UNIVERSITATE DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DOMENIUL ARTE VIZUALE
ARTE PLASTICE PICTURĂ / SCULPTURĂ

ISTORIA ARTEI
SUPORT DE CURS ȘI SEMINAR
Lect.univ.dr. Emilia BURLAN

Date preliminare:
Anul universitar 2021-2022; Semestrul I;
Curs (1h/săptămână); Seminar (1h/săptămână);
Tipul de evaluare: examen (scris); Credite: 3.

1
Lect. univ. dr. Emilia Burlan,
Istoria artei
Descrierea cursului:
Cursul de Istoria artei pentru programul de licență Arte Vizuale secția Arte Plastice, Pictură /
Sculptură, anul III își propune analiza și aprofundarea Istoriei artei. Dintre obiectivele fundamentale pe
care le urmărește prezentul curs amintim familiarizarea studenților cu domeniul artelor vizuale, cu
conceptele fundamentale, cu principalele teorii și modele de analiză, respectiv cu tehnicile principale
utilizate în procesul de creaţie artistică. Deprinderea viitorilor critici, analişti, istorici de artă, să opereze
în baza unei metode elaborate în funcţie de datele culturale complexe, care să depăşească simplul
exerciţiu al analizei plastice, dar integrându-l ca un instrument indispensabil, la rândul său dependent de
investirea cu funcţie semnificativă a limbajului plastic, şi, mai larg, vizual.Cursul va urmării informarea,
aducerea la cunoștința studenților a derulării curentelor și stilurilor artistice, iar seminarul, aprofundarea
cunoștințelor dobândite la curs prin analiză plastică.

Structura orelor de curs:

Semestrul 1
1. Stilul Rococo
2. Neoclasicismul
3. Romantismul
4. Realismul
5. Impresionismul
6. Neoimpresionismul sau divizionismul
7. Postimpresionismul

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea , Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.

Structura orelor de seminar:

Semestrul 1
1. Stilul Rococo - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
2. Neoclasicismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
3. Romantismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
4. Realismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
5. Impresionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
6. Neoimpresionismul sau divizionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
7. Postimpresionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în sec. XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

Structura orelor de curs:

Semestrul 2
1. Simbolismul
2. Fovismul și Expresionismul

2
 3. Pictura naivă și Cubismul
4. Futurismul și Abstracţionismul
5. Dadaismul și Pictura metafizică
6. Suprarealismul și Realismul
7. Arta românească a secolelor XIX şi XX

Bibliografie selectivă:
Busuioceanu Alexandru, Scrieri despre artă, Meridiane, Bucureşti, 1980
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Univers, 1995
De Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Bucureşti, Meridiane, 1968
Pavel, Amelia, Pictura românească interbelică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996
Vlasiu, Ioana, Anii ’20. Tradiţia şi pictura românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 2000

Structura orelor de seminar:

Semestrul 2
1. Simbolismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
2. Fovismul și Expresionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
3. Pictura naivă și Cubismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
4. Futurismul și Abstracţionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
5. Dadaismul și Pictura metafizică - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
6. Suprarealismul și Realismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă
7. Arta românească a secolelor XIX şi XX - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

Bibliografie selectivă:
Ispir, Mihai, Clasicismul în arta românească, Editura meridiane, București, 1984.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.
Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968.
Popescu, Mircea (coordonator), Dicţionar de artă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995.
Grigorescu, D., Expresionismul, Editura Meridiane, Bucureşti,1969.

Obiectivele cursului:

La sfârşitul cursului, studenţii vor fi capabili să:

- Să cunoască şi să înţelegă diferite concepte artistice;
- Să analizeze și să interpreteze o imagine artistică;
- Să cunoască şi să interpreteze tehnicile tradiţioanle şi moderne de desen și pictură;
- Să recunoască principalele tendinţe în arta modernă şi dezvoltarea creativităţii personale;
- Să responsabilizarea pentru promovarea/generarea de atitudini culturale;
- Să formuleze şi dezvolte conştiinţe în promovarea valorilor artistice;
- Să utilizeze ordonat conceptele şi teoriile specifice disciplinei;
- Să elaboreze de mode interpretative personale în analiza artei vizuale;
- Să utilizeze metode de autoevaluare a propriei activități de creaţie;
- Să utilizeze metode şi tehnici specifice artei vizuale;

3
 - Să deprindă treptat rigorile ştiinţifice în susţinerea şi argumentarea punctelor de vedere atât în
scris cât şi oral.

Exigenţele cursului:

Pentru a promova cursul, fiecare student trebuie să:

(1) Parcurgă Bibliografia obligatorie pentru fiecare curs şi seminar;
(2) Să prezinte un portofoliu cu lucrările analizate;
(3) Să promoveze Examenul final.
Pentru a participa la sesiunea Examenului, fiecare student trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
(1) Să participe la trei ore de curs şi la două ore de seminar;
(2) Să promoveze examenul parţial.
Studenţii care participă la toate orele de curs şi seminar vor primi 1 punct la nota finală. În evaluarea
finală se va ține cont și de activitatea fiecărui student (30% din nota finală).

4
NOTE DE CURS ȘI SEMINAR

Cursul 1
Stilul Rococo .......................................................................................................................................6
Seminarul 1
Stilul Rococo - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă.............................12

Cursul 2
Neoclasicismul ...................................................................................................................................13
Seminarul 2
Neoclasicismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă ..........................15

Cursul 3
Romantismul..................................................................................................................................16
Seminarul 3
Romantismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă .............................18

Cursul 4
Realismul........................................................................................................................................19
Seminarul 4
Realismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă ....................................22

Cursul 5
Impresionismul................................................................................................................................23
Seminarul 5
Impresionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă...........................29

Cursul 6
Neoimpresionismul sau divizionismul ............................................................................................30
Seminar 6
Neoimpresionismul sau divizionismul reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere
de artă..................................................................................................................................................32

Cursul 7
Postimpresionismul .......................................................................................................................33
Seminarul 7
Postimpresionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă....................37

5
CURSUL 1

STILUL ROCOCO

Ultima fază a barocului, din a doua jumatate a secolului XVIII poartă în general denumirea de Stil
rococo, de la franțuzescul rocaille, scoica, adică rotund, încărcat, împopoțonat, numit în derâdere și stilul
perucă. Se naște tot în Italia, ca o exagerare a barocului. Creează mai mult opere laice, palate, dar și
câteva biserici care se disting prin eleganță, decor bogat și rafinat, de un gust feminin. Liniile drepte sunt
înlocuite prin curbe, cercul, cu ovalul. E o artă feminină, de un gust senzual, în care artiștii pun accentul
pe amănuntele și rafinamentul decorului, arhitectul devine de fapt un decorator.
Ca monumente religioase reprezentative ale stilului rococo amintim :
În Italia: bisericile Sf. Magdalena (de arhitectul Sardi, sec. XVIII) și Sf. Balbina (de Juvara, sec. XVIII),
din Roma; bisericile Annunziata și Sf. Clara din Neapole, Santa Croce și Santa Chiara (Sf. Clara) din
Lecce, catedrala din Siracusa, biserica Iezuiilor din Veneția (opera lui Domenico Rossi) s.a.
În Franța: Capela palatului din Versailles (langa Paris), Oratoriul din Avignon, capela Visitatio din Le
Mans s.a.
În Germania: bisericile Frauenkirche (Sf. Fecioara, protestantă) și Hofkirche (biserica palatului) din
Dresda (cea de a doua, biserică este catolică), Sf. Clement din Munster, Sf. Paulin din Trier, Capela
episcopala din Wurzburg (sec. XVIII).
Stilul rococo sau rocaille apare în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Franţa ca răspuns la
stilul din vremea lui Ludovic al XIV-lea, dominat de rigoare şi o anume rigiditate pompoasă. Denumirea
stilului apare în secolul al XIX-lea şi este utilizată în sens peiorativ pentru a marca lipsa de consideraţie
faţă de creaţiile din veacul anterior care contraveneau principiilor artei clasice. Acest stil a afectat mai
puţin arhitectura, fidelă gustului clasic, şi mai mult decoraţia ale cărei linii întortocheate aminteau de
cochiliile scoicilor. Picturile de pe lambriurile din saloane abundă de arăbescuri, ghirlande sau peisaje
exotice, iar mobilele apar curbate şi sculpturile capătă un aspect teatral. Perioada în care se manifestă a
fost considerată una de tranziţie, anumite caractere ale epocilor anterioare păstrându-se, dar începând să
fie experimentate şi idei noi care vor ajunge la maturitate în perioada următoare.
Rococo-ul francez În Franţa, arta se menţine în serviciul regalităţii, contribuind la glorificarea
faptelor de arme, la evidenţierea meritelor, reale sau imaginare, ale regelui şi familiei lui, dar arta
secolului al XVIII-lea încetează a mai avea un caracter oficial şi devine o artă personală. Dificultăţile
financiare din vremea lui Ludovic al XV-lea limitează comenzile importante şi regele pierde statutul de
principalul mecena pe care îl imită cei mai bogaţi dintre curteni.

