Managementul Sistemelor de Decarbonizare - Curs Complet

Managementul sistemelor de decarbonizare – curs anul II, sem 1 – MS8
1. INTRODUCERE. PRODUCEREA ENERGIEI ELECTRICE.
1.1 Concepția producerii energiei electrice

Producerea energiei electrice reprezintă procesul de transformare a diferitelor forme de
energie primară în energie electrică, în cadrul unor instalații specializate de complexitate mare,
denumite centrale electrice. Evoluția consumului de energie electrică a făcut ca acestea să fie tot
mai mari, puterile lor instalate fiind limitate de restricții tehnologice, economice, de mediu sau de
securitate.
Centrala electrică reprezintă un ansamblu de instalații complexe, în care se asigură
condițiile pentru conversia unei forme primare de energie în energie electrică. Ea materializează
tehnologic o concepție de conversie.
Se pot evidenția la limită, două concepții opuse de producere a energiei:
• O concepție centralizată, bazată pe centrale electrice de mare putere, care utilizează
surse primare cu “concentrare energetică mare” (combustibili fosili sau nucleari).
Puterea acestor centrale este de regulă superioară consumului local, implicând existența
unui sistem de transport și distribuție a energiei electrice. Ansamblul centralelor și al
rețelelor electrice de transport, exploatate și conduse într-o concepție unitară constituie
un sistem electroenergetic.
• O concepție distribuită, cu surse mici, amplasate lângă consumatori. Se bazează în
general pe utilizarea unor surse primare “ușoare”, cu concentrare energetică redusă
(solară, eoliană etc.). Centrala este destinată strict pentru acoperirea consumului local,
eliminându-se necesitatea de a transporta energia electrică la distanță.
În prezent concepția centralizată are încă o pondere mult mai mare, rolul producerii
distribuite crescând însă odată cu accesul tot mai dificil la sursele primare cu concentrare
energetică ridicată, pe de-o parte, și a restricțiilor tot mai severe impuse de protecție a mediului,
pe de altă parte.
Dezvoltarea unei concepții sau a alteia depinde de modul în care la nivelul unei țări sau
comunități există o strategie globală, prioritară față de cea de la nivel de grup, companie sau
societate.
1.2 Clasificarea centralelor electrice
Centralele electrice se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi tipul energiei
primare utilizate, tipul energiei utile produse, destinaţia centralei, puterea totală şi unitară a
grupurilor din structură, agenţii energetici folosiţi şi parametrii acestora, tipul maşinii energetice,
etc. În Tabelul 1 se prezintă clasificarea centralelor electrice după criteriul energiei primare
utilizate, evidenţiindu-se lanţul transformărilor energetice până la forma finală de energie.
Modul în care diversele forme de energie primară au fost accesibile, precum şi gradul de
dezvoltare tehnologic atins la un moment dat au determinat proliferarea diferitelor tipuri de
centrale electrice prezentate în Tabelul 1. Astfel, în timp ce unele se află de mult timp în faza de
deplină maturitate comercială (CCA, CNE, CTG, CCGA, CDE, CHE), altele de abia au penetrat
piaţa energiei electrice (celule fotovoltaice, centrale eoliene), sau sunt în faza pilot şi
demonstrativă (CMM, centrale termomarine sau bazate pe energia valurilor).
Centralele electrice bazate pe surse regenerabile de energie se caracterizează (cu excepţia

energiei hidraulice) prin puteri unitare relativ mici. Ele se constituie în general în surse distribuite
de electricitate plasate în imediata apropiere a consumatorilor.
1
Tabelul 1 Clasificarea centralelor electrice în funcţie de energia primară utilizată

Modul de
Lanţul
Tipul de energie primară transformare
Nr.
transformărilor Categorii de centrale electrice

utilizată al energiei
energetice
primare
1 Combustibili fosili (cărbune, Ardere energie chimică • CCA: centrală convenţională cu abur
gaz natural, păcură), surse  - CTE: centrală termoelectrică de
energetice secundare (deşeuri energie termică condensaţie pură
menajere şi industriale, gaz de  - CET: centrală electrică de cogenerare
rafinărie, gaz de furnal, etc.), energie mecanică (termoficare)
biomasă  • ITG: instalaţii de turbine cu gaze
energie electrică • CCGA: ciclu combinat gaze-abur
• CDE: centrală electrică cu motoare Diesel
2 Combustibili nucleari naturali, Fisiune nucleară energie nucleară • CNE - centrală nuclearoelectrică
îmbogăţiţi sau obţinuţi prin 
reproducere în reactor energie termică

energie mecanică

energie electrică
3 Energie hidraulică
- diferenţe de nivel naturale Conversie energie potenţială • CHE: centrală hidroelectrică
ale cursurilor de apă energie 
- diferenţe de nivel artificiale potenţială în energie cinetică • CHEAP: centrală hidroelectrică cu
energie cinetică  acumulare şi pompare
- diferenţe periodice de nivel energie mecanică • CMM: centrală mareo-motrice
ale oceanelor şi mărilor 
exterioare datorate mareelor energie electrică
4 Energia geotermală – căldura Transfer de energie termică • CGT – centrală electrică geotermală
din scoarţa pământului căldură 
asociată unor agenţi termici energie mecanică
naturali (apă, abur, gaze 
fierbinţi) energie electrică
5 Energia solară – radiaţia Transfer de radiaţie solară • CES – centrală electrică solară
solară căldură 
energie termică

energie mecanică

energie electrică
Efect fotovoltaic radiaţie solară • Celule fotovoltaice

energie electrică
6 Energie eoliană – diferenţă de Conversie energie potenţială • Centrală electrică eoliană
potenţial (presiune) între energie 
diferite zone atmosferice potenţială în energie cinetică
energie cinetică 
energie mecanică

energie electrică
7 Diferenţa de temperatură Transfer de energie termică • Centrală termomarină
dintre apa de suprafaţă, căldură 
respectiv din adâncurile energie mecanică
oceanelor 
energie electrică
8 Energia valurilor Transfer de energie cinetică
lucru mecanic 
energie mecanică

energie electrică
2
1.3 Fluxuri externe de energie și masă într-o centrală electrică. Alegerea

amplasamentului
Fluxurile externe fac legătura între centrală și mediul înconjurător.
2a
1 2
Centrală 2b
3
4
a) 1 – fluxul de energie primară

Leagă centrala de sursa de energie primară. Legătura este cu atât mai strânsă cu cât energia
primară este mai greu de transportat. În concluzie, centrala cu surse regenerabile (CHE,
geotermale) se poate amplasa numai lângă sursă.
Se pot îndepărta de sursă centralele pe combustibili fosili (cu cât combustibilul este mai
bun cu atât centrala se poate amplasa mai departe), surse energetice secundare, biomasă şi
combustibili nucleari.
b) 2 – fluxul de energie utilă: 2a – electrică

2b – termică
Leagă sursa de consumator.
2a are o legătură mai puțin rigidă, energia electrică fiind ușor de transportat la distanță.
2b introduce o legătură rigidă. Transportul căldurii la distanță este limitat de pierderi,
costuri. Deci centralele de termoficare trebuie amplasate la consumatori.
e) 3 – emisiile rezultate din funcționarea centralei

Pot fi:
1 emisii chimice gazoase: - NOx
noxe
- SO2
- CO2
2 emisii (noxe) solide datorate arderii: cenușă, zgură;
O parte din cenușă este evacuată odată cu gazele de ardere (cenușă zburătoare), iar cealaltă
odată cu zgura.
3 emisii (noxe) radioactive: gazoase, lichide, solide.
Prezența acestor emisii îndepărtează centrala de zonele locuite și implică luarea unor
măsuri de dispersie cât mai bună a acestora. În mod tradițional zgura și cenușa sunt depozitate pe
suprafețe special amenajate (depozitul de zgură și cenușă). În cazul marilor centrale electrice pe
lignit, aceste depozite pot ocupa suprafețe de ordinul sutelor de hectare.
d) 4 – fluxul de căldură evacuat în mediul ambiant

Este cazul centralelor ce au la bază un ciclu termodinamic. Reprezintă căldura evacuată de
ciclu la sursa rece. Cu cât randamentul termic al ciclului este mai prost, cu atât 4 crește.
Evacuarea căldurii se face cu ajutorul unui agent de răcire: apă (în special) sau aer.
În cazul utilizării apei centrala este strâns legată de sursa acestui agent de răcire: râu, lac,
mare. În caz contrar, amplasarea centralei la o distanță mare de sursa de apă implică utilizarea
turnurilor de răcire. În acest caz rezultă o creștere a investiției și o scădere a randamentului
(temperatura apei crește față de cazul utilizării directe a unui râu).
3
În concluzie, d.p.d.v. al amplasamentului centrala poate fi:

a) La sursa de energie primară: la gura minei - recomandată îndeosebi centralelor pe
cărbune inferior, pe râu la centralele hidroelectrice (CHE), în zone cu însoleiere bună
la centrale electrice solare (CES) sau zone cu potențial eolian bun la centralele electrice
eoliene.
b) La consumator: tipic pentru centralele de cogenerare, dar utilizat şi pentru sursele
electrice de siguranță.
c) La sursa de răcire: tipic pentru centralele nuclearoelectrice (CNE) unde nevoia de apă
de răcire este mare și la centralele termoelectrice (CTE) cu combustibil din import
transportat pe vapoare (gaz lichefiat, cărbune superior, păcură)
d) Combinat: leagă cel puțin două dintre avantaje (a + b; b + c; a + c).
În completarea fluxurilor externe, care se prelungesc în interiorul centralei, există și fluxuri

interne, generale sau specifice tehnologiei de conversie. Acestea din urmă pot avea legătură cu
cele externe sau sunt închise în interiorul conturului de bilanț al centralei.
2. CENTRALE CONVENŢIONALE CU ABUR (CCA)
2.1. Cicluri termodinamice cu turbine cu abur
Ciclul termodinamic ce stă la baza funcționării centralelor convenționale cu abur (CCA)

este cel cu abur supraîncălzit, cunoscut și sub denumirea de ciclul Rankine – Hirn (Fig. 2.1). Într-
o anumite de centrale electrice (nucleare, solare, geotermale) poate fi întâlnit și ciclul Rankine (cu
abur saturat).
GA GE
TA
PA
Fig. 2.1 Instalaţie care funcționează după un ciclu Rankine - Hirn

GA - generator de abur; TA - turbină cu abur; GE - generator electric;
K - condensator; PA - pompă de alimentare.
Generatorul de abur (GA) are rolul de a vaporiza apa şi de a o transforma în abur saturat
sau supraîncălzit. Acest proces se realizează cu aport de căldură din exterior (arderea unui
combustibil fosil, fisiune nucleară, energie geotermală, captare energie solară). GA reprezintă
sursa caldă a ciclului termodinamic.
Turbina cu abur destindere aburul (presiunea scade), producând lucrul mecanic.
Condensatorul asigură condensarea aburului eșapat din turbină și transformarea acestuia
în lichid (apă). Acesta reprezintă sursa rece a ciclului termodinamic. Pentru evacuarea căldurii spre
exterior se poate utiliza drept agent de răcire apa sau (mai rar) aerul atmosferic.
4
Pompa de alimentare crește presiunea apei, consumând lucru mecanic.

Generatorul electric transformă energia mecanică produsă de turbină în energie electrică.
Schematic, Fig. 2.2 prezintă lanțul transformărilor energetice care apar în circuitul termic.
Energie primară Lucru

GA TA mecanic
(combustibili fosili, spre exterior
fisiune nucleară,
energie solară,
energie geotermală) Cedare
K căldură
spre exterior
PA
Aport de
lucru mecanic
din exterior
Fig. 2.2 Lanțul transformărilor energetice în cadrul unui ciclu Rankine sau Rankine - Hirn
2.2. Schema generală a CCA; principiul de funcționare

O centrală convențională cu abur (CCA) reunește un complex de instalații prin care
evoluează diferite fluxuri de energie și masă în scopul producerii de energie electrică (și eventual
termică), prin utilizarea unui ciclu termodinamic apă-abur.
În Figurile 2.3 și 2.4 se prezintă schema generală a unei CCA de cogenerare, punându-se
în evidență principalele componente și legătura acestora cu exteriorul.
Cogenerarea reprezintă „producerea simultană, într-un singur proces, cu aceeași instalație
și din aceeași formă de energie primară, a energiei termice și a energiei electrice (/ mecanice)”.
Evacuare
poluanți
Gospodăria de Clădirea Stația

combustibil principală electrică
Sistem Instalație de
CCA de răcire termoficare
Fig. 2.3 Componentele unei CCA
5
Evacuare Instalație pentru

poluanți livrarea căldurii
CP
Gospodăria de Instalații
combustibil Turbina GE electrice
Generator
de abur cu abur
Cd Instalație/
PR mediu
de răcire
Fig. 2.4: Schema generală a CCA
combustibilul (cărbune) abur

aerul apă/condens
deşeurile solide energie electrică sau termică
gazele de ardere
CP – clădirea principal; PR – preîncălzirea regenerativă; GE – generator electric; Cd - condensator
Combustibilul transportat la centrală intră în gospodăria de combustibil. Aceasta are rolul

de a-l pregăti în vederea utilizării sau depozitării. În centrală combustibilul se transportă cu ajutorul
benzilor. Acesta este măcinat foarte fin înainte de a fi introdus în generatorul de abur.
Aburul este produs în generatorul de abur (sursa caldă a ciclului) pe baza căldurii generate
prin arderea combustibilului fosil. Acesta se destinde în turbina cu abur producând lucru mecanic.
Energia mecanică produsă de turbina cu abur este transformată în energie electrică prin intermediul
generatorului electric.
Instalațiile electrice livrează energia electrică în sistem (consumator) și către serviciile

proprii electrice ale centralei (ex.: motoare de antrenare a pompelor, ventilatoarelor, etc.). În mod
uzual, pentru o CCA, fluxul de energie electrică pentru servicii proprii reprezintă 5  12 % din
puterea produsă la bornele generatorului electric.
Pentru a reduce consumul de combustibil, apa de alimentare se preîncălzește cu ajutorul

aburului extras din turbină. Chiar dacă puterea turbinei scade prin extracțiile de abur utilizate la
preîncălzire, totuși raportul între puterea produsă de turbină (utilă) și puterea termică intrată în
ciclu (consumată) (= randamentul ciclului termic) crește.
Din turbină se poate extrage abur pentru:

• preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare a generatorului de abur;
• cogenerare (livrare căldură către consumatori urbani şi/sau industriali);
• servicii proprii termice.
Instalația/mediul de răcire evacuează căldura către mediul ambiant (sursa rece a ciclului).
Evacuarea poluanților în atmosferă trebuie să respecte normele impuse de legislația de

mediu. În acest sens se sunt utilizate sisteme de reducere/reținere a acestora în centrală.
Pierderile de agent din ciclul termodinamic sunt suplinite printr-un debit de apă de adaos.
6
În figura 2.5 se prezintă, în imagini, schema de funcționare a CCA. În cazul în care sursa
primară de combustibil o reprezintă cărbunele, acesta se poate extrage atât din cariere supraterane
(fig. 2.5.a), cât și din mine subterane (fig. 2.5.b). Pentru o centrală dată, cantitatea de combustibil
necesară este cu atât mai mare cu cât calitatea acestuia este mai slabă (adică are o putere calorifică
redusă). Pentru a diminua cheltuielile necesare pentru transportul combustibilului, se recomandă
ca centrala să fie amplasată cât mai aproape de sursa de energie primară (amplasare la „gura
minei”), în special în cazul combustibililor de o calitate inferioară (de exemplu lignit). În cazul în
care centrala nu este amplasată la „gura minei”, transportul combustibilului se poate realiza pe cale
ferată (fig. 2.5.c), sau chiar naval (fig. 2.5.d). Dacă centrala este amplasată „la gura minei”
transportul se poate realiza cu ajutorul benzilor (fig. 2.5.e).
La centrală, cărbunele se: cântărește, descarcă, concasează și depozitează. Dacă este cazul,
acesta se dezgheață pentru a putea fi descărcat, folosind gaze de ardere de la generatorul de abur,
abur sau apă fierbinte. În centrală cărbunele este transportat pe benzi, iar înainte de a fi ars, acesta
este cântărit (pe bandă), sunt separate obiectele metalice cu ajutorul unor electromagneți, iar apoi
este măcinat foarte fin.
În generatorul de abur (GA) cărbunele este ars (fig. 2.5.f) folosind, în general, arzătoare
sau tehnologii de combustie ce reduc formarea de NOx (NO, NO2, N2O). Prin ardere se formează
gaze de ardere fierbinți. Acestea cedează căldura apei care se transformă în abur supraîncălzit. Apa
trece prin țevi în interiorul GA, iar gazele de ardere peste țevi. După cedarea căldurii către
apă/abur, gazele de ardere sunt curățate: desprăfuite (se reține cenușa) (fig. 2.5.g), desulfurate (se
reține SO2) (fig. 2.5.h), etc.; în final acestea se aruncă la coș (fig. 2.5.i). Datorită echipamentelor
de depoluare a gazelor de ardere, influenta negativă a CCA asupra mediului ambiant și asupra
oamenilor (☺) este redusă considerabil.
Aburul cu parametrii (presiune și temperatură) ridicați intră în turbina cu abur (fig. 2.5.j).
În turbină, prin scăderea presiunii, aburul își crește viteza. Energia cinetică a acestuia este
transformată în energie mecanică, prin rotirea paletelor situate pe arborele turbinei. Acesta
antrenează rotorul din interiorul generatorului electric, care se învârte în câmpul magnetic generat
de stator (fig. 2.5.k). Tensiunea electrică este ridicată cu ajutorul transformatorului (fig. 2.5.l),
pentru a reduce pierderile la transportul energiei electrice (fig. 2.5.m) către consumator (☺).
La ieșirea din turbină, aburul are parametrii coborâți. Acesta este condensat în
condensatorul de abur (sursa rece a ciclului termodinamic) (fig. 2.5.n), iar condensul rezultat este
pompat (se crește presiunea apei) și trimis înapoi la GA pentru a relua ciclul. Între condensator și
GA, apa de alimentare a GA se încălzește, în circuitul de preîncălzire (fig. 2.5.o), cu ajutorul
aburului preluat din turbină prin intermediul unor schimbătoare de căldură. La condensator, aburul
condensează la contactul acestuia cu țevile reci prin care circulă apa de răcire. Apa de răcire poate
fi preluată de la o sursă naturală de apă suficient de mare (râu, mare, etc.) (răcire în circuit deschis)
sau/și de la turnul de răcire (fig. 2.5.p) (răcire în circuit închis). Apa de răcire care provine de la
râu se întoarce înapoi la râu după ce s-a încălzit în condensator, iar cea care a provenit de la turnul
de răcire se întoarce, evident, înapoi la acesta pentru a se răcii cu ajutorul aerului atmosferic.
În cazul utilizării răcirii în circuit deschis, trebuie avut în vedere faptul că apa nu trebuie
să se încălzească, prin evacuarea căldurii din centrală, cu mai mult de 2  2,5 °C, ținând cont de
faptul că, în urma preluării căldurii de la sursa rece a ciclului (și de la răcirile tehnologice), apa de
răcire își crește temperatura cu circa 9  11 °C.
7
a) carieră supraterană b) mină subterană
transport cărbune: i) coş

c) pe cale ferată d) naval e) pe bandă
f) generator de abur g) desprăfuire h) desulfurare m) transport energie
j) turbina cu abur k) generator electric l) transformator electric
o) circuit de preîncălzire apă n) condensator de abur p) turn de răcire
Fig. 2.5: Schema generală a CCA, în imagini
8
3. INSTALATII DE TURBINE CU GAZE (ITG)
3.1. Descrierea ITG în circuit deschis

Instalația de turbină cu gaze (ITG) este o mașină termică rotativă care realizează conversia
energiei combustibilului în energie mecanică, utilizând ca agent termic un gaz. ITG pot fi în circuit
deschis (cele mai folosite; acestea sunt prezentare în continuare) sau închis.
2 3
CA
1
GE
K TG
1
1
FA 4
0 AZ
5
Fig. 3.1 Schema de principiu a ITG în circuit deschis
K- compresor; CA - cameră de ardere; TG - turbină cu gaze; GE - generator electric
FA - filtru de aer; AZ - amortizor de zgomot;
Modul de funcționare al ITG în circuit deschis:

• Compresorul (K) aspiră aer din mediul ambiant. Pentru a-l proteja de particulele din
atmosferă, se montează un filtru de aer (FA) la intrarea în acest.
• Aerul comprimat, de la ieșirea din compresor, se introduce în camera de ardere (CA)
împreună cu combustibilul. Pentru a putea fi introdus în CA, combustibilul trebuie să
aibă o presiune comparabilă cu cea a aerului.
• În CA energia chimică a combustibilului se transformă în energie termică. În urma
arderii rezultă gaze de ardere fierbinți. La ieșirea din CA gazele de ardere au parametrii
ridicați: temperatură mare datorită arderii și presiune ridicată dată de compresor.
• Gazele de ardere produse de CA intră în turbina cu gaze (TG) și se destind în aceasta
producând lucru mecanic, iar apoi sunt aruncate în atmosferă. Pentru diminuarea
poluării fonice la ieșirea din TG se amplasează un amortizor de zgomot (AZ).
• Energia necesară antrenării compresorului este furnizată de TG (K și TG fiind pe aceeași
linie de arbori). Astfel, o parte din lucrul mecanic produs de TG (circa 40÷50 %) este
folosit pentru antrenarea compresorului, iar restul devine lucru mecanic util al ITG.
Acesta poate fi folosit pentru a antrena un generator electric (GE) în scopul producerii
de energie electrică sau pentru antrenări mecanice.
Pentru a proteja turbina cu gaze de eroziune, gazele de ardere rezultate din CA trebuie să
fie deosebit de curate din punct de vedere al conținutului de pulberi. În consecință, nu este posibilă
utilizarea directă în ITG a combustibililor solizi.
3.2 Concepția de ansamblu a ITG

În raport cu o unitate energetică care are la bază un ciclu convențional cu abur, una din
principalele caracteristici ale instalațiilor de turbină cu gaze este structura compactă. Pentru
exemplificare, în Figurile 3.2 și 3.3 este prezentată structura unei ITG.
Se pot face următoarele observații generale:
9
• Sursa caldă a ITG, camera de ardere, are dimensiuni mult mai reduse decât cele ale unui
generator de abur, care îndeplinește aceeași funcție în cadrul centralelor termoelectrice
convenționale.
• Cele trei piese principale ale ITG - compresorul de aer, camera de ardere, respectiv
turbina cu gaze - sunt amplasate una lângă alta. Se elimină astfel necesitatea unor canale
lungi de legătură între aceste componente.
• Utilizarea ca sursă rece a aerului atmosferic elimină de asemenea condensatorul și
celelalte circuite voluminoase de apă de răcire întâlnite uzual la turbinele cu abur.
Caracteristicile prezentate mai sus generează timpi de construcție-montaj foarte reduși în

comparație cu alte filiere energetice. De asemenea, investiția specifică este relativ scăzută.
aspirație aer turbina eșapare

cameră de ardere cu gaze gaze
compresor
Fig. 3.2 Instalație de turbină cu gaze - schemă simplificată
3 6
7
1 2
Fig. 3.3 Instalație de turbină cu gaze de tip SGT5-4000F (Sursă: Siemens)

1 – aspirație; 2 – compresor; 3 – cameră de ardere; 4 – turbina cu gaze; 5 – eșapare gaze de
ardere; 6 – rotor; 7 – carcasă; 8 – cuplajul pentru generator; 9 – suporturi
Una din caracteristicile ITG este că din punct de vedere al puterilor unitare ele nu sunt
realizate "la comandă", valorile fiind impuse de către firmele producătoare de echipamente. Un
operator de centrală electrică va trebui să se orienteze în piață pentru a găsi modul de dimensionare,
precum și acele modele de ITG care să satisfacă cât mai bine nevoile sale.
10
Avantajele oferite de cogenerare au condus la dezvoltarea unor ITG de mică și medie

putere, foarte potrivite pentru soluții descentralizate de alimentare cu energie electrică și termică
a unui consumator.
3.3. Recuperarea externă de căldură

Recuperarea externă de căldură se utilizează pentru a crește semnificativ randamentul
global al instalației. Având în vedere caracterul pur recuperativ al procedeului, în cazul ITG, pentru
aceeași energie termică dezvoltată prin arderea combustibilului (Qtc = constant, Bs = constant) se
obține energie termică utilă fără a afecta producția de electricitate, deci fără al afecta randamentul
electric brut. Energia termică se obține prin recuperarea unei părți din căldura gazelor reziduale de
la ieșirea din turbina cu gaze (TG), intercalând un schimbător de căldură de suprafață gaze de
ardere/apă(abur) (GR – Generator de abur Recuperator) între ieșirea din TG și mediul ambiant
(fig. 3.4). GR are rolul de a recupera o parte din căldura gazelor de ardere și de a o utiliza pentru
încălzirea apei sau pentru producerea de abur. Astfel, prin cedare de căldură, temperatura gazelor
de ardere la coș scade semnificativ față de ciclul simplu.
2 3
CA
GE
K TG
1
FA 4
0 5 abur sau
gaze de
ardere la coș apă
fierbinte
apă GR
Fig. 3.4 Schema termică de principiu a unei ITG cu recuperare

externă de căldură
GR – Generator de abur Recuperator
Modul de funcționarea al ITG cu recuperare externă de căldură este similar cu cel de la

