Absolutismul timpuriu (Secolele XVI-XVII): În secolele XVI și XVII, Anglia era

condusă de monarhi absolutiști, cum ar fi Henric al VIII-lea, Elisabeta I și Iacob I.

Acești monarhi aveau autoritate nelimitată și control total asupra guvernului și a
afacerilor statului.

Războiul Civil Englez (1642-1651): Conflictul dintre monarhie și Parlamentul

Englez a atins punctul culminant în timpul Războiului Civil Englez. Regele Carol I și
forțele sale royaliste s-au confruntat cu Parlamentul și trupele parlamentare.
Parlamentul a obținut victoria, iar Carol I a fost executat în 1649.

Republica engleză (1649-1660): După execuția lui Carol I, Anglia a devenit o

republică condusă de Lord Protectorul Oliver Cromwell. Cu toate acestea,
perioada republicană a fost marcată de autoritarism și lipsa stabilității politice.

Restaurația (1660): După moartea lui Cromwell, monarhia a fost restaurată în

persoana lui Carol al II-lea. Acest moment a marcat începutul tranziției spre o
monarhie parlamentară.

Actul de Excludere (1679-1681): Parlamentul a încercat să excludă succesiunea

catolică la tron prin intermediul Actului de Excludere. Cu toate acestea, acest
efort a eșuat, iar Iacob al II-lea a devenit rege.

Revoluția Glorioasă (1688): În 1688, William de Orania și Maria au invadat Anglia

într-o mișcare cunoscută sub numele de Revoluția Glorioasă. Iacob al II-lea a fost
detronat, iar William și Maria au preluat tronul într-o lovitură de stat pașnică.
Această schimbare a marcat sfârșitul absolutismului.

Declarația Drepturilor (1689): După Revoluția Glorioasă, Parlamentul a adoptat

Declarația Drepturilor, care a limitat puterile monarhului și a garantat mai multe
drepturi individuale.

Actul de Guvernare (1701): Acest act a confirmat supremația Parlamentului și a

legii asupra monarhului și a succesiunii la tro