6
 De acum înainte, nobili şi burghezi comandă opere de artă al căror scop este să le încânte privirea
şi să le facă existenţa mai plăcută. Cum viaţa se desfăşoară într-un mediu mai familiar, în încăperi mai
mici, mai intime, care înlocuiesc sălile imense, pictura se adaptează. Genul istoric se menţine, dar
înregistrează o perioadă de decadenţă; sunt tot mai solicitate tablouri cu scene din viaţa cotidiană sau din
cea galantă, iar personajele sunt costumate în haine obişnuite ori sunt travestite în veşminte rustice,
pastorale. Figurile sunt prezentate îndeletinicindu-se cu operaţii plăcute, petrecând, cântând, dansând,
integrate în mijlocul naturii adesea idealizată. Preocupările acestei societăţi lasă puţin loc pentru pictura
religioasă, chiar dacă lumea continuă să fie destul de evlavioasă.
Compoziţiile cu teme din cărţile sfinte ori au un ton monden, de salon, ori sunt adevărate exerciţii
de şcoală, în care, cu aplicaţie, dar fără cea mai mică convingere, pictorul face dovada priceperii sale. Nu
dispar pânzele de mari dimensiuni, dar ele sunt întâlnite, mai mult decât în biserici, printre modelele
folosite de manufacturile de tapiserii de la Gobelins şi Beauvais, solicitate de nobili şi familiile regale din
Europa. Deoarece pictura istorică se reduce la câteva lucrări religioase şi la cartoanele pentru tapiserii, se
afirmă genurile calificate până atunci ca secundare, precum portretul, pictura cu subiecte din popor,
pictura galantă.
Unii artişti practică portretul mitologic, concesie făcută genului istoric, unde nu este redată
imaginea fidelă a modelului, pictorul impunând un costum şi adăugându-i atribute care îl metamorfozează
într-o divinitate; nu mai sunt imortalizaţi oameni obişnuiţi, ci zei şi zeiţe: Apollo, Marte, Ceres, Diana,
Venus. Procedeul nu era inedit, fiind utilizat şi de artişti renascentişti, dar niciodată nu a fost întrebuinţat
atât de sistematic şi pe o scară aşa de largă ca în Franţa secolului al XVIII-lea.
La pictorii secolului al XVII-lea omul aproape se pierdea în mijlocul accesoriilor şi simbolurilor
care îi evidenţiau rangul social, iar decorul era completat prin coloane, obiecte preţioase răspândite pe
mese, mobile masive şi bogate, cu bronzuri şi aurării. În secolul al XVIIIlea, se observă dispariţia treptată
a obiectelor care distrăgeau atenţia şi oboseau privirea. Se ajunge la o concepţie mai puţin eroică a
reprezentării omului, în care costumul joacă un rol secundar, stofele, decoraţiile lor interesându-i mai
puţin pe artişti. Dacă până atunci modelele erau văzute în picioare, solemne, impunătoare, ori stând la o
masă îndeplinind înalte însărcinări, acum sunt implicate în ocupaţii banale şi au atitudini familiare.
Totul dobândeşte un caracter mai intim; personajele, indiferent de rangul lor, pierd aerul teatral.
Modificarea gustului public nu se opreşte aici. Se înmulţesc temele noi prin includerea subiectelor
exotice; apar obiecte în picturi, obiecte de origine chineză, turcă şi animale exotice. Coloritul se obţine
prin aplicarea de tonuri delicate, care se armonizau cu interioarele camerelor decorate în nuanţele la modă
în epocă (roz, bleu, verde în asociaţie cu gri şi aur). Pentru compunerea unor picturi diafane, pastelul şi
guaşa sunt preferate uleiului cu ajutorul căruia se obţinuseră în trecut compoziţii pline de vigoare. Noile

7
creaţii artistice se acordau mai bine cu mobilierul, cu busturile din marmură sau teracotă prezente în
decoraţia obişnuită a încăperilor, decât tablourile în ulei.
Rococo-ul părăsește complet simetria. El apare exclusiv în decorația de interior, neavînd nici un
reflex în arhitectură. Se recunoaște dupa avalanșa de curbe și sinuozități asimetrice și după voluta în
forma de C. Stucaturile pentru plafoane, pentru cadre de uși, frontoane, ancadramente destinate
tablourilor de mari dimensiuni, aplice, console, lăcașuri pentru lampi, rame de oglinzi au motive și
reliefuri ce vor parcă să se desprindă de postamente.
Voluta în formă de C înconjurată sau întretăiata de flori în ghirlande foarte încărcate nu are decît
două sau trei puncte de sprijin; motivele figurative ieșind mult în afara bazei sau a suporturilor, precum și
florile, maștile, păsările, dragonii înaripați, delfinii jucându-se în cascade etc. și întreaga avalanșă de
motive luate din registrul decorativ al Extremului Orient (ce abundă în creația de la mijlocul secolului al
XVIIl-lea din tările europene) compun interioare extrem de încarcate, dar fermecătoare.
În Franța, rococo-ul intră în stilul Ludovic al XV-lea cu anumite caractere de grație și
senzualism. Stilul s-a mai numit și Pompadour. În Anglia, rococo-ul a înflorit din plin, căpătând
puternice caracteristici proprii. În mobilier, executat în abanos și acaju (lemnul extrem de dens permitea
sculptarea celor mai extravagante motive), în stucatură și în argintarie, ca și în desenul porțelanurilor,
artizanii insulari au demonstrat rafinament și fantezie, ceea ce se vede pâna azi, prin piesele expuse în
muzee: măsuțe în consolă, aplice, candelabre, platouri, cadre pentru oglinzi și chiar unele piese decorative
în argint. Decoratorii de interioare au realizat fascinante plafoane în stuc și panouri murale cu elemente
florale și pseudo orientale, care dădeau apartamentelor aparența unui decor de teatru. În toate țările în care
și-a făcut apariția, rococoul este marcat printr-o profuziune florală și un cromatism în tonuri calde
pastelate.
Stilul rococo reprezintă o tendință artistică a secolului al XVII-lea ,care se dezvolta sub domnia
lui Ludovic al XV-lea . Apărut către 1715 rococo-ul apune odată cu ascensiunea neoclasicismului francez
către 1765 .
Pictura capată acum un rol decorativ, fiind invadată de motive exotice și naturaliste. În cadrul
motivelor ornamentale, curbele contracurbele și alte ornamente vădesc o inspirație orientală sau
mitologică. Stilul rococo corespunde atmosferei rafinate și intelectuale a saloanelor pariziene. Astfel,
Parisul devine un loc de manifestare a arhitecturii rococo, în cadrul reședințelor luxoase numite hotels.
Este o arhitectură mai rafinată cu spații mai intime, care lasă loc decorației –Salonul prințesei de Soubise
Paris.
Multe plafoane (ale reședințelor, cât și ale bisericilor ) sunt decorate acum cu pituri în trompe l'oeil :
personajele sunt colorate astfel încât să simuleze realitatea, ele plutind parcă, în atitudini pline de grație și
elegantă.