ITG în ciclu simplu, cu deosebirea că la ieșirea din turbina cu gaze (TG) este introdus un
schimbător de căldură de suprafață (GR), care are rolul de a prelua căldură de la gazele de ardere
și a o transmite apei/aburului. De asemenea, în cazul în care nu vrem să producem apă
fierbinte/abur, GR se poate ocoli și gazele de ardere se aruncă direct la coș (cu ajutorul unui coș
de by-pass), instalația funcționând astfel ca în cazul ITG în ciclu simplu.
3.4 Tipurile de combustibili utilizabili în ITG

Pentru a proteja turbina cu gaze contra fenomenului de eroziune, gazele de ardere provenite
din CA trebuie să fie deosebit de curate din punct de vedere al conținutului de pulberi. În
consecință, nu este posibilă utilizarea directă în ITG a combustibililor solizi. În tabelul 3.1 sunt
prezentate tipurile de combustibil utilizabile în ITG.
11
Tabelul 3.1 Combustibili posibil a fi utilizați în ITG

• gaz natural
Combustibili tradiționali • combustibil lichid ușor
(motorină)
• metanol
Combustibili lichizi
• păcură grea
speciali
• kerosen
• gaz de sinteză
Combustibili gazoși
• gaz de furnal
speciali
• gaz de gazogen
Gazul natural reprezintă cel mai comod combustibil, atât din punct de vedere al
manipulării, cât și al caracteristicilor de ardere.
În absența gazului natural, combustibilul lichid ușor constituie un bun înlocuitor. El pune
însă o serie de probleme în ceea ce privește asigurarea unui randament bun al arderii.
Combustibilii lichizi, cu precădere păcura grea, se caracterizează printr-un grad mare de
contaminare cu agenți de coroziune (NaCl, V, Pb). În aceste condiții se impune o tratare a
combustibilului înainte de a fi introdus în camera de ardere, pentru a preîntâmpina fenomene
nedorite și degradarea turbinei cu gaze. O soluție poate fi reprezentată chiar de gazeificarea
fracțiunilor grele rezultate din rafinarea petrolului.
Gazul de furnal este unul din cele mai importante produse secundare ale unui combinat
siderurgic. El este deja folosit drept combustibil în cadrul unor centrale convenționale cu abur.
Puterea sa calorifică redusă (situată în jurul valorii de 3700 kJ/m3N) îl face însă impropriu de a fi
introdus ca atare în camera de ardere a ITG. Este necesară o înnobilare a acestui combustibil
printr-un aport de gaz natural.
Din punct de vedere al resurselor și rezervelor dovedite pe plan mondial, cărbunele ocupă
de departe primul loc în cadrul combustibililor fosili. Gazeificarea reprezintă o soluție tentantă de
utilizare a acestui tip de combustibil pentru alimentarea unei ITG. Acest procedeu este aplicat în
cadrul ciclului combinat gaze – abur cu gazeificare integrată a cărbunelui (IGCC).
Se pot distinge două familii de instalații de turbine cu gaze:

• ITG de tip industrial ("heavy-duty")
Se caracterizează prin faptul că încă de la început ele au fost gândite pentru aplicații
industriale (producere de energie electrică sau antrenări mecanice). Tehnologia de
fabricație a acestora se bazează pe cea corespunzătoare turbinelor cu abur. Obiectivul
unei astfel de ITG este de a furniza o putere cât mai mare pentru un debit dat de aer
aspirat de compresor.
• ITG de tip aeroderivativ
Proiectarea acestor tipuri de instalații are la bază concepția de realizare a motoarelor de
aviație. Principala cerință ce trebuie îndeplinită este realizarea unui consum specific de
combustibil cât mai redus (consumul specific de combustibil = debitul de combustibil
raportat la puterea la bornele ITG), pentru a limita cantitatea de carburant care trebuie
transportată. Este necesară obținerea unui randament cât mai ridicat.
Una din caracteristicile ITG este că din punct de vedere al puterilor unitare ele nu sunt
realizate "la comandă", valorile fiind impuse de către firmele producătoare de echipamente. Un
operator de centrală electrică va trebui să se orienteze în piață pentru a găsi modul de dimensionare,
precum și acele modele de ITG care să satisfacă cât mai bine nevoile sale.
12
4. CICLUL COMBINAT GAZE – ABUR (FĂRĂ POSTCOMBUSTIE)
4.1 Considerații termodinamice

În Figura 4.1. sunt prezentate intervalele uzuale de temperatură în care are loc extracția de
lucru mecanic pentru o instalație de turbină cu abur (ITA), o instalație de turbină cu gaze în circuit
deschis (ITG) și un ciclu combinat gaze-abur (CCGA).
În cazul ciclurilor cu abur, extracția de lucru mecanic are loc în domeniul temperaturilor
relativ joase. Deși la sursa caldă temperatura rezultată în urma arderii combustibilului poate ajunge
la (1800...2000) °C, aceea a aburului nu depășește în mod uzual (540...570) °C. În schimb,
temperatura inferioară a ciclului se apropie foarte mult de aceea a mediului ambiant.
La ciclul cu gaze extracția de lucru mecanic poate începe chiar de la temperatura obținută
prin ardere la sursa caldă1. În schimb, evacuarea căldurii la sursa rece se face o temperatură mult
superioară celei corespunzătoare mediului ambiant, ducând la pierderi considerabile.
Din cele afirmate mai sus se pot trage trei concluzii:
• ITG lucrează bine în domeniul temperaturilor înalte;
• ITA lucrează bine în domeniul temperaturilor medii și joase;
• Temperatura la care se oprește extracția de lucru mecanic în ITG este de același ordin
de mărime cu aceea la care începe să lucreze ITA.
(1100 - 1300) C (1100 - 1300) C
ITG
(540 - 570) C
CCGA
(560 - 600) C
ITA
(40 - 50) C (40 - 50) C

TA
Fig. 4.1 Intervale de temperatură între care are loc extracția

de lucru mecanic ( TA - temperatura mediului ambiant)
Deci, este interesantă realizarea unei cascade termodinamice în două trepte, care conține
un ciclu cu gaze urmat de unul cu abur.
Ciclul combinat gaze-abur lucrează între temperatura medie superioară corespunzătoare ITG și
temperatura medie inferioară corespunzătoare ITA. Rezultatul este o creștere considerabilă a randamentului
față de ciclurile simple.
1
Temperatura obținută prin ardere la sursa caldă este limitată de rezistenţa pieselor la temperaturi ridicate şi de
posibilităţile de răcire ale acestora. Pentru a limita această temperatură se utilizează un exces de aer mare, adică se
introduce mult mai mult aer decât este necesar pentru ardere (de circa 3 ori mai mult), pentru a răci gazere formate
în urma arderii.
13
Ciclul Combinat Gaze-Abur (CCGA) fără postcombustie este varianta în care are loc o
suprapunere perfectă între ciclul de gaze și cel cu abur. Combustibilul este injectat doar în ciclul
cu gaze. Sursa rece a ciclului cu gaze reprezintă sursa caldă pentru cel cu abur. Este cazul tipic al
unei cascade termodinamice în care ciclul inferior din punct de vedere al potențialului termic
(ciclul cu abur) este strict dependent de cel superior (ciclul cu gaze). Combustibilul folosit trebuie
să fie "curat" din motive de protecție a turbinei cu gaze. Reprezintă filiera cea mai răspândită în
cadrul ciclurilor combinate gaze-abur.
4.2 Concepția generală de realizare a unui CCGA (fără postcombustie)
Gazele de ardere evacuate din ITG conțin suficientă căldură și au un potențial termic
suficient de ridicat pentru a putea fi folosite în scopul producerii de abur. În Figura 4.2 este
prezentată schema de principiu pentru un ciclu combinat gaze-abur fără postcombustie.
GR
Fig. 4.2 Schema de principiu pentru un ciclu combinat gaze-abur fără postcombustie
ITG - instalație de turbină cu gaze; GR – generator de abur recuperator; TA - turbină cu abur;
C - condensator de abur; PA - pompă de alimentare
a - aer; b - combustibil; c - gaze de ardere; d - abur; e - apă de alimentare
Gazele de ardere evacuate din ITG sunt introduse în generatorul de abur recuperator (GR)
unde cedează căldură către agentul apă-abur. Aburul astfel produs evoluează în ciclul
termodinamic inferior, dezvoltând lucru mecanic în turbina cu abur.
Instalația de turbină cu abur (ITA) este total subordonată față de ITG, neputând funcționa
singură. În schimb, ITG poate să lucreze independent. În acest caz gazele de ardere vor fi evacuate
în atmosferă prin intermediul unui coș de by-pass, ocolind generatorul de abur.
14
4.3 Gazeificarea combustibililor inferiori (ca metodă de reducere a

impactului CTE asupra mediului)
Gazeificarea este un proces fizico-chimic ce are loc la temperatură ridicată și controlată
într-un mediu substoechiometric d.p.d.v. al conținutului de oxigen și bogat în vapori de apă. În
procesul de gazeificare se folosește doar 25–30 % din oxigenul necesar pentru arderea completă
(stoechiometrică) a combustibilului. Scopul gazeificării este obținerea unui combustibil gazos
pornind de la combustibilul greu.
În urma gazeificării rezultă un amestec de gaze combustibile (CO, H2, CH4,) în care sulful
se regăsește sub forma de hidrogen sulfurat (H2S), acesta putând fi îndepărtat cu ușurință.
Aer sau O2
gazogen gazogen
gaz de Instalaţii gaz de gazogen
cărbune reţinere noxe curăţat
abur zgură şi noxe

(H2O) cenuşă reţinute
Fig. 4.3 Schema simplificată a instalației de gazeificare
Exemple de reacții:
1
C+ O2  CO
2
C + H2O  CO +H2
D.p.d.v. al schimburilor de energie cu exteriorul în cazul gazeificării apar atât reacții exoterme cât
și endoterme. Pentru anclanșarea reacției este nevoie de aport de căldură din exterior, după care
prin echilibrul dintre reacțiile exoterme și endoterme temperatura în reactorul de gazeificare poate
ajunge la valoarea optimizată pentru proces.
D.p.d.v. energetic:
- orice reactor de gazeificare este caracterizat printr-un randament subunitar și are pierderi de
tipul celor de la cazan: radiație, convecție, nearse chimic;
- în gazeificator se rețin substanțele provenite din partea anorganică a combustibilului; totuși
există și antrenări;
- dintre substanțele organice, majoritatea trec în gazul de gazogen;
D.p.d.v. al tipurilor de procese de gazeificare se pot face clasificări după:

a) presiune: sub presiune mare; sub ușoară suprapresiune;
b) comburantul folosit: aer; oxigen.
Calitatea gazului de gazogen depinde de compoziția elementară a combustibilului și de tipul

procesului utilizat.
Principalele avantaje ecologice ale gazeificării sunt legate de:

1. posibilitatea folosirii gazului de gazogen în special când este produs la presiune mare în cadrul
unor tehnologii de conversie a energiei cu randamente bune, care reduc factorul de emisie pe
unitatea de energie utilă, de exemplu: ciclul combinat gaze-abur oferă randamente mari,
suficiente să compenseze pierderile reactorului de gazeificare.
15
2. simplificarea problemelor de reținere și evacuare a produselor solide provenite din

componentele anorganice (zgură și cenușă); aceasta se datorează unor tehnologii de gazeificare
cu antrenare mică. Partea antrenată sub formă de cenușă zburătoare în gazul de gazogen este
mai ușor de reținut dintr-un debit mai mic (în raport cu cel al gazelor de ardere) și volum specific
mai mic (corespunzătoare presiunii de gazeificare mai înalte).
3. posibilitatea desulfurării mai eficiente și mai ieftine în cazul gazului de gazogen decât în cazul
gazelor de ardere (vezi observația de mai sus).
azot
instalație de aer
preparare a
oxigenului abur
oxidant
ciclu combinat
preparare răcire gaz filtrare gaz
gazogen gaze-abur fără
cărbune cărbune gaz de
de gazogen de gazogen
gaz de gaz de postcombustie
abur gazogen gazogen apă gazogen
Instalație de gazeificare
Fig. 4.4 Schema de principiu a instalației de ciclu combinat gaze-abur cu gazeificarea integrată
a cărbunelui (în engleză: Integrated Gasification Combined Cycle – IGCC)
Temperatura de producere a gazului de gazogen este ridicată; acest lucru face dificilă filtrarea și
desulfurarea. Pentru tratare gazul trebuie răcit până la temperaturi comparabile cu cele pe care le
au gazele de ardere la capătul rece al cazanului. Aceasta se poate realiza prin bucle de răcire-
reîncălzire, sau prin recuperarea căldurii din gazul de gazogen și folosirea ei în ciclul cu abur.
Integrarea gazeificării în ciclul termodinamic oferă avantaje energetice și ecologice deoarece:

- aburul folosit la gazeificare poate provenii din ciclul de conversie termodinamică;
- căldura recuperată de la gazeificator se poate folosi în ciclul termodinamic;
- impactul asupra mediului este mai mic decât la o centrală care arde direct cărbunele;
eficiența economică a gazeificării este influențată de calitatea combustibilului care se gazeifică;
aceasta limitează folosirea ligniților românești.
Azotul provenit de la unitatea de separare a aerului (USA) (instalația de preparare a oxigenului)

este introdus în camera de ardere din două motive: pentru reducerea producerii de NOx, prin
scăderea temperaturii flăcării în camera de ardere a instalației de turbină cu gaze și pentru creșterea
puterii în turbina cu gaze, prin mărirea debitului de gaze de ardere ce trece prin aceasta. În plus,
prin creșterea debitului de gaze de ardere, se mărește debutul de abur produs de generatorul de
abur recuperator și deci puterea turbinei cu abur.
Integrarea instalației de gazeificare cu ciclul combinat gaze abur se poate realiza prin:
- preluarea (parțială sau totală - figurile b) și c) de mai jos) aerului comprimat de la ieșirea din
compresorul instalației de turbină cu gaze (ITG);
- introducerea azotului, rezultat în urma separării oxigenului din aer, în camera de ardere a ITG;
acesta este folosit inițial ca masă inertă pentru reglarea emisiilor de NOx, iar apoi pentru a crește
debitul masic prin turbina cu gaze;
- recuperarea căldurii provenite din răcirea gazului de gazogen în ciclul cu abur din cadrul
ciclului combinat gaze-abur;
16
- unde e cazul (gazeificator în pat fluidizat), utilizarea căldurii rezultate din arderea cocsului în
instalația de turbină cu abur din cadrul ciclului combinat.
combustibil combustibil combustibil

aer Gazogen aer Gazogen Gazogen
O2 O2
gaz de O2
gaz de gaz de
gazogen gazogen gazogen
USA USA USA
N2 emis N2 emis
N2
(opţional) N2 (opţional) N2
CA CA CA
TG G TG G TG G
aer aer aer
a) USA neintegrată b) USA parțial integrată c) USA integrată total

(independentă)
Fig. 4.5 Opțiuni de integrare pentru centralele electrice cu CCGI
(USA – unitatea de separare a aerului, CA- cameră de ardere, TG – turbine cu gaze)
5. TEHNOLOGII AVANSATE DE REDUCERE A EMISIILOR DE DIOXID

DE CARBON
Captarea şi stocarea de CO2 (Carbon Capture and Storage (CCS))
CCS reprezintă procesul de captare/reţinere a CO2, realizat în special la centralele electrice pe
combustibili fosili, şi transportul acestuia către zonele de stocare, cum ar fi: fostele rezervoare de
combustibil gazos/lichid, structuri geologice adânci, etc.. CCS, reprezintă o măsură de reducere a
gazelor cu efect de seră.
Tehnologii de captare a CO2: post-combustia; pre-combustia; oxicombistia.
5.1. Tehnologia post-combustie
comprimare
g.a. sărace CO2
în CO2 spre
CO2 stocare CO2
răcitor
recuperator
de căldură
Absorber
Desorber
ventilator
g.a. pompă căldură
g.a.
cu CO2 amine bogate amine sărace
răcitor g.a în CO2 în CO2
Fig. C.1 Schema instalaţiei de captare a CO2 pe bază de amine
17
În cadrul tehnologiei de post-combustie, CO2 este captat/extras din gazele de ardere înainte ca
acestea să fie aruncate la coş (dar după ce au fost reţinute noxele de ardere: pulberi, SO2, NOx). În
acest scop se foloseşte o instalaţie de captare a CO2 ce utilizează un solvent (solvent = substanţă
chimică care are proprietatea de a dizolva în masa ei alte substanţe; dizolvant) pe bază de amine
(Fig. C.1).
Instalaţia este formată din două zone: de absorbţie şi de desorbţie. Aminele absorb/reţin CO2
din gazele de ardere, în prima zonă. Gazele de ardere fără CO2 sunt aruncate la coş. Apoi, CO2 din
amine este extras, în cea de-a doua zonă, de desorbţie, comprimat şi stocat. După ce s-a extras CO2
din amine, acestea revin în prima zonă pentru a relua procesul de absorbţie. Astfel, aminele
lucrează într-o buclă închisă între cele două zone. Pentru a se extrage CO2 din cea de-a doua zonă
este necesar un aport de căldură din exterior. Între cele două zone se află un schimbător de căldură
recuperator ce transferă/recuperează o parte din căldura aminelor ce ies din zona a doua şi intră în
prima zonă către aminele ce ies din prima zonă şi intră în cea de-a doua, folosind astfel un aport
mai mic de căldură în zona a doua.
Integrarea instalației de captare CO2 în schema termică a instalației cu turbină cu abur, în cazul
tehnologiei post-combustie:
Prescurtări: ST - steam generator (generator de abur); HPST – High Pressure Steam Turbine (corp de
înaltă presiune); IPST – Intermediate Pressure Steam Turbine (corp de medie presiune); LPST – Low
Pressure Steam Turbine (corp de joasă presiune); FWP – Feed Water Pump (pompă de alimentare); CWP
– Cooling Water Pump (pompă de răcire); CEP – Condensate Extraction Pump (pompă de condensate
principal); LPWH - Low Pressure Water preHeaters (preîncălzitoare de joasă presiune); HPWH - High
Pressure Water preHeaters (preîncălzitoare de înaltă presiune); Pgc – Power at generator clamps (putere
la bornele generatorului).
Fig. C.2 Schema termică a Centralei TermoElectrice (CTE) (TPP - Thermal Power Plant) fără
captarea CO2
18
abur de la ieșire din IPST

outlet
Instalația de
CTE fără captare de
captare a CO2
CO2 capture
(Fig. C.3) condensat
Pompă
spre degazor
Fig. C.3 Schema simplificată a CTE cu captarea CO2.
Prescurtări: ICC - Installation for CO2 capture (instalație pentru captarea CO2); CP – Condensate
Pump (pompă de condensat).
Fig. C.4 Schema termică a Centralei TermoElectrice (CTE) cu captarea CO2
5.2. Tehnologia pre-combustie

Tehnologia de pre-combustie, implică gazeificarea combustibilului (Fig. C.2). Gazeificarea
este un proces fizico-chimic ce are loc la temperatură ridicată şi controlată într-un mediu
substoechiometric d.p.d.v. al conţinutului de oxigen şi bogat în vapori de apă. Scopul gazeificării
este obţinerea unui combustibil gazos pornind de la combustibilul greu. Instalaţia în care are loc
procesul de gazeificare se numeşte gazogen, iar combustibilul gazos obţinut este denumit gaz de
sinteză sau gaz de gazogen.
Exemple de reacţii:
1
C+ O2  CO
2
19
C + H2O  CO +H2
aer N2
producere O2
H2
O2
gaz de CO + H2O captare
gazogen gazogen filtrare desulfurare
cărbune => CO2 + H2 CO2
abur zgură şi cenuşă ghips

abur CO2
cenuşă
Fig. C.2 Schema procedeului de pre-combustie folosit pentru captarea CO2
Gazul de gazogen este filtrat pentru a îndepărta pulberile. De asemenea înainte de captarea CO2,
CO din gazul de gazogen se transformă, cu ajutorul aburului (H2O), în CO2 şi H2, iar H2S se reţine
într-o instalaţie de desulfurare. Captarea CO2 se realizează cu ajutorul unei instalaţii similare cu
cea pe bază de amine (Fig. C.1) descrisă mai sus, dar se pot folosi solvenți fizici (de ex. Selexol,
Rectisol etc.) în cadrul unui proces de captare a CO2 prin absorbţie fizică (la presiune ridicată și
temperatură scăzută).
5.3. Tehnologia oxi-combustie

Tehnologia de oxi-combustie, implică utilizarea O2 în locul aerului în instalaţia de ardere a
combustibilului (generatorul de abur). În acest scop se foloseşte o instalaţie de separare a O 2 din
aer. Astfel, în gazele de ardere nu va exista N2, iar acestea vor avea o concentraţie ridicată de CO2.
Din g.a. se elimină pulberile şi SO2. De asemenea, acestea se vor răci suficient de mult pentru ca
vaporii de apă (H2O) din acestea să condenseze. Astfel, în gazele de ardere va rămâne, practic,
numai CO2, care va fi comprimat şi stocat.
20
6. CENTRALE HIDROELECTRICE (CHE)
6.1. Energia şi puterea hidraulică

Centralele hidroelectrice (CHE) utilizează ca sursă primară energia hidraulică, potenţială
şi cinetică, a căderilor de apă naturale sau artificiale.
hA A
l B hB
Fig. 6.0. Secţiune longitudinală printr-o porţiune a unui curs de apă
Energia hidraulică totală „E [J]” a cantităţii de apă „m [kg]”, ce curge cu viteza „w [m/s]”
şi situată la o înălţime „h [m]” faţă de un nivel de referinţă, este suma între energia potenţială
m  w2
(m∙g∙h) şi cea cinetică ( ).
2
Energia hidraulică totală EAB [J] dezvoltată de o cantitate de apa „m [kg]” curgând între
punctele A şi B (Fig. 6.1) pe o diferenţă de nivel (cădere) „H [m]” (H = hA - hB) este:
m  wA2 m  wB2 m  ( wA2 − wB2 )
E AB = E A − EB = (m  g  hA + ) − (m  g  hB + ) = m g H +
2 2 2
wA2 − wB2
E AB = m  g  ( H + ) = m  g  ( H + hdinamic ) = m  g  H b
2 g
La căderi mai mici de 10 m (fluviale), termenul cinetic (hdinamic) poate reprezenta o valoare
semnificativă, dar la căderi mai mari de 50 m, acesta (hdinamic) este neglijabil în raport cu cel
potenţial (H).
E AB = m  g  H b unde H b - căderea brută (căderea
hidroenergetică brută)
m
Ţinând cont că  = ( [kg/m3] – densitatea:   1000 [kg/m3]; V [m3]- volumul):
V
E AB =   V  g  H b
Puterea (energia pe unitatea de timp) hidraulică se poate scrie:

PAB =   g  QV  H b = 1000  9,81  QV  H b [W ]
PAB = 9,81  QV  H b [kW ] , unde QV [m3/s] - debitul volumic al râului (volumul/timp)
Astfel, puterea hidraulică este direct proporţională cu debitul volumic al râului şi cu
„căderea” (diferenţa de nivel) acestuia.
O amenajare hidraulică este cu atât mai avantajoasă economic cu cât „puterea specifică a
P kW
cursului de apă” AB [ ] (Fig. 6.0) este mai mare, deci panta acestuia este mai mare.
l km
21
6.2. Energia şi puterea centralelor hidroelectrice
Puterea hidraulică brută (potenţial teoretic) este: Ph = 9,81  QV  H b [kW ]

Puterea hidraulică Ph este transformată de turbină în putere mecanică Pm , numită putere
la arborele turbinei şi se calculează cu relaţia:
Pm = Ph h t = 9,81  QV  H b h t , [kW]
în care cu  h şi t s-au notat randamentele hidraulic şi al turbinei.
Randamentul hidraulic este asociat pierderilor de energie pe traseul hidraulic (priză de apă,
aducţiune, nod de presiune, conducta forţată, vană amonte de turbină) (  h = 90  95 %).
Randamentul turbinei este asociat pierderilor de energie la transformarea energiei
hidraulice, disponibile la turbină, în energie mecanică la arborele turbinei ( t = 85  92 %).
Generatorul electric transformă puterea mecanică Pm în putere electrică Pb, numită putere
la borne:
Pb = Pm  g = Ph h t  g = 9,81  QV  H b h t  g , [kW]
unde cu  g s-a notat randamentul generatorului ( g = 95  98 %).
Randamentul total al CHE are expresia:
CHE = h t  g  (1 −  sp )
unde  sp - consumul specific al serviciilor interne (  sp = 0,5  1,5 %)
Energia produsă de o centrală se calculează pentru un interval de timp „t” dat (24 h pentru
o zi, 8760 ore pentru un an etc.).
Valoarea debitului, căderii şi a randamentelor variază în timp. Astfel, pentru calculul
producţiei medii anuale de energie electrică a unei centrale hidroelectrice se pot utiliza valorile
medii ale debitului, căderii, randamentelor şi duratei de funcţionare pe an.
CHE au unele particularităţi (faţă de CTE). Acestea sunt dependente:

➢ de înălţimea de cădere, specifică fiecărei amenajări;
➢ de debitul de apă de pe râu variabil în timp;
➢ ca soluţionare tehnică de configuraţia geografică a zonei şi de geologia ei.
Rezultă, astfel, că fiecare CHE reprezintă o instalaţie diferită faţă de celelalte şi practic fără
posibilităţi de tipizare.
6.3. Scheme de amenajare a CHE (amenajări gravitaţionale)

