brusc, iar eu m-am
dezechilibrat și am căzut într-un șanț. O doză de bere
mi-a trecut razant pe lângă cap și am auzit niște râsete
și o muzică cum se pierdeam în noapte.
Șanțul în care picasem era cald și mă simțeam în
siguranță. Îngrămădit printre frunze putrezite și bucăți
de hârtie, m-am întrebat cum de mă înșelasem atât de
mult în privința lui Crețu. Până atunci mă gândisem că
poate era singur pentru că nu reușea să-și găsească o
femeie îndeajuns de disperată cât să-i suporte felul
copilăros de a fi. Oare lucrurile ar fi stat altfel dacă mi-
ar fi plăcut de el? Dacă ar fi arătat ca William Holden,
să zicem, în filmul Picnic, m-aș fi putut mulțumi cu
rulota lui supra-încălzită și cu poveștile lui absurde?
Mi-am amintit imediat de colecția lui de penisuri și mi-
am dat seama că răspunsul era clar nu. După ce te
jucai cu unul dintre acei monștri, următorul pas nu
putea fi decât să te așezi pe un hidrant lubrifiat bine cu
ceva grăsime. Înainte să-mi dau seama, aveam să mă
transform într-unul dintre acei bărbați de vârsta a
doua care purtau scutece și șchiopătau. Mi-am dat
seama că nu aveam să mai lucrez în fabrică. Nu era
neapărat vina lui Crețu, dar, oricum, era reconfortant
să ai pe cine da vina. Ar fi trebuit să-i mulțumesc că
mi-a dat un motiv bun să renunț. Brusc, mi s-a părut o
idee bună să împachetez totul și să plec din oraș.
Înainte de asta însă, am zis să mai stau o vreme în șanț,
înfofolit într-o geacă de damă, întrebându-mă unde
anume greșisem.

Fără mexicani, livada lui Hobbs devenise un loc trist.

M-am târât la rulota mea după ce a răsărit soarele și,
când am ajuns, m-am uitat pe fereastră la pomii fără
rod. Problema cu care te confrunți când pleci dintr-un
oraș este că, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge în
altul. Mi-am spus că, după Hood Rivers, aș fi putut
merge într-un loc mai exotic, cum ar fi fost Portland,
poate – Tacoma, statul Washington, dar, în sinea mea,
știam că, odată ce îmi voi fi făcut bagajele, tot în
Carolina de Nord aveam să mă întorc. Dacă aș fi putut
sta acolo un pic mai mult, poate aș fi reușit să mă
călesc emoțional destul cât să-mi las trecutul în urmă și
să încep o viață nouă. Parcă așteptam ca febra să atingă
punctul critic pentru ca, după câteva săptămâni, să
reușesc să o depășesc. Mi se părea că nimic nu putea să
frângă voința cuiva cum o poate face o noapte
petrecută într-un șanț.
Am făcut autostopul până în Hood River ca să
înapoiez cărțile pe care le împrumutasem de la
biblioteca locală și am trecut și pe la fabrică să anunț că
nu mai aveam nevoie de job.
— Yale, i-am strigat eu maistrului ca să mă pot face
auzit în zgomotul generatorului. Trebuie să mă întorc
în est pentru că am fost invitat să predau la Yale.
— Ce zici, trebuie să mergi la închisoare38?
— Nu, la Yale.
— Bine atunci. Ai grijă să nu te apleci după vreun
săpun la duș. Ne vedem când te eliberează.
— Cred că mă întorc acasă, i-am șoptit eu librarului
în timp ce-i înapoiam cărțile restante și ponosite –
Valley of Dolls și Rosemary’s Baby. Vor să predau câteva
cursuri la Yale și, cum sezonul recoltei s-a terminat, m-
am gândit să-ncerc.

— Cred că ai de ales: Yale sau să mori de foame, mi-

a spus femeia.
Până la urmă, nu-nțeleg de ce simțeam nevoia să-mi
cer vreun fel de scuze. În afară de proprietara gecii roz,

În engleză, în original, jail care rimează și poate fi confundat ușor cu cuvântul

38

Yale (n. tr.).

plecarea mea chiar nu afecta pe nimeni. Mi-am
petrecut câteva luni la Hood River și ce rezolvasem?
Cum nu eram genul de persoană care să facă lucrurile
să se întâmple, am decis măcar să le las să se întâmple.
O ocazie mi s-a ivit – un carnet de membru de sindicat
și câteva zeci de penisuri artificiale. În Carolina de
Nord lucrurile n-aveau să fie cu mult mai diferite decât
fuseseră în Oregon. M-am gândit la oamenii ăia de tot
rahatul din autobuz, la cum ajunsesem dintr-un loc de
rahat într-un alt loc de rahat unde tot ce se putea
schimba era poate doar peisajul. Curând, aveam să
stau alături de ei, împărțind cu ei chipsurile de cartofi
și considerându-i de-ai mei.
Mergeam spre Odell când am fost luat în mașină de
un tip care s-a prezentat Jonathan Combs, C.O.G.
L-am întrebat de la ce veneau literele și m-a rugat să
ghicesc. Avea în jur de 50 de ani, o față pătrată, ca o
cocă, niște ochelari de vedere cu rame groase și negre
și cu părul înspicat pieptănat în sus.
— Hai, ghicește, mi-a spus.
Văru’ lui Godzilla?39 m-am gândit eu. Hodorog
bătrân și îndesat?40 Capabil de genocid?41
— Nu pot să-mi imaginez, i-am răspuns.

39
Cousin of Godzilla, engl. în orig. (n. tr.).
40
Chunky old geezer, engl. în orig. (n. tr.).
41
Capable of genocide, engl. în orig. (n. tr.).
 — Copilul lui Dumnezeu.42 Și tu ești unul! Ai avut
dintotdeauna titulatura asta glorioasă și nici măcar nu
ai știut! Eu trec numele ăsta chiar și pe facturi. Super ar
fi ca și Cel de Sus să înceapă să mi le plătească. Așa am
mai sta de vorbă. Hmm! a zis tipul vorbind spre
acoperișul mașinii. Glumeam, Doamne!
Jon mi-a spus că mă putea duce spre Odell, dar că
trebuia să trecem pe la studioul lui mai întâi. L-am
întrebat ce făcea acolo și mi-a spus:
— Sunt artist, asta fac acolo. Ai mai făcut vreodată
cunoștință cu un artist? Câteodată putem avea un
comportament cam ciudat, dar nu-ți face griji, puștiule,
mi-am luat pastilele și nu mușc.
A virat pe o stradă lăturalnică și a oprit în fața unei
case care mai era încă decorată de Halloween. De
copaci atârnau fantome umezite de rouă, iar dovleacul
se scofâlcise. Fața lui, cândva veselă, semăna acum cu
o mumie știrbă și bătută prea mult de soare.
— Proprietarii acestei case sunt membrii bisericii
mele, mi-a explicat el. Le-am spus că sunt în căutarea
unui atelier și mi-au dat cheile de la subsolul casei lor.
Pur și simplu.
Tipul a zâmbit și-a dat din cap explicându-mi cât de
norocos fusese.
— Aici, în orașul acesta, locuiesc cei mai buni
42
Child of God, engl. în orig. (n. tr.).
oameni din lume. Mă rog, tu știi asta pentru că l-ai
întâlnit deja pe unul dintre ei.
— Adică pe cine?
— Pe mine, fraierule!
A-nceput să caute prin mașină două cârje de
aluminiu și s-a ajutat de ele pentru a putea coborî. L-
am urmat încercând să ignor sunetele care se auzeau
din pantalonii tipului. Cred că ori era balonat și avea
gaze, ori în buzunarul din spate studia la trompetă un
pitic.
— Ești gata să vezi ceva uimitor? m-a întrebat. Ține-
te bine pe picioare ca să nu leșini!
A deschis ușa subsolului și-am intrat într-o cameră
în care se aflau o mașină de spălat vase și un uscător.
În colțul îndepărtat al camerei se mai aflau câteva
aparate ponosite cu o utilitate incertă. Jon a aprins
lumina din plafon și și-a croit drum către un bolovan
așezat pe o tavă plină de apă cu rugină.
— Taa-daa! Cum îți simți picioarele? m-a întrebat.
Brusc, am avut sentimentul că-mi scăpa ceva
evident.
— Este jad, mi-a spus tipul cu o sclipire în ochi. Și
mai sunt nenumărate bucăți acolo de unde am luat-o
pe aceasta. Poate că nu este de cea mai bună calitate,
dar este îndeajuns de valoroasă ca să mă facă un om de
zece ori mai bogat. Asta dacă n-o dau din nou în bară
și mă apuc de băut. Doamne ferește, bat în lemn!
S-a așezat și și-a bătut ușor în genunchi. A sunat a
gol.
Eu rămăsesem perplex.
— Vrei să bați și tu în lemn? Hai, alege-ți. Oricare
dintre cele două picioare este la fel de bun.
Zicând asta, și-a ridicat pantalonii lăsând la vedere
două proteze lucioase, de culoarea chitului.
— Nu sunt din lemn. Hmm! Ăsta îți place? Nu, sunt
din plastic și sunt ale mele și ție nu-ți dau nici unu’,
mi-a zis prinzându-se cu mâinile de genunchi ca să se
apere de mine.
Tipul era în mod clar sărit de pe fix, nu cu mult
diferit de majoritatea șoferilor care m-au pescuit de pe
drum, dar mi-am dat seama repede că, dacă lucrurile
aveau să se precipite, pe ăsta îl puteam dovedi. Poate
că de asta am și stat să-l ascult povestind despre lunga
perioadă petrecută în Alaska, unul dintre locurile în
care nu visasem niciodată să ajung. Imaginile
fantastice pe care mi le formasem în copilărie cu urși
polari și eschimoși veseli care se vânau unii pe alții
prin tundra înghețată fuseseră spulberate de articolele
din reviste cu orașe cu o viață dură, în care tipi bărboși
se luptau pe mirese comandate prin poștă sub un soare
arctic de miez de noapte. Dacă asta era ultima
frontieră, atunci tipii ăștia stăteau bine unde stăteau.
 După ce a divorțat de prima nevastă, Jon a plecat în
Fairbanks43 ca să facă avere.
— Din păcate, singurul aur pe care l-am găsit zăcea
pe fundul unei sticle.
Tipul și-a pierdut piciorul stâng într-un accident de
mașină. Mașina s-a rostogolit și l-a țintuit de un copac.
Cât despre piciorul drept, acesta i-a fost amputat
câteva luni mai târziu din cauza cangrenei. Pungile de
aer dintre proteză și ciotul de picior făceau zgomotele
care semănau cu niște pârțuri și are se auzeau de
fiecare dată când mergea.
— Și-asta a fost. Îmi pierdusem picioarele, dar încă
mai aveam mâini. Și ca să duc sticla la gură nici nu
aveam nevoie de altceva. Da, ca să știi, cel mai bun
medicament din lume este făcut de un tip pe nume Jim
Beam. Eram un ratat care nu făcea altceva decât să se
îmbete și să-și plângă de milă. Și asta am făcut până
am întâlnit pe cineva care mi-a spus că pot să merg și
fără cele două picioare nenorocite. Un om pe care l-am
întâlnit accidental, pe holurile înghesuite ale unui
spital. Un om care se numește Isus Hristos. Era un
prieten apropiat al nevesti-mii și s-a gândit că poate ar
fi fost bine ca noi doi să ne cunoaștem. A, la vremea
aceea nu era soția mea, ci doar o asistentă drăguță cu
țâțe mari și un fund în care te puteai pierde. Isus ne-a
43
Al treilea oraș ca mărime, din Alaska, după Anchorage și Juneau (n. tr.).
apropiat apoi ne-a spus să ne căsătorim și să ne cărăm
dracului din Alaska. Ceea ce am și făcut.
A găsit bucata de jad mai târziu, undeva în statul
Washington, unde a și învățat să taie și să șlefuiască.
— Aici intervine talentul, mi-a spus. Uită-te la piatra
asta, n-are nicio valoare. Este doar un bolovan prăfuit.
Jon se sprijinea pe piciorul cu proteză.
— Acum, uită-te la asta, mi-a spus și a ridicat o
bucată de cârpă de pe o masă dezvăluind niște ceasuri
șlefuite din jad care mergeau cu baterie. Limbile
treceau prin dreptul unor picături de vopsea aurie care
reprezentau orele.
— Ce sunt astea? m-a întrebat arătându-mi un
model. Ce formă are?
— De ceas?
— Bun, e un ceas, așa e. Și altceva?
Am încercat să dau un răspuns pertinent, dar n-am
putut mai mult decât o bucată de pâine cu marginile
roase de furnici sau șoareci.
— Este statul Oregon, prostuțule. Toată lumea știe
forma statului Oregon. Poate că nu ai petrecut prea
mult pe acolo, dar asta nu este o explicație. Țărănoii
ăștia or să le cumpere de n-or să aibă aer. Cer 100 de
coco pe o bucată, adică nimic comparativ cu ce
pretenții au ăștia pentru tablourile lor cu animale. Dat
fiind că se apropie Crăciunul, trebuie să mă pun pe
treabă și să încep să produc drăcovenii dintr-astea. Și
știi ceva? Tu mă vei ajuta.
În momentul în care a spus asta, am avut o revelație.
Se ivise o oportunitate și nu aveam niciun motiv ca să
nu profit de ea.
Obiceiul lui Jon era să-și înceapă fiecare zi de muncă
cu o rugăciune.
— Sunt cumva singura persoană din camera asta? a
întrebat la un moment dat. Amicul meu, Isus, se uită în
jos și zice: „Ăla este Jon, îl recunosc, dar cine este
tăntălăul ăla cu un rânjet stupid pe față?”. Grăbește-te!
Îngenunchează pe podea și mulțumește că ai genunchi
pe care să îngenunchezi.
După ce m-am așezat cum am presupus eu că e bine,
tipul a mai spus:
— Bună ziua, Doamne. Tot eu sunt, vechiul tău
prieten, Jon. Dacă nu cer prea mult, aș vrea să ai în
pază pe potaia asta necredincioasă pe care am angajat-
o să muncească pentru mine. Dă-mi puterea să fiu
răbdător și să-l pot învăța tainele tale și ale acestui
minunat jad pe care mi l-ai dat. Și, hei, mulțumesc
pentru cafea. Nu ți se întâmplă cumva să ai și puțin
zahăr, hmm?
— Poți să glumești cu Dumnezeu, mi-a zis într-o
dimineață în timp ce-și dădea jos proteza ca să-și
aplice niște unguent pe ciotul de picior. Hei, tu de sus.
Sper că n-o să mă dea nimeni în judecată, că n-am pe
ce picior să mă sprijin, ha!
Farmecul cu care îmi dădea instrucțiunile alea
religioase a pălit odată ce ne-am apucat de treabă.
Jadul era tăiat cu ajutorul unui fierăstrău presurizat,
prevăzut cu furtun care stropea lama ca să nu se
încingă. Jon tăia piatra în bucăți, iar eu trebuia să le
șlefuiesc cu ajutorul unor polizoare gradate care se
poziționau pe un disc rotativ. Odată ce le netezeam
suprafața, începeam să lustruiesc fiecare piatră de
niciun centimetru grosime cu o curea rotativă din
piele. Fricțiunea genera o cantitate mare de căldură și
uneori, în ciuda mănușilor pe care le purtam, mi se
mai întâmpla să scap câte o bucată, în acea etapă
avansată de prelucrare – o bucată care se făcea țăndări
de podea.
— Bou idiot și neîndemânatic ce ești, urla Jon lovind
cu cârjele în masă. Ai ideea cât am muncit la piesa aia?
Potaie nenorocită și fără minte!
După ce mă ierta pentru fapta mea, începea să
discute întâmplarea cu Dumnezeu:
— Hei, Dumnezeule, de ce mă pedepsești așa? Mă
supui cumva unui test? Mi-ai trimis pe cap cretinul
ăsta cu două mâini stângi doar ca să-mi dai o lecție?
Cu ce-am greșit să merit căcatul ăsta împuțit?
Ușa dintre subsol și parter s-a deschis și de după
balustradă s-a ițit capul unei femei.
— Frate Jon, e ceva în neregulă?
— Da, e ceva în neregulă. Imbecilul ăsta a dat de
pământ cu munca noastră îngrozitoare de patru ore.
Asta este în neregulă, mama mă-sii.
— Îmi pare foarte rău să aud asta, a spus femeia
astupându-i urechile fetiței ei de cinci ani.
Scenariul ăsta s-a repetat până într-o zi când copila i
s-a adresat femeii cu „imbecilo”, moment în care lui
Jon i s-a sugerat că ar fi fost mai indicat să-și caute un
atelier mai retras.
— Bagă echipamentul în mașină, mi-a zis el. Ne
cărăm din gaura asta de șobolan.
A găsit un alt atelier, un fost salon de înfrumusețare
localizat undeva la marginea orașului. Am mutat
ustensilele dimineața și după-amiază conturam deja
forma statului Oregon pe bucățile de jad lustruit.
Deseori eram întrerupți, pe parcursul zilei, de membrii
bisericii lui Jon, care apăreau din senin ca să vadă cum
o mai duceam.
— Pete, Kimberly, hai să vă spun ce vreau să fac. Am
să vă vând ceasurile astea cu 75 de dolari bucata. Nu
încercați să negociați cu mine. Dumnezeu a stabilit
reducerea asta. Eu doar... ce e asta? a spus el uitându-
se către tavan și punându-și mâinile la urechi ca și
când ar fi vrut să descifreze vorbele cuiva aflat undeva,
sus de tot. Poftim? Fie, dacă asta este voia Ta.
Întorcându-se cu spatele la interlocutorii săi, scutura
din umeri, zicând:
— Domnul mi-a spus că dacă tot sunt la etapa asta să
pun și niște baterii. Deci, ce spuneți, 75 de dolari?
Indiferent că vorbea cu Phil și Dotty Frost, Walter și
Linda Tuffy, Hank și June Staples, cuplul Mangum,
Stenzel sau Clearwater, răspunsul era mereu același:
— Apreciem mult oferta ta, Frate Jon, dar este puțin
cam mult pentru posibilitățile noastre.
— Vă las să luați în rate, ce ziceți de asta?
Frații lui de la parohie chicoteau și încercau să-i evite
privirea:
— Ne-am bucura să putem accepta în aceste condiții,
dar am făcut deja atât de multe rate la bancă, că nu le
mai putem face față.
— Ai dracu’ scârțari! zicea Jon în timp ce le făcea
vizitatorilor cu mâna. Hei, Doamne, de ce mi-ai trimis
prietenii ăștia strânși la buzunar și buni de nimic?
Până când am împlinit șaptesprezece ani, am fost
obligat să merg la Biserica Ortodoxă Sfânta Treime.
Slujba era ținută în greacă de un preot îmbrăcat în
sutană și implica nenumărate ridicări de pe scaun,
așezări și îngenuncheri. La fiecare câteva ore, băieții de
la strană mergeau printre rândurile de scaune cu
tămâie fumegândă, iar enoriașii, amețiți de la post,
începeau să leșine unul câte unul. Cum nu înțelegeam
nimic din ce se spunea în timpul slujbei, îmi formasem
ideea că Dumnezeu nu era moralizator, ci doar
îngrozitor de plicticos. Hristos era un mister pentru
mine, iar Jon și prietenii săi erau nerăbdători să mă
ajute să-l înțeleg tainele. Aveam zile când plecam de la
muncă fiind convins că se pusese la bătaie un premiu
de 500 de dolari pentru prima persoană care reușea să
mă boteze într-un râu sau într-o cristelniță. Parcă eram
un guguloi de lut cu o formă nedefinită, iar ei – o
breaslă de sculptori dornici să mă sculpteze. Oamenii
ăștia erau singurele persoane cu care intram în contact
în afară de șoferii cu care făceam zilnic autostopul la
muncă și înapoi. Când ajungeam la atelier, ascultam
un post de radio creștin și eram binecuvântat o dată de
Jon și-a doua oară de prietenii săi care veneau în vizită.
Era ca și cum aș fi ajuns într-o țară a cărei limbă
trebuia să o învăț și pe care, în timp, am ajuns să mi-o
însușesc.
„Pacea fie cu tine!”, „Știi ce se spune în Psalmul al
treisprezecelea”, „Regele se pogoară!”. Mă înnebuneau
propozițiile astea și singura alternativă de a scăpa era
să nu vorbesc cu nimeni. Făcusem deja asta și
ajunsesem să le țin teorii unor vaci – asta până când
fermierul mi-a reproșat că le stricam digestia. Îl
analizam pe Dumnezeul ăsta la nesfârșit în fiecare
seară când ajungeam în rulota mea care era din ce în ce
mai rece. Oare mă pedepsea prin felul de mâncare pe
care îl serveam sau mă recompensa? Era cu ochii pe
mine sau mă trata cum ai trata un pește la care nu te
gândești niciodată, știind că îl vei găsi mereu acolo –
până când îl găsești, într-o zi, plutind la suprafața
apei?
Cum devenisem o persoană mai iertătoare, iar am
început să le scriu prietenilor scrisori de câte zece-
cincisprezece pagini și, din nou, niciunul nu mi-a
răspuns. Nu erau în stare să-mi trimită nici măcar o
vedere, în timp ce oamenii ăștia – familiile Halberg și
Cobblestone, Sam și Charlotte Shelton – îmi trimiteau
scrisori prin care mă invitau să petrec cu ei Ziua
Recunoștinței. Când i-am refuzat, unii dintre ei mi-au
trimis friptură de curcan prin curier, direct la ușa
rulotei unde locuiam. Pasărea era, din păcate, decorată
cu felii de ananas din conservă, dar, oricum ar fi fost,
am apreciat efortul. Cadoul ne-a făcut să ne simțim
stânjeniți – atât pe mine, cât și pe ei. De câteva ori pe zi
mă trezeam ascunzându-mă în dormitorul din rulota
mea. O mașină parca, din senin, în fața rulotei mele, la
care eu fugeam în dormitor și mă prefăceam că nu
eram acasă, rușinat de bunăvoința lor și oripilat pe
mâncarea pe care o găteau. Părea să existe o relație
direct proporțională între devoțiunea lor religioasă și
pasiunea ușor nepotrivită față de bezelele de albuș de
ou.
— Ce te-am învățat eu? mi-a zis Jon. Cei mai buni
oameni din lume. Și sunt chiar în curtea ta. Prietenii de
acasă îți dau vreodată un coș cu ruladă umplută?
Amicii tăi îți fac prăjitură cu bezea sau cornulețe?
Bineînțeles că nu! Ar putea, dar n-o fac!
Jon s-a dus la fereastră și a strigat către cer:
— Hei, Doamne, în caz că tolomacul ăsta n-a făcut-o
deja, mulțumesc pentru rulada umplută!
Din când în când pe parcursul unei zile, Jon își oprea
fierăstrăul, se întorcea către mine și îmi spunea:
— Am un prieten care vrea să vorbească cu tine. Zice
că a tot încercat să dea de tine, dar că nu i-ai răspuns la
telefoane.
— Păi, e cam greu să-i răspund când nici nu am
telefon.
— Nici nu ai nevoie de unul. Tipul ăsta vorbește din
inimă. De ce nu stai de vorbă cu el? Ce ai de pierdut,
fericirea de acum? Oricum nici nu ești fericit, măcar
atât pot și eu să observ. Tu cauți în iarbă ceva ce există
deja sub nasul ăsta de mucos al tău. Fericirea trebuie s-
o cauți! N-o să-ți pice singură în cap, tolomacule,
trebuie s-o cauți. Doar atât trebuie să faci, să ceri
fericirea.
Rulota mea avea apă, dar nu caldă. Încă de când am
ajuns aici, mi-am încălzit apa de baie, dar, fiind ultima
săptămână din noiembrie, apa deja începuse să se
răcească instantaneu la impactul cu cada. Sistemul
meu de încălzire era format dintr-o aerotermă,
cuptorul și un prăjitor de pâine, dar, atâta timp cât nu
stăteam proțăpit deasupra lor, nu simțeam niciun pic
de căldură. Cel mai cald loc din casă părea să fie
frigiderul. Mă culcam înfofolit din cap până-n picioare
și nu-mi dădeam jos mănușile decât când mă spălam
sau îmi scoteam mărunțișul din buzunare. Dat fiind că
atelierul era încălzit, începusem să petrec din ce în ce
mai mult timp acolo. Jon pleca la 17: 00, iar eu
rămâneam să mătur și să lucrez la proiectele mele.
Ceasurile nu-mi spuneau nimic, dar jadul mi se părea
chiar frumos atâta timp cât nu trebuia să-l polizez
până-mi dădeam duhul. Confecționarea de bijuterii era
prea pretențioasă, iar opritoarele de capăt de rând
pentru cărțile din bibliotecă – o pierdere de vreme. Am
decis, așadar să confecționez o cutie de păstrat
drogurile. Jon își promova ceasurile zicând că erau atât
un obiect util, cât și un subiect de discuții. Problema
era că trebuia să fii drogat bine pentru a discuta cu
cineva despre un asemenea obiect. Nimeni altcineva
nu avea să stea în jurul acestui ceas și să comenteze
faptul că, la ora 15:00, limbile aveau să pice în dreptul
orașelor Arlington și Eugène. Cutiile pentru droguri ar
fi fost bonusul care ar fi trezit interesul pentru ceasuri.
Trebuiau să fie simple, dar atrăgătoare. Nu foarte
elegante, ca să le cumpere oamenii, și nu foarte
luxoase, lucru care le-ar reaminti câte lucruri frumoase
și-ar fi putut cumpăra dacă nu ar fi dat banii pe
droguri.
Erau nopți în care lucram până la miezul nopții și în
care mă culcam pe patul pliant pe care Jon îl ținea în
spatele atelierului. Mă trezeam chiar înainte de
răsăritul soarelui, întrebându-mă zăpăcit unde eram.
„Întoarce-te la somn”, îmi spunea o voce. „Ești într-un
fost salon de frumusețe, înconjurat de ceasuri cu
baterie. Nu ai de ce să te temi.” Oare Dumnezeu
vorbea cu mine?
Când îmi analizam viața, mereu îmi venea în minte
norocul. Dar oare exista, pe bune, cineva care chiar
răspundea de destinul nostru? Dacă planurile noastre
nu însemnau nimic? Gândiți-vă la un sportiv care se
antrenează toată viața pentru o olimpiadă și-n ziua
competiției calcă-ntr-un cui. Sau la toți oamenii aceia
drăguți și muncitori care își pierd casa în inundații și
incendii. Am ascultat o femeie la radio. Avea arsuri în
proporție de 80% din suprafața corpului. „Domnul nu
ne dă mai mult decât putem duce”, zicea ea. Exact ca
Jon, și ea părea împăcată cu situația, chiar extaziată.
Avea o voce atât de melodioasă și de înaltă, că mă
așteptam din clipă-n clipă să înceapă să cânte.
„Dumnezeu nu închide o ușă fără să deschidă o alta.”
Să fi fost această încredere, această predare în mâinile
Domnului, chestia aia numită pace? Pentru că eram
leneș, adoptasem filosofia că lucrurile pur și simplu se
întâmplă. Mi se părea mult mai ușor să dau vina pe
alții decât să iau eu inițiativa. Oare fusese o întâmplare
faptul că Jon a fost cel care a oprit când făceam
autostopul în drum spre casă? Fusesem oare trimis de
o forță divină în acest orășel? Oare Dumnezeu aranjase
ca eu să mă apuc de confecționat cutii de droguri?
Într-o dimineață, mă gândeam la toate aceste lucruri,
când Jon a ajuns spunând:
— Dumnezeule, astăzi trebuie să fac o faptă bună.
Aseară mă rugam ca potaia asta să ajungă la muncă la
timp și iată-l deja așteptându-mă cu cafea.
N-a părut deloc interesat de cutiile mele,
considerându-le o pierdere de vreme și de material
deopotrivă.
— Ce crezi că poți pune în ele? Trei degete? Câteva
bețișoare de urechi? Nici măcar un pachet de cărți nu
intră aici. Cine ar avea nevoie de așa ceva? De un ceas,
în schimb, oricine are nevoie. Dacă cineva apare la ușa
ta și te întreabă: „Am ajuns prea devreme?”, tu la ce te
uiți? La o cutie? Bineînțeles că nu. Crezi că va zice vreo
femeie: „Trebuie să fierb budinca o jumătate de oră. O
să mă uit la cutia asta ca să știu când este gata”? E
ridicol. Ideea este să le dai oamenilor ceea ce au nevoie,
idiotule. Ai chef să mai lucrezi după ce ne terminăm
treaba, n-ai decât. Ai talent, iar eu am să te învăț ce
trebuie să știi. Calități ai. Minte, însă... să nu fii prea
convins. Pentru asta va trebui să-L rogi pe Cel de Sus
să te ajute.
A făcut o pauză scurtă ca să-și reumple cana de
cafea, după care a continuat:
— Ia zi, e bună cafeaua? Trebuie să-i mulțumim
prietenului Isus că ne-a trimis boabele. Hai acum,
pleacă-ți capul ăla gol și hai la treabă. Timpul trece.
Hmm!
Timpul trecea și eram din ce în ce mai aproape de
târgul de obiecte de artizanat de la Portland, unde Jon
își planificase să dea lovitura. Plătise destul de mult
pentru a rezerva un stand, dar spera să scoată banii în
primele zece minute.
— Cretinii ăștia de pe-aici sunt așa de faliți, că nu pot
da nici Bună ziua, dar în Portland lucrurile stau altfel.
Acolo sunt banii. Dacă nu fac 3000 de dolari până la
sfârșitul zilei, poți să-mi dai foc la picioare și promit să
merg acasă în mâini. M-ai auzit, Doamne? Ce zici,
uriașule, batem palma?
Târgul avea să se țină într-o piață în aer liber, într-o
sâmbătă, cu două săptămâni înainte de Crăciun.
Vinerea dinaintea târgului am făcut etichete cu prețuri
și am încărcat în camioneta lui Jon 75 de ceasuri și
patru cutii de droguri. Jon era într-o dispoziție bună și
m-a condus până acasă, renunțând să îmi mai țină
teorii despre cum era cu comerțul. Mi-a arătat, în
schimb, o tânără care stătea lângă un telefon public,
într-o benzinărie.
— Sfinte Doamne, uite ce balcoane are tipa asta! Oh,
Isuse, aș putea să sug la țâțele alea până se întorc acasă
vacile. Uită-te, uită-te!
Îl mai văzusem având astfel de reacții o dată sau de
două ori de când îl cunoscusem, dar de data asta ochii
îi ieșeau atât de tare din cap, că aproape îi atingeau
lentilele ochelarilor. După ce și-a revenit, m-a lăsat în
fața rulotei și am stabilit împreună ora la care avea să
vină a doua zi să mă ia.