8
 Antoaine Watteau (1684-1721) este pictorul serbărilor galante și al saloanelor din această perioadă.
Picturile sale exprimă în egală măsură caracterul trecător al lucrurilor (sentimentul amoros afectiv,
atitudinile fugitive).Printre cele mai cunoscute serbări galante se numără Îmbarcarea pentru Cythera ,o
proba de virtuozitate și subtilitate : compoziția este alcatuită din figuri enigmatice, atmosfera este
vaporoasă.
Francois Boucher (1703-1770) și Jean Honore Fragonard (1732-1806) se consacră și ei
reprezentărilor galante sau libertine, fără al egala pe Watteau. Modelele cu piele sidefie și haine bogat
decorate reflectă gustul burgheziei îndrăgostite de o artă deseori facilă - Fragonard, Leaganul.
La pictorii secolului al XVII-lea omul aproape se pierdea în mijlocul accesoriilor şi simbolurilor care
îi evidenţiau rangul social, iar decorul era completat prin coloane, obiecte preţioase răspândite pe mese,
mobile masive şi bogate, cu bronzuri şi aurării.
În secolul al XVIIIlea, se observă dispariţia treptată a obiectelor care distrăgeau atenţia şi oboseau
privirea. Se ajunge la o concepţie mai puţin eroică a reprezentării omului, în care costumul joacă un rol
secundar, stofele, decoraţiile lor interesându-i mai puţin pe artişti. Dacă până atunci modelele erau văzute
în picioare, solemne, impunătoare, ori stând la o masă îndeplinind înalte însărcinări, acum sunt implicate
în ocupaţii banale şi au atitudini familiare.
Totul dobândeşte un caracter mai intim; personajele, indiferent de rangul lor, pierd aerul teatral.
Modificarea gustului public nu se opreşte aici. Se înmulţesc temele noi prin includerea subiectelor
exotice; apar obiecte în picturi, obiecte de origine chineză, turcă şi animale exotice. Coloritul se obţine
prin aplicarea de tonuri delicate, care se armonizau cu interioarele camerelor decorate în nuanţele la modă
în epocă (roz, bleu, verde în asociaţie cu gri şi aur). Pentru compunerea unor picturi diafane, pastelul şi
guaşa sunt preferate uleiului cu ajutorul căruia se obţinuseră în trecut compoziţii pline de vigoare.
Noile creaţii artistice se acordau mai bine cu mobilierul, cu busturile din marmură sau teracotă
prezente în decoraţia obişnuită a încăperilor, decât tablourile în ulei.
Franţa : Printre pictorii perioadei s-au impus:
Antoine Watteau (1684- 1721), în ale cărui tablouri (Jupiter şi Antiopa, Indiferentul, Fineta,
Îmbarcarea spre Citera) este vizibilă influenţa lui Rubens şi a maeştrilor veneţieni;
Elisabeth Vigée-Lebrun, una dintre puţinele pictoriţe cunoscute, artistă oficială a reginei Maria
Antoaneta, care şi-a dovedit originalitatea în portrete, unde introduce tunicile antice şi un plus de
sentimentalism în tablourile: Maria Antoaneta, Artista cu fiica ei, Portretul doamnei de Barry.
Maurice Quentin de la Tour (1704-1788), pictorul de casă al doamnei de Pompadour, este atras
de figurile intelectualilor vremii, pe care îi foloseşte ca modele pentru portrete în mărime naturală
realizate în pastel (Doamna de Pompadour, D'Alembert).

9
 Un alt protejat al doamnei de Pompadour, François Boucher (1703-1770), a abordat subiecte
mitologice, preferată fiind Venus, dar mai ales s-a inspirat din viaţa de la ţară. Autorul mai multor
pastorale în care evită să prezinte ţărani veritabili, el se mulţumeşte să deseneze personaje tinere, curate,
fardate, înveşmântate în haine de mătase croite după tipicul costumului sătenilor, ce dau scenelor un aer
de eleganţă neîntâlnită în realitatea rurală. Între lucrările lui merită a fi amintite Cuibul, Moara, Toaleta
Dianei, Doamna de Pompadour,Boucher, Colivia (de notat că aceasta, plasată în fundal, este doar un
pretext al prezentării celor două personaje)
Jean Baptiste Siméon Chardin (1699-1779), format la Academia de pictură, este cel care
introduce în cea mai înaltă instituţie franceză de artă studiul naturii moarte (Castelul de cărţi de joc,
Atributele muzicii războinice). Considerat de Diderot cel mai mare pictor al secolului, admirator al artei
olandeze şi flamande, reconstituie cu conştiinciozitate şi scene din popor.
Arta iberică Arta spaniolă depăşeşte graniţele ţării în acest interval prin intermediul lui Francisco
Jose de Goya y Lucientes (1746-1828), semnatar al lucrărilor Autoportret, Regina Maria Luiza, Culesul
viilor, Regele Ferdinand VII, Uriaşul, Maja vestida, Maja desnuda. Chiar de la începutul carierei artistice
execută concomitent portrete şi cartoane pentru tapiserii, redând momente semnificative din cotidianul
urban şi rural al ţării, într-un colorit viu, menit să impresioneze de la distanţă.
Goya, Executarea rebelilor (de notat este diversitatea abordării în cele două tablouri a cromaticii şi
tematicii) Anglia sau exemplul diversităţii Anglia cunoaşte în secolul al XVIII-lea o înflorire deosebită a
picturii, îndeosebi a portretului, iar şcoala de pictură engleză, tributară influenţelor străine, se
consolidează graţie lui William Hogarth (1697- 1764). Potrivit lui arta trebuia să aibă un caracter
moralizator, să contribuie la îndreptarea celor rătăciţi. De aceea în compoziţii ilustrează aspectele
degradante, imorale ale societăţii din vremea sa, oprindu-se asupra prezentării etapizate a carierei unei
prostituate, asupra vieţii jucătorilor de cărţi (Viaţa unui stricat).
Cel mai important reprezentant al generaţiei a fost Joshua Reynolds (1723-1792), director al
Royal Academy of Arts, fondată la 1768. Interesat să înlăture impresia statică a pânzelor timpului său,
închipuie personajele vorbind cu membrii ai familiei, cu servitori, jucându-se cu animale sau cu copii, în
mijlocul unei acţiuni, şi conferă imaginilor relief prin trasarea unor tuşe consistente pe care contemporanii
le abandonaseră în încercarea de a obţine picturi delicate.
Între creaţiile lui, mai cunoscute sunt: Inocenţa, Autoportret, Nelly O'Brien. Se poate afirma că
şcoala de pictură engleză reuşeşte acum să renunţe la amprenta străină pe care au purtat-o produsele sale
până în secolul al XVIII-lea, găsindu-şi afirmarea în genul portretului. Rococo-ul italian Italia, pierde
preponderenţa artistică în favoarea Franţei şi este obligată să se conformeze influenţelor venite din afara
graniţelor ei. Se menţin însă vechile centre artistice de la Roma şi Veneţia, unde activează pictori precum
Giovanni Battista Piazetta (1632-1754), semnatar al unor compoziţii religioase şi profane caracterizate

10
prin obiectivitate şi prezentarea figurilor în mărime naturală (Extazul Sfântului Francisc, Ghicitoarea) şi
Tiepolo, autor al unor tablouri cu tematică variată, în care se împletesc scenele religioase cu cele exotice
sau de pictură socială (Justiţia, Drumul spre Golgota, Căsătoria lui Barbarossa, Africa, Şarlatanul).
Tiepolo, Scenă de carnaval Germania încetează să fie un spaţiu de manifestare pentru pictori
originali datorită declinului pe care îl înregistrează pictura după secolul al XVI-lea, în favoarea
arhitecturii. Pacea din Westfalia, consfinţirea independenţei mai multor state pe acest teritoriu, face ca
regiunea germană să nu posede mijloacele şi energia pentru a cultiva alte forme de artă, decât cele care se
raportau la religie şi curţile suverane. Aici producţia artistică continuă să varieze la nesfârşit temele
împrumutate din Franţa şi Italia secolului precedent.

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea (1860-1914), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.