Pentru a utiliza la maximum potenţialul hidroenergetic al unui râu pe un sector este nevoie
să se reducă pe cât posibil pierderile de energie din curgerea naturală. La curgerea naturală pe un
curs de apă, energia este consumată pentru: învingerea forţelor rezistente de viscozitate şi
turbulenţă; transportul aluviunilor; erodarea albiei.
Pentru utilizarea energiei brute disponibile a cursului de apă, este necesar să se creeze la
CHE o cădere concentrată, adică să se formeze faţă de centrală o diferenţă de nivel a apei.
Ansamblul construcţiilor hidrotehnice şi al instalaţiilor care au ca scop amenajarea unui
sector al unui curs de apă în vederea captării energiei hidraulice disponibile a acestuia şi
transformării ei în energie electrică, constituie o amenajare hidroenergetică (AHE).
Cu toate că CHE nu sunt tipizate, fiind unicate, putem face totuşi o clasificare funcţie de
trăsăturile principale ale schemelor de amenajare în:
➢ CHE pe firul apei (Fig. 6.1.  6.3.);
➢ CHE instalate în derivaţie faţă de cursul natural al apei;
22
6.3.1 Schemele centralelor pe firul apei
Această categorie de CHE este amplasată chiar în albia râului, în imediata apropiere a
barajului, cu care poate fi combinată constructiv.
Amenajările pe firul apei au următoarele caracteristici:
➢ se folosesc în special pe cursuri de apă cu debite mari (amenajări fluviale) (de exemplu
CHE Porţile de Fier);
➢ înălţimea de cădere a apei este dată exclusiv de ridicarea de nivel obţinută prin baraj
(căderile pot fi cuprinse între câţiva metri şi circa 200 ÷ 300 m). Din această cauză:
• se beneficiază de căderi mici sau mijlocii, în schimb, în general, de debite mari;
• pentru o cădere mai mare se realizează baraje mai înalte;
• cu cât înălţimea barajului este mai mare cu atât volumul lacului de acumulare creat
de baraj creşte, iar debitul de apă ce trece prin turbină va fi mai puţin influenţat de
condiţiile atmosferice;
• în exploatare aceste CHE sunt supuse unor variaţii mari de putere (disponibilă) în
funcţie de nivelul apei din amonte de baraj.
Variantele posibilităţilor de amplasare a CHE sunt arătate în principiu în Fig. 6.1. Astfel:
- în varianta A, CHE se găseşte instalată chiar în corpul barajului (centrală baraj);
- în varianta B, CHE se află la piciorul barajului (Fig. 6.2. şi 6.3.);
- în varianta C, CHE se află în una din extremităţile barajului sau divizată în două C1 şi C2,
jumătate la fiecare capăt. (CHE construite de două ţări riverane ale aceluiaşi râu; de exemplu
amenajarea Dunării de la Porţile de Fier).
barajul
A B
barajul
C1
A B
conductă forţată
C2
Fig. 6.1. Schemă amenajare CHE pe firul apei:
sala maşinilor: A – în corpul barajului; B – la piciorul Fig. 6.2. AHE cu CHE la piciorul barajului
barajului în ax; C – la extremităţile barajului
Fig. 6.3. AHE cu centrala la piciorul barajului

a) Cerna-Belareca, baraj în arc Herculane b) CHE Clyde – Noua Zeelandă
23
Conducerea apei din lac la turbine se face prin conducte forţate scurte (aducţiune foarte
scurtă – fig.6.2). La căderi mai mari, clădirea centralei se amplasează imediat în aval de baraj (fig.
6.2 - 6.3).
În figura 6.4 se prezintă schema simplificată a unei CHE pe firul apei.
Fig. 6.4. CHE pe firul apei
6.3.2 Schemele CHE în derivaţie
La acest gen de amenajare apele râului sunt derivate pe un traseu care are o pantă mai mică
decât panta naturală a râului iar înălţimea totală a amenajării este suma dintre câştigul de înălţime
obţinut pe traseul amenajat şi înălţimea barajului.
CHE instalate în derivaţie (aducţiune) (Fig. 6.5.) pot fi:
- cu nivel liber (canal hidroenergetic / canal cu nivel liber / canal de aducţiune):
- sub presiune (galerie sub presiune);
Realizarea CHE sub presiune este posibilă prin ridicarea nivelului amonte sau prin
coborârea nivelului în aval.
Fig. 6.5. AHE cu derivaţie
Amenajările hidroenergetice cu derivaţie cu nivel liber implică realizarea unui nou traseu
hidraulic de tipul canal hidroenergetic (canal de aducţiune - cu nivel liber) care preia debitul de
apă (prin intermediul unei prize de apă) şi îl trimite către centrala hidroelectrică.
Pe acest nou traseu hidraulic pierderile sunt diminuate în raport cu pierderile pe cursul
natural. Atât rugozitatea canalului cât şi traseul său sunt mai mici decât valorile din regim
neamenajat, natural.
24
În figura 6.6 (şi în figura 6.5 stânga) se prezintă schiţa unei amenajări hidroenergetice cu
derivaţie cu nivel liber şi elementele sale componente.
Fig. 6.6. Schiţă AHE cu derivaţie cu nivel liber

1 – lac de acumulare, 2 – baraj, 3 – derivaţie cu nivel liber, 4 – conductă forţată, 5 – clădire centrală
hidroelectrică, 6 – canal de fugă, 7 – albie naturală
Amenajările hidroenergetice cu derivaţie sub presiune sunt posibile numai în combinaţie

cu un baraj care să permită ridicarea nivelului apei şi realizarea unei presiuni pe derivaţie. Derivaţia
sub presiune leagă priza de apă a barajului de conducta forţată. Aceste tipuri de scheme se
utilizează la amenajările de înaltă cădere şi debit mic, fiind specifice zonelor montane. În figura
6.7 se prezintă schiţa unei amenajări hidroenergetice cu derivaţie sub presiune şi elementele sale
componente.
Fig. 6.7. Amenajare hidroenergetică cu derivaţie sub presiune.

1 – lac de acumulare, 2 – baraj, 3 – aducţiune sub presiune, 4 – castel de echilibru, 5 – casă vane,
6 – clădire centrală hidroelectrică, 7 – galerie de fugă, 8 – albie naturală; 9 – conducta forţată.
Amenajările prezentate sunt denumite amenajări gravitaţionale, deoarece valorifică

potenţialul natural al cursurilor de apă şi pentru a se distinge de amenajările hidroenergetice cu
acumulare prin pompare.
6.4. Amenajări hidroenergetice cu acumulare prin pompare (AHEAP)

Amenajările hidroenergetice cu acumulare prin pompare (AHEAP) au un rol foarte
important în cadrul sistemelor electroenergetice, şi anume stocarea (acumularea) energiei. Puterea
electrică cerută de consumatori este variabilă în timp, prezentând variaţii importante chiar în cursul
unei zile. AHEAP sunt destinate îmbunătățirii funcționării sistemelor energetice.
AHEAP au cel puțin două rezervoare (acumulări), unul inferior şi unul superior (fig. 6.8).
În perioadele de vârf de sarcină, centrala se comportă ca un producător, turbinând volumul de apă
din rezervorul superior. Debitul turbinat este stocat în rezervorul inferior. Pe perioadele de gol de
sarcină, turbinele care sunt de obicei reversibile (pompe/turbine) îşi schimbă funcţionarea în
pompe şi pompează apa înapoi în rezervorul superior. Pompele sunt mari consumatori de energie
şi preiau diferenţa de energie necesar a fi consumată (în golurile de sarcină) pentru buna
25
funcționare a marilor producători. Astfel, aceştia nu sunt obligaţi să oprească centralele, iar
sistemul rămâne în echilibru.
Spre deosebire de celelalte amenajări, care pot fi grupate sub numele de amenajări
hidroenergetice gravitaţionale, care valorifică un potenţial natural al cursului de apă, în schema de
amenajare pură, AHEAP nu produc, ci consumă energie.
M și G
P T .
M P T G
P și T M și G
P - pompă; T - turbină; M - motor electric; G - generator electric
Fig. 6.8 Amenajare hidroenergetică cu acumulare prin pompare în circuit închis
Modul de funcționare al AHEAP, în ciclul de pompare-turbinare zilnic, este următorul:

▪ noaptea, când cererea de energie în sistemul electroenergetic este scăzută, apa este
pompată din rezervorul inferior în rezervorul superior;
▪ ziua, când cererea de energie este mare, apa curge gravitaţional prin aceleaşi conducte
(aducţiuni) din rezervorul superior în cel inferior, fiind prelucrată de turbine.
Clasificarea AHEAP se poate face în mai multe moduri:

• după tipul circuitului hidraulic:
– AHEAP în circuit închis (Fig. 6.8);
– AHEAP în circuit deschis;
• după ciclul de pompare-turbinare:
– cu ciclu zilnic;
– cu ciclu săptămânal: se pompează în plus volumul în rezervorul superior în zilele
nelucrătoare și se turbinează acest volum în zilele lucrătoare;
– cu ciclu anual (sezonier): se pompează în perioada de vară și se turbinează în perioada
de iarnă;
• după numărul de maşini energetice (Fig. 6.8):
– cu patru maşini energetic: turbină, pompă, motor electric, generator electric;
– cu trei maşini energetice : pompă, turbină, maşină electrică reversibilă;
– cu două maşini energetice : maşină electrică reversibilă şi maşină hidraulică reversibilă.
26
6.5. Elementele care compun o amenajare hidroenergetică
Principalele elemente care intră, în principiu, în componenţa unei amenajări

hidroenergetice sunt:
➢ barajul, care să permită acumularea şi/sau derivarea apei către centrala hidroelectrică;
trebuie să fie echipat astfel încât să permită golirea lacului de acumulare şi evacuarea
apelor mari;
➢ aducţiunea, care are ca rol conducerea apei la distanţe mari (chiar zeci de km) până în
zona unde se poate realiza centrala hidroelectrică astfel încât să se beneficieze de o
cădere cât mai importantă; poate fi sub presiune (galerie sau conductă) sau cu suprafaţă
liberă (galerie sau canal);
➢ nodul de presiune, care cuprinde castelul de echilibru pentru aducţiune sub presiune
sau camera de încărcare pentru aducţiune cu suprafaţă liberă, care are ca roluri
principale:
▪ să menţină conducta forţată plină şi să nu permită pătrunderea de aer către turbine;
▪ la pornirea centralei să furnizeze apa necesară turbinelor până când se pune în
mişcare apa de pe aducţiune a cărei inerţie este foarte mare (aducţiunile fiind în
general lungi);
▪ la oprirea centralei să atenueze şocul hidraulic (lovitura de berbec), provocată de
închiderea bruscă a vanei de admisie a apei la turbină, prin transformarea undei de
suprapresiune (ce se propagă spre amonte pe conducta forţată) în oscilaţii în masă;
➢ casa vanelor, permite separarea aducţiunii de conducta forţată;
➢ conducta sau galeria forţată, face legătura între aducţiune şi centrala hidroelectrică,
creează mare parte din căderea amenajării;
➢ vanele, imediat amonte de turbine, controlează accesul apei la acestea;
➢ centrala hidroelectrică (CHE), subterană sau supraterană, este clădirea care
adăposteşte echipamentele mecanice şi electrice ale amenajării;
➢ turbina și elementele sale auxiliare transformă energia hidraulică a apei în energie
mecanică de rotaţie (la axul la care este solidar şi rotorul generatorului);
➢ generatorul cu elementele sale auxiliare, este format dintr-un stator (fix) şi un rotor
(mobil) învârtit de turbină; acesta transformă energia mecanică (produsă de turbină)
în energie electrică; stația de transformare (transformatoare electrice ridicătoare de
tensiune) transferă energia electrică către liniile de transport;
➢ galeria sau canalul de fugă, după cum centrala hidroelectrică este subterană sau
supraterană, au rol de a conduce apa turbinată până la restituirea în albia sa naturală.
Este foarte dificil de găsit amplasamente favorabile şi de realizat baraje mari şi lacuri de
acumulare importante. Aceasta datorită problemelor care apar la acumularea unor volume
importante de apă: inundarea unor mari suprafeţe de teren agricol, drumuri, case sau chiar
comunităţi întregi care trebuie strămutate; etanşarea incintei lacului de acumulare; stabilitatea
versanţilor în care se închide barajul; ridicarea pânzei de apă freatică etc. Din această cauză este
de dorit să se suplimenteze, pe cât posibil, debitul afluent în regim natural într-o asemenea
acumulare, cu debite derivate din bazine hidrografice vecine.
27
7. CENTRALE NUCLEAROELECTRICE (CNE)
7.1. Revizuirea principalelor noţiuni de structura atomului. Reacţii

nucleare.
Atomul are:
- învelişul electronic, care concentrează sarcina negativă şi are masă neglijabilă şi
- nucleul, format din protoni şi neutroni (nucleoni), care concentrează masa şi sarcina pozitivă.
De menţionat că:
➢ Atomii în ansamblu, dacă nu se află în combinaţii chimice sau în stări excitate (ionizate), sunt
neutri d.p.d.v. electric, ca urmare Nelectroni = Zprotoni (numărul de electroni = numărul de protoni).
Z indică poziţia elementului în tabelul lui Mendeleev.
➢ Energia chimică e asociată reacţiilor ce implică ultimul strat electronic.
➢ „Dimensiunea” nucleului este mult mai mică decât cea a atomului.
➢ Nucleonii au mase extrem de apropiate: M1proton  M1neutron  1 u.a.m. (unitate atomică de masă)
 1840* M1electron. Aceasta explică de ce masa atomică A este practic concentrată în nucleu şi
este egală cu numărul de nucleoni: A = Zprotoni + Nneutroni. Acelaşi tip de element chimic, cu
acelaşi Zprotoni poate să aibă diferiţi izotopi cu numere diferite de neutroni. Pentru notarea unui
izotop se foloseşte convenţia X AZ unde X este denumirea elementului chimic, iar A şi Z au
semnificaţiile de mai sus. Spre exemplu Uraniul are izotopii: U 92 235
şi U 92
238
. Datorită structurii
diferite a nucleului izotopii au proprietăţi nucleare diferite, deşi sunt identici chimic.
➢ Între protonii din nucleu se manifestă puternice forţe de respingere electrostatică. Menţinerea
coeziunii nucleului se datorează unor forţe internucleonice mai puternice decât respingerea;
energia nucleară asociată acestor forţe permite degajarea unor cantităţi de energie mult mai mari
decât energia chimică.
Reacţiile nucleare pot fi de:

✓ dezintegrare (a nucleelor instabile) cu emisie de radiaţii;
✓ absorbţie în nuclee a unor particule (sau radiaţii);
✓ şoc elastic sau inelastic între nucleu şi o particulă elementară sau un alt nucleu;
✓ fuziunea nucleelor uşoare în nuclee mai grele;
✓ fisiune a nucleelor grele în nuclee mai uşoare, cu emisie de energie, radiaţii şi particule.
Pentru aplicaţiile energetice sunt interesante reacţiile care degajă cantităţi mari de energie
(fuziunea şi fisiunea). Dintre acestea singura care poate avea loc la parametri intensivi acceptabili
(presiune, temperatură), se poate automenţine pe durate mari de timp şi poate fi controlată este
reacţia de fisiune.
Reacţiile energetice nucleare de fisiune pot fi:

A) De fisiune instantanee (spontană), de tipul reacţiilor de dezintegrare.
Energia degajată este de circa 200 MeV/fisiune2. Din reacţie rezultă:
− două nuclee mai uşoare (produse de fisiune);
− 2 ÷ 3 neutroni (medie statistică – circa 2,55);
− radiaţii şi particule.
U 92235 → X ZxAx + YZyAy + (2  3)n01 +  200MeV + radiatii
B) De fisiune provocată, prin absorbţie de neutroni.
U 92235 + n01 → U 92236 → X ZxAx + YZyAy + (2  3)n01 +  200MeV + radiatii
2
1 eV=e∙1V; e (sarcina electonului)=1,602∙10-19 C; 1 eV=1,602∙10-19 J; 1 MeV=1,602∙10-13 J; 200 MeV=32∙10-12 J.
28
Observaţii:
 singurul nucleu fisionabil din natură U 92 235 235
; Unatural are numai 0,714 % nuclee de U 92 ;
 în urma unei fisiuni rezultă o cantitate de energie de aproximativ 200 MeV (faţă de 4 eV
eliberaţi la combustia unui atom de C12);
 neutronii care apar la fisiune fac posibilă menţinerea reacţiei în lanţ.
 existenţa fisiunii spontane creează sursa de neutroni pentru fisiunile provocate;
 numărul mare de neutroni produşi la o fisiune raportat la un neutron necesar pentru a provoca
o nouă fisiune permite ca această reacţie să se automenţină;
 neutronii produşi la fisiune au viteze şi energii mari (de ordinul MeV);
 numai o parte din neutronii produşi la fisiune ajung să fie absorbiţi într-un nucleu fisionabil;
 probabilitatea de absorbţie (secțiunea eficace de absorbţie) a unui neutron într-un nucleu depinde de
structura nucleului şi de energia neutronului, această probabilitate creşte la scăderea vitezei
neutronului şi este maximă la energii de ordinul eV – neutroni “lenţi” sau “termici”.
Neutronii pot fi clasificați după energii în 3 categorii; neutroni cu energii de ordinul:
MeV (şi viteze relativiste) - neutroni “rapizi”, keV şi eV (şi viteze comparabile cu cele de agitaţie
termică ale moleculelor gazelor perfecte) - neutroni “lenţi” sau “termici”.
Moderatorul (din componența reactoarelor nucleare de fisiune) realizează încetinirea

neutronilor rapizi. Neutronii sunt încetiniți în urma ciocnirilor (elastice) cu nucleele substanțelor
din moderator. Prin ciocnirile elastice o parte din energia cinetică a neutronilor se transferă către
nuclee substanțelor din moderator, micșorându-se astfel viteza neutronilor.
Creşterea probabilităţii de fisiune a nucleelor combustibilului nuclear se poate realiza:

- prin creşterea numărului de nuclee fisionabile pe unitatea de volum (îmbogăţirea
combustibilului nuclear) şi/sau
- prin încetinirea sau moderarea neutronilor (reducerea vitezei lor);
7.2. Factorul de multiplicare a neutronilor în RN (reactorul nuclear).

Controlul reacţiilor nucleare.
Nneutroni într-o generaţie
fmultiplicare =
Nneutroni în generaţia precedentă
Intervalul temporal dintre „generaţiile” de neutroni este egal cu durata de viaţă a
neutronilor în RN. “fmultiplicare” este adimensional şi caracterizează evoluţia reacţiei de fisiune:
➢ fmultiplicare > 1 caracterizează tendinţa de autoamplificare a reacţiei. Într-un RN energetic putem
avea fmultiplicare > 1 numai pe perioade scurte de timp, la pornire sau la încărcare (creşterea puterii
termice dezvoltate). Dacă se menţine fmultiplicare > 1 pe un interval mai mare de timp reactorul se
supraîncălzeşte şi se poate distruge.
➢ fmultiplicare = 1 caracterizează reacţiile staţionare la putere constantă a RN.
➢ fmultiplicare < 1 caracterizează tendinţa de stingere a reacţiei. Într-un RN energetic putem avea
fmultiplicare < 1 numai pe perioade scurte de timp, la descărcare (scăderea puterii termice
dezvoltate). Dacă se menţine fmultiplicare<1 pe un interval mai mare de timp reactorul se opreşte.
Controlul reacţiilor nucleare de fisiune se realizează prin reglajul fluxului de neutroni,
folosind substanţe ce au probabilitate mare captură a neutronilor (fără fisiune), care absorb
neutronii în exces – substanţe absorbante de neutroni. Pentru a face posibilă funcţionarea
reactoarelor nucleare acestea trebuie:
• să aibă, în absenţa substanţelor absorbante, fmultiplicare > 1, respectiv un “exces de reactivitate”;
• să îşi poată regla captura de neutroni în exces prin introducerea şi extracţia din zona activă a
substanţelor absorbante de neutroni.
29
Combustibilul nuclear conţine nucleele fisionabile

Componentele
Agentul de răcire evacuează căldura dezvoltată prin reacţia de fisiune
reactoarelor
Moderatorul realizează încetinirea neutronilor (prin ciocniri elastice)
nucleare
Substanţele absorbante de neutroni
de fisiune
Materialele de teacă şi de structură
Principalele caracteristici ale RN energetice sunt date de perechea de materiale

combustibil/moderator:
✓ RN cu moderator, sau „cu neutroni termici”. Acestea pot funcţiona cu combustibil uşor
îmbogăţit sau chiar cu Unatural (Unatural are numai 0,714 % nuclee de U 92235 238
, restul fiind U 92 ).
✓ RN fără moderator sunt „cu neutroni rapizi”. Deoarece probabilitatea de fisiune la neutroni
rapizi este mică, creşterea probabilităţii de fisiune în RN se realizează prin folosirea unui
combustibil puternic îmbogăţit în nuclee fisionabile (Uîmbogăţit în izotopul U235). Tehnologia RN
cu neutroni rapizi prezintă pericol de proliferare a armelor nucleare3, ca urmare sunt utilizate
puţin şi numai în ţări deţinătoare de bombe atomice.
7.3. Componentele RN energetice.

Elementele de combustibil nuclear sunt formate din: combustibilul propriuzis (ce conţine
nucleele fisionabile) şi “teaca” etanşă, care are rol de separare faţă de agentul de răcire. După tipul
de izotop fisionabil şi gradul de îmbogăţire combustibilul poate fi pe bază de:
➢ Uraniu natural - în acest caz probabilitatea de fisiune este mică, deoarece Unatural are foarte
puţine nuclee de U 92235
(care fisionează) (0,714 %) şi este obligatorie folosirea unui moderator
performant (D2O - apă grea, sau C – grafit) pentru a scădea viteza neutronilor şi a creşte astfel
probabilitatea de absorbţie a acestora în nucleele fisile;
➢ Uraniu uşor îmbogăţit - creşterea probabilităţii de fisiune permite un moderator mai puţin
performant (H2O);
➢ Uraniu puternic îmbogăţit - în acest caz se poate renunţa la moderator, deoarece conţine mai
multe nuclee ce pot fisiona (are probabilitate mare de fisiune), în comparaţie cu Unatural sau
Uraniu uşor îmbogăţit;
➢ materiale fisionabile artificiale4, provenite din nuclee “fertile”.
După tipul de substanţă utilizată combustibilul poate fi A) metalic sau B) sub formă de
pastile din pulberi “sinterizate” (exemplu: UO2, PuO2).
După modul de încărcare cu combustibil, R.N. pot lucra:

 în campanie  reactorul în stare iniţială are o rezervă de combustibil suficientă pentru
funcţionarea pe termen mediu (10  11 luni); după epuizarea rezervei RN se opreşte şi se face
descărcarea combustibilului vechi/încărcarea celui nou;
 cu încărcare din mers  extragerea/introducerea combustibilului
vechi/nou fără opirea RN.
3
În RN militare, cu neutroni rapizi, fluxul de neutroni este mai intens (datorită vitezei mari a acestora) în comparație
238
cu RN cu moderator; U 92 (nefisionabil) poate capta neutroni și se poate transforma într-un izotop al plutoniului,
235
producându-se mai mult material fisionabil față de cantitatea de material fisionabil ( U 92 ) intrat în RN (acest tip de
RN se mai numește și reproducăror).
4
Producerea de combustibil nuclear artificial măreşte rezervele naturale de câteva zeci de ori în raport cu cazul
235
utilizării exclusive a U 92 , dar măreşte riscul de proliferare a armelor nucleare şi cere tehnologii mai costisitoare, ca
de exemplu RN de tip “FBR” (Fast Breeder Reactor).
30
Agentul de răcire este un fluid (lichid sau gaz) căruia i se cer următoarele calităţi:
➢ radioactivitate indusă mică (pentru a nu duce substanţe radioactive în afara reactorului);
➢ să aibă o probabilitate de absorbţie a neutronilor mică – nu vrem să absoarbă neutroni (pentru
a nu reduce fmultiplicare);
➢ dacă este posibil să aibă proprietăţi de moderator (să încetinească neutronii);
➢ căldură specifică mare (pentru a reduce debitul masic);
➢ căldură latentă de vaporizare mare (dacă reactorul lucrează cu schimbare de fază);
➢ densitate mare (pentru a reduce debitul volumic necesar);
➢ conductivitate termică bună şi vâscozitate redusă (pentru a realiza un transfer intens de căldură
în condiţiile unor pierderi mici de presiune la curgere);
➢ stabilitate chimică la condiţiile de lucru (pt. a nu apare compuşi secundari, ex. din radioliză);
➢ să nu reacţioneze cu (şi să nu dizolve) materialele de teacă şi structură;
➢ să fie ieftin, netoxic, nepoluant, uşor de transportat, manipulat, etc.
Cei mai utilizaţi agenţi de răcire sunt: 1) apa uşoară sub presiune (pentru a mări
temperaturile de lucru), 2) apa grea sub presiune, 3) apa uşoară în fierbere, 4) gaze inerte sau cu
reactivitate chimică redusă de tipul Heliu sau CO2 (pentru reactoare de înaltă temperatură) şi 5)
metale lichide, ca amestecul Na-K (pentru reactoarele FBR).
Moderatorul este o substanţă ce trebuie să aibă următoarele calităţi:

➢ radioactivitate indusă mică;
➢ probabilitate de absorbţie mică –nu vrem să absoarbă neutroni (pentru a nu reduce fmultiplicare);
➢ să încetinească cât mai bine neutronii, prin şocuri elastice (pentru a mări probabilitatea de
interacţiune între neutroni şi nucleele fisile);
➢ masă atomică mică (pentru a maximiza fenomenul de încetinire prin ciocnire);
➢ dacă este posibil să poată fi folosit ca agent de răcire;
➢ stabilitate chimică la condiţiile de lucru;
➢ să nu reacţioneze cu (şi să nu dizolve) materialele cu care vine în contact;
➢ să fie ieftin, netoxic, nepoluant, uşor de transportat, manipulat, etc.
Reducerea energiei neutronilor se face în special prin ciocniri elastice între neutroni şi
nucleele de moderator. Deoarece neutronii rapizi pierd mai multă energie în ciocnirile cu nucleele
uşoare (ca la biliard), moderatorii utilizaţi conţin elemente cu număr de ordine mic (atomi uşori:
6 ). Cei mai utilizaţi moderatori sunt: 1) apa uşoară sub presiune, 2) apa grea sub
H 11 , H 12 , C 12
presiune, 3) apa uşoară în fierbere, 4) carbon sub formă de grafit. Menţionăm că:
• apa uşoară conţine atomi de H 11 care au masă atomică foarte mică şi necesită număr redus de
ciocniri pentru încetinire, reducând volumul reactorului, dar are probabilitate de absorbţie a
neutronilor mai mare decât ceilalţi moderatori, impunând folosirea Uuşor îmbogăţit;
• apa grea (D2O) conţine atomi de H 12 (deuteriu, D) ce au masă atomică mai mare decât H 11 şi
necesită număr mai mare de ciocniri pentru încetinire, mărind volumul reactorului, dar are
probabilitate de absorbţie a neutronilor minimă, permiţând folosirea Unatural;
• grafitul C 12 6 are masa atomică mare şi majorează puternic volumul reactorului; probabilitatea
de absorbție a neutronilor (secțiunea de absorbție) este mai mică decât a apei uşoare, permiţând
folosirea Unatural, dar cu eficienţă neutronică mai mică decât pentru apă grea.
Substanţele absorbante de neutroni (borul, argintul, indiul, cadmiul şi hafniul) trebuie să aibă
probabilitate de absorbţie a neutronilor mare şi să poată fi introduse în/extrase din zona activă pt:
➢ controlul reacţiei nucleare în situaţii accidentale;
➢ reglajul puterii reactorului la funcţionare normală.
Ca formă de prezentare în zona activă deosebim:
• bare absorbante, prevăzute cu mecanisme de acţionare;
• lichide sau soluţii de săruri în lichide (când agentul de răcire şi/sau moderatorul sunt lichide).
31
Materialele de teacă şi structură sunt substanţe solide cu următoarele calităţi:

➢ radioactivitate indusă mică;
➢ probabilitatea de absorbţie a neutronilor mică (nu vrem să absoarbă neutroni);
➢ rezistenţă mecanică bună;
➢ stabilitate chimică la condiţiile de lucru;
➢ să nu reacţioneze cu materialele cu care vine în contact;
➢ să fie ieftin, uşor de prelucrat, etc.
Ca exemple menţionăm:
• aliajele de Zirconiu, folosite ca material de teacă în reactoarele răcite cu apă uşoară/grea sub
presiune/în fierbere, datorită absorbţiei mici de neutroni;
• oţelul inoxidabil - are proprietăţi mecanice bune şi cost redus, dar cu absorbţie mai mare.
7.4. Tipuri uzuale de RN energetice.