În acea seară, în fața rulotei, am găsit o pungă de

plastic cu șase scrisori și un bilet de la Hobbs care se
scuza că nu mi le trimisese mai repede. Obișnuia să
meargă la cutia poștală în fiecare dimineață, iar aceste
scrisori, cum veniseră în ultimele două săptămâni,
stătuseră pe bordul camionetei sale. M-am apropiat de
scrisori așa cum o persoană înfometată s-ar duce la un
banchet. Cel mai bine ar fi fost să mă bucur încet de
ele, dar n-am putut să mă abțin să nu devorez fiecare
scrisoare, uitându-mă în sus și-n jos de parcă m-aș fi
uitat la o poză. Întâi citeam pe nerăsuflate, după care
luam fiecare scrisoare la puricat. O scrisoare era de la
sor-mea, Lisa, și una de la mama. Amândouă îmi
spuneau că le-ar fi plăcut să mă duc acasă de Crăciun.
Mama, cu scrisul ei de mână inconfundabil, înclinat,
îmi povestea un accident la care fusese martoră pe
centură. În scrisoarea ei scrisă corect și curățel la
mașină, Lisa îmi spunea că de ziua ei și-ar fi dorit o
placă de încrețit părul nouă și, de Crăciun, fie o sticlă
de șampon, fie una de șampanie. Se pare că trăsesem
numele ei in absentia și că eram direct responsabil de
fericirea ei de sărbătorile care aveau să vină. Erau și
două scrisori de la Veronica. Într-una dintre ele îmi
povestea ce frumos fusese de Ziua Recunoștinței, iar în
cea de-a doua îmi spunea cu lux de amănunte cum se
despărțise de „nenorocitul ăla care mi-a fost iubit”.
Mai erau o scrisoare de la prietenul meu, Ted, și alta
de la un fost coleg de cameră de la facultate. Am citit
fiecare scrisoare o dată și încă o dată și-am tot dat cu
degetele peste cuvântul „iubire” din fiecare dintre ele
până când i-am putut vedea pe fiecare în parte scriind
scrisoarea la masa din bucătărie. Dacă aș descrie ceea
ce simțeam drept „căldură” ar fi nedrept. Era ca și
când, după ce-i plânsesem și le plantasem flori la
morminte, toți ar fi venit la mine într-un restaurant să-
mi spună că totul fusese o greșeală teribilă.
Stăteam lângă cuptor cu prăjitorul de pâine și cu
reșoul la picioare, când pe perete a apărut o lumină
puternică și Crețu a apărut la ușă.
— Nu ne-am mai văzut de mult, mi-a spus trecând
pe lângă mine și căutându-mi prin frigider ca și când
venise acolo cu un scop anume. Am crezut că te-ai
cărat din oraș, dar mi-a zis Dorothy că te-a văzut
făcând autostopul pe drumul către Hood River. Cum
îți vine haina maică-mii, Einstein?
Tipul se făcuse mai musculos, dar arăta la fel de
lipsit de sex-appeal.
— Aș putea pune să fii arestat, știi asta, nu? Să furi
geci se consideră o infracțiune în Oregon.
Nu m-ar fi deranjat neapărat să petrec o noapte în
închisoare pentru că furasem geaca unei demente al
cărei fiu vedea într-un stâlp un obiect erotic. I-am
înapoiat haina maică-sii și mi-am cerut scuze pentru
neînțelegere, crezând că acela avea să fie sfârșitul
întâlnirii noastre, dar tipul a continuat să se dea la
mine, prinzându-mă de cap cu ambele mâini și
invitându-mă să ne luptăm.
— Putem s-o facem și fără jucăriile mele dacă asta îți
dorești, mi-a spus. Am o sticlă în mașină și-o putem
folosi pe aia. Hai, Einstein, îmi ești dator.
De fiecare dată când îl împingeam de lângă mine,
venea și mai aproape, trecând cu degetele prin părul
meu și conducându-mă spre pat.
— Te gâdili, nu? Îți place să fii înfoiat ca o pernă, nu,
domnule Gâdilici?
Am scăpat din strânsoare brațelor sale pentru un
scurt moment, dar tipul era mult prea rapid pentru
mine. Pentru prima dată după luni de zile, transpiram.
Tipul m-a pus la podea.
— Dă-te de pe mine, am început să țip eu. Nu pot s-o
fac cu tine pentru că... sunt creștin, am zis eu și am
simțit cum inima îmi bătea cu putere și cum am
început să produc mucus și pe nas și din gât în același
timp.
Pe palmele acoperite cu mănuși erau atâția muci,
încât, în momentul în care le-am împreunat, s-au lipit
de parcă ar fi fost date cu clei. Am început să plâng, să
mă jelesc și să suspin.
— Sunt creștin, îl iubesc pe Isus, nu vezi? i-am zis eu
cu cea mai mare sinceritate, plângând încă și mai tare.
Sunt creștin. Creștin. Ajută-mă, Isuse, sunt creștin.
— Frate, gata, mi-a zis Crețu la un moment dat
îndreptându-se spre ușă. N-am vrut să-ți aud povestea
vieții, ci doar să ne-o tragem.
Am rămas pe podea mult timp după ce am scăpat de
tip, întrebându-mă cum avea să-mi fie viața acum că
îmi deschisesem inima. Țigările deja aveau un gust
mai bun, dar asta se întâmpla mereu după o partidă
strașnică de plâns. Frigiderul, prăjitorul de pâine,
reșoul și toate celelalte aparate casnice arătau la fel. M-
am gândit că lucrurile ar fi putut părea mai frumoase
dacă le-aș fi privit cu bucuria unui creștin, așa că m-am
dus în baie ca și când ar fi fost un loc plin de prieteni
de-o viață.
— Bună, săpunule, am zis eu. Salut toaletă. Arăți
bine, covorule din baie.
Am trecut, după aceea, la bucătărie și la camera de zi
– „Tu, abajurule, tu” –, după care m-am dus în
dormitor unde am început să frunzăresc agenda
încercând să gândesc câte un lucru pozitiv despre toți
cei ale căror nume le tăiasem. Era târziu când m-am
dus la culcare, dar nu am putut să dorm. Am stat pur
și simplu în pat întrebându-mă dacă Dumnezeu mă
privea. Era un sentiment ciudat să știi că ești privit de
cineva. Adică, dacă aș fi fost la baie, m-ar fi urmărit și
acolo? Am presupus că avea acces oriunde erau
oameni în suferință, ceea ce, luând în calcul masa aceea
de Ziua Recunoștinței, am presupus că, da, și baia era
inclusă. Atunci, cum putea fi oprit să mai vegheze? O
să fie primul lucru pe care aveam să-l întreb pe Jon. Nu
prea puteam să dorm – în mare parte și pentru că abia
așteptam să-i dau vestea cea mare. Acum era creștin,
creștin. Speram însă să trec de faza cu purtatul de
crucifixuri imense și de împărțitul broșurilor cu titlul
Diavolul din domnul Jones sau abatorul lui Satana.44
Trecând peste cântările răsuflate și triste pe care ar fi
trebuit să le cântăm în cor și de mesele din subsolul
bisericii, eu voiam să ajung direct la a-i judeca pe alții.
Oamenii aveau să mă plătească să le spun unde anume
greșeau și, analizându-le fiecare mișcare, aveam să fac
un bine umanității. Cu puțin noroc, aveam să scap de
cititul din Biblie sau de mâncatul a orice ar fi conținut
bezea. Îmi imaginam cum avea să se desfășoare
întâlnirea mea cu Papa, când am adormit dus – în
sunetul păsărelelor care vesteau zorile.
— Isuse, arăți ca naiba, mi-a zis Jon când m-am urcat
în mașina lui a doua zi dimineața.
Credeam că memorasem discursul, dar, cum mă
trezisem prea târziu, n-am avut timp să-mi fac o cafea
și să-l repet.
Amețit de somn și cu dificultate, am început
povestea cu vizita mea la rulota lui Crețu.
— Așa că m-a dus în dormitor care era...
— Fă-mă să-nțeleg, tipul ăsta era gay, nu? m-a
întrebat Jon strâmbându-se dezgustat. Și mie mi s-a
întâmplat odată în armată. E plină lumea de nebuni.
Tipul m-a întrebat dacă putea să mă țină în brațe, așa a
spus. „Pot să te țin în brațe?” Pe vremea aia încă
44
În engleză, în original, The Devil in Mr. Jones or Satan’s Salughterhouse (n. tr.).
aveam picioare și le-am folosit să-i trag câteva șuturi în
cur. Deci și tu ești așa, nu?
Eu am încuviințat din cap.
— Am știut de prima dată când te-am văzut
manevrând o roată de lustruit. Mi-am spus: „Tipul ăsta
e bolnav”. Și ești, nu? Ești bolnav.
A spus-o cumva cu îngrijorare de parcă aș fi fost un
prieten de-al său din nasul căruia ieșeau niște tuburi.
„Ești bolnav.” Am încercat să mă prefac că plâng, dar
nu mi-a reușit, suna fals. „Boo-hoo-hoo. Aw-ha-ha-hu-
hu-hu-hu.” Nasul nu-mi curgea deloc și-a trebuit să
mă frec la ochi ca să apară niște lacrimi. „A-he-he-hu-
hu-hu.”
— Nu mi te plânge mie. Spune-l lui Isus, mi-a zis
Jon. Încearcă să ajungi la El. Spune-l Lui povestea ta.
Îngenunchează pe podea și roagă-te, pentru numele lui
Dumnezeu.
— Oh, Doamne, hu-hu-hu, îmi pare rău că l-am
întâlnit pe tipul ăla. Era un idiot.
— Și spune-i că n-ai să mai faci niciodată așa ceva, a
strigat Jon.
— Și n-am să mai fac niciodată așa ceva, am spus eu.
Nu tu Crețu, nu nimic.
— Cu niciun bărbat. Spune-l că n-ai să te mai culci cu
niciun bărbat. Spune-l că vrei să te căsătorești.
— Oh, te rog, lasă-mă să mă căsătoresc.
 — Cu o femeie45, a zis Jon. Să te căsătorești cu o
femeie.
— Toman46, am spus eu în ideea în care, dacă s-ar fi
cerut vreodată transcrierea conversației mele cu Jon la
tribunalul din Rai, să nu fiu acuzat că am făcut o
promisiune pe care nu mi-am ținut-o. „Toman.”
Undeva, pe drum, am uitat că și asta ar fi putut face
parte din înțelegere. Oare de ce nu puteam fi genul de
creștin care îi judeca pe alții, dar se culca cu bărbați?
— Și mai spune-i că-ți pare rău că pierzi atâta timp la
prânz și că ești neîndemânatic.
— Uh-hu-hu-hu, îmi pare rău pentru toate lucrurile
pe care le-am scăpat pe jos. Îmi pare tare, tare rău.
— OK, acum poți să te așezi în scaun, mi-a spus Jon.
N-a fost greu, așa-i? Știam eu c-ai să te dai pe brazdă,
ai avut cel mai bun profesor. Acum ai primit în mod
oficial titlul de C.O.G. Cum te simți? Te simți bine, nu?
Și cui trebuie să-i mulțumești?
— Lui Crețu?
— Nu, idiotule ce ești, mie!
Jon mi-a mai spus ce alte concesii eram obligat să
mai fac, după care am ajuns în Portland, unde femeile
purtau jeanși mulați și geci strâmte pe corp.
— Dă jos geamul și-ntreab-o pe blonda aia dacă nu
45
To a woman în engl., în orig. (n. tr.).
46
Joc de cuvinte care poate însemna „cu un bărbat", în orig. (n. tr.).
cumva se desfășoară vreun concurs Miss America pe
aici!
Asta am și făcut, la care ea și-a stins țigara și mi-a zis:
— Dracu’ știe, ce-mi pasă mie?
— Am eu impresia că ar trebui să-i pese cuiva de ea.
Scorpie. Hei, ia uită-te-ncoa la nenea ăsta în geacă de
blană de iepure. Oh, Doamne, Isuse Hristoase, uită-te
la fundul ăla. Când vezi o minune ca asta, știi că există
Dumnezeu. Nu ți-ar plăcea să-ți petreci toată viața
dând cu cureaua la fundul ăla frumos și durduliu? Nu
ți-ar plăcea să-ți afunzi fața în el până se face
întuneric?
Am încercat s-o privesc pe femeie ca un creștin, ceea
ce era ciudat pentru că așa făcusem dintotdeauna.
Apreciam prezența lor în peisaj, dar nu reușeam să le
privesc în termeni de sâni sau posterioare care, pentru
mine, erau cam același lucru cu urechile și brațele.
Erau doar ființe, unele slabe, altele grase, dar pentru
mine niciuna nu era mai sexy decât copacii și cutiile de
scrisori de pe marginea drumului.
— Stai, mami, vine tati, le zicea Jon. Dă jos geamul și
întreb-o dacă și-a aplicat blugii ăia cu pensula sau cu
trafaletul.
Trebuia să creadă cu adevărat în miracole dacă-și
imagina vreodată că aveam să întreb o străină dacă ar
accepta livrările și la ușa din spate.
 Am parcat la piață și am început să descarc
camioneta, în timp ce Jon se sprijinea în cârje și se uita
la olarii grăsuni de la standuri sau le fluiera pe femeile
care croșetau macrameuri și care aveau părut împletit
în multe codițe.
— Vasele cu flori sunt nașpa, dar îmi plac țâțele ei.
Hmm!
La târgul de vechituri sau de meșteșuguri, se crede
că ceea ce îl interesează pe vânzător trebuie neapărat
să-l captiveze și pe client.
— Vă uitați la ursulețul acela panda? Este mai mult
decât un urs croșetat. Este și învelitoare pentru
blender, dar și marionetă.
Apreciam faptul că cineva își dedicase timpul
confecționării unor clopoței de vânt din monede de
cinci cenți, dar nu cu vorbe meșteșugite m-ai fi putut
convinge să bag mâna în buzunar ca să cumpăr așa
ceva. Preferam să fiu lăsat în pace să-mi aleg singur ce
voiam.
Asta însă nu era o opțiune pentru locuitorii din
Portland.
— Trebuie să stai de vorbă cu oamenii ăștia, mi-a zis
Jon. Pune-ți farmecul în funcțiune și fă niște bani! Fii
atent aici: Fiți amabilă, doamnă, vi se întâmplă cumva
să știți cât este ceasul?
Femeia s-a uitat la ceasul pe care îl avea la mână și i-
a spus că era 9: 15.
— Nu vă supărați, domnule, știți cumva ce oră este?
Ei bine, eu știu. Este ora la care dvs. Veți cumpăra un
ceas. Exact, un ceas! Veți ști sigur ora exactă pentru că
acesta nu este orice fel de ceas, ci este unul din jad!
Este ora la care dvs. Veți cumpăra un ceas din jad în
forma statului Oregon, exact aceasta este ora! Iar dacă-
mi arătați o fotografie cu soția sau cu iubita dvs. Am să
vă fac o reducere de 25%. Vreau să văd fața femeii care
va rupe ambalajul acestui ceas pe care îl va primi în
dimineața de Crăciun. Dacă este frumoasă, vă mai fac
o reducere de zece dolari și vă dau una dintre
frumusețile astea cu 100 de dolari. Ce-am înnebunit?
La prețul ăsta se cheamă că le dau chiar gratis. Poate că
sunt nebun, dar ăsta este prețul pe care îl primesc
pentru că sunt artist. Hai, 100 de dolari, ce ziceți?
Nu eram singurul jenat de felul lui Jon de a-și vinde
produsele. Clienții făceau un pas înapoi și păleau când
îl auzeau. Deloc interesați de ce avea Jon să vândă,
plecau la celelalte standuri.
— Se vor întoarce, zicea el. Le-am aprins beculețul și
vei vedea că este doar o chestiune de minute până se
vor întoarce.

Un bărbat și o femeie care purtau geci la fel, brodate,

s-au apropiat de masa noastră. Imediat Jon și-a început
poezia:
— Poate că sunt cu capul, dar cred că voi doi ar
trebui să cumpărați un ceas.
Bărbatul a ridicat de pe masă una dintre cutiile mele
și a-ntrebat-o pe femeie:
— Nathaniel fumează pipă, nu?
Vândut. Pentru că deja fumaseră ceva înainte să vină
la noi, mi-am mirosit clienții de la distanță. Mi-am fixat
prețul pentru cutii la 25 de dolari și, până la prânz, le-
am vândut pe toate patru.
— Ia zi, plete de aur, n-ai vrea tu la cutia aia și un
ceas? Ofer un discount de 30% tuturor celor care
poartă ghete cu imprimeu indian.
Spre seară, Jon invada deja standurile celorlalți în
căutare de clienți.
— Recipient din sticlă pictată? Să faceți cu ele ce?!
Dați-mi voie să vă arăt eu ceva care să vă lase cu gura
căscată.
Locuitorii din Oregon se rușinau și-și cereau scuze,
dar niciunul dintre ei nu s-a lăsat convins să cumpere
un ceas în forma mândrului lor stat.
— Scârțan nenorociți, a zis Jon. Hei, Doamne, de ce
nu mi-ai spus că ciudații ăștia sunt așa strânși la
buzunar?
Când ceilalți meșteșugari au început să strângă, Jon
mi-a zis să rămân pe poziții.
 — În felul acesta, întârziații vor veni direct la noi.
Problema este că ne-au repartizat standul ăsta aici, în
spate, unde nimeni nu ne poate vedea. Până ajung aici,
clienții își cheltuie deja banii. Acum e șansa noastră,
băiete. Ziua noastră abia începe.
Dubele și camionetele erau încărcate, iar eu mă
uitam cum ceilalți își strângeau mesele pliante și
pereții standurilor, felicitându-se unii pe alții pentru
vânzările-record. Se făcuse deja întuneric când Jon mi-
a dat voie să mă apuc să strâng.
Am ieșit din oraș și am intrat pe autostradă fără să
scoatem niciun cuvânt. În spate, ceasurile zornăiau
într-un fel care suna ca „ciudă, ciudă, ciudă”. Trecuse
ceva vreme de când nu mai fusesem într-un oraș și, de
mai multe ori pe parcursul zilei, mi-am ridicat ochii
către vreun străin cu rucsac în spate pe care mi se
părea că-l cunosc. Era un sentiment puternic, plin de
bucurie: „Uite-o pe Veronica; uite-o pe Gretchen”.
Era puțin probabil, dar asta nu mă împiedica să-mi
țin respirația și să mă ridic puțin din scaunul meu
pliant, ca să văd mai bine. Dezamăgirea pe care o
simțeam era copleșitoare și îmi amintea cât de mult îmi
lipseau cunoscuții pe care îi lăsasem în urma mea.
Vedeam oameni care cumpărau deja cadouri de
Crăciun și-am încercat să mă imaginez de Crăciun
singur, în rulota mea, așteptând binevoitorii creștini
să-mi aducă vreun jambon sau o caserolă cu mâncare.
Și oamenii ăștia erau buni. Erau amabili și grijulii, dar
bunătatea pe care mi-o arătau era o pierdere de vreme,
pentru că eu nu eram făcut s-o accept. Poate pentru ei
nu însemna nimic, dar pentru mine – da. Un pui, o
cutie de carton, un ceas din jad, toate aceste lucruri
aveau în ele mai multă putere de a ierta decât aveam
eu. Eu eram dat naibii, născut și crescut astfel. Acesta
era blestemul meu. Să mă înveți pe mine religie era ca
și cum ai fi încercat să înveți o capră să gătească un fel
bun de mâncare – așa ceva nu avea să se întâmple
niciodată. Eram prea lacom și prea neatent ca să mă
bucur de asemenea daruri, iar acea recompensă
supremă nu avea nicio însemnătate pentru mine. Nu
voiam să renunț la slujba pe care o aveam. Să renunț ar
fi însemnat să-mi asum o oarecare responsabilitate, or
eu nu eram dispus să fac așa ceva. Mai degrabă
speram ca Jon să-mi ia povara asta de pe cap și, într-un
fel sau altul, să mă dea el singur afară. Simțeam dispreț
față de el, câteodată chiar ură, și acum mă luptam cu
sentimentul de milă față de el care mă încerca. Probabil
că și el simțea ceva, că a-nceput să-și dreagă vocea și
să-mi zică:
— Hai să-ți zic ceva. Mie nu-mi prea convine să fiu
folosit, și aici nu mă refer la toate cafelele și drumurile
gratuite pe care le-am făcut împreună. Nu-mi place să
fiu folosit aici.
Jon a vrut să arate spre inimă, dar, virând ca să evite
o altă mașină, mâna i s-a dus către poală.
— Ești un profitor, puștiule. Mi-ai folosit uneltele și
răbdarea și acum vrei să te bat pe cap și să te felicit ce
băiat bun ești. Dar știi ce? Nu ești un băiat bun. Nu ești
nici măcar o fată bună.
Continuă, îmi ziceam eu în gând. Continuă, continuă.
— Vii în orașul ăsta și ai pretenția ca toată lumea să
facă o plecăciune și să-ți aștearnă covorul roșu. Unii
chiar așa au și făcut. Ai mâncat din mâncarea lor, dar
gata, purcelușule, proviziile s-au terminat. Te-am
învățat o meserie și acum poți plăti cum știi mai bine
serviciul pe care ți l-am făcut. De ce nu? Așa este
corect. Pentru început, îmi datorezi 100 de dolari,
chiria pentru stand. De ce să plătesc eu? Tu ești cel care
a beneficiat concret de pe urma lui, nu eu. Tot ce-am
făcut eu a fost să te-nvăț meserie și să stau să-ți ascult
văicărelile de fiecare dată când îți juleai degețelele. M-
ai secat cu poveștile tale siropoase și-ai așteptat să vină
tati să-ți spună că totul va fi bine. Da’ știi ceva,
puștiule: nu sunt tatăl tău și am obosit să fiu folosit pe
post de tată.
Zicând acestea, Jon a oprit pe marginea drumului:
— Nu sunt tatăl tău și nici șoferul tău și nici
nenorocitul tău de Moș Crăciun.
 I-am dat banii pe care îi făcusem la târg și-am
coborât din mașină.
— Pentru partea cu Dumnezeu nu-ți cer bani. Pe El îl
poți avea pe gratis.
L-am urmărit cum intră pe autostradă și, ochind o
piatră mare, am aruncat după mașina lui.
Odell nu era foarte departe, vreo șaisprezece
kilometri. Am mers o vreme pe jos după care am făcut
autostopul, nerăbdător să ajung la rulotă unde, dacă
mă grăbeam un pic și făceam repede curat și-mi
strângeam bagajele, prindeam autocarul de dimineață
spre casă.

câte ceva pentru fiecare

La o zi după ce am absolvit facultatea, am găsit în

Chicago, în holul blocului în care locuiam, 50 de dolari.
Bancnota fusese împăturită în opt și în ea fusese
împachetat un pliculeț de cocaină. M-am gândit atunci
că, dacă-mi jucam cărțile cum trebuia, poate că n-ar
mai fi fost nevoie să-mi caut o slujbă. Oamenii
pierdeau mereu lucruri. Uitau inele scumpe pe
chiuvetele din toalete sau își pierdeau cerceii bătuți cu
pietre prețioase pe jos, când mergeau la spectacolele de
la Operă. Șpilul era să țin ochii deschiși și să găsesc
obiectele astea. Nu avem de gând să devin unul dintre
acei boșorogi care pieptănau plajele din jurul râului
Michigan cu un detector de metale, dar dacă eram
atent și-mi foloseam capul, n-ar mai fi trebuit să
muncesc niciodată.
A doua zi, la amiază, amețit de la cocaină, am găsit
doisprezece cenți și o cutie nedesfăcută de bomboane
mentolate. Adunând și cei 50 de dolari găsiți în ziua
precedentă, însemna că făcusem 25 de dolari și șase
cenți pe zi, un venit mai mult decât decent.
A doua zi, de dimineață, am găsit doi penny și un
pieptăn în care erau fire de păr creț. În ziua următoare,
am găsit doar o alună și acela a fost momentul când
am început să-mi fac griji. Am cunoscut oameni care își
dădeau demisia și reușeau să-și găsească o altă slujbă
mai repede decât ar fi durat să prăjească un pui.
Indiferent dacă aveau sau nu experiență, oamenii ăștia
inspirau șarm și siguranță. Șarmul era ceva cu care fie
se născuseră, fie și-l cultivaseră de la o vârstă fragedă,
dar siguranța venea din faptul că știau că pentru
același post aplicaseră și persoane ca mine. CV-ul meu
este plin de activități pe care aproape că știu să le fac.
Pot să tastez, de exemplu, dar doar cu un singur deget,
și n-am atins niciodată un calculator pentru altceva
decât pentru a-l curăța. Nu știu să conduc, ceea ce-mi
limitează opțiunile la joburile localizate lângă stații de
autobuz; plus că nu pot deveni curier. Pot meșteri ceva
cu un ciocan, dar am o groază teribilă de fierăstraie
electrice, aparate de tăiat iarba și alte mașinării
electrice care fac mai mult zgomot și sunt mai violente
decât un aspirator. Da, am experiență în vânzări, dar
se limitează la marijuana, un produs care, practic, se
vinde singur. N-am nici înălțimea necesară, nici curajul
de a fi bodyguard și nici agresivitatea necesară pentru
meseria de paznic de magazin, polițist de intersecții
sau învățător de școală elementară. Cu ani în urmă,
servisem la mese, dar în genul de restaurante unde
expresia „O zi bună” era considerată un bacșiș decent.
În câteva ocazii am fost nevoit să-l mătur pe bucătar de
pe jos și să fac singur omletele, dar asta nu mă califică
drept bucătar.
Nici nu avea sens să includ jobul de la restaurant în
CV, pentru că managerul oricum n-ar fi răspuns la
telefon, de teamă să nu fie cineva care voia o comandă
la domiciliu. Chelnerițele din Chicago aplicau la joburi
cu portofoliul de fotomodel într-o mână și cu geanta
de sală în cealaltă, deci era inutil chiar și numai să
încerc să concurez cu așa ceva. Dacă-mi ridicai bluza
să-mi vezi mușchii abdominali, singurul lucru pe care-
l descopereai garantat, mai mult sau mai puțin, era
șlițul desfăcut.
Dacă eram norocos, îmi mai găseam câte ceva de
făcut, dar nimic legal, care să implice plata impozitelor
la sfârșit de an. Oamenii îmi dădeau bani, iar eu îi
cheltuiam. O luasem, drept urmare, pe o pantă
dubioasă.
Ca să poți obține o slujbă de viitor, aveai nevoie de
anumite calități și, cu cât trecea mai mult timp și nu-ți
dezvoltai aceste calități, cu atât era mai greu să-i
convingi pe oameni de valoarea ta. Nu înțeleg de ce o
persoană nu poate lucra la casa de marcat sau pe un
motostivuitor. Cum să ajungi la 30 de ani și să nu ai
niciun pic de experiență verificabilă, în CV? De ce
transpiri așa de tare și ce forță nevăzută te împinge să-
ți tot aprinzi bricheta în timpul unui interviu? Aceste
întrebări nu erau niciodată verbalizate, dar erau
evidente de fiecare dată când un manager îmi întorcea
cererea de angajare cu fața în jos.
Am frunzărit o broșură veche cu posturi disponibile
pentru cei care absolviseră Institutul de Artă și parcă
fiecare pagină era o sfidare la adresa nou-achiziționatei
mele diplome. Majoritatea angajatorilor căutau un
artist în stare să facă o pictură murală sau să realizeze
în email harta Normandiei pe un medalion de
dimensiunea unei monede de 25 de cenți. N-aveam eu
nicio treabă cu vreunul dintre acele joburi și nici măcar
nu prea avusese rost să mă înscriu la Institutul de Artă,
dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc că, din
moment ce studenții își plăteau singuri taxele școlare,
nimeni niciodată n-avea să le spună pe-acolo că nu
aveau talent – nici măcar să facă vreo aluzie la treaba
asta. Eram cât pe ce să arunc broșura, când mi-au căzut
ochii pe anunțul unei femei care dorea să-și renoveze
apartamentul. Bingo. Aveam destulă experiență pentru
așa ceva. Dacă aveam vreo calitate, e aceea de zugrav –
ba chiar unul destul de meticulos. Atâta timp cât tipa
îmi dădea o scară și reușeam să car vopseaua cu
autobuzul, ar fi trebuit să mă descurc.
Femeia a-nceput prin a-mi spune că întotdeauna își
zugrăvise singură apartamentul.
— Acum am îmbătrânit și mi-e greu să-i mai masez
picioarele lui bărbati-miu, darămite să ridic un trafalet
greoi deasupra capului. Da, domnule, sunt bătrână.
Ofilită și slăbită ca o mâță. Sunt o femeie tare, tare
bătrână.
Vorbea ca și când îmbătrânise brusc, fără niciun
semn în prealabil.
— Dintr-odată mă lasă spatele, respirația și sunt zile
în care nu văd în fața mea la mai mult de un metru.
Da, era din ce în ce mai bine. Învățasem să mă feresc
de indivizii care erau forțați să plătească pe cineva să
facă o treabă pe care o făcuseră singuri până de
curând. Ca regulă generală, aveau tendința de a fi
exagerat de critici, dar, în cazul acestei doamne, aveam
sentimentul că mă voi descurca. După cum spunea,
părea că nu vede nimic îndeajuns de bine ca să fie în
stare să critice. Probabil că trebuia doar să deschid
cutia, să dau două-trei pensule și gata o zi de muncă.
Am aranjat să trec pe la ea a doua zi dimineață, și am
închis telefonul extaziat.
Apartamentul se afla într-o clădire înaltă de pe Lake
Shore Drive. Am bătut și mi-a deschis o femeie slabă și
zveltă care avea în mână o rachetă de tenis. Avea părut
alb și, în afară de câteva cute sub ochi, fața îi era
netedă și neridată. I-am spus că vreau că vorbesc cu
mama ei, la care ea a chicotit, împungându-mă în
coaste cu mânerul de la rachetă.
— Da’ ce mă bucur să văd un om tânăr! a spus ea
luându-mă de mână. Ia uite cine a venit la noi, Abe, un
tânăr. Dar ce zic eu, e practic un băiețel!
Soțul ei a apărut și el în cameră. Era un tip musculos
și bronzat, îmbrăcat cu un trening de nailon, cu
bandană pe cap și încălțat cu bascheți lucioși.
— Aaaaa, un tinerel.
— E absolvent de facultate, a spus femeia
ghemuindu-se ca și când ar fi vrut să facă o plecăciune
din genunchi. Un puști care se crede în stare să ne
zugrăvească sarcofagul. Se uită la noi crezând că a dat
peste două mumii pe care le poate vinde la muzeu. Da,
suntem doi bătrâni ieșiți la păscut. Ne-a trecut vremea.
— Am construit marile piramide cu mâinile astea
două, a spus soțul doamnei. Făceam schimb de idei cu
Platon și mă plimbam cu carele în Roma pe străzile
pavate cu piatră cubică.
— Admite, iubire, a spus soția. Suntem istorie.
Suntem matusalemici.
— Ba nu, am răspuns eu, nu sunteți bătrâni.
Niciunul dintre dvs. Nu pare trecut de 50 de ani.
Uitați-vă la dumneavoastră, sunteți atât de slabi și de
în formă! Sunteți într-o formă mult mai bună decât
mine. Sunt convins că mai aveți mult timp.
— Da, sigur, a zis femeia sărind pe șaua unei
biciclete cardio. Mai avem timp să uităm cum ne
cheamă, să nu ne mai putem controla vezicile, să ne
încovoiem de spate, să spunem baliverne și să ne curgă
balele pe bavețică. Avem tot timpul din lume. Au fost
vremuri când îmi aruncam în spate un rucsac și
plecam pe munte câte două, trei săptămâni, dar acum,
mai du-te dacă poți. Sunt prea bătrână.
— E mai bătrână decât dealurile pe care obișnuia să
urce, a spus soțul ei.
— Da, auzi cine vorbește, tataie Timp însuși.
— Sunt un boșorog și nu mi-e rușine s-o recunosc, a
spus el. Totuși, sunt pe picioarele mele.
— Da, sigur, a chicotit ea, ești o persoană „trecută”.
Am înțeles atunci că jucau într-un fel de piesă
interminabilă – Domnul și Doamna Bătrânii Certăreți.
 — Având în vedere că o să zugrăvești locul ăsta,
cred că ar fi bine să-mi pun în mișcare oasele astea
bătrâne și să-ți arăt pe-aici, mi-a spus femeia.
M-a dus, așadar, prin toată casa. Fiecare cameră era
mobilată cu câte un echipament de făcut sport. O
bandă de alergat era parcată lângă un aparat de vâslit,
ambele poziționate cu fața spre televizor. În dormitor,
aveau tot felul de greutăți și covorașe colorate pentru
aerobic. În baie, erau așezate la uscat costume de baie,
și-n fiecare șifonier, pe jos, erau câteva perechi de
adidași. Cu excepția câtorva pete din dreptul sacului
de box din camera de oaspeți, restul pereților erau
foarte curați. Și ușile și plintele erau într-o stare bună,
neavând nici măcar o singură ciobitură sau zgârietură.
Am trecut pe lângă barul care-mi venea până la bărbie
și am ajuns într-un atelier decorat de sus până jos cu
poze din numeroasele lor aventuri. Într-una dintre ele
mergeau pe bicicletă în tandem pe străzile din Pekin
sau, în alta, vindeau mărgele într-o piață prăfuită din
Peru. În poze erau cuprinși 40 de ani de expediții:
apăreau fie chirciți într-un caiac sau într-un cort
minuscul pe vârful unui munte plin de zăpadă, fie
mergând pe cărări noroioase sau bând apă din râuri
înghețate.
— Ia uite ce avem aici, mi-a spus femeia. Bătrânul
Matusalem târându-se spre vârful muntelui Rainier.
Primul care a ajuns până în vârf cu un cadru.
— Și-aici este consoarta lui în Egipt, a spus soțul ei
arătând spre o mumie.
Am vrut să schimb subiectul și să discutăm motivul
pentru care eram, de fapt, acolo, dar cei doi nici nu au
vrut să audă.
— Stai cu noi la prânz? m-a întrebat femeia. Îl leg pe
Bătrânul Ursuz la tuburile lui și noi ne facem câteva
sendvișuri.
— Un sendviș! a strigat el. Și cam cum crezi că te vei
descurca cu pâinea? Cu cioturile alea ale tale nu poți
ține nimic mai greu decât un sos de mere.
— Ei bine, măcar pe tine mai pot să te toc puțin, a
spus ea. Și mai tare de atât nu se poate.
Am făcut un deviz al lucrării și i-am sunat a doua zi,
știind, în sinea mea, că era o pierdere de timp.
— Este tinerelul nostru, am auzit-o pe ea strigându-i
soțului care era prin preajmă. Ascultă, puiule, am
decis, până la urmă, să nu ne mai zugrăvim
apartamentul. Nu prea are sens dat fiind că vom
ajunge, probabil, la azilul de bătrâni înainte ca tu să
montezi scara.
În acel moment, eu ar fi trebuit s-o contrazic, dar, în
loc de asta, i-am spus:
— Cred că aveți dreptate! La cât de senili sunteți,
cred că ar fi bine să-ncepeți să vă gândiți la o asemenea
instituție.
— Acum, și tu! s-a enervat femeia. Nu e nevoie să fii
așa antipatic.

Când nu aveam de muncă, preferam să dorm cât de

mult puteam – undeva între douăsprezece și
paisprezece ore mi se părea un început bun. Somnul te
scutește de umilințe și te ajută să economisești bani: nu
mănânci nimic, nu cheltuiești banii pe nimic, ci doar
stai pe spate și visezi. Mă trezeam după-amiaza, mă
uitam la serialele preferate de la televizor, după care
mă trânteam pe canapea pentru încă o repriză de
câteva ore de somn. Devenise un fel de hobby ca în
fiecare zi, la ora 17: 00, să mă uit pe ziar la ofertele de
muncă întrebându-mă cine se califica, oare, pentru
acele posturi: paznic de seif, vânzător pre-press,
evaluator tehnic. Acum, serios, arătați-mi și mie un
copil care visează să devină, când va fi mare,
verificator de mațe pentru cârnați. Oare ce persoană ar
sări în sus de bucurie după ce ar citi un anunț de
genul: „Concept nou = mulți bani! Energie = venituri.
CV prin fax”. CV prin fax pentru ce post?
Am văzut anunțul unui tetraplegic care avea nevoie
de ajutor part-time și am sunat. A răspuns după câteva
zeci de secunde urlând:
— Pentru numele bunului Dumnezeu, mamă, nu
poate omul să stea cinci minute liniștit?
La supermarket am pierdut o bancnotă de cinci
dolari, dar m-am întors exact la timp ca să văd cum
cineva o băga în buzunar. Norocul mi se schimba.
— Eu nu-nțeleg de ce dracu’ nu te reîntorci tu la
școală să faci niște cursuri adevărate, mi-a spus tata
țipând. Învață și tu programare cum a făcut băiatul
familiei Stravide. S-a dus la facultate să studieze
muzica ușoară sau folclorică sau un drac de genul ăsta,
după care s-a reîntors la școală să învețe programare și
acum conduce departamentul de livrări de la Flexy-
Wygaart! Viitorul stă-n computere!
În afară de faptul că nu-mi spuneau nimic
computerele, mi se părea o trădare să absolvi o școală
ca să te duci să mai faci una, după aia. Era ca și cum aș
fi recunoscut că am împrumutat 10.000 de dolari, dar
că nu m-am ales cu nimic din ei, și nu eram încă dispus
să fac așa ceva.

Am găsit anunțul într-un ziar local. „Căutăm o

persoană activă, talentată și cu experiență pentru a
curăța și finisa lemnul. Entuziasmul este o condiție”.
Ani întregi făcusem genul ăsta de muncă, mai întâi în
Raleigh și după aceea în Chicago. Îmi jurasem să nu
mai fac așa ceva niciodată, dar asta este problema când
te pricepi la ceva: odată ce începi să te dezici de acea
calitate, știi clar că n-ai să scapi de ea tot restul vieții.
Munca în general ajunge să-ți pună capac, dar finisajul
părea să fi fost special inventat pentru a aduce o
moarte lentă și-n chinuri. Diluantul chimic se vinde în
cutii de metal pe care apar un craniu și două oase
încrucișate. Există și o listă de ingrediente, un fel de
inventar complet al chimicalelor cauzatoare de cancer.
Acest tip de diluanți topea gălețile de plastic, mănușile
de cauciuc și periile de nailon. Dacă umblai cu o
asemenea substanță, era recomandat să porți o mască
pe față, dar eu am refuzat pe motiv că, din cauza
măștilor greoaie, nu mai puteam să fumez. Drept
urmare, ajunsesem să nu mai conteze ce mâncam,
pentru că totul avea gust de benzen: indiferent că
mâncam omletă sau friptură de porc, ambele aveau
același gust. Nu le diferenția decât textura. După o
singură zi de muncă, vederea mi se încețoșase deja, iar
palmele mi se pătaseră atât de tare, că, atunci când mă
duceam la cumpărături, casierele îmi puneau restul pe
tejghea pentru a nu se atinge cumva de palma mea
întinsă. De când ieșise la pensie lustruitorul orașului
nostru, prietenul meu și cu mine făcuserăm aproape
toată treaba asta. Se mai întâmpla ca Dean și cu mine
să mergem să-l vizităm ca să ne explice cine știe ce
aspect tehnic, iar soția lui îl aducea în sufragerie în
scaunul cu rotile. Scotea niște sunete ciudate din cauza
tuburilor care îi ieșeau din nas și a găurii pătate de
nicotină de la baza gâtului. Ne măsura cu ochii săi în
permanență umezi când pe unul, când pe celălalt.
— Băieți, dacă vă țineți de treabă, vă așteaptă o
carieră strălucită, i se auzea vocea șuierată.
În primii ani petrecuți în Chicago, am lucrat pentru
un tip care refinisa obiecte de tâmplărie. Asta era mult
mai periculos decât refinisarea mobilei, deoarece
presupunea aplicarea chimicalelor cu ajutorul unei
raze laser, la înălțime, timp în care voiam să mai și
urmărim serialele All My Children și One Life to Live.
Nici n-a apucat Victoria Buchannan47 să se trezească
bine din comă, că, din cauza diluantului, eu mi-am
descoperit la ceafă o suprafață de mărimea unei
monede de un cent unde nu mai aveam păr. Ploaia
picura din tavan distrugând canapelele și covoarele,
dar noi veneam din urmă și încercam să remediem
bucățile de material decolorate cu marker. După ce se
întorceau acasă, clienții noștri descopereau că
butoanele de la televizoare efectiv se topiseră sau că
mânerul de la frigider arăta de parcă cineva îl pârlise
cu o torță. Am dus această campanie de distrugere
până când am dat foc furgonetei șefului meu, cu un băț
în flăcări – drept urmare, a intrat în faliment. Încă o
47
Personajul principal din serialul One Life to Live, unul dintre cele mai
longevive personaje din istoria televiziunii americane (n. tr.).
dată, am jurat să nu mai finisez niciodată.

Am sunat la un anunț și am solicitat să vorbesc cu o

tipă pe care o chema Uta.
— Ca să vezi, tocmai am angajat un tip de culoare
acum zece minute. Zici că ai experiență? Păi, asta
contează, nu?
A făcut o pauză, iar eu am profitat de ocazie să pun
în practică singura metodă de promovare pe care o
știam: mi-am trecut degetele peste receptorul
telefonului și am început să intonez un fel de vrajă, o
incantație tăcută: Pe mine mă vrei. Pe mine, pe mine, pe
mine.
— Te rog să te mai gândești, mi-a spus tipa. Este o
muncă foarte grea. Tocmai de aceea poate că ar fi mai
bine să angajez doi oameni pentru așa ceva. Te-ar
deranja? Tipul de culoare era destul de isteț.
— Super, am spus eu. Ador oamenii isteți.
— Și tu ești un tip isteț? m-a întrebat.
— Așa cred, da, am spus eu.
M-a întrebat care era numele meu de familie și, după
ce i-am răspuns, m-a întrebat:
— Ce fel de nume e ăsta? Nu cred că e de evreu, așa-
i? E grecesc? Prea bine. Sunt mulți greci isteți în lume.
Păi, ascultă, prietene grec, tipul de culoare nu poate
începe decât de luni, așa că ce-ar fi să treci tu mâine pe
la Uta ca să vadă cât de isteț ești tu, istețule?!
Mi-am notat adresa și am convenit să ne vedem
sâmbătă dimineață, la ora 09:00. Fix.
Tipa m-a așteptat în fața unei clădiri cu trei etaje și
șase apartamente din Wringley Field. Uta era
corpolentă, dar avea mușchii lucrați și o față pătrată,
dată cu un fond de ten roșcovan care se termina exact
la limita maxilarelor. Era vopsită blond-cenușiu și era
tunsă scurt în spate și mai lung în față, colțurile
ajungându-i până la nivelul nasului. Își dădea tot
timpul la o parte părul ca să-și țină mâinile ocupate,
dat fiind că se lăsase de fumat de câteva luni bune.
— Ce zici de asta? m-a întrebat. Mie mi s-a părut
foarte deșteaptă ideea.
Când vorbea, avea tendința să stea foarte dreaptă, cu
mâinile pe lângă corp, pumnii strânși și capul drept, de
parcă ar fi fost un boxer care se pregătea pentru
următoarea lovitură.
— Ești gata să-ți sufleci mânecile și să-i arăți Utei ce
poți, băiete isteț?
Am urmărit-o de pe verandă până când am ajuns în
fața unui apartament de la etajul al treilea. Aici ne-am
oprit, iar Uta a început să-și golească buzunarele în
căutarea unui mănunchi de chei. Ea și sora ei
cumpăraseră de curând clădirea respectivă, a patra din
ceea ce sperau să devină imperiul lor. Familia lor
plecase din Lituania la mijlocul anilor 1940 și se
stabilise în partea de sud a Chicago-ului, unde tatăl lor
s-a angajat la o fermă de vite.
— Toți am muncit, mi-a zis. Am muncit pe brânci.
Nimeni nu i-a dat Utei nimic gratis. Îți spun ca să știi
clar. Spre deosebire de alții, aș putea chiar să-i enumăr
pe câțiva, eu a trebuit să încep de jos și să-mi croiesc
singură drumul în sus.
A rămas, preț de câteva secunde, cu ochii la un teren
de baseball din apropiere, și a dat din cap. Avea o
privire bântuită, absentă, de genul celor pe care vor să
le obțină terapeuții sau regizorii de film documentar.
— Totul a început cu o fetiță inocentă, cu codițe
împletite care stătea pe puntea unei nave ce avea s-o
ducă într-o lume nouă. Copila a văzut cum câmpiile
frumoase de acasă sunt înlocuite de haosul împuțit de
la ferma de vaci. Și a plâns, vai, ce a mai plâns. Ea și
familia ei nu aveau altă avere decât curajul și câteva
bucăți de pâine tare, învechită, dar n-au lăsat nimic să
le stea în cale. Vezi tu, fetița aia cu codițe împletite
eram eu. Oamenii mă întreabă cum am ajuns unde
sunt astăzi și eu le spun că prin multă muncă. Mulți
ani și jumătate de muncă asiduă, de aia de-ți rupe
spinarea.
Întotdeauna mi s-a părut un semn rău când un
angajator povestește despre sine altceva decât că
obișnuiește să se îmbete și să arunce cu banii încoace
și-n colo. În sensul ăsta, Uta îmi dădea fiori. Mi se
părea în regulă să muncească pe brânci și să fie
zgârcită la buzunar, atâta timp cât nu avea aceleași
pretenții și din partea mea. Eu preferam să beneficiez
de timp liber, să merg acasă și să-mi cheltuiesc banii
cât de repede reușeam. Tata, de exemplu, pentru o
viață mai bună, a vândut ziare pe străzile pline de
zăpadă, iarna. Destinul meu era să mă descotorosesc
de toate lucrurile pentru care el muncise atât de mult
să le obțină și să mă afund în activitățile acelea care
îngenuncheau țara.
Mi-am dat seama că, dacă mă angajam la Uta, aveam
să dau destul de mult din cap. „Da. Este o rușine că
guvernul a instituționalizat legile privind munca
copiilor handicapați.” „Nu, arsurile astea chimice nu
mă deranjează câtuși de puțin. De ce m-ar deranja?” La
sfârșitul zilei, mai degrabă mă durea gâtul decât
mâinile.
— Ia să vedem ce avem noi aici, mi-a spus Uta
intrând în bucătărie. Ce mizerie a lăsat jidanca noastră
mică?
Expresia folosită de Uta mi-a atras atenția. Exact ca
„negrotei”, și acest cuvânt suna cumva clinic și
învechit. Tipa l-a rostit de parcă ar fi scuipat un vierme
pe care l-a descoperit colcăindu-i sub limbă.
 — Cumperi o clădire, dar, până nu pleacă chiriașii,
ai, practic, mâinile legate. Norocul meu că jidanca asta
mică și grasă a plecat prima. Era o chestie scundă cu
un fund cât un fotoliu și, Isuse Hristoase, era o
îngălată! Am rugat pe cineva să lustruiască pe aici ca
să putem începe cu o podea curată.
În timp ce vorbea, a văzut un gândac în chiuvetă și l-
a strivit cu podul palmei.
— Mare fund avea fata aia. Enorm. Dar, repet, asta
se întâmplă când stai și lenevești și aștepți ca lumea să-
ți facă favoruri.
Evreii și evreicele erau ca un ghimpe în coastele Utei.
A încercat odată să-mi explice, dar, din momentul în
care am auzit-o menționând anul 1527, povestea a
devenit dificil de urmărit pentru mine. După părerea
Utei, Adolf Hitler a fost înțeles total greșit, „așa cum se
întâmplă frecvent cu marii gânditori”. Mi-a povestit pe
îndelete despre o conspirație între evrei și Stalin care
puseseră ochii pe Lituania ei nativă dintr-o sumedenie
de motive. Comuniștii voiau să pună mâna pe țara ei
ca să-i facă sclavi pe compatrioții săi independenți și
muncitori. Evreii râvneau la nenumăratele păduri ale
acestei țări, dorind să le transforme în hârtie cu care să-
și șteargă cururile grase. Uta îi ura pe evrei și îi
învinuia pentru tot, de la forfota din trafic la costurile
ridicate ale cablului TV.
 M-a condus prin tot apartamentul, un loc spațios și
luminat, îmbunătățit cu ajutorul unor mici modificări,
cum ar fi dulapuri în perete sau cele două șeminee care
ardeau cu lemne. Tâmplăria fusese vopsită în ultimul
hal, de fiecare dintre chiriașii care locuiseră aici în
ultimii 60 de ani și ale căror preferințe în materie de
vopsit păreau să se rezume la împroșcatul cu vopsea
direct din cutie, fără ajutorul vreunei pensule. Asta
însemna pentru mine și mai multă muncă implicând
un pistol cu aer cald, adică un fel de uscător de păr de
mare putere, care topea vopseaua și, câteodată, lăsa un
gust rău în gură. Era o muncă plictisitoare și migăloasă
– trebuia să ții pistolul în funcțiune până ce vopseaua
începea să se umfle, după care începeai să o cojești cu o
lamă. După o zi de muncă încununată de succes, plecai
acasă cu o durere de cap pulsatilă. O zi plină de
ghinion însemna că puteai să dai foc la ceva.
— Mai întâi dai vopseaua asta jos, după care începe
distracția, mi-a spus Uta. Tu, tipul de culoare și cu
mine trebuie să ne dăm peste cap ca să facem locul ăsta
să strălucească. Ce zici? Te bagi la asta, tu, grecule
pitic?! Uta e pregătită, la fel și tipul de culoare. Dar tu?
Ești gata să te alături echipei?
Ea a plecat să facă niște comisioane, iar eu m-am
apucat să încălzesc vopseaua de pe ușa de la bucătărie.
În timp ce lucram, ascultam un post local de radio care
emitea pe frecvența AM și care difuza, în fiecare
sâmbătă, seriale și emisiuni comice mai vechi. Îmi
plăceau și Suspense și The Shadow, dar când a început
The Life of Riley, mintea a început să-mi zboare.
William Bendix joacă rolul idiotului bun la suflet, dar
previzibil, singurul capabil să-și bage degetul în gaura
bilei de bowling exact în seara în care se întâlnesc toți
membrii frăției. Este un ignorant banal care a stabilit
un fel de standard pentru generațiile următoare de
emisiuni de televiziune în care apăreau șifoniere
supraîncărcate și căței care fură friptura de curcan de
pe masa stăpânilor, în timp ce aceștia stau cu ochii
închiși și spun o rugăciune. Dacă în viața reală ai
cotonogi un câine de l-ai lăsa lat pentru astfel de
cascadorii, în filme, genul acesta de personaje stăteau
la o masă și savurau cârnăciori și diverse umpluturi,
prefăcându-se că au înțeles adevărata esență a Zilei
Recunoștinței. Era o lume în care oamenii păreau să
atingă iluminarea cu ajutorul unui singur cuvânt sau
printr-o singură faptă. În decursul a numai 25 de
minute, se învățau lecții și se schimbau vieți. De mic
copil avusesem dificultăți în a accepta conceptul unei
dezvoltări spirituale atât de alerte. Dacă ar fi fost așa
ușor să-i schimbi pe oameni, eu cu siguranță aș fi stat
pe un tron capitonat cu catifea, în fața unei întregi
națiuni de servitori binevoitori. Cine nu voia să
schimbe oamenii? Când Uta vorbea despre evrei, eu
nu făceam altceva decât să mă uit în jos, la picioare. I-
aș fi putut da nenumărate exemple de evrei care nu se
încadrau în tiparul pe care îl stabilise ea, dar nu cred că
i-ar fi schimbat părerea, deoarece și-o formase de prea
mult timp. Singurul lucru pe care îl puteai face cu o
femeie ca Uta era să încerci să schimbi subiectul și să
discuți despre erori medicale în speranța că astfel va
tăcea măcar pentru o vreme.
La un moment dat, am lucrat pe un șantier, dar am
fost dat afară când maistrul tâmplar, un tip matur, cu o
tunsoare gen cavalerul Lancelot, a aflat că eram
homosexual. Ne înțeleseserăm bine toată vara, dar
când am început să-i pun întrebări referitoare la setea
cu care cotonogea prostituatele transsexuale, s-a dat la
mine cu un ciocan. Managerul m-a concediat în cel mai
elegant mod cu putință, spunându-mi că dacă avea
vreodată să formeze o echipă doar de fete, eu eram
primul pe lista celor pe care i-ar fi sunat. Mult timp
după aceea, m-am tot gândit la maistrul tâmplar și
mereu îl plasam, în mintea mea, în pericol de moarte.
Pereții celulei sale începeau să se apropie. Era prins pe
șinele de cale ferată și un tren se apropia în viteză de
corpul său, legat fedeleș și cu căluș la gură. Se
declanșase o bombă și numai o singură persoană îl
putea salva. „Mai întâi, trebuie să-ți retragi cuvintele”,
îmi imaginam că îi spun. „De data această însă, trebuie
s-o spui ca și când îți pasă cu adevărat.” Am mai avut
astfel de fantezii vreo câteva luni, după care am trecut
la altceva. Deja aveam de-a face cu destui oameni care
mă urau pentru cine eram. Dacă te concentrezi prea
tare asupra milioanelor de persoane care te urăsc
pentru ce ești, e foarte probabil să devii ca unul dintre
acei ciudați, îmbrăcați neglijent, care se prăbușesc sub
greutatea celor 200 de insigne politice prinse pe
hainele și rucsacurile lor. N-aveam nici cea mai vagă
idee despre cum puteau fi oamenii schimbați, dar îmi
făcusem o listă lungă de posibili candidați în caz că mi-
aș fi dat vreodată seama.
Uta s-a întors la 5 și a inspectat entuziasmată ce
făcusem. Așchiile de vopsea topită care semănau cu
niște Fritos48 crocanți și cârlionțați se întăriseră și
căzuseră peste tot pe podea. Tipa a luat de jos un
pumn plin și a-nceput să-i plimbe prin mână de parcă
ar fi fost un pirat care descoperise un cufăr plin de
dubloni49 de aur.
— Hei, domnu’ Istețu’, ești isteț sau ce? Uta a făcut o
mișcare deșteaptă când te-a angajat, nu-i așa?
Zicând acestea, a-nceput să-și lase urmele pantofilor
în covorul de chipsuri de vopsea de pe jos, să se
48
Marcă americană de chipsuri din porumb (n. tr.).
49
Veche monedă spaniolă (n. tr.).
învârtă și să pocnească din degete.
M-am gândit că poate băuse ceva, dar Uta era genul
de persoană care nu avea nevoie de alcool ca să se dea
în spectacol. Părea că trecusem testul – tipa m-a
chemat din nou luni dimineață, când aveam să-l
întâlnesc și pe „cum-îl-cheamă, tipul de culoare”.
Cum-îl-cheamă era un tip înalt, bine făcut, la vreo 30
de ani. Îl chema Dupont Charles. În momentele de
repaos, îi puteai observa excesul de piele de pe
pleoapele superioare, care îi dădea un aspect senzual
de somnoros. Avea o față frumoasă, într-o nuanță
închisă de lemn de nuc, o culoare pe care Uta
intenționa să o folosească la tâmplărie. În prezența
Utei, expresia i se schimba total, ca și când trăsăturile i-
ar fi fost activate de un scripete invizibil. Ochii i se
măreau de parcă ar fi stat să-i iasă din orbite, iar buzele
i se alungeau într-un mod comic, scoțând la iveală un
zâmbet înspăimântător de larg.
— Ei bine, am sentimentul că ești un tip destul de
isteț, i-a spus Uta lui Dupont când am intrat eu pe ușă.
Exact asta mi-a recomandat doctorul. Da, dom’le, am
nevoie de toți tipii deștepți pe care pot pune mâna. Ce
zici, tipule deștept, te bagi cu noi?
— Oh, duduia Uta, a zis tipul, știi că-s cu mata. Sunt
cu mata tot timpu’. O să găsești muncitor mai bun
doar de se pune zece bărbați în fața lu’ mata și mata te-
apuci să le tragi cu biciu’ pe cocoașă!
Tipul și-a frecat mâinile și a tras un zâmbet de m-au
durut pe mine fălcile. Uta ne-a făcut cunoștință unul
cu altul și ne-a privit în timp ce ne apucam de treabă.
— Bine-ar fi ca mata să nu ții pistolu’ cu căldură prea
aproape de lemn, m-a instruit Dupont. Altfel, visu’ lu’
duduia să face scrum și nimeni nu vrem asta, nu?
— Nu, Dupont, cu siguranță nu vrem, i-a spus Uta.
Stai pe capul lui și arată-i care-i treaba pe aici.
— Așa o să fac. Doamne, cre’ c-am făcut ceva bun de
să primesc eu slujba asta ca lumea de la o duduie așa
bună ca mata. M-am sculat dimineață rugându-mă lu’
Dumnezeu ca mata să fii măcar juma’ așa drăguță
precum iești deja. Ș-uite cum muncesc lângă mata și
lângă micuțu’ ăsta. Oh, m-ai făcut un om fericit,
duduia Uta. Un om tare, tare fericit.
Uta a zâmbit, dându-și părul din ochi.
— Ești o comoară, a zis Uta. Amândoi sunteți tare
isteți, iar eu sunt o norocoasă, nu?!
— Și drăguță, duduia. Mai norocoasă și mai drăguță
decât mata nu să poate.
— Mai ține-o tot așa, domnule, și-o să-mi faci capul
mare.
— Oh, nu, duduia Uta. Capu’ lu’ mata e bine-mersi.
Nu-i nici mare, nu-i nici mic. Ie așa cum trebe’. Aș vrea
io s-am un cap așa ca a lu’ mata, da’ al meu ie umflat și
noduros.
— Știi, măcar ai în el un creier mare, a spus Uta.
Amândoi aveți capul pe umeri, Dupont, amândoi.
Dupont a radiat de fericire, iar eu mi-am pus mâna
pe gât în încercarea de a stopa valul de vomă care
simțeam că mă năpădește la auzul acelei conversații.
Ori fusese ținut criogenat în ultimii 60 de ani, ori juca
teatru. Mă rugam să fie ultima variantă pentru că altfel
nu mă vedem petrecând opt ore închis într-o bucătărie
cu Stepin Fetchit50 ăsta.
Când Uta a plecat în sfârșit, Dupont a stat la
fereastră și i-a făcut cu mâna până când mașina
acesteia s-a pierdut în trafic.
— Sayonara, idioato!
Atât intensitatea, cât și tonul vocii i s-au schimbat și
nu mai vorbea cu accent. A pornit radioul, s-a așezat
pe radiator și și-a aprins o țigară.
— Ai fost vreodată în Tijuana? m-a întrebat.
Majoritatea poveștilor lui Dupont începeau cu o
întrebare și se terminau cu o nimfomană goală care
voia și mai mult sex. În Tijuana, de exemplu, era vorba
despre fiica unui hangiu, o tipă cu ochi negri care, vezi
Doamne, striga „bueno” și „grande” în timp ce el i-o
trăgea pe la spate. După aceea, mi-a povestit că a fost
într-un club unde nu a plătit nicio taxă de intrare și
50
Comediant și actor de film american (n. tr.).
unde, contra unui consum de minimum două băuturi,
a urmărit cum o curvă și-o trăgea cu un măgar care
răgea.
— Pe bune. Și, după show, managerul clubului mi-a
zis că-mi oferă fata fără bani, dar eu am refuzat pentru
că era lărgită toată. Ia zi, tu ai pus vreodată șaua pe
vreuna s-o călărești până crapă?
Dupont locuia cu prietena lui în partea de nord a
orașului. Tipa era albă și evreică și, vezi Doamne, de
asta era atât de disperată să aibă lângă ea un bărbat
adevărat că nu numai că plătea chiria și facturile, dar îi
mai dădea iubitului ei și bani de haine. Mi-a zis că
avea niște poze pe care voia să mi le arate după ce
termina fra-su cu ele.
— Ai lăsat vreodată două surori borțoase în aceeași
lună? m-a întrebat.
Mai târziu, în acea după-amiază, când a apărut
mașina Utei, Dupont a-nceput să strângă repede
mucurile de țigară de pe jos.
— D-asta am muncit așa greu, mi-a spus el în
momentul în care a intrat Uta în cameră. Visez să mă
duc la facultate într-o zi să mă fac și io avocat sau
doctor. Oh, duduia Uta. Te-ai ferchezuit? Păru lu’ mata
arată bine.
Uta a zis că nu-și făcuse nimic special, ci doar își
dăduse de câteva ori cu pieptănul prin păr.
 — Ce-i porcăria asta care se aude la radio? a întrebat
ea referindu-se la postul pe care dăduse Dupont după
ce plecase ea.
— Asta s-aude? Radioul? Parcă ar fi două mâțe dă se
chinuie cu ghearele să iasă dintr-un sac. Când ai dat
pă’ radio, domnu’ Dave? Doamne, am lucrat așa tare,
că nici n-am observat.
— Uite că eu îl observ și-mi dă enorme dureri de
cap, a spus Uta comutând pe un post cu muzică
clasică.
— Oh, asta place la mine, a spus Dupont. Ie egzact
genu’ de muzică pă’ care-l ascult ș-acasă.
Spunând asta, tipul a început să-și miște mâinile prin
aer ca și când ar fi dirijat o simfonie, pârlindu-mi părul
de pe mână cu pistolul cu aer cald pe care-l flutura la
întâmplare prin aer.
— Oh, Dupont, chiar ești o persoană specială.
Eu obișnuiam să fac o pauză de țigară o dată pe oră
și nu vedem niciun motiv pentru care nu aș fi făcut-o și
cu Uta de față.
— Ăsta, domnule, este un obicei tare nenorocit, mi-a
spus ea. Ar trebui să faci și tu ca mine și să rupi mâța-n
două. A fost greu, bineînțeles că a fost, dat m-am
gândit îndelung și abia acum îmi dau seama ce
dezgustător era.
— Da, miroase nasol, a zis și Dupont de parcă ar mai
fi putut simți și altceva în afară de putoare de vopsea
arsă. Nenorocește mediu’ și face pă’ oameni să moară
dă cancer.
— Asta încerc să-i spun și eu, a zis Uta.
— Nu vreau să-mi dea și mie cancer, duduia Uta.
Nu, doamna, nu vreau să nu mai pot să-mi îndeplinesc
visele. Vreau să merg la școala medicală și vreau să
învăț să mă fac doctor. Și dup-aia mă duc la alta să mă
fac avocat și nu mă opresc până nu devin președintele
lu’ țara asta.
— Și eu zic așa, a spus Uta. În numele unui doctor, al
unui avocat și al viitorului președinte al Statelor Unite,
vă zic că în casa asta nu o să se mai fumeze.
Am terminat țigara pe veranda din spate, ascultând
cum Dupont îi promitea Utei postul de secretar de stat
pentru sănătate. Bine făcea că se preocupa de sănătatea
lui, că aveam să-l omor cât de repede s-ar fi putut.
— Să n-ai impresia că n-am să te taxez pentru țigara
aia mică, domnu’, mi-a spus Uta când m-am întors. A
fost ideea lui Dupont și cred că e bună. Adică de ce el
să muncească ca un câine în timp ce tu stai în poponeț
și pufăi din țigară parcă ai fi un horn? Poate că o mică
tăiere din salariu o să fie primul lucru care te va
convinge să renunți. Unii oameni pur și simplu nu
înțeleg decât dacă iei măsuri dure.
— Așa-i, a zis Dupont.
 Mai târziu, l-am întrebat de ce s-a obosit să facă tot
acel teatru și, aprinzându-și o țigară și ridicând din
umeri, mi-a spus că avea nevoie de bani. I-am spus că
și eu aveam nevoie de bani și că mersese puțin cam
departe. De ce să-mi dea la gioale și să se poarte ca un
imbecil când nu era necesar?
— Pentru că așa îi place ei, mi-a răspuns el. Mare
chestie, dacă vrei ca ea să te placă pe tine, poate că ar
trebui să te străduiești un pic mai mult, istețule.
Ștergându-și vârfurile pantofilor cu un prosop de
hârtie, mi-a mai spus:
— Auzi, tu ai futut vreodată o pistruiată bine făcută
în timp ce prietenul ei dormea în fața televizorului?
Îmi plăceau poveștile lui Dupont în parte pentru că
niciodată nu le credeam pe deplin. Nu povestea în sine
despre profa lui de mate din clasa a VII-a care îi
măsura penisul erect cu o riglă mă captiva, ci faptul că
el credea că aș fi putut fi impresionat. Știa că aveam un
prieten și, cu toate acestea, îmi tot punea întrebările lui
obișnuite.
— Când ai turnat ultima oară ulei de motor pe țâțele
unei liceene?
La fel ca spectacolul pe care îl juca în fața Utei, și ce
făcea cu mine părea special conceput ca să-mi creeze o
anumită părere despre el. În fața femeii de afaceri care
deținea acea proprietate era doar un menestrel rânjit
care stătea pe o găleată întoarsă cu fundul în sus ca să-
și rostească discursul său trist. În fața a ceea ce el
considera a fi un homosexual leșinat după sex, era
armăsarul neobosit care trecea din căpița de fân într-
un pat cu baldachin ca să-și satisfacă turma din ce în ce
mai mare de curve entuziaste. Cred că toți ne pliem pe
ceea ce credem că ar fi așteptările celorlalți, dar să
mergi atât de departe încât să interzici fumatul, asta
denota o personalitate dezechilibrată. Oare cine era
pentru mama lui? Dar pentru prietena sau pentru tatăl
său? În încercarea sa de a fi orice pentru oricine,
Dupont reușise să fie una dintre cele mai misterioase
persoane pe care le cunoscusem. Până și pacienții în
comă dezvăluiau mai mult despre propria persoană
decât o făcea el.
Pauza de prânz dura, de obicei, 45 de minute, timp
în care mâncam cheeseburgeri de la un chioșc din
capătul străzii. Când era și Uta prin preajmă, Dupont
se sucea dintr-odată și începea să mănânce prăjituri
din orez și un iaurt simplu, preferatele ei de când
încerca să scape de kilogramele pe care le acumulase
de când se lăsase de fumat. Le devora în cinci minute,
se ștergea la gură cu mâneca bluzei și se întorcea la
muncă privindu-mă de parcă aș fi întruchipat tot ce era
în neregulă cu americanii blegi și înecați în grăsime.
— Mie-mi place să îmbuc lucrurile naturale pe care
Dumnezeu li le-a pus pe farfurie lu’ Adam și lu’ Eva,
spunea el. Să știi că mie nu-mi trebe prea mult ca să fiu
fericit, duduia, cu cât mănânc mai puțin, cu atât sunt
mai fericit.
— Asta pentru că ești ca mine, zicea Uta. Ești o
persoană isteață care mănâncă sănătos.
Munceam deja de aproape trei săptămâni când a
venit vremea, în sfârșit, să lăsăm la o parte pistoalele
cu aer cald și să trecem la următoarea fază. Uta avea
un sistem de a coji pereții cu rumeguș, nu cu buretele
de sârmă. Aplicam chimicalele pe o bucată de
tâmplărie, peste presăram rumeguș, după care
curățam zona respectivă cu o pensulă pentru a înlătura
lacul. În felul acesta, ajungeam la lemnul natural care
nu mai văzuse, probabil, lumina zilei de când amicul
Hitler al Utei era doar un puști în pantaloni de piele.
Metoda ei era mai rapidă și mai ieftină decât dacă am
fi folosit un burete din sârmă, pentru că procura
rumegușul gratis de la depozitul de lemne al vecinilor.
problema era că rumegușul pătrundea în orice parte
neprotejată a corpului, ne acoperea părut și ne intra în
urechi și în nări. Se băga prin găurile de șiret ale
pantofilor, și șosete și buzunare și se lipea de
transpirația de pe față așa încât, la finele zilei, toți
arătam la fel, ceea ce era înspăimântător. Cu fețele
mate, bej, cu ochii roșii și părul prăfuit, parcă ar fi fost
de pluș, Uta, Dupont și cu mine păream membrii
aceleiași familii grotești.

Într-o dimineață, când Uta era plecată la contabilul

ei, Dupont m-a întrebat:
— I-ai împrumutat vreodată lui frati-tu poze cu
iubita ta ca să le primești înapoi pline de pete?
Pesemne că răspunsul era atât de evident, că mi-a
dat imediat o replică sub forma unui teanc de
fotografii Polaroid în care o tipă dezbrăcată, palidă și
plictisită poza pe o canapea din velur în timp ce-și
băga în vagin tot felul de obiecte casnice: o lanternă, o
perie de păr, un tub mare de pastă de dinți și încă ceva
ce părea o sticlă de șampon sau de detergent de vase.
— Asta-i fata mea, a zis cu mândrie Dupont, care
spera să poată publica pozele în ceea ce el numea „una
dintre revistele alea”.
Spre fundul teancului de poze, apărea și Dupont
stând pe un tron din ratan și purtând doar niște șosete
albastru-pal și o pereche de ochelari de soare de
aviator. Era tot numai un zâmbet și stătea aplecat în
față, cu bărbia proptită de mânerul unui baston
sculptat sub forma unui leu furios.
În astfel de situații, eu am tendința să comentez
aspectele care nu au niciun fel de legătură cu subiectul
în sine:
 — Da, frumos scaun, într-adevăr. De unde ai luat
poza care stă agățată pe peretele acesta? Întotdeauna
mă binedispune să văd un pisoiaș care doarme în orice
fel de coșuleț.
— I-ai tras-o vreodată în fund unei evreice cu vârful
unui baston?

Terminasem de cojit tâmplăria și ne pregăteam să

aplicăm soluția, când a venit Uta și ne-a spus că în
următoarea fază a jocului nu ar mai fi avut nevoie de
amândoi. Prietenul ei Briggs avea să vină cu mașina
din Michigan ca să dea o mână de ajutor când s-ar fi
ajuns la stadiul final al lucrării.
— Îmi pare rău, băieți, ne-a zis ea. Amândoi sunteți
isteți, dar Briggs îmi este practic rudă și are multă
experiență cu spuma poliuretanică.
— Iegzact ca mine, a spus Dupont. Toată viața mea
am lucrat cu poliuretanică. Domnu’ David să plânge
că-i dă dureri de cap, da’ pentru mine-i ca tonicu’, a zis
el făcând o pauză și lovind ușor cu pensula în
marginea cutiei de metal. Sper doar că, dacă nu ne
puteți ține pă’ amândoi, măcar să mă lăsați să muncesc
ca voluntar.
Uta i-a răspuns că aprecia gestul lui, dar că nu
concepea ca cineva să muncească pentru ea fără să fie
plătit.
 — În plus, ce te face să crezi că o să renunț la tine?
— Păi, știți cum e... cu oameni ca mine. Să fii negru
cum îs io, a spus el, lăsându-și capul în jos.
— Știu că este greu pentru voi, a spus Uta. Trebuie
să înghițiți toate fleacurile țărănoilor din sud și acum
citesc în ziare că au ajuns să vă concedieze și evreii.
— Ăștia l-a omorât pă’ Isus, a spus Dupont. L-a
spânzurat de-o cruce și l-a bătut cu bețe.
— Păi, zău că nu m-ar deranja să bat și eu câțiva
dintre ei cu bețe, i-a răspuns Uta.
— Nici pă’ mine, a zis Dupont uitându-se spre mine
și zâmbind.
În zilele următoare, Dupont a băgat în viteza a
cincea, atrăgându-i Utei atenția asupra nenumăratelor
mele greșeli și prefăcându-se că împărtășește opiniile
și hobby-urile Utei. La fiecare câteva ore, punea câte o
întrebare legată de crichet sau patinajul pe gheață, dar
cele mai multe dintre ele aveau ca subiect evreii.
— Noaptea trecută m-am gândit cum vrea evreii să
pună mâna pe băncile mondiale, duduia Uta. Și nu mi
să pare drept, că și-așa a luat dăja dăstul.
— Ei bine, Dupont, unii oameni sunt extrem de
lacomi. E în genele lor. Cred că așa se nasc.
— Cred c-aveți dreptate, duduia. Unii ca domnu’
David să naște doar ca-ntârzie, chiar ș-atunci când nu
tre’ să-și tragă blugii pă' ei. Alții vine pă' lume ca să
pună mâna pă' tot ce să poate. Io aș vrea ca toată
lumea să să nască iegzact ca mata, duduia Uta, dulce și
drăguță și dășteaptă în loc să întârzie mereu sau să
vrea să pună mâna pă' băncile mondiale. Când mă aleg
președinte, vreau să-i fac pachet pă' toți evreii și pă'
ăștia dă ie leneși și să-i trimit la ei în țară și să-mi fac io
o țară care are ceva de dat la toți oamenii.
— În cazul ăsta, ai votul meu, a zis Uta.
Cu cât ne apropiam de sfârșitul săptămânii, cu atât
mai nesimțit devenea Dupont. Mă întorceam de la
prânz, când l-am auzit zicând ceva ce, credea el, avea
să-mi aducă sfârșitul, ultimul cui în coșciugul meu.
— Duduia Uta, știi că domnu’ David ie bolnav?
— Ce, a răcit sau ce are? N-am observat nimic.
— Nu, duduia, vreau să zic bolnav acilea.
Nu vedeam nimic, dar mi-am imaginat că indica
spațiul dintre urechi.
— Mi-a zis că-i place bărbații, duduia Uta. În pat,
vreau să zic. Mi-a zis că face asta dă când să știe. Acu’
cică trăiește cu un alt bărbat, cum ar veni ca un bărbat
ș-o femeie. Și... nu ie bine. Nu, duduia, ie rău. Nu ie
bine nici în ochii lu’ Dumnezeu, nici în ochii mei. Eu
văd treaba așa: tipii ca iel umblă cu tinerei și le
distruge viața iegzact cum face evreii, nu crezi?
— Cred că a venit vremea să nu-ți mai bagi nasul în
treburile altora, asta cred eu, a spus Uta. După ce
pleacă din acest apartament, David poate face ce vrea.
Nu suntem aici să comentăm viața privată a nimănui,
ci să vopsim lemnul ăsta, înțelegi?
— Da, doar că... ei bine, mă simțeam ciudat din
cauza felului în care se uita la mine, duduia Uta. Îmi
dădea fiori. Aveam senzația că putea să vadă pân
hăinile mele sau ceva. Nu știu cum făcea.
— Pentru nimeni nu-i dificil să vadă prin tine,
Dupont. Mai greu e să te asculte, am auzit-o
spunându-i.
Uimit de răspunsurile ei, Dupont și-a petrecut
următoarele ore încercând să-i între din nou în grații.
În graba de a-i face pe plac, tipul a dărâmat o cutie de
vopsea.
— Pe asta ai să o plătești tu din buzunarul tău,
prietene.
A luat-o la fugă spre ea cu o țigară aprinsă și a găsit-
o în cămară.
— Duduia Uta, cineva iar a fumat în apartament. I-
am zis că e periculos din cauza vaporilor, dar iel a zis
că...
— Oh, pentru numele Sfântului Petru, a sărit Uta. Ai
putea, te rog, să taci din gura aia spurcată măcar cinci
minute?
Vineri a venit pe nesimțite și așa a și trecut. Dupont
s-a întors luni, cu buzunarul de la pantaloni rupt.
 — Ai fost jefuită vreodată, duduia Uta?
A spus că i se întâmplase în drumul dinspre biserică.
— Dă obicei merg la biserică cu mămica, da’ sâmbătă
seara mămica a fost dusă la spital cu o durere mare la
stomac. Domnu’ doctor i-a zis că i s-a format o
tumoare în stomac și că o să-i mănânce tot rinichiu’
dacă nu se operează.
— Oh, Dupont, e groaznic.
— Da, duduia, și am stat treaz toată noaptea cu ea și
a doua zi am fost la biserică și în drum spre casă am
fost așa de obosit c-am adormit în tren.
— Sunt convinsă că ai fost extenuat, a spus Uta.
— Da, am fost tare extenuat. M-am așezat în scaunu’
ăla ș-am adormit ca lemnu’ și cineva mi-a tăiat
pantalonu’ cu lama și mi-a furat portofelu’.
— Trebuie să fii cu ochii în patru când mergi cu
trenurile alea Dupont. Ține ochii deschiși și încearcă să
intuiești pericolul.
— Îmi doresc să fi ținut ochii dăschiși, duduia Uta.
Mi-au luat portofelul cu toți banii și cu buletinu’ și cu
cecu’ pe care mi l-ai dat mata vinerea trecută.
— Da, mare păcat, a spus Uta. Dar ia-o și tu așa –
măcar ai învățat o lecție.
— Presupun că așa e. Da, sunt conștient acum. Nu
mai pot să dorm noaptea gândindu-mă la cecu’ de la
mata pentru care am muncit atât de greu și care mi s-a
furat. Toții banii pă' care speram să-i economisesc
pentru facultatea de medicină și acum mi-au fost furați
și visu’ meu s-a spulberat.
— Nu-ți face griji, i-a spus Uta punându-i mâna pe
umăr. Or să mai fie și alte vise.
Utei părea să-i placă la nebunie întreaga scenă.
— Cred că ai dreptate, duduia Uta, da’ eu am nevoie
de visul meu acuș. Sper să pot să merg la facultatea de
medicină... cât de curând ca s-o pot... opera pă'
mămica.
— Este foarte frumos din partea ta, a spus Uta. Sunt
convinsă că mama ta este foarte mândră.
— Ce-a mai rămas din ea, a răspuns Dupont. Biata
dă ea, tușește până scuipă bucăți din gât într-un
șervețel și nimeni nu poate să facă nimic s-o ajute.
— Asta-i chiar tragic, a spus Uta. Tristă poveste mai
ai și tu. Mi-ar plăcea să pot face ceva pentru tine.
— Păi, ar fi un lucru, a zis el scărpinându-se în cap
cu vârful unui pix. Poate dacă mata ai vrea să-mi scrii
alt cec în locul lu’ cel care mi s-a furat. Ce ziceți să
scrieți un alt cec și dup-aia să sunați la bancă să le
ziceți să anuleze p-ăla vechi ca să nu-l încaseze careva.
— Nu crezi că cineva l-ar fi putut încasa deja? a
întrebat ea uitându-se spre picioarele lui. Hei, super
tenișii ăștia noi, Dupont, sunt foarte tari.
— Sunt șanse să nu-l fi încasat nimeni, a zis el
schimbând subiectul. Mai ales că sâmbăta e închise
băncile.
— Păi poate or să-l încaseze luni la prima oră.
— Păi, mai mult ca sigur că nu e așa, că le trebe ceva
timp ca să-și facă ceva curaj să-mi falsifice semnătura
de pă' spatele cecului.
— Aici ai putea avea dreptate, a spus Uta. Sunt șanse
mari ca unui hoț ca lumea să-i trebuiască trei sau patru
zile ca să-și facă tupeu pentru așa ceva.
— Oh, vă rog, duduia Uta. Știți că n-aș cere dacă nu
ar fi așa o urgență. Dacă să întâmplă ceva și descoperiți
că primul cec a fost deja încasat, jur să mă revanșez
chiar dacă situația asta nu e vina mea. Vin la casa lu’
mata și tai niște lemne sau sap o piscină, știți c-așa aș
face.
Uta a suspinat și, uscându-și mâinile, a dat să scoată
carnetul de cecuri.
— Oh, sunteți o duduie albă amabilă, a zis Dupont.
Nu-mi pasă ce zice alții, mata iești cât să poate dă
amabilă și dă drăguță.
Zicând asta, a împăturit cecul și l-a băgat în
buzunarul de la piept, netezindu-i apoi cu degetele.
— Ai face bine să mergi la bancă imediat să
depozitezi banii ăștia într-un depozit, a spus Uta calm.
Altfel s-ar putea să-i pierzi și n-ai să mai poți termina
în timp cei opt ani de facultate de medicină ca să-ți
ajuți mama.
— Da, duduia, aveți dreptate. Fug la bancă chiar
acum și mă-ntorc mai repede dăcât ai clipi mata ochii
ăia albaștri ai lu’ mata.
A zbughit-o imediat pe ușă și a reușit să se abțină să
nu râdă până a ajuns în stradă.
— Știu ce gândești, mi-a zis Uta. Dar greșești. M-am
născut noaptea, dar nu azi-noapte. Crede că-i isteț, nu?
Ei bine, n-a priceput nici jumate din toată treaba.
Oricum voiam să-i dau banii ăia ca un salariu
compensator în momentul în care l-aș fi concediat.
Nenorocit de lustruitor de mere! Îmi promite el mie să-
mi sape o piscină! Îl plăteam mai prost decât pe tine,
dar ce mama naibii, m-am gândit că atâta merita. Hai
să facem pariu pe cinci dolari că fuge direct la bancă să
încaseze cecul și că nu se va mai întoarce niciodată. Ce
zici, cinci dolari, hai să pariem, istețule!
N-avea rost s-arunc cu banii pentru că știam că avea
dreptate.

Prietena Utei, Polly Briggs, a ajuns dimineața

următoare, dar nu s-a apucat de treaba decât după
meciul celor de la Cubs51. Era o tipă dintr-o bucată,
sinceră și zgomotoasă, cu păr scurt și creț și câțiva
pistrui în jurul nasului. Briggs – „Mai spune-mi o dată
51
Echipă profesionistă de baseball din California (n. tr.).
Polly și o să-ți aduni voma de pe pantofi. Nu suport
numele ăsta. Niciodată nu l-am suportat” – își petrecea
aproape tot anul în nordul statului Michigan, unde
preda educație fizică la un liceu public. În timpul
vacanțelor de vară, venea deseori la Chicago la diferite
meciuri de baseball sau să o ajute pe Uta cu cine știe ce
proiecte ar fi avut în acel moment. Mi se părea ciudat
că erau prietene, fiind diferite și ca vârstă, și ca
temperament și ca gusturi. Nici Uta nu arăta bolnavă,
dar Briggs, cu alura ei viguroasă și statura robustă,
părea că-și petrecea toate nopțile încărcând baloți de
paie într-o căruță trasă de cai. Era o tipă obișnuită și
banală, în timp ce Uta era mai precaută și prefera să se
considere infailibilă, mai ales în prezența angajaților.
Când Briggs a început să se plângă că primise locuri
proaste la meciul din acea zi, Uta a punctat că toate
locurile bune fuseseră luate de evreii care, în opinia ei,
controlau și vânzările de hotdogi și suvenire.
— Parcările, salariile jucătorilor, chiar și fabricarea
bâtelor și a mănușilor de baseball sunt controlate de
evrei. Au făcut prețurile efectiv să explodeze. Eu sunt
la distanță de două blocuri de terenul de baseball și
impozitele imobiliare sunt până la cer.
— Oh, da mai taci din gură, i-a zis Briggs. Îi
boscorodești pe evreii încă de când ai plecat din țara
aia. Dacă ai deschide măcar o carte de istorie de clasa a
III-a, poate că ai mai învăța ceva. Și-n plus, când
umblai după coada lui Brandy Fleischmann, nu ți se
mai păreau evreii așa nașpa.
Uta și-a dat de pe frunte bretonul așa cum o mai
făcuse de o mie de ori înainte, dar de data asta era
vizibil nervoasă. După aceea, și l-a adus iar pe ochi ca
și când ar fi vrut să se ascundă și a mormăit:
— Brandy nu era decât pe jumătate evreu.
— Pe bune, și care jumătate, mă rog: aia de sus sau
aia de jos?
Briggs s-a întors către mine și mi-a făcut cu ochiul, în
timp ce Uta pufăia și se fâțâia, schimbând fețe-fețe.
Dupont și cu mine speculaserăm deseori pe tema
vieții ei sexuale. El insista că voia toți negrii pe care
putea pune mâna, în timp ce eu nu mi-o puteam
imagina altfel decât cu unul dintre generalii ăia naziști
pensionați, pierduți undeva prin jungla argentiniană.
Ne înșelaserăm rău de tot – da’ rău...
— Ia, zi, Uta, ce s-a ales de micuța Collins, aia cu
care obișnuiam să mergem la dune? Știi de care zic?
Încheia asigurări în caz de incendiu sau un rahat de
genul ăsta. Îi plăcea să tragă la obiectele aruncate în
aer.
Briggs stropea poliuretanul cu precizia unui copil de
doi ani, iar eu încercam să țin pasul și să șterg dârele și
stropii lăsați în urmă, ca să nu se întărească. După
câteva zile, Uta s-a mai relaxat și și-a permis sieși să se
bucure de compania prietenei ei. Discuțiile lor se
purtau acum pe un ton mai inofensiv și mai relaxat, iar
eu participam sau nu n funcție de cum îmi convenea.
Într-o după-amiază, când ele discutau beneficiile unei
diete bogate în fibre, eu m-am uitat pe fereastră și mi s-
a părut că-l văd pe Dupont stând în colțul unei
alimentare. Dinăuntru a venit o femeie cu două plase
voluminoase. Dupont a zis ceva, la care ea a dat din
cap în semn că nu era de acord. El s-a dus către ea ca și
când ar fi vrut să-i ia plasele, dar ea s-a dat mai în
spate strigând pe cineva dinăuntru. Vânzătorul a ieșit,
la care Dupont și-a ridicat mâinile în semn de frustrare
sau negare. După ce a mai schimbat câteva vorbe cu
fata, a plecat și s-a făcut nevăzut după colț.

Aplicaserăm deja primul strat de lac și eram cât pe ce

să-l aplicăm și pe cel de-al doilea când Briggs a scăpat
din greșeală o cană întreagă de Gatorade 52 într-o
găleată de cinci litri de poliuretan.
— Pe asta o plătești din salariul tău, iubita, i-a zis
Uta.
S-au ciondănit cât s-au ciondănit, până când Briggs i-
a promis că-i va cumpăra un bidon de soluție numai să
tacă din gură.
52
Băutură sportivă cu electroliți și carbohidrați (n. tr.).
 — Prea bine, atunci, a zis Uta, dar să știi că vin cu
tine ca să mă asigur că nu mă aleg cu o marcă mai
ieftină. Și mergem cu mașina ta pentru că eu am irosit
deja îndeajuns de multă benzină pe fundul tău. Și o să
ascultăm la radio ce vreau eu. Ce zici de înțelegere?
Au ieșit din apartament tot certându-se și nu cred că
plecaseră de mai mult de trei minute, când a intrat
Dupont.
— Hei, i-am zis eu. Ce-ai pățit? M-am tot gândit la
tine. Uta nu-i aici. A...
— ...plecat cu mașina pălăvrăgind căcaturi cu una cu
părul cârlionțat. Știu, le-am văzut plecând. Ia zi, când
se întorc?
I-am zis că în 15, poate 20 de minute.
— Auzi, ce zici de asta? Se pare că Uta este...
— Dă-mi 20 de dolari, mi-a spus Dupont
aprinzându-și o țigară. Ți-i dau săptămâna viitoare.
Stătea în fața oglinzii de deasupra șemineului și-și
admira părut care fusese dat cu uleiuri și acum era
întins. O secundă aproape că nu l-am recunoscut. Nu
doar părul se schimbase la el, ci și atitudinea. Semnele
de întrebare dispăruseră și din discursul său, și din
felul de a fi. Stătea drept, cu umerii arcuiți și capul de
parcă ar fi fost fixat în șuruburi.
— Dă-mi 20 de dolari, mi-a mai zis o dată.
Când i-am zis că nu am, a închis ochii și a lăsat să-i
scape un suspin scurt, ca și când urma să-mi dea o
lecție.
Mi-am scos portofelul și i-am zis:
— Uite, convinge-te singur. Am dat ultimii bani pe
prânz.
Este minunat când, dintr-un motiv irațional, chiar te
poți baza pe adevăr ca să scapi dintr-o anumită
situație. Aveam un cec în rucsac, dar bani lichizi chiar
nu aveam deloc, ci doar o legitimație de student
expirată, legitimația de la bibliotecă și niște numere de
telefon ale unora pe care nici nu-i mai știam.
— Păi, am nevoie de 20 de dolari. Am nevoie și
basta.
— Așteaptă și tu până se întoarce Uta și poate te lasă
să muncești câteva ore.
S-a uitat la mine de parcă i-aș fi zis să scurme după
aur într-un canal.
— Sau poate reușești să împrumuți de la prietena ta,
i-am sugerat eu.
— Da, chiar, mi-a zis el. Prietena mea. Da’ ager mai
ești la minte, nu-i așa? Am și uitat ce isteț ești.
Vocea începuse să i se înăsprească.
— Ești dat naibii de isteț ce ești, a mai zis mergând la
pas prin cameră. Isteț de nu se poate, nu, băiatu’?!
M-am uitat în oglindă și l-am văzut luând geanta
Utei de pe pervazul geamului.
 — Este geanta Utei, i-am spus. Cred că ar trebui să
stai de vorbă cu ea înainte pentru că este a ei și știi cât
ține la lucrurile personale.
Mai curajos de atât nu aveam să fiu. Securitatea
Americii să fi fost în mâinile mele, mi-aș fi pus un sac
de pânză pe cap și i-aș fi lustruit ghetele oricărui
invadator ar fi fost capabil să facă bau la mine.
Dupont i-a găsit portofelul și a scos de acolo trei
bancnote de câte 20 de dolari, una de 5 și două de un
dolar. A aranjat bancnotele într-un evantai flasc și și-a
făcut vânt cu ele ca și când doar asta ar fi avut în minte
de la bun început – să se răcorească. După aceea i-a
îndoit, i-a băgat în buzunar și a plecat.
La scurt timp după el, am plecat și eu cu bicicleta
spre bancă pentru trei bancnote de 20 de dolari, una de
cinci și două de un dolar. Uta era genul de persoană
care știa foarte exact cât avea în portmoneu. Ținea
evidența retragerilor de la bancomat și își făcuse un
tabel cu toate chitanțele:
— Îți vine să crezi că am cheltuit șaptesprezece
dolari la Osco? Și pentru ce? Pentru punguța aia cu
care am ieșit de acolo.
Cu siguranță avea să observe că îi lipseau bani. N-aș
fi putut să-i zic niciodată că-i luase Dupont pentru că
ar fi țipat la mine: „Păi și tu l-ai lăsat să intre în
apartament? Și dup-aia, ce? Mi-a cotrobăit prin
portofel și tu l-ai lăsat? L-ai lăsat pur și simplu să-mi ia
banii și să iasă pe ușă?”.
Și eu aș fi făcut la fel dacă aș fi fost în locul ei. Dacă îi
spuneam că Dupont luase banii, probabil că ar fi
chemat poliția și ar fi trebuit să trec din nou prin
aceeași conversație: „Și tu i-ai dat voie în apartament?”
avea să mă întrebe agentul. Dacă acest caz mergea în
fața justiției, eu aveam să mă întâlnesc cu Dupont într-
o seară târzie după ce își va fi ispășit cele 30 de zile de
arest sau care o fi fost pedeapsa pentru furtișag.
Nici să-i spun că plecasem din cine știe ce motiv și că
uitasem să încui ușa după mine nu puteam: „Ai făcut
ce? De ce nu întinzi tu un covor roșu și un indicator
prin care-i inviți pe toți escrocii din Chicago să intre în
casa mea și să mă jefuiască? Tu o să plătești din
salariul tău cei 65 de dolari, domnule!”. Din nou spun,
și reacția mea ar fi fost aceeași dacă aș fi fost o
persoană fie agresivă, fie directă. Dar nu sunt și din
motivul ăsta am simțit ură nu față de Dupont sau Uta,
ci față de mine însumi pentru că fusesem atât de laș cu
ambii. Ei se prezentaseră fiecare în felul lui și
întotdeauna depindea numai de mine să trag sau nu o
linie, să-mi exprim opiniile sau să mă apăr; să fiu
curajos sau cinstit sau orice. Nu avea nimic de-a face
cu a schimba oamenii – uitați de asta, într-o zi bună
ești norocos și doar dacă convingi pe cineva să-și
schimbe șosetele. Nici nu puteam să-mi spun că era
doar genu’ de comportament de la locul de muncă.
Coloana mea vertebrală are aceeași consistență moale,
cu sau fără salariu. Spre deosebire de oamenii pe care
îi cunoscusem, tăcerea mea nu va fi interpretată
niciodată ca un semn de deșteptăciune. Pălăvrăgeala
este cea care mă dă de gol de fiecare dată.
Uta și Briggs se întorseseră înaintea mea.
— Ia zi, David, noi am pus un pariu. Cine a câștigat
punctul la minutul 57?
I-am spus lui Briggs că nu aveam nici cea mai vagă
idee.
— Eu tot susțin că au fost cei de la Oreos, a țipat Uta.
— Cei de la Oreos, auzi la asta! a spus Briggs dându-
și ochii peste cap și ghemuindu-se ca să desfacă o cutie
de poliuretan.
Am așteptat până s-a făcut ora să plec. Cele două
femei erau în cealaltă cameră, se schimbau de hainele
în care munceau, iar eu m-am furișat să-i pun banii
Utei înapoi în portofel. Mă simțeam mai speriat decât
dacă i-aș fi furat. În timp ce-i deschideam portofelul,
mă gândeam ce nedrept era ca din toate părțile
implicate eu să fiu cel care trebuia să plătesc. Dupont
știa că nu l-aș fi oprit niciodată și era convins că nu l-aș
fi putut pârî. Uta avea câteva proprietăți pe care le
dădea în chirie și un portofoliu rezonabil de acțiuni la
saltea. Se distrau de minune, fără să-și analizeze
vreodată propriile fapte sau vorbele pe care le
spuneau. Oare ce-i făcea să se simtă atât de siguri pe
propriile persoane și de ce nu puteam fi și eu la fel?
Îmi spuneam că, spre deosebire de ei, eu aveam
conștiință, dar când m-am gândit mai bine la asta, mi-
am dat seama că mă mințeam. Dacă aș fi fost motivat
de bunătate, nu m-aș fi gândit deloc la așa ceva. În
schimb, era o lașitate de cea mai joasă speță, care luase
forma virtuții.
N-am auzit-o pe Uta venind – era doar în ciorapi,
radioul mergea și portofelul era deschis:
— Cam ce ai impresia că faci în geanta mea? m-a
întrebat. Ce, nu te plătesc îndeajuns, despre asta este
vorba?
Și-a pus mâinile la gură și a strigat-o pe amica ei:
— Hei, Briggs, ia vino încoa’. Tocmai l-am prins pe
amicul nostru cotrobăindu-mi prin portofel.
Aerul s-a evaporat din cameră prin geamul deschis
și prin crăpăturile din podea, iar în loc a rămas un vid.
— Și, ia zi, prietene. Ce anume cauți tu în portofelul
meu?
Mintea îi joacă feste memoriei. Timpul este
distorsionat după cum ne convine. Ca să fie mai
eficiente, evenimentele sunt comprimate. Pentru o
falsă senzație de victorie, pot fi și extinse. Asta fiind
situația, este greu de precizat cu exactitate, dar mie mi
se pare că am petrecut în jur de 15.000 de ani stând
nemișcat în încercarea de a găsi un răspuns la
întrebarea ei.

cenușă

Când mi-am dat seama că o să fiu homosexual

pentru tot restul vieții, mi-am obligat fratele și surorile
să semneze o hârtie prin care jurau să nu se însoare,
respectiv să nu se mărite niciodată. Era o clauză în care
se stipula că aveau voie să locuiască cu cine voiau ei
atâta timp cât nu ar fi oficializat relația.
— Copii avem voie să facem? m-a întrebat sor-mea,
Gretchen, băgându-și o tabletă de LSD sub limbă. Pot
să nu mă mărit și totuși să am un copil?
Mi-am imaginat copilul, cu vreo cincisprezece mâini
care se întindeau după mobilul care atârna deasupra
pătuțului.
— Bineînțeles că puteți avea copii. Hai, ia creionul
ăla dermatograf odată și semnează pe linia punctată.
Mi-era teamă că surorile mele, odată ce s-ar fi
măritat, ar fi întors spatele familiei și ar fi preferat să-și
petreacă sărbătorile alături de soții lor. Una câte una
aveau să ne abandoneze până când am mai fi rămas
doar părinții mei și cu mine, să mâncăm curcan sau
uitându-ne la televizor singuri. Nu era greu să le obțin
semnăturile. Fetele din familia mea nu se jucau de-a
mama și de-a tata, ci de-a școala de corecție. Nu
refuzau ideea că ar fi putut avea, într-o zi, o relație –
dacă se întâmpla, se întâmpla –, dar nu vedeau niciun
motiv pentru care ar fi trebuit să se dedice trup și
suflet acesteia. Tata era de altă părere. El vedea
căsătoria ca singura lor vocație, ceva pentru care
trebuiau să se antreneze și pe care să și-l treacă pe lista
de obiective. Pe una dintre ele o mai oprea din când în
când, când o prindea în fața frigiderului, îmbrăcată în
costum de baie și o măsura din priviri.
— Se pare că te-ai mai îngrășat, îi spunea el. Ține-o
tot așa și n-o să-ți mai găsești niciodată un soț.
Găsești. O spunea ca și când bărbații ar fi fost niște
ciuperci rare care creșteau în pădure și pentru care era
nevoie de un ochi ager pentru a fi observate.
— Nu-l asculta, îi spuneam eu. Arăți foarte bine.
Uite, mai ia un bol de chipsuri de cartofi.
Și vecinii noștri puneau mare preț pe căsătorie, dar și
ei erau un motiv în plus pentru noi să evitam căsătoria.
— În sfârșit, am reușit s-o mărităm pe Kim.
Genul ăsta de propoziție era mereu spus cu așa un
sentiment de ușurare de parcă această Kim nu era o
puștoaică de 20 de ani, ci ultimul cățeluș al vreunei
cotarle pe care nu-l voia nimeni. Mama nici nu se mai
putea duce până la alimentară și înapoi fără să fie
obligată să analizeze poza din portofelul cuiva în care
apărea un nepot plin de bale și cu ochii bulbucați.
— A, păi asta-i altceva, spunea ea. Un copil viu. Toți
nepoții mei au fost măcinați ca să fie transformați în
fertilizator sau în ce i-or transforma pe fetușii avortați.
Așa, devin o chestie pe care calci, nu o chestie care te
calcă pe nervi. Uitați poza înapoi. Transmiteți-i fetei
dumneavoastră să o țină tot așa.
Spre deosebire de tata, mamei îi convenea că
niciunul dintre noi nu aveam încă copii. Pentru ea era
ceva normal și se mândrea cu asta ori de câte ori avea
ocazia.
— Șase copii și niciunul nu este căsătorit. Banii pe
care i-am economisit cu nunțile lor îi vom folosi să
construim pentru fiicele noastre o casă de toleranță.
După zece ani în care a locuit cu prietenul ei, Bob,
Lisa a încălcat clauzele contractului nostru, convenind
să se mărite cu el. Ca și când durerea provocată nu ar fi
fost de ajuns, ne-a insultat anunțându-ne că nunta nu
avea să se desfășoare la o capelă în regim de urgență
din Las Vegas, ci pe un vârf de munte în vestul
Carolinei de Nord.
— Ce drăguț, acum nu-mi mai trebuie decât o
pereche de ghete de munte albastru-închis care să se
asorteze cu noua mea rochie și sunt gata.
 Prima dată când mi-am cunoscut viitorul cumnat,
tipul era în vizită la ai mei și era cu capul în cuptor.
Am intrat în bucătărie și, confundându-l cu una dintre
surori, l-am apucat de fundul lui grăsuț și îmbrăcat cu
denim și am început să-l frământ cu ambele mâini.
Tipul s-a speriat și s-a dat cu capul de tavanul soios al
cuptorului.
— Oh, doamne, îmi pare rău. Am crezut că ești Lisa.
Era adevărat, dar, din nu știu ce motiv, n-am reușit
să-l fac să se simtă mai bine. La momentul respectiv,
Bob săpa morminte, o carieră care denota o lipsă
îmbucurătoare de ambiție. Nu era vorba despre
morminte noi, ci despre unele vechi care trebuiau
relocate pentru a face loc construcției unei autostrăzi
sau unui mall.
— Și din ce crezi c-ai s-o poți întreține pe fata mea? l-
a întrebat tata.
— Oh, Lou, i-a zis mama. Nimeni nu trebuie să
întrețină pe nimeni. Ei doar se culcă împreună, lasă-l în
pace.
Ne plăcea Bob pentru că era diferit și nu avea
regrete.
— Iei o bucată de porc, o înțepi cu furculița, o bagi în
puțin oțet și, gata, ai obținut o masă bună, a spus el
jucându-se cu penele din coada împletită care îi
ajungea până la mijloc.
 Din cauza educației și a nenumăratelor alergii,
apartamentul lui Bob era un altar dedicat ordinii și
curățeniei. Ne gândeam că cineva care-și curăță
grijuliu cu șampon interiorul ghetelor avea voie să se
întâlnească cu Lisa, dar nu ar fi mers atât de departe
cât s-o ia de nevastă. Lisa nu putea fi convinsă nici să-
și curețe resturile de mâncare de pe cearșafurile
murdare, darămite să-și scuture cuvertura. Iar de
făcutul patului nici nu se punea problema. I-am
subestimat și voința, și răbdarea de care era în stare.
Locuiau împreună de trei ani deja când, trecând pe la
ei neanunțat, am prins-o pe sor-mea la chiuvetă cu un
burete într-o mână și o farfurie în cealaltă. Încă nu
pricepuse rolul atât de important al detergentului, dar
învăța. În cele din urmă, Bob și-a tăiat părut și s-a
întors la școală, abandonându-și lopata pentru o
carieră în industria imobiliară. Era un tip plăcut; partea
cu căsătoria nu-mi convenea mie. „Nunta soră-mii” și
„recenta colostomie” erau două expresii pe care
speram să nu trebuiască niciodată să le folosesc.
Cu trei săptămâni înainte de nunta Lisei, mama m-a
sunat să mă anunțe că avea cancer. Mersese la doctor
din cauza unui piuit în urechi și, în urma testelor la
care fusese supusă, s-a descoperit că avea o tumoare la
plămâni.
— Mi-au spus că are dimensiunea unei lămâi. Nu un
pumnuleț sau un ou, ci o lămâie. Cred că folosesc
fructe ca să nu te sperie, dar, pe bune, cine își dorește o
lămâie în plămâni? Speră să o poată scoate înainte să
devină o piersică sau un gref, dar nimeni nu știe nimic.
Să dea naiba, eu nici atât. Douăzeci de teste și încă n-
au bunghit ce este în neregulă cu urechea mea. Orice ar
fi, sper să n-aibă dimensiunile mai mari decât ale unui
strugure. Cancerul ăsta este, totuși, vina mea, îmi dau
seama. Îmi pare așa de rău că taică-tu ăsta este mereu
în preajmă să-mi amintească la fiecare blestemate de
cincisprezece minute chestia asta cu vina.
Sora mea, Amy, era cu mine când a sunat mama. În
timp ce vorbeam cu ea, ne pasam telefonul de la unul
la altul în micuța mea bucătărie din New York. Ne-am
petrecut restul serii stând în pat și încercând să ne
convingem unul pe celălalt că mama avea să fie mai
bine, dar niciunul dintre noi nu credea asta cu
adevărat. Auziserăm de oameni care supraviețuiseră
cancerului, dar majoritatea pretindeau că reușiseră așa
ceva cu ajutorul semințelor integrale și al revistelor
spirituale care îi învățau să stea liniștiți în poziție de
lotus. Își vizualizau tumorile și încercau să le
conștientizeze cât mai bine. Mama însă nu era genul
care să binecuvânteze fiecare zi pe care o trăia sau să
gătească orz și ovăz. Și nu era conștientă de nimic, ci
doar amenința încoace și-ncolo; și dacă nici asta nu
mergea, i se părea mai normal să ignore problema. Nu
ne-o imaginam pe mama într-un grup de sprijin sau
plimbându-se prin mall în trening. Avea 62 de ani și
nu o văzuserăm niciodată într-o pereche de pantaloni
largi. Nu știu sigur de ce, dar mi se părea mie că o
persoană avea nevoie de o pereche de pantaloni pentru
a învinge cancerul. La fel de important era să aibă și un
plan. Avea nevoie să accepte ideea unui viitor cu totul
nou, fără scrumiere pline de mucuri de țigară și
damigene de 20 de litri întregi de vin și scotch. Trebuia
să ajungă să creadă că o astfel de viață merita trăită.
Nu eram sigur că eu, personal, aș fi putut să privesc cu
detașare ideea unui astfel de viitor, dar speram să o
poată face ea. Noi, copiii, am pornit o campanie pentru
a-i ridica moralul și am încercat să-i sugerăm câteva
hobby-uri atrăgătoare pe care ar fi putut să le dezvolte
odată ce avea să se fi vindecat.
— O să fie super, îi spuneam eu. Ai putea, de
exemplu, să iei lecții de pilotat avioane de mici
dimensiuni sau să te oferi voluntară să îngrijești copii
cu mame toxicomane. Sunt o mulțime de lucruri cu
care o persoană mai în vârstă își poate ocupa timpul în
loc să stea să bea și să fumeze.
— Te rog eu, nu mă face bețivă și nu-mi zice că sunt
multe lucruri pe care le mai pot face cu viața mea, mi-a
spus ea. Tocmai am vorbit cu frati-tu care mi-a sugerat
că aș putea să-mi deschid o grădină zoologică de
animale de companie. Dacă astea sunt efectele
drogurilor asupra unei persoane, atunci trebuie
neapărat să mă apuc să fumez marijuana, dar o să-mi
fie un pic cam greu, dat fiind că ultima oară când mi-
am văzut plămânul stâng zăcea într-o tavă.
De fapt, plămânii ei erau exact acolo unde fuseseră
dintotdeauna. Era însă prea slăbită, iar cancerul – prea
avansat ca să mai supraviețuiască unei eventuale
operații. Doctorul a decis s-o trimită acasă, ca să se
gândească la un plan, un cuvânt care pentru noi suna
încurajator.
— Medicul are un plan, țipam, surorile mele și cu
mine prin casă.
— Exact, a zis mama. Are în plan să joace golf
sâmbătă, să iasă pe mare duminică și să-mi scoată
ochii, rinichii și ce mi-a mai rămas din ficat lunea
următoare. Ăsta este planul lui.
Ni s-a părut un semn rău când și-a întrerupt
abonamentul la revista People și a început să-și
cumpere țigări cu pachetul, nu la cartuș. S-a uitat prin
cutia de bijuterii și a întrebat-o pe sor-mea dacă prefera
perlele sau pietrele prețioase.
— Acum, rubinele sunt încastrate într-o broșă în
formă de bomboană pe băț, dar probabil că vei obține
mai mulți bani dacă le vei scoate și le vei vinde
separat.
În felul ei, ea deja începuse să-și încheie socotelile,
renunțând la orice fel de plan înainte ca măcar să știe
care ar fi acesta. Dar cu noi cum rămâne? mi-ar fi plăcut
s-o întreb. Noi nu suntem un motiv îndeajuns de bun
pentru a continua lupta? M-am gândit atunci la durerea
continuă pe care i-o provocaserăm noi, copiii ei, de-a
lungul anilor și mi-am răspuns singur la întrebare. Ea
spera să moară înainte ca vreunul dintre noi să ajungă
la închisoare.
— Cu ce vrea Amy să se îmbrace pentru reclama asta
mică la Pepsi? a întrebat mama, referindu-se la
ceremonia Lisei de pe vârful muntelui. Te rog, spune-
mi că nu cu rochia aia.
Lisa a hotărât să se mărite într-un costum simplu, de
culoarea smântânei, genul pe care alegi să-l porți la
serviciu, într-o zi în care șefii îți fac o evaluare.
Gândindu-se că măcar unul dintre noi trebuia să arate
mai special, lui Amy i-a venit ideea să îmbrace o rochie
de mireasă până la pământ, cu voal și trenă. În final
însă, a purtat ceva ce mamei i s-a părut și mai oribil, o
rochie roz de cocktail, cu mâneci bufante detașabile.
Nu era în firea mamei să-i pese ce puneau ceilalți pe ei,
dar se folosea de aceste subiecte pentru a ne distrage
atenția de la ceea ce ajunseserăm cu toții să numim
„problema ei”. Dacă ar fi fost după ea, nici măcar nu
ne-ar fi spus de cancer. Fusese ideea tatei să ne spună,
iar mama s-a luptat cu el îndelung pe tema asta, dar a
renunțat când el a amenințat-o că avea să ne spună
chiar el. Mama se temea că, odată ce aflam, aveam să o
tratăm diferit – mai delicat. Credea că ne-am fi simțit
obligați să-i complimentăm felul de a găti sau să
râdem la glumele ei, gândindu-ne mereu la tumoarea
pe care încerca din răsputeri să o uite. Exact așa s-a și
întâmplat. La ideea că era bolnavă, noi exageram totul
și încercam să facem totul memorabil. Acum nu o mai
sunam pe mama. Acum ridicam telefonul să vorbim cu
mama bolnavă de cancer. Iar dacă avuseseși o zi grea
la muncă, nu trebuia decât să spui: „Îmi pare rău că am
uitat să dau cu aspiratorul și pe sub foarte drăguța și
foarte scumpa dumneavoastră canapea stil Empire,
doamnă Walman. Știu cât de mult înseamnă pentru
dumneavoastră Cred că ar trebui să mă gândesc la
lucruri mult mai importante decât cancerul inoperabil
al mamei”.
Nu noi eram cei bolnavi, dar tentația era mare. Așa
puteam obține milă fără să trebuiască să suportăm
niciun simptom. Meritam milă, nu?
Când vorbeam cu mama, ne dădeam seama că ar fi
putut fi ultima noastră conversație cu ea și, din acest
motiv, simțeam mereu nevoia să-i spunem ceva
important. Oare ce mesaj i-am fi putut transmite care
să nu fi fost scris deja pe milioane de cărți poștale sau
baloane cu heliu?
— Te iubesc, i-am spus într-o seară, la finalul unei
conversații telefonice.
— O să mă prefac că nu am auzit ce ai zis, mi-a
răspuns ea.
În fundal am auzit un chibrit aprinzându-se și
clinchetul cuburilor de gheață dintr-un pahar pe care-l
ducea la gură. După care mi-a închis în nas. Nu-i
spusesem niciodată așa ceva mamei și probabil că nu
aș mai fi făcut-o, dacă dădeam timpul înapoi. Nimeni
nu vorbea așa în afară de Lisa. Era ciudat să vorbești
astfel cu cineva dacă nu voiai să-i ceri bani sau să-l
convingi să se culce cu tine – așa ne învățase mama
când nu eram decât niște copii. Știam persoane care le
spuneau părinților așa, „te iubesc”, dar mereu mi se
părea că asta însemna „tare mi-ar mai plăcea să închid
telefonul acum”.
Într-o după-amiază rece, dar senină de octombrie,
ne-am adunat cu toții să participăm la nunta Lisei.
Ceremonia a avut loc pe marginea unei prăpăstii
înverzite, care oferea o perspectivă magnifică asupra
vârfurilor munților care ne înconjurau, acoperiți cu
arbori în culori tomnatice de roșu-aprins și portocaliu.
Era foarte ușor să ne imaginăm, uitându-ne dincolo de
linia orizontului, că noi eram ultimii oameni de pe fața
pământului. Ceilalți dispăruseră răpuși de boală și de
foame, dar noi fuseserăm aleși să populăm o lume
nouă, mult mai bună. Era un gând minunat, asta până
mi-am imaginat și cum aveam să colindăm în căutare
de fructe de pădure sau să ne spălăm în izvoare reci ca
gheața. Familia lui Bob, robustă și plină de entuziasm,
poate că ar fi supraviețuit, dar noi, restul, ne-am fi
ofilit și am fi murit la scurt timp după ce am fi rămas
fără șampon.
Tata a plâns fără să se ascundă, în timpul
ceremoniei. Noi i-am urmărit fața schimonosită și am
făcut mari eforturi ca să nu facem și noi la fel. Ce era
cu emoțiile alea? Sora mea se mărita cu un tip bun și
prietenos, cu care trecuse prin multe dificultăți.
Amândoi agreau mâncarea mexicană și aveau carnet
de membru al Societății Americane pentru Bunăstarea
Păsărilor ținute în Colivii. Tacosurile53 și papagalii erau
lucruri numai de ei știute, dar în rest Lisa ne aparținea
nouă. În timp ce stăteam în semicerc pe vârful
muntelui, ne-am dat seama că, deși Lisa urma să aibă
un alt nume, ea nu avea să scape niciodată de
amprenta familiei noastre. Dacă se căsătorea nu
însemna că avea să scape de noi vreodată – nici măcar
dacă ar fi vrut. Ar fi putut să se mute și în Antarctica,
să-și construiască o casă într-un buncăr, dar tot am fi
53
Plăcintă de mălai cu carne (n. r.).
găsit-o. Era inutil să fugă de noi. Ignoră-ne scrisorile
sau telefoanele, și îți vom apărea în vise. Petrecusem
atâția ani gândindu-mă că o căsătorie era dușmanul
suprem, că atunci când s-a ivit adevăratul pericol, am
fost prins cu garda jos. Ceremonia ne-a făcut să simțim
o pierdere – dar nu o pierdeam pe Lisa, ci pe mama.
— Nu-i cu băutură? a mormăit ea.
Mama s-a împiedicat de masa cu gustări ale cărei
picioare pliante au început să tremure sub greutatea
sticlelor de apă minerală, biscuiți cu cârnați și cafea
decofeinizată.
— N-o să fie cu băutură, ne-a anunțat Lisa cu o
săptămâna înainte de ceremonie. Bob și cu mine nu ne
dorim genul acela de nuntă.
— Ce gen? a întrebat mama. Genul de nuntă fericită?
Poate că tu și Bob sunteți superîncântați de nunta asta,
dar noi, restul, aveam nevoie de un stimulent ca să
intrăm în atmosferă.
Mama nu arăta prea diferit față de ultima dată când
o văzusem. Tocmai începuse chimioterapia și pierduse
cel mult vreo două kilograme și jumătate. Dacă nu te
vedeai prea des cu ea, nici nu ai fi observat diferența.
Noi observam diferența doar pentru că știam că are
cancer – toți cei prezenți pe munte atunci știau. Că
avea să moară. Ceremonia a fost relativ restrânsă – au
participat familiile mirilor și un grup de prieteni ai
Lisei pe care noi nu îi cunoscuserăm niciodată, dar pe
care îi puteam identifica foarte ușor, după faptul că
nici măcar unul dintre ei nu s-a plâns nici măcar o dată
de lipsa alcoolului.
— Vreau să știți că eu și Colleen o iubim pe sora
voastră, Lisa, a spus o femeie cu ochii umeziți de
lacrimi. Știu că n-am făcut niciodată cunoștință, dar te-
ar deranja dacă ți-aș da o mare îmbrățișare?
Cu excepția Lisei, noi nu îmbrățișam pe nimeni. În
ceea ce privea confortul emoțional, aveam convingerea
că niciun fel de contact fizic nu ar fi putut egala
puterile vindecătoare ale unui cocktail bine făcut.
— Hei, așteaptă o secundă. Unde-i îmbrățișarea mea?
m-a întrebat Colleen, suflecându-și mâinile și venind
către mine și pregătindu-se de atac. M-am uitat peste
umărul atacatoarei mele și am văzut cum o femeie într-
o fustă de velur, lungă până în pământ se lupta cu
mama tot pentru o îmbrățișare plină de afecțiune.
— Am auzit prin ce treci și știu că ești speriată, i-a
spus femeia mamei uitându-se la capul ei cu păr
grizonant și destul de puțin pe care îl prinsese între
palme.
— Sunt speriată, a zis mama abia mai respirând,
tocmai pentru că nu sunt singură și pentru că strivești
ce-a mai rămas din nenorociții mei de plămâni.
Cel mai înspăimântător lucru la oamenii ăștia era
faptul că erau așa deși erau treji. Ai fi putut să treci
peste genul ăsta de comportament dacă ai fi știut că
erau niște băutori împătimiți, dar majoritatea lor nu
mai băuse de pe când Carter era președinte. Am luat-o
pe mama de braț și am dus-o pe o bancă din spatele
invitaților. Din cauza aerului rarefiat de pe munte
respira cu greutate și mergea încet, oprindu-se des.
Ceilalți invitați plecaseră să se plimbe spre o vale din
apropiere, așa că noi ne-am așezat la umbră și am
început să mâncăm gustări cu cârnați și să vorbim
unul cu celălalt ca și când am fi fost doi străini cu
maniere.
— Cârnatul este bun, a zis mama. E aromat și nu
prea gras.
— Nu e deloc gras. Și, cu toate acestea, nu este nici
uscat.
— Nici aluatul nu e, a spus ea. E ușor și crocant și e
untos.
— Foarte. E un aluat foarte untos. Și aduce ușor cu
foietajul.
— Aduce foarte bine cu foietajul, a spus ea.
Ne uitam către potecă așteptând stânjeniți să apară
cineva care să ne scutească de tortura conversației
rigide și lipsite de sens pe care o purtam. Și mie și
mamei ne fusese întotdeauna teamă de oamenii
bolnavi. Nu că ne-am fi putut molipsi de anevrism sau
că le-am fi putut smulge, din greșeală, branula. Cred că
ne era teamă de curajul lor. Oamenii bolnavi ne
aminteau nu de ce aveam, ci de ce ne lipsea. Orice am
fi spus noi ar fi părut mărunt și lipsit de însemnătate;
lucrurile care ne făceau pe noi să ne plângem păleau în
comparație cu ale lor, iar noi, dacă nu ne plângeam de
ceva, păi atunci nici nu prea aveam multe de spus. La
telefon, totul fusese în regulă între mama și mine, dar
acum, față în față, regulile se schimbaseră. Dacă s-ar fi
plâns de ceva, mama risca să fie percepută ca o
bolnavă care se văicărește, cel mai rău tip de bolnav.
Dacă aș fi făcut-o eu, aș fi părut încă și mai egoist decât
eram de obicei. Această turnură a evenimentelor parcă
ne privase de limbajul nostru obișnuit, lăsându-ne să
discutăm aceleași plezanterii inofensive de care
făcuserăm întotdeauna mișto. Voiam să pun capăt
acelei situații și sunt sigur că și ea, dar niciunul dintre
noi nu știa cum.
După ce au fost deschise toate cadourile, ne-am
întors la camerele rezervate de tata la hotelul
Econolodge. Ne-am uitat pe geamurile mașinilor până
departe, dincolo de autostradă, mijind ochii la vederea
frumosului hotel pitulat la baza altor munți, încă și
mai frumoși. Era ultima dată când familia noastră avea
să fie împreună. Se întâmplă atât de rar ca cineva să
facă un lucru pentru ultima dată și să fie conștient de
asta: ultima dată când face baie, ultima dată când face
sex sau când își taie unghiile. Dacă știi că nu vei mai
face acel lucru niciodată, vrei să-l transformi într-un
adevărat spectacol. Asta avea să fie acea dată pentru
familia mea, și mă enerva cumplit faptul că ultima
noastră întâlnire în formație completă avea loc într-un
loc atât de anost ca acest jalnic hotel. Tata își luase
libertatea de a lua camere pentru nefumători, așa că
toți în afară de el am cam făcut de pază pe lângă
pubela de gunoi în căutare de doze pe care să le
transformăm în scrumiere.
— Ce altceva îți mai poți dori de la un hotel? a
strigat tata ieșind în chiloți în curtea interioară. Este
curat, jos, în hol, au câteva automate de snacksuri,
televizorul funcționează și este foarte aproape de
autostrada interstatală. Cui aveți impresia că-i pasă că
vouă nu vă place nenorocitul de tapet? Știți care e
problema voastră, nu?
— Suntem răsfățați, am strigat noi la unison.
Totuși, nu de zgârcenie era vorba. Am fi plătit cu
drag pentru un pic mai mult confort. Nimeni nu avea
pretenția la room-service sau o piscină încălzită, ci
doar la un loc cu ceva mai multă personalitate: poate
un motel decorat în stil indian sau cu foișoare retrase
unde primeai instrucțiuni despre cum ar fi trebuit să
reacționezi dacă picnicul tău ar fi fost întrerupt de un
urs. Călătoriile cu tata presupuneau numai moteluri
banale, dar cunoscute și să mâncăm doar la restaurante
fast-food.
— Adică ce? ne întreba. Vreți să-mi spuneți că ați
prefera să stați la o masă și să comandați o mâncare pe
care nu ați gustat-o niciodată?
Ei bine, exact asta ne doream. Alți oameni făcuseră la
fel și supraviețuiseră bine-mersi evenimentului.
— Pe dracu’, a strigat tata. Nu asta vă doriți.
Când ne certam, tehnica lui tata era întotdeauna să
nege dorințele pe care ni le exprimam. Dacă voiai, să
zicem, un teanc de clătite, nu-ți spunea că nu ți le ia, ci
că tu, de fapt, nici nu le voiai. „Știu ce vreau” era, fără
excepție, combătut cu „Nu, nu știi”.
Mama nu-i împărtășea entuziasmul pentru această
cultură corporatistă și, drept consecință, deciseseră cu
mult timp în urmă să-și petreacă vacanțele separat.
Mama călătorea, de obicei, cu sora ei – fie în Santa Fe
sau la Martha’s Vineyard, de unde venea foarte
bronzată. Tata, în schimb, mergea la pescuit sau la golf
cu niște prieteni pe care noi nu-i cunoscuserăm
niciodată.
Cu o seară înainte de nuntă, am fost la o cabană
unde am luat cina cu părinții lui Bob. Când intrai în
camera de zi, parcă ai fi intrat în camera cuiva. Pe
pereți erau poze cu rudele care nu mai erau în viață,
iar pe polița de deasupra șemineului – o serie de trofee
și de momeli făcute manual. În noaptea nunții, cum
Lisa și Bob plecaseră deja în luna de miere, am rămas
singuri. Surorile mele, sătule de câți cârnați băgaseră în
ele, au preferat să rămână în camerele lor, așa că fratele
meu, părinții noștri și cu mine am mers la un
restaurant frumos luminat de pe autostradă, în afara
orașului – un restaurant parte a unui lanț cunoscut. Pe
drum, am trecut pe lângă nenumărate alte opțiuni
mult mai atractive: restaurante frumos luminate de
șeminee sau cabane acoperite cu șindrilă care aveau
semne discrete cu „Mâncare de casă” sau „Nicăieri nu
e ca la noi”.
— Ce zici de locul ăla? a întrebat fratele meu. N-am
mai mâncat niciodată veveriță, sună bine!
— Ha, zicea tata. Pe la 3 dimineața, când o să te ții de
WC și o să-ți vomiți mațele, n-o să ți se mai pară la fel
de bună.
Nu puteam merge la niciunul dintre acele locuri
interesante pentru că, în opinia tatei, fie nu aveau la
barul de salate o protecție antistrănut, fie nu aveau
toalete curate sau personal educat. Nu puteai să te riști
cu un asemenea loc. Mama întotdeauna fusese dispusă
să încerce orice. Dacă am fi găsit un restaurant
eschimos, s-ar fi târât în acel iglu să mănânce cu
mâinile goale carne crudă de focă. Conducea însă tata,
ceea ce însemna că decizia îi aparținea. După ce am
ajuns la restaurantul ales de el, și-a lăsat puțin mai jos
ochelarii ca să inspecteze meniul.
— Ce îmi puteți spune despre platoul acesta de
carne de pui dezosată pregătită în diverse feluri? a
întrebat-o pe tipa care încasa banii, o adolescentă
Cherokee cu un pulover sintetic portocaliu-electric.
— Păi, domnule, nu e mare lucru de spus decât că nu
are deloc oase și că este servită cu cartofi prăjiți și cu
doi litri de suc acidulat Thirsty Man.
Tata a strigat la ea de parcă tenul ei mai tuciuriu i-ar
fi afectat auzul:
— Puiul în sine, cum e pregătit?
— Pe o tavă, a răspuns fata.
— Am înțeles, a mai zis tata. Asta explică tot.
Dumnezeule, isteață mai ești, nu? IQ-ul tău pur și
simplu iese din grafic – a depășit limita superioară. Îl
pui pe o tavă, nu? Presupun că asta înseamnă că puiul
nu s-a putut pune singur pe tavă ceea ce înseamnă că a
fost probabil omorât într-un fel sau altul. Am dreptate?
Bun, hai că am făcut progrese.
Conversația a continuat până când fata a izbucnit în
lacrimi, iar noi ne-am întors la mașină cu mâna goală.
În timpul ăsta, tata mormăia:
— Isuse, ai auzit-o? Cred că ar fi putut să ne spună
tot ce voiam despre cum să pui o capcană pentru
opossumi, dar despre pui nu putea spune decât că l-a
pus „pe o tavă”.
În condiții normale, mama ar fi încercat s-o ajute pe
ospătăriță sau încasatoare ce era ea, dar în seara
respectivă era pur și simplu mult prea obosită. Voia să
meargă undeva unde se serveau și băuturi.
— Localul italian, hai să mergem acolo.
Fratele meu și cu mine am susținut ideea mamei, așa
că ne-am trezit într-un restaurant slab luminat, unde
tata s-a apucat iar să țipe la chelneriță:
— În sânge, știi ce-i aia? Adică vreau ca friptura mea
să fie de culoare gingiilor tale!
— Hai, Lou, mai ia o pauză, a zis mama umplându-
și paharul de vin și aprinzându-și o țigară.
— Ce faci? a întrebat el, răspunzându-și singur: te
sinucizi, asta faci.
Mama a ridicat paharul și i-a zis:
— Ai înțeles perfect, iubire!
— Nu-mi vine să cred. La fel de bine poți să-ți pui o
armă la tâmplă. Nu, retrag ce-am spus. Tu n-ai cum să-
ți zbori creierii pentru că nu ai creieri!
— Ar fi trebuit să-ți dai seama de asta când am fost
de acord să mă mărit cu tine.
— Sharon, habar nu ai despre ce vorbești, i-a zis tata
scuturându-și capul, dezgustat. Deschizi gura și ies
muște.
 Mama încetase să-l mai asculte cu ani în urmă, dar
era cumva reconfortant că tata continua în linia
obișnuită – dată fiind situația. Mama găsise în el pe
cineva al cărui comportament nu se schimba niciodată.
Tata își luase angajamentul să-i facă viața un iad, și
niciun fel de supărare sau boală nu l-ar fi putut da
înapoi. Ultima masă cu ambii părinți nu era cu nimic
mai diferită față de prima. Dacă am fi fost acasă, mama
i-ar fi dat să mănânce la șapte seara și ar fi așteptat
până la zece sau unșpe ca, împreună cu mine, să se
apuce de făcut friptura. La momentul acela, am fi avut
deja câteva băuturi la bord și, dacă cumva fripturile ar
fi fost prea făcute, mama le-ar fi dat câinelui și s-ar fi
apucat să facă altele. Înainte să mă mut la New York,
am petrecut două luni în Raleigh, timp în care am
zugrăvit unul dintre spațiile închiriate de tata în
apropiere de universitate. În tot acest timp, programul
nu a variat nici măcar o singură dată. Câteodată
mâncam în fața televizorului, câteodată fiecare își
așeza farfuria la masă. Încerc să-mi amintesc măcar
una dintre acele seri, să mă bucur de detalii, dar
practic nu am la ce să mă gândesc. Nici măcar în jurnal
nu am notat mai nimic din acea perioadă: „Am mâncat
friptură cu mama”. Nimic altceva legat de tipul de
friptură sau de ce am vorbit în timp ce le pregăteam.
De ce nu am fost oare atent la detalii?
 Ne-am întors la motel. Mama și tata s-au retras să se
culce, iar noi am urcat până la un cimitir din apropiere,
un loc minunat odinioară și care acum oferea o
superbă priveliște spre un restaurant Pizza Hut nou
construit. De-a lungul anilor, mama și-a tot exprimat
dorința de a fi incinerată. Când treceam pe lângă un
incendiu de pădure sau dacă vedea fumul care se
ridica din hornul vecinilor, își stingea țigara și ne zicea:
— Așa vreau, uitați-vă. Puteți face ce vreți cu cenușa.
Puteți s-o vărsați în scrumiera dintr-un hotel simpatic,
să i-o faceți cadou vreunul mucos de copil de Crăciun,
să le-o dați catolicilor să-și dea pe frunte cu ea. Nu mă
interesează, numai să fiu incinerată.
— Of, Sharon, mormăia tata. Habar nu ai ce vrei.
O zicea pe un ton de parcă el mai fusese incinerat de
câteva ori în trecut, dar se deșteptase brusc acceptând
înmormântarea ca unica soluție acceptabilă.
Ne-am pus cuverturile de pe paturile din
Econolodge pe jos, pe iarba din cimitir, udă de la rouă,
ne-am apucat să fumăm câte o țigară de marijuana și
să ne imaginăm cum avea să fie viața fără mama. Dacă
ar fi existat rai, nu ne prea așteptam s-o vedem acolo.
Dar nu o vedeam nici în cazanele de smoală fierbinte
ale iadului, înconjurată, pentru eternitate, de tot soiul
de neaveniți care inventaseră barurile de striptease și
restaurantele cu specific. Trebuia să existe ceva între
aceste două locuri, un al treilea loc unde cei care
ajungeau acolo erau torturați în fiecare zi, dar mai erau
lăsați și să respire, să se bucure de câteva momente de
plăcere. Un astfel de loc era Raleigh, Carolina de Nord,
deci de unde atâta agitație? De ce nu putea rămâne pur
și simplu aici unde era fără să aibă cancer? Soluția
noastră era să ne întoarcem mereu în timp. Discutam
despre asta cum alții discutau despre măduva spinării,
transplanturi și radiații. Discutam despre asta ca și
când ar fi fost o soluție reală. O mașină a timpului care
ar fi rezolvat toate problemele. Aproape că puteam
vedea luminițele intermitente și panoul de comandă pe
care erau gravate portrete care începeau în epoca
dinozaurilor și se terminau cu nunta Lisei. Ne puteam
întoarce în timp s-o vedem pe mama fată, să ne
împrietenim cu ea atunci, înainte ca dependența de
băutură a tatălui ei s-o transforme într-o persoană
precaută și suspicioasă. O vedeam lucrând pe raionul
de felicitări al unui magazin și o convingeam să nu
renunțe la școală. Lipsa educației avea s-o facă
vulnerabilă; folosea des expresiile „Păi, ce știu eu?”
sau „Eu sunt o proastă, dar...”. Puteam da timpul
înapoi să ne vedem pe noi, copiii, pe mama izolată
undeva la țară, fără permis de conducere, întrebându-
se pe cine să sune în caz că vreunul dintre noi ar mai fi
înghițit vreo monedă sau vreun ac de siguranță.
Decizia era a noastră, iar ea era la mila noastră – așa
cum fusese dintotdeauna, doar că, de data asta, aveam
să fim mai atenți cu ea și să nu lăsăm să i se întâmple
nimic rău. De când ajunseserăm la motel, ne fâțâiam
din cameră în cameră, organizam ședințe secrete și ne
furnizam unii altora informații, oricât de neînsemnate
ni s-ar fi părut. Speram că, pregătindu-ne pentru ce era
mai rău, aveam să îndurăm inevitabilul cu un strop de
curaj și demnitate.
Orice prevăzuserăm noi era nimic comparativ cu ce
avea să vină. Nu te poți pregăti vreodată să înduri
foametea dacă nu ți-a fost niciodată foame; este o
prostie chiar și să încerci. Tot ce poți să faci este să
mănânci cât mai poți, să te îmbuibi cu ambele mâini și
să lingi și farfuria, rememorând în detaliu fiecare fel de
mâncare. Mama era încă în camera ei și era foarte vie,
uitându-se, cel mai probabil, la un film sau emisiune
cu detectivi. Poate că asta era luminița care se vedea în
camera ei. Îi vedeam și silueta tot ieșind pe terasă să-și
aprindă o țigară și intrând. Ne-am spus că probabil a
vrut să fie lăsată un pic singură, atât eram de uimiți de
ce vedeam. Ulterior, am analizat acel moment, fiecare
în felul său. Eu mă gândesc ce idiot am fost să mă
plimb într-un cimitir în timp ce ea stătea acolo singură
și speriată, uitându-se la vârful țigării și imaginându-
se transformată în cenușă.
 în pielea goală