11
SEMINAR 1

Stilul Rococo - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

Temă 1________________

Comentați și analizați reprezentanții stilului rococo

Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în secolul XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

12
CURSUL 2

NEOCLASICISMUL

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, descoperirile vestigiilor antice de la Pompeii și Herculaneum

conduc la reconsiderarea valorilor antichității greco-române. Influențat de gândirea din Secolul
Luminilor, neoclasicismul impune dominația rigorii, având că modele artă greacă și cea română.
Antichitatea este în opoziiie cu concepțiile baroce, iar această nouă lectură este menită să ducă la
redescoperirea simplității și profunzimii naturii, spre deosebire de trăirile superficiale ale rococo-ului.
Temele mitologice și antice sunt din nou prezente.
Iluminismul din secolul XVIII-lea reia mișcarea seculară și democratică începută în Renaștere.
Biserica și monarhiile din Europa pierduseră puterea absolută pe care o exercitasera în perioada barocă.
Acest lucru i-a determinat pe arhitecți să renunțe la opulență specifică stilului rococo și să revină la
arhitectură greacă și română, asociate ideilor laice și democratice. Bisericile și palatele și-au pierdut
supremația în beneficiul altor instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile, teatrele, băncile, bursele de valori
și universitățile.

Caracteristicile stilului
Se manifestă un curent ce se opune excesului decorativ, exuberanței barocului și rococo-ului,
ajungându-se la un stil sobru, sever, în deplină concordanță cu filosofia rațională a epocii luminilor.
Neoclasicismul se preocupă de logică ansamblului volumelor clasice, iar arhitectură este caracterizată
prin simplitatea formelor geometrice, detaliile grecești, în special dorice sau române, folosirea dramatică a
coloanelor și o preferință pentru zidurile goale.

Reprezentanți
Neoclasicismul a înflorit în Statele Unite și în Europa, exemple existând aproape în fiecare oraș
important. În Franța, stilul este reprezentat de mari edificii că Palatul Versailles, Teatrul Odeon,
Panteonul Francez, Domul Invalizilor, biserica Eglise de la Madeleine. În cadrul neoclasicismului englez
menționăm în primul rând Catedrala Sf. Paul și alte edificii că palatele regale din Greenwich, Palatul
Whitehall.
Ecaterina II a Rusiei a transformat Sankt Petersburg într-o colecție inegalabilă de clădiri neoclasice,
la fel de moderne că orice clădire franceză sau engleză contemporană.
În Statele Unite, neoclasicismul a continuat să înflorească de-a lungul secolului XIX. Cei mai mulți
arhitecți au încercat să facă o analogie între tânăra națiune și Roma imperială în proiectarea celor mai
importante clădiri guvernamentale. Thomas Jefferson, om politic și arhitect american, a construit
numeroase clădiri, cum ar fi Universitatea Virginia, Capitoliul din Virginia și locuința să, Monticello,
conform unui gen de arhitectură cunoscut sub numele de Stil federal.

13
 Neoclasicismul a ajuns și în America Latină colonială. În alte țări, printre clădirile de inspirație
neoclasică se remarcă Bursă din Amsterdam, Muzeul Prado din Madrid, Altes Museum din Berlin,
Catedrala din Vilnius.
Printre reprezentanții de seama ai mișcării s-au numărat arhitecții Claude Nicholas Ledoux și
Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres și Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova,
John Flaxman, Bertel Thorvaldsen și Johann Sergel, precum și designerii Josiah Wedgwood, George
Hepplewhite și Thomas Sheraton.

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea (1860-1914), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.

SEMINAR 2

Neoclasicismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

14
Temă 2________________

Comentați și analizați reprezentanții stilului neoclasicismului.

Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în secolul XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

CURSUL 3

ROMANTISMUL

15
 Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și
intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la
începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva
normelor politice și sociale ale Iluminismului. Își face cel mai simțită prezența în artele vizuale,
literatură și muzică, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei
naturale (științele naturii).
Anumiți autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment așa-zis romantic înainte de
răspândirea sa efectivă, fiind numiți de aceea pre-romantici. Printre aceștia se află Francisco
Goya și Manuel Maria Barbosa du Bocage.
Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania(mișcarea a avut și ea o
importanță fundamentală în unificarea germană prin mișcarea Sturm und Drang) și în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a marcat în special literatura și
muzica (deși romantismul s-a manifestat în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a
ajuns în școli, au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realității. Datorită acestor
critici a apărut mișcarea care va da naștere realismului.
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul și
neoclasicismul sunt pur și simplu două fețe ale aceleași monede. Pe când neoclasicimul caută
idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii
exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci, prin idealizarea realității.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să
picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-și fiii, de
exemplu, prezintă o serie de emoții pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur și
speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre care accentuează situația dramatică reprezentată.
Deși Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie.
Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul
său Libertatea conducând poporul reunește vigoarea și idealul romantic într-o operă care este
compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul
Libertății (reprezentați aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic
ca un revoluționar din vârtej, deși vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând
influența burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai
cunoscută.

16
 Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică
fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și
naturalețea în aspectul său rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația
polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului.
Pictorul englez William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe
mare unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor menționate
mai sus.
Alții, folosind figuri mai mici au ales pictura istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta
în maniera lui Claude Lorrain, artist baroc târziu cu elemente romantice în picture.

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea (1860-1914), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.

SEMINAR 3

Romantismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

17
Temă 3________________

Comentați și analizați principalii reprezentanți ai romantismului.

Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în secolul XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

CURSUL 4

18
 REALISMUL

Realismul este un curent apărut în sec. al XIX-lea, ca o reacție la neoclasicismul canonizat

în Academiile de arta ca academism și împotriva romantismului.
Noțiunea de realism ca mișcare (curent) înglobează mai multe fenomene ce s-au derulat în
arta europeana a sec. al XIX-lea, caracterizat, cum se știe, ca un secol al pozitivismului. Aici
intra, de exemplu, parțial grafica lui Goya (cea a “Dezastrelor războiului” si nu cea fantastica a
“Dispariteiior” și a “Capriciilor”). Intră unii peisagiști englezi în frunte cu Constable. Intră
peisagiștii de la Barbizon care pictează în plain air și, datorită tehnicii precise aplicate
reproducerii efectelor atmosferice, pot fi înglobați realismului chiar și impresioniștii, cu
rezervele sau precizările de rigoare.
Restrângând însa mult sfera noțiunii, realismul, așa cum l-au definit la origini criticii
francezi care au lansat și frecventat termenul (Planche, Champfleur, Castagnary, Durant,
Silvestre și chiar Baudelaire într-o prima fază), are și o încărcătura socială și se afirma, în
contrast cu “arta pentru artă”, în opera lui Courbet, pictorul care a mizat apăsat pe caracterul
realist al picturii, încurajat de tezele socialiste ale lui Proudhon în materie.
De altfel, componența socială este cunoscută în definirea realismului cu tentă de critică a
moravurilor și a situațiilor păturilor defavorizate ale societății. În această privință, alături de
Courbet, se înscrie creația lui Daumier, Forain, Steinlen, în Franța, și a multor artiști în afară ei,
ca belgianul Meunier, suedezul Zorn, ungurul Munkacsy, germanii Lenbach, Menzel, Leib,
Uhde, Liebermann și mulți alții, în Germania realismul prezentând, apoi, accente expresioniste.
O largă sferă de cuprindere a cunoscut realismul în arta rusă, dobândind și o acută notă de
critică socială ca urmare a stărilor de lucru foarte grave existente într-o Rusie înapoiată,
guvernată de un regim politic de cruntă opresiune. Un rol în promovarea principiilor realiste
elaborate de Belinski și de Cernisevski l-a avut aici mișcarea “peredvijnicilor” în frunte cu artiști
ca Repin, Kramskoi, Perov, Serov, Veresciaghin și mulți alții.

În arta românească, realismul s-a impus cu vigoare o dată cu apariția pe scena a lui
Grigorescu și Andreescu, tradiția instaurată de ei în sec. al XIX-lea fiind urmată consecvent de
majoritatea artiștilor din prima jumătate a secolului al XX-lea.