„Filierele” de reactoare nucleare energetice rezultă prin combinaţii între componentele de
mai sus. Cele mai folosite/cunoscute sunt:
PWR Pressurized light Water cooled and moderated Reactor
BWR Boiling light Water cooled and moderated Reactor
PHWR Pressurized Heavy Water cooled and moderated Reactor
După legătura între insula nucleară (zona în care se transformă energia nucleară în căldură)
şi partea convenţională CNE pot fi cu a) unul, b) două sau c) trei circuite:
❖ Cel mai tipic caz de CNE cu un circuit este BWR la care aburul saturat produs în reactor se
foloseşte ca agent motor în turbină. Schema este mai ieftină decât CNE cu două sau trei
circuite, dar extinde zona cu pericol de contaminare radioactivă asupra părţii convenţionale.
❖ CNE tip PWR şi PHWR sunt cu două circuite. Transferul de căldură între partea nucleară şi
cea clasică se realizează în “generatorul de abur”, fără contaminarea aburului care lucrează în
partea convenţională. Investiţia creşte uşor, dar pericolul de contaminare radioactivă scade.
❖ Singurul caz de CNE cu trei circuite este FBR (răcite cu metale lichide).
Pe plan mondial cele mai răspândite sunt reactoarele răcite şi moderate cu apă uşoară (sau
apă grea) sub presiune (sau în fierbere). Dintre acestea vom exemplifica filierele PWR şi PHWR.
Figura 7.1. Scheme termice pentru CNE: a) cu un singur circuit; b) cu 2 circuite; c) cu 3 circuite.
Notaţii: 1- RN; 2 – turbina cu abur; 3 – generator electric; 4 - condensator abur; 5 – pompă condensat;
6 - preîncălzitoare regenerative apă alimentare; 8 – generator de abur; 9 - pompă (suflantă) circuit primar;
10 - pompă circulaţie circuit secundar; 11- schimbător căldură intermediar; 12 - protecţie biologică
32
Reactorul nuclear PWR

PWR-urile sunt reactoare ce folosesc ca agent de răcire şi moderator apa uşoară la presiune
înaltă. Agentul primar este menţinut la presiune ridicată pentru a prevenii fierberea, de aici
provenind şi denumirea de PWR (Pressurized Water Reactor). Reactoarele de tip PWR sunt cele
mai răspândite în lume fiind utilizate atât pentru producerea de energie electrică cât şi pentru
propulsie navală (câteva sute).
Într-un reactor PWR are loc o reacţie de fisiune în lanţ întreţinută de combustibilul nuclear,
producându-se căldură ce este preluată de apa din buclele de răcire. Apa la temperatură ridicată
este pompată prin generatoarele de abur, în care agentul primar cedează căldură fluidului secundar.
Transferul de căldură are loc fără amestecul celor două fluide (schimbător de căldură de suprafaţă).
Acest lucru este necesar deoarece fluidul primar este radioactiv. Aburul format în generator este
trimis la turbină, energia mecanică astfel obţinută fiind folosită pentru acţionarea unui generator
electric. La ieşirea din turbină agentul secundar (amestec apă-abur) este răcit şi condensat într-un
condensator pentru a fi recirculat, prin preîncălzitoarele regenerative, la generatorii de abur. Rolul
condensatorului este de a transforma aburul în lichid pentru a putea fi pompat din nou în
generatorul de abur la presiune ridicată. Într-un PWR, există două circuite separate (primar şi
secundar), care conţin apă uşoară. Într-un reactor cu apă în fierbere (Boiling Water Reactor-BWR),
spre deosebire de PWR, există un singur circuit de răcire.
Presiunea în bucla primară este în general de 150  160 bar, considerabil mai mare faţă de
alte reactoare, fiind aproape dublă faţă de un reactor BWR. Acest lucru are ca efect apariţia
fierberii numai local, vaporii fiind condensaţi aproape instantaneu în masa de fluid. Într-un reactor
cu apă în fierbere presiunea agentului primar permite fierberea.
H2O permite volume mici de moderare, dar necesită îmbogăţirea combustibil nuclear până
la minimum 1,8% material fisionabil. Elementele de combustibil nuclear au o lungime egală cu
înălţimea zonei active. Pentru o distribuţie uniformă a fluxului termic şi o folosire raţională a
combustibilului nuclear se preferă ca la prima încărcătură să se împartă RN pe zone concentrice
cu îmbogăţiri diferite ale combustibilului şi să se funcţioneze în campanii. Spre exemplu, la un RN
cu trei zone se poate introduce:
 în centru combustibil nuclear cu 1,8  2,2 % U 92 ;
235
 în zona intermediară combustibil cu 2,5  2,9 % U 92

235
 în cea exterioară combustibil cu 3,2  3,6 % U 92

235
.
După 10  11 luni de funcţionare continuă, combustibil din zona centrală este epuizat, RN
se opreşte şi se răceşte, apoi:
a) se extrage combustibilul uzat din zona centrală;
b) se mută combustibilul din zona intermediară în cea centrală, respectiv combustibilul din
zona exterioară în cea intermediară;
c) se introduce combustibil proaspăt cu 3,2  3,6 % U 92
235
în zona exterioară.
Funcţionarea în campanii reduce factorul de utilizare extensivă a capacităţii instalate, dar
permite ca la oprirea programată pentru reîncărcarea RN să se realizeze lucrări de mentenanţă
preventivă şi predictivă, evitând opririle neprogramate.
Reactorul nuclear PHWR (filiera CANDU - CANada Deuterium Uranium) este realizat
într-un vas cilindric cu ax orizontal, denumit „CALANDRIA”. D2O cere volume mari de
moderare, dar permite folosirea Unatural drept combustibil nuclear. Apa grea sub presiune folosită
ca agent de răcire circulă prin interiorul unor tuburi de forţă orizontale în care se află şi elementele
de combustibil nuclear, acestea din urmă fiind sub forma unor mănunchiuri de teci şi având fiecare
o lungime mult mai mică decât cea a zonei active (spre exemplu, într-un tub de presiune se află 12
elemente de 1 şi 1/2 picioare fiecare). Apa grea de moderare este diferită de agentul de răcire şi
este menţinută la presiune şi temperatură coborâtă în CALANDRIA.
33
Rezerva mică de reactivitate cere schimbarea combustibilului din mers. Aceasta se

realizează cu o pereche de maşini de încărcare-descărcare ce se racordează simultan la capetele
aceluiaşi tub de forţă, permiţând introducerea pe la un capăt a 24 elemente de combustibil
proaspăt, simultan cu extragerea de la celălalt a aceluiaşi număr de elemente uzate. Încărcarea în
mers creşte factorul de utilizare extensivă a capacităţii instalate, dar reduce opririle programate,
putând majora indirect opririle neprogramate (pentru acelaşi timp total de opriri).
Figura 7.2. Schemea reactorului nuclear CANDU

1- fascicole de combustibil; 2 – vasul CALANDRIA; 3 – bare de control a reactivităţii; 4 – presurizor
(rezervor sub presiune de apă grea); 5 - generatorul de abur; 6 – pompă de apă; 7 – pompă de apă grea;
8 – maşini de încărcare-descărcare combustibil; 9 – moderator apă grea; 10 – tuburi sub presiune (agent
de răcire în tuburi sub presiune); 11 – abur produs de generatorul de abur şi trimis spre turbina cu abur;
12 – apă de alimentare a generatorului de abur (din ciclul cu abur); 13 – container din beton armat.
Calandria este principala componentă structurală; conţine canalele de combustibil şi

moderatorul astfel încât sa aibă loc o reacţie de fisiune controlată pentru a produce căldura.
Căldura generată în combustibil de către reacţia de fisiune este preluata de agentul de răcire,
apa grea sub presiune, care curge împrejurul şi printre fasciculele de combustibil. La ambele
capete, fiecare tub de presiune este conecta printr-o conductă de alimentare la un anumit colector
al sistemului principal de transport al căldurii.
La ambele capete, tuburile de presiune din zirconiu sunt conectate la terminale din oţel
inoxidabil care permit legătura mecanică cu maşinile de încărcare ale reactorului. Sistemul de
reîncarnare cu combustibil foloseşte 2 maşini identice de încărcare cu combustibil care sunt ataşate
la capetele canalelor care trebuie reîncarnate. O maşină introduce combustibil proaspăt la unul
dintre capetele canalului, iar cealaltă maşina extrage combustibilul iradiat pe la celalalt capăt.
Operaţiunea de reîncarnare a unui canal este comandată de la distantă în timp ce reactorul este în
funcţiune.
Circuitul primar al CNE este circuitul agentului de răcire al reactorului.
Funcţiile sistemului primar de transport a căldurii sunt:
− să răcească combustibilul în timpul funcţionării şi după oprirea reactorului;
− să transporte căldura de la reactor la generatoarele de abur.
Axa orizontală a reactorului - simplifică încărcarea - descărcarea combustibilului. La PWR,
BWR - reîncărcarea combustibilului se face pe axa verticală.
34
8. SURSE REGENERABILE DE ENERGIE
Reducerea emisiilor poluante este posibilă prin creşterea randamentului proceselor

energetice bazate pe combustibili fosili, iar eliminarea lor prin tehnologii energetice fără carbon
precum energetica nucleară şi resursele regenerabile.
8.1. Energia solară

8.1.1 Generalităţi
Avantajele energiei solare:
▪ este inepuizabilă (regenerabilă);
▪ este mult mai uniform distribuită în zonele locuite ale planetei; decât alte surse de energie;
▪ este gratuită;
▪ consecinţele ecologice ale utilizării sunt minime.
Printre dezavantajele acestei surse de energie se pot menţiona:
▪ densitatea redusă de putere;
▪ variaţie zilnică şi anuală datorate mişcărilor planetei;
▪ influenţă puternică a nebulozităţii şi poluării.
Două sunt principalele moduri de utilizare a energiei solare: conversia termică şi conversia
directă în energie electrică. Deşi conversia termică este, în prezent, mai răspândită, pentru
programele pe termen lung importanţa conversiei directe în electricitate este mai mare.
Traversând atmosfera terestră, radiaţia solară este supusă mai multor fenomene, care au ca
efect atenuarea radiaţiei:
▪ reflexia radiaţiei de către nori;
▪ absorbţie selectivă de către moleculele gazelor componente a atmosferei, vaporii de apă şi
aerosoli;
8.1.2 Fotocelulele
Fotocelule sunt de fapt diode semiconductoare. O joncţiune semiconductoare furnizează o
tensiune continuă (a cărei mărime medie este de 0,3-0,4 V). Pentru a obţine tensiunea necesară
unui consumator, fotocelulele se conectează în serie, iar pentru a obţine intensitatea necesară, se
grupează în paralel. Un grup de fotocelule asamblate într-o carcasă unică formează un modul, mai
multe module grupate pe un suport plan formează un panou, iar mai multe panouri interconectate
formează un câmp (fig.8.1).
Fig. 8.1 Interconectarea fotocelulelor

Puterea debitată de fotocelulă are expresia: P = UI [W]
unde: U – tensiunea; I – intensitatea curentului.
35
Randamentul fotocelulei: este raportul dintre puterea electrică furnizată şi puterea radiaţiei
solare incidentă pe celulă.
U I
fu =
E  S  fo
U (tensiunea) şi I (intensitatea) depind de mărimea sarcinii, randamentul maxim se va

atinge atunci când puterea electrică furnizată va fi maximă. Puterea incidentă pe celulă depinde de
densitatea radiaţiei solare (E [W/m2]), de suprafaţa celulei (S [m2]) şi de factorul de orientare (fo).
Factorul de orientare are expresia:
f o = cos i
unde i este unghiul de incidenţă al razelor solare la suprafaţa fotocelulei.
Observaţie: Pe teritoriul României densitatea de putere a radiaţiei directe E (W/m 2 ) are:

- valori maxime vara (iulie) 900 - 1000 (cer senin)
iarna (decembrie) 750 - 950
- valori minime vara (iulie) 50 - 350 (cer noros)
iarna (decembrie) 30 – 220
Fig. 8.2 Aplicaţii ale sistemelor solare Fig. 8.3 Câmp de panouri fotoelectrice, 40 MW
rezidenţiale
8.1.3 Conversia termică a energiei solare
8.1.3.1. Introducere. Factorul de concentrare geometrică a radiaţiei

Transformarea energiei solare radiante în energie termică are loc permanent în natură, prin
absorbţia acesteia de către solul terestru, de către apele oceanului planetar şi de către vegetaţie.
Realizarea, în mod controlat, a acestei conversii, în scopul utilizării energiei obţinute, se realizează
cu dispozitive numite captatoare / colectoare solare. Energia termică produsă de către aceste
captatoare este transportată la consumator cu ajutorul unor fluide (lichide sau gaze). Principalul
parametru energetic al unui asemenea fluid este temperatura sa la ieşirea din captator.
Spre deosebire de conversia radiaţiei solare în electricitate ai cărei parametri (tensiune,
intensitate) pot fi modificaţi în limite largi prin conectarea serie sau paralel a mai multor fotocelule
identice, în cazul conversiei termice, obţinerea temperaturii cerute pentru agentul termic nu se
poate face decât prin folosirea unor captatoare adecvate. Din acest motiv, s-au propus şi realizat
numeroase variante constructive, care nu pot fi apreciate, tehnic şi economic, decât în limitele
categoriei din care fac parte.
O primă mare împărţire a captatoarelor termice se poate face în funcţie de factorul de
concentrare geometrică a radiaţiei,
S
Cg = C
SR
definit ca raportul dintre suprafaţa concentratorului (SC), pe care cade radiaţia solară incidentă şi
suprafaţa receptorului de energie solară (SR), unde are loc conversia termică propriu-zisă.
36
Se deosebesc două categorii:

- captatoare fără concentrarea radiaţiei solare, Cg =1;
- captatoare cu concentrare a radiaţiei solare, Cg >1.
Prima categorie este, în general, destinată încălzirii agentului termic la temperaturi sub 100
C, iar a doua pentru temperaturi mai înalte, chiar de peste 1000 C.
8.1.3.2. Captatoare fără concentrarea radiaţiei solare

Deoarece Cg =1, rezultă SC = SR sau, cu alte cuvinte, suprafaţa iluminată şi suprafaţa
încălzită sunt identice. Prin modul de construcţie şi de comportare în funcţionare, aceste captatoare
prezintă o serie de avantaje:
- utilizează atât radiaţia solară directă cât şi radiaţia difuză a cerului;
- nu necesită orientare foarte precisă după soare;
- construcţie relativ simplă, folosind materiale uşor accesibile;
- cheltuieli de investiţie şi de exploatare reduse;
- domeniu larg de utilizare datorită numărului mare de consumatori de energie termică
la temperatură scăzută;
- randament foarte bun în comparaţie cu conversia fotoelectrică.
Captatoarele fără concentrare pot fi realizate în numeroase variante constructive. Una
dintre structurile cu bune performanţe energetice este dată în fig. 8.4.
Funcţionarea acestui captator se bazează pe fenomenele de absorbţie a radiaţiei solare de
către corpurile materiale ca şi pe aşa numitul „efect de seră”. Dacă absorbţia radiaţiei solare este
o proprietate generală a materiei, efectul de seră apare datorită corpurilor transparente cu
comportare selectivă la traversarea de către radiaţii cu lungime de undă diferite. Astfel, energia
solară radiantă (compusă din fotoni cu lungimi de undă de ordinul micronilor) traversează cu
atenuare redusă straturile transparente de la partea superioară a captatorului, în timp ce pentru
radiaţia infraroşie emisă de placa absorbantă, având lungime mare de undă mult mai mare,
corespunzătoare temperaturii plăcii, aceste straturi transparente sunt foarte opace.
conducte sticlă incoloră
placa absorbantă izolaţie termică

Fig. 8.4 Captator plan
O comportare asemănătoare are şi atmosfera terestră, care contribuie la păstrarea unei
temperaturi a scoarţei terestre favorabilă existenţei vieţii.
8.1.3.3. Captatoare cu concentrator

Prin intercalarea între razele soarelui şi receptorul captatorului a unui sistem optic, care
poate concentra radiația incidentă folosind fenomenele de reflexie sau de refracţie, densitatea
puterii radiante pe suprafaţa absorbantă poate fi crescută, ceea ce permite obţinerea unei
temperaturi mult mai mari a fluidului termic în raport cu captatoarele fără concentrator. În această
situație, cerințele referitoare la calitatea materialelor folosite pentru construcţia receptorului sunt
mult mai mari decât la captatoarele fără concentrator plan; de asemenea construcţia propriu-zisă
este mai pretenţioasă.
Cu cât factorul de concentrare este mai ridicat, cu atât orientarea precisă spre soare este
mai importantă pentru menţinerea regimului de funcţionare prevăzut ca şi a eficientei economice
a instalaţiei de conversie. Orientarea, realizându-se cu ajutorul unor sisteme automate, implică atât
tehnologie mai avansată cât şi consum de energie permanent pe durata funcţionării.
37
Variantele constructive de captatoare cu concentrator sunt numeroase, iar factorul de

concentrare a radiaţiei poate lua valori de la ordinul unităţilor până la ordinul miilor.
8.1.4 Centrale electrice solare
Căldura obţinută din energie solară la temperatură suficient de înaltă poate fi folosită pentru
generarea energiei electrice printr-un ciclu termodinamic apă-abur asemănător aceluia din
termocentralele pe combustibili fosili. Modul de realizare a părţii solare a centralei are influenţă
directă asupra schemei termice ca şi asupra puterii termocentralei.
8.1.4.1. Centrală solară cu câmp de captatoare

În acest caz (fig.8.5), conversia energiei solare în energie termică, are loc în captatoarele
cu concentrare (de obicei cilindro-parabolice) care ocupă o suprafaţă de teren adecvat, iar agentul
termic primar este folosit pentru vaporizarea apei într-un generator de abur. În circuitul secundar
sunt incluse componentele unui ciclu termodinamic clasic: turbină + generator electric,
condensator, pompe, etc.
Dacă se utilizează captatoare cu focalizare, temperatura agentului termic primar fiind
ridicată, acesta trebuie să aibă punct ridicat de vaporizare (ulei mineral), iar în circuitul secundar
se poate obţine abur saturat.
Puterea instalată a centralelor cu câmp de captatoare concentrator poate atinge şi nivelul
de 1000 kW. Peste această valoare, numărul de captatoare şi suprafaţa de teren ocupată devin prea
mari astfel că lungimea conductelor prin care circulă agentul termic primar creşte mult ca şi
mărimea pierderilor de căldură pe aceste trasee. Un exemplu de ansamblu de captatoare cu
concentrare pentru o centrală termică solară este dat în fig. 8.6.
Fig. 8.5 Centrală electrică solară cu câmp de captatoare
Fig. 8.6 Termocentrală cu câmp de captatoare
38
8.1.4.2. Centrale solare cu câmp de heliostate

Pentru puteri instalate mari (>1MW), se recurge la un sistem de concentrare format din
numeroase oglinzi, care trimit energia reflectată pe acelaşi receptor realizând astfel un factor de
concentrare foarte mare (fig.8.7). În circuitul primar al energiei se pot produce numai pierderi
optice la suprafaţa oglinzilor (heliostate). În circuitul secundar, în care foloseşte apă / abur ca agent
termic, parametrii termodinamici pot atinge ordinul de mărime obişnuit pentru centralele
electrice convenţionale. Există realizări de centrale pilot industrial de acest fel cu puteri de până
la 10 MW (fig. 8.8).
Fig. 10.7 Termocentrală cu câmp de heliostate
Fig. 8.8 Centrală solară cu câmp de heliostate, 10 MW
8.2. Energia eoliană

8.2.1 Parametri principali
Energia eoliană este o formă transformată a energiei solare, transmisă atmosferei prin
încălzirea aerului de la suprafaţa pământului. Captarea energiei eoliene folosind numai instalaţii
montate pe sol, este limitată la un strat de aer a cărui grosime depinde de dimensiunile (diametru,
înălţime) posibile ale captatoarelor.
În vederea captării energiei eoliene este necesară cunoaşterea unor parametri ai curenţilor
de aer, care au influenţă directă asupra construcţiei şi funcţionării instalaţiilor de conversie.
Principalii parametri avuţi în vedere sunt viteza vântului, direcţia vântului, durata anuală a vântului
în funcţie de viteză.
Viteza vântului prezintă fluctuaţii destul de ample şi adeseori rapide, ceea ce influenţează
direct puterea dezvoltată de instalaţia de conversie.
Viteza vântului este variabilă în funcţie de altitudine, datorită frecării straturilor de aer cu
solul şi a influenţei diferitelor obstacole. Începând de la cca. 500-600 m altitudine, această
influenţă nu se mai manifestă, dar pentru captatoarele eoliene această înălţime este însă în afara
zonei de acces.
39
Direcţia vântului are importanţă mai ales pentru stabilirea modului de aşezare a
captatoarelor eoliene în ansambluri de dimensiuni mari. Cu ocazia măsurării vitezei vântului se
poate determina şi direcţia acestuia.
Frecvenţa mişcării aerului se poate exprima prin numărul de ore pe durata unui an în care
viteza vântului depăşeşte o anumită valoare. Luând în considerare cea mai mică viteză 1a vântului
care ar putea fi folosită de către instalaţiile de conversie (vmin = 3 m/s), peste 50% din teritoriul
ţării noastre prezintă condiţii de utilizare a energiei eoliene. Această evaluare nu are consecinţe
practice directe, deoarece variantele de captatoare de mare putere, avute în vedere pentru racordare
la reţelele de transport a energiei electrice necesită viteze medii ale vântului de cca. 8 m/s pentru
a funcţiona în condiţii economice acceptabile. Cele mai favorabile zone pentru captarea energiei
eoliene sunt litoralul Mării Negre, Dobrogea, zonele montane, podişul Moldovei.
8.2.2 Puterea captatorului eolian
Puterea nominală a captatorului eolian este puterea mecanică dezvoltată la axul rotorului,
care nu poate depăşi puterea generatorului electric (sau a maşinii de lucru antrenate). Deoarece
puterea preluată de la vânt creşte neliniar, iar puterea maximă a maşinii antrenate este fixă, modul
de variaţie a puterii furnizate de o instalaţie eoliană, în funcţie de viteza vântului are forma din
fig. 8.9.
P
Pn
v
vmin vn vmax
Fig. 8.9 Puterea captatorului eolian
Astfel, pentru viteze ale vântului cuprinse între vmin (viteza minimă) şi vn (viteza nominală),
puterea dezvoltată creşte neliniar, pentru viteze ale vântului cuprinse între vn şi vmax (viteza
maximă), puterea dezvoltată este limitată la valoarea nominală, folosind posibilităţile de reglare
ale captatorului eolian (unghiul de atac al palelor, suprafaţa expusă la vânt etc.) sau ale transmisiei
mecanice intermediare (frânare, variaţia raportului de transmisie, etc.).
Pentru viteze mai mari decât vmax funcţionarea trebuie oprită, fiind depășite posibilitățile
de limitare a puterii preluate. În această situaţie, trebuie luate măsuri de protecţie a rotorului
împotriva distrugerii (ex.: aşezarea palelor paralel cu direcţia vântului „în drapel”, etc.).
8.2.3 Amplasarea captatoarelor eoliene
Prima condiţie care trebuie îndeplinită pentru amplasarea captatoarelor eoliene este
disponibilitatea resursei eoliene atât ca durată anuală cât şi ca parametri. Altă condiţie este
accesibilitatea terenului necesar instalării numărului proiectat de captatoare, luând în considerare
distanţele care trebuie păstrate între acestea. Unele terenuri pot fi ocupate fie de localităţi fie de
obiective economice sau sociale, care nu pot fi dezafectate. Influenţele de natură ecologică a
ansamblurilor care cuprind multe rotoare apropiate, prin modificarea aspectului peisajului, zgomot
şi mişcare permanentă, indepărtarea păsărilor etc., sunt alte aspecte care pot contribui la limitarea
accesului pentru parcurile eoliene.
Captatoarele eoliene proiectate în scopul producerii de energie electrică pentru sistemele
electroenergetice, au puteri nominale de la câteva zeci de kW până la 2-3 MW, existând şi proiecte
până la 20 MW pe unitate, limită care va fi greu de atins sau de depăşit. Pentru a instala în parcurile
eoliene puteri comparabile cu acelea ale centralelor electrice convenţionale, este necesară
40
participarea a zeci şi sute de rotoare amplasate cât mai compact. Pentru ca toate captatoarele să
lucreze în condiţii identice, acestea trebuie separate prin distanţe suficiente pentru ca viteza
vântului, care se micşorează la trecerea prin captator, să se poată restabili.
Modul de amplasare a captatoarelor în parcuri eoliene depinde de modul de variaţie
direcţiei vântului de-a lungul anului. Dacă există o direcţie dominantă anuală a vântului (ex:briza
marină, alizeele) aşezarea poate fi mai compactă decât în cazul vânturilor cu direcţie sezonieră.
Un alt aspect în legătură cu amplasarea captatoarelor eoliene îl reprezintă influenţa
accidentelor de pe sol, a prezenţei vegetaţiei şi a clădirilor asupra vitezei vântului. În fig.8.10 este
ilustrată influenţa unor asemenea obstacole asupra variaţiei vitezei vântului în funcţie de
altitudine. Trebuie evitată amplasarea în zonele şi la înălţimile la care viteza vântului prezintă
reduceri sau chiar inversare de sens. Se recomandă ca înălţimea de instalare să fie mai mare de cel
puţin 3 ori decât înălţimea obstacolului, iar distanta minimă faţa de obstacol să fie cca. 20 ori
înălţimea acestuia.
Fig. 8.10 Influenţa obstacolelor asupra vitezei vântului
8.3. Energia geotermală