Este derutant să vorbești cu cineva la telefon știind

că este dezbrăcat. Din când în când, mai sun câte un
prieten care îmi zice: „Tocmai intram la duș”, dar asta
este cu totul altceva. Tipul din tabăra de nudiști vorbea
de parcă era dezbrăcat de ani de zile. Până și vocea îi
părea bronzată.
— Bun atunci, ați mai fost vreodată la noi? Nu? În
cazul ăsta veți primi un tratament special. Avem
piscină încălzită, o saună, jacuzzi și un lac plin cu pește
unde puteți pescui.
Am încercat să-mi imaginez cum ar fi putut arăta
fundul cuiva care stătuse câteva ore pe un buștean
răsturnat, dar imaginea era prea brutală și am făcut
eforturi ca să mi-o scot din minte.
— Vă putem oferi și un tur al locului în momentul în
care ajungeți, dar, între timp, vă putem trimite o
broșură. Dați-mi voie... să vă... notez aici datele...
Unde își ținea oare pixul? m-am întrebat. Spre
deosebire de mine, el nu avea cum să ducă instinctiv
mâna la buzunarul de la piept. Cheile, brichetele,
țigările, mărunțișul – toate obiectele pe care o persoană
normală le-ar fi purtat asupra sa, la tipul ăsta erau
probabil aruncate alandala pe undeva și i-a luat ceva
până când a găsit un pix.
— Da, sigur, vezi să nu. Ciudatule.
Eu sunasem pentru broșură pentru că voiam să fac o
glumă cu fratele meu, Paul, care rașcheta parchet. Se
întâmplase să verse poliuretanul cu care lucra și, din
cauza acestui fapt, fusese surprins dezbrăcat de
proprietarii blocului în care lucra. De când mi-a spus
de incident, îl tot sunam să-i recomand și alt gen de
activități care implicau nuditate.
— Îți tot spun că a fost un nenorocit de accident.
Când îmi spune asta, Paul țipă atât de tare, că
trebuie să depărtez telefonul de ureche.
— Aveam haine curate în bucătărie, nenorocitule, și
mă duceam să le iau când...
Eu îl ignor și îl sâcâi în continuare:
— Sau ai putea să ieși cu barca în larg. S-ar putea să-
ți placă să faci asta dezbrăcat. Sunt foarte multe
activități pe care o persoană ca tine le poate face fără să
poarte haine. Nu trebuie să fii rușinat de plăcerile tale.
„E bine” – nu asta vă place vouă, oamenilor tineri, să
spuneți?
Îi dau așa, înainte, până când Paul îmi închide
telefonul, amenințându-mă să treacă frontiera și să
vină să-mi tăbăcească fundul. Broșura asta este
obiectul care îi va pune capac. Mai târziu, m-am gândit
că ar fi trebuit să i-o trimit prin poștă direct acasă, în
Carolina de Nord. Ar fi fost mai eficient așa, dar nu
mai voiam să mai sun o dată în tabăra de nudiști
pentru că ar fi zis, probabil, că nu eram sănătos la cap.

În această după-amiază am primit broșura prin

poștă. În ea scrie: „Ideea este să-ți accepți propriul
corp. Nudismul este cheia. Aduceți-vă prosopul și
loțiunea de soare și relaxați-vă cu noi. Veți
experimenta o libertate de mișcare care nu poate fi
simțită cu haine: libertatea de a vă simți voi înșivă”.
În broșură apar o piscină, iazul cu pești, o terasă și
inevitabilul teren de volei, ceea ce mă face să mă
întreb: oare care este legătura dintre acești oameni și
volei? Sunt două noțiuni care merg mână în mână.
Când spun nudist, nu mă gândesc la un penis, ci la un
fileu.
În plic am găsit și un calendar de evenimente. La
finele lui aprilie, s-a deschis un bufet cu gustări care se
numea Simple Necesități. În luna mai, organizaseră un
raliu de carturi, câteva focuri de tabără, un show
culinar pe bază de chili și ceva ce se numea Călărie ca-
n Vestul Sălbatic.
Testați creioane de ochi pe toți iepurii pe care vreți.
Nici să pui electrozi pe capul unei maimuțe și să-i
administrezi șocuri electrice nu este mai inuman decât
să cocoți un nudist în șaua unui cal după un concurs
de gătit cu chili („A fost mereu un Appaloosa54?”).
Calendarul este plin de evenimente absolut
halucinante cum ar fi noaptea de bowling nud, Hobo
Slumgullion, sau sărbătoarea nudiștilor, Nudeoween.
Avea să fie inaugurat și un restaurant în prima
săptămână din iunie. Un restaurant nudist. Se pare că
nu le scăpase nimic. La secțiunea de articole care
trebuiau aduse de turiști, erau trecute doar prosoapele,
loțiunea de soare și un zâmbet.

Noaptea trecută am avut o dispoziție proastă și l-am

provocat pe Hugh la ceartă, împungându-l până când
a plecat din dormitor țipând la mine: „Porc mare, gras
și păros!”.
Mare era o insultă care nu mă afecta. Gras era
interpretabil, dar păros și porc formau în mintea mea o
imagine foarte puternică. Un porc mare, gras și păros.
Ei bine, de la porci aveam șuncă și curele de ceas și
asta cred că spune ceva. Dacă ar fi fost în stare să apese
pe un buton și să acționeze mânere cu copitele lor
ascuțite, ar fi fost trimiși în spațiu mult înaintea
maimuțelor. Să fii porc nu era chiar așa de rău. Mi-am
șters mucii de la rât și am zăcut plângându-mi de milă.
Dacă aș fi fost nudist, cuvintele lui Hugh nu m-ar fi
54
Appaloosa este o rasă de cai cunoscută pentru pielea cu model de pete de
leopard (n. tr.).
rănit, pentru că m-aș fi acceptat așa cum eram. Mai
erau, firește, și alte opțiuni. Aș fi putut să tropăi până
la sala de sport din oraș și să-ncep să fac ceva mișcare.
Cuvântul ăsta, gymnasium55, este un cuvânt frumos, dar
primitiv. De mult nu mai există funiile de care trăgeam
și mingile medicinale din copilăria mea. Acum există
numai cluburi de sănătate și locuri monosilabice, gym-
uri, unde masculi transpirați pun pe ei masă
musculară cu ajutorul aparatelor cu greutăți și al
stepperelor Stairmasters. I-am văzut de multe ori din
stradă, prin geamurile centrelor de sănătate din oraș.
Îmbrăcați în treninguri mulate, care-i fac să arate ca
niște cârnați, femeile și bărbații ăștia mă intimidau cu
tinerețea și disciplina lor. Ei au scos literele g și h din
cuvântul light56 și l-au transformat în varianta lite.
Totul este lite acum, de la maioneză, la chipsurile de
cartofi, iar cuvântul în sine este printat în culori cât
mai vii, ca nu cumva să te îngrași în timp ce citești
eticheta. În ceea ce mă privește, dieta și exercițiile nu
intră în discuție. Problema mea cu nudismul este că eu
nu umblu nici desculț prin casă, darămite dezbrăcat.
Sunt ani de zile de când nu mi-am mai dat tricoul jos la
plajă sau, în prezența unor străini, cel mult cureaua de

55
Cuvântul întreg, în engleza americană, pentru „sală de sport" este gymnasium,
din greacă. în vorbirea curentă, gym (n. r.).
56
Ușor, engl. în orig. (n. r.).
la pantaloni. Îmi place să văd oameni dezbrăcați, dar
nu sunt sigur” că sunt pregătit să mă văd pe mine
dezbrăcat. Cel mult voi scăpa de câteva kilograme din
cauza anxietății și voi ieși câștigat de două ori. Cu cât
sunt mai puțin obligat să mă accept așa cum sunt, cu
atât mai ușor îmi va fi. Deja simt că mi-a pierit apetitul.
În această după-amiază, după câteva tentative
eșuate, am sunat din nou la tabăra de nudiști pentru a
face o rezervare și am vorbit cu același tip care îmi
trimisese broșura prin poștă. De data asta, am putut
auzi, în fundal, oameni veseli care se aruncau în apă.
La auzul lor, m-am simțit dintr-odată mai ușuratic și
mi-am descheiat nasturii de la pantaloni. În broșură
erau menționate și câteva bungalouri și eram curios cât
ar fi putut să coste să închiriez unul pentru o
săptămână.
— Vreți o rulotă pentru cât timp? m-a întrebat tipul.
Mi-am încheiat imediat pantalonii. Îmi imaginasem
niște bungalouri așezate la umbra copacilor, cu
lambriuri noduroase de pin. Pentru mine, această
imagine era esența cuvântului tabără.
Locul ăsta era, de fapt, un parc de rulote pentru
nudiști.
— Nu mai folosim cuvântul tabără pentru că este
prea înspăimântător. Nu, noi avem rulote. Cele mici
costă 30 de dolari pe noapte și dacă vreți ceva cu baie
și bucătărie proprie, singura variantă este o rulotă
dublă care înseamnă încă șapte dolari în plus pe
săptămână.
M-a pierdut pe drum. Adică tabără i se părea
înspăimântător, dar nu și rulotă sau nudist?
— Vă pot oferi dormitorul din față al unei rulote
duble, încă nu s-a ocupat.
Dormitorul din față sugera existența unui alt
dormitor în spate care, din câte am înțeles, se închiria
separat.
— În celălalt ar putea intra o singură persoană sau
chiar un cuplu. S-ar putea să stea doar o noapte sau
două, dar nu vă faceți griji, n-o să vă simțiți singuri.
Încă mă luptam cu ideea de rulotă, așa că m-am
zăpăcit total când l-am auzit pronunțând cuvântul
coleg de cameră. Un coleg de cameră într-un parc de
rulote pentru nudiști. Combinația acestor elemente a
format un tablou halucinant care m-a bulversat și mai
tare când l-am auzit pe tip lăsând telefonul jos și
strigând:
— Mamă! M-auzi, mamă?! Unde este lista cu
prețurile pentru rulotele duble, pentru o săptămână?
Deci tipul nu numai că se fâțâia gol-goluț în plină zi,
ci stătea așa și de față cu maică-sa. Am auzit o ușă
despărțitoare trântindu-se și vocea circumspectă a unei
femei strigând:
 — Da’ nu mai zbiera așa, gură-mare! Cauți lista cu
prețurile pentru o săptămână de închiriere? Probabil că
stai pe ea, exact cum s-a întâmplat și data trecută.
Vezi?! Ți-am spus? Pfiuuuu, cineva trebuie să facă un
duș.
Mi-am făcut rezervarea și am planificat să plec într-o
săptămână.

Azi am sunat din nou la parcul de rulote pentru

nudiști și a răspuns o femeie. Când am întrebat dacă
puneau la dispoziție cearșafuri și perne, mi-a spus:
— Da, dar nu și prosoape. Va trebui să vă aduceți
propriile prosoape pentru că de asta nu ne ocupăm.
Pat – da, prosoape – nu.
Am întrebat și dacă bucătăria era echipată și mi-a
răspuns:
— Într-un fel.
Dat fiind că urma să stau acolo o săptămână, am
rugat-o să fie ceva mai exactă.
— Păi, are unele chestii și nu are altele.
— Are o chestie cum ar fi un aragaz și o altă chestie
cum ar fi un frigider?
— Oh, sigur, a răspuns femeia.
Părea să facă și altceva în același timp și răspundea
în doi peri. Nici nu avea chef să vorbească, dar nici nu
avea chef să pună receptorul jos.
 — Există o chiuvetă și niște tigăi, dar vă spun sigur
că nu veți găsi niciun prosop pentru că noi alergăm
întruna, încoace și-ncolo, și nu ne putem ocupa și de
așa ceva.
I-am spus că înțelegeam perfect situația.
— Mulți au impresia că le punem la dispoziție, lângă
piscină, un teanc de prosoape pufoase, dar nu facem
așa ceva. Aici nu mai facem așa ceva. Nu mai vrem.
Prosoapele sunt obiecte personale și va trebui să vi le
aduceți pe ale dumneavoastră.
Chiar pricepusem mesajul.
— Bineînțeles că se mai întâmplă să vină câte un
turist, să stea o zi și să-și uite aici prosopul. Noi îl luăm
și-l punem în cutia de obiecte pierdute și găsite în caz
că se va întoarce după el. Nu puteți folosi acele
prosoape pentru că nu sunt curate și nu sunt ale dvs.
Acel cineva poate veni într-o zi după prosop și nu se
cade să intre aici și să vă vadă folosind un prosop care
nu este al dumneavoastră. Nu se face. Dacă ar fi fost
vorba despre o loțiune de soare, v-aș fi dat voie să o
folosiți. V-aș fi dat și pe spate cu acea loțiune, dar cu
prosoapele, nu. Trebuie să vă aduceți propriile
prosoape.
Am subliniat cuvântul prosop din lista de obiecte pe
care trebuia să le pun în bagaj. În dreptul celorlalte, am
trecut câte un semn al întrebării.
 În această după-amiază, am ajuns la parcul de
nudiști. Șoferul de taxi a parcat lângă club. Ploua ușor.
Șoferul se enervase pe drumul spre parc.
— Nu-i treaba mea să judec, a spus omul. La dracu’,
iau cu mașina tot felul de oameni, chiar și bețivi. Bine,
dacă o chestie-ți face plăcere...
Ceva părea să-l stânjenească și l-am surprins de
câteva ori uitându-se la mine cu genul de privire „Ține
mâinile unde le pot vedea”.
Mi-am scos bagajele din taxi și am intrat într-o
clădire joasă, acoperită cu șindrilă, unde niște bătrânei
îmbrăcați complet stăteau zgribuliți, cu brațele strânse
pe lângă corp ca să se încălzească de frig, în timp ce se
uitau la știrile locale, la un televizor color, cocoțat pe
un raft. Pe ecran, un meteorolog arăta pe o hartă câteva
animații cu sori încruntați. Își ținea mâna de parcă s-ar
fi pregătit să tragă o cortină grea. Bătrânii din cameră
s-au aplecat puțin în față în scaunele lor, dând din
mâini și vociferând la auzul cuvintelor front de aer rece.
L-au huiduit pe meteorolog. Au înjurat și au dat cu
pumnii în masă asemenea unor pușcăriași nemulțumiți
de mâncarea care le era servită. Când am ajuns la
recepție și am pus valiza jos, camera era în plin protest.
— Din cauza lui se întâmplă asta! a zis un bărbat în
vârstă arătând cu degetul lui strâmb în direcția mea. A
adus urâțenia asta de vreme cu el de la lacuri, de unde
vine!
— Vii de la lacuri? m-a întrebat femeia de la recepție.
Colțurile gurii îi căzuseră atât de jos, că aproape îi
ajungeau la fălci. A mijit ochii și a început să-mi
examineze valiza ca și când se aștepta să înceapă să
vuiască ceva dinăuntrul ei, ca și când ar fi fost
încărcată cu nori de ploaie și vânturi puternice.
— Nu știu la ce lacuri vă referiți.
În voce mi se simțea panica.
— Vremea era însorită azi-dimineață când am plecat
din New York. Sincer, nu vă mint. S-a făcut frig când
am ajuns la Scranton, dar eu nici măcar nu am coborât
din autocar. Ăsta-i adevărul, îl puteți întreba pe șofer.
Era ridicol să stau în fața unor necunoscuți și să mă
apăr în fața acuzațiilor cum că aș fi avut de-a face cu
vremea urâtă. Înconjurat de fețele lor serioase și
acuzatoare, faptele de care părea să mă învinovățească
păreau plauzibile.
— Se pare că vremea se va îndrepta până mâine
după-amiază, dar, dacă nu va fi așa, voi ști unde să te
găsesc, a spus o femeie arătând cu mâna pe geam.
Dormitorul din față din rulota aceea portocalie. De
acolo am să vin să te iau.
— Te referi la cea cu banda aceea de rugină?
— Ție ți se pare rugină, mie mi se pare portocaliu,
dar ai prins ideea, nu? Este rulota aceea cu o masă
pliantă în față. Măcar aici putem fi de acord? Că este o
masă pliantă?
Fără voia mea, păream să o fi ofensat cu ceva.
— Am vopsit personal banda aceea și-ți spun sigur
că este vorba de portocaliu. Dacă ar fi fost o culoare ca
rugina, probabil că nu aș fi cumpărat-o. Când o ieși
soarele de după norii ăștia pe care i-ai adus, vei vedea
ce culoare are în realitate. Îmi pare rău că nu pot să fug
acolo să o repar ca să-ți fie ție pe plac, dar am chestii
mai importante de făcut.
Am mai întrebat-o de unde îmi puteam primi cheia
de la rulotă și am auzit râsete înfundate în spatele
camerei.
— Cheia!?
Tipa s-a mirat ca și când i-aș fi cerut un covoraș de
rugăciune sau o statuie în mărime naturală a lui
Buddha.
— Noi nu credem în uși închise. Nu aici. Poate că
acolo, de unde vii tu, oamenii se baricadează în spatele
ușilor închise, dar aici nu avem niciun motiv să facem
așa ceva.
Zicând asta, și-a pus coatele pe tejghea și și-a cuprins
fața cu mâinile.
— Nu ne încuiem ușile pentru că, spre deosebire de
alții, noi nu avem nimic de ascuns.
 Clubul era mobilat cu mese și scaune. Lângă
recepție, se afla o bucătărie. Lângă geamul de servit,
erau câteva pachete de fripturi de vită înghețate și
pungi de cartofi prăjiți. Existau și un grătar, o friteuză
și un meniu din carton ce conținea diverse variante
pentru micul dejun și prânz. Acesta era, evident,
bufetul de gustări și mă întrebam unde era, în acest
caz, restaurantul.
— Ziua este bufet, seara – restaurant, mi-a zis
femeia. Dar numai sâmbăta, când nu este nimic altceva
planificat.
Oare de ce nu îmi spuseseră mai devreme? Mă
făcuseră să cred că restaurantul era deschis în fiecare
seară. Nu aveam cu mine decât un salam și un pachet
de biscuiți crocanți. Cam ce trebuia să fac fără mașină?
— Pot să-ți fac un hamburger dacă vrei, dar trebuie
să te decizi repede. În weekend, bufetul se închide la
ora 13:00. Dacă vremea este frumoasă sau e zi de
sărbătoare, ținem deschis până la 15:30. Pe drum este
un restaurant micuț, dar și ei închid la 15:00, mi-a zis
femeia uitându-se la ceas. Dacă pleci acum, este posibil
să ajungi înainte să închidă, dar ar fi trebuit să fi venit
cu mașina. Pentru genul acesta de trai, o persoană are
nevoie de mașină. Trebuie să ai mașină și multe
prosoape.
Singura mea șansă era să mă duc în oraș cu taxiul și
să-mi fac cumpărături pentru o săptămână întreagă.
Am întrebat unde puteam găsi un telefon public.
— Afară, pe punte, mi-s zis femeie și, în momentul
în care am ajuns la ușă, a mai adăugat: dar nu merge.
Furtuna l-a pus la pământ joia trecută și de atunci nu a
venit nimeni să-l repare. Poate că banii noștri nu-s
destul de buni pentru ei. Majoritatea chestiilor ni le
cârpim singuri pe aici, dar nu și nenorocitul ăla de
telefon. Mare belea cu telefonul public. Te pot lăsa să
folosești telefonul meu, dar trebuie să fii rapid, aștept
să sune cineva.
Șoferul de taxi mi-a zis că putea veni să mă ia într-o
oră și m-am trezit gândindu-mă cât mi-ar lua ca să mă
ducă înapoi acasă la mine. Nu asta avusesem în minte
când am făcut rezervarea. Nu tu cheie, nu tu
restaurant, doar o adunătură de moși care mormăie
din cauza vremii.
Am mers pe aleea pietruită până la rulota mea care
fusese dată cu atât de mult insecticid, că mi s-a încrețit
părul din nas când am intrat. Muște de dimensiunile
unei stafide stăteau cu picioarele în sus spunând parcă:
„Repede, fugi de aici cât mai poți”. Mi-am lăsat jos
valiza și am ieșit, am trecut pe lângă club și m-am dus
la terenul de volei îmbibat cu apă din cauza ploii.
Piscina din broșură era acum acoperită cu o prelată, la
fel și bazinul cu apă caldă. Până și steagul era arborat
în bernă.

Dormitorul meu este decorat cu lambriuri de nuc

artificial, iar tavanul jos, construit din plăci de fibră de
sticlă, este pătat de apă. Pe jos în bucătărie este
linoleum, iar în sufragerie, un covor. Aici mai sunt o
canapea tapițată cu o catifea de un auriu spălăcit și
două scaune poziționate cu fața spre o masă joasă, pe
care încă se mai văd urmele picioarelor unui televizor
care nu mai există. Doi dintre pereți au ferestre, iar pe
ceilalți doi se află o carpetă mare, decorativă, cu o
familie de urși polari care stă pe un ghețar. Și
dormitorul meu și cel al potențialului coleg de cameră
par o celulă atât ca dimensiuni, cât și ca simplitate a
felului în care sunt mobilate. Aici nu există decât un
pat și un dulap cu sertare în care mi-au intrat cu
ușurință cele câteva lucruri pe care le adusesem cu
mine.
Când am terminat de despachetat și de așezat
cumpărăturile, începuse să se facă seară; ploaia se
oprise. După ce m-am uitat o vreme în gol la locul
unde fusese televizorul, am ieșit, am trecut pe lângă
club și m-am dus să mă plimb prin parcul de rulote,
prin zona ceva mai răsărită a acestuia – nenumărate
case mobile așezate solid în mijlocul unor parcele de
pământ frumos amenajate. Multe dintre ele aveau
verande din lemn de pin sau lemn roșu. Unele dintre
rulote arătau ca niște mici cabane de munte, altele
aveau la intrare un acoperiș cu țiglă. Numele
proprietarilor erau scrise pe plăcuțe de lemn și erau
însoțite de mesaje de genul „Fii gol cu noi” sau
„Zâmbește dacă ești gol”. În straturile de flori erau
înfipte siluete de placaj care înfățișau copilași în fundul
gol. Siluete feminine nud, rubensiene erau pictate pe
ușile magaziilor de lemne sau înfipte în copaci, cam în
genul tăblițelor cu „De vânzare”. Majoritatea celor care
stăteau acolo păreau să aibă câte o mașinuță de golf
parcată pe aleea din fața rulotei. Evident că și acestea
erau decorate cu autocolante și mesaje pictate manual.
Am trecut pe lângă o plăcuță pe care scria „Atenție,
trecere pentru oi la 6, 5 m”. Am ajuns la o rulotă care
avea pe peluza de la intrare o turmă de oi artificiale,
păstorite de o păpușă ușor supradimensionată cu o
bonetă pe cap și un băț strâmb în mână. Timpul nu
fusese prea blând nici cu această păstoriță, nici cu
mioarele sale, a căror lână impregnată cu apă mai
purta încă însemnele unei ierni capricioase. După ce se
terminau rulotele, începeau corturile. Acestea aveau
acoperișuri retractabile și umbrare improvizate de
plastic, înconjurate de plase de țânțari. Din lipsă de
spațiu, bucătăriile și toaletele fuseseră amplasate în aer
liber. Curțile, așadar, deveniseră locuri pentru aceste
dependințe, dar și pentru mese pliante, lăzi frigorifice,
grătare și lampioane. La un moment dat, s-a deschis
ușa unei rulote și din ea au ieșit o tânără și un copil
care îi tot dădea peste picioare cu o lingură de lemn.
Sânii goi ai femeii semănau cu niște șosete, fiecare cu
câte o singură portocală înăuntru. Știam încă de când
îmi făcusem rezervarea că o să tot dau peste sâni goi,
dar cum aceștia erau primit pe care îi vedeam, m-am
cam panicat. Tipa avea părut prins neglijent. L-a certat
un pic pe puști, după care l-a ridicat în brațe și și-a
îngropat fața ascuțită în burtica lui. Sâni goi. Era în
sânii goi și mergea bine-mersi pe aleile dintre rulote.
Băiețelul chițăia de bucurie și, la un moment dat, i-a
tras femeii una în cap cu lingura de lemn.
— E la vârsta aceea, mi-a zis femeia, la care eu am
dat din cap, semn că eram de acord cu ea, prefăcându-
mă că-mi amintesc, în același timp, când o ciupisem
prima dată pe mama de sfârc în timp ce stăteam în fața
rulotei.
M-am uitat la fața ei încercând din răsputeri să nu
mă holbez la sâni.
— Păi, bine atunci, i-am zis.
Pe drumul spre rulota mea, am văzut prin geamul
celorlalte case mobile tot felul de nudiști care fie spălau
vase, fie pur și simplu se bucurau de o seară liniștită
acasă. Cu perdelele date la o parte și ușile deschise,
oamenii ăștia stăteau liniștiți cu picioarele desfăcute și
se amuzau de ce se întâmpla în comediile pe care le
urmăreau. Pe alee, în direcția mea, a intrat o mașină
condusă de un tip care fuma pipă. Când a trecut pe
lângă mine, am văzut că era dezbrăcat. Și-a ridicat pipa
în semn de salut și a trecut mai departe. M-am întrebat
unde se ducea. Conducea pur și simplu în cerc doar ca
să se calmeze? Sau poate că se pregătea să plece din
parcul de rulote și să iasă pe autostradă?

Am avut nevoie de câteva pahare înainte să am

tupeul să trag perdelele rulotei mele duble și să-mi dau
jos tricoul și papucii. Când, într-un final, am reușit să-
mi dau jos și chiloții și să mă apuc să-mi pregătesc
cina, masa era deja plină ochi de cutii de bere.
Încercam din răsputeri să mă conving că era ceva
perfect normal să stai dezbrăcat și să prăjești coaste de
porc. În timp ce sfârâiau în tigaie, eu mă prefăceam că
tocmai sosise colegul meu de cameră:
— Ai ajuns la țanc, am spus eu luând două farfurii
din dulapul de deasupra capului. Ia loc, cina e gata în
câteva minute. Sper că nu te deranjează dozele alea de
bere. Le-am scos din pubela vecinilor cu gândul să le
duc la reciclat cu prima ocazie când mai ajung în oraș.
Să nu crezi că m-aș atinge de așa ceva. Nu că ar fi ceva
rău, dar na, așa-s eu, „maniac” cu sănătatea. Hai să-ți
arăt pe aici.
Îi prezentam colegului meu invizibil dormitorul din
spate când s-a declanșat alarma de incendiu. Țiuitul
acela îngrozitor m-a panicat total și, până să procesez
ca lumea informația, m-am trezit cu ușa deschisă,
flendurind o cârpă în încercarea de a mai disipa fumul.
În pielea goală. Eram machit și în pielea goală ca să mă
vadă toată lumea. Gândul ăsta de natură să te
trezească brusc din beție m-a obsedat chiar și când m-
am așezat să mănânc cina înnegrită de fum.

A început să tune și ploaia răpăie pe acoperișul de

tablă al rulotei. Este zece seara și, din câte îmi dau
seama, vecinii mei și-a stins deja luminile și s-au băgat
la somn. Citesc lista de reguli pe care mi-a dat-o azi
după-amiază matroana de la recepție.

Comportament – Suntem un parc de rulote pentru

familiști și dorim ca și comportamentul dvs. Să reflecte
standardele morale ale unui camping de familiști.
Prosoape – Purtați întotdeauna un prosop cu dvs. Și
DIN MOTIVE DE IGIENĂ, VĂ RUGĂM SĂ VĂ
AȘEZAȚI NUMAI PE PROPRIILE PROSOAPE.

Prosoape. Brusc, am înțeles. Observând

nenumăratele tipuri de păr scurt și creț de pe
canapeaua pe care stăteam, am sărit în sus și mi-am
luat un prosop care, din acel moment, n-a mai plecat
de lângă mine.

Înregistrări foto/video – Aparatele foto și camere video

sunt permise numai cu acordul strict al conducerii.
ORICE ECHIPAMENT FOTO SAU VIDEO FOLOSIT
FĂRĂ APROBAREA CONDUCERII VA FI
CONFISCAT. Nicio persoană nu poate fi
pozată/înregistrată FĂRĂ ACORDUL SCRIS al
acesteia obținut în prealabil.
Animale de companie – Accesul cu animale de
companie în zonele de agrement este interzis. Vă
rugăm să vă supravegheați în permanență animalele
de companie, să curățați în urma lor și să aruncați
fecalele.
Alcool – Consumul de alcool este permis, dar numai
în cantități moderate. În această incintă nu este permis
accesul persoanelor aflate în stare de ebrietate.
Piscina – Vă rugăm să FACEȚI UN DUȘ CU SĂPUN
înainte de a intra în piscină sau în bazinul cu apă
caldă. Copiii care nu știu să folosească olița nu au voie
nici în piscină, nici în bazinul cu apă caldă.
Haine – Ne îmbrăcăm sau ne dezbrăcăm din motive
ce țin de confortul propriu. În zonele de agrement
TREBUIE SĂ FIȚI ÎN PIELEA GOALĂ. COSTUMELE
INTIME, COSTUMELE DE BAIE ȘI BIJUTERIILE
INTIME NU SUNT PERMISE ÎN ACEST LOC. ÎN
PISCINĂ, ÎN BAZINUL CU APĂ CALDĂ ȘI LA DUȘ
TREBUIE SĂ FIȚI ÎN PIELEA GOALĂ.

M-am întrebat oare ce voiau să spună cu costumele

intime și bijuteriile intime. Cuvântul intim nu-și pierde
din însemnătate când toată lumea este dezbrăcată?
Știu că poate este interzis, dar nu-mi pot stăpâni
excitația sexuală pe care o simt. Nu am o erecție, ci mai
degrabă o furnicătură plăcută în vârful penisului. În
afară de controalele medicale ocazionale și de când fac
baie, singurele momente când stau în pielea goală sunt
cele de după ce am convins pe cineva să facă sex cu
mine. Stând aici singur, mă aștept să apară vreun tip
din baie care să mă întrebe: „Deci, ce ziceai că ai de
gând să faci cu banii câștigați?”. Mi se pare aiurea să
mă plimb în pielea goală prin rulotă și-mi dau seama
de cât de mult timp am obiceiul ăsta de a-mi tot trage
tricoul peste genunchi când stau singur la masă. Am și
obiceiul să-mi ridic bine pantalonii, până deasupra
buricului, și să-mi strâng cureaua foarte tare ca să pară
burta mai mică. Să zornăi cheile în buzunarul de la
pantaloni sau să-mi rod inconștient gulerul cămășii
sunt gesturi care acum nu mai sunt posibile. Acum mi
se pare periculos să beau cafea fierbinte și de două ori
în ultima oră am sărit în sus ca să mă curăț de scrumul
incandescent scăpat pe ceea ce consideram odată a fi
părți intime.

M-am trezit dimineața pe o ceață atât de deasă, că nu

puteam vedea masa de picnic din fața rulotei. Din cer
până la pământ, orice lucru avea aceeași tentă de gri.
Abia spre seară vremea a început să se
îmbunătățească. Era șase seara când, uitându-mă pe
fereastră, am văzut un cuplu în pielea goală care
mergea țanțoș, cu două rachete de tenis în mâini.
Bărbatul avea părut lung și o atitudine de ziceai că era
îmbrăcat într-un costum elegant și mergea apăsat și
plin de importanță, în timp ce femeia venea în urma
lui cu un cozoroc pe cap și șosete și teniși în picioare.
Aceștia erau primit nudiști pe care îi vedeam făcând
mișcare în aer liber. Mi-am aruncat hainele pe mine și
i-am urmărit până la pavilion, unde mi-am scos o carte
din buzunar și am început să mă prefac că citesc.
Bărbatul avea o burtă proeminentă și un fund mare și
plin de celulită care i se zgâlțâia și i se balansa în timp
ce alerga pe teren, în încercarea de a-i returna mingile
partenerei sale. Jucau de cel mult cinci minute, când el
și-a pus mâna pe genunchi, a tras o flegmă pe podea și
a spus că se oprește. Au plecat de pe teren și s-au dus
la club, iar eu i-am urmat. Bărbatul s-a dus la baie și,
după zece minute, a ieșit cu un inel mare și roșu pe tot
fundul. Ăsta era un adevărat nudist, m-am gândit eu.
O fâșie de hârtie igienică îi atârna din fund și, când
femeia l-a făcut atent, și-a băgat mâna între buci și l-a
scos cu o nonșalanță de zici că și-ar fi șters o picătură
de maioneză de pe buze.

Am încercat să-mi încep și eu ziua în pielea goală,

dar nu am reușit să ajung mai departe de masa pliantă
din fața rulotei. Am zbughit-o înăuntru, mi-am tras pe
mine un tricou care-mi venea până la jumătatea
coapselor și am stat cu el până spre miezul nopții.
Plimbându-mă pe lângă pavilion, am dat peste un
grup de vârstnici, bărbați și femei, adunați pe un teren
cu pietriș. Cum era abia dimineață, m-am gândit că
poate avea să se întâmple ceva important. Una dintre
femei s-a oprit să grebleze pietrele. Avea o bluză cu
mâneci scurte, dar nu și o fustă sau pantaloni. Fundul
îi era o adunătură de bășicuțe și riduri, iar venele de pe
coapse păreau o hartă topografică de pâraie și râuri. Pe
o bancă din apropiere, stăteau alte două femei, ambele
îmbrăcate cu tricouri. Una dintre ele avea pe cap un
cozoroc, cealaltă – o bonetă pe care eu o asociam cu
lăptăresele de pe timpuri. Era o drăcie creponată, cu
marginea lată, prinsă cu o fundă sub nenumăratele
sale rânduri de gușă.
 — Hai sal’tare, a zis ea. Hei, toată lumea, avem
sânge proaspăt.
— Aaa, o figură nouă este exact ce aveam nevoie
pentru un joc interesant.
Cel care vorbise era un gentlemen foarte bronzat. Era
și el în pielea goală. Doar pe cap avea o șăpcălie de golf
în care își înfipsese cheia de la vestiar.
— Ai mai jucat pétanque57 vreodată?
Tipul m-a luat de după umeri și m-a condus la teren.
— Este vărul francez al jocului italian bocci. Stan
Friendly și soția sa îl jucau în Florida și, când l-au adus
și în nord, am întrebat cu toții: „Ce joc mai e și ăsta?”.
Noi toți jucam volei și acești doi jucători de pétanque ni
s-au părut niște nebuni, nu-i așa, Frank?
— Ne-am gândit că erau duși cu pluta, a spus Frank.
Tipul ni s-a alăturat pe teren în timp ce-și scărpina
mușcăturile de țânțari de pe fund.
— Am zis „la naiba cu voleiul” și ne-am apucat să
jucăm pétanque de trei ori pe zi. Este un joc minunat,
vei vedea. Hei, să-i dea careva prietenului nostru o
pereche de mingi. Avem un jucător nou.
Era interesant de observat cât de diferit eram
îmbrăcați unii față de ceilalți – și cum se dezbrăcau
oamenii în timpul jocului. Ca și mine, Jacki și Carol
57
Joc cu mingi mici, de metal, care trebuie aruncate cât mai aproape de o țintă,
de obicei o bilă de lemn colorată (n. tr.).
purtau câte un tricou când au ajuns acolo, în timp ce
Bili, Frankie și Céleste nu aveau decât o pălărie pe cap.
Phil și Millie au sosit cu mașina și purtau echipament
sportiv, dar s-au dezbrăcat imediat și și-au pus hainele
unele peste altele pe o masă pliantă. Un tip pe nume
Carl purta o cămașă și vestă care, în combinație cu
șosetele negre și pantofii subțiri, de stradă, îl făceau să
pară că își omora timpul cu noi doar cât pantalonii și
chiloții îi erau la uscat.
Bili, tipul cu pălăria de golf, avea o cicatrice mare
care începea pe spate și se ducea până sub brațul
drept. Probabil că rana fusese odată la același nivel cu
pielea, dar acum cicatricea groasă și lucioasă semăna
cu un drum îngust care șerpuia printre dealuri sterpe,
de culoarea chihlimbarului. Corpul lui Frank, pe de
altă parte, semăna cu un bancomat din care chirurgii
retrăgeau frecvent câte o bucată fie din piept, spate sau
abdomen. Tipul a aruncat în teren o minge mică, de
lemn și ne-a explicat că aceea avea să fie ținta noastră.
După asta, mi-a dat un fel de minge de crichet, dar
care era din metal și semăna cu o ghiulea de tun. Și-a
luat și el una și s-a urcat pe o dală plată de beton de la
marginea terenului, uitându-se cu un ochi închis la bila
de metal de parcă ar fi fost Hamlet care vorbea cu
craniul bufonului său. Așa, prin postura aproape
eroică pe care i-o conferea goliciunea sa, părea o
statuie ridicată în memoria departamentului de
geriatrie al unui spital de medicină sportivă. Apoi, fără
niciun avertisment, s-a dat în spate, și-a balansat brațul
de câteva ori și a aruncat mingea. Aceasta a zburat
prin aer și a aterizat cu o bufnitură, la câțiva centimetri
de țintă.
— Acum încearcă și tu, Dave.
Mingea mea a aterizat la aproape doi metri.
— Bună lovitură, a zis Frank. Ia, zi, Bili, ai văzut? Se
pare că avem un talent înnăscut aici. Mai încearcă o
dată, flăcău.
A doua oară am aruncat dincolo de terenul de joc și
mingea a aterizat în iarba udă. Era clar o lovitură
ratată și la fel a fost și următoarea și următoarea și așa
mai departe. Cu toate acestea, de fiecare dată, reacția
era aceeași:
— Bună lovitură!
Oamenii ăștia fie aveau ochii afectați de cataractă, fie
erau cei mai buni băieți pe care îi întâlnisem vreodată.
Jocul nu se mai termina și detaliile se discutau cu
pasiune. De mult ori vorbeam despre care minge
ajunsese cel mai aproape de țintă.
— Cred că este a lui Carl, dar mai bine mergem să
verificăm. Mingea lui Phil este la mustață.
Cineva a adus o ruletă și a înmânat-o cu o reverență,
ca și cum, cu ajutorul ei, avea să fie demonstrată
pentru totdeauna, dincolo de orice îndoială, existența
lui Dumnezeu. Căpitanii de echipă au îngenuncheat.
Boașele li se legănau pe terenul cu pietriș.
— Mingea lui Carl este la aproape nouă centimetri,
iar a lui Phil... ca să vezi, la aproape opt. Se pare că Phil
ia punctul.
Grație plictiselii meciului, am uitat că nu aveam
nimic altceva pe mine în afară de un tricou și o pereche
de teniși în picioare. La început, stăteam mai mult pe
marginea terenului și-mi ascundeam boașele de parcă
aș fi fost o contesă cu perucă albă. Când mă aplecam
după minge, mă răsuceam de parcă ar fi trecut regina
prin grădinile dimprejur. Acum parcă și uitasem.
Nimănui nu-i păsa cum arăta fundul meu. Ceilalți nu
se gândeau la nimic altceva decât la meci – asta până
când mi-am aprins o țigară, iar coechipierii mei m-au
rugat s-o sting. Deci puteai să stai afară în pielea goală,
dar nu puteai să fumezi afară? Ce ciudățenie mai era
asta?

Pe fereastra rulotei mele pot vedea clubul și parcarea

aferentă. Azi după-amiază a venit o rulotă mare, cu
patru uși, trasă de o mașină cu numere de
înmatriculare dintr-un alt stat. Niște persoane veniseră
aici pentru o vreme. Ușa s-a deschis și din mașină a
coborât un tip în pielea goală. Condusese în pielea
goală și pe autostradă. Presupun că nu a mai putut să
aștepte.

Astă seară m-am dus la club să mă uit la televizor și

să stau acolo singur o vreme. Jacki, femeia cu bonetă
de la terenul de pétanque, a venit la mine lent, din
direcția băii. Era în pielea goală și m-a întrebat dacă nu
vreau să merg cu ea la saună. Nu mai fusesem
niciodată într-o saună și nu știam exact ce presupunea.
Aveam nevoie de săpun?
— Doar de un prosop, prostuțule. Ai nevoie doar de
un prosop. Acum dă jos hainele alea și hai înăuntru. Te
aștept.
Dat fiind că părea un ordin, mi s-a părut inutil să mă
împotrivesc. Mai devreme sau mai târziu tot ar fi
trebuit să apar și eu în pielea goală și ăsta părea cel
mai bun moment. Am fugit la rulotă, am luat un
prosop și mi-am lăsat în jos pantalonii, gândindu-mă
că aș fi putut să-mi admir fundul în oglindă. Știam, pe
de altă parte, că dată aș fi făcut așa ceva, probabil că nu
aș mai fi ieșit vreodată din cameră. Nu te gândi la asta,
nu te gândi la asta, nu te gândi la asta. Ca o măsură de
precauție, m-am șters cu o mănușă de baie și m-am
reîntors la club. Aici, m-am dezbrăcat la baie, am
împăturit hainele și le-am pus frumos pe tejghea. E-n
regulă, mi-am zis, asta este o baie. Mi se părea normal să
fii dezbrăcat într-o baie. Nu mi se părea însă la fel de
normal să ies de acolo în pielea goală și să mă fâțâi
prin club, printre mese și scaune. Alți oameni făceau
asta fără niciun fel de problemă și uită-te la ei! Jacki
părea că plutește dezbrăcată prin cameră, iar eu o
priveam ca pe o capră care scăpase în holul unui hotel.
Tenismenii o făcuseră în acea după-amiază. Mii de
oameni trecuseră prin acea încăpere, mâncaseră de
prânz sau jucaseră cărți dezbrăcați. Acum era rândul
meu. Am încercat să privesc asta ca pe un privilegiu,
dar n-a funcționat, așa că mi-am aruncat prosopul pe
umăr, am închis ochii și am fugit direct în bibliotecă.
Sauna, un fel de colibă pătrată de lemn, se afla lângă
piscină. O anticameră în care nu se putea respira ducea
către o gaură de iad toridă, încălzită cu ajutorul unui
cazan din care nu ieșea fum. Era plin de pietre albe,
fierbinți. Jacki stătea pe o băncuță de lemn, ștergându-
și transpirația care i se prelingea pe sâni și pe
abdomenul proeminent și care se aduna într-un fel de
băltoacă sub păsărica ei epilată total, de parcă ar fi fost
a unei fetițe. Era o femeie durdulie, țeapănă. Capul i se
balansa între umeri și nu părea să aibă gât.
— Urâtă umflătură ai pe frunte, Dave. Ar trebui să
pui acolo niște gheață astă-seară, înainte să mergi la
culcare.
A luat o sticlă de apă, a îndreptat-o către cazan și a
vărsat pe pietre o apă aromată, moment în care în
cameră s-a făcut încă și mai cald.
— Îți place? m-a întrebat. Este eucalipt. Când este
Barb aici nu-l pot folosi pentru că este alergică și i se
umflă obrajii de zici că-s umpluți cu vată. Tu nu ești
alergic, nu? Dacă ești, fugi cât mai ai o șansă. Am făcut
o întindere la spate acum câțiva ani și nu mai pot căra
nicio mâță, darămite un bărbat în toată firea. Cel mult
pot să fug până la club să cer ajutor, dar chiar și așa o
să-mi ia ceva timp. Ai putea muri până atunci, deci,
hotărăște-te, ești alergic sau nu?
Nu eram.
— Bun, a zis ea și iar a întins sticla spre furnal.
Simți? Eucaliptul este o plantă binefăcătoare și a fost
descoperită demult, în Grecia și Egiptul antic. Le
decongestiona sinusurile lui Socrate și Ramses al II-lea,
dându-le posibilitatea să se concentreze la lucruri cu
mult mai importante cum ar fi democrația și șerpii.
Eucaliptul ăsta îți eliberează mintea. Aici, în saună,
mie îmi vin niște idei nebunești, nu pot să te mint.
Cum ar fi, de exemplu – ce-ar fi dacă tuturor oamenilor
din lume li s-ar putea împlini o singură dorință, dar, în
schimb, ar trebui să se târască în patru labe pentru tot
restul vieții. O nebunie, nu? Dacă ai vrea să fii rege, ar
trebui să mergi în patru labe prin castelul tău, întocmai
unui copil. Ți-ai târșâi după tine pelerina din blană de
nurcă. Tu ce-ai alege? Pacea mondială, un medicament
care vindecă cancerul, eradicarea foametei, care dintre
astea?
Era evident că eucaliptul nu-mi eliberase mintea așa
cum i-o eliberase ei. Cu toate acestea, odată ce am auzit
întrebarea, n-am putut să nu mă gândesc la ea. Dacă aș
fi avut fața și corpul visurilor mele, la ce mi-ar fi folosit
dacă ar fi trebui să merg ca un animal? Poate dacă aș fi
optat pentru fericire, nu m-ar fi deranjat să mă târăsc –
dar ce fel de persoană aș fi dacă fericirea ar veni în
mod natural? Am văzut oameni de genul acesta la
emisiunile de televiziune inspiraționale și m-au
îngrozit. De fapt, de ce trebuia să mă gândesc la așa
ceva? M-am uitat la fața rotundă, strălucitoare a lui
Jacki. Stătea cu mâinile pe burtă ca și când ar fi fost
duhul din lampă, calm și înțelept.
— Dacă ar fi să mi se îndeplinească o singură
dorință, mi-aș dori să mi se împlinească o cantitate
nelimitată de dorințe.
Tipa a dat din cap de parcă auzise răspunsul acela
de nenumărate ori înainte.
— Hai, Dave, nu fi lacom. Nu ți se poate îndeplini
decât o singură dorință.
Camera era plină de abur și, în acea atmosferă
amețitoare, mi-a trecut prin minte că femeia aceea
poate chiar avea puteri antice și supranaturale.
Circumstanțele erau atât de bizare încât poate chiar
fusese trimisă să-mi îndeplinească o dorință. M-am
gândit că o voiam pe mama înapoi, dar aceasta se
putea dovedi genul acela de dorință-capcană. O
ceream pe mama înapoi și primeam o urnă cu cenușă
vorbitoare care se plângea intens de faptul că fiul ei se
fâțâia de colo-colo prin cameră, ca un copoi pe urmele
a ceva. Nici vindecarea bolilor nu mi se părea o idee
rea, dar știm că, undeva, un puștan entuziast de
paisprezece ani avea să rezolve și asta.
— Mi-aș dori, i-am spus eu, mi-aș dori să pot zbura.
— Este o dorință în regulă.
Jacki s-a scărpinat la o mușcătură de țânțar de pe
antebraț și a spus oftând:
— Trebuie să plec acasă în weekendul ăsta și nu am
chef deloc. Aș sta aici tot anul dacă aș putea, dar rulota
mea nu este echipată pentru iarnă și din cauza spatelui
ăsta n-aș fi în stare nici măcar să-mi fac o potecă prin
zăpadă cu lopata. Am ajuns în punctul în care urăsc să
plec oricât de mult sau de puțin. Weekendul care vine
trebuie să mă duc acasă pentru o strângere de fonduri
pentru biserică, iar joia următoare plec la ziua nepoatei
mele. Îmi dau seama din expresia feței tale că ești
surprins să auzi asta. Majoritatea îmi spun că sunt prea
tânără ca să fiu bunică, dar asta este realitatea – am trei
nepoți minunați cărora le plăcea la nebunie aici.
 OK, și dorința mea? Fusese doar o întrebare-capcană
menită să-mi testeze caracterul, sau ce? De ce îmi
povestea mie de nepoții ei și unde îmi erau hainele?
— Prima dată când i-am adus aici, l-au văzut pe Cliff
Shirley stând gol pe marginea piscinei și m-au întrebat:
„Bunico”, m-au întrebat, „de ce nu are nenea ăla haine
pe el?”. Eu le-am spus: „Nenea ăla este un prieten bun
al lui bunica și este dezbrăcat pentru că așa l-a adus
Dumnezeu pe lume. Aici este în regulă să stați
dezbrăcați, dar să nu le povestiți și prietenilor voștri de
la școală și, orice s-ar întâmpla, nu le pomeniți nimic
părinților voștri”.
Jacki s-a uitat în jos, la sânii ei, încruntată.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu vor putea să
țină un secret. Fiica mea este exact ca restul – crede că
noi, aici, suntem toți parteneri de sex și că facem orgii
în parcul ăsta de rulote. Cât despre fiul meu, ce să
mai... Vara, lui îi spun că plec cu cortul.
Simțeam că ar fi trebuit să arăt un pic de empatie,
dar nu știam cum să încep. Am rugat-o, în schimb, să-
mi explice la ce se referea regula aia cu bijuteriile și
costumația intimă.
— Costumația intimă înseamnă chiloți tanga sau
neglijeuri, orice ar putea fi interpretat ca ostentativ sau
aluziv. Cât despre bijuterii, e în regulă să porți inele,
brățări și așa mai departe, dar nu se acceptă... Oh,
Doamne, nu știu cum să mă exprim... Dacă ai cercei,
aceștia ar trebui să fie în urechi, pricepi? Este
împotriva regulamentului să ai piercinguri prin...
chestii. Fie sus sau acolo... jos.
Mi s-a părut ciudat că întrebarea mea o stingherise
așa tare. Adică mamaie asta putea sta cu păsărica ei
rasă total într-o băltoacă de sudoare, în pielea goală, în
compania unui necunoscut, dar ferească Dumnezeu să
rostească cuvintele sâni sau penis. Astea erau
„chestiile” pe care le avem oricum cu toții. Ei bine,
chestia mea mi se perpelea în poală ca un crevete fiert.
Era în regulă să stai în pielea goală, dar inacceptabil să
observi vreun detaliu legat de asta. Lucrul ăsta a redus
dramatic numărul subiectelor de discuție. Lipsa
hainelor făcea foarte dificilă orice tentativă de a-i
descrie pe oameni. Nu puteai întreba „Cine este tipul
ăla necircumcis cu atât de mult păr pe fund?”. Și mai
greu era că aproape toți bărbații de aici erau chei, deci
nu puteai să-i diferențiezi nici măcar după frizură. Am
întrebat-o pe Jacki despre un tip pe care-l văzusem
lângă iazul cu pești:
— Era un tip înăltuț cu o... față prietenoasă și un
prosop albastru.
— Hai, Dave, mi-a răspuns ea, p-aici mulți au
prosop albastru.
— Nu avea nici mustață, nici pălărie, nici păr. Să fi
avut vreo 70 de ani.
— Cu o cicatrice mare pe abdomen și una în jos, pe
picior? Oh, este Dan Champion, stă în Lotul 16. A fost
un mare dansator.
Am simțit o mare ușurare când mi-am dat seama că
era în regulă să-i descrii pe oameni după cicatricele de
pe corp. Era mult mai simplu decât dacă ai fi încercat
să-i identifici după sandale.
La fiecare câteva minute, Jacki se apleca în față ca să
mai verse în cazanul cu pietre apă aromată cu eucalipt,
iar eu eram prea slăbit ca să o opresc. Transpirația îmi
încețoșase privirea, iar în cabină se făcuse atât de cald,
că efectiv îmi puteam auzi sângele cum îmi fierbea în
vene. Mi-a trecut prin minte atunci că voi muri – nu
cândva, în viitor, la un anumit moment al vieții mele,
ci chiar atunci, pe loc. Inima îmi fusese invadată de
abur și, transpirând, pierdusem atât de multă apă, că
prosopul cântărea mai mult decât mine.
— Afară cu tine, a zis Jacki. Hai, repede, ușcheala.
Am ieșit din saună, mi-am dat jos prosopul și m-am
așezat pe marginea de beton a piscinei. Era o seară
senină și răcoroasă, dar aerul îmi făcea bine. Am auzit
ușa de la saună trântindu-se și am văzut-o pe Jacki
pășind ca o rață spre club. Nu m-a văzut zăcând acolo
și n-am avut niciun motiv să o strig. Eram foarte bine
singur, zăcând în pielea goală pe jos, gândindu-mă la
diverse. De la distanță se auzea un sunet trist, grav pe
care nu îl puteam identifica. Nu era nici natural, nici
făcut de om, ci părea mai degrabă o combinație între o
vacă bolnavă și o sirenă de ceață. L-am auzit și aseară
cam pe la aceeași oră și l-am numit Stingerea, în
varianta „parc de rulote”.

Dat fiind că vremea era frumoasă, prelata de

deasupra piscinei fusese dată la o parte. De jur-
împrejur erau șezlonguri cu spătar reglabil,
confortabile, câteva dintre ele fiind poziționate sub
semnul „Parcare pentru persoanele cu dizabilități”.
Regula spune că trebuie să fii dezbrăcat și când intri în
piscină, și când stai în jurul acesteia. Asta mi s-a părut
prea dur. Tot ce aveam pe mine erau un tricou și o
pereche de teniși care însemnau totul pentru mine.
Fără ele, aș fi arătat ca un monstru. Doctorul va veni
imediat la tine, mi-am spus eu. Pune-ți prosopul pe
șezlong, dă-ți jos tricoul și tenișii și va veni imediat la tine
cu sedativul, de îndată ce va termina cu restul pacienților.
Mi-am dat jos tricoul și iată-mă, în pielea goală, o
pradă foarte ușoară pentru avioanele de supraveghere
care survolau la altitudine foarte joasă. În pielea goală.
În plină zi, înconjurat de niște străini care se tot
învârteau la soare de pe spate pe burtă și invers și care
frunzăreau diverse cărți și reviste. Partea bună era că
nu trebuia să mă uit și la mine însumi. Nu existau
oglinzi și nici vitrine și, atâta timp cât mă uitam
înainte, mă puteam relaxa în privința propriei nudități.
Tocmai mă obișnuisem cu ideea, când s-a apropiat de
mine un tip pe nume Dusty, care își prinsese de
cozoroc, cu cârlige de rufe, o bucată de carton ca să
aibă mai multă umbră. Tipul era îndoit de spate,
încovoiat din cauza osteoporozei, cu umerii lustruiți ca
pielea italienească de calitate și burta albă din cauză că
n-o bătea niciodată soarele. Avea păr mult și
grizonant, tuns foarte aproape de scalp și, spre oroarea
mea, o pereche de ochelari de soare-oglindă, în care
mi-am putut vedea foarte clar nuditatea mea palidă,
dar neliniștită. L-am întrebat ceva legat de bazinul cu
apă caldă și, 20 de minute mai târziu, îmi povestea
despre legile de urbanism din orașul său de baștină.
— Nu cred că au voie să construiască o alimentară în
acea zonă pentru că topografia locului nu permite așa
ceva. Pe vremuri, funcționa acolo un magazin de
familie de unde îți puteai cumpăra un suc, o pâine, dar
s-a desființat și în locul acela s-a construit o biserică
pentru cei care lucrează cu șerpi. Se putea construi, de
exemplu, un bloc de apartamente, dar mai întâi trebuia
făcută o verificare la primărie pentru a se vedea exact
dacă nu cumva existau restricții în privința ocupării
spațiului. Presupun că, dacă ar fi existat un complex
mai mare, s-ar fi putut construi și o alimentară, dar nu
una prea mare, pentru că planul urbanistic zonal nu
permite așa ceva.
Mă prezentasem oare, din greșeală, drept speculant
al pieței imobiliare? Și care de ce nu se uita în altă
parte în timp ce vorbea cu mine?
— Bineînțeles că în centrul orașului poți să te apuci
să construiești un bloc de beton de opt etaje, ca un stup
de albine, atâta timp cât ai bani să-i plătești pe toți cei
implicați. Așa se întâmplă acolo de unde vii tu. Totul
costă bani. După care vii aici și ai impresia că suntem
toți niște cretini!
Spunând asta, tipul a început să se strâmbe și să-și
lățească fața într-un rânjet exagerat, înspăimântător,
umezindu-și buzele cu limba.
— Suntem o gașcă de țărănoi, nu?
Păi, Dusty, tu ai spus-o...
Tipul a-nceput să dea din mâini de parcă ar fi făcut o
vrajă.
— Oh, voi sunteți niște persoane sofisticate care stați
în cafenele micuțe și vă uitați spre Empire State
Building în timp ce noi, restul, stăm pe căpițe de fan și
fumăm pipă din niște amărâți de știuleți de porumb.
Atitudinea lui era ostilă și glumeață deopotrivă și
era împărtășită de multe dintre persoanele pe care le
cunoscusem aici. Puteam veni dintr-o națiune
musulmană agresivă, iar asta n-ar fi fost o problemă –
dar să vii din New York era o chestie care-i râcâia pe
mulți. Eram într-un camping de familiști și New York
era, pentru mulți dintre ei, locul unde familiile bune
erau împușcate de plictiseală. Mă dădeam peste cap,
admirând rulota cuiva sau lăudând peisajul rural local,
dar nu era de ajuns. Rulota lui Dusty era parcată în
apropiere și i-am complimentat grădina.
— E frumoasă, nu?
— Foarte frumoasă.
— Ce zici de bideul acela pe care îl folosesc pe post
de ghiveci?
— Este o idee foarte drăguță, Dusty, iar florile sunt
foarte frumoase.
— Pe bune că sunt foarte frumoase. Știi, acolo de
unde vii tu, nimeni n-ar îndrăzni să-și pună o toaletă în
curtea din față.
— Nu, Dusty, nu cred c-ar fi o idee prea bună.
— Ar fi plină de căcat, asta s-ar întâmpla. Toți
newyorkezii ar fi în fața curții, așteptând la coadă ca să
se cace în ea, dar nu și aici.
— Nu, nu și aici.
— Este frumos și liniște aici, nu-i așa? Poți chiar să-ți
auzi gândurile.
Am fost de acord cu el și-am spus:
— Da, este minunat. Nicio alarmă, nicio sirenă.
Singurul lucru pe care îl aud este sunetul acela care
seamănă cu o bășină și pe care îl tot aud la asfințit.
— Îți place? m-a întrebat. Eu sunt. Am un tub lung și
suflu în el în fiecare seară. Nu este o trompetă sau
vreun instrument fițos, ci doar un tub de plastic.
Bătrânul Pete Manchester din Lotul 37 are o cochilie de
scoică. Suflu eu o dată, suflă și el și tot așa, ca să ne
treacă timpul. Majoritatea oamenilor, în momentul în
care se lasă seara, intră în rulote și se apucă să spele
vase, dar nu și eu. Nu am ce vase să spăl pentru că
mănânc numai legume crude. Da, domnule, mănânc
sănătos și înot aproape un kilometru pe zi. Dacă este
înnorat și piscina este acoperită, mă furișez pe sub
prelată când nu se uită nimeni. Nu este însă cazul și
astăzi, nu?
Dusty și-a ridicat piciorul și l-a sprijinit de marginea
scaunului meu pliant.
— Da, într-adevăr, azi avem vreme foarte bună.
Acolo, de unde vii tu, nu cred că există zile ca astea.
Am fost de acord cu el.
— Soare care strălucește, cer senin, briză, mai bine
de atât nu se poate.
Și-a așezat mai bine ochelarii și și-a examinat o
infecție de la deget. La piscină erau în jur de vreo zece
nudiști și toți stăteau la soare. Oamenii veneau și
plecau, trecând pe lângă piscină ca nu cumva să dea
ochii cu Dusty care, la auzul porții, se întorcea și
spunea:
— Hei, Phyllis, când vii să-mi vezi țestoasele?
— Cody și cu mine am vrut, Dusty, dar am fost
foarte ocupați cu construcția punții.
— Aha, am înțeles. Și acum, cu puntea asta nou-
nouță, sunteți prea șmecheri ca să mai fiți văzuți cu
mine, asta e?
De cealaltă parte a piscinei, un bărbat frumos și bine
făcut s-a ridicat din șezlong, s-a dus la saună, în
bazinul mic cu apă fierbinte, după aceea la piscină și la
loc pe șezlong. Tipul venise doar pentru o zi și părea
foarte hotărât să profite la maximum de pe urma celor
20 de dolari pe care îi plătea pe zi. Lângă el stătea un
cuplu pe care îl văzusem la terenul de tenis, iar lângă
cei doi, o femeie cu părul grizonant și sârmos, care
răsfoia un număr din Sports Illustrated. Partida de
pétanque de la ora 14:00 începuse și auzeam zgomotul
surd pe care îl făceau bilele de metal când cădeau pe
pământ și reacțiile obișnuite ale celorlalți jucători:
— Bună lovitură, bate palma.
Tânărul era deja la cel de-al cincilea tur. În timp ce se
mișca, îi admiram fundul bine făcut și fără defect,
ridicat și îndeajuns de ferm pentru a susține trofeul pe
care îmi imaginam că i-l ofer pentru Merite Fizice
Excepționale.
 — Ai văzut vreodată un morman de fertilizator? m-a
întrebat Dusty. Eu am unul în curtea din spate. Ai fi
uimit ce activitate intensă este acolo. Apar tot felul de
creaturi ca să ia o gură sau două din acel pământ:
sconcși, păsări, veverițe. Sunt, evident, și muște și
viermi cărora le place să scormonească odată ce
grămada devine moale.
Simțeam cum ard și cum pielea mi se strânge și se
usucă. Am văzut în ochelarii lui Dusty că nu mai eram
roz la față, ci mi degrabă roșu foarte aprins.
— Scuză-mă, Dusty, dar trebuie să mă întorc la
rulotă să-mi dau cu niște loțiune.
— Aha, a răspuns el. Ăsta e felul tău de a-mi spune
că sunt plictisitor. Ce, nu sunt îndeajuns de haios ca
prietenii tăi de acasă?
A continuat să mă sâcâie cât mi-am pus pe mine
tricoul și mi-am împăturit prosopul.
— Așa se face acolo de unde vii tu? Lași oamenii cu
ochii în soare în timp ce vorbesc cu tine?
— Exact, Dusty, așa se face.

Emoția de la început se mai estompase și acum nu

mi se mai părea ceva ciudat să mă plimb în pielea
goală prin rulotă. Devenise chiar o obișnuință, ceea ce
mă speria. După ce am baricadat ușa, m-am așezat pe
pat și am încercat să mă masturbez doar ca să-i
amintesc penisului meu că nu era chiar așa de liber pe
cât credea. De obicei, nu am probleme în a duce
această treabă la bun sfârșit, dar acum, dintr-odată, nu
mă mai puteam concentra. Am încercat să mă gândesc
la tânărul de la piscină, dar chipul lui mi-a ieșit din
minte în repetate rânduri și a fost înlocuit cu imaginea
reală a lui Dusty, ale cărui testicule enorme atârnau ca
un cuib de viespi între cele două picioare zbârcite. Nu
mai avusesem niciodată arsuri solare la penis și mă
temeam că, dacă mi-aș fi frecat-o neîntrerupt, efectul ar
fi fost același ca atunci când încerci să faci focul cu
două bețe uscate – dâra inițială de fum se transformă
într-o flacără violentă. Era evident că penisul meu nu
voia să coopereze. M-am gândit să-l forțez, dar mi-a
fost teamă să nu fac vreo bășică din cauza căreia ar fi
trebuit să stau ascuns tot restul șederii mele acolo.
Penisul stătea liniștit în culcușul lui, radiind de fericire.
„Prea bine”, am spus eu în șoaptă. „Ai câștigat runda
asta. Bucură-te cât mai ai timp pentru că ajungem
acasă și-o să te-ncing de n-o s-o poți duce.”

Era seară și mă întorceam dezbrăcat de la saună. Am

trecut pe lângă un grup de vârstnici care se strânseseră
în club ca să urmărească o emisiune la televizor.
— Cere un e!, a țipat cineva la ecran. Vreau să zic un
c. Cere un c.
 Tipa care vorbea era o femeie zgomotoasă cu păr alb.
Avea fața ridată și arsă de soare, de culoarea și textura
unei stafide aurii. Nu purta nimic în afara unor papuci
de casă și a unui pulover aruncat peste umeri.
— Vreau să zic un b, asta e, un b.
Era o senzație foarte stranie să te uiți așa la televizor.
Cei de pe ecran sunt îmbrăcați și din cauza asta par
încă și mai distanți decât de obicei. E ca și când ar locui
pe o altă planetă, una familiară, dar unde tu nu ai acces
din cauza zidurilor înalte și a vameșilor agresivi.
— Mi-aș dori ca emisiunea asta să se desfășoare în
pielea goală, a zis femeia bătând cu degetele în tejghea
fără să-și dea seama. Ar fi mult mai bine așa, nu
credeți? Ar putea să folosească toți bani cheltuiți pe
hainele scumpe ale prezentatorului ca să crească
valoarea premiului. Aș putea să joc în varianta nud și
probabil că aș ajunge – nu știu, poate că aș pune pe
cineva să-mi dragheze un lac și l-aș umple cu bărci.
Îmi plac bărcile, întotdeauna mi-au plăcut. Nimic nu se
compară cu o barcă, a mai zis ea scărpinându-se.
Pe piele i-au rămas niște dâre roșii, dar pielea și-a
revenit repede la culoarea naturală.
Îmi plăcea ideea de a filma două versiuni ale
aceleiași emisiuni – una cu haine, cealaltă creată
special pentru publicul nudist al postului.
— Chiar trebuie? a întrebat Peter Jennings.
 Vinerea asta m-am sculat într-un scrâșnet asurzitor.
S-a dovedit a fi nepotul proprietarului care se plimba
împrejurul rulotei mele cu o motocositoare. Făcuse
deja câteva ture, când maică-sa a venit în fugă țipând:
— Ești idiot să tunzi iarba așa? Pentru numele lui
Dumnezeu, băiete, pune un prosop de scaunul ăla.
Azi-dimineață am fost la piscină și am văzut un tip
care și-a dat la o parte tubul de colostomie și și-a
acoperit gaura cu un plasture înainte de a intra în apă.
Mă gândeam cât de inconfortabil trebuie să fi fost
pentru el, apoi m-am întors și am văzut un bătrân care
mergea cu ajutorul unei cârje și care nu avea penis. Nu
i se micise din cauza apei; pur și simplu nu avea. Avea
niște testicule mari și lipsite de păr, dar, în locul în care
ar fi trebuit să fie penisul, era doar o cavitate. M-a
văzut că mă holbam la el și m-a întrebat:
— Îndeajuns de sexy pentru tine?

Am încercat să nu agravez arsurile solare, așa că mi-

am petrecut după-amiaza îmbrăcat într-un tricou și
plimbându-mă prin împrejurimi. Cu ocazia asta, am
văzut un număr mare de turiști care nu frecventau
niciodată clubul sau zonele de agrement. Erau femei și
bărbați care stăteau în genunchi și trebăluiau prin
grădină la stârpitul bălăriilor. Făceau exact același
lucru pe care îl fac și alți proprietari de case, numai că
ei nu purtau haine. Pe iarbă, lângă o sirenă de beton,
stăteau un tată și o fiică și zdrăngăneau la o chitară
Muskrat Love, în timp ce o femeie între două vârste se
spăla pe cap și își clătea clăbucul cu ajutorul unui
furtun de grădină. La locul de joacă, un puști plin de
pistrui stătea singur în turnul din placaj și ridica o
găleată plină de pietre. Un bărbat aprindea niște
cărbuni în grătarul din curtea din spatele rulotei. Își
proteja pieptul cu un șorț pe care scria „Cel mai bun
bucătar din lume” și a gonit o muscă ce i se așezase pe
fund cu o spatulă. Viața nudiștilor era la fel de banală
ca a oricărei alte persoane, poate chiar mai banală,
pentru că, nepurtând haine, erau constrânși să nu
plece din acele locuri. Lumea cu haine era chiar acolo,
dincolo de poarta de intrare. Existau restaurante și săli
de teatru și nenumărate alte distracții, dar oamenii
ăștia lăsaseră totul la o parte doar ca să facă piept de
pui la grătar în pielea goală. În mod clar era ceva ce
mie îmi scăpa. Spălasem vase în pielea goală și
stătusem în club unde îmi adunasem firimituri de
chipsuri de cartofi din părul pubian, dar tot nu
înțelegeam de unde atâta agitație. Jucasem jocuri, mă
uitasem la televizor, căscasem în pielea goală, dar
nimic din toate acestea nu mi se păruse mai puțin
plictisitor decât dacă le-aș fi făcut cu haine pe mine.
Aud oameni care spun: „De ce să mergem să mâncăm
în oraș când putem sta bine-mersi aici, dezbrăcați?”
Cuiva poate că-i place să joace golf sau să meargă la
pescuit, dar asta nu-l împiedică să intre într-un
restaurant chinezesc. Presupun că un nudist împătimit
nu poate merge în alte părți decât în câteva parcuri de
rulote și plaje izolate.

Toată lumea așteaptă cu interes weekendul viitor

pentru că trebuie să vină un grup mare de vizitatori de
o zi, mai tineri și câțiva proprietari de rulote care nu
sunt încă ieșiți la pensie. În această după-amiază am
ajuns târziu la terasa din fața piscinei, dar am cunoscut
un cuplu de tineri simpatici de 30 și ceva de ani. Duke
și Roberta aveau o firmă de întreținere de gazoane și
tocmai își începeau vacanța de o săptămână. La numai
36 de ani, Roberta este deja bunică pentru a treia oară.
Duke, cel de-al treilea soț al său, este tatuat cu mașini
sport, jobenuri și femei frumoase. Cred că tot ce nu
poate avea în viața de zi cu zi este desenat pe brațe,
spate și piept. Conducerea parcului de rulote nu prea
permite consumul de băuturi alcoolice, dar cuplul se
lupta sfidător cu cel de-al treilea pachet de șase doze
de bere așezate sub forma unei piramide acoperite de
albine, pe una dintre mese.
— Duke este un mare nudist, a spus ea. I-au trebuit
mulți ani să mă aducă aici. Anul trecut însă ne-am
cumpărat, în sfârșit, rulota noastră. Totul este minunat,
cu excepția nenorociților ăstora de snobi. Unii dintre ei
umblă cu nasul atât de sus în aer, încât se îneacă cu
propriii muci. Stau cocoțați acolo pe Dealul Snobilor,
cu rulotele lor de 8o.0oo de dolari și carturile
pompoase de golf, gândindu-se că poate căcatul lor
miroase mai frumos decât al nostru. Unele dintre
cățelele astea...
Duke a bătut-o ușor pe mână și a arătat printr-un
gest din cap spre o femeie care se uita în direcția
noastră.
— Poftim, a spus femeia. Nu pot rosti cuvântul cățea?
Înseamnă și femelă de câine. Uită-te și tu într-un
dicționar față de spate ce ești!
Mi-a făcut semn să mă apropii de ea.
— Aici nu ai voie să înjuri, deci trebuie să fii foarte
atent la ce scoți pe gură. Unii dintre nenorociții ăștia te
pot turna numaidecât.
A încercat să pocnească din degete, dar era dată cu
ulei de bronzat și n-a scos decât un sunet slab,
înfundat. Roberta mi i-a trecut pe toți în revistă,
ajungând de la furie la un sentimentalism dezlânat de
om beat care mi-ar fi repugnat dacă nu mi-ar fi plăcut
atât de mult de ea.
— Uită-te la mine, a spus ea reprimându-și o
lacrimă. Nenorocitele astea de țâțe îmi ajung până la
genunchi, șuncile îmi atârnă peste scaun, dar ce mama
dracului. Sunt fericită, nu?
Fără niciun avertisment, mi-a luat fața arsă de soare
și și-a îndesat-o între sâni. Un sfârc de mărimea unui
degetar mi-a intrat în ochi. Tipa m-a ținut strâns acolo,
legănându-mă de parcă aș fi fost un bebeluș.

Am observat că nudiștii, atunci când sunt obligați să

se reîntoarcă în oraș și să poarte din nou costum, sunt
ursuzi și se simt inconfortabil, ca niște mâțe îndesate în
cine știe ce costume, de dragul vreunul fotograf sărit
de pe fix. Trag în neștire de nasturi și fermoare și, în
ochii lor sălbatici, li se citește disperarea. Pentru că nu
îi interesează hainele, este foarte probabil să arunce pe
ei orice: combinații de carouri cu dungi sau costume cu
trei măsuri mai mici sau mai mari. Pentru ei pur și
simplu nu contează. Azi-dimineață am văzut o femeie
care purta un tricou pe post de togă. Gulerul era întins
pe sub umăr și lăsa să se vadă doar un sân. Am văzut
și multe treninguri pe care cuplurile aveau tendința să
le poarte ca și când ar fi fost două articole vestimentare
separate. În zilele răcoroase, femeile purtau pantalonii,
iar bărbații – bluzele. Mă întreb, oare nu tocmai
incapacitatea lor de a se îmbrăca decent i-a transformat
în nudiști? Venind din New York, mi se pare
încurajator să intri într-o cameră și să nu fii judecat
după hainele de pe tine. Cu toate acestea, oricât de
prost m-aș îmbrăca, nimic nu se compară cu a fi
judecat după caracterul pe care îl am.

Astăzi, în program, e trecut „Hobo Slumgullion” și

ni s-a spus să aducem câte o conservă de legume la
pavilion nu mai târziu de după-amiază. Am luat
singura conservă pe care o cumpărasem de la
alimentară și am plecat cu ea în josul dealului, unde
am văzut două femei cu bonete de chef pe cap, care
mestecau de zor într-o oală în care fierbeau carne
tocată de vită și apă.
— Roagă-te la Dumnezeu să nu mai aducă și
altcineva porumb, a spus femeia mai corpolentă. Avem
atâta porumb, că nu avem ce face cu el.
Am lăsat jos cutia și le-am întrebat ce însemna
„Hobo Slumgullion”.
— Este o tocăniță. Ce facem noi aici este baza și în ea
adăugăm ce aduc oamenii. În cazul tău – porumb. La
ora 17:00, toți ne îmbrăcăm în vagabonzi și mâncăm
din cutii de metal. Avem chiar și un premiu pentru cel
mai bun costum. O să vezi, e distractiv.
Când m-am întors în acea seară unde se ținea
evenimentul, peste 100 de oameni mâncau din cutii de
metal. Un bărbat își dăduse cu cărbune pe față. Avea la
gât o cravată și purta o geacă sport ponosită. În mână
avea un băț de care legase o pungă de cumpărături.
Toți ceilalți erau în pielea goală, deci el a câștigat
premiul pentru cel mai bun costum.

În timp ce-mi mâncam cina, am stat de vorbă cu o

tipă micuță, în sânii goi, mamă a patru copii, acum
mari.
— Oh, ar fi trebuit să vezi Azvârlitul cu Budinca de
anul trecut, mi-a spus.
— Poftim?
Azvârlitul cu Budinca. Am crezut că este un termen al
nudiștilor pentru o cină la care contribuie toată lumea.
Budinca este ceva flasc care nu prea poate fi aruncat,
nu?
— Nu! Poate fi aruncată, dar nu poate fi prinsă, mi-a
spus tipa amuzată, în timp ce întindea o bucată de
pâine în sosul din cutia de metal. Ideea este că facem
tone de budincă și mergem cu ea pe câmp. Ne
împărțim în echipa de ciocolată și cea de vanilie și-
ncepem să ne afundăm mâinile în budincă și s-
aruncăm unii în alții. O distracție pe cinste. Două
săptămâni după competiția noastră, câmpul a fost plin
de muște și de albine. Mulți au fost înțepați de acestea
din urmă și de asta nu se mai organizează anul acesta.
Și-a studiat coaja de pâine un moment.
 — Mă gândesc că poate ar fi trebuit să folosim
budincă dietetică. Poate nu s-ar mai fi întâmplat.
Trebuie să uit pur și simplu ce s-a întâmplat. Trebuie
să uit.
Soțul ei a bătut-o ușor pe mână. Suferea atât de tare
și de sincer, încât ai fi zis că pierduse un copil,
nicidecum posibilitatea de a-și băga mâinile în
budincă.
Este duminică și mă uit pe fereastra dormitorului
din rulota mea. Mulți dintre vizitatori își petreceau
duminica în biserică. Femei, bărbați și copii se
dezbrăcau de hainele sobre lângă mașinile cu care
veniseră. Costumele și rochiile erau aranjate frumos pe
scaunele din spate. Cel mai cumplit loc în care ai putea
rămâne încuiat pe afară din mașină – cel mai apropiat
umeraș cu o haină pe el era la câțiva kilometri distanță.
Nu era nici cel mai potrivit loc în care să cauți un fier
de călcat, dar nu același lucru se putea spune despre
Biblii. Rafturile din club erau pline de cărți și broșuri
religioase și câțiva dintre turiști fuseseră la Conferința
Creștinilor Nudiști din Carolina de Nord. Unul dintre
vizitatorii de azi era un preot presbiterian, un bărbat
durduliu, plin de pistrui, cu un Daffy Duck tatuat pe
fund. Îl purta cu aroganță, prin asta atrăgând atenția
asupra unei părți a corpului care nu-i fusese
binecuvântată nici cu o musculatură fermă, nici cu o
piele curată. Ciocul păsării era deformat și părea că
ciugulea dintr-o iritație de căpșuni.
Erau multe fețe noi prin preajmă. Un negru venise
cu două femei albe, obeze, ale căror trupuri păreau o
masă de carne flască și plină de celulită. Burțile care
păreau niște saci enormi cu semințe pentru păsări le
atârnau până dincolo de genunchi, le acopereau până
și păsăricile și se duceau mai jos, până la jumătatea
coapsei. Picioarele păreau niște trunchiuri de copac și
erau băgate într-o pereche de sandale. Nu-ți dădeai
însă seama dacă aveau glezne și gambe. Ele au trecut
neobservate, nu însă și tipul care le însoțea.
— Cine-i tipul de culoare? se întreba toată lumea.
Parcă ar fi avut o suliță și un colier modern, format
din capete mici. Se specula că ar fi fost pește sau
traficant de carne vie și că venise aici în căutare de
nudiste naive.
Eram lângă piscină, când l-am auzit pe tipul de
culoare spunându-i lui Dusty că avea doi băieți la
Penn State.
— Complicat, a spus Dusty. Am și eu un nepot la
închisoare58 și știu cât este de complicat. Când ies
băieții tăi?

58
Confuzie între Penn State, universitatea de stat (Pennsylvania State
University) și închisorile sau instituțiile de corecție care, în unele state ale SUA,
poartă nume care cuprind cuvântul State, „de stat” (n. r.).
 Era prima zi când ieșeam din rulotă complet
dezbrăcat, fără măcar să mă gândesc să-mi iau un
tricou. Dintr-odată mi s-a părut absolut firesc să-mi
bag țigările în șosete și să ies pe ușă doar cu un prosop
în mână. Era o zi urâtă, cu un cer încărcat, de culoarea
muștarului. Tocmai când eram pe punctul de a
renunța la orice speranță de a-mi împrospăta bronzul,
a ieșit soarele și sute de oameni s-au strâns în jurul
piscinei. În aer plutea miros de loțiune de bronzat și,
de la locul de joacă până la terenul de pétanque, nu
întâlneai decât bunăvoință. Terasa și locul de plajă
erau pline ochi, iar eu mă învârteam încoace și încolo
să-mi găsesc și eu un loc unde să-mi pun prosopul.
Duke și Roberta aveau o masă lângă bazinul cu apă
caldă și m-am dus și eu la ei. Stăteau de vorbă cu o tipă
slabă, la vreo 50 de ani, care vorbea despre o stațiune
de nudiști din Arizona unde se plăteau doar cinci
dolari pe noapte pentru cazare.
— Și, a mai adăugat ea, ghici ce? Te iau de la
aeroport și te duc acolo gratuit! Este un loc minunat,
iar oamenii... Vă spun, sunt niște nudiști de toată
isprava în Arizona, să nu lăsați pe nimeni să vă zică
altceva.
O ascultam deja de vreo zece minute, când mi-am
dat seama că-i lipsea sfârcul stâng. Nu tot sânul, ci
doar sfârcul. Chirurgii făcuseră o treabă excelentă –
cicatricea era subțire și semăna cu o gută de pescuit.
Parcă descoperisem pe cineva cu șase degete în loc de
de cinci.
Dacă ar fi fost prima nudistă pe care o vedeam, aș fi
observat din prima lipsa sfârcului, dar un semn că mă
mai relaxasem în privința propriei nudități era faptul
că nu o mai observam la alții.
— Oamenii adevărați ai lui Betsy, a spus Roberta
după ce a plecat tipa. Și-mi place ce și-a făcut la pizdă.
Arată bine. Mie nu mi s-ar potrivi pentru că eu am
oase mai mari.
Eu nu observasem nimic neobișnuit și m-am uitat pe
marginea terasei, unde tipa se oprise să stea cu cineva
de vorbă.
— Sunt niște nudiști tare de treabă în Arizona și te
duc gratuit în camping, a spus ea.
Ulterior, am observat că își răsese tot părul pubian
mai puțin o zonă mică ce semăna cu o mustață gen
Hitler. Partea rămasă expusă a păsăricii ei goale, dată
cu loțiune de plajă, semăna cu acele gentuțe de plastic
lucioase pentru monede pe care băncile sau dealerii de
mașini le dau uneori clienților și pe care le poartă fie
numai cei foarte tineri, fie cei foarte bătrâni. Mi-a venit
în minte expresia păstrează restul. Eram aici de aproape
o săptămână și încă nu reușeam să pricep care era
treaba cu rasul. Este normal să vezi bărbați cu barba
rasă în diverse feluri, dar să-i vezi cu tăieturi de lamă
la boașe? Oamenii ăștia se rad acolo fie să scape de
căutatul lățeilor, fie să scape de părul pubian grizonant
ca să pară mai tineri.
— O fac numai ca să nu lase fire de păr pe mobilă,
mi-a zis Roberta. Eu l-aș aspira cu un aspirator
manual, dar, ce căcat, fiecare cu treaba lui. Poate că
economisești timp la curățenie, dar dacă te gândești la
orele pe care le pierzi cu rasul, parcă nu ți se mai pare
așa eficient. Mai bine cumperi o canapea care seamănă
cu culoarea părului tău pubian. În felul ăsta uiți și de
curățenie, și de ras. Eu așa am făcut și n-am auzit să fie
cineva nemulțumit, nu-i așa, Duke?
Era ultima mea dimineață în parcul de nudiști.
Aseară, când mă întorceam de la saună, am văzut o
femeie în pielea goală care a fugit din rulota mea și a
sărit într-o mașină. Era Roberta. Îmi lăsase un bilet
prin care mă invita să iau micul dejun cu ea și cu Duke
a doua zi. Înainte să ajung aici, în camping, m-am
gândit la cum ar fi fost să mă duc la cineva la masă.
După mama, era în regulă să folosești farfuria pe post
de scrumieră, dar sub nicio formă nu te puteai duce în
picioarele goale în casa cuiva. Cu gândul ăsta în minte,
m-am încălțat cu adidașii și, în cazul în care cei doi ar
fi fost îmbrăcați, mi-am luat, într-o plasă de pânză, un
prosop, un tricou și o pereche de pantaloni. Când am
ajuns la rulota gazdelor mele, jucau Supernintendo în
pielea goală, în bucătărioară, și-l ascultau pe unul din
tipii ăia deștepți care vorbesc dimineața la radio. Spre
deosebire de rulota mea, a lor putea fi trasă de o
mașină, drept pentru care era parcată pe o pajiște și
roțile erau blocate cu niște cărămizi ca să n-o ia la vale.
— Ce ești așa serios? m-a întrebat Duke. Dă-ți jos
adidașii și stai cu noi puțin.
Ne-am așezat la o masă mică și Roberta ne-a adus o
omletă de dimensiunea unei perne, umplută, zicea ea
„cu tot felul de căcaturi”.
— Cred că puteți găsi și nisip pentru pisici în ea. Le-
am lăsat pe nenorocitele alea acasă, la apartament, dar
chestia aia se bagă prin toate nenorocitele de locuri.
Hai, mâncați.
Din când în când, unul dintre noi mai spunea câte
ceva, genul ăla de lucru care schimbă total cursul
discuției. I-am întrebat câte pisici aveau și Roberta a
scos un creion și un caiet.
— Păi, să vedem. 17 + 12 – 2 + una pe care
nenorocitul ăla ne-a dat-o înapoi după ce mâța s-a
căcat pe covorul lui.
S-a uitat la bucata de hârtie, luptându-se cu calculele.
— Douăzeci și opt. Ultima dată când am verificat,
adică acum câteva zile, aveam 28 de pisici. Coppertone
a fătat opt pisici luna trecută. Încercam să mă ocup de
nenorociții ăia mici când nu’ș-cum-o-cheamă, o mâță
oloagă, a fătat și ea patru pisici exact pe nenorocitul de
pat pe care Duke și cu mine ne-o trăgeam.
Tipa a scuturat din umeri, îngrozită.
— Nu știu de unde vin nenorocitele astea. Ne-am
procopsit cu o armată de mâțe în călduri. Duke a dus
una dintre mâțe cu mașina la țară și, când a văzut o
fermă mai răsărită, a aruncat-o din mașină. Dar, ce să
vezi, după un drum de aproape 50 de kilometri
parcurs într-o săptămână, scorpia s-a întors să-mi
zgârie mie mobila ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ce poți face?
Gazdei mele i-a căzut o ciupercă înnegrită din gură
direct pe sâni.
Atât la Roberta, cât și la toți oamenii pe care îi
întâlneam, era ceva mai mare și mai profund decât
nuditatea. Oamenii erau colecționari de timbre sau
grădinari, moderatori radio sau asistente medicale, dar
și mari stăpâni de animale de companie. Nu erau cu
nimic mai diferiți de ceilalți, numai că, atunci când
începeau să vorbească despre pasiunile lor, oamenii
ăștia erau în pielea goală. Locuiau mai degrabă într-un
fel de conserve decât în case și se considerau norocoși
când o zi frumoasă, însorită le dădea posibilitatea să
iasă și să meargă printre alți oameni care le
împărtășeau măcar una dintre pasiuni. Nu aveau,
așadar, pretenții exagerate, așa că, și dacă ar fi scăpat
vreun pic de nisip de mâță în omletă, nu era cu
supărare.
Nudismul nu m-a ajutat să-mi iubesc corpul, dar mi-
a dat posibilitatea să-mi accept poziția în ceea ce era, în
mod evident, o ordine a lucrurilor. Așează-te lângă un
bătrân de 82 de ani și uită-te cu atenție la trupul său
încovoiat, încercat de vreme. Asta este ceea ce te
așteaptă. În loc să creeze panică, acest adevăr pare să
aibă un efect calmant. Mergând către club cu o
mulțime de oameni dezbrăcați, am simțit că
dezbaterile ar fi trebuit moderate de una dintre vocile
acelea erudite, care apar, de obicei, în emisiunile TV
despre natură.
Planificasem să iau un taxi până la stația de autocar,
dar Jacki și Millie s-au oferit să mă ducă ele. Era prima
dată într-o săptămână când trebuia să mă îmbrac.
Acum, îmbrăcatul nu mai era opțional. Acum, era
obligatoriu, iar eu îl uram. Ignoră o pereche de
pantaloni o vreme și lucrurile pot degenera. Am mers
în oraș; toți trei ne trăgeam de hainele în care ne
simțeam prost. Jacki avea un autocolant pe mașină
care spunea: „Nudiști la bord!” și am observat câțiva
motocicliști care au mers aproape în urma noastră.
Când reușeau să ajungă în paralel cu noi, pe față li se
putea citi o dezamăgire profundă. Să fi fost noi
dezbrăcați, i-ai fi văzut cum încep să vomite cu sânge.
E ciudat cum nudiștii sunt cam ultimii oameni pe care
îți dorești să-i vezi dezbrăcați.
În timpul călătoriei în oraș, Millie a vorbit despre
convenția celor cărora le plăcea să facă plajă, care urma
să aibă loc săptămâna următoare în Massachusetts.
— Acolo m-am măritat cu Phil, a spus ea referindu-
se la cel de-al doilea soț. Cei patru fii ai mei m-au
abandonat, așa frumoși și goi cum erau. Fiii mei erau
simpatici. Mergeam în tot felul de parcuri de rulote și
plaje, dar au crescut și s-au căsătorit cu femei cu
prejudecăți referitoare la nuditate, care nu voiau să
aibă nimic de-a face cu felul meu de-a fi. A dat din cap
și s-a uitat încruntată la peisajul din jur. Oare de ce au
trebuit să se mărite cu astfel de fete? Tu încerci să îi
crești cum trebuie și uite ce se întâmplă.
Acestea erau lamentările unui părinte. Încerci să-ți
crești copiii cum trebuie și uite ce se întâmplă. Jacki
avea aceeași problemă: copiii pe care îi crescuse
dezbrăcați își cheltuiau acum toți banii pe haine. Nici
măcar nu-i văzuseră vreodată noua rulotă. Oare ce se
întâmplase? Când luaseră decizia că era greșit să-și
vadă mama dezbrăcată lângă o chiuvetă, aplecată ca să
curețe coșul de gunoi? Se întâmplase ceva anume care
le schimbase atitudinea, vreun eveniment definitoriu?
 — Habar nu am, a spus Millie. Poate am să îi întreb
asta când vor suna data viitoare să ceară bani.
Cele două femei m-au lăsat în stația de autocar cu 20
de minute înainte de plecare și am început să mă
plimb în susul și în josul străzii, trecând pe lângă
studenți care purtau șorturi lălâi care le veneau până la
genunchi și funcționari bancari îmbrăcați cu costume
bleumarin. Pentru prima dată în ceea ce părea câțiva
ani, vedeam ciorapi și genți. Fiecare combinație de
haine părea un costum special croit pentru a reflecta
aspirațiile celui care îl purta. Tânărului care stă lângă
bordură i-ar plăcea să formeze prima echipă de
skateboard care să participe la olimpiadă. Tipa cu fustă
din material sintetic speră să poată locui într-un alt
oraș. M-am trezit uitându-mă la acești oameni și
gândindu-mă: Știu cum arăți în pielea goală. Intuiesc asta
după glezne și după cât de strânsă îți este cureaua. Roșeața
din obraji, părul care ți se ițește de sub guler, felul în care
cad pantalonii pe coapsele tale osoase: nu te poți ascunde de
mine.
Parcă primisem versiunea reală a ochelarilor cu raze
X pe care îi comandasem în copilărie. Reclama la acești
ochelari ocupa ultimele pagini din revistele de benzi
desenate și promitea să-i confere celui care avea să-i
poarte capacitatea de a vedea prin haine. Am numărat
zilele cât mai aveam până îi primeam și am fost
cumplit de dezamăgit când mi-am dat seama că
fusesem păcălit. Erau doar niște rame de plastic negre
pe care fuseseră montate niște lentile de carton. Ochii
desenați păreau injectați, iar pupilele erau doar niște
orificii întărite cu acetat roșu. Când purtam ochelarii,
dădeam impresia unui om deopotrivă entuziasmat și
nemulțumit de ceea ce vedea. Ochelarii sugerau acea
uzură maniacală, care venea la pachet cu promisiunea
din reclamă, capturând momentul în care luciul începe
să se mătuiască. Momentul în care cadoul mult dorit
devine ceva ce seamănă, în mod evident, mai mult cu o
povară.