19
 Pe plan European, pe lângaă consacrarea curentelor de avangardă, în special a celor
abstracte, realismul a avut și în secolul XX trăsături și zvâcniri care au implicat diferite forme și
denumiri. Pot fi menționate altfel realismul mizeriabilist postbelic, neorealismul, grupul verist al
pictorilor realității, școală Realității politice, realismul angajat în America de Sud, realismul
fascist italian și german, realismul socialist sovietic extins după război și în noile state socialiste.
Primul pictor care s-a declarat realist a fost Gustave Courbet. Într-un manifest a anunțat
că, pentru el, pictura reprezenta o artă a vizibilului și concretului. El a insistat ca pictura să se
realizeze ca un instigator la schimbări sociale. Un alt pictor realist a fost Jean-Francois Millet,
unul dintre primii artiști care au portretizat munca țăranului și viața rurală într-o manieră simplă
dar eroică. Honore Daumier, prin contrast, era un artist de oraș. Câteva din subiectele lui le
realizau peisajele cu muncitori în mahalalele Parisului.
În Statele Unite câțiva din pictorii realiști ai secolului XIX și începutul secolului XX sunt
William Harnett, John Peto, Thomas Eakins, Robert Henri, William Glackens, George Benjamin
Luks și John Sloan. Următorul val de realism de peste Atlantic s-a produs în timpul marii
depresii din anii 30 și includea artiști ca Grant Wood, Thomas Hart Benton, John Steuart Curry,
William Gropper și Ben Shahn. După ce Marea Depresie s-a terminat, realismul nu a mai fost
prezent decât după, prin anii 60.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pictorul francez Gustave Courbet (1819-1877)
respinge atât neoclasicismul, cât și romantismul și proclamă o nouă mișcare, realismul. Nu îl
interesa pictura cu subiecte istorice, portrete de șefi de stat sau subiecte de tip exotic. Consideră
ca artistul trebuie să fie realist, să reflecte evenimente cotidiene, la care să participe oameni
obișnuiți. Mediul ales de Courbet pentru multe din pânzele sale îl constituie satul său natal,
Ornans. Pictează muncitori construind o șosea, orășeni participând la funeralii sau oameni stând
la masă și care ascultă muzică sau fumează.
Alți pictori care pot fi considerați realiști sunt: Honoré Daumier (1808-1879), cunoscut
mai ales pentru litografiile care reflectă scene de pe străzile pariziene, Jean François Millet
(1814-1875), care aparținea Școlii de la Barbizon, artist realist de factură socială.
Realismul a apărut în Franţa, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, ca reacţie anti-
romantică. Realismul in arte se refera la acuratetea si detaliul vietii concrete si ale problemelor
sale.

20
 Artiștii realisti se îndreaptă către viaţa socială, prezentând omul în strânsă legătură cu
aceasta, ca un produs al mediului în care trăieşte.
Ca un program pentru arte, realismul a fost propus pentru prima oara în Franța la mijlocul
secolului XIX. Între arte sunt diferite puncte de vedere asupra folosirii realismului. O parte dintre
pictori și scriitori sunt de părere că arta realistică ar trebui să fie precisă dar detașată. Alții insistă
ca scopul realismului este educațional, să ilustreze problemele celor neprivilegiți și să promoveze
schimbările sociale. O formă specifică a acestui ultim punct de vedere a dominat arta în Uniunea
Sovietică sub Stalin. Numit realism-socialist, a fost o metoda de scriere care a fost făcută să
promoveze statul socialist și să arate viața așa cum ar trebui să fie.
Primul pictor care s-a declarat realist a fost Gustave Courbet. Într-un manifest a anunțat că,
pentru el, pictura reprezenta o artă a vizibilului și concretului. El a insistat ca pictura să se
realizeze ca un instigator la schimbări sociale. Un alt pictor realist a fost Jean-Francois Millet,
unul dintre primii artiști care au portretizat munca țăranului și viața rurală într-o manieră simplă
dar eroică. Honore Daumier, prin contrast, era un artist de oraș. Câteva din subiectele lui le
realizau peisajele cu muncitori în mahalalele Parisului.
În Statele Unite câțiva din pictorii realiști ai secolului XIX și începutul secolului XX sunt
William Harnett, John Peto, Thomas Eakins, Robert Henri, William Glackens, George Benjamin
Luks si John Sloan. Următorul val de realism de peste Atlantic s-a produs în timpul marii
depresii din anii 30 și includea artiști ca Grant Wood, Thomas Hart Benton, John Steuart Curry,
William Gropper și Ben Shahn. După ce Marea Depresie s-a terminat, realismul nu a mai fost
prezent decât după, prin anii 60.

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea (1860-1914), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.

SEMINAR 4

Realismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

21
Temă 4________________

Comentați și analizați opera principalilor reprezentanți ai realismului

Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în secolul XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

CURSUL 5

IMPRESIONISMUL

22
 Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velázquez și Francisco de
Goya, pictura engleză cu William Turner și John Constable, precum și francezii Courbet, Ingres
și reprezentanții Școlii de la Barbizon.
În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal
enorm, reprezentând-o pe zeița Venus în chip de curtezană. Nu se vorbește încă de impresionism,
dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mișcări, care îl vor duce în aer
liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul Salonului Oficial, Manet își va expune
picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur l'herbe (Dejun la iarbă verde), împreună cu
Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour și alții în "Salonul refuzaților" (Le Salon des Refusés), spre
stupefacția publicului conservator și entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau confruntați cu
problemele ce-i frământau. Salonul din 1866 acceptă lucrările unora din pictorii aparținând noii
orientări, ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro,
respinge, însă, pe Cézanne, Renoir și, din nou, pe Manet, ceea ce provoacă reacția scriitorului
Émile Zola, într-o diatribă violentă la adresa oficialităților, publicată în gazeta L'Évènement.
Impresionismul este un curent artistic care își are originile în Franța, unde un grup de
pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originala
asupra lumii sensibile și o tehnica noua ce consta în transpunerea pe suport a senzațiilor vizuale
fugitive pe care le au în fata motivului. O fac cu ajutorul divizării tușei în culorile componente
ale spectrului. Din acest moment, pictând în aer liber fără clarobscur și fără contururi, imaginea
topindu-se în atmosfera în timp ce chiar umbrele sunt redate prin culoare, artiștii respective
aplica o lovitura de gratie artei academiste oficiale.
Importanța lui Courbet în apariția Impresionismului
Pentru a înțelege apariția Impresionismului, trebuie sa aruncam o privire înspre
realizările lui Courbet. Courbet arătase ca arta adevărata nu are nimic în comun cu regulile în
care o îngrădeau Academia și juriul Salonului Oficial. El considera ca subiectele pot fi luate din
viata reala, din orice manifestare a ei, din ceea ce ii este familiar artistului, deci nu e necesar sa
ne adresam mitologiei si alegoriei pentru a face un tablou bun, deși tradiția formulata de artiștii
secolelor trecute nu trebuie ignorata.
El se întreba astfel: “Cum as putea picta îngeri, când n-am văzut niciunul niciodată?”
Courbet considera că felul în care se poate executa o pictură nu are nimic în comun cu
maniera celor apreciați atunci de public și de lumea oficiala. Din punctual sau de vedere, opera

23
de artă trebuie să pună în lumina calitățile de sinceritate, onestitate, convingere intima ale
artistului, adică să devină oglinda temperamentului său.
Cu toate acestea, Courbet nu cunoștea viața modernă a Parisului. El pictate Orașul său
natal și subiecte din realitatea imediată, numai din anumite straturi sociale, ignorând clasele
superioare din timpul epocii lui Napoleon al III-lea.
În acel moment, Parisul era centrul întregii lumi civilizate occidentale. Locuitorii săi
duceau o viață ușoară, plină de bunăstare materială, de distracții variate și rafinate de noapte, de
descoperiri științifice importante.
Descoperirea stampei japoneze
Stampa japoneză a avut o mare influență asupra artiștilor de la mijlocul secolului al XIX-
lea. Japonezii, imitându-i pe chinezi, dar mergând mai departe ca aceștia, s-au arătat
incomparabili într-o artă minoră, adică în gravura de lemn în culori. Aceasta era un produs
rezervat poporului de rând, disprețuit de clasele nobile.
Japonezii arătaseră un dar evident și multa noutate în expresie. În Europa, această stampă
apare prin 1860, în ceainăriile chinezești din Londra și Olanda.
Artiștii francezii în aceste stampe vedeau în primul rând, subiectul, el era unul original, ilustrând
“viața care trece”, adică cele mai felurite aspect ale traiului zilnic, scene din oraș, profesii,
aspect umile de la țară, grupări din aglomerația urbană și rurală. Toate acestea erau sugestii
directe și profitabile pentru un pictor care vroia să redea viața contemporană.
Compoziția stampelor era de asemenea extreme de originală pentru perioada respectivă. În
picturile europene, apărea cel mai des gruparea în piramida, inspirata de operele renascentiste.
Japonezii, în dorința de a da cât mai mult impresia “vieții care trece”, fără să aibă aerul că se
ocupa de o grupare armonică, așează oamenii și obiectele la întâmplare, indiferent de situația
personajelor unele față de celelalte, deci decupau un pătrat, la întâmplare, din lumea
înconjurătoare, cu personajele și peisajul cuprins între laturile lui.
Coloritul era curios și surprinzător. Japonezii executau desenele în vederea reproducerii
lor prin gravuri de lemn. Din cauza modului de execuție al acestor gravuri, care necesita
imprimarea unei singure culori la un moment dat, ei au simplificat foarte mult paleta coloristica,
folosind doar din câteva tonuri plate, așezate unele lângă altele.
Totodată, detaliile inutile erau reduse, japonezii observând natura înconjurătoare și
reducând totul la trăsăturile esențiale. Deci, între 1860-1865 are loc trecerea de la Realism la