8.3.1 Consideraţii generale. Energia geotermală de potenţial termic ridicat
Etimologic, cuvântul geotermal provine din combinarea cuvintelor greceşti „geo” (pământ)
şi "therme" (căldură). Energia geotermală provine din: căldura generată de dezintegrarea
radioactivă, în principal, a izotopilor de uraniu (U235), toriu (Th232) şi potasiu (K40), precum şi din
căldura provenită de la formarea pământului, din reacţiile chimice exoterme, frecări, energia solară
şi altele.
Japonia Rusia (Kamchatka) S.U.A. Mexic Islanda Portugalia
535 MWe 79 MWe 2564 MWe 953 MWe 202 MWe (Azores): 16 MWe
Italia
791 MWe
Turcia
Filipine
China (Tibet) 1930 MWe 20 MWe
28 MWe
Etiopia
7,3 MWe
Indonezia
797 MWe
Kenya
129 MWe
Franţa (Guadeloupe)
Guatemala: 33 MWe 15 MWe
El Salvador: 151 MWe
Papua Noua Guinee Noua Zeelandă Nicaragua: 77 MWe
6 MWe 435 MWe Costa Rica: 163 MWe
Fig. 8.11 Plăcile tectonice

(1) zone de extragere a energiei geotermale; (2) fracturi pe direcţie transversală; (3) zone de subducţie, în care placa
de subducţie se îndoaie în jos şi se topeşte în astenosferă. Capacităţi instalate (exprimate în MW electrici), existente la
începutul anului 2005, ce utilizează energia geotermală
Litosfera este formată din mai multe plăci (Figura 8.11) (în figură, săgeţile subţiri indică
direcţia de mişcare a plăcilor spre zonele de subducţie), aflate într-o mişcare permanentă, cu o
viteză de deplasare foarte mică (de circa 1÷13 cm/an). În urma mişcări relative a plăcilor tectonice
41
una faţă de cealaltă, acestea intră în interacţiune unele cu altele, generând forţe de compresie sau
întindere. De asemenea, plăcile pot glisa unele peste altele. Prin fisurile apărute, ca urmare a
interacţiunilor dintre plăci, magma pătrunde în zonele superioare ale scoarţei terestre, putând
apărea erupţiile vulcanice. Aceste zone se află, de altfel, la originea resurselor geotermale de înaltă
temperatură. În figură s-au indicat cele mai importante capacităţile instalate (exprimate în MWel.),
existente la începutul anului 2005, ce utilizează energia geotermală.
Diferenţa medie de temperatură în interiorul pământului este de circa Δt = 25÷30 °C/km.
Totuşi, creşterea de temperatură cu adâncimea variază mult în funcţie de structura geologică locală.
Aşa cum există zone în care Δt = 8 °C/km, de asemenea, există şi zone în care Δt = 70 °C/km. De
la aceste valori (Δt > 70 °C/km) devin interesante sistemele geotermale de valorificare a
potenţialului termic al scoarţei terestre.
Pentru a extrage căldura din scoarţa terestră trebuie să existe, cel puţin, următoarele
elemente:
- un rezervor permeabil sau care să conţină roci fracturate;
- un fluid (apa) în rezervor;
- canal(e) (puţ de extracţie) între suprafaţa pământului şi rezervor;
- strat impermeabil situat deasupra rezervorului (şi sub acesta).
Fluidul din rezervor înmagazinează căldura provenită din pământ. Puţul transportă
fluidul din rezervor către suprafaţa pământului, pentru a putea valorifica căldura geotermală.
Stratul impermeabil de rocă de deasupra rezervorului are rolul de a împiedica apa (şi căldura) să
se disipeze. Rezervorul se poate alimenta natural cu apă prin straturi permeabile adiacente acestuia
şi prin fisuri, în scoarţă, către rezervor (Figura 8.12). Alimentarea naturală a rezervorului se
realizează cu ajutorul apelor pluviale şi/sau din acumulări mari de apă adiacente rezervorului
(lacuri, mări, oceane, etc.).
centrală
ocean, mare, … geotermală
c
infiltraţii
puţ de
infiltraţii b producere zonă
permeabilă
zonă
puţ de
permeabilă zonă cu injecţie
permeabilitate
redusă
fisuri,
fisuri, a strat acvifer fracturi
fracturi sau roci
fracturate
zonă cu permeabilitate redusă
sursa de căldură
Fig. 8.12 Schemă simplificată de extracţie a căldurii dintr-un sistem geotermal hidrotermal
Una din condiţiile necesare pentru asigurarea viabilităţii valorificării resurselor geotermale
este aceea că alimentarea naturală cu apă a rezervorului să facă faţă exploatării acestuia pentru o
perioadă suficient de îndelungată. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, iniţial sau la un
moment dat, sau dacă rezervorul nu conţine apă, trebuie ca alimentarea acestuia să se facă în mod
artificial. Alimentarea artificială a rezervorului se realizează cu ajutorul unor puţuri de injecţie a
apei, forate către rezervor. Locul de injecţie a apei în rezervor trebuie să fie la o distanţă suficientă
de locul de extracţie a apei pentru a putea asigura încălzirea acesteia. Apa de injecţie provine,
uzual, din apa extrasă, după ce aceasta a cedat căldură sistemului de valorificare a energiei
geotermale.
Crearea rezervorului şi permeabilitatea acestuia poate fi realizată de către om. Procedeul
de realizare artificială a rezervorului şi a permeabilităţii se aplică la noile metode de extragere a
42
căldurii din rocile uscate fierbinţi. Acesta constă în injecţia de apă sub presiune pentru a fractura
rocile. Pentru ca acest procedeu să fie cât mai eficient, atât din punct de vedere tehnic, cât şi
economic, se încearcă găsirea unor fracturi naturale în roci şi stimularea hidraulică a acestora.
Astfel, prin mărirea fracturilor existente şi crearea altora, se asigură traseele de circulaţie a apei
între locul de injecţie şi cel de extracţie al apei din rezervor (Figura 8.13). Este evident faptul, că
pentru acest procedeu, avem nevoie în zonă de o cantitate foarte mare de apă.
pompă de
centrală reinjecţie
geotermală
apă rece
apă sub
fierbinte presiune
puţ de
puţuri de
injecţie
producere
zonă cu
permeabilitate
naturală redusă
roci fracturate
artificial
roci uscate
fierbinţi
(granit)
fracturi
sursa de căldură
Fig. 8.13 Schemă simplificată de extracţie a căldurii dintr-un sistem de roci uscate fierbinţi
8.3.2 Valorificarea directă (sau non-electrică) a energiei geotermale sub formă de

căldură
Utilizarea directă a căldurii este cea mai veche, versatilă şi comună formă de utilizare a
energiei geotermale. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au utilizat izvoarele termale pentru
scăldat, gătirea alimentelor sau relaxare. În zilele noastre, sursele de ape geotermale mai sunt încă
folosite pentru baie şi relaxare, însă au fost dezvoltate şi multe alte forme de exploatare.
În sistemele moderne de utilizare directă, se forează un puţ până la rezervorul geotermal,
prin care se va asigura un flux continuu de apă/abur fierbinte. Fluidul este adus către suprafaţă,
unde un sistem mecanic – conducte, schimbător de căldură şi dispozitive de control – livrează
energie termică în mod direct pentru utilizare. După extragerea căldurii, apa este fie reinjectată în
sol, fie dispersată la suprafaţă (dacă reglementările ecologice permit această operaţie).
Valorificarea directă (sau non-electrică) a energiei geotermale presupune utilizarea
imediată a acesteia, în locul conversiei în altă formă de energie - cum ar fi de exemplu cea
electrică. În general, temperaturile fluidului geotermal utilizat direct sunt mai mici decât cele ale
fluidului utilizat pentru producerea energiei electrice.
Energia geotermală poate fi utilizată în multe aplicaţii care necesită o sursă de căldură.
Utilizările sale actuale includ încălzirea şi răcirea spaţiilor, balneoterapie, agricultură (încălzirea
serelor, uscarea legumelor şi fructelor), piscicultură, precum şi diverse procese industriale.
Aplicaţia cu cea mai mare pondere o constituie valorificarea directă a energiei geotermale cu
ajutorul pompelor de căldură.
43
8.3.3 Valorificarea energiei geotermale de potențial termic mediu-coborât, cu

ajutorul ciclurilor termodinamice inversate (pompe de căldură)
Pompele de căldură (PC) reprezintă una dintre soluţiile cele mai eficiente din punct de
vedere energetic pentru alimentarea consumatorilor cu energie termică sub forma de căldură şi/sau
frig în multe aplicaţii, deoarece utilizează recuperarea căldurii surselor de potenţial coborât
(reziduale sau regenerabile) din împrejurimi. Chiar şi la temperaturi joase, aerul, solul sau apa
conţin o cantitate suficient de mare de căldură, ce este regenerată permanent de Soare.
Căldura circula singură (în mod normal) de la un corp cald către cel rece. Inversarea
sensului de circulație a căldurii (de la rece la cald) se face întotdeauna cu aport exterior de energie
sub formă de lucru mecanic sau de căldură. Scopurile inversării sensului de circulație a căldurii
pot fi:
a) extragerea căldurii dintr-un mediu și menținerea temperaturii scăzute (ex.: frigider,
răcire încăpere pe timp de vară, etc.);
b) încălzirea unui mediu (spațiu de locuit, piscină, etc.);
c) cele două scopuri de mai sus realizate simultan (ex.: extragerea căldurii din apă pentru
a realiza un patinoar și încălzirea apei din bazinul unei piscine de înot).
Pompele de căldură (PC) preiau căldura de la o sursa cu nivel termic coborât (apă, aer, sol),
îi ridică potențialul termic (crește temperatura, dar și cantitatea de căldură) și apoi transmite
căldura către un mediu cu nivel termic ridicat. Creșterea potențialului termic se face prin aport de
energie5 din exterior. Obs.: Dacă dorim sa preluam căldura dintr-un mediu pentru a-l răci (ex.:
răcire încăpere pe timp de vară, frigider, etc.), PC reprezintă în acest caz o instalație frigorifică.
În Figura 13.14 este prezentată schema de principiu a unei pompe de căldură cu compresie
mecanică de vapori, având următoarele componente: vaporizatorul (V), condensatorul (C),
compresorul (K) şi ventilul de laminare (VL). Componentele sunt conectate între ele şi formează
un circuit închis prin care circulă fluidul de lucru (sau agentul frigorific).
În vaporizator, temperatura fluidului de lucru lichid este păstrată la o valoare mai mică
decât temperatura sursei de căldură, determinând transferul căldurii de la sursă către lichid, iar
fluidul de lucru se evaporă. Vaporii produşi în vaporizator sunt comprimaţi în compresor, la nivele
de presiune şi temperatură mai ridicate. Vaporii supraîncălziţi intră apoi în condensator, unde
condensează şi degajă căldura utilă. În final, fluidul de lucru de presiune înaltă se destinde în
ventilul de laminare până la presiunea şi temperatura vaporizatorului. Fluidul de lucru este readus
astfel la stadiul iniţial şi se reia ciclul de la nivelul vaporizatorului.
joasă presiune înaltă presiune
K
~M
Sursa de C Sistem de
căldură V
încălzire
VL
Fig. 13.14 Schema de principiu a unei pompe de căldură cu compresie mecanică de vapori
Pompele de căldură cu compresie mecanică de vapori în circuit închis necesită un fluid de

lucru din categoria agenţilor frigorifici.
5
lucru mecanic în cazul PC cu compresie mecanică de vapori, sau căldură în cazul PC cu absorbție.
44
Pompele de căldură geotermale transferă căldura din pământ în imobile, pentru încălzire
şi în unele cazuri pentru preîncălzirea apei calde menajere. Ele pot fi utilizate şi pentru
condiţionarea aerului, caz în care solul este utilizat pentru disiparea căldurii extrase din spaţiul
supus climatizării. Acest tip de instalaţii reprezintă una dintre aplicaţiile energiei regenerabile cu
cea mai accelerată dezvoltare în lume. Principalul său avantaj constă în utilizarea energiei solului
sau a apelor freatice, ce se află la temperaturi cuprinse între aproximativ 5 şi 30 ºC, disponibilă pe
întreg globul pământesc.
Elemente componente ale sistemelor de pompe de căldură geotermale
Sistemele de pompe de căldură geotermale se compun din trei elemente importante (Figura
13.15):
- colectorul geotermal, format în cele mai multe cazuri din conducte (de polietilenă),
îngropate în pământ. Prin colector circulă apă sau un amestec de apă cu antigel, care
preia căldura stocată în sol;
- pompa de căldură, a cărei funcţionare a fost prezentată anterior;
- sistemul de distribuţie a căldurii, format din serpentine pentru încălzirea prin podea sau
radiatoare pentru încălzirea spaţiilor şi în unele cazuri echipamente pentru stocarea apei
calde.
Cele trei circuite sunt conectate între ele prin intermediul vaporizatorului respectiv
condensatorului pompei de căldură.
K
Sistem de
încălzire
V C
Colector VL
geotermal
Pompa de căldură
Fig. 13.15 Sistem de pompă de căldură geotermală
8.4. Biomasa
8.4.1 Definirea biomasei şi a bioenergiei
Biomasa este un termen ştiinţific pentru materii vii (orice material organic care derivă din
plante ca rezultat al procesului de fotosinteză). Acelaşi termen este folosit pentru produsele ce
provin din organisme vii (lemn, plante recoltate, părţi de plante şi alte reziduuri), plante acvatice
şi deşeuri animale. “Biomasa” este fracţia biodegradabilă a produselor, deşeurilor şi reziduurilor
din agricultură (inclusiv substanţele animale şi vegetale), industria forestieră şi prelucrarea
lemnului, ca şi fracţiile biodegradabile ale deşeurilor industriale şi municipale.
Valoarea energetică a biomasei provine din energia solară prin procesul de fotosinteză.
Energia biomasei (bioenergia) este stocată sub formă de energie chimică şi include combustibili
solizi, lichizi sau gazoşi (biocombustibili).
În natură toate tipurile de biomasă se descompun în molecule elementare în prezenţa
razelor solare cu degajare de căldură. Pe durata procesului de conversie biomasa degajă energie,
deseori sub formă de căldură, iar carbonul este re-oxidat în dioxid de carbon pentru a înlocui acea
cantitate de carbon absorbită pe toată durata creşterii plantei. Este esenţial de menţionat că
utilizarea biomasei pentru producerea energiei este inversul fotosintezei.
Bioenergia este produsă într-un ciclu pe durata căruia majoritatea carbonului provine din
atmosferă, fiind ulterior reintrodus în atmosferă prin procesul de combustie. Deşeurile primei părţi
a ciclului formează materii prime pentru următoarele faze ale acestuia. Astfel, utilizarea biomasei
45
pentru scopuri energetice nu are impact negativ asupra mediului ambiant, deoarece la arderea ei
nu se produce o cantitate suplimentară de dioxid de carbon (CO2).
8.4.2 Resursele de biomasă

Resursele de biomasă care pot fi folosite pentru producerea de energie sunt foarte diverse.
O clasificare poate fi făcută din punct de vedere al reziduurilor (deşeurilor) primare, secundare şi
terţiare, şi biomasa care este special cultivată pentru scopuri energetice
• Reziduurile primare sunt produse din plante sau din produse forestiere. Astfel de biomasă
este disponibilă “în câmp” şi trebuie colectată pentru utilizarea ei ulterioară.
• Reziduurile secundare sunt produse reziduale din industria prelucrării lemnului (biomasă
lemnoasă), produse agricole şi agroindustriale reziduale (biomasă din plante; biomasă din
fructe şi seminţe), produse animale reziduale. Acestea sunt disponibile în industria
alimentară, la fabrici de producere a hârtiei, etc.
• Reziduurile terţiare devin disponibile după ce un produs din biomasă a fost folosit.
Reprezintă diferite deşeuri, care variază din punct de vedere al fracţiei organice, incluzând
deşeuri menajere, deşeuri lemnoase, deşeuri de la tratarea apelor uzate, etc.
Biomasa mai poate fi produsă prin cultivarea specială a unor plante pentru generarea de
energie electrică. Astfel de plante se mai numesc “plante energetice”. Plantele energetice pot fi
cultivate pe terenuri agricole care nu sunt folosite în agricultură (de obicei terenuri care sunt scoase
din circuit din diverse motive sau terenuri considerate nepotrivite pentru cultivarea plantelor
alimentare). În comparaţie cu plantele agricole tradiţionale, plantele energetice necesită mai puţină
îngrijire şi mai puţine îngrăşăminte minerale şi pesticide.
8.4.3 Conversia biomasei
În cele mai multe cazuri stocurile de biomasă nu pot fi utilizate direct şi ele trebuie
convertite în combustibil solid, lichid sau gazos.
Principalele tehnologii de conversie a biomasei sunt:

• arderea directă (biomasa solidă poate fi arsă pentru producerea de căldură);
• piroliza / gazeificarea (obţinerea de gaz combustibil din combustibil solid);
• digestia anaerobă (producerea de biogaz din deșeuri organice, bazată pe ajutorul natural al
microorganismelor, într-un mediu fără oxigen; conține în principal CH4 și CO2 și cantități
mici de H2S și umiditate);
• fermentarea (producerea de biogaz sau bioetanol prin fermentarea componentelor de zahăr
și amidon, biobutanol);
• esterificarea (producția de biodiesel, bazată pe reacția chimică între uleiul vegetal sau
grăsimea animală și un alcool).
Tehnologiile de conversie a biomasei pot fi împărţite în trei mari categorii de bază:

• Procese de conversie termo-chimică (arderea directă, piroliza / gazeificarea),
• Procese bio-chimice (digestia anaerobă, fermentarea etanolului), şi
• Procese fizico-chimice (esterificarea – producerea de biodiesel).
46
9. CENTRALE GEOTERMALE – ELECTRICE (C.G.T.E.). CICLUL

RANKINE CU FLUIDE ORGANICE (ORC).
9.1. Centrale geotermale – electrice cu abur.

Cele mai simple C.G.T.E. cu abur sunt cele în care, după destinderea în turbină, fluidul de
lucru geotermal este evacuat în direct atmosferă. C.G.T.E. cu abur şi T.A. cu evacuarea aburului
în atmosferă pot fi, în funcţie de starea de agregare a fluidului geotermal, cu: abur uscat (Figura
9.1) sau cu abur umed (Figura 9.2).
separator
de picături 2 VIR
VR
3 generator
separator de turbină electric
particule cu abur
4
1
ventil 5
de puţ
evacuare abur
în atmosferă
0
puţ de
producere
Figura 9.1: C.G.T.E. cu abur uscat şi T.A. cu evacuarea aburului în atmosferă
În primul caz (Figura 9.1) aburul rezultat din puţul de producere poate fi aproape de saturaţie
sau chiar supraîncălzit. Înainte de a se destinde în turbină el trece printr-un separator de particule,
pentru a nu permite impurităţilor de natură mecanică să intre în turbină. Astfel se protejează
paletele turbinei împotriva eroziunii. La intrarea în turbină există două tipuri de ventile: VIR –
ventil(e) de închidere rapidă şi VR – ventile de reglare (uzual mai multe, în paralel). VIR este un
sistem „binar”, tip „totul sau nimic”. În funcţionare normală e complet deschis, iar la avarii pentru
izolarea/ocolirea turbinei se închide complet. Ansamblul VR reglează debitul de abur la intrarea
în turbină, în funcţie de gradul de încărcare dorit. La evacuarea aburului direct în atmosferă se
montează un amortizor, care are rolul de a reduce nivelul de zgomot. Punctul 4 reprezintă ieşirea
din camera treptei de reglare a turbinei, în zona dintre punctele 3 şi 4 fiind treapta de reglare, iar
între punctele 4 şi 5 treptele de presiune (Figurile: 9.1 ÷ 9.4, etc.).
În al doilea caz (Figura 9.2) fluidul iese din puţul geotermal ca abur umed, cu un „titlu”, x<1
şi o umiditatea u>0 (u+x=1). Pentru a limita eroziunea paletelor turbinei prin impactul picăturilor
de apă, aburul trebuie să intre în turbină foarte aproape de saturaţie (x>0,99). De altfel, pe tot
parcursul destinderii în turbină, aburul trebuie să aibă un titlu de peste 0,84 ÷ 0,86 (umiditate
maximă 14 ÷ 16 %). Astfel, va fi necesară separarea aburului din amestecul bifazic apă-abur. În
cadrul procesului termodinamic de laminare, la entalpie constantă, titlul aburului creşte
(umiditatea scade), iar laminarea fluidului geotermal are loc amonte de separarea aburului.
Procesul de laminare şi prima etapă de separare a fazelor, apă-abur se realizează în expandor.
Aburul produs de expandor are teoretic x=1, dar acest lucru nu se poate realiza în practică. La
creşterea titlului aburului produs de expandor, se majorează şi preţul aparatului, ţinând seama şi
de debitele mari vehiculate de el. Pentru ca titlul la intrarea în turbină să fie cât mai apropiat de
unitate, se amplasează după expandor un aparat care realizează a doua etapă de separare a fazelor,
eliminând picăturile antrenate de aburul produs de expandor, dar cu o pierdere neglijabilă de
presiune în raport cu cea din expandor. Pentru simplificare, în cele ce urmează, vom considera
ansamblul expandor + separator de picături ca fiind un tot unitar (intrare: punctul 1; ieşire abur:
punctul 2 – Figurile: 9.3, 9.4), apa rezultată din separatorul de umiditate adunându-se cu apa
rezultată din expandor (ieşire apă: punctul 6 – Figurile: 9.3, 9.4).
47
separator
de picături 2 VIR
VR
expandor
3 generator
turbină electric
cu abur
1
4
ventil 5
de puţ
evacuare abur
amortizor în atmosferă
0
puţ de
producere
Figura 9.2: C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur expandor şi T.A. cu evacuarea aburului în
atmosferă
Creşterea titlului aburului duce la majorarea debitului de abur, dar laminarea scade presiunea
fluidului. Având în vedere că la intrarea in turbină aburul este saturat, scăderea presiunii acestuia
reduce destinderea în turbină. Cum puterea produsă de turbină este direct proporţională atât cu
debitul de abur cât şi cu căderea de entalpie în turbină, rezultă că avem două efecte ce acţionează
în mod contrar asupra valorii puterii produse de turbina cu abur. Dacă considerăm cazul extrem,
în care, la ieşirea din puţul de producere avem apă sub presiune, iar după laminarea dinaintea
separării fazelor avem apă la saturaţie, atunci debitul de abur produs este nul. Dacă, pe de altă
parte, laminăm fluidul astfel încât la intrarea în turbină să aibă presiunea de ieşire din turbină
(presiunea atmosferică pentru schemele din Figurile 9.1 şi 9.2, respectiv presiunea la condensator
pentru schemele din Figurile 9.3 şi 9.4), debitul de abur produs va fi mare, dar de data aceasta
căderea de presiune în turbină va fi nulă. Prin urmare, rezultă existenţa unei presiuni de separare a
aburului în expandor optimă, pentru care puterea produsă de turbină va fi maximă.
Pentru a creşte puterea electrică produsă se poate mări destinderea în turbină prin coborârea
presiunii de ieşire din aceasta. Scăderea presiunii de evacuare sub cea atmosferică se realizează
prin adăugarea unui condensator la ieşirea din turbină (Figurile 9.3 şi 9.4).
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
3 generator răcire umed
separator de turbină electric
particule cu abur
7
4
1
ventil 5
de puţ ejector 9
cu abur
spre puţul
0 de injecţie
pompe puţ de
puţ de 6 de răcire injecţie
condensator
producere
de amestec
8
Figura 9.3: C.G.T.E. cu abur uscat şi T.A. cu condensare
Pentru realizarea unei presiuni cât mai mici la condensator şi menţinerea vidului în acesta este
necesară eliminarea aerului pătruns în condensator din mediul ambiant (prin neetanşeităţi) şi a
gazelor necondensabile din fluidul geotermal. Acest lucru se realizează uzual cu un ejector
48
(compresor cu jet) care foloseşte ca agent motor abur de la intrarea în turbină (Figurile 9.3 şi 9.4).
Pentru îmbunătăţirea sistemului de ejecţie se pot folosi două trepte, fiecare fiind urmată de câte un
condensator de abur din amestecul abur + gaze necondensabile, care recuperează condensul
aburului motor şi reduce debitul comprimat în treapta aval.
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
expandor răcire umed
3 generator
turbină electric
cu abur
1
7 4
ventil 5
de puţ ejector
9
cu abur
amortizor 6
0
spre puţul pompe puţ de
puţ de de răcire injecţie
producere de injecţie condensator
de amestec 8
Figura 9.4: C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur expandor şi T.A. cu condensare
La C.G.T.E. cu abur condensatoarele ejectorului sunt legate în paralel pe parte de apă rece,
agentul de la intrarea în ele provine direct din circuitul de răcire a condensatorului principal (al
turbinei cu abur), iar condensul rezultat este trimis spre circuitul de răcire a centralei. La CTE şi
CNE, condensatoarele ejectoarelor sunt înseriate, iar răcirea lor se face cu condensat principal, de
la condensatorul turbinei, amonte de linia de preîncălzire regenerativă. În acest caz,
condensatoarele ejectoarelor au, în plus, rolul de recuperare a căldurii aburului motor.
În cazul concentraţilor mari de gaze necondensabile în fluidul geotermal, pentru menţinerea
vidului la condensator se pot folosi şi compresoare mecanice de gaz (ce pot fi antrenate direct de
la turbina cu abur), sau combinaţii de ejectoare cu abur şi compresoare de gaz.
Chiar dacă debitele masice nu sunt foarte mari la C.G.T.E. cu abur, totuşi, presiunile mici de
lucru duc la debite volumetrice mari prin turbină. Astfel, în anumite cazuri apare necesară
utilizarea turbinei de abur în dublu flux, pentru a menţine lungimea paletelor finale ale turbinei în
limite rezonabile, ţinând cont că acestea sunt cele mai solicitate la forţa centrifugă.
Tipurile de circuite de răcire utilizabile în cadrul C.G.T.E. cu abur sunt prezentate în Figura
9.5. Condensatoarele pot fi:
a) de amestec, de exemplu:
a1) cu răcire în circuit închis şi condensator „barometric”;
a2) cu răcire în circuit deschis şi condensator „barometric”;
a3) cu răcire în circuit închis
b) de suprafaţă, de exemplu:
b1) cu răcire prin pulverizarea apei
b2) cu răcire în circuit deschis
b3) cu răcire în circuit închis
Condensatoarele „barometrice” sunt amplasate la o anumită distanţă faţă de sol, pentru ca,
prin diferenţa de presiune creată de coloana barometrică, să poată evacua condensul într-un bazin
deschis, la presiunea atmosferică. Astfel, se obţin condiţii mai bune de funcţionare pentru pompa
de condensat, care nu va mai trebui să preia apa (condensul) la saturaţie, eliminându-se pericolul
de cavitaţie al pompei. De asemenea pompa de condens va consuma mai puţină energie de
pompare datorită faptului că preia apa de la presiunea atmosferică şi nu de la presiune
subatmosferică. În plus, în bazinul de amestec se poate strânge apă sau condens din centrală.
49
Condensatorul barometric este aşezat pe un suport de susţinere sub formă de grilaj metalic, la
înălţimea corespunzătoare faţă de sol.
Apa de răcire de la condensator se foloseşte şi pentru alte tipuri de răciri decât cea
termodinamică a condensatorului (pentru simplificarea schemelor s-a omis figurarea acestor răciri;
totuşi, apar amintite în schemele din Figurile 9.5.b.1 şi 9.5.b.2). Răcirile tehnologice sunt în
principal cele ce utilizează apă de răcire pentru răcirea uleiului din lagărele turbinei şi a aerului
sau hidrogenului folosit pentru răcirea generatorului electric. De asemenea, apa de răcire se
foloseşte (cum s-a specificat anterior) şi la răcitoarele ejectoarelor.
Apa reziduală provenită de la expandorul principal, sau de la cel(e) de joasă presiune, în cazul
în care avem două sau trei echipamente, poate fi trimisă către:
- un iaz de evaporare;
- puţul de injecţie (Figura 9.4);
- un amortizor de destindere şi apoi către sursa de apă de răcire (Figura 9.5.a2).
condensator barometric
turn de
răcire umed
de la
turbina
cu abur
pompă de apă răcită
coloană
motor pompe
barometrică electric de răcire puţ de
injecţie
pompă de răcire turn-tur
bazin de amestec
a1) condensator de amestec, „barometric”, răcire circuit închis

condensator barometric
turn de
de la răcire umed
turbina
cu abur
de la
turbina
pompă cu abur
apă de la de răcire
expandor JP
amortizor
de
de la coloană
destindere puţ de
ocoliri barometrică pompe
mare condensator de răcire injecţie
de amestec
bazin de amestec
a2) condensator de amestec, a3) condensator de amestec, răcire
„barometric”, răcire circuit circuit închis
deschis
Figura 9.5.a: Circuite de răcire a condensatorului C.G.T.E. de amestec
Când concentraţia de minerale (de exemplu: SiO2) în apa evacuată este ridicată şi poate duce
la înfundarea puţului de injecţie, evacuarea apei de la expandor se poate realiza într-un iaz de
evaporare. Această soluţie se poate adopta şi la începutul exploatării, când nu avem suficiente
informaţii despre structura solului, sau în cazul schemei din Figura 9.2.
Cea mai întâlnită soluţie este evacuarea apei de la expandor în puţul de injecţie. Astfel, se
asigură mărirea perioadei de exploatare a rezervorului geotermal prin aportul substanţial la
50
reumplerea acestuia. De asemenea, se elimină inconvenientul major al evacuării într-un iaz de

evaporare şi anume utilizarea unei suprafeţe mari de teren.
pompă
de la condensator pompă pentru de răcire
turbină de suprafaţă pulverizare apă
alţi
răcitori
iaz iaz
pompă de
condensat
b1) condensator de suprafaţă, răcire prin pulverizarea apei

turn de
răcire umed
de la condensator
turbină de suprafaţă de la
turbina
alţi cu abur
răcitori
pompă pompă
pompă de de răcire
condensat râu de răcire
puţ de
condensator injecţie
de suprafaţă
pompă de condensat
b2) condensator de suprafaţă, b3) condensator de suprafaţă, răcire
răcire circuit deschis circuit închis
Figura 9.5.b: Circuite de răcire a condensatorului C.G.T.E. de suprafaţă
Trimiterea apei de la expandor către un amortizor de destindere (Figura 9.5.a2) se realizează,

în cazul răcirii în circuit deschis, pentru a reduce presiunea apei de la cea din expandorul de joasă
presiune la presiunea atmosferică. Astfel, în cazul când nu se face injecţia agentului geotermal în
rezervor, apa poate fi evacuată în mediul ambiant, împreună cu condensul provenit de la
condensator, către sursa de apă de răcire a condensatorului (exemplu: râu, mare, ocean).
În cazul utilizării turnului de răcire, asigurarea adaosului de apă de răcire, pentru a suplini
pierderile prin evaporarea şi antrenarea acesteia în procesul de răcire a apei la turn, se realizează,
atât în cazul condensatoarelor de suprafaţă (Figura 9.5.b3), cât şi la cele de amestec (Figurile
9.5.a1 şi 9.5.a3), prin preluarea condensului principal în circuitul de răcire. Turnurile de răcire
sunt uzual cu tiraj forţat (utilizează un ventilator de aer antrenat cu un motor electric), dar pot fi şi
cu tiraj natural. În al doilea caz, turnurile de răcire vor fi, evident, mai mari.
Pentru scăderea umidităţii relative în zona centralei şi pentru a reduce efectul vizual la panaşul
turnului de răcire, se pot adopta „artificii” constructive la turnurile de răcire umede, obţinându-se
turnuri uscat-umede. Spre exemplu, deasupra zonei de pulverizare a apei se încorporează, pe
marginile turnului, schimbătoare de căldură, formate din tuburi subţiri cu aripioare pe partea
exterioară, prin care circulă apa provenită direct de la condensator. Aceste schimbătoare de căldură
sunt răcite cu aer, care intrând în turnul de răcire printre ţevile acestora, se încălzeşte şi „usucă”
agentul din zona finală a turnului de răcire. După cedarea unei părţi de căldură către aerul ce intră
pe la zona superioară a turnului apa de răcire a condensatorului revine în zona „clasică” a turnului
şi se pulverizează, răcindu-se în continuare cu ajutorul aerului ce intră pe la partea inferioară a
turnului (trecând peste un material de umplutură ce măreşte timpul de staţionare a particulelor de
apă).
La condensatoarele de amestec cu răcire în circuit închis (Figurile: 9.5.a1, şi 9.5.a3), pompele
de preluare a apei sunt simultan pompe de condensat şi pompe de răcire de turn-tur. Pe returul spre
condensator se montează pompe de apă răcită, antrenate cu acelaşi motor electric. În cazul
condensatorului „barometric” cu răcire în circuit închis (Figura 9.5.a1) ele au chiar înălţimi de
51
pompare comparabile: ambele preiau apa de la presiunea atmosferică şi suportă pierderi de

presiune liniare şi locale comparabile. Mai mult, ambele trebuie să asigure diferenţe de nivel
comparabile: pompa de răcire de turn-tur trebuie să injecteze apa în turnul de răcire la o înălţime
comparabilă cu cea la care pompa de apă răcită trebuie să injecteze apa în condensatorul
„barometric”. În cazul utilizării condensatorului de amestec cu răcire în circuit închis (Figura
9.5.a3), pompele de apă răcită nu mai trebuie să asigure şi diferenţă de nivel, deoarece
condensatorul este la sol.
Pe de altă parte, în cazul utilizării condensatorului de suprafaţă cu răcire în circuit închis
(Figura 9.5.b3), pompele de răcire şi cele de condensat au debite diferite (pompa de condensat are
debit mic şi cea de răcire are debit mare) şi înălţimi de pompare comparabile. Ambele pot fi
antrenate cu acelaşi motor electric.
Marea majoritate a C.G.T.E. cu abur sunt cu abur umed. Creşterea puterii produse de turbina
cu abur impune valorificarea cât mai bună a resurselor geotermale. O primă modalitate este
creşterea debitului de abur destins în zona de joasă presiune a turbinei prin valorificarea
potenţialului termic al apei de la ieşirea din expandor, ţinând seama de faptul că, în acel punct, apa
se află la saturaţie şi are o presiune comparabilă cu cea de la intrarea in turbină. Astfel, în loc ca
apa rezultată de la expandor să iasă din circuitul de forţă al centralei (Figura 9.4), aceasta poate fi
introdusă într-un alt expandor pentru a produce abur suplimentar (Figura 9.6).
Urmărind Figura 9.6, observăm că apa la saturaţie de la ieşirea din primul expandor, de înaltă
presiune (punctul 8), este laminată, pentru a o transforma în abur umed, în ventilul de reducere a
presiunii (procesul: 8 - 9), ceea ce măreşte entropia şi titlul. Din expandorul 2, rezultă abur (punctul
10) şi apă (punctul 12), ambele la joasă presiune. Apa rezultată din expandorul 2 poate fi trimisă
către puţul de injecţie, iar aburul este trimis în turbină, în zona de aceeaşi presiune, producând
suplimentar putere (zona 6-7).
De la ieşirea din expandorul 2 (punctul 10), Figura 9.6, până la intrarea în turbină (punctul
11) apar pierderi locale de presiune în clapeta de reţinere (CR), aşa cum apar şi pe tronsonul 2-3
în VIR şi în VR. Aburul are în punctul 11, ca şi în punctul 3, un titlu foarte apropiat de 1. La
injecţia în turbină aburul provenit de la expandorul de joasă presiune (punctul 11) se amestecă cu
aburul destins în turbină (zona 3-5) până la acel punct (punctul 5), rezultând un debit de abur
(punctul 6), care va avea titlul între cel din punctul 11 şi cel din punctul 5.
separator
de picături 2 VIR turbină
VR cu abur
expandor 1
3 generator
(b) turn de
(a) electric
4 răcire umed
1 5 6
10 CR 11
ventil
de puţ 7
(a)
9
(b) 14
amortizor
0 8
ventil
puţ de de reducere
producere presiune pompe puţ de
condensator de răcire injecţie
expandor 2 de amestec 13
12 spre puţul
de injecţie
Figura 9.6: C.G.T.E. cu abur umed, cu două expandoare şi T.A. cu condensare.
La creşterea pierderii de presiune în ventilul de laminare asociat expandorului 2, se majorează

titlul şi debitul aburului produs, dar acesta se va destinde pe o zonă mai mică. Rezultă existenţa
unei presiuni optime la expandorul 2 (joasă presiune) pentru care puterea produsă de turbină se
maximizează. Optimizarea se poate realiza atât pentru o presiune fixată la expandorul 1 (înaltă
52
presiune), în cazul când acesta a fost optimizat în prealabil şi expandorul 2 s-a introdus în schemă
ulterior, cât şi pentru ansamblul celor două presiuni de producerea a aburului, în cazul în care de
la începutul funcţionării centralei se optează pentru două expandoare.
Bilanţul masic pentru schema din Figura 9.6 se poate observa în Figura 9.7, iar diagramele
h-s (entalpie-entropie) şi t-s (temperatură-entropie) în Figurile 9.8, respectiv 9.9.
Analizând Figurile 9.6÷9.9 se pot scrie ecuaţiile de bilanţ masic şi energetic. Fluidul
geotermal îl considerăm apă. În ecuaţiile din acest capitol parametri termodinamici în punctele
caracteristice ale ciclului se vor nota astfel:
- pi, ti, xi, hi, si – presiunea [bar], temperatura [K], titlul [-], entalpia [kJ/kg] şi entropia
[kJ/kg/K] fluidului în punctul „i” din schemă;
Debitul masic de fluid se va nota:
- m i – debitul masic [kg/s] al fluidului în punctul „i” din schemă; dacă „i” reprezintă o
notaţie, atunci debitul se va referi la respectiva notaţie.
Puterea termică şi puterea internă în turbină sau pompă se va nota:
- Pi-j – puterea [kW] pe zona cuprinsă între punctul „i” şi punctul „j” din schema
termodinamică.
Pentru randamente şi viteze reziduale se vor folosi notaţiile:
- i – randamentul [-], unde „i” reprezintă o notaţie, iar randamentul se va referi la
respectiva notaţie.
- tc – randamentul de transfer al căldurii [-]
- c2 a – viteza axială la ieşirea dintr-un corp de turbină [m/s].
De asemenea, în scheme şi sub formă de indici, se vor folosi prescurtările:
- IP, JP – înaltă presiune, respectiv joasă presiune;
- CIP / CJP - corpul de înaltă / joasă presiune al turbinei;
m abur IP = m CIP  CJP

m
m 0 m apa IP m abur JP
 abur
m
m apa JP
JP
m apa JP
Figura 9.7: Diagrama fluxurilor masice (diagrama Sankey pentru debite ) pentru C.G.T.E.
cu abur umed, cu două expandoare şi T.A. cu condensare
În ventile presiunea scade datorită pierderilor locale de presiune, dar procesul termodinamic
îl considerăm ca fiind de laminare, astfel entalpia rămâne constantă: h1 = h0 , h2 = h3 , h8 = h9 şi
h11 = h10 (unde hi - reprezintă entalpia în punctul „i”).
Cu ajutorul curbei de productivitate se determină debitul masic şi presiunea la ieşirea din
53
ventilul de puţ ( p1 şi m 1 = m 0 ). Toate procesele termodinamice corespunzătoare schemei din

Figura 9.6 se desfăşoară sub curba de saturaţie (Figurile 9.8 şi 9.9). Astfel, ştiindu-se presiunea
într-un punct se poate determina temperatura, aceasta fiind temperatura la saturaţie
corespunzătoare: t = tsat ( p) .
0 1 curba de 3
2 10
saturaţie 4
apă - abur 11
CIP 6
5 CJP
punctul
critic 7
izohigra:
x = 0,85
8
9 condensator
ventil
0 1 separator
apă - abur
(expandor 1)
ventil
Entalpia [kJ/kg]
9
8
12
separator
apă - abur
13 (expandor 2)
Entropia [kJ/kg/K]
Figura 9.8: Diagrama h-s (entalpie-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur umed, cu două
expandoare şi T.A. cu condensare, corespunzătoare schemei din Figura 9.6
punctul
critic
curba de
saturaţie
apă - abur
izohigra:
0 x = 0,85
Temperatura [K]
ventil
8 1 2 3
separator 4
ventil apă - abur CIP
9 (expandor 1) 6 10
12 11
5
separator
apă - abur
(expandor 2) CJP
13 7
condensator Entropia [kJ/kg/K]
Figura 9.9: Diagrama T-s (temperatură-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur umed, cu două
expandoare şi T.A. cu condensare, corespunzătoare schemei din Figura 9.6
Din ecuaţiile de bilanţ masic (9-1) şi termic (9-2) pe expandorul 1 putem afla debitul de abur
produs de expandorul 1 m 2 = m abur IP (9-3), prin înlocuirea lui m 8 = m apa IP din (9-1) în (9-2). Apoi,
din (9-1) se determină şi m apa IP = m 8 (9-4).
m 1 = m 2 + m 8 , sau: m 0 = m 1 = m abur IP + m apa IP , (9-1)
54
m 1 h1 exp = m 2 h2 + m 8 h8 , sau m 1 h1 exp = m abur IP h2 + m apa IP h8 , (9-2)

exp h1 − h8
m abur IP = m 1 , (9-3)
h2 − h8
unde:  exp - randamentul expandorului ( exp = 0,98÷0,99).
 apa IP = m
m 1 − m
 abur IP , (9-4)
Presiunile la ieşirea din expandor (p2 şi p8) sunt uşor mai mici decât presiunea la intrarea în
acesta (p1) datorită pierderilor de presiune din aparat.
Entalpia apei în punctul 8 (h8) se determină în funcţie de p8 la saturaţie, iar entalpia aburului
în punctul 2 (h2) se află în funcţie de presiunea p2 şi titlul aburului în punctul 2 (x2): h2 = f(p2, x2),
unde x2 are valoare foarte apropiată de 1; astfel, h2 este aproximativ egal cu entalpia aburului la
saturaţie la presiunea p2.
Dacă neglijăm ηexp şi pierderile de presiune în expandor (şi în separatorul de umiditate), iar
punctul 2 îl considerăm ca fiind pe curba de titlu x=1, atunci debitul de abur produs de expandorul
1 (9-3) se poate scrie:
m abur IP = m 1 x1 , (9-5)
iar debitul de apă la ieşirea din expandorul 1 va fi:
m apa IP = m 1 (1 − x1 ), (9-6)
Astfel, se poate intui uşor că, cu cât titlul aburului în expandor este mai mare cu atât debitul
de abur produs de acesta va creşte. Pentru p0 fixat, creşterea m abur IP se poate face prin scăderea
presiunii din expandor (Figura 9.9).
În mod analog se face calculul pentru expandorul 2, determinându-se m abur JP = m 10 (9-7) şi
 apa JP = m
m  12 (9-8).
exp h9 − h12
m abur JP = m apa IP , (9-7)
h10 − h12
 apa JP = m
m  apa IP − m
 abur JP , (9-8)
De asemenea, dacă neglijăm  exp şi pierderile de presiune în expandor (şi în separatorul de
umiditate), iar punctul 10 îl considerăm ca fiind pe curba de titlu x=1, atunci debitul de abur produs
de expandorul 2 (9-9) se poate scrie:
m abur JP = m apa IP x9 = m 1 (1 − x1 ) x9 , (9-9)
iar debitul de apă la ieşirea din expandorul 2 va fi:
m apa JP = m apa IP (1 − x9 ) = m 1 (1 − x1 ) (1 − x9 ). (9-10)
Debitul de abur prin CIP este: m CIP = m abur IP ,
m CIP = m abur IP = m 1 x1 , (9-11)
iar debitul de abur prin CJP, pentru schema din Figura 9.6, este:
m CJP = m
 abur IP + m
 abur JP = m 1 x1 + m
 1 (1 − x1 ) x9 = m 1[ x1 + (1 − x1 ) x9 ]. (9-12)
Aburul se destinde în turbină mai întâi în treapta de reglare a CIP (zona 3-4), apoi în treptele
de presiune ale CIP (zona 4-5), şi în final, după amestecul debitului destins în CIP (produs de
expandorul 1) cu cel produs de expandorul 2, în treptele de presiune ale CJP (zona 6-7).
Randamentul intern pe zonele turbinei ( i ) se calculează cu relaţia:
55
hint rare − hiesire

i = , (9-13)
hint rare − hiesireteoretic
unde: hint rare - entalpia reală a fluidului la intrarea în zona de turbină, kJ/kg;
hiesire - entalpia reală a fluidului la ieşirea din zona de turbină, kJ/kg;
hiesire teoretic - entalpia teoretică la ieşirea din zona de turbină, kJ/kg;
Ţinând cont că entalpia teoretică la ieşirea din zona de turbină se determină în funcţie de
presiunea la ieşirea din zona de turbină şi entropia (kJ/(kgK)) la intrarea în zona de turbină
hiesire teoretic = f ( piesire , sint rare ) , entalpia reală la ieşirea din zona de turbină (9-14) se poate determina
din (9-16) dacă se cunoaşte şi i :
hiesire = hint rare − i (hint rare − hiesire teoretic ). (9-14)
În lipsa datelor asupra performanţelor turbinei cu abur, în calcule simplificate se pot folosi
formule semiempirice de predeterminare a i , pe zone. Într-o primă etapă, i sunt determinate ca
şi cum întreaga destindere s-ar realiza în zona de abur supraîncălzit, obţinându-se randamente
interne „uscate” ( i, uscat ). Având în vedere întreg procesul de destindere din turbină are loc sub
curba de saturaţie a aburului, randamentul intern „uscat” trebuie corectat cu un factor ce ţine cont
de efectul umidităţii (9-15), rezultând randamentul intern „umed” ( i, umed ) (9-13).
 x + xiesire 
kumiditate = 1 − k p 1 − int rare , (9-15)
 2 
unde: xintrare, xiesire - titlul la intrarea, respectiv la ieşirea din zona de turbină;
kp = 0,8...0,9 - coeficient ce ţine seama de faptul că efectul umidităţii asupra
randamentului depinde de gradul de antrenare a picăturilor de apă în abur.
i , umed = i , uscat kumiditate. (9-16)
Modul de calcul al entalpiei reale la ieşirea din zona de turbină este iterativ, având în vedere
că xiesire se determină din hiesire real, calculat cu i, umed .
Din ecuaţia de bilanţ termic pe punctul de amestec din turbină (9-17), se poate determina,
pentru schema din Figura 9.6, entalpia h6 la intrarea în CJP.
 CIP h5 + m abur JP h11 = m CJP h6 .
m (9-17)
În final, ţinându-se seama de pierderile reziduale de entalpie hrez CJP
, se va calcula entalpia
frânată (hfranata) la ieşirea din turbină (folosită în calculul puterii).
c22a
h franata = humed + hrez
CJP
= humed + xiesire (0,65 xiesire + 0,35). (9-18)
2000
La optimizarea după ambele presiuni, se obţine o pereche optimă de presiuni de producere a
aburului, pentru care puterea produsă de turbină atinge maximul. Totuşi, optimizarea are restricţii.
Cea mai importantă este aceea că titlul aburului în turbină nu trebuie să scadă sub o valoare
minimă, impusă de constructorul de turbină, în general situată între 0,84 şi 0,86. Sub această
valoare, eroziunea paletelor din turbină, datorată picăturilor de apă din amestecul bifazic apă-abur,
creşte peste limita maximă impusă de fabricant.
Pentru presiuni mici ale aburului produs de expandorul 1 (de înaltă presiune), de circa 6 bar,
schema din Figura 9.6 se poate folosi cu condiţia de a nu depăşirii umiditatea maximă admisă în
turbină (în special la ieşirea din turbină). La valori mai ale presiunii aburului produs de expandorul
1, procesul de destindere în turbină se deplasează spre stânga şi titlul aburului poate să scadă sub
valoarea maximă admisibilă. Pentru a putea funcţiona şi la presiuni mari ale aburului este necesară
utilizarea unui „artificiu” la schema din Figura 9.6 şi anume introducerea unui separator de
umiditate în punctul de amestec din turbină, între CIP (corpul de înaltă presiune) şi CJP (corpul de
56
joasă presiune), schema rezultată fiind prezentată în Figura 9.10. Astfel, punctul 6 se deplasează
spre dreapta, suprapunându-se peste punctul 11, iar destinderea în CJP va începe de la un titlu
foarte aproape de 1 (abur saturat). De asemenea, procesul din CJP se deplasează spre dreapta,
putând creşte presiunile până când ne vom apropia de izohigra (curba de titlu constant) limită.
În expandorul de joasă presiune temperatura apei evacuate (la saturaţie) este mai mică decât
temperatura apei la ieşirea din expandorul de înaltă temperatură, ceea ce duce la micşorarea
gradului de dizolvare a substanţelor minerale de tipul SiO2 în apă şi la precipitarea acestora
(depuneri). Acest tip de substanţe minerale sunt aduse odată cu fluidul de lucru din rezervorul
geotermal. Mai mult, prin separarea aburului în expandoare scade cantitatea de fluid în care sunt
dizolvate substanţele minerale, creşte concentraţia lor în apă şi se amplifică riscul de depunere a
lor, prin atingerea pragului de solubilitate.
În cazul substanţelor ce au curbă de solubilitate normală (solubilitatea creşte cu temperatura),
ca SiO2 în stare amorfă, cu cât gradientul de temperatură între sursa geotermală şi ieşirea fluidului
din centrală este mai mare, cu atât creşte pericolul atingerii pragului de solubilitate. Apare astfel o
limitare suplimentară a numărului de expandoare utilizabile şi a temperaturii de saturaţie (implicit
a presiunii) din ultimul expandor (de joasă presiune). O concentraţie mare de minerale poate chiar
impune restricţii cu privire la utilizarea celui de-al doilea expandor, sau chiar şi asupra primului
şi, implicit, a tipului de schemă de conversie a energiei geotermale. În această situaţie, în absenţa
utilizării inhibitorilor, fluidul geotermal trebuie să rămână în stare lichidă, iar energia acestuia va
fi transferată unui alt fluid prin intermediul unui schimbător de căldură de suprafaţă. Acest lucru
se poate realiza prin utilizarea unui alt tip de ciclu termodinamic de conversie a energiei geotermale
în energie electrică şi anume ciclul cu fluide organice, rezultând astfel: C.G.T.E. cu fluide
organice.
Pentru substanţe ce au curbă de solubilitate retrogradă (solubilitatea scade cu temperatura),
precum CaCO3, şi Ca(HCO3)2, la creşterea gradientului de temperatură intrare / ieşire solubilitatea
creşte, scăzând pericolul depunerilor în centrală.
separator
de picături 2
VIR
VR
expandor 1
3 turbină generator
(c) electric turn de
(a) cu abur
CIP răcire umed
1 CJP
4
separator
de umiditate
10 5
ventil
de puţ 6 7
CR 11
(a) 15
9 (b)
amortizor 14
8 (c)
0
ventil
puţ de de reducere
producere presiune pompe puţ de
condensator de răcire injecţie
expandor 2 de amestec
12 (b) 13
spre puţul
de injecţie
Figura 9.10: C.G.T.E. cu abur umed, cu două expandoare, separator intermediar de