24
Impresionism. Artiștii care vor urma grupării impresioniste se găsesc în jurul Salonului
Refuzaților, din cauza inovațiilor artistice care nu corespundeau principiilor eterne ale artei.
Edouard Manet (1832-1883) Edouard Manet poate fi numit codificatorul
Impresionismului. De origine pariziană, artistul face parte din înalta burghezie, fiind caracterizat
de distincție, bună creștere și cultură liberală bazată pe o formație clasică. Călătorește des în
Olanda, unde studiază operele lui Rembrand si Franz Hals și în Germania. La Paris, vizitează des
Luvru, copiind operele marilor artiști ai Renașterii, în special cele ale venețienilor și spaniolilor.
De la Velasquez ia contrastele dintre tonurile închise si deschise. Manet rupe tradiția coloristică
franceză, considerând ca un artist trebuie să își manifeste individualitatea. El crede că tot ce îl
ajuta pe un pictor să își elibereze instinctele merita să fie salutat cu simpatie, căci scopul suprem
în arta este să fii sincer. Pentru el contează aparența mai mult decât “realitatea” din spatele
lucrurilor, așa cum o concept unii filosofi și artiști. “Pictez ce văd”, spunea el, ceea ce era diferit
de ceea ce “știa”.
Artistul pictează numai ce îl atrage, de aici venind “contemporaneitatea” și
“modernitatea” lucrărilor sale. Efectele de lumină le reda prin tonuri clare, puse în tușe largi.
Aspectele din natura apar ca niște pete luminoase, lângă alte pete ceva mai întunecate, care se
scot reciproc în valoare.
Manet este interesat în primul rând de figura umană, de înfățișarea contemporanilor.
Criticii vremii afirmaseră că figurile pictate de el au aspectul unor cărti de joc, fără relief și
contur. Totuși se observa o degradare fină a aceluiași ton, care dă impresia de volume și reliefări,
de a treia dimensiune, această modulație a tonurilor conferind luminozitate picturilor sale.
Primele semne ale Impresionismului
Deci, Impresionismul e semnalat prin plain-airism, diviziunea tonurilor și coloritul clar.
Umbra este considerate o alta nuanța a unei culori, fiind ea însăși o culoare, in general de nuanța
slab albăstrie sau violeta.
Manet nu a fost plain-airist, dar punea culoarea așa cum o vedea la lumina zilei. El
observa foarte bine variațiunile suferite de un obiect în aer liber, variațiuni cauzate de lumină și
depărtare. Cu venirea democrației, elita formată din Curte, nobili și înalta burghezie dispare.
Publicul comun, adică “omul de pe strada”, nu are o cultură vastă, scăzând astfel criteriul după
care se apreciau operele de artă. Are loc o luptă continuă între publicul ostil către tot ceea ce îi
contrazice obiceiurile și artiștii, care vor să aducă noutatea în artă.

25
 Manet introduce această noutate în arta prin subiectele abordate, prin felul său de a
înțelege un motiv. Execuția simplă, sigură, franca îi ilustrează din plin temperamental. Artistul
introduce un raport precis și contrastant între lumină și culoare. Până la el, anumite părți erau
prezentate în culorile lor natural, în tonul local, iar cele umbrite erau acoperite de un ton brun
până la ruginiu. La Manet, lumina rezultă din raportul tonurilor clare față de cele întrebuințate
pentru părțile umbrite.
Denumirea de Impresionism
Denumirea acestui curent artistic vine de la o pânza de Claude Monet,
intitulată “Impression. Soleil levant”, adică “Impresie. Răsărit de soare”, expusă în 1874.
Epitetul implica ceva brusc și trecător, legat de o operă de artă, care trebuie să exprime o emoție
durabilă, prinsă pentru eternitate. Criticii au calificat în derâdere întreaga mișcare de
impresionism și au denunțat-o sub acest nume opiniei publice.
Focillon considera o “întinerire a picturii”, în ceea ce privește atitudinea artistului în
fața vieții, a obiectelor ce îl inspira și a execuției.
Importanța luminii pentru impresioniști
Sentimentul cu care acești novatori privesc natura e un sentiment liric, de admirație
entuziastă în fața aspectelor ei, determinate în mare parte de acțiunea luminii. Lumina este
agentul principal care dă viața, însuflețește și modifică personajele mereu, deși elementele
componente rămân aceleași. Când e prezentă, natura este colorată, veselă, vibrează, iar când e
absentă, totul e mohorât, trist, nuanțele tinzând spre cenușiu.
O temă din natură nu e ceva invariabil, nu rămâne mereu așa cum a fost văzută de un artist
într-un anumit moment, cum credeau peisagiștii secolelor trecute. Natura e în continuă
schimbare, iar această schimbare depinde în primul rând de lumina, care la rândul ei variază cu
anotimpul, cu ora zilei, cu condițiile atmosferice.
Principiile esențiale ale Impresionismului
Domeniul din care se aleg subiectele se lărgește aproape infinit. Orice are drept să
servească drept punct de plecare pentru o operă de artă, cu condiția ca tratarea și execuția să fie
sincere și ireproșabile. Artiștii nu vor mai privi la însușirile fizice, concrete și permanente, ci mai
degrabă la aparența realității.
Lumina atelierului e rece, tristă și foarte egală. Niciodată un tablou nu fusese lucrat în
întregime în mijlocul naturii. Impresioniștii cred că astfel se falsifica realitatea și că un peisaj

26
trebuie să fie executat unde a fost văzut, metoda plain-airista ajungând la rangul de doctrină.
Lumina nu cade așa de brutal pe obiecte ca în operele înaintașilor. Raza de soare e ceva
imaterial, fluid, viu, ea se insinuează și se răsfrânge oriunde, ea face să vibreze atmosfera și să
strălucească nuanțele. Ea individualizează tonul chiar și în umbra, care nu mai e lipsita de
culoare.
Paleta artiștilor se luminează. Tonurile nesigure dispar. Ei se servesc de câteva tonuri
simple, vii, aproape pure, armonizate pentru a dă impresia unui buchet proaspăt de flori. Tonurile
compuse, “les tons rompus”, erau mai șterse, lipsite de franchețe. Ei le înlocuiesc cu
juxtapunerea de tonuri simple, astfel ca verdele provine din galben și albastru, amestecate chiar
pe pânză.
Impresioniștii nu vor întinde o pastă omogena, ci vor trage linii și virgule albastre lângă
linii și virgule galbene, într-o anume proporție, care de la o anumită distantă, ne vor da exact
tonul dorit. Tușa devine astfel extreme de importantă.
Un tablou impresionist apare deci ca un dos de broderie, în care firele se încâlcesc,
pornind în toate direcțiile.
Pictori impresioniști
În Franța: Edouard MANET (1832-1883), Claude MONET (1840-1922), Frederic BAZILLE
(1841-1870), Camille PISSARO (1830-1903), Alfred SISLEY (1839-1899), Berthe MORISOT
(1841-1895), Auguste RENOIR (1841-1919), Edgar DEGAS (1834-1917), Henri de TOLOUSE
LAUTREC (1864-1901).
În restul Europei: James Mac Neill WHISTLER (1834-1903), Max LIEBERMANN (1947-)
Ladislau PAAL (1842-1880), Nicolae GRIGORESCU (1838-1907), Ioan ANDREESCU (1850-
1882), Antonio FONTANESI (1818-1882), Domenico MORELLI (1823-1901), Giovani
SEGANTINI (1858-1899), Frank BUCHSER (1828-1890), Barthelemy MENN (1815-1893)
Auguste BAUD-BOVY (1848-1899), Ilie Eftimovici REPIN (1844-1930), Vasile Vasilievici
VERESCIAGHIN (1842-1904).

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea (1860-1914), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.

27
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.
George Oprescu, Manual de istoria artei, volumul IV, Editura Universul, 1945.
Vasile Florea si Gheorghe Szekely, “Mica encinclopedie de arta universala”, Editura Litera International, 2005.

SEMINAR 5

Impresionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

Temă 5________________

Comentați și analizați operele principalilor reprezentanți ai impresionismului

28
Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în secolul XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

CURSUL 6

NOEIMPRESIONISMUL SAU DIVIZIONISMUL

29
 În urma și prin evoluția căutărilor impresioniste apare o nouă tendință picturală care
aprofundează studiul teoriilor despe lumină și culuare: ea susține separarea culorilor în mici tușe,
care pot ajunge niște puncta, juxtapunere și folosirea contrastelor simultane de culoare. Acesta
este motivul pentru care noua tendință va fi numită divizionism sau pointilism. Derivat de la
cuvântul francez point = punct. Reprezentanții săi, Georges Seurat și Paul Signac construiesc
suprafețele doar cu ajutorul punctelor de culoare pură, evitând orice contur, fapt ce a dus la
simplificarea accentuată a formelor.
O după-amiază de duminică pe insula Grande Jadette de Georges Seurat este o lucrare
pentru Neoimpresionism: culorile, ca și formele sunt realizate cu ajutorul a mici puncte colorate
care prin juxtapunere formează nuanțele și tonalitățile dorite cu ajutorul amestecului optic.
Amestecul optic este așadar o trăsătură esențială a Neoimpresionismului care respinge
amestecul culorilor fizic. Însă această preocupare este o nouă ordine picturală care face ca
personajele lui Seurat să pară imobilizate în atitudini rigide.
Neoimpresionismul are distincția de a fi atât o mișcare și un stil . De asemenea , cunoscut
sub numele de divizionismului sau pointilism, Neo-Impression a apărut la sfârșitul anilor 1800 în
Franța. Ea aparține subdiviziunea mișcării mai mare avangardă numit post-impresionism .
Ceea ce face neoimpresionismul iasă în evidență
Artiștii care angajează stilul aplică culori separate pentru pânză, astfel încât ochiul
privitorului îmbină culorile împreună, mai degrabă decât artiștii de pe paletele lor. Conform
teoriei integrării cromatice, aceste atingeri mici independente de culoare pot fi amestecate optic
pentru a obține o mai bună calitate a culorii. O strălucire radiază din puncte minuscule, toate de
aceeași mărime, care sunt ambalate împreună pentru a crea o nuanță specifică pe pânză neo-
impresionist. Suprafețele vopsite sunt deosebit de luminiscent.
Când a început neoimpresionismul
Artistul francez Georges Seurat a introdus neo-impresionismului. În 1883
pictura Scăldătorilor la Asnieres are stilul. Seurat studiat publicații teoria culorilor produse de
Charles Blanc, Michel Eugène Chevreul și Ogden Rood. El a formulat , de asemenea , o aplicare
precisă de puncte pictate care ar amesteca optic pentru strălucire maxima. El a numit acest sistem
Chromoluminarism. Criticul de artă Belgia Félix Fénéon descrisă aplicarea sistematică Seurat de
vopsea în recenzia lui a impresionist Expoziția a opta în La Vogue , în iunie 1886. El a extins

30
conținutul acestui articol în cartea sa Les Impressionistes en 1886 , și de la acea mică carte
cuvânt Néo -impressionisme a decolat ca un nume pentru Seurat și urmașii săi.
Cât timp a fost neoimpresionismul o Mișcare
Mișcarea neo-impresionistă calibrat din 1884 -1935. Acel an a marcat moartea lui Paul
Signac, un campion și purtător de cuvânt al mișcării, puternic influențată de Seurat. Seurat a
murit în 1891 la vârsta de 31, după probabil în curs de dezvoltare meningita și o serie de alte
boli. Alți susținători ai neoimpresionismul includ artiștii Camille Pissarro, Henry Edmond Cross,
George Lemmen, van Rysselberghe Théo, Jan Toorop, Maximilen Luce Albert Dubois-Pillet. La
începutul mișcării, adepții neo-impresioniste fondat Société des Artistes indépendants. Desi
popularitatea neoimpresionismul a diminuat în secolul al 20-lea, a influențat tehnicile de artiști,
cum ar fi Vincent van Gogh și Henry Matisse.
Care sunt Caracteristica cheie a neo-impresionismului
Trăsăturile cheie ale neoimpresionismul includ puncte minuscule de culoare locală și
contururi curate, clare în jurul formelor. Stilul are, de asemenea, suprafețe luminescente, un
stilizat care pune accentul deliberat un design decorativ și o lipsă de viață artificială în figuri și
peisaje. Neoimpresioniștii pictau în studio, în loc în aer liber ca impresioniștii. Stilul de viață și
se concentrează asupra peisajelor contemporane și este atent ordonată, mai degrabă decât în
tehnica spontană și intenția.
Cei mai buni artiști cunoscuți ai Mișcării neoimpresionismul artiști bine cunoscuți includ:
Georges Seurat, Paul Signac, Camille Pissarro, Henry Edmond Cross, George Lemmen, Théo
van Rysselberghe, Jan Toorop, Maximilen Luce, Albert Dubois-Pillet.

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea (1860-1914), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.

SEMINAR 6

31
 Neoimpresionismul sau divizionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza
unor opere de artă

Temă 6________________

Comentați și analizați operele principalilor reprezentanți ai neoimpresionismului

Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în secolul XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

CURSUL 7

32
 POSTIMPRESIONISMUL

Grupând mai multe tendințe artistice, postimpresionismul își propune că reacție la

înregistrare a senzațiilor de moment ale culorii și luminii o examinare sistematică a proprietăților
spațiului tridimensional , expresivității liniei și culorii, cât și a caracterului simbolic al
subiectelor reprezentate. Trei artiști având fiecare propriul sau demers artistic, sunt
personalitățile artistice de după impresionism: Van Gogh, Cezanne și Gauguin. Toți trei au
început prin a acceptă limbajul impresionist, dezvoltându-și apoi fiecare propria personalitate și
stilul sau inconfundabil.Ei sunt denumiți post-impresioniști ,această clasificare arătând poziția lor
cronologică de după impresionism.
Paul Cezanne (1839-1906) se apropie de impresionism prin atitudinea sa față de lumina și
materie. Însă el depășește lecția impresionismului, orientând pictura sa către sinteza formelor,
descompunerea volumelor și obținerea senzației de profunzime prin juxtapunerea petelor de
culoare și folosirea culorilor reci și calde. Cezane este cel care a inventat și utilizat perspectiva
aeriană, perspectiva care nu se slujește de linii și de desen pentru a creea iluzia optică a spațiului,
ci de proprietățile pe care le au culorile: transparență, luminozitate, senzație de cald sau rece de
apropiere ori depărtare, Cezanne ajungând la o virtuozitate cu totul remarcabilă în privința
exploatării subtilităților cromatice.
Muntele Sainte Victoire este ilustrarea capacităților excepționale ale lui Cezanne de a
stăpâni proprietățile culorilor și luminii pe care le subordonează propriei sale viziuni. El rămâne
unul dintre precursorii cei mai importanți ai picturii moderne.
Vincent Van Gogh (1853-1890) pornește căutările sale în cadrul curentului impresionist
însă el folosește tehnică divizării culorii pentru a-și exprimă toate trăirile sufletești. Opera să face
dovadă construirii volumelor cu ajutorul contururilor dar și a contrastelor puternice de culoare
marcând astfel o percepere a lumini înconjurătoare și o exprimare a sa cu totul originale.
Paul Gauguin (1848-1903) se desprinde de impresionism, aducând picturii o dimensiune
nouă, diferită folosind tente plate, zone de culoare nevibrate ca tonalitate, acordând atenție
motivului pictural. Stabilirea în Tahiti aduce în pictură sa vigoarea picturilor primare. Toate
aceste preocupări, precum și forța operei sale face din Gauguin unul dintre precursorii artei
moderne.

33
 Postimpresionismul este un termen general care se referă la un ansamblu de stiluri și
curente artistice, care s-au dezvoltat în Franța în perioada cuprinsă aproximativ între anii 1880 și
1910, după perioada de apogeu a impresionismului. Termenul a fost folosit pentru prima oară în
1910 de criticul de artă englez Roger Fry, care a organizat pentru Galeriile "Grafton" din Londra
o expoziție cu opere ale pictorilor francezi moderni intitulată "Manet and Post-Impressionism".
În afară de tablouri ale lui Manet, mai erau expuse opere ale lui Paul Cézanne, Vincent van
Gogh și Paul Gauguin. Printre postimpresioniști se mai numără și Henri de Toulouse-Lautrec,
Georges Seurat, Odilon Redon, Henri Rousseau "le Douanier", Georges Dufrénoy, Școala de la
Pont-Aven (Émile Bernard, Charles Filiger, Henry Moret, Ernest de Chamaillard, la care se
alătură în 1885 și Paul Gauguin), precum și artiștii aparțînând grupului Les Nabis (Paul Sérusier,
Maurice Denis, Pierre Bonnard, Félix Vallotton, Édouard Vuillard).
Istoricul de artă englez John Rewald distinge două perioade: "De la Van Gogh la
Gauguin" și "De la Gauguin la Matisse". Nu există o delimitare precisă de pictură impresionistă,
termenul indică mai degrabă o perioadă istorică, unii artiști, în special Cézanne, făcând trecerea
insesizabilă de la o perioadă la altă.
Începând cu anul 1870, operele pictorilor impresioniști au contribuit la formarea unei
concepții noi privind creația artistică, un prim pas în direcția artei moderne. Postimpresioniștii au
mers în continuare pe acest drum, dezvoltând însă mai departe spontaneitatea și virtuozitatea
predecesorilor lor. Tendința predominantă este realizarea unui tablou reprezentând o construcție
de sine stătătoare, obiect al unei combinații pure între formă și culoare, cu scopul provocării unei
emoții estetice și al transmiterii nemijlocite a sensibilității subiective a artistului.
Tabloul este împărțit într-un eșafodaj de suprafețe și linii, care se îndepărtează de
reprezentarea obișnuită a corpurilor și obiectelor. Petele de culoare pot constitui suprafețe de
lumină sau umbră, uneori se reduc la puncte de culoare crudă, pointilism, care nu se regăsesc în
natură reală. Pictura analitică a lui Cézanne transformă motivele într-un sistem de volume și
obiecte și conduce, în special în redarea peisajelor, la structuri cristaline, în așa fel încât, se poate
prevedea trecerea spre cubism.
Grupând mai multe tendințe artistice, postimpresionismul își propune ca reacție la
înregistrare a senzațiilor de moment ale culorii și luminii o examinare sistematică a proprietăților
spațiului tridimensional, expresivității liniei și culorii, cât și a caracterului simbolic al subiectelor
reprezentate. Trei artiști având fiecare propriul sau demers artistic, sunt personalitățile artistice

34
de după impresionism: Van Gogh, Cezanne și Gauguin. Toți trei au început prin a acceptă
limbajul impresionist, dezvoltându-și apoi fiecare propria personalitate și stilul sau
inconfundabil. Ei sunt denumiți post-impresioniști, această clasificare arătând poziția lor
cronologică de după impresionism.
Paul Cezanne (1839-1906) se apropie de impresionism prin atitudinea să față de lumina
și materie. Însă el depășește lecția impresionismului, orientând pictură sa către sinteza formelor,
descompunerea volumelor și obținerea senzației de profunzime prin juxtapunerea petelor de
culoare și folosirea culorilor reci și calde. Cezane este cel care a inventat și utilizat perspectiva
aeriană, perspectiva care nu se slujește de linii și de desen pentru a creea iluzia optică a spațiului,
ci de proprietățile pe care le au culorile: transparență, luminozitate, senzație de cald sau rece de
apropiere ori depărtare, Cezanne ajungând la o virtuozitate cu totul remarcabilă în privința
exploatării subtilităților cromatice.
Muntele Sainte Victoire este ilustrarea capacităților excepționale ale lui Cezanne de a
stăpâni proprietățile culorilor și luminii pe care le subordonează propriei sale viziuni. El rămâne
unul dintre precursorii cei mai importanți ai picturii moderne .
Vincent Van Gogh (1853-1890) pornește căutările sale în cadrul curentului impresionist
însă el folosește tehnică divizării culorii pentru a-și exprimă toate trăirile sufletești. Opera sa face
dovadă construirii volumelor cu ajutorul contururilor dar și a contrastelor puternice de culoare
marcând astfel o percepere a lumini înconjurătoare și o exprimare a sa cu totul originale.
Paul Gauguin (1848-1903) se desprinde de impresionism, aducând picturii o dimensiune
nouă, diferită folosind tente plate, zone de culoare nevibrate că tonalitate, acordând atenție
motivului pictural. Stabilirea în Tahiti aduce în pictură să vigoarea picturilor primare. Toate
aceste preocupări, precum și forță operei sale face din Gauguin unul dintre precursorii artei
moderne. Gauguin dezvoltă un stil decorativ cu tonuri de culoare violentă și forme simplificate,
stil pe care el însuși îl caracterizează cu termenul "sintetism", o încercare de reunire sintetică a
aparenței exterioare a lucrurilor cu sensibilitatea artistului.
Toulouse-Lautrec, influențat de gravurile japoneze, realizează litografii în culori
reprezentând viața de noapte din cartierul Montmartre. Creațiile lui Van Gogh din perioada
1886-1890, în care culoarea că mijloc de comunicare se substituie vorbirii, au ceva din trăsăturile
expresionismului de mai târziu.

35
 Georges Seurat accentuează de asemenea elementul cromatic, totuși fără exuberanța lui
Van Gogh. Pe baza unor studii teoretice asupra tehnicii picturale, conform cărora
întrepătrunderea culorilor realizează un efect optic de o deosebită intensitate, el creează tablouri
dintr-un mozaic de puncte colorate (Pointilism sau Divizionism).
Bazându-se pe concepții diferite, uneori divergente, pictorii postimpresioniști au deschis
calea artei moderne. Trăsătura lor comună constă în faptul de a fi renunțat la imitarea naturii și
de a fi creat opere cu existență de sine stătătoare.
Pictori postimpresioniști : Camille Pissarro (1830-1903) in anii 1885-1890, Paul
Cézanne (1839-1906), Paul Gauguin (1848-1903), Vincent van Gogh (1853-1890), Georges
Seurat (1859-1891), Paul Signac (1863-1935), Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901), Paul
Sérusier (1864-1927), Pierre Bonnard (1867-1947), Édouard Vuillard (1868-1940), Maurice
Denis (1870-1943), Odilon Redon (1840-1916), Henri Rousseau "le Douanier" (1844-1910).

Bibliografie selectivă:
Riegl, Alois, Istoria artei ca istorie a stilurilor, trad. Ruxandra Demetrescu, Bucureşti, 1998.
Bazin, G., ,,Clasic, baroc, rococo, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Celebonovic, A.,,Realismul burghez la sfârşitul secolului al XIXlea (1860-1914), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
Faure, E. - Istoria artei, vol. I-V, Ed. Meridiane, Bucureşti,1970.
Debicki, Jacek, Istoria artei, Bucureşti, Editura Rao, 1998.

SEMINAR 7

Postimpresionismul - reperezentanți ai curentului artistic și analiza unor opere de artă

36
Temă 7________________

Comentați și analizați operele reprezentanților postimpresioniști

Bibliografie selectivă:
I. Geiss, Istoria lumii, Ed. Allesenţiall, Bucureşti, 2002.
John Rewald, Istoria impresionismului, 2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
Gilbert Luigi, Arhitectura în Europa: din Evul Mediu până în secolul XX, Iaşi, Institutul European, 2000.
Mary, Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura RAO, 2004.
Minor, Vernon-Hyde, Baroque & Rococo. Art and culture, Londra, 1999.

37