umiditate şi T.A. cu condensare
Ecuaţiile de bilanţ masic şi termic pe expandoare (9-1) ÷ (9-10), pentru schemele prezentate
în Figurile 9.10 ÷ 9.12, şi cele referitoare la destinderea în turbină (9-11), (9-13) ÷ (9-16) şi (9-
18), precum şi comentariile aferente, sunt identice cu cele rezultate din analiza Figurilor 9.6÷9.9.
Deosebirea constă în faptul că, în acest caz, h6 (entalpia la ieşirea din separatorul de umiditate şi
intrarea în CJP) se determină în funcţie de presiunea (p6) şi titlul aburului (x6) (apropiat de
saturaţie: x6  1): h6 = f ( p6 , x6 ) . Necunoscutele sunt m CJP şi m apa SU . Acestea se determină cu
ajutorul sistemului de ecuaţii format din bilanţul masic (9-19) şi termic (9-20) pe separatorul de
57
umiditate dintre corpurile turbinei (Figura 9.10).
0 1 curba de 3 10 11
saturaţie 2 4
apă - abur 6
CIP CJP
punctul 5
critic 7
8 9
izohigra:
x = 0,85
12
condensator
ventil
1 separator
0 apă - abur
Entalpia [kJ/kg]
ventil (expandor 1)
9
8
12
separator
13
apă - abur
(expandor 2) Entropia [kJ/kg/K]
Figura 9.11: Diagrama h-s (entalpie-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur umed, cu două
expandoare, separator intermediar de umiditate şi T.A. cu condensare, corespunzătoare
schemei din Figura 9.10
punctul
critic
curba de
saturaţie
apă - abur
izohigra:
0 x = 0,85
Temperatura [K]
ventil
1 2 3
8
separator 4
apă - abur
ventil (expandor 1) CIP
9 5 10 11
12
6
separator
apă - abur CJP
(expandor 2)
13 7
condensator Entropia [kJ/kg/K]
Figura 9.12: Diagrama T-s (temperatură-entropie) pentru C.G.T.E. cu abur umed, cu două
expandoare, separator intermediar de umiditate şi T.A. cu condensare, corespunzătoare
schemei din Figura 9.10
 CIP + m
m  abur JP = m
 CJP + m
 apa SU , (9-19)
unde: m apa SU - debitul masic de apă la ieşirea din separatorul de umiditate;
 CIP h5 + m
m  abur JP h11 = m
 CJP h6 + m
 apa SU h15 (9-20)
Astfel, prin înlocuirea lui m apa SU din (9-19) în (9-20), rezultă m CJP (9-21). În final, din (9-19)
58
se determină şi m apa SU .
m CIP (h5 − h15 ) + m abur JP (h11 − h15 )
m CJP = , (9-21)
h6 − h15
unde: h15 - entalpia apei la ieşirea din separatorul de umiditate; h15 se determină la saturaţie
funcţie de presiunea fluidului (p15): h15=f(p15, x15=0), kJ/kg.
Pentru ambele scheme (Figurile 9.6 şi 9.10) puterea internă dezvoltată de turbina cu abur
(Pi,TA) (9-24) reprezintă suma puterilor dezvoltate de CIP (PCIP) (9-22) şi de CJP (PCJP) (9-23):
PCIP = P3−4 + P4−5 = m CIP (h3 − h4 ) + m CIP (h4 − h5 ) = m CIP (h3 − h5 ); (9-22)
PCJP = P6 − 7 = m CJP (h6 − h7 ); (9-23)
Pi ,TA = PCIP + PCJP = m CIP (h3 − h5 ) + m CJP (h6 − h7 ). (9-24)
Puterea electrică la bornele generatorului turbinei cu abur (Pbg,TA) este:
Pbg ,TA = Pi ,TA mTA gTA , (9-25)
unde:  mTA - randamentul mecanic al turbinei cu abur
 gTA - randamentul generatorului electric.
Dacă considerăm că răcirea este realizată cu ajutorul condensatorului de amestec (Figurile 9.6
şi 9.10), debitul masic de apă de răcire al condensatorului ( m ar ) rezultă din bilanţul pe condensator
(9-26):
m CJP h7 + m ar h14 = (m CJP + m ar )h13. (9-26)
O altă cale de valorificare mai bună a potenţialului geotermal în ciclul cu abur cu o treaptă
(sau două) de expandare, dar destindere fracţionată a aburului în turbină, este utilizarea căldurii
apei de la ieşirea din expandor într-un schimbător de căldură de suprafaţă apă – abur ce „usucă”,
sau chiar supraîncălzeşte, aburul dintre treptele de destindere. Scăderea umidităţii la intrarea în
zona de JP şi a umidităţii medii în cursul destinderii din această zonă are următoarele efecte
pozitive:
- creşte, ca urmare a divergenţei izobarelor la mărirea entropiei, destinderea teoretică în
zona de joasă presiune;
- majorează randamentul intern al acestei zone şi destinderea reală;
- reduce eroziunea paletelor turbinei.
9.2. Centrale geotermale – electrice cu fluide organice

C.G.T.E. cu fluide organice funcţionează după ciclul Rankine. Agentul de lucru primeşte
căldura de la fluidul geotermal, aflat în stare lichidă, prin intermediul unor schimbătoare de
căldură. Schema se foloseşte în special când fluidul geotermal, în stare lichidă, preluat cu o pompă
submersibilă, are temperaturi de circa 100 ÷ 160 °C, ceea ce limitează valorificarea lui într-o
C.G.T.E. cu abur. Faptul că fluidul geotermal evoluează doar în stare lichidă, menţine constantă
concentraţia de minerale în apă şi reduce pericolul de depuneri a substanţelor minerale ce au curbă
de solubilitate normală (SiO2 în stare amorfă).
Utilizarea ca agent motor a fluidelor organice (propan (C3H8 sau R-290), butan (n-C4H10 sau
R-600), izobutan (i-C4H10 sau R-600a), pentan (n-C5H12 sau R-601), izopentan (i-C5H12 sau R-
601a) sau a amoniacului (NH3 sau R-717)) este recomandată datorită temperaturii reduse de
vaporizare a acestora (Figura 9.13). În plus, aceşti agenţi au presiunea la condensator mai mare
decât cea atmosferică. Reglementările recente de mediu elimină anumite substanţele (agenţii
frigorifici fluoruraţi: CCl2F2 (R-12), C2Cl2F4 (R-114), etc.), acceptabile din punct de vedere al
proprietăţilor termodinamice, dar care nu sunt „prietenoase” cu mediul.
59
În Figura 9.14, se poate observa că anumite substanţe organice (pentan, izopentan, butan şi
izobutan) au curba de titlu x=1 (vapori la saturaţie) înclinată spre stânga (retrogradă), de la o
anumită valoare a presiunii sau a temperaturii de saturaţie (Figurile 9.13 şi 9.14). Această alură
deplasează destinderea din turbină spre zona vaporilor supraîncălziţi, eliminând efectul negativ al
umidităţii în turbină. Chiar dacă pe o porţiune din destindere se poate intra în zona umedă, atunci
când destinderea începe de la valori ale presiunii apropiate de cea critică, nu se atinge zona în care
umiditatea devine inacceptabilă pentru turbină.
Temperatura [K]
660
640
620 apă-abur
600
580
560
540
520
500 pentan
480 izopentan
butan
460
440 izobutan
420 propan
400 amoniac
380
360
340
320
300 Entropia [kJ/kg/K]
280
0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5 5 5,5 6 6,5 7 7,5 8 8,5
Figura 9.13: Diagrama T-s (Temperatură-entropie) pentru apă şi diverşi agenţi organici
utilizabili la C.G.T.E.
Entalpia [kJ/kg]
2900
2700 apă-abur
2500
2300
2100
1900
1700
amoniac
1500
1300
1100
900 pentan
izopentan butan
700
500 propan
300 izobutan Entropia [kJ/kg/K]
100
0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5 5 5,5 6 6,5 7 7,5 8 8,5
Figura 9.14: Diagrama h-s (entalpie-entropie) pentru apă şi diverşi agenţi organici utilizabili la
C.G.T.E. (cu linie groasă: x=1; cu linie subţire: x=0)
60
La C.G.T.E. cu fluide organice (Organic Rankine Cycle – ORC) e obligatorie utilizarea

condensatoarelor de suprafaţă, cu agent de răcire aer sau apă. Răcirea cu aer dezavantajoasă
termodinamic când temperatura mediului e ridicată, e necesară în amplasamente uscate, sau
acceptabilă termodinamic în zone cu temperaturi exterioare scăzute. La răcirea cu apă schemele
pot fi: 1) în circuit deschis, sau 2) închis cu 2.a) pulverizare, respectiv 2.b) turn „umed” (Figurile
9.15, 9.18, 9.21 şi 9.22). Spre deosebire de C.G.T.E. cu abur, la care condensul principal din ciclu
suplinea pierderea de apă la turnul de răcire, la C.G.T.E. cu fluide organice ce utilizează turnuri
de răcire umede e obligatorie asigurarea unui adaos de apă. În zonele uscate sau cu îngheţ
permanent se pot folosi sisteme de răcire care să nu implice adaos de apă, ca răcirea cu aer, directă
sau cea indirectă (cu turn Heller şi condensator de suprafaţă).
De la ieşirea din puţul de producere şi până la intrarea în puţul de injecţie fluidul geotermal
nu are contact cu aerul, deci este inofensiv asupra mediului. Astfel, nu contează ce substanţe
periculoase pentru mediu conţine rezervorul geotermal, ci trebuie doar să preîntâmpinăm apariţia
depunerilor pe traseu.
În Figura 9.15 se prezintă schema simplificată a unei C.G.T.E. cu un singur nivel de producere
a vaporilor de fluid organic (ciclu de bază), iar în Figura 9.16 este trasat procesul în diagrama T-
s (Temperatură – entropie specifică masică). În Figura 9.17 este reprezentată diagrama T-Pt
(Temperatură – putere termică) la transferul de căldură între fluidul geotermal şi cel organic.
Înainte de a intra în turbină, fluidul organic este preîncălzit în economizor (ECO) până se
obţine lichid la saturaţie (x=0) (procesul 7-8), iar apoi este vaporizat în vaporizator (VAP) până se
obţin vapori la saturaţie (x=1) (procesul 8-1) (Figurile: 9.15 ÷ 9.17) (9-27). De la ieşirea din
vaporizator (punctul 1) până la intrarea în turbină (punctul 3) apar pierderi de presiune şi de
entalpie pe tronsonul 1-2 şi pierderi locale de presiune în VIR. Pentru simplificare, în diagramele
T-s şi h-s, din acest subcapitol, s-au neglijat pierderile pe zona 1-3.
PECO +VAP = m fluid geotermal (h9 − h11 )tc = m fluid organic (h1 − h7 ); (9-27)
Pint erna turbina agent organic m fluid organic (h3 − h5 ) h3 − h5

t ciclu organic = = = , (9-28)
PECO +VAP m fluid organic (h1 − h7 ) h1 − h7
unde: PECO+VAP – puterea termică primită de fluidul geotermal la ECO şi VAP.
2 VIR
pompă
de nivel turn de
1 răcire umed
3 generator
pompă de 9
vaporizator electric
producţie turbină apă
cu agent
adaos
organic
10 8
puţ de
producere economizor 5
13
pompă de 11
7 condensator
injecţie de suprafaţă
puţ de 12 pompă 14
injecţie pompă de alimentare de răcire
6
Figura 9.15: C.G.T.E. cu agent organic având un singur nivel de producere a vaporilor de
fluid organic, la saturaţie, ciclu de bază
61
9
10
Temperatura [K]
Temperatura, K .
8 VAP 11
1 8 1
ECO
5
7
6 Entropia [kJ/kg/K] Putere termică, kW
7
Figura 9.16: Diagrama T-s pentru o C.G.T.E. Figura 9.17: Diagrama T-Pt, într-o C.G.T.E.
cu fluid organic, ciclu de bază cu fluid organic, ciclu de bază
C.G.T.E. cu fluide organice au randamente termice (9-28) mici, de circa 9 ÷ 10 %, prin urmare,
la sursa rece este evacuată o cantitate mare de căldură. Acest fapt duce la folosirea unor suprafeţe
mari de schimb de căldură la sursa rece (mai ales în cazul răcirii directe cu aer) şi a multor turnuri
de răcire. Pentru a reduce din acest efect negativ, în cazul fluidelor organice ce au curbe de titlu
x=1 retrograde, deci la care ieşirea din turbină se află în zona vaporilor supraîncălziţi, se poate
introduce un recuperator de căldură (REC) între ieşirea din turbină şi intrarea în condensator
(Figura 9.18). Acesta are rolul de a recupera o parte din căldura care altfel ar fi fost aruncată în
mediul ambiant prin intermediul condensatorului. Astfel, recuperatorul, prin desupraîncălzirea
parţială a vaporilor de la ieşirea din turbină (zona 5-15), preîncălzeşte fluidul organic (zona 16-7)
între ieşirea din pompa de alimentare (PA) (punctul 16) şi intrarea în economizor (punctul 7)
(Figura 9.18). Un efect secundar este dat de faptul că agentul organic intră mai cald în ECO şi
astfel fluidul geotermal se va răci mai puţin şi va intra mai cald în puţul de injecţie.
2 VIR
pompă
de nivel
1
3 generator
pompă de 9
vaporizator electric
producţie turbină
cu agent
organic
10 8
puţ de
producere economizor
turn de
7 răcire umed
pompă de 11 5
injecţie apă
adaos
puţ de recuperator
injecţie
16 15
13
condensator
de suprafaţă
12 pompă 14
de răcire
6
pompă de alimentare
Figura 9.18: C.G.T.E. cu un singur nivel de producere a vaporilor de fluid organic la saturaţie
şi recuperator de căldură la ieşirea din turbină
În Figurile 9.19 şi 9.20 sunt reprezentate diagramele T-s şi h-s ce corespund schemei din
Figura 9.18. În REC sunt pierderi atât de presiune cât şi de căldură.
62
punctul critic
VAP
8 1, 2, 3
Temperatura [K]
turbină
ECO
5
REC
7
15
16 REC
condensator
PA
6 Entropia [kJ/kg/K]
Figura 9.19: Diagrama T-s pentru o C.G.T.E. cu un nivel de producere a vaporilor de fluid
organic la saturaţie şi recuperator de căldură la ieşirea din turbină
punctul
1, 2, 3
critic turbină
VAP 5
REC
15
Entalpia [kJ/kg]
ECO condensator
x=1
7
REC
16
PA 6 Entropia [kJ/kg/K]
Figura 9.20: Diagrama h-s pentru o C.G.T.E. cu un nivel de producere a vaporilor de fluid
organic la saturaţie şi recuperator de căldură la ieşirea din turbină
C.G.T.E. cu agent organic se pot folosi şi pentru parametri ridicaţi ai sursei calde, în locul
C.G.T.E. cu ciclu cu abur, în situaţii de tipul:
- concentraţia de minerale în fluidul geotermal este ridicată, iar dacă s-ar folosi ciclul cu
abur concentraţia în apa de la expandor ar fi prea mare;
- gazele necondensabile au participaţie molară mare în fluidul geotermal, iar dacă s-ar
folosi ciclul cu abur menţinerea vidului la condensator ar fi dificilă, presiunea la
condensator ar creşte şi destinderea în turbina cu abur ar fi mică;
- agentul geotermal este trimis într-un expandor, căldura aburului produs de el e folosită
pentru a vaporiza agentul motor organic, iar condensul aburului de la vaporizator,
împreună cu apa de la expandor preîncălzeşte agentului organic.
63
9.3. Centrale geotermale – electrice cu ciclu combinat, apă – agent organic
9.3.1. C.G.T.E. cu ciclu combinat abur – ORC serie (cu cascadă termodinamică)
Din Figurile 9.13 şi 9.14 se observă că ciclurile cu fluide organice pot funcţiona la temperaturi
reduse ale fluidului de lucru, astfel, se poate creşte puterea C.G.T.E. cu abur menţinând aceleaşi
caracteristici la sursa geotermală, prin realizarea de C.G.T.E. cu ciclu combinat apă – agent
organic.
C.G.T.E. cu ciclu combinat pot fi realizate în două variante:
1) cu cascadă termodinamică şi utilizarea în trepte a căldurii (Figura 9.21).
2) cu recuperarea căldurii apei de la expandor în ciclul organic (Figura 9.22).
C.G.T.E. cu ciclu combinat cu cascadă termodinamică (Figura 9.21) utilizează în prima
treaptă o turbină cu abur cu contrapresiune, în care destinderea este întreruptă uzual la o presiune
superioară celei atmosferice pentru:
- a asigura o temperatură adecvată funcţionării ciclului organic din aval;
- eliminarea instalaţiilor de menţinere a vidului din ciclul cu abur; gazele nedizolvate pot
fi evacuate în mod natural în atmosferă; iar dacă se doreşte reţinerea acestor gaze, din
considerente ecologice, sau pentru valorificare economică, se poate folosi un compresor
pentru trimiterea la puţul de injecţie, respectiv la cumpărătorul gazelor.
Acest tip de ciclu (Figura 9.21) se foloseşte în special la scheme fără expandoare, cu turbine
ce funcţionează cu abur uscat, în care nu există posibilităţi de recuperare a căldurii. Puterea produsă
în turbina cu abur cu contrapresiune este comparabilă cu cea din cazul prezentat în Figura 9.1
(T.A. cu evacuarea aburului în atmosferă), dar mai mică decât cea din schema prezentată în Figura
9.3 (T.A. cu condensare). Dezavantajul este suplinit prin producţia suplimentară de putere în
turbina din ciclul cu fluid organic, astfel încât ciclul combinat se justifică dacă produce o putere
electrică totală mai mare decât cea dată de ciclul simplu cu abur. Diagrama T-s pentru ciclul
organic din cadrul acestui tip de ciclu combinat este prezentată în Figura 9.16.
separator de
picături VIR
separator VR
2
particule 3 generator
turbină electric
cu abur
1 4
ventil spre puţul
de injecţie 9
de puţ
5 VIR
8 10 generator
0 VAP electric
turbină apă
puţ de cu agent
producere adaos
organic
6 14
ECO 11
16
pompă de 7 condensator
13
injecţie de suprafaţă
pompă de 15 pompă 17
puţ de
alimentare de răcire
injecţie 12
Figura 9.21: C.G.T.E. cu ciclu combinat abur – agent organic, cu cascadă termodinamică
(schema serie)
64
Aburul de la ieşirea din turbina cu abur (Figura 9.21) cedează atât căldura latentă de
condensare cât şi o parte din căldura condensului (procesul 5-7) ciclului cu fluid organic prin
intermediul unor schimbătoare de căldură de suprafaţă, ce au rolul de a preîncălzi fluidul organic
până la saturaţie (în ECO, procesul 13-14) şi apoi de al vaporiza (în VAP, procesul 14-8). Astfel,
ECO + VAP reprezintă interfaţa dintre cele două cicluri, fiind atât sursă rece pentru ciclul cu abur,
cât şi sursă caldă pentru ciclul cu fluid organic. Condensul de la ciclul cu abur (punctul 7) este
trimis spre puţul de injecţie cu ajutorul unei pompe de injecţie.
Unul din avantajele principale ale ciclului combinat din Figura 9.21 faţă de cel simplu cu abur
prezentat în Figurile 9.1 şi 9.3 este dat de utilizarea ca sursă rece, pentru ciclul cu abur, a ciclului
cu fluid organic. Astfel, se reduce cantitatea de căldură evacuată în mediul ambiant la cea evacuată
din condensatorul ciclului cu fluid organic şi implicit se reduce atât investiţia în turnurile de răcire
cât şi impactul termic asupra mediului. În plus, dacă răcirea este „uscată”, cu aer, dispar efectele
negative date de umiditatea crescută în zona centralei şi de efectul vizual al panaşului turnului de
răcire. Pentru micşorarea investiţiei se recomandă folosirea unei singure linii de arbori, cele două
turbine antrenând un generator electric comun.
9.3.2. C.G.T.E. cu ciclu combinat abur – ORC paralel (recuperativ)
Schema C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur expandor şi T.A. cu condensare (Figura 9.4) se
poate îmbunătăţi substanţial, fără a afecta performanţele ciclului de bază, prin recuperarea căldurii
apei evacuate din expandor pentru a produce putere electrică suplimentară într-un ciclu cu fluid
organic. Se obţine astfel C.G.T.E. cu ciclu combinat abur – agent organic, în care ciclul organic
este recuperativ în raport cu cel cu fluid geotermal (Figura 9.22). Ciclul recuperativ din Figura
9.22 s-a ales conform schemei din Figura 9.18, cu o presiune de producere a vaporilor de fluid
organic şi recuperator de căldură la ieşirea din turbină.
Diagramele T-s şi h-s (partea stângă a diagramei), corespunzătoare ciclului din Figura 9.22,
sunt prezentate în Figurile 9.23 şi 9.24.
Apa la saturaţie rezultată de la separatorul de apă-abur (expandor) (punctul 9) este trimisă cu

ajutorul unei pompe de nivel într-un schimbător de căldură (ECO+VAP) pentru a preîncălzi (zona
11-12, respectiv 20-21) şi vaporiza (zona 10-11, respectiv 21-13) un fluid organic. Acest
schimbător de căldură (zona 20-21-13) reprezintă, astfel, sursa caldă pentru ciclul cu fluid organic,
ce va produce suplimentar putere (zona 15-16), faţă de turbina cu abur (zona 3-5). La ieşirea din
ECO (punctul 12) fluidul geotermal este trimis cu ajutorul unei pompe de injecţie în puţul de
injecţie pentru a realimenta rezervorul geotermal. Când curba de titlu x=1 este retrogradă, ciclul
cu fluid organic poate avea recuperator intern de căldură (zona 16-17, respectiv 19-20) la ieşirea
din turbină (punctul 16).
Urmărind Figurile 9.22 ÷ 9.24, se poate observa că, pentru parametrii fixaţi ai: a) puţului de
producere (depind de caracteristicile rezervorului geotermal – sursa caldă a ciclului), b) presiunii
la condensatoare (depind de sursa de răcire) şi c) presiunii de producere a vaporilor de fluid
geotermal, mărirea presiunii de separare a fazelor la expandor (p1  p2  p9) are efectele de mai
jos
• asupra ciclului cu abur:
- micşorează titlul aburului la ieşirea din expandor, ceea ce duce la scăderea cotei
din debitul total de fluid geotermal ce se destinde în turbina cu abur;
- creşte căderea de entalpie pe turbina cu abur;
- scade titlul aburului la ieşirea din turbină;
65
• asupra ciclului cu fluid organic:

- micşorează titlul aburului la ieşirea din expandor, ceea ce duce la creşterea cotei
din debitul total de fluid geotermal ce va ceda căldură (prin intermediul
ECO+VAP) ciclului cu fluid organic;
- creşte căderea de entalpie pe ECO şi VAP pe parte de apă prin creşterea
temperaturii la intrarea apei în VAP (punctul 10) şi scăderea temperaturii apei la
ieşirea din ECO (punctul 12) (conform diagramei de transfer de căldură la
ECO+VAP);
Datorită costului ridicat al agenţilor organici, circuitele trebuie să fie complet etanşe, iar
maşinile energetice trebuie realizate în construcţie capsulată.
În concluzie, urmărind efectele de mai sus se poate deduce că (în limita ipotezelor prezentate
anterior), mărirea presiunii de separare a fazelor:
➢ are tendinţe contrarii asupra puterii turbinei cu abur, mărind creşterea de entalpie, dar
micşorând debitul de abur destins în turbină;
➢ creşte puterea dezvoltată de turbina cu fluid organic;
➢ este limitată de scăderea titlului la ieşirea din turbina cu abur.
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
3 generator
turbină electric
cu abur
1
8 4
ventil 5
de puţ ejector
7
cu abur
9
amortizor
0
pompe puţ de
pompă condensator
producere
de nivel de amestec 6
14 VIR
13
15 generator
10
electric
VAP turbină
cu agent
organic
11 21
ECO
turn de
20 răcire umed
pompă de 12 16
injecţie apă
adaos
puţ de recuperator
injecţie
19 17
23
condensator
de suprafaţă
22 pompă 24
de răcire
18
Figura 9.22: C.G.T.E. cu ciclu combinat recuperativ abur – agent organic, în care ciclul
organic are recuperator intern de căldură (schema paralel)
66
curba de
saturaţie
apă - abur
Temperatura [K]
ventil separator
apă - abur
2, 3, 8
9, 10
VAP 1
curba de saturaţie
11 fluid organic 4
13, 14, 15 (exemplu: izobutan)
21
condensator
turbina cu
(apă răcire)
12 fluid organic
ECO turbina
16 condensator (ciclu cu abur)
6 19 20 17 cu abur
23
PA 18 5
recuperator Entropia [kJ/kg/K]
7, 22 condensator
(fluid organic)
Figura 9.23: Diagrama T-s (Temperatură-entropie specifică masică) pentru C.G.T.E. cu ciclu
combinat recuperativ abur – agent organic, în care ciclul organic are recuperator intern de
căldură (schema din Figura 9.14)
separator
apă - abur
curba de 0
saturaţie 1
apă (x = 0) ventil
condensator (ciclu cu abur)

13, 14, 15
9, 10 turbină
Entalpia [kJ/kg]
16
17
VAP
21
11
ECO
condensator
(fluid organic)
20
12 19
condensator PA recuperator
18
(apă răcire)
6 curba de saturaţie
23 fluid organic
7, 22 Entropia [kJ/kg/K] (exemplu: izobutan)
Figura 9.24: Diagrama h-s (entalpie-entropie specifică masică) pentru C.G.T.E. cu ciclu
combinat recuperativ abur – agent organic, în care ciclul organic are recuperator intern de
căldură (schema din Figura 9.22) – partea din stânga a diagramei h-s; fără zona de destindere
din turbina cu abur
Din diagrama h-s (Figura 9.24) se poate observa că diferenţele de entalpie pe parte de apă
(zona 10-12), respectiv pe parte de fluid organic (zona 20-13), în ECO+VAP, au valori
comparabile, ceea ce înseamnă că şi debitele masice, de apă de la ieşirea din expandor şi de fluid
organic, sunt comparabile.
67
9.4. Centrale geotermale de cogenerare
C.G.T.E. pot fi construite sau adaptate pentru a produce şi căldură, pe lângă energie electrică.
De asemenea, căldura poate fi utilizată ca atare, sau pentru a produce frig. Astfel, C.G.T.E. pot
deveni centrale de bi-generare, dacă instalaţia de conversie a energiei geotermale în energie
electrică generează simultan electricitate şi căldură utilă sau electricitate şi frig, sau centrale de tri-
generare, dacă produc simultan toate cele trei forme de energie: electricitate, căldură şi frig.
C.G.T.E. de bi-generare şi/sau tri-generare vor fi numite generic, în acest subcapitol, C.G.T.E. de
cogenerare (Figurile 9.25÷9.27). Căldura mai poate fi produsă: 1) separat sau 2) parţial în
cogenerare şi parţial separat (Figura 9.28), în funcţie de importanţa unei anume forme de energie
la un moment dat (dată în special de preţul energiei şi de cerinţele consumatorilor termici) şi
implicit de tipul de reglaj folosit.
Producţia de căldură la C.G.T.E. poate fi: a) integrată în ciclul motor, în cascadă
termodinamică (Figura 9.25), b) recuperativă (Figurile 9.26 şi 9.28), sau c) atât recuperativă cât
şi integrată în ciclul termodinamic (Figura 9.27).
C.G.T.E. de producţie combinată recuperativă (Figurile 9.26 şi 9.28) utilizează căldura
fluidului geotermal înainte ca acesta să fie evacuat în mediul ambiant sau să fie trimis către puţul
de evacuare, fără a influenţa performanţele termodinamice ale turbinei. Căldura pentru
consumatorul termic, poate fi preluată:
➢ la C.G.T.E. cu abur umed:
- de la apa evacuată din expandor, în cazul C.G.T.E. cu abur umed, cu un singur
expandor (Figura 9.4 devine Figura 6.26);
- de la apa evacuată din expandorul de joasă presiune, în cazul C.G.T.E. cu abur
umed, cu un două expandoare (Figurile 9.6 şi 9.10 – punctul 12);
➢ la C.G.T.E. cu agent organic:
- de la fluidul geotermal evacuat din preîncălzitor (economizor), în cazul C.G.T.E.
cu fluid organic, cu un singur nivel de producere a vaporilor de fluid organic
(Figurile 9.15 şi 9.18 – punctul 11; Figura 9.18 devine Figura 6.28);
C.G.T.E. de cogenerare integrate în ciclul termodinamic influenţează performanţele
energetice ale turbinei. Acestea pot utiliza căldura fluidului geotermal: de la ieşirea din turbina cu
abur (contrapresiune) (Figurile 9.1 şi 9.3 devin Figura 9.25.a; Figurile 9.2 şi 9.4 devin Figura
9.25.b), de la contrapresiune şi expandor, de la o priză de abur din turbină - C.G.T.E. cu abur umed
(parţial Figura 9.27), de la contrapresiunea turbinei cu fluide organice, etc..
separator
de picături 2 VIR
separator de
picături VIR VR
expandor
separator VR 3
2
particule 3 turbină
cu abur
turbină 1
cu abur 4
1 4 ventil
ventil spre puţul de puţ
de injecţie 5
de puţ consumator
5 6 termic
consumator
0 termic
amortizor
puţ de
producere puţ de
0 producere
a) abur uscat b) abur umed, cu un singur
expandor
Figura 9.25: C.G.T.E. de cogenerare integrată în ciclul cu abur, cu turbină cu abur cu
contrapresiune, funcţionând cu: a) abur uscat şi b) cu abur umed, cu un expandor
68
separator
de picături 2 VIR
VR turn de
3 generator
turbină electric
cu abur
1
7 4
ventil 5
de puţ ejector
9
cu abur
amortizor
0
pompe puţ de
condensator
producere
de amestec 8
6
17
SC 2
12
16 încălzire;
SC 1 11 reţea de transport căldură 13 producere frig;
în circuit închis industrie.
19
15
pompă 14 apă caldă,
SC 3
10
de reţea sanitară şi
puţ de 18 menajeră
injecţie apă rece
Figura 9.26: C.G.T.E. cu abur umed de cogenerare recuperativă, cu turbină cu abur umed
şi un singur expandor; reţea de transport căldură în circuit închis
SC – schimbător de căldură de suprafaţă
separator
de picături 2 VIR
VR
expandor 1
3
(a)
(c) turbină cu abur
CIP
1 CJP
4
separator
de umiditate
12 5
ventil
de puţ 6 7
CR 13
(a) 14
11 (b) 17 18
SC4 19 8
amortizor
0 10
ventil SC3
puţ de de reducere
producere 27
presiune 26 25
consumator 21
expandor 2
termic
20
24 tur retur
9
SC1
23 22
(b) SC2
15
16
Figura 9.27: C.G.T.E. cu abur umed de cogenerare recuperativă şi integrată în ciclul cu

abur, cu două expandoare, separator intermediar de umiditate; reţea de transport căldură
în circuit închis
SC – schimbător de căldură de suprafaţă
C.G.T.E. de cogenerare, pot avea o multitudine de scheme de conversie a energiei. În alegerea

fluidului/fluidelor de lucru şi a ciclului de conversie a energiei, în cadrul C.G.T.E. de cogenerare,
trebuie să se ţină seama de:
➢ potenţialul termic, curba de productivitate a puţurilor şi compoziţia chimică a fluidului
69
geotermal - acestea depind atât de adâncimea de forare şi de gradientul de temperaturi

din acea zonă, cât şi de caracteristicile geologice ale amplasamentului;
➢ modul de valorificare a energiei termice utile şi distanţa până la consumatorul termic –
în funcţie de aceste elemente se aleg:
- tipul de circuit al reţelei de transport a căldurii: circuit închis (Figurile 9.26 şi
9.27) sau deschis;
- fluidul/fluidele ce transportă căldura la consumator:
- fluidul geotermal;
- apa din reţeaua de termoficare;
- apa rece, de câteva °C, provenită dintr-un puţ săpat în apropierea centralei;
- modul de reglaj (de exemplu Figura 9.28) şi de acoperire a sarcinii termice
depind de: preţul energiei, schema centralei, tipul consumatorului şi restricţiile
impuse de acesta în aprovizionare;
➢ nivelul termic cerut de consumator şi curbele de sarcină electrică şi termică ale acestuia;
➢ potenţialul de apă din zonă pentru răcire şi eventual pentru cogenerare şi modul de răcire
a centralei: în circuit deschis, cu turnuri de răcire umede sau cu condensator răcit cu aer;
➢ randamentele de conversie a energiei;
➢ ponderea consumatorilor de energie electrică din centrală (servicii proprii electrice):
pompa de alimentare, pompa/pompele din circuitul de răcire, pompa de condensat,
ventilatoarele turnurilor de răcire umede sau ale condensatoarelor răcite cu aer, pompele
din circuitul fluidului geotermal, în cazul C.G.T.E. cu fluide organice (pompă de
producţie, pompă de nivel, pompă de injecţie – Figurile 9.15, 9.18), pompe din circuitul
de termoficare;
➢ alţi consumatori din centrală: compresoare de gaz pentru menţinerea vidului la
condensator (antrenate eventual de turbină), ejectoare;
➢ costurile de investiţii;
➢ spaţiul aferent centralei - dacă spaţiul este suficient se pot amenaja iazuri de răcire sau
de depozitare a apei reziduale provenite de la expandor, în cazul în care aceste terenuri
nu au potenţial agricol;
➢ elemente de legislaţie (în special ecologică):
- se interzic prin lege utilizarea anumitor fluide de lucru;
- favorizarea realizării acestor tipuri de centrale prin sistemul de certificate şi
eventuale scheme de sprijin;
- eventuala limitare a utilizării turnurilor de răcire umede din cauza umidităţii
excesive ce ar apărea în zona centralei şi impactului vizual la panaşul turnului;
etc..
Ciclul termodinamic de conversie a energiei se poate modifica pe durata de funcţionare a
centralei şi pot apărea chiar fluide de lucru noi (de exemplu, prin ataşarea la o C.G.T.E. cu abur a
unui ciclu cu fluid organic) în funcţie de: durata de viaţă a rezervorului, numărul nou de puţuri
forate şi curbele de productivitate ale acestora, modul de „reumplere” a rezervorului, apariţia de
consumatori termici sau modificarea cererii celor existenţi, preţul diferitelor forme de energie utilă,
posibilitatea de a perfecţiona schema de bază pentru ai creşte performanţele, etc..
Reţeaua de transport a căldurii poate fi în circuit: deschis sau închis. Cea în circuit închis
(Figurile 9.26 şi 9.27) este similară cu aceea întâlnită la centralele clasice de termoficare. În cazul
reţelei de transport a căldurii în circuit deschis există un singur tip de conductă între centrală şi
consumatorul termic – cea de tur. Agentul de transport al căldurii poate fi: fluidul geotermal sau
apa rece, de câteva °C, provenită dintr-un puţ săpat în apropierea centralei. Acesta este evacuat la
consumatorul termic după ce a cedat căldura acestuia prin intermediul unor schimbătoare de
căldură. De exemplu, în cazul C.G.T.E. de cogenerare cu fluide organice, fluidul de transport al
căldurii în circuit deschis poate fi agentul geotermal evacuat din ultimul preîncălzitor (economizor)
(Figura 9.15 – punctul 11; Figura 9.18 care devine Figura 9.28 – punctul 11). Tipul de reţea de
transport a căldurii în circuit deschis se poate folosi atunci când distanţa de la centrală la
70
consumatorul termic este foarte mare. Avantajul suplimentar este dat de faptul că pierderile totale
de exergie, prin transferul căldurii la diferenţe finite de temperatură, sunt mai mici în acest caz
(circuit deschis), faţă de cazul transportului căldurii în circuit închis, deoarece se folosesc mai
puţine puncte de transfer de căldură, deci mai puţine schimbătoare de căldură.
2 VIR
pompă
VR1 VR2 de nivel
1
3 generator
17 ventile de 9
vaporizator turbină electric
reglare
cu agent
18 organic
puţ de 10 8
producere
economizor
turn de
19 VR3 11 7 răcire umed
5
22 apă
20
consumatori adaos
CT1 termici CT2 recuperator
16 15
13
către: puţul de condensator
23 injecţie sau 21
de suprafaţă
ape uzate
12 pompă 14
de răcire
6
Figura 9.28: C.G.T.E. cu fluid organic de cogenerare recuperativă, combinată cu

producerea separată de căldură, în care ciclul cu fluid organic are recuperator de căldură;
reţea de transport căldură în circuit deschis. CT – consumator termic
În schema din Figura 9.26, de cogenerare recuperativă, apa provenită de la expandor (punctul
6) este introdusă într-un schimbător de căldură de suprafaţă pentru a i se extrage o parte din
căldură, înainte de a fi evacuată la puţul de injecţie. Căldura este preluată de un fluid (apă), ce va
trimite căldura, prin intermediul unei reţele de transport în circuit închis, către beneficiar. Căldura
este cedată consumatorilor de căldură, de către fluidul de transport, tot prin intermediul unor
schimbătoare de căldură de suprafaţă. În funcţie de scopul utilizării căldurii schimbătoarele de
căldură de la consumatori pot fi aşezate: în serie, în paralel sau în combinaţii de tip serie/paralel
(Figura 9.26). În cazul înserierii schimbătoarelor de căldură se va ţine seama de nivelul termic
cerut de utilizator; astfel fluidul de transport va ceda prima dată căldură consumatorului de nivel
termic mai ridicat şi apoi celui de nivel termic coborât. La consumatorii de nivel termic
comparabil, schimbătoarele de căldură vor fi legate în paralel. În cazul unor scheme de tip
serie/paralel, de exemplu (Figura 9.26), primii consumatori (dispuşi în paralel pe nivelul termic
ridicat) vor fi cei ce utilizează căldura pentru: încălzire, producere de frig, industrie, etc., iar apoi,
înseriaţi cu aceştia vor fi cei care utilizează căldura (de nivel termic coborât) pentru a produce apă
caldă, sanitară şi menajeră.
Modul de dispunere a schimbătoarelor de căldură în combinaţii de tip serie/paralel se poate
întâlni chiar şi la centrală, după cum se poate observa în schema din Figura 9.27, la C.G.T.E. cu
abur umed în care cogenerarea este atât recuperativă cât şi integrată în ciclul cu abur. În acest caz,
apa rece, provenită de la returul reţelei de transport (punctul 20), este trimisă în două direcţii
(utilizând schimbătoare de căldură în paralel) pentru a se încălzi.
Pe una din ramuri, apa rece preia căldura prin intermediul unor schimbătoare de căldură
înseriate, astfel:
- mai întâi preia căldură de nivel termic coborât de la contrapresiunea T.A. (schimbătorul
de căldură SC1: zona 21-22, respectiv 8-9), – cogenerare integrată în ciclu
termodinamic,
- apoi se încălzeşte pe baza căldurii provenite de la apa ieşită din expandorul de joasă
presiune (SC2: zona 22-23, respectiv 15-16) - cogenerare de tip recuperativ, până la
71
temperatura cu care va fi trimisă către consumatorul termic (punctul 23).

Pe cealaltă ramură, apa se încălzeşte în schimbătoarele de căldură de suprafaţă SC4 (zona 25-
26) şi SC3 (zona 26-27) până la temperatura cu care va fi trimisă către consumatorul termic
(punctul 27). Încălzirea, pe această ramură, se realizează cu ajutorul aburului preluat de la o priză
a turbinei; în cazul de faţă cu o parte din aburul care altfel s-ar fi destins în corpul de joasă presiune
(CJP) (punctul 17). Acest abur condensează în SC3 (zona 17-18) şi apoi se subrăceşte în SC4 (zona
18-19), cedând căldura apei de reţea. Cele două debite de apă (punctele 23 şi 27), încălzite pe cele
două ramuri în paralel, se amestecă (punctul 24), având în vedere că au temperaturi comparabile:
t23  t27, pentru că t15  t17 (a se vedea şi diagrama T-s din Figura 9.12, ce corespunde schemei din
Figura 9.10, în care t12  t6). După amestecul celor două debite, apa caldă este trimisă către
consumatorul termic.
Pentru acoperirea vârfurilor curbei de sarcină termică la consumator, dar şi pentru a asigura
nivelul de temperatură cerut de consumatorii industriali, există posibilitatea de a livra căldură
direct de la puţul de producere, pe lângă cea produsă în cogenerare. Spre exemplu, în cazul
C.G.T.E. cu fluid organic de cogenerare, cu schema prezentată în Figura 9.28, se poate considera
că:
- CT1 este un consumator industrial de nivel termic comparabil cu cel al sursei geotermale
şi se alimentează direct din aceasta;
- consumatorii de căldură CT2, necesită nivele termice mai coborâte decât CT1; aceştia
pot fi atât consumatori urbani (încălzire şi apă caldă), cât şi industriali de nivel termic
coborât;
Modul de funcţionare al centralei poate fi următorul:
- pentru acoperirea cererii consumatorului industrial CT1, până la forarea unor puţuri
suplimentare, se poate reduce producerea de electricitate, prin închiderea parţială a VR2;
- pentru asigurarea cererii CT2 se poate deschide parţial VR3, în special în perioadele
friguroase;
- când nu funcţionează încălzirea la consumatorul „urban” CT2 căldura se poate livra spre
consumatorul industrial CT2, închizând VR3.
9.5. Domenii de aplicare a ORC

Caracteristici ale fluidelor şi ciclurilor ORC:
Caracteristici tehnico-economice Avantaje, dezavantaje
A: pentru fiecare tip de sursă şi nivel termic se poate alege
Diversitate mare a agenţilor. un fluid adecvat.
D: Tipizarea instalaţiilor este dificilă.
Cost unitar ridicat al agenţilor
D: Instalaţiile trebuie să aibă o foarte bună etanşeitate.
[€/kg].
D: Când sursa caldă are o temperatură apropiată de cea de
Inflamabilitate mare a agenţilor. inflamabilitate e necesar un circuit intermediar cu fluid
caloportor neinflamabil (ex: ulei siliconic) – Figura 9.29.
A: Destinderea are loc în zona de vapori supraîncălziţi.
„Clopotele” diagramelor T-s Lipsa picăturilor elimină eroziunea şi creşte ηintern al
(perechile curbelor x=0 şi x=1) turbinei.
sunt asimetrice: entropia vaporilor D: Punctul final al destinderii are o temperatură mai mare
saturaţi scade la scăderea decât cea de condensare. Aceasta ridică T medie inferioară a
temperaturii de vaporizare. ciclului şi coboară η termic al acestuia faţă de cazul ideal,
când T medie inferioară = T condensare.
72
Figura 9.29: Schema de principiu a circuitelor termice ale unei CET urbane cu biomasă
(Linz, Austria) de 1000 kWelectrici, folosind tehnologia ORC – varianta de ciclu cu
de supraîncălzitorul de vapori – recuperator folosit ca economizor
Domenii de aplicare a ciclurilor ORC:

➢ CTE şi CET urbane de mică şi medie putere care ard biomasă - scheme cu circuit
intermediar de agent caloportor - Figura 9.29.
➢ Unităţi CTE de mică sau medie putere pentru recuperarea de căldură de medie
temperatură din: 1) procese industriale (cu funcţionare continuă), 2) gazele de ardere
de la ITG (ciclu combinat ITG + ORC) sau 3) de la MP (ciclu combinat MP + ORC) -
scheme cu circuit intermediar de agent caloportor.
➢ Centrale Geo Termale Electrice (CGTE) de mică şi medie putere pentru surse termice
de joasă şi medie temperatură - scheme cu transfer direct de căldură de la agentul
geotermal la fluidul organic.
➢ Centrale Solare Electrice cu conversie foto-termică, folosind oglinzi cilindro-parabolice
(cu factor mediu de concentrare) - scheme cu circuit intermediar de agent caloportor.
73

Managementul Sistemelor de Decarbonizare - Curs Complet

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Sistemelor de Decarbonizare - Curs Complet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul sistemelor de decarbonizare – curs anul II, sem 1 – MS8

1. INTRODUCERE. PRODUCEREA ENERGIEI ELECTRICE.

1.1 Concepția producerii energiei electrice

1.2 Clasificarea centralelor electrice

Centralele electrice bazate pe surse regenerabile de energie se caracterizează (cu excepţia

Tabelul 1 Clasificarea centralelor electrice în funcţie de energia primară utilizată

transformărilor Categorii de centrale electrice

1.3 Fluxuri externe de energie și masă într-o centrală electrică. Alegerea

a) 1 – fluxul de energie primară

b) 2 – fluxul de energie utilă: 2a – electrică

e) 3 – emisiile rezultate din funcționarea centralei

d) 4 – fluxul de căldură evacuat în mediul ambiant

În concluzie, d.p.d.v. al amplasamentului centrala poate fi:

În completarea fluxurilor externe, care se prelungesc în interiorul centralei, există și fluxuri

2. CENTRALE CONVENŢIONALE CU ABUR (CCA)

2.1. Cicluri termodinamice cu turbine cu abur

Ciclul termodinamic ce stă la baza funcționării centralelor convenționale cu abur (CCA)

Fig. 2.1 Instalaţie care funcționează după un ciclu Rankine - Hirn

Pompa de alimentare crește presiunea apei, consumând lucru mecanic.

Energie primară Lucru

2.2. Schema generală a CCA; principiul de funcționare

Gospodăria de Clădirea Stația

Fig. 2.3 Componentele unei CCA

Evacuare Instalație pentru

Fig. 2.4: Schema generală a CCA

combustibilul (cărbune) abur

Combustibilul transportat la centrală intră în gospodăria de combustibil. Aceasta are rolul

Instalațiile electrice livrează energia electrică în sistem (consumator) și către serviciile

Pentru a reduce consumul de combustibil, apa de alimentare se preîncălzește cu ajutorul

Din turbină se poate extrage abur pentru:

Evacuarea poluanților în atmosferă trebuie să respecte normele impuse de legislația de

a) carieră supraterană b) mină subterană

transport cărbune: i) coş

f) generator de abur g) desprăfuire h) desulfurare m) transport energie

j) turbina cu abur k) generator electric l) transformator electric

o) circuit de preîncălzire apă n) condensator de abur p) turn de răcire

Fig. 2.5: Schema generală a CCA, în imagini

3. INSTALATII DE TURBINE CU GAZE (ITG)

3.1. Descrierea ITG în circuit deschis

Modul de funcționare al ITG în circuit deschis:

3.2 Concepția de ansamblu a ITG

Caracteristicile prezentate mai sus generează timpi de construcție-montaj foarte reduși în

aspirație aer turbina eșapare

Fig. 3.2 Instalație de turbină cu gaze - schemă simplificată

Fig. 3.3 Instalație de turbină cu gaze de tip SGT5-4000F (Sursă: Siemens)

Avantajele oferite de cogenerare au condus la dezvoltarea unor ITG de mică și medie

3.3. Recuperarea externă de căldură

Fig. 3.4 Schema termică de principiu a unei ITG cu recuperare

Modul de funcționarea al ITG cu recuperare externă de căldură este similar cu cel de la

3.4 Tipurile de combustibili utilizabili în ITG

Tabelul 3.1 Combustibili posibil a fi utilizați în ITG

Se pot distinge două familii de instalații de turbine cu gaze:

4. CICLUL COMBINAT GAZE – ABUR (FĂRĂ POSTCOMBUSTIE)

4.1 Considerații termodinamice

(1100 - 1300) C (1100 - 1300) C

(40 - 50) C (40 - 50) C

Fig. 4.1 Intervale de temperatură între care are loc extracția

4.2 Concepția generală de realizare a unui CCGA (fără postcombustie)

4.3 Gazeificarea combustibililor inferiori (ca metodă de reducere a

abur zgură şi noxe

Fig. 4.3 Schema simplificată a instalației de gazeificare

D.p.d.v. al tipurilor de procese de gazeificare se pot face clasificări după:

Calitatea gazului de gazogen depinde de compoziția elementară a combustibilului și de tipul

Principalele avantaje ecologice ale gazeificării sunt legate de: