INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC FRANCISCAN ROMAN

FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALA

„Atunci când un muritor se sfătuieşte cât mai

sincer şi mai deschis cu putinţă cu un alt muritor,
amândurora li se descoperă adâncimile nemuririi”
(John Chryssavgis)

„Când iubesti pe cineva, îl iubesti

cu defecte cu tot,
Si când nu-l iubesti, nu-l iubesti nici
cu caliitati cu tot.” (Teofil Pârâian)

Consiliere
pastorala (conţinut pentru uzul intern)
 Balasca Bogdan Emilian

ROMAN 2011

Plan:
Premise, 5
Consilierea, consilierea pastorală 9
Relaţia în consiliere 14
Rugăciunea în consiliere 21
Probleme, ajutor, soluţii 25
Linişte, ascultare, încredere 37
Cuvânt, limbaj, comunicare 40
Aspecte particulare ale consilierii 43
(spovada, colocviul, direcţiunea spirituală)
Tulburări de personalitate şi consilierea 61
1
Suferinţa, compasiunea şi durerea 68
Încheierea consilierii 72
Chestiuni antropologice 74

Introducere

De ce consilierea?
Toată amploarea pe care o ia dezvoltarea creştinismului pleacă de la îndemnul direct al
lui Isus: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia” (cf. Mc 16,15). Iar apostolii au
înţeles acest lucru într-un anume fel. În relatarea din Faptele Apostolilor, întâlnim cam ce
făceau ei la un momnt dat, ca şi consecinţă la acest îndemn: „stăruiau în rugăciune, în
comuniunea apostolică în frângerea pâinii şi în predicare” (Fap 12, 42).
Astfel Biserica şi-a conturat patru dimensiuni în dezvoltarea sa: martyria, diakonia,
liturgia şi koinonia. Toate acesta îşi găsesc amplitudine în diferite arii ale pastoralei Bisericii.
Îar consilierea îşi găseşte locul în oricare din aceste patru dimensiuni:
1. este o mărturie, sau o predicare a Cuvântului într-un mod particularizat
persoanei umane, aplicată la problemele şi situaţia specifică în care se
găseşte aceasta
2. este o „diakonie”, o slujire pe care preotul o face în planul spiriual faţă de
nevoiel particulare ale unei persoane
3. face parte şi din „liturgia”, pentru că însoţeşte atât pregătirea la unele
sacramente (căsătorie) cât şi un element util care conturează părţile
componente ale unor sacramene /spovadă, ungerea bolnavilor, etc)
4. koinonia este realizată în momentul când cel conisliat simte că este inclus
în marea comuniune a Bisericii dar şi în comuniune strânsă cu cel care îl
înţelege, cu preotul.

„Avem noi curajul de a interveni în vieţile celor singuratici şi

adânc traumatizaţi de felurite experienţe pentru a-i împiedica s ă-i
traumatizeze şi pe alţii?”

2
 …scenariu…
- „Părinte, frate, pot să vorbesc 5 minute cu dumneavoastră? Aş avea nevoie de un
sfat…”

Iar tu, dacă eşti sincer, te gândeşti în inima ta: „Eu?! Cine sunt eu, că trebuie să dau
sfaturi? Cine sunt eu, ca lumea să-mi ceară să o ajut?...Voi putea eu să-i răspund? Cum voi
putea să spun lucrul care trebuie…? Şi cum voi şti dacă l-am spus? Cum pot să ajut?”
Sau tot sincer să crezi în inima ta că… şti, că mai cunoaşti în general câte ceva despre
viaţă… şi că poţi să-i spui nişte cuvinte. ( doar ai studiat atâţia ani!… iar tanti Ana poate mai puţin decât tine ).
Şi-i zici cu glas articulat şi accent de preot convins: „Da, sigur că da! Poftiţi!” (iar ea păşeşte
cu bucurie în biroul tău… parohial!)

…reflexie…
„Ok. Eu, sfătuiesc!?...”
Al cui sunt eu, când sfătuiesc? Ce rol am eu, ce limite şi cum mă autodefinesc? De ce?
De ce e nevoie de o consiliere pastorală? De ce spun ceea ce spun şi cum spun?…Şi cui îi
spun?
Capacitatea de a da sfaturi este proprie tuturor. Chiar dacă există
probleme de factură mai dificilă, nu este vorba, totuşi de capacităţi intelectuale
pentru a le rezolva, ci de experienţa vieţii, care poate mereu însoţi o chemare la
încredere, o chemare la abandon şi un apel la celălalt. Aşa că toţi pot să dea
sfaturi. Dealtfel în general, majoritatea o şi face. Dar toţi pot da sfaturi bune?

Iar Dumnezeu a hotărât să acorde slujitorilor care învaţă şi conduc sarcina de a schimba
vieţile oamenilor prin lucrarea plină de autoritate a Cuvântului şi prin eficacitatea tainică a
Sacramentelor. Totuşi… puţini preoţi îşi recunosc şi îşi exercită cu autoritate această slujire.
De aceea consilierea pastorală de multe ori „şchioapătă”.

„Parinte, aveti timp?”

…Iar dacă aceasta este structura unei astfel de conversaţii înseamnă că astfel, spontan, ia formă
şi momentul consilierii pastorale, atunci mă întreb: „Păi aşa se face? Dacă se întâmplă des
astfel de lucruri, ce se va întâmpla cu mine? Ce pot să fac eu? Ce aş putea sau ce trebuie să
fac? Adică te întreabă lumea „Preotule, ai timp? Dar ai timp cu adevărat?” Timp pentru el sau
pentru ea! Timp pentru o persoană, oricare ar fi ea. Orice ţi-ar spune…tu să ai timp. Timpul
tău… pentru alţii! Pentru ceea ce este mai intim din fiinţa celuilalt. Chiar dacă sunt “nimicuri”,
dar sunt din fiinţa sa, din ceea ce crede, din ceea ce simte, din ceea ce vede el, ea că este mai
important. Timp pentru asta. Poate timp pentru “fleacuri”… dar TIMP!
Iar în acest timp pe care tu, reuşeşti “să îl ai”, celălalt vrea “să discute ceva”.
Dar… cu celelalte, cu preoţia cum rămâne, dacă eu îmi pierd timpul aşa? Ce mai fac
eu cu planul lui Dumnezeu? În comunitate? Mai am eu timp şi de altele?

…alte scenarii…
Iată încă două conversaţii care pot fi exemple pentru un moment de consiliere:
a) Alina, de 35 de ani, în general activă în parohia unde activezi tu, te-a sunat
sa-ti spună ca-şi cere scuze pentru că nu a mai ajuns sâmbăta la făcut curăţenie în biserică şi

3
să-ţi ceară să vină să discute cu tine despre ce treabă ar mai trebui să fie făcută în biserică. Ea
vine în ziua de luni, când ai stabilit cu ea, la ora fixată. Iată o parte din conversaţie. Ea face
pauze ici şi acolo, aşteptând ca să-i răspunzi:
„Părinte, îmi pare rău că nu am putut să mai ajung sâmbătă la curăţenie. Aş
vrea să mă compensez. Poate credeţi că am dormit şi de asta nu am putut să ajung.
Aş fi vrut să fie aşa.

Am primit de la tatăl meu scrisoarea asta ciudată vineri, vinerea trecută, şi nu

am putut să înţeleg ce vroia să spună. Am încercat să-l sun în seara aceea, dar mai
rău m-a zăpăcit. Aşa că a trebuit ca sâmbătă să merg la el, să văd ce se
întâmplase.

Îmi spunea că a smuls toţi arbuştii din curte şi că a plantat gazon. Parcă
despre asta vorbea…. De fapt se comporta ca şi cum ar fi crezut că eu ştiam despre
ce e vorba şi spunea l-aş fi avertizat despre căpuşe. Dar eu niciodată nu am auzit
despre astea.

Nu puteam să sar aşa peste asta Dumneavoastră ştiţi că toamna trecută vorbea
despre schimburi de maşini, dar nu eram atentă eu la treburile astea, dar el aşa le
învârtea.

Primul lucru pe care mi l-a spus sâmbătă, când m-a văzut că am venit cu maşina, a
fost: „Ai venit prin oraş, sau ai luat-o pe centură? Doar şti că prin oraş este mai
scurt cu doi kilometri…” Dar eu nu reuşesc să-l conving că prin centrul oraşului e
plin de trafic. Eu, de fapt, ştiam mai bine, că am făcut destul drumul ăla.

Dumneavoastră ce drum aţi fi luat?

Niciodată nu ştiu de unde scoate toate aceste lucruri.

Andrei, soţul meu, şi cu mine am căzut de acord că vom pleca în „luna noastră de
miere”, cum spunem noi, la Sibiu, toamna viitoare. Dar acum nu mai îndrăznesc să
plec de acasă, cu toate astea pe cap.

Da, şi dacă nu ar fi fost şi cei doi copii, altfel ar fi fost vieţile noastre. Dar ne
comportăm de parcă am fi avut nu ştiu ce adolescent în casă.

Oare când se vor termina toate aceste lupte?

De ce n-ar putea să-mi dea pur şi simplu o îmbrăţişare, atunci când mă vede că
intru în casă şi să-mi spună „Ce mă bucur că te văd!”?

… cam aşa ţi-ar vorbi Alina. Ce i-ai răspunde tu? Sau cum te-ai comporta cu ea?

Dar, hai să presupunem că spre sfârşitul aceleiaşi zile, după ce ai vorbit cu Alina şi ai
mai făcut unele treburi prin parohie, spre seară, când să închizi biroul parohial şi vrei să intri în
casă, vine şi Mihai, de 28 de ani, pe care-l şti că e activ în parohie. Şi, te surprinde chiar la uşa
parohiei, când să intri înăuntru şi te întreabă: „Părinte, aveţi un minut?”. Iar tu chiar încerci să
mai faci un efort şi spui că da, deşi eşti obosit, şi îl inviţi înăuntru, să ia loc.
Iar el începe să vorbească, încontinuu, fără ca tu să mai apuci să-i răspunzi:

4
 „Părinte, discutam cu Cipri înainte de liturghie şi m-am gândit că sfinţia
voastră ar trebui să ştiţi ce s-a întâmplat. Poate că ar trebui să discutaţi cu el, sau
poate că ar trebui să-i găsiţi vreo muncă voluntară pe aici pe lângă biserică.

Eu cred că trece prin această perioadă grea. Chiar dacă e în concediu medical
e totuşi destul de greu. Nu mai are răbdare ca să înceapă iar serviciul. Din păcate,
doctorii i-au spus să se mai odihnească, dar dacă vă amintiţi, ştiţi cât de greu îi
vine să stea chiar aşa fără să facă nimic încă două luni. Iar boala lui s-a cam
vindecat.

Ei, părinte, adevărul e că împreună noi am mai lucrat la nişte programe la

computer, dar, din păcate, lui Cipri i s-a ars hardul şi acum am pierdut totul. Nici
nu ştiu cum să-l mai iau, că lui îi vine destul de greu. Parcă e un copil, aşa de
afectat e.

Nu cred că Cipri mai poate să aştepte încă două luni. De fapt nici nu mai pare
bolnav. A revenit complet. Doar că…

Sper că nu am făcut o greşeală prin asta. Mă gândesc şi la mine. Ar trebui să

mai am vreo ocupaţie în afară de serviciu.

Dar poate că nu ar trebui să mă gândesc la asta acum. Cred că nu voi avea eu

timp pentru hobby-uri, nici pentru alte lucruri, chiar de voi ieşi la pensie. Acum,
cred că trebuie să plec acasă; mai am de finisat nişte lucrări pentru patron. Pentru
că le vrea gata cât mai repede. Iar Ioana, iar va fi supărată când va auzi din nou
despre asta.

Părinte, sunteţi norocos că nu sunteţi ca mine, într-o astfel de cursă continuă.

Dar cred că adevărul e că munca te droghează. Să fac treburile astea e ca un

hobby pentru mine. Să le fac aşa cum vreau eu, să le finisez aşa cum chiar ar
trebui.

Şi parcă mă face să mă simt că mâinile mele sunt ca nişte pârghii cu putere, care
fac să se întâmple chestii bune, de care chiar îmi dau seama.

Dar apoi, trebuie să-mi amintesc ceea ce i s-a întâmplat lui Cipri, cu tot talentul şi
iscusinţa sa.

…alte reflexii…
Pai cam lucrurile acestea ţi-ar spune ei. Dar tu? Ce ar trebui să spui în pauzele lăsate de
ei? Ai fi trebuit să spui ceva? Şi de ce ar fi trebuit să le spui? Ca şi preot, ce le spui acestor
oameni? Cu ce umpli pauzele? Cu ce le vei umple aşteptările? Oare va fi răspunsul tău primit
ca un „sfat pastoral”? Sunt astea momente de conisiliere pastorală?
Da! Şi dacă ele chiar sunt, cum îţi vei da tu seama că ai putea să priveşti aceste
conversaţii ca pe nişte consilieri pastorale?
Să ştiţi că majoritatea consilierilor pastorale vin prin surprindere şi oarecum „sub
acoperire” şi nu fixate printr-o programare şi net separate de abordările „nonconsiliere”. Rar se
întâmplă ca să vină cineva la tine şi să-ţi ceară explicit: „părinte, am nevoie de o consiliere
pastorală, vă rog să-mi stabiliţi o programare”. Dar nu cred că e cazul acum să argumentăm
aceste mici detalii. Ceea ce este sigur e că tot ceea ce poţi să faci, ca preot, e să fii pregătit

5
pentru orice discuţie ca şi pentru o consiliere pastorală, în cazul în care chiar ar fi vorba despre
asta.
Oare care ar fi principiile fundamentale ale consilierii pastorale care să te ghideze şi să
te ajute să alegi şi să percepi ce ar trebui să le spui de fapt Alinei şi lui Mihai… şi tuturor celor
ca Alina şi ca Mihai, care vor veni la tine şi vor dori să stea de vorbă cu un părinte!
Dar celor care vin la spovadă şi aşteaptă un sfat care să-i ajute?
Dar celor ce îţi vor spune cândva „Părinte aş vrea să-mi fiţi confesor, sau îndrumător
spiritual!
Dar fretelui care îţi cere „Pot să fac un drum de discernământ cu sfinţia voastră”,
…sau „Sunt sr. Y,… aţi putea să-mi fiţi duhovnic?”

…concluzii…
Este oare asta consiliere pastorală? Adesea consilierea pastorală este sub o formă
mascată. Conversaţiile mai sus prezentate, cu Alina şi Mihai ilustrează nişte situaţii ambigue,
fără ceva important, sau cu o logică anume. Sau domnul Z, care se spovedeşte, deşi nu spune
nimic în afară de păcate, ar avea el nevoie de un cuvânt de sprijin?
De fapt, în niciuna din aceste conversaţii, ca dealtfel în nici unul din momentele de
spovadă sau colocviu nu este folosit cuvântul „consiliere pastorală”.
Iar consilierea, asemenea predicării, este o „operă a Cuvântului”. De aceea ea este parte
integrantă a activităţii preotului. Este o slujire „privată şi personalizată” a Cuvântului, alături
de cea publică (predica de la amvon), pe care preotul o face în diferite feluri în funcţie de
momentele şi situaţiile în care credinciosul se găseşte. Consilierea este o formă specială în care
Cuvântul îşi găseşte aplicabilitate în viaţa particulară a unei persoane, în rezolvarea
problemelor acesteia, în soluţionarea dificultăţilor, în lupta împotriva ispitelor sau în dorinţa de
maturizare şi creştere spirituală.
Iar consilierea este o „operă a Iubirii”. Ea este parte integrantă a Carităţii creştine. Este
o formă de actualizare a iubirii spirituale, alături de întregul ansamblu de servicii caritabile-
sociale (pomana, fundaţii şi proiecte). Prin simpla consiliere îi oferim creştinului iubire
adevărată: atenţie, acceptare, preţuire a persoanei sale.

…timp pentru suflet… timp pentru

Cuvântul…

„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile

nădăjduite, o puternică încredinţare în lucrurile care
nu se văd” (Ev 11,1)

6
 Premise

Cugetări…

…întâlniri…
Un preot poate întâlni în fiecare zi asemenea cazuri. Alergând într-o parte şi într-alta
pentru a rezolva probleme parohiale sau administrative, întâlneşte persoane, credincioşi, care
parcă ar mai vrea să-şi mai spună păsul, oful… Astfel, o zi din viaţa unui preot este plină de
întâlniri, cu adevărat privilegiate, dintr-un anumit punct de vedere. Ele pot fi mascate în rutina
vieţii, mai mult sau mai puţin confesate, deschise sau nu pentru a fi rezolvate,… o licărire de
goliciune sufletească sau chiar o scânteie de sfinţenie.
Ziua acestuia poate fi o zi plină de schimbări întâmplătoare sau provocatoare, de
confesiuni sau destăinuiri, de conversaţii importante sau mai puţin importante. Invitat sau nu,
pregătit sau nu, una după o alta, cu sau fără motive exprimate, cu sau fără pauze, etc.
Câteodată este aparent ironic, că ceea ce îl împiedică pe preot să-şi pună la punct
treburile parohiale sau administrative, este chiar menirea sa!.. şi poate deveni o veritabilă
ocazie de consiliere pastorală, de predicare a Cuvântului, de revărsare de iubire în sufletul
celuilalt, de călăuzire a creştinului spre bucuria adevărată în Dumnezeu.

…răspunsuri…
…Există multe feluri prin care i se poate răspunde Alinei sau lui Mihai, care pot fi de
ajutor, dar nu toate pot fi considerate şi din punctul de vedere al „consilierii pastorale”. De
exemplu, preotul poate să le dea o confirmare sau un sfat cu privire la problemele de familie
sau la cele de serviciu. Preotul ar putea să le reamintească Alinei şi lui Mihai că şi alţii trec prin
probleme asemănătoare, sau chiar mai grele. Ar putea să-i asigure de rugăciunea sa, sau să-i
încurajeze să vină mai des la biserică. Sau ar putea să-i facă mai conştienţi de un plan al lui
Dumnezeu în viaţa lor, etc.
Acestea, ca şi altele, pot fi răspunsuri valide din punct de vedere pastoral. Dar nu este
chiar o consiliere pastorală. Este ca un fel de „a-i trece în agenda sa” şi a le defini problemele.
Dar consilierea pastorală este altceva: îi face pe credincioşi să se simtă într-un climat spiritual,
să le favorizeze creşterea la nivelul persoanei umane şi la nivelul credinţei. Ei vor avea
capacitatea de a face faţă…; vor fi capabili să se întărească şi să-şi descopere resursele proprii,
vor vedea prezenţa lui Dumnezeu, iar toate acestea le spun cum să se descurce în faţa
problemelor.
Ca preot într-o comunitate, te dărui cu totul problemelor credincioşilor încredinţaţi. Eşti
„păstor” al lor. Dacă vrei să-ţi îndeplineşti cu adevărat misiunea, va trebui să te abandonezi cu
totul acestei slujiri, să menţii o relaţie strânsă cu Dumnezeu şi să ai timp pentru aproapele. Nu e
o menire sfântă?! Să fii disponibil cu toată inima ta pentru ca aproapele să-şi deschidă inima
ţie, păstorul lor. Ei au nevoie de un „om al lui Dumnezeu”, de cineva care trăieşte cu adevărat
credinţa, care aduce o altă lumină asupra vieţii şi a omului.
Iată că treptat, consilierea pastorală devine mai mult o chestiune a sufletului decât a
minţii, mai mult o treabă a credinţei decât a acţiunii, mai mult o atitudine şi o postură decât o
tehnică sau o îndemânare anume.

…„Am nevoie să vorbesc despre mine”

De fapt nimeni din discuţiile prezentate mai sus foloseşte cuvântul „sine”, sau „suflet”.
Însă consilierea pastorală este mereu declanşată de o preocupare concretă, sau de prezentarea
unei „aşa-zise probleme”… poate chiar plecând de la o simplă lipsă de la biserică într-o zi de

7
sâmbătă, de la curăţenie, sau o stare subiectivă a unui prieten. Totuşi, în toate discuţii, chiar
dacă apar la un nivel superficial, ele, de fapt deschid teme fundamentale din viaţa lor. În
ambele conversaţii, atât Alina cât şi Mihai îşi deschid inimile către tine, părinte.
Mulţi cred că de fapt consilierea pastorală se referă doar la discuţii serioase cu preotul
despre diferite teme problematice, aşa cum sunt boala, credinţa, relaţii de familie, alcoolism,
sexualitate, crize, probleme de comportament, etc. Desigur că se poate întâmpla aceasta, dar
mult mai des multe dintre aceste teme de discuţie pot fi lipsite de atitudini clare, de exprimări
explicite, de căutare a unui răspuns sau sfat pastoral. Iar ele ascund în esenţa lor, preocupări
profunde.
Pe de altă parte, ceea ce Alina sau Mihai au discutat, poate fi punct de plecare pentru o
veritabilă consiliere pastorală. De fapt cei doi spun, prin diferite cuvinte, că „ceva din mine mă
necăjeşte, nu mă lasă în pace. Aş vrea să vă vorbesc despre viaţa mea.” Omul are nevoie să
vorbească despre el. Are nevoie de ceea ce noi am clasificat deja: ajutor pastoral!

Esenţial:

1. Ajutorul pastoral
este acţiunea prin care se oferă persoanei susţinere pentru a creşte şi a se realiza în
conformitate cu vocaţia sa
ajutorul poate fi de mai multe feluri:
a) ajutor asupra situaţiei
b) ajutor unei persoaneâ
c) intervenţie la rădăcina socială a problemei
mijloace de oferire a ajutorului:
- sfaturi, norme, reguli (dialogul de ajutor)
- atitudini şi comportamente
momente de oferire a ajutorului
- când celălalt îl cere;
- când observăm că e nevoie;

2. A cere şi a da
De fapt, totul se desfăşoară astfel: cineva cere, iar altcineva dă. Consilierea pastorală
este o cerere şi o ofertă. Înseamnă că cel care cere nu are ceea ce cere, dar crede, că celălalt are
şi îi poate oferi ceea ce aesta cere.

3. A cere o privire
Credinciosul îi cere preotului să privească.Este o cerere de a privi asupra unui lucru.
E advărat că şi credinciosul priveşte, dar are nevoie de o altă privire. E ca şi cum i-ar
spune preotului: „spune-mi cum vezi tu, părinte”, „am nevoie de o altă privire, de privirea ta”.
Această înseamnă că:
a) credinciosul îşi recunoaşte parţialitatea privirii, îşi acceptă propriile limite şi
nu caută autosuficienţa.
b) preotul, oferindu-se să privească, devine responsabil. De modul cum acesta
priveşte, depinde viaţa celuilalt. El va opta într-un fel sau altul, pentru că
preotul îi oferă propria sa privire.

8
 4. Nu e o părere, ci un sfat
Responsabilitatea este evidentă pentru că sfatul nu este acelaşi lucru cu o simplă părere.
Una înseamnă a spune „părerea mea e…” şi alt lucru este a afirma: „sfatul meu esta ca tu
să…”. Este un sfat al Bisericii. E un sfat dat în curtea bisericii, dar din Inima Bisericii.
Credinciosul are în faţa sa Biserica; ea se exprimă prin vocea preotului. Ceea ce preotul
spune, atunci când sfătuieşte, va fi, sau nu, cântărit de credincios. El va valorifica într-un fel
sau altul spusele preotului. Fiecare vorbă a acestuia va avea în sufletul credinciosului un ecou
şi mai târziu.
De aceea, cel care cere un sfat, recunoaşte în celălalt, în preot nişte calităţi:
imparţialitate, experienţă şi echilibru. (Bove, 2009)

5. Eu cer să fiu primit…

Dar motivul principal al acestui tip de relaţie de consliere nu este tocmai conţinutul
răspunsului pe care preotul i-l dă credinciosului, ci atitudinea cu care acesta îl primeşte pe
credincios.
În primul rând este vorba de o întâlnire care nu caută în mod necesar doar informaţii. În
realitate, credinciosul cere să fie primit, să fie primit cu toate dubiile sale, cu întrebările sale, cu
nesiguranţele sale, toate care de fapt sunt ascunse sub forma cerererii unui sfat.
Iar din partea preotului, prima preocupare nu este „oare ce aş putea să-i spun?”, ci
„cum aş putea să-l fac să se simtă primit?” sau „cum aş putea să-l fac să simtă că viaţa sa şi
dificultăţile sale sunt importante şi că mă interesează?”.
Iar atitudinea care favorizează tot acest proces este ascultarea. (Bove, 2009)

6. Ascultarea
Ascultarea este mai mult decât o atenţie mentală către ceea ce auzim; ea înseamnă
„a face spaţiu celuilalt în interiorul nostru.” Iar acest lucru se percepe foarte uşor în exterior, de
către cel care vine la preot. Credinciosul vede, simte dacă preitul are sau nu timp, dacă îl
ascultă sau nu, etc..
Dacă îl ascultăm, este ca şi cum i-am spune credinciosului: „Îmi pasă de tine, îmi pasă
de ceea ce ţi se întâmplă, mă preocupă că treci prin asta; viaţa ta e destul de valoroasă şi
merită ca cineva „să piardă timpul pentru tine”, iar eu sunt dispus să fac acest drum cu tine”.

Despre ascultare s-au scris multe,…tehnici, procedee, metode de comportament, etc…

dar nu acestea sunt importante: ci convingerile preotului: a crede în mod fundamental că
fiecare persoană este preţioasă, unică, că pentru Dumnezeu ea are o valoare enormă, şi cu
toate că e insistentă sau inoportună sau mai puţin simpatică, ea totuşi are motive destule pentru
a fi ascultată.

Dorim să o ascultăm şi dacă ne întrebăm cu privire la efortul pe care persoana l-a făcut
pentru a veni şi cere ajutor, pentru a-şi expune ceva personal. Ea a făcut un efort pentru a veni
în faţa mea, pentru a-şi arunca masca şi a-şi arăta adevărata sa faţă… şi a-mi spune: „ajută-
mă!”
Este misterul persoanei care stă în faţa mea. E misterul inspiraţiei pe care această
persoană o trăieşte.. mă gândesc că Duhul Sfânt a întrumat-o tocmai la mine…

E ca şi cum Domnul i-ar spune preotului: „Am nevoie

de tine, de inima ta pentru această persoană care îţi cere
ajutorul şi eu cred că tu ai capacităţi de dăruire şi de
grijă.”

9
 1. Consilierea – consilierea pastorala

1. Concepte

 Consilierea
Consilierea este o sfătuire. Iar sfătuirea este „un dialog în care o persoană o ajută pe alta
care are dificultăţi semnificativ importante” (J. Wallis, 1978).
Consilierea este „utilizarea cu abilitate şi principialitate a relaţiei pentru a favoriza
cunoaşterea de sine, autoacceptarea emoţională, maturizarea şi dezvoltarea optimală a
resurselor profesionale” (Asociaţia Britanică de Sfătuire, 1989)

 Consilierea psihologică
Consilierea psihologică este intervenţia psihologică în scopul optimizării,
autocunoaşterii şi dezvoltarii personale şi/sau în scopul prevenţiei şi remiterii problemelor
emoţionale, cognitive şi de comportament. (Colegiul Psihologilor din România)

Abordări în consilierea psihologică:

De-a lungul dezvoltării psihologiei şi a psihoterapiei, s-au concretizat 3 mari orientări:
a) psihodinamică (metoda psihanalizei sau a analizei) – Freud, Joung, Adler, M.
Klein, E. Erickson, etc. – admiţând cele trei segmente ale psihicului: ID, Eu şi
Supraeu, - fiind o metodă bazată pe explorare a inconştientului, a energiei
afectivă, memoria afectivă din copilărie, etc… Eliberarea pulsiunilor, refulare,
b) cognitiv-comportamentală (behaviosristă) a lui A. Beck, 1. Ellis, Williams
James, Skinner, Bandura, - comportamentul fiind rezultatul unor cogniţii;
emoţiile sunt rezultatul unor congniţii. Analiza şi influenţarea acestora ajută la
însuşirea unor anumite emoţii sau comportamente. Importantă nu este doar
dimnesiunea afectivă, cât mai ales dimensiunea cognitivă.
c) umanistă - A. Maslow, C. Rogers, V. Frankl, F. Perls. etc, - coroborează mai
multe perspective ale persoanei şi ale vieţii umane; persoana posedă în sine
caracteristicile care îi pot aduce schimbarea, este capabilă singură să găsească
calea care să-i aducă schimbarea. Consilierul este un fel de „moaşă”, care
stimulează şi încurajează munca clientului. (Nelson-Jones)

Consilierea se deosebeşte de psihoterapie, pentru că prin consiliere se pune mai mult

accent pe resursele persoanei. Psihoterapia este destinată mai mult persoanelor cu probloeme
mai grave, în timp ce consilierea se adresează celor mai puţin perturbaţi psihic. Consilierea,
apoi, are o durată de intervenţie mai scurtă decât psihiterapia. (Holdevici, Neacşu, 2008)

Reguli ale consilierii:

1. a asculta cu răbdare, prietenie, atenţie şi sens critic,
2. a nu-şi asuma atitudini autoritare
3. a nu da sfaturi şi îndemnuri
4. a nu intra în contradicţie bazată pe motive şi argmente intelectuale

10
 5. consilierul să vorbească doar pentru a-şi ajuta interlocutorul să-şi exprime propriile
dificultăţi, pentru a-şi clarifica ideile şi pentru a-şi înţelege emoţiie. 1

Consilierea se diferenţiază de îndrumare în momentul când aceasta din urmă se

caracterizează prin directivitate, ghidare. Consilierea („counseling”) presupune
nondirectivitate, în schimb îndrumarea „guidance” presupune directivitate, angajare. 2

În momentul când o persoană cere o conisiliere, o poate face din mai multe motive:
1. cere o informaţie
2. cere o aprobare (nariciscă) a propriei fiinţe
3. cere într-un mod necesar o ghidare.3

 Consilierea pastorală
Consilierea pastorală este un tip de consiliere religioasă, un proces de asistare
psihologică şi spirituală, realizat de către preot în comunitatea sa religioasă. (Băban, 2001).
Consilierea pastorală oferă unei persoane ajutor şi sprijin în înţelegerea naturii sale
spirituale şi acordă atenţie mai ales credinţei, devoţiunii, compasiunii, tehnicilor şi
experienţelor spirituale (rugăciunii, meditaţiei, reculegerii).
Psihanaliza şi psihoterapia în general pot ajuta şi contribui la o dezvoltare a consilierii
pastorale în mod special prin capacitatea de a elimina impedimentele care dac imposibil
accesul la centru persoanei.4

2. Consilierea pastorală

Termeni:
“Pastoral conseling” presupune o teologie aplicată. Aceasta înseamnă că doreşte să
pună în practică întreg conţinurul teologic şi a-i găsi utilitate în viaţa concretă a oamenilor, a
creştinilor.
“Pastorala” – vine din lat. “pastor” şi dezvoltă ideea de grijă mântutoare în favoarea
oamenilor, a comuniunii lor şi a lumii întregi. Înseamnă o grijă faţă de suflete, o slujire
mântuitoare care provine dintr-o voinţă divină.5
Deşi conducătorul principal al cţiunii pastoralei este Isus Cristos, el lucrează în Biserica
sa prin Papă, episcopi, preoţi şi alte intrumente pastorale, dicaoni, laici, etc.

Consilierea pastorală este o consiliere din perspectiva religioasă. Ea este totuşi diferită
de alte forme de consiliere psihologică sau psihoterapii. Ceea ce o face să fie diferită este rolul
preotului care consiliază, înţelegerea şi sensul pe care acesta le are despre om şi despre viaţă.
Consilierea pastorală nu se bazează doar pe resursele umane. Soluţionarea problemelor
este încadrată în planul de mântuire al omului, în intervenţia Duhului Sfânt, a roadelor
celebrării sacramentelale a Bisericii şi a Sf. Scripturi. Totuşi, în activitatea sa, preotul care
consiliază poate folosi atât noţiuni de teologie, cât şi de psihologie, filosofie, antropologie sau
sociologice. Prin aceasta, el doreşte să aibă un limbaj cât mai accesibil pentru ca credinciosul
1
Cf. D. Stollberg, în Rahner K. şi Goffi Tullo, „Dizionario di Pastorale”, ED. Queriniana, Brescia, 1979, p. 511.
2
Cf. Doron Roland, Parot Francoise, „Dicţionar de Psihologie”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 735.
3
Cf. Doron Roland, Parot Francoise, „Dicţionar de Psihologie”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 173.
4
Cf. V. Truhlar, în Rahner K. şi Goffi Tullo, „Dizionario di Pastorale”, ED. Queriniana, Brescia, 1979, p. 135.
5
CF. K. Gastgeber, în Rahner K. şi Goffi Tullo, „Dizionario di Pastorale”, ED. Queriniana, Brescia, 1979, p. 502.

11
să poată beneficia de ajutor. În acest fel mesajul divin este primit în inima şi în viaţa persoanei
umane. Adică el, părintele şi consilierul în acelaşi timp, combină diferite resurse reale pentru
a-l ajuta pe credincios, mai ales pe cel în dificultate.

Totodată consilierea pastorală poate rămâne o formă de consiliere care să folosească

numai resurse spirituale. Pentru că este realizată în credinţa în Dumnezeu şi în ajutorul acestuia
în viaţa creştinului. Se materializează în îndrumări şi aplicaţii ale principiilor creştine în viaţa
fiinţei umane. Iar consilierii pastorali se folosesc şi de învăţăturile lui Cristos pentru a înţelege
oamenii şi pentru a-i ajuta pe aceştia în rezolvarea problemelor cu care se confruntă. De aceea,
consilierea pastorală ajută, pentru că prin aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu contexte diferite,
ajută in rezolvarea problemelor vieţii de fiecare zi.
Având aceste coordonate, consilierea pastorală devine “o disciplină practică, ştinţifică
şi teologică care îl însoţeşte pe om în cele mai adânci probleme spirituale cu care se
confrunta.”(Dekoven, 1997)
În relaţia directă dintre preot şi credincios în momentul consilierii, Dumnezeu este
prezent. Preotul poate oferi îndrumarea în ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, dar în acelaşi
timp el este conştient de prezenţa lui Dumnezeu în consiliere, pentru că cel care lucrează cu
adevărat în sufletul credinciosului este Dumnezeu. Preotul care consiliază este doar un
instrument al lui Dumnezeu, care lucrează.

Ceea ce Biserica în practica sa milenară, nu a numit consiliere, astăzi un întreg evantai

de activităţi sacre poate fi inclus sub această titulatură. Dacă privim cu luciditate înteraga
slujire a sa, admitem că atât spovada, asistarea muribundului, colocviile spirituale,
direcţiunile spirituale, drumuri de discernământ sau simplele sfaturi, pe care slujitorul
sacru le oferă credinciosului, toate intră şi în această sferă a consilierii pastorale.

a) Scopul
Scopurile consilierii pastorale constau în:
- acordarea de asistenţă persoanelor descurajate;
- dezvoltarea toleranţei în relaţiile cu semenii;
- acordarea de asistenţă în autocunoaştere, înţelegerea propriului
comportament potrivit principiilor biblice;
- acceptarea responsabilităţilor şi dobândirea maturităţii spirituale.

Astfel, ţinta consilierii pastorale “este să-l aducă pe om într-o relaţie corectă cu
Dumnezeu şi să-l conducă la o viaţă plenară.” (Hamilton, 1997)

Deşi munca preotului sfătuitor este de a stimula eforturile credinciosului, este important ca
în acelaşi timp să fie respectate valorile acestuia, resursele personale şi capacitatea sa de
autodeterminare.(Oancea, 2002)

b) Obiectul
Deşi, în accepţiunea noastră, consilierea (sfătuirea) se adresează persoanei cu probleme,
obiectul consilierii variază în raport cu scopurile sale. Ea poate să fie îndreptată către:
- dezvoltare – maturizare,
- luarea deciziilor, verificarea deciziilor
- discernămât spiritual, vocaţional…
- rezolvarea unor probleme specifice,

12
 - confruntarea cu momentele de criză,
- dezvoltarea autoînţelegerii, consolare, etc…

c) Caracteristici ale ajutorului oferit:

- este o relaţie de ajutor (din partea preotului)
- are un singur sens (de la preot la credincios)
- este realizat, de obicei la cerere (dar şi atunci când preotul observă această nevoie)
- are o limită în timp, încheindu-se când obiectivele au fost atinse.

d) Astfel consilierea este un proces. Aceasta înseamnă că:

 „ceva se mişcă”, „se întâmplă”, atât în interiorul credinciosului (în
momentul colocviilor), chiar şi în interiorul preotului.
 are loc “de-a lungul timpului” şi poate implica parcurgerea mai multor
stadii. (Nelson Jones propune, de exemplu, parcurgerea a 3 stadii:
1.relaţionare, 2. înţelegere, 3. schimbare.

e) Factori ai consilierii:
1- oferirea unei speranţe că lucrurile se vor îndrepta în viitor, sau că totul are un sens
2- oferirea unei viziuni noi asupra sa (de fiu al lui Dumnezeu, iubit mult de acesta) şi
asupra lumii (creaţie a lui Dumnezeu).
3- acordarea unei relaţii prietenoase, printr-o ascultare respectuoasă, securizantă.
(Oancea, 2002)

3. Aspecte ale consilierii pastorale

1) Ambientul consilierii

Ambientul este constituit din ansamblul elementelor care reglementează şi susţine o

relaţie autentică între preot şi credincios. Ambientul general al consilierii pastorale este
structurat dintr-un: a) ambient fizic, b) ambient deontologic şi c) ambientul alianţei de
intervenţie
a) Ambientul fizic are o influenţă asupra credinciosului. Sfătuirea poate avea loc într-un
cadru sacru sau liniştit, adică un loc unde în care se favorizează conştientizarea prezenţei lui
Dumnezeu şi poate predispune la ascultare şi la linişte. Anumite simboluri religioase sunt
necesare pentru că în astfel de momente pot constitui surse de inspiraţie. Apoi, dintr-un punct
de vedere al proxemicii, se identifică anumite zone ale relaţiei:
1. zona intimă (15-45 cm),
2. zona personală (45cm -1,2 m),
3. zona socială (1,2 m – 3,6 m) şi
4. zona publică (peste 3,6 m).
De preferinţă, pentru consiliere este bine să se păstreze spaţiul indicat de zona socială.

b) Ambientul deontologic se referă la respectul pe care preotul trebuie să-l aibă faţă de
credinciosul care vine să ceară un sfat. Acest respect include ai multe elemente:
- preotul nu pătrunde în manieră intruzivă în sufletul credinciosului

13
 - preotul nu este „făcătorul de minuni” şi nu se pricepe la toate. De aceea el va trebui
să-şi asume propriile limite. Atitudinea de atotputernicie a preotului este un pericol major
pentru credincios. Poate conduce la îndepărtarea credinciosului sau la agravarea relaţiei cu
acesta.
- confidenţialitatea este esenţială. Aceasta face ca încrederea să crească. Există o „criză
a încrederii”; oamenii au din ce în ce mai puţină încredere în Biserică, în preoţi. Preotul care
consiliază trebuie să fie capabil să garanteze cu orice preţ această confidenţialitate.
- preotul nu solicită credinciosului date irelevante. Acest principiu garantează
creştinului securitatea propriei vieţi intime. Preotul va trebui să respecte în mod cert persoana
şi personalitateacredinciosului.

c) Ambientul alianţei de intervenţie se referă la importanţa personalităţii pe care preotul

o are, la modul în care acesta este perceput de către credincios. Aceasta va influenţa nivelul de
încredere pe care credinciosul îl acordă preotului. De obicei, credinciosul care are dorinţa de a
veni la mai multe întâlniri de direcţiune spirituală va testa la început gradul de acceptare al
preotului, capacitatea acestuia de a impune limite, interesul personal al preotului, onestitatea
preotului, etc.
Totodată blândeţea preotului este esenţială în momentul consilierii. Fără ea, părintele va
face mai mult rău decât bine. El poate chiar spune caracterizat de umilinţă, „Nu mă aflu aici
pentru că mă consider mai bun decât tine; şi eu sunt un păcătos. De fapt, s-ar putea ca luna
viitoare să am eu nevoie de ajutor din partea ta. Dar acum sunt aici, pentru că m-a trimis
Cristos şi poate că pot să fac ceva pentru tine.”

2) Calităţile psihologice ale preotului care consiliază:

a) căldură - a fi onest cu tine însuţi, a avea grijă pentru celălalt, a participa la

suferinţele celuilalt, mutualitate
b) naturaleţe - a nu supraevalua, a evita atitudinile stereotipe, a fi spontan, a
rămâne deschis, a manifesta respect, a fi consistent
c) empatie - capacitatea de a-l înţelege pe celălalt, „a te pune în pielea lui” şi
de a te face înţeles, a folos cuvintele pe care celălalt să le înţeleagă; naşte
încredere
d) acceptare necondiţionată - a avea predispoziţia şi disponibilitatea de a avea
încredere în celălalt, de a-l considera esenţialmente bun.
e) ţinută etică - consilierul trebuie să fie onest, cu calităţi morale bune
(Oancea, 2002)
3) Idei antropologice:

a) Dihotomie minte/inimă

Este des întâlnită exprimarea: „să faci ce-ţi spune inima, nu mintea”, sau invers: „nu te
lăsa condus de inimă, ci mintea să stăpânească”. E ca şi cum am spune cuiva că am vrea fie să
facă ceea ce simte, fie ca raţiunea să fie deasupra simţirii sale. Totuşi, nicăieri în Biblie mintea
nu este pusă în opoziţie cu inima. Aceasta pentru că Biblia afirmă că inima este locul raţiunii.
Am spune, cu alte cuvinte, că în fiinţa umană pot fi condensate într-un intim nucleu atât
sentimentele cât şi gândurile, cu toate că Biblia aşază dimensiunea afectivă în visecere.

Clarificare:

14
 a) mintea este exprimată în NT prin două cuvinte:
- „phren” – care se referă mai mult la latura intelectuală a omului interior
(înţelegere, gândire, raţiune, înţelepciune)
- „nous” – care se referă la latura intelectuală a omului, în general, exterior
(atitudine, percepţie, înţelegere, simţire, judecare şi decizie). Astfel, mintea ar
avea consecinţe asupra laturii exterioare a omului. Este ceea ce exprimă omul,
este vizibilul.

b) inima - se referă mai mult, d.p.d.v. biblic, la omul interior. Aici este şi viaţa
interioară pe care persoana o trăieşte înaintea lui Dumnezeu şi a sa. De aceea inima este
identificabilă cu conştiinţa. Astfel inima este pusă într-un fel în contrast cu exteriorul.
Este de fapt viaţa interioară, ceea ce nu se exprimă, nu devine vizibil.(Jay, 2008)

Dar dacă admitem că mintea se referă la raţiune, iar inima la afectivitate, chiar şi atunci
există o corespondenţă între aceste două dimensiuni. Psihologia cognitivă ne spune că emoţiile
(bucurie, teamă, frică, dragostea, etc) sunt influenţate de cogniţii (ceea ce cunoaşte omul despre
un obiect, o persoană, un fenomen, care îi trezesc aceste emoţii).
De aceea esenţială este cunoaşterea. Adică ceea ce ar trebui să conducă fiinţa noastră să
fie elementul raţional, în toată deschiderea sa comprehensibilă.

b) Trihotomia: suflet, spirit, trup

Unii autori afirmă că fiinţa umană este compusă trihotomic din: trup, suflet şi spirit. De
trup se ocupă medicul, de suflet psihologul, iar de spirit preotul.
- sufletul defineşte mai degrabă omul în unitatea lui dintre elementul material şi
imaterial ca fiinţă vie şi sine al omului
- spiritul redă întotdeauna aspectul nonmaterial al naturii umane în afara relaţiei cu
trupul. El se referă la starea neîntrupată. (Despre Dumnezeu nu spunem că este
Suflet, c este Spirit. (Jay, 2008)

c) antropologie catolică

Doctrina catolică susţine credinţa că omul este compus din trup şi suflet. Sufletul
desemnează principiul spiritual în om, iar trupul este templul Duhului Sfânt. Acestea două
sunt într-o unitate profundă, formând o singură natură. Astfel, dogma catolică admite privirea
dihotomică asupra fiinţei umane.
Deşi uneori se face distincţie între suflet şi spirit, Biserica Catolică învaţă că această
distincţie nu introduce o dualitate în suflet. Spirit desemnează orientarea transcedentală a fiinţei
umane, sau poate fi partea divină a sufletului. (CBC, 362-368) De aceea, printr-un alt mod de
a percepe raportul spirit/suflet, putem admite ideea că spiritul constituie partea superioară a
sufletului, componenta valorică cea mai înaltă pe care o poate atinge sufletul uman.

Aceste priviri asupra constituţiei antropologice a finţei umane sunt necesare pentru a
indica implicarea psihologică cât şi cea teologică asupra aceleiaşi entităţi: sufletul (gr. psyche).
Iar prin coerenţa aceleiaşi antropologii va trebuie la un moment dat să optăm pentru una din
din cele două paradigme cu privire la perceperea sufletului. Iar dacă apelăm la diluarea uneia în
cealaltă (a psiholgiei în teologie) sau la compilarea a celor două, atunci aceasta emană cu
necesitate superioritatea teologiei în faţa psihologiei.

15
 Psihologia poate determina intelectul nostru în a explica cum este persoana umană, însă
doar teologia ne poate spune cine este omul.
Această motivare a prezenţei tangenţiale a psihologiei în sfera conţinutului teologic
aplicat existenţal, este valabilă şi pentru celelalte domenii umaniste (filosofia, sociologia,
antropologia). Ele susţin formularea într-un limbaj comprehensibil şi eficient a stării persoanei
umane, a condiţiilor existenţiale, a eventualelor probleme şi a soluţiilor propuse.

4) Perspective umaniste în consilierea pastorală

De aceea, chiar în ambientul creştin, evenimentul consilierii se realizează la interferenţa

mai multor perspective umaniste, indicate de: filosofia, sociologia, psihologia, teologia,
antropologia în care este inserat sistemul de valori al credinciosului.(Goergescu, 2009)
Motivate eficient, toate aceste perspective devin utile consilierii pastorale:
- filosofia indică perspectiva generală asupra lumii şi a vieţii. Preotul ţine cont de
imaginea pe care credinciosul o are despre lume, despre sine şi despre viaţă şi va avea
un câmp de reflecţie mai deschis.
- sociologia demonstrează influenţa comportamentului uman de către grupul social, de
interacţiunea socială şi de condiţiile care controlează viaţa socială. Preotul ţine cont de
controlul social care-l influenţează pe credincios, de procesul de socializare care l-a
format pe acesta, de cerinţele societăţii şi de relaţiile sociale care-l influenţează.
- psihologia oferă un nou limbajde a explica sufletul. Aspecte importante:
- percepţia – modul cum un credincios percepe lumea. credinciosul percepe
ceea ce poate şi ceea ce doreşte să perceapă
- capacităţile cognitive - imaginea de sine şi stima de sine – pot avea o dublă
dimensiune: conştientă şi inconştientă
- elemente afective – sentimente, emoţii, pasiuni, dispoziţii, etc
- teologia oferă o perspectivă transcendentală asupra omului şi vieţii, implicând şi
conştientizând prezenţa lui Dumnezeu în actul consilierii.
- antropologia implică perspectiva culturală al vieţii individului, care oferă acestuia
posibilităţi axiologice şi ontologice.

2. Relatia în consiliere

a) Condiţii ale relaţiei

Rogers a susţinut 3 condiţii fundamentale ale relaţiilor de consiliere, care îşi găsesc în
mod adecvat consistenţa şi în relaţiile preot (duhovnic) – credincios:

I. Empatia

16
 Credinciosul vrea să se simtă înţeles în proprii lui termeni de către preot. Având această
calitate,a empatiei, preotul reuşeşte să se transpună mai uşor în lumea interioară a
credinciosului, să-i înţeleagă limbajul simplu (eventual „de la sat”) cu care acesta îşi exprimă
problema. Totodată părintele nu se exprimă în limbaj sofisticat, dogmatic, sau folosind alţi
termeni înalţi, pentru a-i demonstra credinciosului că el este inteligent şi că are o cultură
deosebită. Credinciosul care vine cu o problemă la părintele are dorinţa de a fi înţeles şi
totodată de a putea înţelege sfaturile şi explicaţiile pe care la rândul său, preotul i le spune.
Aceasta îi ajută pe credincios să se deschidă cu încredere, să ajungă la trăirile şi
sentimentele lor intime, să nu le fie frică să se adreseze unui preot, gândindu-se că acesta nu
l-ar putea înţelege.

II. Privirea pozitivă necondiţionată

Privirea se referă la sentimentele pozitive pe care părintele le are faşă de credincios:

simpatie, grija şi căldura.
Necondiţionalitatea se referă la acceptarea credinciosului fără a-l judeca, fără a-i judeca
trăirile, experienţele, cuvintele eventual subiective. Totodată important în acest sens este ca
preotul să nu posede sau să controleze credincioşii, ci să-i accepte în diversitatea lor, ca fiinţe
unice. Aceasta îi permite credinciosului care vine să se deschidă preotului, să aibă curajul de
a-i spune ce are pe suflet, să fie cât mai sincer, având siguranţa că cel din faţa lui nu-l judecă.
Însă privirea pozitivă şi necondiţionată implică şi compasiune pentru fragilitatea
umană, implică capacitatea de înţelegere a condiţiilor proprii fiecărei persoane.
Iar credincioşii sunt mult mai susceptibili să se dezvolte şi să se schimbe atunci când
sunt priviţi cu respect pentru ceea ce ei sunt şi posedă ca fiinţe umane. Dacă preotul nu este
capabil de această privire, înseamnă că el însuşi demonstrează o deficienţă în dezvoltarea
personală.

III. Congruenţa

Este o capacitate atât interioară cât şi exterioară.

Din punct de vedere interior, preotul îşi conştientizează în mod corect propriile gânduri,
sentimente şi experienţe semnificative. Astfel, prin conştiinţa de sine, el îşi poate da seama de
ce părţi din ei nu sunt perfecte pentru ca să poată să dea sfaturi sau consiliere credinciosului.
(ex: „trec printr-o perioadă grea acum, încât nu cred că aş putea fi limpede să-l ascult de X”,
sau „ştiu că sunt vulnerabil pe această temă, aşa că voi prefera să nu deschid acest subiect cu
Y”)
Din punct de vedere exterior, preotul interacţionează cu credincioşii, fiind conştienţi că
acestea sunt persoane reale. Preotul nu se poate ascunde în spatele unei măşti, sau a unei faţade
profesionale politicoase. El este o persoană onestă şi sinceră. Aceasta înseamnă congruenţă
exterioară sau consecvenţă.
Deşi congruenţa poate include şi dezvăluiri personale, acestea trebuie să fie făcute cu
condiţia să fie folositoare şi în beneficiul credinciosului şi nu pentru a-l face pe preot să se
simtă mai confortabil.(Nelson Jones, 2009)

b) Principii ale relaţiei

17
 Dacă procesul consilierii include şi o relaţie, iar accentul cade asupra calităţii sale,
(căldură, neposesivă, naturaleţe, înţelegerea trăirilor credinciosului), atunci se cere să se ţină
cont de următoarele elemente:

A. nu numai preotul îl influenţează pe credincios, ci şi reciproca este valabilă . Însă

preotul este apărat de rolul său „profesional”. Pentru un timp, preotul devine un
model (credinciosul se va întreba: „Oare cum ar fi procedat părintele X în această
încurcătură?”), iar treptat imaginea consilierului se va şterge, credinciosul rămânând
singur în faţa noilor situaţii, dar cu forţe noi.

B. componentele culturale sunt importante. Chiar dacă credinţa este aceeaşi, modul de
manifestare al acesteia variază de la o cultură la alta. De aceea este esenţială
cunoaşterea culturii respective (cultura italiană, germană sau africană)

C. conţinutul consilierii constă în acordarea de sfaturi. Există mai multe stiluri de a da

sfaturi credinciosului:
1. stilul directiv - prin care se menţine conducerea pe tot parcursul procesului de
sfătuire. Dar aceasta presupune: direcţionare, conducere, evaluarea directă,
interogarea credinciosului, suprainterpretarea, judecarea, etichetarea,
moralizarea. Aspectul autoritar poate fi folosit de către oameni cu experienţă
şi are o mai mare eficacitate în cazurile patologice. Altfel, prin adoptarea
poziţiei autoritare se poate leza demnitatea şi autonomia persoanei umane, a
credinciosului, iar reacţiile pot fi diverse: de la refuz total până la ruptura
procesului de consiliere.
2. stilul non-directiv – practicat prin atitudini de neutralitate, lipsite de
direcţionarea credinciosului. Aceasta ajută pentru a crea anumite stări:
a) cathartice (de eliberare a tensiunii, a ofului pe care creştinul îl are pe
suflet, fără să simtă pericolul de a fi judecat sau etichetat)
b) catalitice (în care se favorizează o autoanaliză a credinciosului,
aprofundându-se pe sine)
c) suportiv (credinciosul simte în consilier un suport emoţional,
confirmându-i-se valoarea de sine, fără teama de a fi judecat)
(Oancea, 2002)

c) „preot-credincios”

Relaţia preotului (sfătuitor sau duhovnic) cu credinciosul (fii şi fiicele sale spirituale)
se vrea a fi o continuare a relaţiei dintre Cristos şi ucenicii săi. Iar credinciosul trebuie să vadă
în preot o modestă întruchipare a autorităţii spirituale, o paradigmă de integritate şi
autenticitate. Părintele trebuie să fie „un purtător de Duhul Sfânt”.
Creştinul are în inima sa dorinţa conştientă sau mai puţin conştientă de a se întâlni cu
Dumnezeu. Prin intermediul relaţiei sale cu părintele duhovnic, el învaţă să se abandoneze pe
sine lui Cristos.
Prin urmare, relaţia dintre părinte şi credincios trebuie să fie una caracterizată de
securitate şi încredere. Astfel, credinciosul va putea să-şi deschidă sufletul părintelui şi să-i

18
permită acestuia, şi prin intermediul său, lui Dumnezeu, să intre în viaţa sa. Relaţia este una
adevărată şi autentică pentru ca sufletul credinciosului să se deschidă cu toate trăirile sale.
Credinciosul are nevoie de cineva, pentru că deseori rănile sale sunt atât de profunde, încât
singur îi este frică să le vadă, să le atingă. Dar capacitatea omului de a-şi mărturisi necazul
dovedeşte că se află pe drumul cel bun.
Credinciosul vede în preot un povăţuitor, un medic, un învăţător, dar şi un judecător.
Atunci şi relaţia dintre aceşti doi (părinte-credincios) va îmbrăca formele corespunzătoare cel
puţin uneia din ipostaze. Iar preotul respectă aceste slujiri şi le aplică cu responsabilitate.
Părintele consilier „stă pentru credincios în faţa lui Dumnezeu, iar pentru Dumnezeu, în
faţa credinciosului.” (Chryssavgis, 2008) Părintele poate fi icoana lui Cristos pentru credincios.
Dar el nu este nimic mai mult decât slujitor. El le transmite pur şi simplu credincioşilor, şi în
momentul consilierii, Cuvântul lui Dumnezeu. Dar pentru aceasta este absolut necesară
legătura preotului cu Dumnezeu. Nu putem să le spunem altora despre Dumnezeu, dacă noi
nu-l ştim. Nici nu putem să-i sfătuim pe ceilalţi despre problemele pe care nici noi nu le-am
rezolvat.
Iar problemele nerezolvate în noi conduc la stări şi situaţii dificile, greu de gestionat.
De exemplu:

 Îndrăgostirea
Idealizarea preotului este un pericol adesea întâlnit în relaţiile cu persoanele
credincioase de gen feminin. Datorită acestei idealizări poate avea loc un „transfer şi
contratransfer” sau un „transfer de personalitate”. El poate fi descris astfel:

- o credincioasă („fiică spirituală”) apelează la un preot

cerându-i ajutorul. Acesta este disponibil. Chiar vrea să ajute
oamenii şi se implică şi în această situaţie. Nici unul nici altul nu au
alte interese, decât problema în sine. Dar apoi, treptat, ea îl percepe,
prin natura poziţiei sale, drept o persoană înţelegătoare, cumsecade,
gentilă, bună la suflet, inteligentă, puternică, plină de bunătate, de
înţelepciune (cu o experienţă anume), un om care poate a suferit sau
suferă mult. Poate are şi un chip senin, pătruns de o lumină aparte,
etc.
Aceasta se întâmplă des, iar procesul se numeşte „transfer de
personalitate”.
- preotul, la rândul său, se simte eficient, apreciat, nu vrea să
dezamăgească sau să pricinuiască vreo rană sufletească nimănui.
Această atitudine se numeşte „contratransfer”.

…şi povestea continuă…

…dar, pentru că afecţiunea, aprecierea, grija, fac parte din

factorii care-i incită cel mai mult pe oameni, aceste relaţionări se
transformă rapid în inima preotului celibatar într-un surogat de
iubire - acel sentiment cald, plin de voioşie, de preţuire, care umple
singurătatea şi dă o senzaţie de utilitate, sau de protecţie, de

19
 siguranţă, etc. Şi în mod perfid se poate ajunge cu timpul şi la
gânduri sau momente de conotaţii sexuale. Dar în realitate, toate
acestea nu creează decât o iluzie, încarcă cu o tensiune inima celor
doi şi conduc astfel la afecţiuni imaginare.

Iar pentru un preot, care este surmenat, obosit, cu atâta implicare pastorală,
care nu a mai găsit aşa multă satisfacţie în ceea ce face, cum găsea înainte, este foarte
uşor să cadă în capcana de a crede în aceste puternice sentimente induse în relaţia cu
credincioasa. Sunt toate indiciile unei iubiri pe care el o simte şi despre care spune că
nu a mai avut niciodată parte, chiar daca a avut o oarecare experienţă, „dar ca acum nu
a fost…” Este pentru el o iubire adevărată, chiar fără să se gândească la consecinţele
unui abandon al stării preoţeşti.

Ieşirea dintr-un astfel de impas, daca se mai doreşte, este din ce în ce mai grea. Fata,
tânăra (credincioasa) îi va spune că nu mai reuşeşte fără el, că îi este greu să sea departe de el,
că are cu adevărat nevoie de prezenţa sa. Simte că o copleşeşte, că nu mai reuşeşte să doarmă
din cauza gândului la el, (sau că se lasă de şcoală, de serviciu dacă nu vine să se întâlnească cu
preotul). Motivul invocat este că el îi ştie cel mai bine problemele, că e singurul care a înţeles-o
şi singurul care-o mai poate ajuta.
La rândul său, preotul ajunge să nu poată nici el doarmi noaptea pentru că se simte
responsabil sau culpabil. Nici nu vrea să păcătuiască, dar nici nu vrea să o facă sa sufere. Şi
tensiunea sau compromisul continuă.
Iar aceasta stare, din păcate este întâlnită la „unii” preoţi şi astăzi. Etc.
A fost o greşeală undeva? Unde anume? Ce fel de relaţie au stabilit cei doi? Oare
preotul a făcut ce trebuia? Sau a făcut mai mult decât i se cuvenea unui preot să facă!

 „atingerile?”
Unele persoane pline de compasiune, printre care şi preoţii, pot fi tentaţi, datorită
compasiunii, sau a descurajării pe care o văd pe chipul celuilalt, ca să-l atingă pe umăr, sau să-l
bată uşor cu palma pe umăr în semn de consolare, sau chiar să-l strângă la piept, ca semn de
compasiune. Însă acesta este un gest echivoc şi poate fi simţit în mod diferit de celălalt. Chiar
dacă intenţiile preotului sunt bune, aceste atingeri sunt foarte vulnerabile, pentru că implică
spaţiul intim al persoanei, rezervat doar celor intimi. Iar persoana de gen feminin este mult mai
sensibilă la astfel de gesturi şi le poate interpreta într-o manieră foarte intimă.
Totodată nu este de dorit ca preotul să alimenteze intimităţi cu persoanele consiliate.
Aparent utile şi motivate, aceste prietenii intime conduc la stări de dependenţă şi condiţionare
reciprocă a celor, fapt deloc eficient.

 Familiaritate greşită sau prietenie…

Prietenia, ca şi familiaritatea, sau asemănarea reciprocă, pare că ar putea facilita pentru
început raportul dintre cei doi. Însă este doar o iluzie, pentru că mai târziu va împiedica o
adevărată aprofundare a persoanei.
Prin urmare, să nu uităm scopul consilierii! Consilierea pastorală, de oricare natură ar fi
ea, nu vrea să ofere prietenie, ci o posibilitate de creştere.

Pentru a nu adopta forme eronate de consiliere, preotul este atent la anumite criterii.
Astfel el poate să recunoască dacă are o implicare greşită (excesivă) într-o relaţie de consiliere

20
(de direcţiune spirituală) cu credinciosul. Astfel, prezenţa unuia din aceste semne, indică deja
calea eronată adoptată de preot în relaţia de consiliere:

a) unui din cei doi, sau amândoi tind să vorbească mai mult despre relaţia lor,
decât despre problema credinciosului,
b) există tendinţa de a prelungi timpul întâlnirii şi preotul este deranjat dacă
discuţia este întreruptă de o altă persoană,
c) creşte curiozitatea de a afla cât mai multe despre chestiuni sexuale şi afective,
d) este diminuat interesul pentru relaţii cu alte persoane şi creşte dorinţa de a
se întâlni cu acea persoană,
e) relaţia nu e autentică, pentru că se păstrează tăcerea asupra anumitor aspecte
şi se prezintă doar elemente pozitive,
f) se folosesc comportamente şi gesturi afectuase şi creşte nevoia de a manifesta
atenţie, de a face daruri, de a-i scrie, telefona… (Sovernigo, 2010)

 greşeli…
Alte relaţionări greşite faţă de credincis în consiliere din partea preotului se pot constatat şi
prin prezenţa următoarelor acţiuni sau atitudini:
- a-l manipula pe credincios, folosindu-se de deiferite împrejurări pentru a-l avea
de propria parte
- a-l seduce pe credincios, alterând relaţia prin laude exagerate şi aprecieri
abundente
- a- l domina pe credincios, cu autoritarism sau criticând pe altcineva, subliniindu-i
părţile negativ,
- a invada prin intolerarea diversului sau ironii obişnuite, impulsivitate
- a fi rigid faţă de credincios, închizându-se în opoziţii şi prejudecăţi.
(Sovernigo, 2010)

Important („Regulă de aur”):

- nu declara niciodată credinciosului (ei) propria afecţiune sau sentiment în mod
direct sau indirect (prin cadouri, gesturi, atenţii particulare). Pentru că prin a-i spune
cuiva că-l iubim, nu facem altceva decât să mărim implicarea afectivă şi sexuală,
provocând dificultăţi ulterioare.

Dacă se întâmplă îndrăgostirea, aceasta să fie trăită în propria inimă, ca o ocazie

importantă de a face o realegere a lui Cristos.
Cu toate acestea, relaţia de consiliere este o relaţie afectivă. Pentru că ea naşte dintr-o
iubire sinceră. Nu poate exista ajutor profund fără iubire. Dar aceasta nu înseamnă
sentimentalisme, etc, ci este vorba de o afectivitate matură, trăită în parametrii carităţii creştine.
d) Un pattern de comuunicare

De aceea preotul este preocupat de un model de comunicare eficient, care să nu-l

predispună la situaţii problematice. Atenţia la anumite atitudini sau cunoaşterea unor criterii
valabile, îi sunt de folos şi îl susţin în intenţia sa de consiliere eficientă.
Există multe paradigme ale comunicării. Una comprehensibilă, de care ţine cont
preotul, o oferă şcoala psihoterapeutică de „Analiza tranzacţională”
Aceasta exprimă 3 dimensiuni pe care o persoană implicată într-un proces de inter-
relaţionare şi comunicare le poate avea: părinte, adult, copil. Aceasta se întâmplă pentru că,

21
conform acestei şcoli, există 3 stări ale Eu-lui care corespund cu modele constante, separate şi
distincte, de sentimente şi comportamente. Aceste 3 stări se numesc: starea Părinte, starea
Adult şi starea Copil.

1. Starea Părinte este o colecţie de comportamente, gânduri şi

sentimente pe care le-am preluat de la „cei care au avut grijă de noi”.

2. Starea Adult este un set de comportamente, gânduri şi sentimente

care sunt reacţii directe la „aici” şi „acum”. Termenul Adult nu se
referă în mod necesar la vârsta matură.

3. Starea Copil este o colecţie de comportamente, gânduri şi

sentimente, „înregistrări” ale experienţelor din copilărie şi ale
modului în care am răspuns la aceste experienţe.

Iar în funcţie de aceste stări în care se poate regăsi o persoană, se construiesc relaţii astfel:

1. relaţii complementare
În relaţia complementara se raspunde din acea stare a eului care a fost solicitată.
Prima regulă a comunicării, precizeaza: “Atâta timp cât reacţiile ramân
complementare (paralele), comunicarea poate decurge la nesfârsit”.

Adică părintele îşi asumă rolul de părinte, iar

credinciosul îi răspunde ca un fiu (P-C). Sau păriutele
poate să fie la un nivel de egalitate cu credinciosul (A-
A), făcându-l colaborator în rezolvarea problemelor
sale.

2. relaţii încrucişate
De fiecare dată când vectorii tranzactionali nu sunt paraleli sau starea eului căreia îi este
adresat mesajul nu este starea eului din care se raspunde, are loc o relaţie încrucişată. A doua
regula a comunicării, precizează: ”Când o tranzactie este încrucisata, comunicarea este
întrerupta”. Întreruperea poate fi perceputa ca si sentimentul de moment ca tocmai a avut loc o
neîntelegere.

22
 Adică preotul i se poate adresa credinciosului ca unui fiu
(de tipul P-C), dar credinsioul să nu-i răspundă
corespunzător, ca unui tată, ci ca unui prieten (A-A), de
genul “băi, preotu’, hai las-o mai moale cu sfaturle
astea…” sau “Părinte Toni, pot să-ţi spun “tu”, că în
occident aşa se face; preotul e mai aproape de tineri”. Este
posibil în astfel de cazuri ca relaţia dintre cei doi să
denatureze, sau să se încheie.

3. relaţii ulterioare (ascunse)

Relaţiile ulterioare (ascunse) implică transmiterea unor mesaje “ascunse” sau “codate”.
Întotdeauna implică mai mult de două stări ale eului. Mesajul de suprafaţă, aparent, la nivel
social, este transmis ca un stimul verbal direct, iar mesajul ascuns, la nivel psihologic, este
transmis de obicei non-verbal. Adesea mesajul aparent este direcţionat Adult spre Adult, în
timp ce mesajul psihologic este emis de către Parinte sau de catre Copil. Cea de a treia regula a
comunicarii precizeaza: “Comportamentul rezultat în urma relaţiilor ulterioare este determinat
la nivelul psihologic şi nu la cel social”.

Adică preotul să se adreseze credinciosului

(ei), ca de la Părinte la fiică (P-C), dar ea să
dea semne că l-ar vrea mai mult prieten (A-
A). Sau părintele să se adreseze unui
credinios (el) ca de la adult la adult (A-A),
iar credinciosul să dea semne că ar vrea să
domine, să fie desupra preotului, şi dă
semnale de genul (P-C).
(Mucchielli, 2005)

Relaţia de consiliere dintr un preot şi un credincios este una asmietrică şi nu

reciprocă. E adevărat că influenţa este reciprocă, însă preotul, conştient de această tendinţă,
este preocupat ca să nu se lase determinat de credincios, ci să îşi atingă scopul real al
consilierii: ajutorul eficient al credinciosului.

23
 3. Rugaciunea in consiliere

1. Locul Rugăciunii în consilierea creştină

Pe tot parcursul consilierii, atât preotul cât şi credinciosul nu pot să nu fie conştienţi de
ajutorul lui Dumnezeu. Doar El este acela care-l ajută într-adevăr pe creştinul care cere ajutor.
Preotul are conştiinţa că este doar un instrument, un mijlocitor între Dumnezeu şi credinciosul
din faţa lui.
Astfel, rugăciunea este esenţială în acest proces al consilierii. Prin ea se cere ajutorul lui
Dumnezeu. Pentru ambii (preot şi credincios), rugăciunea ocupă locul central în procesul
consilierii. Orice consiliere care nu se bazează pe puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, devine o
operă pur omenească şi are şanse mari de a fi sortită eşecului.
În cadrul consilierii, rugăciunea poate ocupa mai multe locuri:

a) moment iniţial
Consilierea se începe cu o rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Ea poate fi făcută fie
împreună, de către cei doi, dacă credinciosul este predispus la acest lucru (are capacitatea de a
se aduna, de a nu fi „împrăştiat” de problemele sale, sau de a nu fi emotiv, sau în grabă, etc)
sau poate fi făcută de către preot. Preotul, om al lui Dumnezeu, cere Ccestuia ca în momentele
în care El îi va trimite credincioşi la Reconciliere, la colocvii sau alte forme de consiliere, el,
preotul să nu facă altceva, decât voia divină.
Iar preotul se poate ruga în mai multe moduri la începutul consilierii:
1. de faţă cu credinciosul (cerând harurile necesare, etc)
2. înainte ca credinciosul să ajungă la momentul întâlnirii (în cazul când este
vorba de o întâlnire programată)
3. în diferite momente ale zilei, în special dimineaţa, încredinţându-i Domnului
toată munca şi opera sa pastorală şi persoanele cu care se va întâlni, sau
eventual îi vor cere ajutorul într-o formă sau alta a consilierii.

Prin rugăciune se cere de la Dumnezeu înţelepciune, ajutor, îndreptare, lumină, harurile

necesare, etc. Astfel, părintele consilier (duhovnic) se roagă atât pentru sine, cât şi pentru
credincios.
- Rugându-se pentru sine, preotul se încredinţează planului lui Dumnezeu. Astfel orice
va face, orice cuvânt pe care îl va spune, sau orice idee pe care o va propunr, lucruri care se vor
contura în timpul consilierii, nu sunt rezultate ale propriei decizii, ci dacă sunt făcute în
sinceritatea inimii, ele sunt atribuite inspiraţiei divine. În acest sens, chiar şi o eventuală
rejudecare, reamintire a momentului consilierii, care se face mai târziu, va putea fi lipsită de
sentimentul culpabilităţii, ştiindă că a dorit din toată inima voinţa lui Dumnezeu.
(ex: după un moment de consiliere, preotul dă un sfat unui credincios în vârstă să nu
mai ţină postul, datorită problemelor de sănătate şi îi cere să se roage în fiecare vineri un
„Tatăl nostru” pentru cei ce suferă de malnutriţie. Dar, după ce a plecat bătrânelul, preotul se
gândeşte dacă chiar a făcut bine sau nu… sau că ar fi putut să-i ceară să se roage de trei ori
„Tatăl nostru”, sau…etc. Iar astfel pot apărea resentimente şi autoînvinovăţiri. Dar dacă
întreg momentul a fost oferit în prealabil lui Dumnezeu printr-o rugăciune, şi a fost săvârşit în
sinceritatea inimii, atunci ne încredem că Dumnezeu a ascultat rugăciunea preotului şi l-a
inspirat pe acesta la momentul oportun să acţioneze exact aşa).

24
 - Rugându-se pentru credincios, apelează de fapt la un alt instrument, în afara
cuvintelor şi bunăvoinţei sale, pentru ca momentul consilierii să aducă rod în viaţa
credinciosului.
(ex: o tânără vine la birou îndurerată că tatăl ei a avut un atac cardio-respirator şi a
fost internat de urgenţă la spital. Acum e în comă, iar medicii spun că şansele de supravieţuire
sunt minime. Tânăra e disperată, tremură de durere şi simte că nu poate face faţă acestei
probleme mari. În aceste momente, atât cuvintele de încurajare şi de luminare ale preotului,
cât şi rugăciunea pe care acesta o face pentru tânără, sunt instrumentele cu care acesta
lucrează pentru a o ajuta să-şi revină şi să poată fi utilă în astfel de momente).

b) în timpul consilierii
Există momente, când chiar în timpul unui colocviu sau a unei consilieri, se poate face
o rugăciune. Aceasta poate fi făcută de ambii: de preot şi de credincios.
Rugăciunea poate avea loc când:
1. preotul l-a conştientizat pe credincios de puterea rugăciunii în viaţa sa. După
câteva discuţii, când preotul l-a convins pe credincios despre gravitatea unui comportament din
viaţa acestuia, sau cu privire la alte lucruri, iar credinciosul e convins să ia o decizie mai
importantă (ex: „am înţeles, părinte, de acum nu mai ascult muzică rock”, sau „nu mai beau
niciodată când sunt la servici”, etc…, preotul îl poate invita pe credincios: „haideţi să facem
totuşi o rugăciune, ca această decizie să fie întărită prin harul lui Dumnezeu şi apoi
continuăm; Domnul ne va lumina cum să facem în continuare…”) Aceasta poate avea loc chiar
în timpul, la mijlocul consilierii. Poate că fără o astfel de hotărâre, consilierea nu ar mai putea
continua, sau şi-ar pierde coerenţa. Credincioşii diferă: unii poate au nevoie de încurajări clare
în privinţa unei decizii, alţii au nevoie de libertate, alţii de insistenţe, iar dacă aceasta decizie s-
a luat, atunci ea poate fi întărită sau confirmată printr-o rugăciune.
2. problemele sunt atât de mari încât credinciosul simte că nu are nevoie să mai
audă cuvinte, sfaturi,…când e convins că nimic din vorbele tale nu îi poate fi de folos, deşi îţi
spune: „Părinte simt că nu ştiu cum să mai ies din această situaţie…” În astfel de momente,
preotul îi poate spune: „haideţi să ne rugăm şi să cerem ajutorul Celui care toate le poate şi le
ştie cel mai bine cum să le rezolve pe toate…”. Şi te poţi ruga fie prin mijlocirea unui sfânt, sau
Duhului Sfânt, etc.
(ex: în spital a fost adus urgent un tânăr accidentat. E în stare dificilă, abia e
conştient. Vine şi mama în grabă. Ajungi şi tu, preot fiind… şi ai vrea să-i dai maslu, dar o
mai laşi pe mama un minut să ajungă la copilul său. Brusc, se aud ţipete, lumea strigă,
asistentele aleargă grăbite într-acolo: copilul intră în comă. Mama se sperie, ţipă, alarmează
medicul de gardă, şi îl duc în viteză, agitaţi la terapie intensivă. Rezemată de perete, mama
plânge disperată. Pe hol, cu ea, stai şi tu, iar copilul ei este dincolo de perete… şi nu ştie dacă
îşi mai revine sau nu. Tu, preot, eşti acolo. Îi poţi adresa fie cuvinte de încurajare, fie să-i spui
cu încredere: „haideţi să ne rugăm, pemtru că Dumnezeu e puternic”)
3. şi într-un moment de tăcere. Chiar în timpul întâlnirii de consiliere, văzând că
problemele sunt destul de dificile, preotul poate să i se adreseze lui Dumnezeu în tăcere, cerând
lumină şi har în inima lui, fără să-l implice pe credincios în rugăciune, având încredere în
puterea Duhului Sfânt pentru a şti cum să procedeze în acel moment.

Rugăciunea este binevenită în orice moment, în cadrul oricărei şedinţe de consiliere –

mai ales atunci când este naturală şi spontană din partea ambelor părţi implicate. (se poate să-ţi
spună chiar un tânăr: „părinte, haideţi să facem o rugăciune acum, pentru că ştiu că Domnul şi
acum o poate alina pe mama mea din spital”)

25
 c) moment final
Dacă tot ce s-a realizat în actul consilierii a fost spre lauda lui Dumnezeu sau spre
realizarea comuniunii, pe care într-o formă sau alta, creştinul o doreşte cu divinitatea, atunci
este coerent ca acest moment să se încheie tot cu o rugăciune. Aceasta poate fi de mulţumire,
de laudă, de încredinţare sau de cerere. Rugăciunea poate fi atât a preotului în mod particular,
sau a credinciosului, în modul său particular, sau mai degrabă a amândurora, conştientizând
prezenţa lui Dumnezeu şi rolul acestuia în anumite reuşite sau în susţinerea perseverentă a
deciziilor bune care s-au luat într-un moment de consiliere de acest tip.
A încheia cu o rugăciune înseamnă a nu uita că ceea ce s-a întâmplat în consiliere este
pentru că există Dumnezeu. Şi a nu uita că şi de acum încolo tot Dumnezeu este cel care
susţine şi dă ajutor.

d) în afara consilierii
Dar de cele mai multe ori, consilierea nu-şi vede rezultatele chiar în acel moment al
întâlnirii. „Procesul de consiliere” are loc, de fapt în afara momentului întâlnirii dintre preot şi
credincios, când practic credinciosul rămâne singur cu sine, cu Dumnezeu şi cu deciziile pe
care şi le-a luat, cu sfaturile primite în consiliere. În acest spaţiu, extra-consiliere, are loc, sau
nu, transformarea în urma „seminţelor” aruncate de către preot în inima credinciosului.
Credinciosul „macină” cuvintele preotului, le simte ca pe un ecou, le reia, ş-i le poate întări
prin decizii personale sau alte hotărâri. Rugăciunea este binevenită pentru a da putere acestui
moment. Iar rugăciunea poate fi sub diferitele sale forme: de meditaţie, adoraţie, contemplaţie,
sau recitarea individuală a psalmilor. Astfel rugăciunea are importanţa ei în viaţa particulară a
creştinului.
Iar preotul, continuă, la rândul său, susţinerea spirituală a credinciosului tot prin
rugăciune. El se poate ruga atât la nivel personal, cât şi la un nivel comunitar, invitând întreaga
comunitate să se roage pentru „un fapt, pentru o persoană anume, etc”

2. Teorii greşite despre rugăciune

a. Sunt teorii care afirmă că rugăciunea funcţionează ca o autosugestie. Teorii

psihologice (psihanaliza, behaviorismul, etc) afirmă că persoana care se roagă se calmează,
ajunge să se elibereze de tensiune, primeşte pacea în suflet şi poate să vadă altfel lucrurile.
Psihanaliza susţine o sublimare, o defulare a tensiunii, a frustrărilor prin rugăciune, în special
făcută în mod spontan, liber, personală înaintea lui Dumnezeu. Sau psihologia cognitiv-
comportamentală poate afirma că rugăciunea ajută la calmarea persoanei, prin regularizarea
respiraţiei (tehnica respiraţiei, a repetării constante „Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine,
păcătosul”), prin acceptarea necondiţionată şi plină de compasiune a lucrurilor şi fenomenelor
din jur (tehnica experenţială), sau prin alte atitudini din rugăciune, în special prin rugăciunea
făcută prin repetiţii (Rozariul, Litania, etc), personală sau în grup. Efectul psihoterapeutic al
rugăciunii este susţinut de mulţi psihologi astăzi, afirmând valenţa pozitivă a acesteia. Astfel se
obţine pacea, acceptarea de sine, liniştea sufletească.
Dar nu acesta este scopul rugăciunii!

b. Creştinul nu se roagă ca să găsească alinare, mângâiere prin actul în sine al

rugăciunii. Calmul autentic rezultă mai degrabă din faptul că credinciosul este conştient că se
află în faţa lui Dumnezeu, Creatorul său, iar „Dumnezeu este iubire”. Fiind identic mereu cu
Sine, Dumnezeu este mereu, în orice moment, iubire. De aceea, în orice moment al vieţii, în
care creştinul se roagă, el va fi în faţa Creatorului şi se va adresa Iubirii. A fi conştient că

26
problema ta, suspinul tău, dificultatea ta, a ajuns în mâinile acestei Iubiri, care este
Atotputernică, conferă creştinului aflat în rugăciune şi acest calm sau pace interioară.
Dar problemele sunt perfide şi apar chiar şi în astfel de momente, când, chiar rugându-
se, creştinul începe să se încreadă în actul rugăciunii şi nu Dumnezeu, căruia i se roagă. Iar
dacă rugăciunea este doar o simplă experienţă subiectivă, înseamnă că am minimalizat
capacitatea şi ajutorul ei. Desigur, pacea şi calmul sunt evidente, dar ele sunt admise ca efect
secundar al rugăciunii, nu ca scop primar, urmărit de cel care se roagă. Cel care se roagă,
doreşte o comuniune cu divinitatea, indiferent de modul în care Aceasta va dori să intervină în
viaţa credinciosului. Desigur că efectele secundare ale acestei comuniuni sunt pacea şi liniştea
sufletească aduse tocmai prin această conştientizare a iubirii.

c. Dumnezeu dă un răspuns rugăciunii. El poate produce modificări în viaţa interioară şi

în istoria exterioară a creştinului. Însă nu trebuie să se uite că rugăciunea nu este mereu egală
cu cererea. Astfel, „a ne ruga înseamnă a ne simţi, a ne şti, a ne vrea fii ai lui Dumnezeu:
înseamnă a ne bucura şi a ne mulţumi pentru asta.” (Fodor, 2007) De aceea „măreţia rugăciunii
stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urâţenia vreunui negoţ
(…); la rugăciune, omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune”. Iată de
ce rugăciunea „are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge a fi el
însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu (…) dar acela care se roagă cu adevărat, se mărgineşte
să asculte” (Steinhardt).

De exemplu, atunci când un credincios vine la preot pentru a discuta, preotul îi poate adresa
următoarele întrebări:
- „Care este problema dumneavoastră?..
- „Şi ce aţi făcut în legătură cu aceasta?”
La a doua întrebare mulţi ar putea răspunde: „M-am rugat.”
- „Şi?... Credeţi că nu e de ajuns, sau..?”
Mulţi ar putea răspunde că au aşteptat ajutor de la Dumnezeu…dar…încă nu a venit.
Preotul i-ar putea întreba: „Dar tu ai făcut ceva?”
Iar credinciosul ar putea răspunde: „…păi ce să fac…!?”

Concepţia despre rugăciune pe care credinciosul o are condiţionează şi atitudinea sa faţă de

Dumnezeu, de Biserică, de apelul la consiliere.

Iar exemplul poate fi continuat astfel: „Dar atunci când v-aţi rugat Tatăl nostru şi aţi spus,
„pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, aţi aşteptat ca pâinea să cadă din cer agăţată
de o paraşută?”…deci este important a vedea ce anume înţelege credinciosul despre rugăciune, care
este valoarea ei şi ce anume ne reprezentăm noi despre ea cu adevărat.

27
 4. Probleme, ajutor si Solutii

Credinciosul vine la preot cu o anumită problemă. E posibil ca să nu exprime deschis

„am o problemă”, ci îi vezi chipul şi constaţi că trăieşte în fiinţa sa durerea unei suferinţe sau
stresul unei probleme.
Sau, poate foarte lesne să spună în mod deschis acest lucru. Enunţarea problemei
înseamnă totodată căutarea unei soluţii. Iar preotul, aşezat în faţa credinciosului şi a problemei
acestuia, devine sursa ajutorului sau instrumentul prin care lucrează pentru soluţia sa.

a) problema

Problema poate fi de multe feluri. In spectrul conceptului de problemă se pot încrie o

listă de evenimente: o stare nevrotică de tensiune interioară, o relaţie cu celălalt prost
gestionată (ceartă, neînţelegere, divorţ…), lipsa condiţiilor necesare existenţei, (sărăcie, boală,
emigrare), dezechilibrul armoniei cu Dumnezeu (disperarea, lipsă de sens, păcat, necredinţă,
etc).
Oricare problemă are trei caracteristici:
1. este greu de definit, de înţeles, şi de interpretat de către credincios
2. necesită rezolvare
3. rezolvarea trebuie să se desfăşoare în condiţiile care sunt posibile şi de
acceptat pentru credinciosul şi să ducă la un anumit rezultat.

Nu poate preotul să rezolve toate problemele.

Dumnezeu este protagonistul. Le poate însă rezolva şi prin noi. O problemă poate fi
rezolvată fără ca noi să ne dăm seama. Anumite probleme nici nu sunt probleme. Iar anumite
rezolvări sunt rezolvări, doar dacă le privim din prismă divină. Iar altele, deşi par a nu fi
probleme, în realitatea divină sunt adevărate incoerenţe şi caută rezolvare cu necesitate. Adică
problemele pot fi de mai multe feluri.
Important este a defini problema.
Problema este o entropie. Principiul entropiei afirmă că sisteme ordonate sunt supuse
degradării constante şi continue, astfel încât este nevoie de implicare activă pentru a putea opri
procesul de distrugere. Restabilirea ordinii este necesară. Ea se face mai întâi prin găsirea unei
soluţii şi aplicarea ei în contextul situaţional problematic. Soluţiile sunt simbolul reuşitei. A
oferi soluţii înseamnă a oferi posibilitatea cea mai bună pe care persoana umană o are la
îndemână. Aceasta se exprimă prin limbaj. Prin comunicare. Soluţiile pot fi imediate sau
îndepărtate, ele pot fi în noi sau în afară.
Să înţelegem.
Este important a înţelege, pentru a oferi soluţii. Orice fel de dificultate, de ruptură a
existenţei fireşti a individului, produce o criză în viaţa acestuia, reprezintă o situaţie închisă de
viaţă, care va aduce o schimbare importantă a naturii sale, a conduitelor, a acţiunilor, a modului
de a simţi, de a gândi. Este o situaţie care-l va face să devină dependent de ajutorul celorlalţi.
Starea de dependenţă constă în pierderea capacităţii de a mai fi o persoană liberă,
autonomă, capabilă să ia pentru sine decizii. Astfel este invalidată persoana în sine şi este
obligată să apeleze la ajutorul celuilalt. Această situaţie poate fi umilitoare din punct de vedere
moral. Demonstrează pierderea încrederii în sine, a demnităţii, a capacităţii, etc. În aceste
situaţii persoana decade, percepându-se pe sine drept inferioară în raport cu situaţia sa

28
anterioară şi în raport cu ceilalţi. Persoanele însă, cu un eu puternic, refuză această stare de
dependenţă şi apelează la alte acte extreme, până la suicid. (Enăchescu, 2008)

Problema poate fi şi una datorită distorsiunilor cognitive. Adică credinciosul care

apelează la preot, îi cere acestuia ajutorul în situaţii în care nu există o problmeă reală. Acestea,
se exprimă din punct de vedere psihologic prin următoarele concepte:

1. inferenţa arbitrară (a trage concluzii fără probe). Această stare conduce la:
- stigmatizare (în cazul unei greşeli persoana se judecă pe sine cu asprime şi se
autocategoriseşte în termeni de bun/rău)
- autodescurajarea (credinciosul se descrie în termeni nefavorabili încât e
convins că nu poate face nimic)
2. abstracţie selectivă (a se concentra asupra unui detaliu în dauna întregului)
- Aceasta duce la dorinţa de perfecţionism. (credinciosul consumă o cantitate
mare de energie pentru a asigura amănuntul în ceea ce face, iar pentru că e greu
ca orice amănunt să fie controlat, atunci ia naştere pentru el o situaţie
problematică)
3. suprageneralizarea (pornind de la un simplu incident, credinciosul atribuie
întregului aceeaşi consecinţă; plecând de la în întâmplare din viaţa sa, el
construieşte reguli pentru toate celelalte situaţii)
4. maximalizarea şi minimalizarea (credinciosul atribuie mare importanţă eşecurilor,
dificultăţilor şi nicio valoare succeselor).
- Aceasta duce la naşţerea unei gândiri „catastrofice” („totul merge prost, nu
este nicio şansă, tragedie”, etc)
5. personalizarea (credinciosul supraestimează importanţa relaţiei dintre sine şi
evenimentele negative ale vieţii sale) (Oancea, 2002)
- Aceasta duce şi la imperativitate (credinciosul solicită ca un lucru anume să fie
executat imediat; în cazul în care aceasta nu se realizează, el consideră că are în
faţa sa o problemă şi caută soluţia)

Dacă există concomitent mai multe probleme în sfera de preocupare a aceleiaşi fiinţe,
atunci logica îndeamnă să se identifice priorităţile şi să se înceapă cu acestea în demersul
rezolvării lor. Anumite probleme pot da naştere unor situaţii mai dramatice, care creează starea
de criză.

Criza se dezvoltă datorită diferitelor cauze:

1. persoana umană intră într-un stadiu nou al existenţei şi nu posedă un răspuns
adecvat provocărilor trăite (ex: trecerea la perioada adolescenţei, începerea
facultăţii, angajarea la un nou loc de muncă, viaţa de familie, primul copil,
pensionarea, erc)
2. întâmplări accidentale (un deces neaşteptat, un accident, pierderea locului de
muncă, o boală bruscă, un eveniment traumatic, etc)
3. presiunea unor factori exteriori, ai stresului (timp scurt până la sesiune, cereri
exagerate din partea superiorului, etc)

În aceste cazuri de criză, preotul intervine în mod urgent. Modul în care el este util
poate fi structurat în 4 etape:

29
 1. ASCULTAREA EMPATICĂ (preotul îl ascultă mai întâi pe credincios, aflând întreaga
situaţie probematică a acestuia)
2. RESTRUCTURARE COGNITIVĂ (preotul evită criticile şi întrebările de genul: „de ce
ai ajuns aici? Ce-ai făcut? De ce ţi s-a întâmplat una ca asta?”) Criticile pot să
menţină tensiunea relaţională şi să cimenteze în credincios un sentiment de
învinovăţire)
3. OFERIREA DE SOLUŢII (dacă, prin experienţa sa, preotul ştie răspunsul adecvat la
unele problematici, sau eventuale soluţii alternative, atunci i le poate comunica
credinciosului)
4. ABILITAREA CREDINCIOSULUI (prin aceasta îi oferă încredere credinciosului şi îl
ajută să nu se simtă vinovat de evenimentul care-l condiţionează) (Oancea, 2002)

Tot astfel, celulele corpului pot intra în dezordine şi de poate dezvolta cancerul;
gândurile şi sentimentele pot intra în dezordine şi pot produce tulburări emoţionale. Păcatul
poate intra în viaţa noastră şi poate bulversa relaţia cu Dumnezeu. Iar dacă nu se intervine,
tulburarea ia proporţii. (Dietrich, 2010) Problema ia naştere şi se dezvoltă urmând aceeaşi
schemă metaforică.

b) ajutorul

Orice ajutor are o semnificaţie simbolică, care transcede actul în sine. Dincolo de a
ajuta, trebuie să vedem şi să înţelegem care sunt motivele şi mobilurile sufleteşti şi morale ce
determină această deschidere a celuilalt către mine, a credinciosului aflat în suferinţă către
preot, persoană care are nevoie de sprijinul meu moral. Sunt ele de natură creştină?

Cel care primeşte se îndreaptă către cel care dă. Ajutorul devine mai mult decât o
simplă întâlnire. El este o intimitate reciprocă bazată pe sentimente morale, prin care se
compensează o suferinţă, o stare precară a unei persoane către alta.
Ajutorul poate fi o atitudine spontană, o dorinţă a conştiinţei, sau o datorie morală
creştină. El vrea să anuleze suferinţa în celălalt. Dorinţa de a-l ajuta pe celălalt poate fi simţită
ca o formă de deschidere sufletească şi morală a celui care oferă, sau ca o datorie faţă de cel ce
suferă. Ajutorul acordat de preot celui aflat în impas presupune o deschidere a propriului eu.
Preotul se îndreaptă spre celălalt, îl sprijină, îl ajută să se ridice. Oferindu-i ajutor, preia o parte
din grijile sale, i le împărtăşeşte, îi redă încrederea şi dorinţa de viaţă. (Enăchescu 2008)
Este adevărat că toţi vor să ajute, dar majoritatea mai mult pot încurca lucrurile sau
abandonează repede această intenţie. Credinciosul, aflat într-un moment problematic sau de
dificultate, poate fi ajutat prin:
1. anularea stării de nelinişte, a disperării
2. redarea încrederii în Dumnezeu
3. redarea valorii şi a încrederii de sine

„Timpul le vindecă pe toate”… dar şi contrariul este

adevărat: „timpul singur nu vindecă toate rănile, nici pe
cele corporale, nici pe cele sufleteşti”

30
 De aceea preotul oferă ajutor, dar pentru a fi cu adevărat eficient, ţine cont de:
1. apropierea umană faţă de persoana aflată în suferinţă (astfel se
anulează singurătatea acesteia)
2. construirea unei atmosfere emoţional-afective – de înţelegere şi
protecţie – (astfel i se redă valoarea şi stima de sine persoanei).
3. ascultarea plină de compasiune a credinciosului (i se redă
încrederea în sine)
4. folosirea unor cuvinte de consolare (prin care credinciosului i se
orientează atenţia către prezenţa divină)

c) Trauma… un altfel de problemă

… o rană, o leziune a sufletului.

Trauma este „o experienţă vitală de discrepanţă între factori situaţionali ameninţători

şi capacităţile individuale de stăpânire, care este însoţită de sentimente de neajutorare şi
abandonare, lispită de părare şi duce astfel la o zdruncinare de durată a înţelegerii de sine şi
de lume.” (Fischer, Riedesser, 2007)

Trăirile traumatice pot surveni din mai multe evenimente: acte de violenţă, abuzul
sexual, violul, divorţul, decesul, accidentul, alte agresiuni psihice sau fizice, etc.

O …ACTELE DE VIOLENŢĂ
Victimele actelor de violenţă au suferit o traumă psihică (bătaia, lovirea corporală,
tortura, agresarea verbală, cearta în familie, etc). Este o rană pe care persoanele, victime unui
astfel de incident, o trăiesc la nivelul sufletului. Şi se poate compara cu leziunea corporală.
Adică o astfel de persoană are nevoie de îngrijire şi de timp pentru a se vindeca.
Aceste traume pot fi atât de violente încât sufletul dezvoltă reacţii defectuoase de
apărare automate. Ele evită orice amintire din trecut. Încearcă în mod obsesiv şi compulsiv să
se protejeze încât pot denatura în comportamente patologice. Victimele actelor de violenţă pot
să sufere de diferite manifestări:
- amintiri chiuitoare recurente
- coşmaruri
- anxietăţi
- iritabilitate
- dificultăţi în a mai avea încredere în alţi oameni.
Mulţi se tem de locuri şi de situaţii care amintesc de acel eveniment, iar alţii nu mai au
curaj să iasă din casă. Reacţiile la o experienţă de violenţă se împart în trei faze care se succed
consecutiv:
I. de şoc, (persoana este agitată, confuză, tristă sau mânioasă, amorţeală, etc)
- această fază durează cîteva ore sau câteva zile.
II. de acţiune, (persoana încearcă să pună capăt durerii şi să se întoarcă la
starea normală. Dar încă se trăieşte puternic sub impresia evenimentului şi mai

31
 intervin frecvent stări de mînie, angoasă, depresii, îndoială de sine, alte
dificultăţi) – poate dura câteva săptămâni.
III. de întremare (persoana trebuie să facă faţă unor prejudicii de sănătate
sporite. Ea încă simte consecinţele vătămării sufleteşti şi trupeşi: depresii,
atacuri de anxietate, coşmaruri, retrăirea persistentă a situaţiei violente, etc) -
este important să se acorde timp şi să nu se preseze persoana pentru a rezolva
totul cât mai repede. Dar această stare poate să persiste ani de zile. Afecţiunea
este reală şi gravă. (Fischer, Riedesser, 2007)

O …VIOLUL
Violul este unul dintre cele mai grave atacuri pe care un om le poate suferi. Este greu
să-ţi revi după aşa ceva. Violul este perceput ca umilire, înjosire şi lezare a demnităţii
omeneşti. El poate zdruncina cu totul încrederea în oameni, în sine însuşi şi în propriul corp.
Este foarte dificil ca persoana să elaboreze sau să uite ceva.
Trăieşte o silă de sine şi de alţii. O senzaţie de vomă. E greu să mai aibă un partener, iar
dacă are, trăieşte frecvent cu probleme.
De muulte ori un ajutor eficient se face doar prin sprijinul unui profesionist. Din
nefericire, multe femei violate nu prea găsesc înţelegere la prieteni, la rude, sau la colegi.
Autoîndoielile se dezvoltă, iar încrederea în oameni este prea mult periclitată şi nu se ştie dacă
se mai poate reface.
Este o murdărire şi o ruşine…
Iar dacă victima îl cunoaşte pe făptaş, atunci actul va fi deosebit de stresant. Sau dacă
trauma se repetă, atunci persoana poate ceda cu totul şi nu mai reuşeşte să creadă în reabilitare.
Situaţia devine fi atât de complicată, încât oamenii nu mai pot privi la ei înşişi şi nu mai ştiu să
se ajute pe ei înşişi. În acest caz e mai recomandat un serviciu de consiliere psihologică
profesionistă sau şedinţe de psihoterapie.

O …COPIII ABUZAŢI
Prin abuz, sau prin violenţă sau molestare, fiecărui copil îi este furată demnitatea
originală. Asemenea cazuri mutilează voinţa umană, consecinţele fiind destul de grave: copilul
ajunge să fie complet indiferent sau exagerat de irascibil şi agresiv. E posibil să fi fost doar
simplu martor la un act de violenţă, dar şi în acest caz el însuşi devine o victimă care se
deprinde să ignore actele de violenţă şi să fie nepăsător în faţa lor sau să considere aceasta un
mod de existenţă şi să devină la rândul său brutal. Singurele metode de apărare sunt negarea,
tăinuirea sau reprimarea adevărului. De multe ori victimele abuzurilor consideră că abuzurile
au loc din cauza lor şi nu a făptaşului. Abuzul aduce cu sine şi un puternic sentiment de ruşine,
care distruge încrederea victimei în sine însăşi şi în propria valoare, şi în lumea din jurul ei.
Copiii care au suferit agresiuni se vor maturiza mai greu, simţindu-se dezorientaţi,
neajutoraţi, ineficienţi. Apoi trăiesc un sentiment puternic de vinovăţie, considerând că ei sunt
cauza agresiunii comise.

AJUTOR !
Primul obiectiv în cadrul consilierii unui asemenea copil (sau tânăr care a suferit în
copilărie) este câştigarea încrederii în sine. Este foarte greu de a-i mai reda persoanei abuzate
încrederea în oameni. Dar preotul consilier vrea să fie receptiv şi mereu sincer cu astfel de
persoane, chiar mult răbdător pentru că fiecare are un ritm al său de evoluţie şi de vindecare.
Iată, de exemplu mărturia unei tinere abuzate:

32
 “Vă rog să nu-mi spuneţi că ceea ce mi s-a întâmplat ţine de trecut, nu de
prezent, aşa cum mi-au mai spus alţii. Vă rog să nu-mi spuneţi să nu mai sufăr, pentru
că sufer foarte tare încă! Unii dintre cei ce mă ascultă au impresia că mă înţeleg tot ce
simt eu, mă “remontează” sufleteşte, îmi ţin câte o predică, îmi recomandă să mă
străduiesc, să am mai multă credinţă sau chiar mă întreabă, fără nici un pic de tact,
dacă sunt creştină! Or fi având ei soluţii la orice problemă, dare eu simt că mă
probuşesc sub povara durerii mele.” (Chryssavgis, 2008)

Aparent, în astfel de cazuri, rolul preotului pare din ce în ce mai minimal. Totuşi el
doreşte pur şi simplu, să păşească alături de aceşti oameni şi de a-i sprijini în demersurile lor.
Oamenii traumatizaţi au nevoie acută de acceptare, de recunoaştere şi de afirmare a valorii lor,
umane şi sacre.

De multe ori se întâmplă ca cei care au suferit abuzuri în copilărie, să fie la rândul lor
abuzatori. Traumele provocate de aceste agresiuni au rămas nevindecate. Iar această
desconsiderare de sine, datorată abuzului suferit, sau datorată dorinţei de a-i apăra pe agresori
de ceea ce au făcut (în cazul când aceştia au fost chiar părinţii lor), vor spune că ceea ce li s-a
întâmplat a fost bine şi de aceea vor face şi ei cu alţii la fel. De aceea, de multe ori, starea de
traumă se instalează datorită fricii, nediscutării depsre ceea ce s-a întâmplat sau datorită unei
abordări superficiale de către consilier.

…SI ASTFEL, STAREA DE TRAUMA

Trauma apare ca un eveniment brusc, care întrerupe cursul firesc al lucrurilor. Survine
un fel de „paralizie”, o „furtună”, care duce chiar la starea de panică. Pe termen lung, persoana
doreşte să reia acţiunile întrerupte, dar acesta sunt dereglate şi apar anumite manifestări
nedorite. Trauma este o trăre insuportabilă, care depăşeşte posibilităţile individuale de
stăpânire. Iar cel care crede că înţelege persoana traumatizată, s-ar putea de fapt să nu
înţeleagă.
Evenimentele şi experienţele traumatice duc oamenii la o perturbare care persistă cu
privire la înţelegerea de sine şi de lume. A fost zdruncinată schema şi încrederea pe care
persoana o avea despre sine şi despre lume. Astfel, ea se poate înţelege ca o situaţie pe care
persoana nu o prevede (moartea cuiva, agresiunea, violul, tortura, accidentul, victime ale
războiului, etc) şi în care nici nu se poate ajuta, se simte abandonată şi lipsită de apărare. Acest
eveniment nemaiîntâlnit îi schimbă radical concepţia dspre sine şi despre lume. Evenimentul
este negativ şi nou, de neconceput, iar persoana este nepregătită.

 Victima trăieşte două aspecte:

- neajutorare (nu ştie ce să facă, cum să reacţioneze)
- imprevizibil (trauma este imposibil de anticipat)

 Se poate manifesta ca o adevărată boală a sufletului, care se somatizează, etc…

a) Pe plan comportamental, persoanele care au trăit experienţe traumatizante
sunt supuse adesea la un stres psihologic care poate consta în:
- tulburări de somn
- tulburări de alimentaţie
- dificultăţi în luarea deciziilor,
- evitarea locurilor, situaţiilor,
- retrăirea persistentă a evenimentului traumatic prin amintiri, imagini,
iluzii, episoade, vise, etc

33
 - („efectul Zeigarnik”, manifestat prin compulsii la repetiţii, manii,
etc).

b) Pe plan psihologic, persoana îşi modifică anumite stări psihice:

- depersonalizare (nu se recunoaşte pe sine ca fiind cea căreia i s-a
întâmplat evenimentul), vede totul ca într-un vis, fantezie. Trăieşte
un efect de dedublare de sine, fiind un mecanism de apărare. Iar
aceasta duce la
- derealizare (persoana nu mai recunoaşte situaţia, împrejurimile).
Persoana este „în afara realităţii”.
- confuzie (persoana pierde controlul)
- tulburări afective (stări depresive, plâns spontan, disperare, dar şi
iritabilitate, mânie, etc)
- tulburări de memorie

 Există o triplă dimensiune a traumei trăite. Trauma este trunchiată în:

1. o traumă de orientare (persoana nu mai ştie cum să iasă in această
suferinţă; este pierdută, etc)
2. o traumă de relaţie (nu mai are încredere în relaţii autentice cu ceilalţi;
pentru că ceilalţi i-au dărâmat aşteptările într-un mod radical; şi nu mai vrea să mai
încerce iar, pentru a nu mai suferi)
3. o traumă informaţională care constă în pierderea capacităţii persoanei
de a face distincţie între ofertele de relaţie utile şi cele nocive. Persoana învaţă ceva
totuşi din această experienţă, dar pornind de la un sistem deja diferit şi se formează
o „schemă bizară despre viaţă şi despre sine”. Dacă vechea schemă despre sine şi
despre viaţă nu mai sunt valabile, persoana are nevoie totuşi de o schemă, de o idee
despre sine şi despre lume, pentru a constinua să trăiască. Iar posibillităţile sunt
multiple:
o Victima preia chiar de la făptaş vederea asupra lumii, se desconsideră şi se
învinovăţeşte pe sine, în timp ce îl idealizează pe făptaş şi se identifică cu el.
o Victima îi consideră pe toţi posibili făptaşi şi atunci se izolează, se închide în
sine şi nu mai interacţionează în mod autentic cu omenii.

Adică persoana va încerca să-şi explice ceea ce s-a întâmplat. Dar o va explica în aşa
manieră încât se va considera pe sine vinovată pentru că nu a prevăzut şi acest incident din
viaţa sa… pentru că nu a făcut altfel, pentru că până acum s-a înşelat cu privire la capacitaţile
sale şi la realitatea lumii. Credea că lumea estfe altfel, dar evenimentul traumatic i-a prezentat
viaţa într-un mod diferit. Astfel pierde încrederea în realitatea socială, în oameni.
E posibil ca persoana să se reabiliteze într-un fel, să reuşească să se ridice, dar să-i
rămână în memorie „îngheţate” anumite episoade trăite. Amintirea lor poate fi declanşată de
anumiţi stimuli, iar aceste evenimente se pot întoarce în mintea victimei ca imagini traumatice
intruzive. Viaţa sa cotidiană să fie condiţionată de aceste amintiri.

Făptaşul care abuzează, violează sau agresează nu o face pentru satisfacţia sexuală în
sine. Satisfacţia sa este că a reuşit să-i zdruncine victimei conceptul de sine şi de lume şi că
este forţată să-l recunoască pe el ca „stăpân”. El are nevoi de acest lucru. „Defecţiunea” lui
tocmai aceasta este: se simte inferior, incapabil. Şi vrea să demonstreze că nu e aşa.
Victima, văzând că ceea ce ştie despre lume până acum, că ceea ce credea că este sub
controlul ei, nu mai este, va dori din nou acest control. Însă va considera că dacă făptaşul a

34
putut zruncina acest control al ei, cu puterea acestuia, va opta pentru modul acestuia de a
acţiona şi de a vedea lumea. Aceasta o va face în două moduri:
1 - va împrumuta modul acestuia de a vedea lumea (şi va putea mai
târziu să dezvolte acelaşi tip de comportament) - ex: se consideră că cel care abuză sau e
agrsiv, a fost la rândul său abuzat sau agresat
2 - se va lăsa sub tutela lui, recunoscându-l ca stăpân al său (pentru că
astfel i se garantează stabilitatea şi controlul. – ex: „fenomenul Stockholm”)

Efectul Zeigarnik – acţiunile întrerupte „artificial” (prin evenimentul traumatic) vor fi

reluate în mod privilegiat, de îndată ce persoanele au ocazia să o facă. Însă reluarea lor se face
defectuos, condiţionată de reacţii compulsive. (ex: după o spaimă în urma unui act agresiv, o
tânără încearcă a doua zi să-şi continue serviciul său la bucătărie, da în timpul mişcărilor sale,
se pot vedea blocaje sau dezarticulări, sau chiar privirea exagerat de atentă la unele persoane,
etc.)
Dar toate acestea se întâmplă la un nivel psihic, fără ca victima să fie conştientă de toate
aceste procese. A se veda şi Fenomenul Stokholm.

…PROCESUL TRAUMATIC
Conform lui Horowitz, reacţia victimei după ce a suferit incidentul traumatic constituie
un proces, care trece prin mai multe faze. Fiecare fază poate avea o variantă normală şi una
patologică. Astfel:
1. faza expozitorie peritraumatică
- răspunsul normal: ţipete, teamă, tristeţe, reacţie de mânie (reacţiona astfel
înseamnă a păstra puternic încă imaginea despre lume normală şi a declara prin
comportament că ceea ce se întâmplă nu aparţine lumii normale)
- stare patologică: inundare cu impresii compeşitoare. Persoana afectată este
cuprinsă de o reacţie emoţională nemijlocită şi se află încă mult timp după aceea
într-o stare de panică, de epuizare datorită reacţiilor emoţionale care inundă
fiinţa sa.

2. faza de negare
- răspunsul normal: neagă şi evită deschis amintirea situaţiei traumatice (a nega
deschis înseamnă dorinţa de păstrare a sinelui)
- răspuns patologică: comportament extrem de evitare, prin folosirea de droguri
şi medicamente pentru a nu fi obligat să trăiască durerea sufletească.

3. Faza de invazie a gândurilor şi imaginilor mnezice

- varianta patologică: trăirea cu imagini şi gânduri mnezice care se tot impun ca
nişte fenomene intruzive (care nu mai lasă fiinţa în pace)

4. Faza de perlaborare
- răspuns normal: cei traumatizaţi se confruntă cu evenimentele şi cu reacţia lor
personală şi doresc o vindecare autentică
- varianta patologică: cei trautatizaţi îşi explică într-un mod eronat evenimentul
produs în viaţa lor, considerându-se victime.

5. Concluzie reativă

35
 - stare normală: atunci când persoana reuşeşte să-şi amintească situaţia traumatică
în cele mai importante părţi ale sale, fără a trebui să se gândească la acesta în
manieră compulsivă. (Riedesser, Gottfried Fischer, 2007)
- stare patologică: când persoana nu vrea să-şi amintească, sau dacă îşi aminteşte
o face cu o suferinţă şi implicare emoţională exagerate.

Travaliul de doliu este perioada necesară pe care o persoană o trăieşte după un şoc,
perioadă în care se confruntă cu suferinţa; este o stare negativă, după care treptat se
îndepărtează de ea, până se calmează.

Oricum, trauma se elaborează şi se reelaborează în mintea persoanei-victime, căutând o

explicaţie, un sens, o idee despre ceea ce i s-a întâmplat. Însă toate aceste 5 etape sunt reluate
ca într-un cerc:
I. se pleacă de la situaţia peritraumatică (ţipăt, inundare de stimul) – consituind
o fază de apărare
II. apoi se evită şi se neagă (Încercările de negare reluate pe termen lung sunt
condamnate la eşec. Pentru că dacă această stare perseverează, ea se fixează şi
ajunge la o împietrire şi amorţire afectivă)
III. fază de reprezentări imagistice şi intruziune, gânduri, senzaţii corporale care
se impun
IV. perlaborarea este eficientă când se ajunge la o liniştire a persoanei şi este
posibilă o retrăire controlată a situaţiei traumatice. (Riedesser, Gottfried
Fischer, 2007)

Dar cu cât persoana nu reuşeşte să-şi amintescă, nu doreşte acest lucru, cu atât mai
ameninţătoare este trauma trăită. Această modalitate de apărare se va multimplica şi va
conduce persoana la suferinţe existenţiale de amploare.
Este totuşi posibil ca victima să ajungă totuşi la un control provizoriu şi artificial, dar la
un alt stimul, de altă origine (o imagine, o altă poveste a cuiva, o persoană, etc), se poate
declanşa reacţia de sintrom de stres post traumatic (SSPT), concretizată prin anxietate, stări
depresive, coşmar, fuga de oameni, etc. Iar reacţia traumatică se poate mienţine subliminar,
persoanele păstrând un sentiment de victimizare.

Există astfel, mai multe tipuri de personalităţi care trăiesc SSPT:

A) tipul adictiv (încearcă să-şi controleze stare de angoasă a traumei prin
consum de droguri, alcool; astfel el se protejează de această durere „prea mare
pentru el”. El cruţă mediul şi încearcă, prin aceste metode, ca el însuşi să-şi
restabilească controlul)
B) tipul anxios (retrăieşte panică şi spaimă în mod constant, ca urmare a
evenimentelor petrecute în viaţa sa)
C) tipul evitant (pentru el trauma a constituit un eveniment intruziv şi de aceea
angoasa pe care o trăieşte îl determină să evite orice stimul care-i indică o
creştere a nivelului de angoasă)
D) tipul procesual disociativ (trăieşte amnezii şi disociaţii de derealizare,
de depersonalitare şi schimbare rapidă a diferitelor stări. Astfel el doreşte un
control asupra percepţiei şi a acţiunii) (Riedesser, Fischer, 2007)

36
 Somatizarea (= manifestarea suferinţelor psihice la nivel corporal prin diferite stări de
suferinţă fizică, boală, disfuncţii, etc) se manifestă în multe feluri: de la blocarea muşchilor
femurali, la dureri pectorale, anxietăţi, etc.

…ÎNCERCARE DE AJUTOR SI REZOLVARE

Astfel, nu generalizarea experienţei traumatice este soluţia (a spune că de fapt aşa e

viaţa, că credinciosul „a coborât cu picioarele pe pământ” şi că, de fapt, realitatea e dură, sau că
„atâtea şi atâtea se întâmplă şi altora”…), ci diferenţierea (a convinge victima că ceea ce i s-a
petrecut este doar o întâmplare particulară, dar că de fapt lumea nu este aşa şi nu toţi oamenii
sunt agesivi, violenţi, răi; ci mai sunt şi oameni buni). (Riedesser, Gottfried Fischer, 2007) Prin
aceasta se vrea a crea capacitatea de a diferenţia în mediu: între stimuli nocivi şi cei folositori;
între persoane nocive şi persoane capabile de iubire. Adică i se construieşte persoanei o altă
concepţie despre sine şi despre lume. Nu este un lucru deloc uşor. Se face în timp şi prin
capacitatea victimei de a risca din nou încredere. Însă dacă şi după acest efort, persoana va fi
zrduncinată iar de o altă traumă, de data aceasta impactul asupra sa va fi mult mai mare, iar
suferinţa pe care o va resimţi persoana va fi din ce în ce mai greu de vindecat.
Din păcate procesul de refacere poate fi întrerupt şi de „doze de retraumatizare”,
aparent reduse, dar cei în cauză îşi pierd speranţa într-o reabilitare, pentru că prin acest mici
„doze” (dezamăgiri, acte violente, etc) ei îşi confirmă concepţia zdruncinată despre lume.

Dacă credincioşilor victimizaţi nu le este acordată acea recunoaştere şi susţinere, care li

se pare o necesitate şi un drept cuvenit, atunci înţelegerea de sine şi de lume nu se poate
regenera. Trauma va rămâne pentru ei „de neconceput”. Cei afectaţi se simt „străini” într-o
lume socială care nu recunoaşte această nedreptate ce li s-a făcut.

Ceea ce vine în ajutor victimei sunt relaţiile stabile, de încredere, de susţinere şi

respect şi libertate. Iar preotul, prin responsabilitatea sa, oferă timp şi ajutor
dezinteresat.

Este foarte important ca preotul să nu se pună în ipostaza de „salvator” a credinciosului

(în cazul nostru, a victimei traumatizate). Pentru că această ipostază a fost deja investită în
lumea „anterioară” a celui afectat şi se pare că el, credincios şi victimă, a fost dezamăgit. Dacă
i se propune din nou acest status, victima nu va face faţă situaţiei şi va rămâne în starea de
dezechilibru. Nici ipostaza de „tată mai bun”, în cazul copiilor agresaţi, nici de „om mai bun”,
în cazul femeilpr abuzate, nu este soluţia. Toate îl fac pe credincios să fie suspicios de la
început şi să refuze o colaborare cu toată încrederea.
Trebuie ţinut cont că victimele nu au capacitatea să vadă problema aşa cum o vede
preotul care consiliază. Acesta vede problema obiectiv, în ansamblul ei. Dar victima este
„prinsă” în stările sale, oricât ar încerca ea să iasă din acestea. Ea este condiţionată de tot ce i
s-a întâmplat şi nu poate să se debaraseze de aceasta.

Preotul îi poate oferi o cât mai mare transparenţă a relaţiei. Această relaţie pe care
victima o stabileşte cu preotul, trebuie să se distingă suficient de experienţa patogenă
anterioară. Altfel, există posibilitatea unui blocaj, a unei retraumatizări.
Trebuie să ţinem minte că situaţiile traumatice nu iau sfârşit odată ce evenimentul
traumatic a trecut. Această stare traumatică ia sfârşit când a fost restabilită stima de sine şi
concepţia despre lume, când a fos stabiltă în mod obiectiv cauza şi vinovatul. Astfel,

37
timpul singur nu vindecă aceste răni. E posibil ca după evenimentul traumatic să apară starea
de victimizare. Este un sindrom de victimizare. Accest sindrom poate să dureze o viaţă
întreagă. Oamenii acţionează pe baza semnificaţiilor pe care ei le atribuie mediului lor.

Prin întâlnirile cu persoana traumatizată este necesr să se lucreze asupra relaţiei

generale a persoanei cu sine şi cu lumea.
Va trebui să se facă trecerea de la victimă la supravieţuitor. Aceasta este
rezolvarea reală căutată cu necesitate de cel care consiliază.
Când credinciosul, sau persoana victimizată va reuşi să vadă în sine un
„supravieţuitor”, (adică să spună „am reuşit să trec peste asta”, „se putea mai rău, dar sunt
bucuros că a fost numai atât”, sau „îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a lăsat să mi se întâmple
mai rău”), atunci ea va fi vindecată. În aceasta constă munca preotului în astfel de situaţii de
traumă. A vedea partea bună a lucrurilor, a vedea ajuorul lui Dumnezeu şi a crea încrederea de
sine şi în Dumnezeu în persoana din faţa sa.

…ALTE CONCLUZII

Totuşi, să fim atenţi şi să recunoaştem că există trei posibilităţi de concludere a

traumei:
A. când persoana a reuşit să aducă experienţa traumatică în armomnie cu
înţelegerea de sine şi de lume; când nu mai există nici o tendinţă de a atribui vinovăţii într-un
mod nerealist; nu mai există distorsionări mnezice sau procese de apărare. Persoanele astfel
reabilitate sunt capabile să repovestească trăirile traumatice, cu revolta respectivă, dar reuşesc
să ofere o relatare completă. Acestea sunt vindecate
B. când persoanele întrerup prematur procesul de elaborare; ele rămân
preocupate într-un plan secundar de experienţa trăită. Dar manifestă distorsiuni mnezice şi
reacţionează la diferiţi stimuli care amintesc de traumă. Au astfel o tendinţă crescută spre
somatizare. Păstrează o vedere nerealistă asupra lumii, dar totuşi încearcă să supravieţuiască,
deşi într-un mod defectuos.
C. când persistă sub formă cronică reacţiile traumatică. Aici este prezent
SSPT (sindrom de stresâs posttraumatic) în variantă cronică şi complexă. În acest context,
comportamentele celor traumatizaţi pot fi încadrate în:
a) tipul de compensare prin activitate („workaholic”) – apare la
oamenii care au fost abuzaţi sexual, dar şi la cei care au suferit
pierderi. Recunoaşterea la nivel social a muncii, ajută
persoanele să se revalorizeze şi să compenseze deficitul
traumatic.
b) tipul sărac în disociere, nevrotic – trăieşte o anxietate
somatizată. Acest tip se formează în vârstele copilăriei
timpurii. (Riedesser, Fischer, 2007)

În această variantă greşită (C), persoana traumatizată îşi alcătuieşte o „schemă

traumacompensatorie”6 eronată. Aceasta se bazează pe o „teorie naivă a traumei”, adică o
explicaţie denaturată pe care persoana o doreşte să o dea evenimentului traumatic după puterile
6
Schema traumacompensatoria are 3 elemente:
a) o teorie etiologică (prsoana explică prin ce a luat naştere trauma)
b) o teorie a vindecării (persoana încearcă să vadă cum poate fi vindecată trauma)
c) o teorie preventivă (persoana încearcă să vadă ce trebuie să se întâmple pentru a avita o retraumatizare)

38
proprii. Dar aceasta poate să greşească, „inventând” repede o explicaţie şi astfel o nouă
imagine de sine şi de lume, relaţiile cu ceilalţi. (ex: victima unui accident, unui jaf, sau viol, se
grăbeşte să explice cumva ceea ce i s-a întâmplat, dar o face greşit, eventual autoacuzându-se
pentru că nu a fost mai „mai atentă”). Această autoexplicaţie poate conduce persoana la o stare
patologică, în care aceasta se acuză pe sine, considerându-se vinovată. Nu mai are încredere în
sine şi simte nevoia de a fi condusă, etc.

d) Semnificaţia restaurării psihomorale

Restaurarea vizează reinvestirea credinciosului cu valorile morale alterate sau pierdute.

Prin aceasta se garantează restabilirea echilibrului sufletesc interior. Prin schimbarea fiinţei
sale, credinciosul este scos din starea de cădere şi se reîntoarce la starea de linişte originară,
conştientizând prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa sa.
Dar această restaurare, a fiinţei căzute este condiţionată şi de eforturile acesteia de a
dori să se ridice. Aceste efort reprezintă o conştientizare a faptului că trebuie să te separi de rău
şi să de întorci la bine, că doreşti redobândirea virtuţilor pierdute.
Rolul modelului este esenţial. Acceptarea unui model înseamnă renunţarea la
închiderea egoistă a fiinţei şi deschiderea către adevărate valori. Modelul în sine oferă căile de
trecere, de la rău la bine. A rămâne în egoism înseamnă a se izola de ceilalţi, a se însingura.
Soluţia ieşirii din singurătatea egoismului o dă întâlnirea cu celălalt.
Iubirea este sentimentul fundamental, sufletesc şi creştinesc, prin care credinciosul este
primit şi interiorizat de celălalt. „Prin iubire, se creează o punte între mine şi celălalt, iar eu
încetez să mai fiu singur şi izolat.” Se creează astfel o corespondenţă spirituală, o comuniune.

Aşadar, în orice dificultate, iubirea este şansa ca persoana (credinciosul) să se ridice,

să se vindece, să revină la starea omului sfinţit. Iar iubirea îşi găseşte deplina rodnicie în unirea
intimă şi sanctificantă a credinciosului cu Dumnezeu.
Nicio acţiune de restaurare spirituală, morală a fiinţei umane nu este posibilă decât prin
iubire. Pentru că iubirea este cea care apropie şi împlineşte fiinţa, dându-i un rost şi ajutând-o
să înainteze către sfinţirea sa. (Enăchescu, 2008)
Tocmai de aceea creştinismul nu se epuizează în a afirma această valoare fundamentală
a fiinţei umane, trăită de însuşi Creatorul său, iubirea.

39
 5. Liniste, Ascultare, Încredere

a) linişte
A face linişte… a fi un om liniştit… şi a-l linişti pe celălalt.
Credinciosul care simte că are nevoie de un sfat sau de consiliere, de fapt caută liniştea.
Simte că îi lipseşte liniştea. Problemele, oboseala, suferinţa, durerea, dezamăgirea… l-au
neliniştit. El vine la preot pentru că vrea să se liniştească. Şi el crede că preotul e omul care-i
poate da liniştea. („Părinte, am venit să vorbesc cu sfinţia voastra; nu mai am linişte…”) Căci
nu mai ştie cine l-ar putea înţelege…
El speră că preotul va putea să-i dea liniştea de care are nevoie în aceste momente
sufletul său; pentru că e un om al lui Dumnezeu şi poate „un om al liniştii”. Iar preotul va
trebui cumva să-l linişească. Va reuşi?
Îi va dărui liniştea, numai dacă el o are.

Liniştea e tulburată de păcat. Păcatul face zgomot în fiinţa umană; destructurează,

strică, tulbură echilibrul. Lipsa păcatului înseamnă lipsa tulburării. Înseamnă liniştea. Preotul
are această linişte, dacă se preocupă. În fond, „este şi el om”. Şi totuşi ceilalţi vin la el. Iar dacă
o are, atunci o va da şi celuilalt.
Dar dacă nu o are? Mai mult îl va tulbura. Iată de ce preotul e preocupat să aibă linişte.
Este una din stările care îl caracterizează. Îi descrie harul primit. Liniştea – o stare prielnică
omului care dă sfaturi, care se află între cele sfinte, „a omului lui Dumnezeu”. Nu câteodată, nu
din când în când, ci cât mai mult. Preotul nu ştie la ce oră îi bate la uşă credinciosul. Nu ştie
când îi va cere tanti Ana, sau Alina, sau Mihai să vorbească cu el. La orice oră. Ei vor căuta să
se liniştească din liniştea preotului.
Liniştea se face prin tăcere, prin armonie interioară a sufletului, prin echilibrul
lucrurilor intime, şi prin împăcarea cu sine. Dacă vei fi un purtător de linişte, atunci îl vei
asculta pe celălalt cu problemele sale. Fără linişte ascultarea e grea.
Asculţi liniştea, iar liniştea te ajută să asculţi.

b) ascultare
Ascultarea creează premisele unei relaţii. Există o ascultare exterioară şi o ascultare
interioară. Calitatea preotului de a fi un bun ascultător este esenţială. Credincioşii, pentru a se
linişti, au nevoie în primul rând de a fi ascultaţi. Apoi vor fi sprijiniţi. Dar dacă nu-i asculţi, nu
vei şti problema lor.
Ei vin şi îţi spun. Ei au multe de spus. Vor să îţi explice: cum a fost, ce s-a întâmplat,
unde şi în ce fel. Vor ca să înţelegi şi tu ce au păţit. Şi-ţi povestesc… Şi nu mai termină.
Nu au nevoie de a fi întrerupţi sau contrazişi, ci ei doresc atenţie. (“Părinte, aveţi timp
să vă explic ceva?… să vă întreb ceva…?”; etc)
Ascultarea creează credinciosului încredere şi contribuie la crearea confidenţialităţii şi
intimităţii. Cel mai uşor mod de a asculta este a-i permite celuilalt să îşi împărtăşească viaţa şi
problemele. Preotul care ascultă cu adevărat, percepe atât mesajele care vin din afara cât şi din
interiorul său.
Este important a se asculta şi pe sine. Dacă ascultarea exterioară implică înţelegerea
altora, ascultarea interioară implică o atenţie adecvată, o sensibilitate faţă de propriile gânduri,
sentimente, emoţii. Este necesară pentru echilibrul emoţional al persoanei. Între cele două
tipuri de ascultări este o legătură strânsă. A asculta cu adevărat ce spun alţii favorizează
ascultarea interioară. Iar ascultarea rezolvă deja mult din problemă. Pentru că, permiţându-i să

40
povestească, credinciosul „se eliberează de povara problemei”. Vorbindu-ţi, acesta se ascultă
încă o dată pe sine însuşi şi mai vede încă o dată, dar altfel, problema.
Ascultându-l, preotul află cât mai multe despre datele problemei. Dacă nu-l întrerupe,
preotul va asculta structura sufletului, ecoul său firesc, aşa cum simte credinciosul în
consecvenţa sa. Nu este logica primei filosofii, ci cea a coerenţei sufletului său. („Părinte, vă
mulţumesc pentru că m-aţi ascultat…”)
Atitudinea care facilitează comunicarea eficientă se centrează pe ascultarea atentă şi pe
efortul real de înţelegere. Încercarea de a-l înţelege pe celălalt este percepută de interlocutor şi
nu trebuie „marcată” prin întrebări, mimică, gesturi etc. Este deajuns naturaleţea, adevărul şi
iubirea care sunt în preot,
Dar pentru a-l asculta cu adevărat pe celălalt, preotul e liniştit, iar în pacea sa, s-a
ascultat iniţial se pe sine. El trebuie să ştie ce se găseşte într-însul E conştient de dinamica
sufletului său, de liniştea sufletului său şi se pregăteşte pentru a oferi linişte altui suflet.

c) încredere
Credinciosul nu-şi deschide sufletul dacă nu are încredere („Părinte, vă spun aceste
lucruri, pentru că am încredere”, „V-am povestit toate acestea pentru că ştiu că sfinţia voastră
sunteţi de încredere” sau „Aş vrea să mă spovedesc la sfinţia voastră pentru că am
încredere”). Are nevoie de un mediu securizat. Încrederea îi oferă securitate.
Încrederea se câştigă prin ascultare şi acceptare. Biserica este locul unde credinciosul
este acceptat aşa cum este şi locul unde este înfiat de Dumnezeu.(Chryssavgis , 2008) Având
încredere, credinciosul îşi permite să fie el însuşi. Autentic.
Autenticitatea reprezintă capacitatea persoanei de se dezvălui aşa cum este, fără a
resimţi implicit nevoia de a se recomanda sub o identitate pe care să o menţină printr-o
atitudine rigidă. Autenticitatea este elementul cel mai dificil de obţinut. Ea este emergentă
întregii istorii personale şi, indiferent de prescripţiile raţionale, justificabile, pe care un manual
sau o tehnică de comunicare „eficientă” le avansează, rămâne un factor stabil şi refractar
influenţelor de scurtă durată.
Iar dacă încrederea îi este trădată, atunci „s-a dus” şi autenticitatea. Nu mai este
credinciosul el însuşi. Nu mai vrea sau nu mai are acest curaj. Aceasta pentru că autenticitatea
se află în raport direct cu violenţa internă şi traumele afective pe care credinciosul, din
momentul în care le-a trăit, le perpetuează în comportamentul actual sub diferite forme.
Dacă a fost odată trădat, amintirea reţine acel moment ca o „lecţie de viaţă”. De acum
ştie cum să facă, să nu mai aibă încredere… „nici în preoţi!”.
Comunicarea eficientă presupunere trăirea împărtăşită a încrederii. Încrederea se
avansează atitudinal prin considerarea preotului ca apt de a comunica eficient şi nu se solicită
sau acordă verbal. (Nu poţi să-i spui: „ai încredere în mine”, „eu sunt de încredere”, ci asta se
va oferi şi demosntra. Doar oferind încredre, vom primi încredere.)
Pierderea încrederii este trăită dificil întrucât este resimţită incoerenţa reprezentării
interne a celuilalt. Preotul nu mai reprezintă ceea ce credinciosul ştia. A fost „fentat” de către
preot, (chiar la spovadă sau la direcţiunea spirituală!) („De acum nu mă voi mai deschide
niciunui preot”. „Nu vreau să mai am încredere în Biserică”, sau „Voi şti exact ce să-i spun
superiorului, şi nu atle chestii, că m-am convins”.) Toate acestea, din cauza unei simple
desconsiderări a încrederii, dar atât de esenţială pentru credincios.
De aceea, acordarea încrederii şi modul în care se face are efect asupra celuilalt. Graţie
unei reprezentări interne stabile şi securizante despre preot, credinciosul se comportă ca şi cum
„ştie” că nu poate fi înşelat. Iar aceasta face ca şi preotul să simtă la fel, că credinciosul „e de
încredere”.

41
 Cu alte cuvinte, orice discuţie, sau proces de comunicare începe cu maniera în care este
reprezentat interlocutorul. Reprezentarea internă a celuilalt se operaţionalizează atitudinal,
paraverbal şi se exprimă comportamental, pentru a determina reprezentările şi reacţiile
celuilalt. Încrederea în preot depinde, prin urmare, de nivelul de încredere din credincios.
Există istorii în care persoanele se simt permanent înşelate: este vorba despre nevoia de a primi
afecţiune, respect, prin conformarea la dorinţele celuilalt, ceea ce conduce la represia propriilor
dorinţe.
Capacitatea de încredere este efectul unei atitudini personale, resimţite de celălalt ca
efect al propriei coerenţe şi onestităţi afective. Iar dacă nu i se dă încredere pentru ceea ce este
el, va folosi „măşti” prin care să-şi camufleze şi să compenseze nevoile reale: va fi inteligent,
coerent, drept, amabil, puternic etc. pentru a se asigura că nu va fi rejectat. Atitudinea prin care
îi condamnăm pe ceilalţi, ca responsabili ai propriei stări mizerabile, este sursa conflictului
care generează un răspuns comportamental asociat. (ex: Dacă îl percepem, proiectiv, pe
celălalt ca fiind de rea credinţă, se va comporta conform rolului pe care i-l încredinţăm şi
„profeţia” se va autoîmplini.) În această ordine, una dintre atitudinile fundamentale în
comunicare şi una dintre principalele valori umaniste este încrederea.
Din perspectiva paradigmei relaţionale şi a celei fenomenologice încrederea este un
element al definiţiei pe care o acordăm implicit celuilalt. Dacă celălalt simte, drept consecinţă a
modului în care este definit, stimă, sprijin şi înţelegere, va răspunde cu o definiţie simetrică
celei cu care este investit. Exprimarea violentă a furiei prin judecarea, condamnarea şi
agresarea celuilalt nu va conduce niciodată la rezolvarea pe fond a conflictului, întrucât
comunicarea violentă nu are ca resort decât intimidarea şi constrângerea prin întreţinerea fricii.
Încrederea nu cere explicaţii. Nu interoghează. Prin modul în care credinciosul este
supus „interogaţiilor” se poate face diferenţa dintre comuniune şi interogatoriu. Folosirea
întrebărilor ca formă de control asupra credinciosului este nocivă şi resimţită agresiv, prin
încălcarea spaţiului personal. Chiar dacă preotul este convins că întrebările ajută la cunoaşterea
mai clară a lucrurilor, a problemelor, acestea facilitează, doar, în general, comunicarea pe un
palier al conţinuturilor de suprafaţă. Ceea ce credinciosul nu îşi permite să vorbească, din
pricina propriilor rezistenţe generate de relaţie, nu poate fi „obţinut” prin întrebări.
Există o dinamică personală prin care credinciosul se simte securizat în relaţie, astfel
încât să comunice elemente sensibile în timpul său personal. Încercarea de transgresare a
timpului personal al creedinciosului, pe criterii de „eficienţă”, va bloca comunicarea şi va avea
efect invers.
Ascultarea autentică poate să ia forma tăcerii verbale (tăcerea non-verbală fiind
imposibilă). Tăcerea permite celuilalt explorarea trăirilor, sentimentelor, atitudinilor, valorilor
etc. şi respectarea întregului flux cognitiv, graţie neîntreruperilor. În condiţiile nevoii de
informaţie (cognitivă), specifice dinamicii sociale, tăcerea poate fi semnificată ca „vid”, ca
lipsă de comunicare. Tăcerea verbală este departe de a indica însă tăcere afectivă: dorinţele şi
nevoile actuale ale individului animă frecvent „tăceri încărcate”. Tăcerea poate deveni, în cazul
„suprasarcinilor” afective, o piedică în comunicare în măsura în care este generată de teamă şi
insecuritate.
De aceea, a permite celuilalt să tacă poate fi perceput ca:
− un mesaj de încredere şi respect;
− o formă de ascultare onestă;
− crearea de spaţiu personal;
− lipsa nevoii de control a celui care ascultă, absenţa nevoii de a domina, prin
situare ascendentă. (Georgescu, 2009)

….şi astfel liniştea e motivată…

42
 6. Cuvânt, limbaj Si comunicare

Dacă ai merge, să zicem, în Spania şi nu şti spaniola, dar ceri cuiva

ceva în limba poloneză, s-ar putea să nu te înţeleagă. Dar de multe ori
se întâmplă ca cineva să-ţi povestească ceva în limba ta, în româneşte,
şi tot să-i spui „nu am înţeles ce-ai vrut să spui”.

În consiliere credinciosul şi preotul se exprimă prin cuvinte.

Problema se explică prin cuvinte. Dar şi prin limbaj. Limbajul şi cuvântul nu sunt
sinonime. Cuvântul este o componentă a limbajului.
Limbajul este mai amplu. Conţine o componentă verbală, una nonverbală şi una
paraverbală. Ceea ce credinciosul exprimă prin limbajul verbal (cuvinte) conţine doar 5% din
mesajul real. Restul este comunicat de limbajul nonverbal (55%) şi de cel paraverbal (40%).
Adică din mişcarea sa, din pofta sa de viaţă sau din starea sa. Din glasul său grăbit, din şoapta
sau din strigătul mâhnit, chiar de a spus aceleaşi vorbe, dar modul şi curajul spun că este
diferit.

a) cuvântul
Cuvântul este un instrument prin care o persoană acţionează asupra alteia sau asupra
unui grup de persoane cărora li se adresează.
Prin cuvânt nu se comunică doar idei, ci se comunică şi emoţii sau sentimente. Ideile nu
sunt niciodată singure. Ele sunt de obicei asociate cu emoţiile sau cu sentimentele celui care
vorbeşte.
A adresa unui credincios aflat într-o situaţie de impas, un cuvânt de consolare, de
mângâiere sau de încurajare semnifică un ajutor, o susţinere. Cuvântul are capacitatea în
acelaşi timp de a crea o atmosferă care atrage, interesează, captivează, sau poate îndepărta
persoanele una de alta, le poate traumatiza prin anxietate. Cuvântul este cel care oferă
certitudine, încredere. Apropie sau înlătură. Dar poate avea şi o acţiune psihomorală negativă,
demoralizatoare, chiar devastatoare pentru interlocutor. Minciuna, fabulaţiile, calomnia… toate
se pot ascunde sub cuvinte frumoase, pline de bune intenţii. De ce atunci toate acestea? Se pot
insinua atâtea lucruri! („…şi ce frumos mi-a vorbit părintele!”)
Cuvântul este şi trebuie să rămână un instrument al adevărului. E nevoie de idei clare,
de sentimente pozitive. Cuvântul trebuie să construiască, să sprijine, să consoleze, să uşureze,
să-l susţină pe cel aflat în impas. (Enăchescu, 2008)

b) limba
Între noi vorbim aceeaşi limbă. Sau?…Vorbim în două sau mai multe limbi deodată…
Oamenii au aceeaşi limbă şi totuşi nu se înţeleg. Înseamnă că nu vorbesc aceeaşi limbă.
Sau este vorba despre aparenţă. E necesar atunci să se cunoască adevărata limbă cu care omul
vorbeşte. Nu este vorba doar despre o „auzire”, dar despre o „ascultare”. Aceasta înseamnă a
vrea nu doar să asculţi sunetul cuvintelor, ci şi sensul lor. Cuvintele au sens. Este foarte dificil
şi complicat să înţelegem sensul.
Limbajul este o reflectare internă a lumii exterioare. Este simbol. Îl folosim pentru a
realiza altceva. Pentru fiecare obiect, lucru, fenomen, omul stabileşte un simbol: iar pentru noi,
acum, acesta este cuvântul.

43
 Cuvântul, odată rostit, este însoţit de o intensitate, de o dinamică, de un „altceva”, care
cere să fie descifrat. E nevoie să se ştie şi o altă limbă, „limba gândului”.
Dar credinciosul are dreptul să vorbească în limba lui. Nu-l putem obliga să vorbească
altă limbă decât cea pe care o ştie şi să-i spunem: „nu gândi aşa”. El are libertatea să
gândească conform cu dezvoltarea sa actuală .
Şi atunci…
Atunci suntem atenţi şi la modul cum comunicăm noi, pentru ca cel cu care vorbim să
ne înţeleagă. Putem, în timp ce vorbim, să nu comunicăm nimic, sau să vrem să spunem ceva,
dar celălalt să nu înţeleagă.
Dar noi ne schimbăm. Ne dezvoltăm. Ne aflăm într-o dinamică continuă. Oamenii
vorbesc diferit în diferite momente ale vieţii. La vârste diferite, folosesc cuvinte diferite. Le
combină diferit pentru că le simt diferit (un copil nu este ca un adult, iar un tânăr vorbeşte
diferit de un bătrân). Iar această schimbare este un proces care durează toată viaţa. Când
credem că l-am învăţat, el deja se schimbă. Mereu suntem cu un pas în urmă sau înaintea
momentului oportun de înţelegere. Totuşi apropierea este importantă. Avem şanse de a înţelege
poate 75% sau 90%, etc. Oamenii se schimbă medical, social, psihologic şi au o altă filosofie.

c) comunicarea
Comunicarea reprezintă o interiorizare reciprocă a două persoane. Ea stabileşte o
ambianţă comună între acestea şi devine un spaţiu veritabil al întâlnirii.
În cadrul întâlnirii, două persoane comunică între ele, schimbă informaţii, realizează o
punte de înţelegere, un acord, o legătură emoţional-afectivă, se completează una pe cealaltă, se
susţin reciproc. Dar în acelaşi timp, întâlnirea poate fi şi efectul unor conflicte de natură
negativă. Orice întâlnire creează o anumită ambianţă, care este strict comună şi exclusiv celor
două persoane. (Enăchescu, 2008)
Comunicarea autentică este o formă de oglindire reciprocă a trăirilor care nu se poate
petrece fără confirmarea reciprocă a modului în care fiecare este reflectat. Incapacitatea de a
arăta celuilalt faptul că ceea ce spune nu este inteligibil, blochează comunicarea şi produce un
cadru de complicitate prin care se maschează mesajele reale. (adică, dacă nu ai înţeles, spune-i
că nu ai priceput ce-a zis. A-l asculta în continuare, fără să înţelegi, e ca şi cum te-ai oprit
deja să mai comunici). Mesajele pot fi diferit înţelese chiar dacă se referă la situaţii „clare”.
Pentru a se putea verifica similitudinea dintre ceea ce se spune şi ceea ce se aude este necesară
reformularea. În funcţie de situaţie, se pot contura diferite tipuri de reformulări: de la cele care
redau elemente importante ale discuţiei, la cele care-o sintetizează.
Este necesar mai degrabă ca credinciosul să fie secondat în discursul său şi nu anticipat.
Senzaţia de contact autentic presupune respectarea spaţiului personal şi a capacităţii reciproce
de negociere cu propriile experienţe. Nevoia preotului de a anticipa, ca şi cum ar cunoaşte
stările credinciosului care-i vorbeşte, este resimţită ca o formă de tutelare, de situare dominantă
a-toate-cunoscătoare („nu te apuca să-i iei tu vorba din gură; el vrea s fie lăsat să vorbească.
Altfel, se simte că eşti mai deştept decât el, iar asta nu-i eficient”). Comunicarea autentică se
susţine pe capacitatea creativă de a părăsi „schemele” intelectuale şi chiar pe cele afective
personale în speranţa de a trăi realitatea într-o manieră diferită, apropiată de modul în care o
resimte interlocutorul.
Logica şi strategiile de argumentare nu înlesnesc contactul autentic, întrucât stabilesc
unele cadre formale, raţional obiectivabile dialogului. Cu toate acestea împărtăşirea trăirilor
respectă o „logică” a sentimentelor care nu poate fi redusă la logica argumentului. Deseori
trăirile sunt „iraţionale”, deşi în ordine psihogenetică, raţiunea este ultima structurată. Prin
urmare, raţiunea este a-sentimentală, ceea ce conduce la dificultăţi majore în comunicare, în
măsura în care interlocutorii resimt nevoia de a „ordona” conţinutul. (Georgescu, 2009)

44
 d) a comunica blând

Celălalt este aproapele care trebuie privit şi înţeles precum pe sine. Mesajul creştin nu
se referă la condamnarea „păcătoasă” a credinciosului care simte în sine „zvârcoliri” de afecte
inacceptabile, ci la sursele oricărui „păcat”: senzaţia de lipsă a afecţiunii, a dragostei reale, fără
excese, singura care defineşte respectul pentru fiinţă şi îmbogăţeşte viaţa.
Smerenia, premisă a compasiunii, nu se obţine însă prin imperativ, ci prin trăirea
bogăţiei afective a propriei fiinţe, împlinire afectivă personală – opusă egocentrismului, ca
deficit.
În cultura din care facem parte, de regulă, „celălalt este cel care ne înfurie”: cauza furiei
noastre este permanent distribuită proiectiv; noi nu facem „decât” să reacţionăm la
comportamentul celuilalt. Violenţa este mereu justificată prin faptul că celălalt este vinovat de
suferinţa noastră şi trebuie, cu necesitate, pedepsit. Orice conflict presupune credinţa în
„răutatea gratuită” pe care ceilalţi o comit contra noastră. Dar trăirile noastre sunt întotdeauna
generate de propriile nevoi: de a fi respectaţi, de a fi iubiţi etc. Graţie acestui fapt, furia se
poate exprima nonviolent: nu tu mă înfurii, ci eu mă simt astfel.
Comunicarea blândă presupune dobândirea capacităţii de exprimare diferită a furiei,
fără a-l agresa pe celălalt. Pe fond, atitudinea faţă de celălalt pune problema raportului sensibil
dintre libertate, expresie personală şi constrângere, represie.
Nimeni nu doreşte să fie subiectul unei vieţi „simple” pentru că este considerată o
expresie a ratării. Viaţa simplă este înlocuită, din start, cu dorinţa unei vieţi „complicate” în
ordinea idealului. „Idealul simplităţii” devine o expresie inconsistentă.
Totuşi, comunicarea blândă, autentică, presupune capacitatea de situare în ordinea
„simplităţii”, care „coboară” preotul de la înălţimea idealului, pentru a-l aşeza în ordinea
firească a raportului cu celălalt. Numai simplitatea oferă premisele acceptării diferenţei, în timp
ce abordarea „complicată” operează cu selecţii pe criterii elitiste. Un preot situat la înălţimea
propriilor sale idealuri are nu numai „nasul pe sus”, ci întreaga sa fiinţă, supusă unor
contorsiuni şi clivaje personale, în scopul de a arunca peste „bordul” personalităţii sale trăirile
„balast”.
Prezentarea impecabilă a preotului în faţa credinciosului, dar „complicată”,
artificializează raportul, prin „ventilarea” de norme şi prescripţii represive şi de corelate
afective ale acestora: nemulţumire, frustrare, nevoie de corecţie etc. Astfel, nemulţumirea de
sine, resimţită de preot, ratarea idealului, determină atitudini condiţionate faţă de ceilalţi,
precum şi faţă de sine.
Sub aspect spiritual, valoarea vieţii este suficientă pentru a întemeia orice existenţă şi a
o declara necondiţionat valoroasă.
Ce îţi lipseşte, de pildă, pentru a fi
mulţumit de tine în acest moment?

Nevoia de perfecţiune constituie o piedică esenţială în calea trăirii în bună-stare a

propriei vieţi şi în acceptarea alcătuirilor personale (de asemenea imperfecte) ale celorlalţi.
Un preot cu o puternică înclinaţie spre corecţie personală nu poate comunica autentic cu
credinciosul care-i cere ajutor: deficienţele interne şi cele proiectate în credincios canalizează
mesajul spre timpul viitor reparator şi împiedică trăirea în prezentul necondiţionat al relaţiei.
De aceea, un consistent scop destinal se referă la trăirea, în raport cu propria persoană,
a sentimentelor de autenticitate, creativitate, pace interioară, iubire de sine (fără
supracompensări) şi credinţă în Dumnezeu şi în propria persoană. Capacitatea de comunicare
eficientă şi blândă se dobândeşte astfel, proporţionalcu măsura bunăstării interioare.

45
 7. Aspecte particulare ale consilierii
 Spovada
 Colocviul
 directiunea spirituala

 Spovada

Sacramentele simbolizează dorinţa credinciosului de a se apropia de Dumnezeu şi

dorinţa Lui de a se apropia de fiinţa pe care o iubeşte.
Spovada, sacrament esenţial, este un act personal al creştinului prin care el doreşte
înnoirea în Cristos şi cu Cristos. Prin spovadă se manifestă „credinţa noastră în El şi credinţa
Lui în noi”. (Chryssavgis, 2008).
Paradoxal, spovada are o dublă o acţiune: „înapoi spre viitor”. Este mărturisirea
credinţei creştinului în iubirea lui Dumnezeu care iartă păcatele. Nu este doar o reflectare
retrospectivă asupra relelor săvârşite în trecut, ci o curajoasă înaintare spre viitor. În timp ce
păcatul este o sfâşiere a fiinţei, spovada vrea să fie o reîntregire a persoanei în sine şi o
reconstruire a comuniunii cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.
Intensitatea trăirilor de care credinciosul este capabil în această celebrare, poziţionează
atitudinea preotului în ipostaze complementare: de medic, judecător şi învăţător. Această
trihotomie devine utilă credinciosului în măsura în care îşi găseşte congruenţa cu stările pe care
le resimte în actul spovezii: destructurare interioară, regret, vinovăţie, mărturisite,
reconstrucţie interioară şi reînfiinţarea armoniei unei vieţi noi.
Atent la aceste stări, dezvoltând o percepţie faţă de ipostazele realte ale penitentului,
preotul confesor poate eficientiza procesul consilierii din cadrul acestui sacrament. El îşi
concentrează atenţia asupra trăirii interioare a credinciosului şi îşi propune în întânirea cu
acesta un dialog bazat pe conştientizare, acceptare şi dăruire a unei noi concepţii despre
Dumnezeu, despre viaţă şi despre sine.

1. destructurare interioară
Păcatul afectează persoana în totalitatea sa. Îi afectează procesele de gândire,
exprimările afective şi momentele concrete de trăire zilnică a vieţii creştine: rugăciune, muncă,
familie, relaţiile cu ceilalţi, etc. Denaturează chiar şi modul de a percepe lucrurile. Percepţia
este deformată. (ex: greşeala este întotdeauna o consecinţă a păcatului lui Adam) Preotul
observă tripla consecinţă a prezenţei păcatului:
 rupe relaţia „eu-tu” dintre om şi Dumnezeu, sau
 blochează relaţia autentică dintre om şi ceilalţi oameni.
 îl sfâşie şi pe om în sine însuşi, deformează atât drumul spre interiorul
său cât şi spre exterior.
…pentru că cel care aduce păcatul se numeşte „diavol”, iar însuşi înţelesul acestui
cuvânt este „a rupe, a dezbina, a împărţi în două”. Ceea ce susţine această „schizofrenie
lăuntrică” este şi sentimentul de vinovăţie.
Vinovăţia ne separă de ceilalţi. Este un act impur care afectează viaţa sufletească a
persoanei umane. Ea este însoţită de un sentiment de ruşine, care obligă omul să se retragă în
sine, să se ascundă de ceilalţi. Vinovăţia duce până acolo încât persoana ajunge să se ascundă

46
şi de sine însăşi. Ea reprezintă nevoia simbolică de a fugi, de a dispărea, căutând o ieşire dintr-
o situaţie inacceptabilă.
Există o distincţie între vinovăţie şi sentimentul de vinovăţie.
1) Vinovăţia este culpabilitatea pentru greşeala săvârşită împotriva lui Dumnezeu şi a
omului.
2) Sentimentul vinovăţiei este o alarmă, un factor care ne motivează să ne pocăim.
a. Sunt autori care afirmă că sentimentul vinovăţiei se dobândeşte prin educaţie,
prin conştientizarea unor porunci care trebuie respectate, prin condamnarea actelor
nepermise, etc (Freud).
b. Dar sunt autori care afirmă că sentimentul de vinovăţie este înnăscut.
Dumnezeu l-a pus în fiinţa umană pentru a se constitui ca mecanism motivaţional
pentru pocăinţă (ex: Adam s-a ascuns pentru că s-a simţit vinovat?) (Jay, 2007)

Însă spovada nu admite mărturisirea păcatelor doar pentru a scăpa ce sentimentul

neplăcut al vinovăţiei. Acest sentiment este o alarmă, o trăire, dar nu este el motivul care ne
conduce la spovadă. Ne spovedim pentru că dorim să fim iertaţi de Dumnezeu şi să fim din nou
sfinţi.

2. regretul
Regretul reprezintă un sentiment moral şi sufletesc, legat de o acţiune anterioară
nereuşită sau neefectuată sau o acţiune negativă. Sentimentul este penibil. Este o reprezentare a
unor acţiuni ratate. Regretul combină un element intelectual (ideea, cuvântul) cu o stare
afectivă (teama, ruşinea,..). La originea regretului stă impresia că ai pierdut ceva, că-ţi lipseşte
ceva sau, pur şi simplu că ai greşit. Există două aspecte ale rgretului: a) exterior (vizibil,
comunicabil, manifestat) şi b) interior (incomunicabil, neînţeles de ceilalţi). Uneori această
închidere poate lua forma unei veritabile situaţii-limită din care credinciosul nu mai poate
ieşi… sau poate crea condiţiile dezvoltării unor stări nevrotice (nevroză obsesivă, stări
ipohondrice, etc)
Cel care regretă recunoaşte direct sau indirect că a greşit, fie în mod voit sau involuntar,
împotriva sa sau a altuia. Recunoaşterea este legată de conştiinţa morală, conştiinţă care se
formează prin educaţie şi prin interiorizarea unor valori morale şi religioase şi prin experienţe.
Se produce astfel o durere morală şi o suferinţă morală.
1. durerea morală este percepută ca o stare de apăsare interioară, cu caracter
difuz ca localizare, ceva simţit, dar incert.
2. suferinţa morală este o trăire a neliniştii şi incertitudinii, sfâşierii interioare a
fiinţei. De multe ori această suferinţă se simte, dar nu se poate explica şi nici justifica.
Acesta pot fi trăite ca o stare de „paralizie interioară şi la pierderea libertăţii, la izolare
şi chiar însingurare din cauza disperării, a pierderii sensului de „a fi” al propriei fiinţe. Totuşi
această alterare nu este o stare patologică, nu este o boală, ci o suferinţă datorită pierderii
valorii propriului eu.
Conştiinţa morală nu reprezintă numai instanţa supremă care pune eul faţă în faţă cu
sine însuşi. Ea, arătând vinovăţia obligă persoana să reflecteze asupra ei şi să facă un efort
pentru a o repara. Astfel conştiinţa morală obligă omul să reflecteze asupra trecutului şi
implicit asupra propriei vieţi, să facă o evaluare a ceea ce a fost şi a ceea ce a făcut.
Totodată restaurarea vine prin acest regret, pentru că regretul reprezintă efortul pe
care persoana va trebui să-l facă pentru a-şi regăsi liniştea şi echilibrul interior, atât în plan
sufletesc, psihologic cât şi valoric, moral.
Deşi price regret reprezintă o întoarcere în trecut, iar această întoarcere produce
suferinţă, fie pentru răul comis, fie pentru a fi refuzat un bine, această experienţă dureroasă îl

47
obligă pe credincios să se desprindă de răul comis. Astfel regretul apare ca un efort de a se
desprinde de răul comis. Este un efort de purificare, o dorinţă de a redeveni pur, prin
desprinderea de rău şi o întoarcere către bine.
Fiecare persoană va reacţiona faţă de propriul trecut în raport cu semnificaţia afectivă şi
morală a evenimentelor trăite. Fiecare se justifică prin trecutul său, iar întoarcerea în trecut
înseamnă întoarcerea către sine. (evaluându-mi trecutul, mă evaluez pe mine însumi;
acceptându-mi trecutul, mă accept pe mine însumi.)
Dacă trecutul este ireversibil, atunci perspectiva viitorului, a aspiraţiei, a speranţei,
poate vindeca. Persoana umană trăieşte viitorul, ca şi trecutul, la fel de subiectiv. Ea aşteaptă
de la viitor ceea ce trecutul nu i-a oferit.
Căinţa nu este un simplu regret, ci constituie în acelaşi timp un efort de reparare a
greşelilor comise. Conştiinţa morală face apel la Dumnezeu, judecătorul Suprem. Căinţa
reprezintă şi efortul ne a ne putea reprezenta în faţa judecătorului pentru a putea obţine iertarea.
Prin căinţă, omul doreşte să se desprindă de vinovăţie şi să anuleze complexul de culpabilitate.

3. mărturisirea
Biblia foloseşte două cuvinte pentru a vorbi despre mărturisire, iar din sensul acestora
se construieşte şi concepţia reală a actului spovezii:
1. „homologeo” = „a spune acelaşi lucru”. Adică a fi de acord cu Dumnezeu, a
recunoaşte ceea ce spune El cu privire la păcatele noastre.
2. „exomologesis” = „a accepta Logosul divin şi a ne spune lui”. De aceea
pocăinţa şi mărturisirea nu presupun doar recunoaşterea şi dezvăluirea unui
eşec, ci un răspuns izvorât din adâncul fiinţei la chemarea lui Dumnezeu, al
cărui chip îl poartă fiecare credincios în fiinţa sa. (Chryssavgis , 2008)

Omul se poate îmbogăţi duhovniceşte prin propriile experienţe, chiar atunci când
acestea sunt dureroase sau devastatoare. Cu cât mai mare este căderea, cu atât mai profundă şi
mai autentică este nevoia de a se apropia de Dumnezeu, deoarece „setea arzătoare de
Dumnezeu creşte direct proporţional cu experienţa înstrăinării de el” (Rom 5,20)
Mărturisirea nu este un act cathartic. Credinciosul nu-şi mărturiseşte păcatul pentru a se
elibera de sentimentul de vinovăţie. Mărturisirea este făcută cu scopul de a ne lua un
angajament înaintea lui Dumnezeu.
Mărturisirea conduce spre vindecare. Vindecarea începe atunci când credinciosul îşi
mărturiseşte păcatele şi înfrângerile unui preot care nu-l va face să-i fie ruşine de ele. Pentru că
dincolo de preot, este Dumnezeu. El va lucra la refacerea şi reconstrucţia credinciosului.
Mărturisirea nu este o autocontemplare narcisistă şi nici o „afacere, o negociere”, şi nici
reducerea la interesul pentru iertarea păcatelor.

4. reconstrucţia interioară
Pocăinţa are la bază cuvântul grecesc metanoia (metanoia = „schimbarea minţii;
regândire”). Astfel, pocăinţa presupune schimbarea inimii (inima, sediul gândirii); prin acest
gest se începe reconstucţia interioară a fiinţei, care are consecinţă asupra schimbării exterioare.
„Pocăinţa nu este o examinare microscopică şi dezagreabilă a desfigurării noastre
lăuntrice, ci o minunată reflectare a frumuseţii dumnezeieşti. Nu este o invitaţie la o teribilă
vinovăţie, ci la libertate şi responsabilitate. (…) Nu demoralizarea e ţinta ci viaţa cea
adevărată…”(Chryssavgis, 2008) Totuşi pocăinţa poate fi grea şi dureroasă. Dar nu este
imposibilă. Aceasta pentru că pocăinţa nu este o justificare de sine, ci acceptarea umilinţei firii
în speranţa bucuriei. Pocăinţa este şi o cale spre a descoperi sinele. Este un drum care ne

48
îndreaptă spre interiorul conştiinţei noastre, iar prin aceasta ne deschide spre exterior.
Dumnezeu nu se află doar la capătul călătoriei noastre înspre pocăinţă ci şi la începutul ei.
Iar acest proces este favorizat de implicarea preotului în interiorul spaţiului spovezii.
Preotul îi transmite credinciosului iubirea. Aceasta restructurează fiinţa credinciosului.
Atunci când un muritor se sfătuieşte cât mai sincer şi mai deschis cu putinţă cu un alt muritor,
amândurora li se descoperă adâncimile nemuririi. „În viaţa duhovnicească unu plus unu
echivalează cu infinitul”. Învăţăm că putem fi iubiţi şi astfel începem să-i iubim pe ceilalţi şi
pe noi înşine. De aceea „vocaţia noastră este de a iubi, nu de a ne preface că iubim, de a
deveni sfinţi, nu de a fi amabili”(Avva Sisoe)
De multe ori cineva poate gândi: „da, mi s-au iertat păcatele, dar rănile încă mai dor…
sau vor rămâne cicatrice…nu voi mai putea fi ca înainte…” Dar să nu uităm că „Isus a înviat
cu rănile Sale. Şi noi vom învia cu rănile noastre!”( Chryssavgis, 2008)

5. viaţa nouă
Prin acceptarea de iertării de sine şi reconsiderarea proprie ca fiinţă nouă, credinciosul
spovedit este susţinut de capacitatea de bucurie. Reatribuirea valorii de sine îl schimbă pe
credincios. „Noua făptură” nu mai doreşte păcatul. Trăirea regretului şi a destructurării
interioare au constituit teme pedagogice. Dar şi oferta iubirii, a cărei promotor a fost preotul, îl
determină pe credincios să-şi trăiască exisenţa în aceeaşi dimensiune.
Restructurarea nu revine prin încercarea de avea o imagine de sine bună ci o imagine de
sine corectă. În primirea şi oferirea iubirii necondiţionale îşi găseşte sens şi frumuseţe viaţa cea
nouă.

…neacceptarea spovezii…
Iar dacă credinciosul nu acceptă spovada ca pe un act salvator, atunci riscul de a
recurge la alte soluţii se prezintă ca posibilitate. Tensiunea interioară datorată vinovăţiei,
ruşinii, regretului disperat trebuie eliberată. Încărcătura păcatului exercită o presiune pe care
credinciosul nu o poate suporta nelimitat. Dorinţa de eliberare poate lua forme diametral opuse.
La polul pozitiv este renaşterea (viaţa nouă prin spovadă), dar la polul negativ este moartea
(descurajarea prin necredinţă). Opţiunea către polul negativ este determinată de factori
multiplii, congruenţi. Prezenţa remuşcării exprimă neacceptarea unei şanse noi, refuzul iubirii
şi al vieţii şi stagnarea într-un perimetru nociv al desconsiderării.
Remuşcarea este forma cea mai profundă a trăirii interioare a vinovăţiei de către
persoana umană. Amintirea actului negativ se suprapune cu actul propriu-zis. Remuşcarea are
un caracter profund afectiv, care poate duce la o dezorganizare importantă a vieţii sufleteşti.
Limitele extreme la care poate duce remuşcarea este disperarea.
Disperarea închide persoana, îi răpeşte libertatea interioară şi autonomia. Credinciosul
nu-şi mai aparţine. Disperarea va dizolva în final, însăşi conştiinţa persoanei. Va duce la
pierderea sensului propriei persoane şi a raţiunii individului de a mai trăi.
Suicidul poate fi, între altele, gestul simbolic prin care persoana vinovată se desprinde
de vinovăţia sa, trecând într-un alt registru al existenţei. (Enăchescu, 2008)Există patru forme
de suicid:1) suicid altruist, 2) suicid egoist,3) suicid anomic şi 4) suicid fatalist (Durkheim).

Pentru a nu vedea aceste soluţii negative ca posibilităţi reale, accesibile, credinciosul

este mereu relansat în legătura cu viaţa lăuntrică adevărată. Conştientizarea perpetuă a credinţei
în prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa sa, menţine dorinţa vitală în viaţa acestuia
precum şi sensul real al existenţei sale. Aceasta este preocuparea preotului în spaţiul pastoral şi
implicit al consilierii.

49
  colocviul

Este un dialog spiritual între îndrumătorul spiritual şi credincios, pin care acţiunea
pedagogică despre credinţă ajunge la momentul de maximă intensitate şi concentrare.
Poate fi biblic sau teologic, catehetic sau pastoral, etc…
Colocviul spiritual nu se idenifică cu direcţiunea spirituală, aceasta din urmă fiind un
întreg proces care nu este compus numai din colocvii, ci poate consta şi din alte întîlniri extra,
dar având acelaşi obiectiv, specific scopului direcţiunii spirituale. El urmăreşte prin acest
contact spiritual o reorinetare a vieţii şi a experienţei religioase în sensul maturizării acesteia.
Colocviul este momentul pedagogic personalizat, de discernământ spiritual, de
rugăciune, de ascultare a Cuvântului, de slujire şi de convertire.

 Colocviul constă în:

1. conversatie (prin care se stabileşte o relaţie între preot şi credincios)
2. dezbatere – discutie (prin care se apelează mai mult la planul raţional şi
logic al chestiunilor abordate)
3. dialog (prin care se caută să armonizeze şi să integreze experienţele în
ordine) (Costa, 2009)

 Pentru ca să-şi exercite eficient rolul său în colocviul cu credinciosul, preotul trebuie
să demonstreze cu necesitate anumite capacităţi:
- să-şi cunoască propriile limite
- să fie conştient de responsabilitatea pe care o are faţă
de sufletul dinaintea sa
- să aibă o conduită ireproşabilă, o discreţie absolută şi
corectitudine
- să trăiască o viaţă în comuniune cu Dumnezeu
(rugăciune, sacramente, Sf. Scriptura)
- să iubească şi să respecte fiinţa umană

 Structura unui colocviu spiritual independent de alte întâlniri, care urmăreşte

rezolvarea unei probleme poate fi aşezată în următoarele trei stadii (Nelson-Jone):

1. Stadiul Relaţionării
Principala sarcină a preotului este să stabilească o relaţie autentică de colaborare.
Aceasta se poate stabili la o primă întâlnire cu credinciosul. Este important să există
convingerea de ambele părţi că se poate avea încredere şi că este esenţială colaborarea şi din
partea credinciosului pentru rezolvarea problemei respective.
Prin ascultare, părintele creează un cadrul de încredere, dându-i credinciosului
posibilitatea de a se deschide emoţional şi a pune bazele unei relaţii de colaborare.

2. Stadiul înţelegerii
În acest stadiu, atât părintele cât şi credinciosul doresc să aprofundeze problema şi să-i
extindă înţelegerea. Cu cât se cunosc mai multe despre o situaţie, sau despre o problemă, cu

50
atât se măresc şansele de a fi rezolvată. Preotul poate încerca să privească problema din mai
multe puncte de vedere (spiritual, cultural, psihologic - emoţional, cognitiv, comportamental,
etc). Apoi îl ajută şi pe credincios să vadă şi alte aspecte ale problematicii pentru a putea
accepta şi eventualele soluţii diferite de punctul lor de vedere.

3. Stadiul Schimbării
Principala sarcină a preotului este schimbarea credinciosului, astfel încât acesta să
poată să gestioneze problemele mai bine decât în trecut. Se pot explora anumite acţiuni, iar
preotul îi poate fi alături credinciosului în încercarea pe care acesta o face pentru a rezolva
problemele. Dar aceasta nu înseamnă a-l controla, ci a-l sprijini în încercarea acestuia de a-şi
asuma responsabilităţile. Autonomia credinciosului trebuie asigurată, dar încurajarea acestuia
de către preot este importantă.

 Conţintul colocviului spiritual poate fi structurat în trei momente:

I. o verificare a experienţelor trecute (a nu privi doar problemele, ci
şi momentele pozitive)
II. o analiză a vieţii prezente (pentru a vedea cum se realizează viaţa
spirituală în curs)
III. o perspectivă a viitorului (pentru a se decide în conformitate cu
planul lui Dumnezeu viitoarele proiecte…)

 Formarea unei gândiri eficiente în faţa unei probleme presupune următoarele

aspecte:
1. confruntarea cu o problemă (acceptarea existenţei sale)
2. informarea (internă şi externă – asupra lui însuşi şi asupra celuilalt)
3. definirea problemelor (împreună cu credinciosul)
4. decizia (cu privire la ceea ce trebuie făcut)
5. acţiunea (punerea în aplicare a deciziei)
6. evaluarea

Important este ca preotul să ofere credinciosului reguli de viaţă realiste care să fie
caracterizate de : flexibilitate şi renunţarea la autocaracterizare dramatică

 Persuasiunea
Preotul poate apela şi la persuasiune. Credinciosul reuşeşte să fie convins asupra unui
aspect, dacă preotul demonstrează această capacitate. De fapt nu vorbim de o capacitate de a
înşela, de a crea iluzii sau de a manipula. Acestea sunt elemente ilicite, care îşi găsesc
motivaţia într-o intenţie egoistă de desconsiderare a celuilalt.
Persuasiunea este reuşita de a convinge o persoane, sau de a-i schimba atitudini datorită
oferirii de explicaţii asupra unui fapt sau lucru.

Există două căi prin care se poate convinge o persoană:

a) o cale centrală (cognitivă) – prin explicaţii logice şi coeremte. Preotul îi
poate oferi credinciosului care vine la colocviu o serie de argumente şi motive
pentru a-I schimba atitudinea de suferinţă, de necredinţă, de îndoială, etc.
Pentru aceasta preotul cunoaşte şi aplică mesajul biblic, apelează la cunştinţe

51
 teologice, antropologice, filosofice, existenţiale, etc. Schimbarea
credinciosului se produce odată cu acordarea de credit explicaţiei pe care
preotul i-o oferă, prin aderarea la concluzia logică prezentată de preot.
b) o cale periferică (afectivă) – prin mărturia proprie. Preotul nu-l mai convinge
pe credincios pe baza unei solide argumentări raţionale, ci el însuşi este
argumentul. Starea propriului suflet şi conduita elocventă a preotului, îl
deteremină pe credincios să-şi schimbe atitudinile şi să creadă simpla vorbă
sau sfat ce vin de la preot. Adică dacă preotul „dă mărturie” de pace
adevărată, de seninătate, de încredere, de rugăciune, etc, atunci credinciosul îi
va permite acestuia să-l conducă şi va primi cu adeziune afectivă. sfaturile
oferite.

„frate, măcar că-mi ceri un lucru peste puterile mele,

îţi voi arăta măsurile iubirii care se forţează să se ridice la
cele mai presus de măsurile ei…” (Chryssavgis, 2008)

 directiunea spirituala

1. Definiţia:
Direcţiunea spirituală este un ajutor spiritual pe care creştinul îl primeşte de la o altă
persoană credincioasă cu experienţă spirituală pentru a deveni el însuşi în trăirea credinţei.

Din acest punct de vedere, direcţiunea spirituală nu este în mod necesar condusă de un
preot, ci poate fi condusă şi de un creştin laic, sau persoană consacrată. Însă în toate cele trei
ipostaze care l-ar caracteriza pe îndriumătorul spiritual (preot, laic, persoană consacrată) este
necesar un nivel cât mai înalt de credinţă, maturitate spirituală, de cunoştinţe teologice
temeinice, în special biblice, şi de conştiinţa lucrării Duhului Sfânt, care este favorizată printr-
o viaţă autentică de rugăciune.(Costa, 2009)
Însă pentru seminarişti şi pentru candidaţii la viaţa consacrată este important ca
directorul spiritual să fie persoana care este cea mai în măsură să cunoască mai multe aspecte
ale vieţii consacrate, carisma, diferite problematici (în speţă, preotul).
Astfel, direcţiunea spirituală nu este o „simplă vorbă cu credinciosul”, ci un proces
pedagogic: credinciosul vine la preot pentru a se lăsa educat de acesta, pentru că are încredere
în acesta, pentru că acesta „ştie”.

Este o educaţie personalizată, spirituală şi se face prin puterea Duhului Sfânt. El este
autenticul director spiritual. Iar întreaga acţiune constă în a-l ajuta pe creştin să descopere în el
însuşi „urechile inimii”, să realizeze ascultarea interioară, prin care să poată să ajungă în
contact experenţial cu Duhul Sfânt şi astfel să fie ajutat să menţină acest contact şi a se lăsa
ghidat şi mişcat cu o disponibiltate necondiţionată şi totală de mestrul interior în „direcţia
spiritului”.7

2. Conţinutul:
7
Cf. V. Truhlar, în Rahner K. şi Goffi Tullo, „Dizionario di Pastorale”, ED. Queriniana, Brescia, 1979, p. 216-
217.

52
 Direcţiunea spiriuală constă în mai multe procese, fiind:

o „comunicare a credinţei”,
o „educare a credinţei”,
o „un dialog asupra credinţei”,
o „un proces progresiv”,
o „un mijloc de a forma persoana”,
o „o creştere către o credinţă matură”
3. Momentul

Această direcţiune spirituală are loc atunci când credinciosul

caută cu adevărat plinătatea vieţii creştine,
vrea să primească acest ajutor spiritual,
care-l LUMINEAZA, îl SUSTINE şi îl DIRIJEAZA,
pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu şi a ajunge la sfinţenie

I. Principii ale direcţiunii spirituale

1. Fidelitatea faţă de Dumnezeu

Direcţiunea spirituală nu se realizează doar la un nivel pur psihologic, nici la un
ajutor uman, ci este o lucrare a Duhului Sfânt, care cere fidelitate. Duhul Sfânt duce la
îndeplinire această lucrare în inima credinciosului: îl luminează prin inspiraţiile sale, îi
indică un comportament adecvat şi îi insuflă rugăciunea.

2. Fidelitate faţă de persoană

- Preotul are o grijă deosebită în a înţelege situaţia unică şi originală a
credinciosului, circumstanţele istoriei vieţii acestuia. Iar conştiinţa că credinciosul este
o imagine a lui Dumnezeu ajută ca acesta să fie respectat în demnitatea sa.
- Pentru ca dinamica de dezvoltare în care se înscrie credinciosul să fie
favorizată sunt necesare trei condiţii: continuitate, predictibilitate şi dragoste.

3. Slujirea Bisericii
- Există conştiinţa că această direcţiune spirituală care se realizează ca un proces
între preot şi credincios este o slujire a Bisericii. Adică preotul reprezintă Biserica în
faţa credinciosului care cere acest ajutor. Totodată la rândul său credinciosul reprezintă
Biserica, în ipostaza în care aceasta are nevoie de slujirea şi ministerul preotului.
- Îndrumătorul spiritual are conştiinţa unei carisme clare şi distincte în cadrul
comuniunii ecleziale. (Fodor, 2007)

II. Figura părintelui spiritual

Pr. C. Fodor afirma că „părintele spiritual are unul dintre ministerele cele mai delicate
care există în Biserică, are misiunea cea mai nobilă, şi mai eficace din lume, aceea de a-i

53
stimula pe confraţi să-şi maturizeze credinţa, de a colabora cu Dumnezeu, de a păstra
confidenţele care i se încredinţează în mod intim.”(2007)

Pentru ca ajutorul în direcţiunea spirituală să fie susţinut şi eficient, de durată, este

nevoie ca preotul să aibă anumite aptitudini speciale:
o datoria de acorda ajutor în mod conştient şi ca o responsabilitate
o să persevereze în acţiunea de îndrumare spirituală, având capacitatea
de a nu abandona ceea ce a început, de a nu se lăsa descurajat de
insuccese,
o să facă faţă dificultăţilor cu care se confruntă ceilalţi, să poată proteja
persoanele aflate în dificultate
o să aibă autoritate în faţa problemelor celorlalţi
o să dea dovadă de disciplină coerentă (să propună cu autoritate valorile
adevărate)
o să dovedească iubire autentică manifestată (un grad înalt de caritate
pastorală)
o să-l accepte necondiţionat pe credincios (prin blândeţe, ascultare,
răbdare)
o să poată lucra degajat într-un mediu ostil, deosebit de dificil,
imprevizibil, amoral, să poată face faţă situaţiilor stresante
o să poată comunica, să realizeze cu uşurinţă, direct, imediat, relaţii
interpersonale, să fie convingător, să se adapteze, etc (Enăchescu, 2008,
Sovernigo, 2010)
o dezinteres (nu îndrumă pe nimeni pentru o satisfacţie sau reuşită
personală, ci de dragul lui Dumnezeu)

Alături de convingeri şi aptitudini, directorul spiritual are şi anumite calităţi

(Sovernigo, 2010) care fac ca direcţiunea spirituală să fie utilă:
1. rugăciune (legătură strânsă cu Dumnezeu)
2. stimă sănătoasă de sine (să se aprecieze corect pe sine însuşi cu toate
trăsăturile personale)
3. autonomia sinelui (să nu se lase influenţat de lucruri semnificative)
4. empatie (să înţeleagă uşor şi să se facă înţeles uşor)
5. maturitate afectivă (să-şi gestioneze corect sentimentele şi emoţiile, fie
pozitive, fie negative)
6. conştiinţă morală dreaptă şi adevărată (să judece conform cu învăţăturile
divine)
7. capacitatea de toleranţă la frustrare (să nu se supere uşor din cauza unor lucruri
nesemnificative)
8. motivaţie autentică şi personalizată (mobilul implicării sale să fie autentic, de
origine divină)
9. capacitatea de a fi obiectiv (să renunţe la opiniile proprii şi să vadă realist
întreaga situaţie)
10. exemplu de viaţă (model care poate fi urmat)
11. umilinţă (nu este opera lui, dar a lui Dumnezeu, iar el este un slujitor al
acestuia)

54
 Funcţiile părintelui spiritual:
a. paternitate (sau maternitate). Important este a se înţelege prin aceasta că
părintele spiritual are o dorinţă de a comunica viaţa credinciosului şi a o face
în Duhul Sfânt. Deviaţie – este paternalismul – care doreşte să domine
persoana, să o considere ca pe un subiect şi să o menţină în minoritate.
Pentru a nu ajunge aici, preotul se va ruga Duhului Sfânt şi va fi conştient că
acesta lucrează în cadrul direcţiunii spirituale
b. model. Pentru credincioşi părintele spiritual este un exemplu de urmat. Însă
atenţie, pentru că el poate fi un model negativ sau unul pozitiv.
c. Învatator. Părintele spiritual învaţă cu autoritate adevărul şi valorile
autentice.
d. Sfatuitor. Părintele spiritual ajută credinciosul pentru a face un discernământ
în viaţa sa. Pentru aceasta se ajută de harul Duhului Sfânt. (Sovernigo, 2010)

Părintele spiritual este, prin urmare

„însoţitor spiritual”,
„formator spiritual”,
„consilier spiritual” (Costa, 2009)

Cum este perceput directorul spiritual de către credincios?

Părintele spiritual este un om învăţat, prudent, expert:
1. învăţat - el posedă un bagaj serios de cunoştinţe teologice (dogmatice, morale,
spirituale) şi chiar de ştiinţe socio-umane.
2. prudenţă (în judecată, în sfaturi, în a cere ascultare). Pentru a putea da sfaturi clare,
preotul are claritate în propria-i minte. El are grijă să nu fie condus. De aceea el este ferm.
Credinciosul va înţelege că ori ascultă, ori îşi caută un alt îndrumător spiritual. Totodată
rigoarea excesivă nu produce nimic bun. De aceea părintele va cere cât va crede că
credinciosul poate să îndeplinească.
3. experienţă – ajută mult. Deşi nu este necesar ca el să fi ajuns la un grad înalt de
perfecţiune, totuşi parcurgerea anumitor experienţe îi uşurează şi îi confirmă anumite decizii.
Dar nu-i poate impune nimănui propria experienţă prin care el a trecut. Va rămâne conştient că
oamenii sunt diferiţi şi fiecare credincios are drumul său coerent în faţa lui Dumnezeu pe care
îl parcurge.

Important ca preotul să practice el însuşi direcţiunea spirituală!

Datoriile părintelui spiritual

1. să facă să descopere în „fiul spiritual” chemarea sa la sfinţenie

2. să-l ajute pe credincios să se lase condus de Duhul Sfânt
3. să-l facă cunoscut credinciosului pe Isus Cristos şi Evanghelia sa
4. să-i faciliteze cunoaşterea propriei identităţi (spirituale, umane, etc…)
5. să-l ajute în dificultăţile sale

55
 6. să-i controleze viaţa spirituală a credinciosului (fără a fi intruziv, dar prin a-i arăta
atunci când este pe un drum greşit, sau prin face un discernământ împreună cu
acesta asupra mortificaţiilor, rugăciunilor pe care acesta şi le propune)
7. să-i corecteze defectele
8. să-l conducă progresiv pe credincios (adaptat la nivelul de dinamică a sufletului)
9. să ţină secretul (este esenţial pentru cultivarea încrederii dar şi ca respect faţă de
demnitatea persoanei umane) (Fodor, 2007)

III. Condiţii ale direcţiunii spirituale

1. Libertate, versus abuz de autoritate

„Cel mai mare abuz de autoritate pastorală
este transformarea vigilenţei duhovniceşti în
constrângere spirituală.”(Chryssavgis, 2008)
Abuzurile de autoritate denaturează imaginea preotului, a Bisericii, etc. Este destul de
periculos pentru un preot să se considere el însuşi deasupra celorlalţi, înzestraţi cu nu ştiu ce
calităţi supranaturale, etc. Nici credincioşii nu trebuie lăsaţi să-i „urce” prea sus pe preoţi (unii
presupun în mod eronat că părinţii duhovniceşti, de exemplu, au atins stadiul de desăvârşire
umană). Chiar dacă un preot pare că a atins un anumit nivel spiritual, aceasta nu înseamnă că e
purificat pentru tot restul vieţii sale. Este şi el într-o continuă luptă cu firea umană lovită de
păcat. De aceea se cuvine ca şi preotul (chiar dacă este duhovnic sau consilier) să aibă la rândul
său un părinte spiritual.
Nici să nu fie obligat nimeni să asculte cu forţa ceea ce părintele îi spune. Părintele doar
„seamănă”, pentru că nici Dumnezeu nu a obligat pe nimeni să creadă.
Părintele respectă libertatea persoanei din faţa sa. Ascultarea din partea credinciosului
ţine de voinţa raţională autentică a acestuia. Preotul nu-l poate să-l oblige pe acesta să asculte
poveţile sale. El trebuie respectat ca o finţă liberă. Libertatea este un aspect fundamental al
relaţiei dintre finţele umane.
A vorbi cu autoritate nu înseamnă a impune autoritate în viaţa celuilalt, ci a fundamenta
trăirile şi cuvintele tale într-o trăire autentică a păcii interioare cu tine însuţi, a fi un om al lui
Cristos, iar această ipostază a fiinţei tale dă autoritate cuvintelor tale.
De aceea îndrumarea duhovnicească nu presupune dominare şi subordonare. Pentru că
toţi oamenii poartă în ei chipul lui Dumnezeu şi sunt egali între ei; au o valoare nepreţuită.
Există părinţi spirituali care le pretend “fiilor” şi “fiicelor” lor o deplină şi necondiţionată
ascultare. Ei au această nevoie de a-i domina pe ceilalţi. Unii numesc acest lucu “desfrânare
spirituală”. (Chryssavgis , 2008) Este o formă de “autism spiritual”. Un astfel de părinte nu va
putea să spună cu libertate că “acceptă voia lui Dumnezeu în viaţa sa”.
Când un preot face abuuz de autoritatea sa şi de statutul său privilegiat în organizarea
Bisericii, lezându-i, sau “exploatându-i” pe cei ce i-au fost daţi în gtrijă, el încetează de a mai fi
un “părinte”, ci devine o sursă de “stricăciune” şi de scandal, care abuzează de fii şi fiicele
sale. Iar un asemenea individ trebuie împiedicat să facă rău.
Iar dacă preotul se complace în legături intime de durată cu credincioşi de gen feminin,
chiar doar în plan afectiv, acesta îşi încarcă conştiinţa şi inima cu păcate, iar rolul său din
duhovnic şi preot consilier, devine unul scandalos, chiar şi pentru cei care sunt implicaţi în

56
astfel de legături. Dar Dumnezeu îi doreşte şi pe aceştia ca să se întoarcă la el, iar Biserica de
multe ori depunde eforturi considerabile pentru a nu-I pierde nici pe ei, nici sufletele
încredinţate grijii acestora.

2. Preocupari pentru calitate

Pentru a preveni astfel de incidente, se doreşte un anumit set de preocupări pentru
fiecare preot, mai ales dacă este lider spiritual (duhovnic, conslier, etc), sau e implicat în
activităţi spirituale. Astfel:
 să aibă în permanenţă şi el un îndrumător spiritual şi o relaţie foarte apropiată cu
acesta
 să acorde o atenţie deosebită dinamicii psiho-spirituale care caracterizează
legăturile sufleteşti dintre preot şi credincioşi, sau dintre consilier şi credincioşi
 să se ferească de situaţiile în care pot deveni vulnerabili din punct de vedere intim
(iar aici fiecare trebuie să-şi cunoască bine limitele, punctele sensibile în care este
vulnerabil)
 să înţeleagă dimensiunile spirituale ale vocaţiei lor şi identitatea lor afectivă.
 să se obşinuiască să-şi analizeze în mon constant trăirile şi sentimentele
 să respecte demnitatea şi valoarea sacră a fiecărei persoane
 să nu caute să fie iubiţi şi veneraţi de cei pe care îi consiliază
 să se considere egali cu toţi credincioşii pentru că nu sunt nici mai sus nici mai jos
decât ei,
 să evite oboseala excesivă şi să aibă grijă de sănătatea or, pentru a nu-şi depăţi
nivelul de suportabilitate fizică şi psihică. (Chryssavgis, 2008)

Părintele spiritual primeşte misiunea de a îndruma suflete” în momentul hirotonirii

(când i se încredinţează misiunea „de a sfinţi sufletele”. Dar aceasta nu face ca credinciosul să
fie obligat să aleagă un anume director spiritual, pe baza motivului că fiecare preot „sfinţeşte”.
Credinciosul e liber să-şi aleagă îndrumătorul care simte că îl înţelege.

IV. Itinerariu spiritual

Părintele spiritual poate aprofunda cu credinciosul asupra diferitelor aspecte, precum:

 rugăciunea, sacramentele, Cuvântul lui Dumnezeu,
 viaţa morală
 discernământul
 caritatea creştină
Acestea pot fi abordate în cadrul uni proces care se întinde într-o durată anume de timp
şi se poate numi „itineraruz spiritual” (drum spiritual). Preotul, urmăreşte, astfel anumite
aspecte în evoluţia lor pe care creştinul le parcurge în „creşterea sa” de la omul cel vechi la
omul cel nou. Preotul priveşte întreaga viaţă şi pe tot omul în planul mântuirii. Iar în această
perspectivă a planului veşnic de mântuire se va desfăşura întreaga sa acţiune de direcţiune
spirituală.

a. Creşterea

57
 În procesul de creştere un factor importat este imaginea pe care credinciosul o are
despre sine, modul în care acesta se autopercepe. Se vede el în siguranţă, sau ameninţat? Mare
sau mic, robust sau fragil, plin de viaţă sau trist, adevărat sau fals, disponibil şi prezent sau
ascuns şi obscur?

b. Sfinţirea
Cuvântul „sfinţit” înseamnă „pus deoparte” sau „separat”, iar aceasta se realizează prin
sfinţire. Sfinţirea este un proces. Credinciosul nu are un rol pasiv în acest proces, ci efortul şi
interesul său sunt esenţiale. De aceea el are nevoie şi de un ajutor, pentru ca efortul său să fie
eficient şi îndreptat spre scopul care trebuie.
Acest proces presupune o schimbare. Schimbarea este un proces care constă din doi
factori:
1. dezbrăcarea de omul vechi
2. îmbrăcarea cu omul nou.
Dezbrăcare nu poate fi folositoare dacă nu este urmată de îmbrăcare. Iar îmbrăcarea
este de faţadă, temporară, dacă nu este precedată de dezbrăcare.(Jay, 2008) Atenţie la
introspecţiile pe care unii preoţi le conduc în viaţa celorlalţi, la amintirea şi „scormonirea”
experienţelor trecute, care fac ca persoana să se simtă îndurerată, fără ca apoi să o ajute să „se
îmbrace”, să se ridice cu un aer nou, curat în viaţa prezentă cu un plus de calitate.
Nu ajunge de multe ori să spunem că renunţăm la ceva, sau că nu mai facem ceva
Important este să punem ceva în loc şi să nu spunem că „vom vedea noi ce facem…important e
că nu mai fac lucrul rău”. Dar acest spaţiul lăsat de lucrul rău trebuie umplut cu un lucru bun,
căruia să-i putem spune pe nume.
(ex: Gigi, un hoţ notoriu, vine la preot şi îi spune: „părinte, m-am
hotărât să nu mai fur; mi-am dat seama cât rău am făcut, cât de mult am
greşit. De acum vreau să fiu un alt om”. Preotul îi va spune: „foarte
frumos,.. şi ce ai vrea să faci de acum înainte?” Răspunsul lui, sau
răspunsul pe care preotul îl poate construi împreună cu credinciosul
trebuie să fie unul concret; ex: „vreau să mă angajez îl locul X, sau să
repar tot ce am făcut şi apoi să plec în localitatea Y, pentru a lucra ca
instalator şi să-mi întemeiez o familie”, „vreau să intru la seminar”,
etc…)
(ex: Sora Tatiana, îţi spune: „părinte, mi-am dat seama că de multe ori
nu eram atentă la ceea ce spuneam despre surorile mele. Câteodată le mai
judecam greşit şi poate cu alte persoane din afara mănăstirii. M-am decis
ca anul acesta să nu mai judec!”. Iar preotul bucuros îi va spune „foarte
bine…şi cam ce ai vrea să faci în schimb?”)

Părintele spiritual îi deschide ochii credinciosului pentru ca acesta să vadă standardul

lui Dumnezeu. Apoi să se evalueze şi să fie dispus să muncească pentru a se asemăna cu
standardul. Acest standard devine şi principala preocupare a direcţiunii spirituale.
Totuşi, când preotul consiliază nu pierde din vedere nici natura pământească a omului.
Atât sufletul cât şi trupul, sunt componentele fiinţei umane, iar “omul nu funcţionează mai bine
fără trup” (Jay, 2007)

c. Omul nou
În acest proces spiritual nu se urmăreşte ca omul să devină „un altul”, ci să devină el
însuşi. Nu se urmăreşte a forma „ceva” anume din persoana respectivă, ci a-l ajuta să se
formeze. Direcţiune spirituală vrea să transforme fiinţa umană în „omul nou”. Astfel,

58
regenerarea, viaţa nouă dată de Duhul, aduce cu sine o nouă capacitate de a cunoaşte şi de a
face voinţa lui Dumnezeu.
Această înnoire „după chipul lui Dumnezeu” este un proces. Deşi nimeni nu se ridică la
întregul său potenţial în această viaţă, totuşi se tinde cu toată încrederea spre aceasta. Înnoirea
se realizează treptat. E greu de crezut că ea vine deodată. Iar din cauză că suntem păcătoşi,
creşterea este neregulată, în salturi, încercând treptat, treptat să ne eliberăm de păcat.
De aceea este posibil ca un părinte spiritual să găsească din ce în ce mai multe domenii
din viaţa credinciosului care să aibă nevoie de schimbare sau de îmbunătăţire.
Atunci când se va încheia direcţiunea spirituală? Teoretic, într-un anumit sens,
direcţiunea spirituală nu trebuie să înceteze niciodată. („Dacă vrea cineva să vină după mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze.” Lc 9,23… „în fiecare zi”…
toată viaţa)
Acest demers se bucură în momentul când se văd vizibile roadele Duhului Sfânt:
„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal 5, 22-23)

d. vigilenţă continuă
Dar schimbându-ne, va trebui să fim conştienţi de patru factori esenţiali:
1. să recunoaştem faptul că vom fi ispitiţi să repetăm păcatul (e necesară un alt nivel
de atenţie)
2. să ne pregătim să înfruntăm şi să învingem ispita în viitor (problemele se ivesc
pentru că nu facem nimic pentru a le preveni)
3. pentru a evita problema vechilor tipare, trebuie să se acţioneze concret, ferm şi
radical.
4. nimic nu trebuie cruţat în acest proces de sfinţire.(Jay, 2008) Acestea pot lua loc
în diferite forme, dar care nu urmăresc decât reabilitarea şi sfinţirea omului.

e. autoreflexia preotului
Totul conduce spre libertate, spre trăirea deplină a vieţii, spre dragostea intensă.Astfel,
direcţiunea spirituală se ocupă de schimbarea vieţii oamenilor.
Cine sunt eu ca să le spun credincioşilor „Ştiu cum va
trebui să trăieşti”? Ce om îşi asumă responsabilitatea de a spune:
„Aceasta este greşit în viaţa ta, asta este corect în viaţa ta şi iată
cum doresc să te schimbi?” Când ne străduim să schimbăm o
fiinţă umană – să-i schimbăm valorile, credinţele,
comportamentul, atitudinile, etc, noi de fapt îi spunem: „Eu ştiu cel
mai bine cum ar trebui să fie valorile, relaţiile, atitudinile şi
comportamentul tău!” Suntem noi gata să spunem acest lucru?
Există vre-un standard spre care orientăm o fiinţă umană?

f. concluzii
Coerent credinţei noastre, putem uşor spune: „creştinul ar trebui să arate ca Isus
Cristos”. Este adevărat că El este modelul spre care se orientează omul. Dar pentru aceasta,
fiinţa umană trebuie să se schimbe în profunzime, în esenţa ei, acolo unde se află nivelul de
valori şi atitudini. Schimbarea de suprafaţă, ameliorarea morală, sau îmbunătăţirea manierelor
sunt superflue. Altfel spus, convertirea creştină este un element esenţial şi continuu în viaţa
omului. Mesajul creştin, care nu se epuizează este că Cristos a murit pe cruce în locul

59
păcătoşilor, pentru a le transforma viaţa, începând cu intimul fiinţei lor şi continuând şi cu
celelalte aspecte şi părţi ale omului, cu transformările exterioare, care sunt şi ele necesare.
Direcţiunea spirituală are un grad precis de profunzime, deoarece ea merge şi vrea să
meargă până la esenţa problemei umane. Omul trebuie să fie “născut din nou”. Să simtă că
înaintează într-o viaţă nouă, cu scopuri şi obiective noi.

V. Aspecte particulare ale direcţiunii spirituale:

a) Discernamântul
a. O preocupare evidentă a credinciosului care abordează preotul în spaţiul direcţiunii
spirituale este „realizarea unui disecrnământ”. Acesta poate cuprinde mai multe
dimensiuni:
1. DICERNAMÂNT MORAL
- între bine şi rău (a judeca după ce este plăcut Domnului)
- criterii ajutătoare:
a. Gravitatea naşterii
b. Scopul acţiunii
c. Intenţia acţiunii
d. Circumstanţele acţiuni
e. Gradul de conştiinţă
2. DISCERNAMÂNT SPRITUAL
- Pentru a distinge ce este mai bun
- Credinciosul caută ceva mai mult decât a distinge între bine şi rău; el
vrea să crească spre Total, spre împlinire. Deşi a făcut o alegere,
doreşte ca această alegere să se perfecţioneze
3. DISCERNAMÂNT VOCTIIONAL:
- Credinciosul cauă să intuiască originea supranaturală sau nu a
mişcărilor, motivaţiilor sale în vederea unei vocaţii personale, care îl
va realiza.

b. Protagoniştii dicernământului:
1. Duhul Sfânt
2. credinciosul
3. directorul spiritual

c. Obiectivul exprimat al discernământului

2) Realizarea propriei misiuni. Nimeni nu este chemat să fie generic, sau să
trăiască viaţa la modul general, ci să-şi trăiască misiunea prorpie, cu
caracteristicile personale propria vocaţie, care contribuie la vocaşia
generală la mântuire.

60
 3) Maturitatea creştină Aceasta se observă prin prezenţa roadelor Duhului
Sfânt (Gal 5, 22-23)

d. În dicernământ sunt importante creiteriile şi motivaţiile.

a) Criteriul esenţial de referinţă este Voinţa lui Dumnezeu.
b) Motivaţia supremă este Lauda lui Dumnezeu.

e. Operaţii în discernământ
1. „a lua distanţă de situaţie”
2. „a-şi judeca sentimentele şi motivaţiile după Cuvântul Domnului
3. „a evalua semnele timpului” (trecut, prezent şi viitor)
4. (a cerceta şi mecanismele psihologice)

b) Teme pentru drumul spiritual

În cadrul direcţiunii spirituale, se poate opta pentru parcurgerea unui drum a preotului
împreună cu credinciosul. Această parcurgere doreşte să atingă mai multe elemente:

1. Ascultarea Faţă de Cuvânt - Aceasta implică: sensbilităţi imediate,

cunoştine intelectuale, aşteptări personale şi clarificarea identităţii de sine

2. Încrederea - Care urmăreşte capacitatea de a se aprofunda pe sine însuşi. Se

manifestă şi în capacitatea de a se accepta şi de a iubi şi de a se lăsa iubit

3. Urmarea - Care nu este decât un răspuns la chemarea Divină şi se manifestă

în vocaţie

4. Căutarea - Presupune o dorinţă de perfecţionare spiritutală. Important este a

citi semnele interioare şi exterioare

5. Disponibilitatea - Se realizează mai întâi prin atenţa la Dumnezeu şi prin

atenţia la semnele timpului.

6. Încrederea în Dumnezeu – care cere capacitatea de abandonare prin

credinţă

7. Viaţa de caritate – aplicarea practică a credinţei intime. Esteapacitatea de a

exterioriza ceea ce credinciosul trăieşte în intimitatea sa, în iubire
dezinteresată faţă de celălalt

8. Cele trei sfaturi evanghelice (ascultare, castitate, sărăcie) – exprimare a

dorinţei „de mai mult”, de a fi desăvârşit.

De fapt întreaga tematică pe care o poate cuprinde direcţiunea spirituală poate fi

caracterizată de cele 4 mari dimensiuni ecleziologice pe care le adoptă, le dezvoltă şi le doreşte
să le trăiască înteraga comunitate a creştinilor:
1. Liturgia

61
 2. Koinonia
3. Diakonia
4. Martyria

Aceste 4 tematici pot fi transpuse cu delicateţe şi abiliteate spirituală în tot discursul

direcţiunii spirituale şi constituie o temă care nu se epuizează, pentru că invită credinciosul la
viaţa de sfinţenie şi perfecţiune. El este perpetuu chemat la rugăciune, la viaţa fraternă, la
slujire şi la mărturie.

Din acest motiv, parcursul spiritual nu reuşeşte să fie epuizat niciodată. Viaţa întreagă
constituie un drum de maturizare şi atingere a realizării vocaţiei specifice.

c) Evaluarea maturitatii credintei

Maturitatea credinţei se poate prezenta ca un stadiu echivoc. Şi totuşi, perpetuarea
acestei sintagme în spaţii religioase şi indicarea acestui stadiu ca ceva posibil, determină
interesul nostru spre a contura trăsăturile cuprinse de această ipostază.
Este adevărat că dinamismul credinţei tinde spre maturizarea credinţei şi spre relativa
autonomie religioasă. Putem încerca să individuăm trăsăturile caracteristice ale maturităţi
credinţei, privindu-ne pe noi şi credinciosul din faţa noastră prin prisma anumitor criterii:
atitudinal, cognitiv, afectiv şi comportamental.
Prin urmare există patru dimensiuni de evaluare a maturităţii credinţei:

1. Maturitatea credinţei ca atitudine globală

 credinţă matură se bucură de stabilitate şi este integrată în profunzimea personalităţii,
 credinţa este punct central de referinţă pentru alegerile de viaţă.
 credinţa devine înţelepciune, capacitate de a judeca, de a discerne şi de a acţiona după
logica evangheliei.
 credinţa devine izvor de sens pentru viaţă.

2. Maturitatea credinţei în dimensiunea cognitivă

 O credinţă informată, aprofundată, nu doar emotivă, infantilă sau iraţională. (Nu este
posibil să te refugiezi într-o „credinţă superficială” şi să delegi pe alţii pentru a da
explicaţii la tot ceea ce unul trăieşte şi crede)
 O credinţă diferenţiată, capabilă de discernământ. (Persoana ştie să distingă esenţialul
de secundar, imutabilul de contingent, sau să distingă ceea ce este sigur de opinie.)
 O credinţă critică şi autocritică, nu ingenuă, pasivă. (Pentru aceasta şi cateheza trebuie
să-şi propună, printre scopurile ei, creşterea echilibrată a simţului critic.)

3. Maturitatea credinţei în dimensiunea afectivă

 Credinţa matură se bucură de o autonomie motivaţională. Credinţa e cea care
motivează factorii externi şi alte acţiuni şi nu invers.
 Credinţa matură este creativă, deschisă noutăţii, deloc impasibilă sau conformistă. Nu
îi este teamă de schimbare. Duhul Sfânt este izvor continuu de viaţă şi noutate.

62
  Credinţa matură este constantă, capabilă de angajare pe termen lung; ea nu este
capricioasă. Este un proiect de viaţă angajant, îndreptat spre bunurile de lungă durată şi
nu spre rezultate imediate.
 Credinţa matură este comunicativă, deschisă dialogului şi confruntării. Ea nu este auto-
suficientă sau intolerantă. Creştinului trebuie să-i facă plăcere să-şi mărturisească
propria credinţă.

4. Maturitatea credinţei în dimensiunea comportamentală

 Credinţa matură este dinamică şi activă. Ea nu este pasivă sau sterilă, ea devine un
izvor continuu de motivaţii care îndeamnă la acţiune sau întăresc o acţiune deja
întreprinsă.
 Credinţa matură este consecventă, coerentă în trăirea practică a vieţii de zi cu zi.

Deşi aceste elemente creează tabloul general al credinţei mature, procesul de căutare a unui
model actual de credincios continuă cu interes din prisma Bisericii şi a slujitorilor acesteia.

Etapele maturizării credinţei

În desfăşurarea stadială a vieţii, aşa cum preferă ştiinţa să privească existenţa, se
prefigurează în linie paralelă, o etapizare a dezvoltării credinţei. Dinamica acesteia s-ar putea
delimita în trei stadii elocvente, identificate la vărste înaintate. Preotul este atent la aceste
semnificaţii, în timp ce aprofundarea misterului credinţei, îl conduce pe creştinul adult să
experimenteze mai multe ipostaze în faţa propunerii conţinutului religios: apelând mai întâi la
funcţia reflexivă şi ajungând în final la cea misică. Astfel:

I-a etapă: credinţă individual-reflexivă (încă de la începutul etapei adulte).

a) conţinuturile credinţei, valorile şi angajamentele (care erau acceptate fără
discuţii) sunt acum supuse unui examen critic;
b) fiecare simte că trebuie să caute propriul fundament dincolo de relaţii. (în
timp ce înainte depindea de judecata persoanelor de referinţă).
- Sunt reexaminate conţinuturile religioase.
- Credinţa pierde calitatea emotivă, dar dobândeşte claritate şi coerenţă.
Pot avea loc şi conflicte cu comunitatea de care aparţine respectivul.

aII-a etapă: credinţă unificatoare (după 40 de ani.....60, unii nu ajung).

- se devine conştient de faptul că nu se poate controla totul, că credinţa în sine
poate să se sprijine pe „iluzii”, se acceptă misterul.
- se recunoaşte că adevărul nu se poate reduce la un singur punct de vedere şi
se acceptă dimensiunea dialectică a experienţei cu paradoxurile sale: Dumnezeu este în
acelaşi timp transcendent şi imanent, atotputernic şi în mod voluntar „limitat”.
- credinţa devine mai umilă, pentru că persoana ştie că nu e vrednică să
vorbească despre divin

aIII-a etapă: credinţă universalizantă (ajung puţini)

- eu-l propriu este condus dincolo de sine, găsind sprijin în Dumnezeu.
- persoana trăieşte într-o unire profundă cu Dumnezeu care reînnoieşte însăşi
fundamentele identităţi, ale conştiinţei şi ale valorilor.
- o dorinţă activă de a transforma situaţiile umane actuale printr-o dăruire
radicală de sine şi opoziţia non-violentă faţă de rău.

63
 - trăiesc ca şi cum Împărăţia lui Dumnezeu s-a realizat deja... ajung persoane
înţelepte care prin viaţa lor sunt un exemplu elocvent, o edificare şi o provocare pentru toţi.

„Nu acţiona niciodată până când eşti sigur că

ceea ce faci nu este un păcat”.

8. Tulburari de personalitate si Consilierea

Există diferiţi factori care condiţionează evenimentul consilierii. Ei îşi au originea atât în
planul extern persoanei umane, cât şi în structura internă a pesonalităţii acesteia. Consilierea
poate fi promovată sau viciată de trăsăturile de personalitate care aparţin atât preotului cât şi
credinciosului. Vicierea este provocată de tulburări ale trăsăturilor de personalitate. Preotul
poate ventila comportamente ilicite în cadrul consilierii, la fel şi credinciosul. Prezenţa acestor
tulburări de personalitate determină divagarea de la logica coerentă a unei conversaţii şi cer cu
necesitate un plus de atenţie sau un adaos cognitiv.
Atenţia acordată nu previne consilierea de la eşec şi o conduce către o comprehensiune
a celor doi şi o reaşezare a dialogului intenţionat. Încadrarea celuilalt într-o tipologie este
expresia „nevoii de putere în relaţie”. Însă capacitatea de a adminte anumite trăsături şi de a
concluziona procesul de consiliere în mod pozitiv survine din cunoaşterea caracteristicilor
trăsăturilor acestori tulburări, atât în planul afectiv al preotului cât şi în planul personalităţii
credinciosului.

A. Personalitatea preotului şi reacţii de fond

Reacţia afectivă pe care o poate simţi preotul în timpul consilierii poate fi în cel mai
bun caz reprimată, însă cu efecte importante din cauza clivării mesajului, între starea afectivă şi
discursul cognitiv pe care îl face. Aceste reacţii de fond sunt rezultatul fundamentelor
personalităţii preotului, condensată în istora sa, iar, prin beneficiile consolidate, sunt stabile.
Aspectul cognitiv modulează exclusiv mesajul conştient, verbal, în timp ce nivelele
inconştiente şi afective, în care relaţia „se trăieşte”, poate determina reacţii spontane imposibil
de prevăzut, de programat şi de integrat în scopurile conştiente ale consilierii. Prin urmare, în
situaţiile conflictuale de comunicare din cadrul consilierii, preotul poate reacţiona în
următoarele stiluri:

A) BULDOZER – reacţie agresivă, autoritară, dominantă, care urmăreşte supunerea fără

echivoc a credinciosului. Celălalt nu are importanţă pentru că este o „prelungire” a intereselor
personale. De fapt, reacţia conduce la extinderea conflictului; atacul şi contraatacul dur

64
deteriorează relaţiile dintre preot şi credincios şi conduc la eşecul relaţiei de consiliere, sau de
direcţiune spirituală.

b) PAPA-LAPTE – este preotul pasiv care nu opune rezistenţă atunci când sunt
încălcate flagrant normele creştine. Sunt preoţi pentru care credincioşii au o statură
„impunătoare” pe care o respectă cu orice preţ. Unica alternativă este obedienţa şi acceptarea
nevoilor credinciosului, întrucât prin conformism şi obedienţă consideră că îşi asigură respectul
acestuia. Pe de altă parte, această stare produce preitului o puternică frustrare şi dorinţa de a
rezista „tentaţiei” expresive pe care nu şi-o permite din pricina culpabilităţii;

C) DELICATUL – este o „specie” a reacţiei de papă-lapte, camuflează o atitudine

ofensivă reprimată, specifică personalităţii preotului dependent. Este adeptul relaţiei coezive şi
liniştite, relaţie pentru care îşi ascunde propriile interese. Teama specifică a „delicatului” este
de a nu leza credinciosul şi de a nu se confrunta cu furia sa. Chiar dacă este conştient de
propria responsabilitate, consideră că „gratificarea” trebuie amânată în beneficiul menţinerii
unei relaţii amiabile;

D) EVITANTUL – se caracterizează prin fuga din faţa conflictului, concretizată fie prin
refuzul oricărei situaţii cu potenţial conflictual, fie prin abandonare prematură. Preotul evitant
nu are capacitatea de a suporta tensiunea confruntării şi consecinţele acesteia. Eludează
propunerile credinciosului, dar nu face propuneri, nu luptă dar nici nu cedează. Este mai curând
reacţia specifică structurii pasiv-agresive.

Prin urmare, această problematică a reacţiilor spontane trimite preotul spre analiza
caracteristicilor de stabilitate ale personalităţii, spre capacitatea de auto-înţelegere, de evaluare
cât mai corectă a imaginii de sine, spre o personalitate stabilă, aptă de a susţine variile afecte
care animă procesul consilierii. (Georgescu, 2009) Aceasta reabilitează valoarea consilierii şi îi
redă creinciosului şansa de a relaţiona cu o personalitate capabilă, întruchipată în persoana
preotului.

B. Tipuri de credincioşi cu dificultaţi

În problematica raportului dintre preot şi credincios, preotul interacţionează inevitavil şi

cu cu tipologii de personalitate. Categorizarea interlocutorului, a credinciosului, permite
preotului să poată să anticipeze anumite reacţii ale acestuia. Trăsăturile de personalitate sunt
patternurile durabile ale comportamentului. Ele nu sunt patologice, nici considerate tulburări
mintale. Însă în funcţie de aceste trăsături pe care un credincios le are, este determinat modul în
care se formează perceperea sinelui, a lumii şi a lui Dumnezeu.
Admitem că, din păcate, comunicarea şi consilierea acestuia este artificializată. Altfel,
consilirea autentică presupune capacitatea de a tolera incertitudinea faţă de celălalt şi a putea
descoperi nonanticipativ caracteristicile sale. Rămâne importantă imaginea pe care creştinul o
are despre Dumnezeu şi despre sine. Iar, datorită particulărităţilor existente, cunoaşterea
trăsăturilor sale poate facilita mult efortul unor preoţi de a transpune mesajul creştin în viaţa
celorlalţi, într-un mod particular în viaţa celor cu particularităţi psigice care-i condiţionează.
Prin urmare, identificăm, printr-un plus de atenţie spre orientarea personlaităţii lor,
următoarele tipuri de credincioşi:

65
 1. Credinciosul cu personaliate anxioasă
El crede că lumea este plină de primejdii. În consecinţă trebuie să anticipeze şi să fie
pregătit pentru desfăşurări catastrofale ale vieţii. Anxiosul îşi face griji disproporţionate în
raport cu posibilele „riscuri” care pot exista sau care apar în contextul vieţii sale şi al celor din
jur. Se află într-o permanentă stare de încordare vigilentă în scopul de a putea „controla
situaţiile”. Are o permanentă stare de tensiune psihică şi somatică. Incertitudinea este trăită
foarte dificil.
a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:
- predomină imaginea unui Dumnezeu al crucii şi al suferinţei
- are un sult al crucii
b) ajutorul pe care i-l putem da::
- să-i spunem adevărul
- să descurajăm autodisciplina excesivă
c) recomandări:
- preotul să-l ajute să favoriza o rugăciune decentrată de sine, şi să nu se
confunde în detalii, etc
- să i se inspire încredere, să fie ajutat să relativizeze,

2. Credinciosul cu personalitate paranoidă

El crede că este vulnerabil, că lumea se află împotriva sa şi, de aceea, nu trebuie să
aibă încredere în nimeni. Referirea la regulă, normă şi lege este o temă frecventă precum şi
polemica sau atitudinea ofensivă. Paranoidul este neîncrezător şi suspicios, pentru că celălalt
are permanent în relaţia cu sine scopuri care îi pot aduce atingere. Se menţine rigid în propriul
univers construit prin raţiune şi excluderea afectelor. Umorul şi starea de bine sunt minimale,
iar celălalt este pus încontinuu la îndoială prin căutarea de dovezi care îl pot incrimina. Orice
atac asupra propriei persoane este resimţit amplificat şi, de aceea, reacţia sa va fi cu mult mai
amplă. Trăieşte dificil situaţiile neclare din pricina potenţialului de insecurizare pe care îl
implică.
Pot fi persoane inteligente, capabile de a face o analiză detaliată a realităţii. Sunt mereu
suspecte şi în stare de dubiu. Le lipseşte încredrea de bază.

a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:

4) îi este dificil să creadă într-un Dumnezeu bun şi milostiv
5) nu crede în Dumnezeu fidel care nu spionează şi nu trădează
6) se mişcă apărându-se şi prevăzând şi circumspectând orice
b) ajutorul pe care i-l putem da:
- a intra în lumea lui discretă
- a-l primi şi accepta, valorizându-i şi argumentându-i existenţa
- a-i mări stima de sine
- a favorita percepţia unui Dumnezeu bun şi milostiv
- a promova încredrea şi abandonul, a-l ajuta să pună în comun ceea ce are
- îl ajută încredere constantă, delicateţe, pentru că are tendinţa de a particulariza
orice.
c) aspecte folositiare ale colocviului:
- a fi atenţi pentru că pentru el raportul cu spiritualul este deseori frustrant
- a evita manipularea cu el, are nevoie de adevăr, pentru că el se aşteaptă de a fi
trădat ditr-un moment într-altul.

66
 - să menţinem un contact regulat cu el

3. Credinciosul cu personalitate isterică

El simte că nu poate exista fără a seduce, consideră că nu se poate afla într-o relaţie fără
a se comporta „special”. Se manifestă astfel încât să se afle permanent în centrul atenţiei prin
comportament teatral, seductiv şi vestimentaţie deosebită. Discuţiile se centrează asupra
trăirilor propriei persoane, solicitând compătimire. Dar aceste discuţii sunt lipsite de
profunzime, de aceea starea sa afectivă poate oscila rapid. Caută să fie mereu în centrul
atenţiei. Pentru aceasta, atrag atenţia prin: plânset teatral, suspine accentuate, se plâng, sau râd
zgomotos, sa vaită, etc…
Se raportează afectiv binar la ceilalţi, încadrându-i în persoane simpatice şi antipatice.
Se raportează la ideal şi exagerează situaţiile şi trăirile sale. Celălalt îşi poate pierde oricând
statutul de ideal pozitiv pentru a deveni unul negativ.

a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:

- Dumnezeu este un tată bun, dar are cu El un raport superficial şi inconstant
- îşi exprimă credinţa în funcţie de motiv
- histrionsim în rugăciune (treatralitate, dramatism)
b) ajutorul pe care i-l putem oferi:
- are nevoie de o experienţă continuă şi constamtă de Dumnezeu
- a-i prezenta un Dumnezeu care are exigenţe, care este prezent şi nu este
„utilizat” narcisic
- a-l ajuta să-l cunoască pe Dumnezeu nu doar prin sentimente, ci cu efort
c) aspecte folositiare ale colocviului
- pentru că credinciosul se impliică mult afectiv, investeşte afecţiune în sfera
religioasă, este necesar ca preotul să-l conştientizeze de exigenţa la care
Dumnezeu îl cheamă, şi a nu rămâne doar la sentimentalisme
- să-i arătăm interes oridecâteori are un comportament „normal”

4. Credinciosul cu personalitate obsesională

El crede că se pot respecta norma societăţii şi poruncile Bisericii numai dacă totul este
controlat şi ireproşabil. Are o ţinută morală deosebită, doreşte să fie perfecţionist, să respecte
norma, legea Bisericii, regula socială. Întrucât analizează în detaliu toate aspectele realităţii, în
special cele etice şi cele ale Bisericii, îi este greu să ia o decizie din teama de a nu încălca
norma şi de a nu greşi.
Această persoană manifestă o dorinţă exagerată de ordine, de curăţenie, de păstrarea
posturii corecte, bune maniere, disciplină, etc. Importantă este „nevoia de ordine” şi nu scopul
acesteia.

a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:

- îi este dificil să se abandoneze, să aibă sensul abandonului la Dumnezeu
- are un raport raţional şi teologic cu Dumnezeu
- are sentimentul că există un ambient privat în care îi este interzis accesul
- motivaţia de bază „trebuie să fac…”, „trebuie să fiu..”
b) cum îl putem ajuta:
7) îl ajutăm să îşi recupereze dimensiunea afectivă, a simţirii

67
 8) să-i stingem ideea pe care o are de perfecţionsim (este „sclavul
perfecţiunii”)
9) să nu favorizăm sentimente de vină şi nici atenţia exagerată la detalii
c) alte recomandări:
- să-i arătăm că preţuim simţul ordini, al rigorii, să-i respectăm nevoia de a
prevedea şi organiza totul, dar dacă exagerează, să-i atenţionăm
- să le încredinţăm sarcini pe măsura lor şi să-i ajutăm să descopere „bucuriile
relaxării, a destinderii”

5. Credinciosul cu personalitate narcisică

El crede că este special, deosebit, şi i se cuvine totul. Trăieşte dificil orice situaţie în
care nu se află în centrul atenţiei. Are sentimentul excelenţei şi unicităţii care îl situează
deasupra celorlalţi, de care se detaşează sub toate aspectele. Consideră normal numai dacă
viaţa sa este privilegiată, cu succese pe toate planurile. Ceilalţi sunt „obiecte folositoare” în
planurile sale. Nu-l poate înţelege de ce „un prieten nu a venit la ziua mea de naştere, chiar
dacă tocmai i-a murit tatăl…”.
Narcisicul se raportează la persoanele din jurul său ca şi cum acestea nu ar avea
propriile lor nevoi vitale. Pentru a corespunde în permanenţă modalităţii în care se percepe,
narcisicul este centrat pe imaginea sa. Orice atingere a propriilor interese îi provoacă afecte
extreme manifestate agresiv. Are o tendinţă de „autograndoare”. Se definesc „foarte sensibili”,
„foarte speciali”, iar ceilalţi „nu mă pot înţelege de ce eu…etc”. Dar trăiesc şi sentimente de
gelozie, invidie, rivalitate, etc.

a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:

- are o imagine de un Dumnezeu omnipotent, care prevede totul
- Dumnezeu poate face orice pentru a-i satisface dorinţele
- astfel, se debarasează de responsabilitate
b) ajutorul pe care i-l putem da:
- să se favorizeze un sens de dependenţă a persoanei faţă de Dumnezeu.
- a-i descoperi adevărul despre persoane şi despre lucruri că nu totul „se învârte
în jurul său”.
- să-l ajutăm să se debaraseze de gândurile şi credinţele irealiste.
c) alte recomandări:
- dacă este sincer, să-i arătpm că-l aprobăm
- să-i explicăm reacţiile celorlalţi
- să respectăm cu rigurozitate convenţiile făcute

6. Credinciosul cu personalitate dependentă

El nu se simte în stare să ia decizii, are nevoie de suport şi aprobare. Este indecis, fără
apărare, se simte fragil, înfricoşat. Preferă să accepte deciziile celorlalţi şi să le urmeze
planurile, pentru că nu poate risca să îi fie invalidate convingerile sale. Pentru că resimte
catastrofal separarea, se comportă astfel încât să-şi păstreze cu orice preţ toate relaţiile.
Este de acord cu opiniile celorlalţi chiar împotriva propriilor interese. Este foarte
sensibil la critica pe care o resimte ca respingere şi caută să îşi corijeze comportamentul
conform indicaţiilor. Crede că este slab, iar ceilalţi puternici şi, de aceea, consideră că trebuie
să fie mereu în preajma celor puternici.

68
 a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:
- Dumnezeu este infidel şi ne lasă singuri, de aceea va căuta să aibă un
obiect concret care să-i sadisfacă dorinţa de dependenţă
- lispeşte sentimentul de implicare concretă în trăirea credinţei
- persoana neagă sărăcia sa spirituală şi acceptă ceea ce i se spune de
către celălalt.
- îşi creează legături şi „stabilităţi cu oamenii Bisericii”
- îl pune pe preot în locul lui Dumnezeu
b) ajutorul pe care i-l putem da:
- să favorizăm realismul propriei valori şi autonomii
- a favoriza capacitatea de libertate
- a-l pune în mod concret „la lucru” în situaţii provocatoare, dar care îl
ajută.
c) alte recomandări:
- să i se laude mai mult iniţiativele decât reuşitele şi să fei ajutat să
banalizeze eşecurile
- înainte de a-i da sfaturi, să-i cerem punctul său de vedere
- să-l ajutăm să-şi multiplice activităţile
- să-i vorbim de îndoielile ţi slăbiciunile noastre şi să-i cerem sfatul.

8. Credinciosul cu personalitate pasiv-agresivă

El crede că ceilalţi vor să-l domine şi are de pierdut dacă îi contrazice direct. Trăieşte
cu mare dificultate situaţia în care este nevoit să accepte autoritatea. Este rezistent la atitudinile
şi comportamentele celorlalţi, se află în opoziţie implicită cu ceilalţi prin ineficienţă şi lentoare
intenţionată. Se află câteodată în conflict şi cu Biserica, cu credinţa. Se simte maltratat sau
persecutaşi de „autoritatea” Bisericii. Se încăpăţânează şi poate fi „imatur” în comportamentul
său rezistent.
De fapt este fricos, temător atunci când are de-a face cu autoritatea, dar
comportamentul agresiv este o modaliatte de apărare.

a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:

- Dumnezeu este fatalist, iar nimeni nu poate „să-i scape”
- caută să se refugieze într-un Dumnezeu al instituţiei
- abundă formele de animism, magism, ritualism
- Dumnezeu este „dumnezeu fericirii mele”
b) ajutorul pe care i-l putem da:
- prezentându-i un Dumnezeu care are exigenţe şi cere efort
- prezentându-i o iubire care cere implicare şi dăruire
- de multe ori, cuvintele sunt aproape inutile.
- are nevoie de concret.
c) alte recomandări:
- să fim amabili, să-i cerem păreera dacă este posibil
- să-l ajutăm să se exprime deschis
- să-i amintim „regulile jocului”

9. Credinciosul cu personalitate depresivă

69
 El nu mai vede „ieşire”, totul se năruie, nu există motive de bucurie, nu poate să se mai
bucure. Este persoana care se închide în sine însăşi, pentru că se simte inferioară datoriilor care
i s-au încredinţat şi treptat începe să se autoculpabilizeze La nivel moral se exprimă în mod
scrupulos, incapabilă. Se refugioază în sentiment de nedemnitate, simte viaţa amară, dificilă,
etc
a) modalităţi de a-l percepe pe Dumnezeu:
- Dumnezeu este „Dumnezeul crucii”, dar în sensul că Dumnezeu
presară viaţa noastră cu experienţe negative, de suferinţă, de lipsiri.
- Dumnezeu este cel care dă şi cel care apoi ia, privilegiindu-i pe unii şi
persecutându-i pe ceilalţi, printre care şi persoana în cauză.
b) ajutorul pe care i-l putem da:
- să favorizăm o rugăciune personală şi obiectivă, care să nu se limiteze
la contemplarea propriei mizerii, ci care să dezvolte posibilitatea
regenerării.
c) alte recomandări:
- să i se orienteze atenţia către orice latură pozitivă a oricărei situaţii
- să refuzăm povestirea fiecărui detaliu care vrea să demonstreze această
condamnare a sa.
- să fie angrenat în activităţi agreabile, pe măsura sa
- dacă e cazul, să consulte un spcialist (psihiatru) pentru un tratament
medical, mai eficient. (Lelord, Andre, 2003
- trebuie să fim atenţi să nu cădem în capacana de a-i asculta la nesfârşit
plângerile, confirmându-i şi alimentându-i starea de victimă.

9. Credinciosul cu personalitate schizoidă

El este o persoană liniştită, timidă, ascultătoare, supersensibilă la critici, limitat în
relaţiile lui cu celălalt. Trăieşte sentimente de singurătate şi de înstrăinare faţă de ceilalţi. Se
poate preocupa mai mult de lectură, calculator. Este tipul „studentului solitar”, tipul „poetului”,
este artistul care are „lumea lui”. Se simte în dificultate când este în prezenţa altora, în special
în prezenţa persoanleor de sex opus şi emană o neîncredere de fond. De fapt aceasta este
caracteristica de bază: neîncrederea în ceilalţi, fapt care îl conduce la însingurare. Manifestă o
lipsă de interes faţă de alte persoane şi relaţii sociale. Sunt indiferenţi la laude sau critici. Sunt
nişte singuratici şi exprimă foarte puţine emoţii.
El poate da impresia la prima vedere că totul este la locul lui, dar discutând cu el, se
poate observa că de fapt ceea ce spune nu este adevărat, ci e chiar contrariul realităţii.
(Sovernigo, 2009, Georgescu, 2009)

a) modalităţi de a trăi credinţa:

- preferă singurătatea, izolarea în rugăciune
- poate sta distant de acţiuni caritabile
- îndoieli puternice cu privire la lucrurile spirituale
- argumente împotriva încrederii, a existenţei binelui,
- nu suportă „pălăvrăgeala religioasă”
b) unele recomandări:
- să-i respectăm nevoia de singurătate,
- să încurajăm căutarea sinceră a lui Dumnezeu
- să-i punem în situaţii care sunt pe măsura lor
- să le observăm lumea lor interioară

70
 - să le apreciem calităţile ascunse (Lelord, Andre, 2003)

10. Credincisul cu personalitate schizotipală

Este un tip de personalitate distincă de personalitatea schizoidă, mai sus prezentată. El
este persoana cu deficite sociale şi interpersonale manifestate prin disconfort în relaţiile cu
ceilalţi. Are o capacitate redusă de a stabili relaţii intime şi manifestă distorsiuni cognitive şi de
percepţie. Se observă prin excentricităţi de comportament.
Acest tip de credincios are o gândire magică sau o credinţă stranie, care îi influenţează
comportamentul şi care este incompatibil cu credinţa adevărată. El este influenţat de
superstiţiozitate, credinţă în clarviziune, telepatie, fantezii şi preocupări bizare.
De asemenea, trăieşte experienţe perceptive insolite, incluzând iluzii corporale. Poate
avea o gândire şi un limbaj bizar exemplu: limbaj vag, circumstanţial, metaforic, supraelaborat
sau stereotip. (Tudose, 2009)

9. Suferinta, compasiunea si consilierea

a. Suferinţa şi durerea
Suferinţa nu va putea fi niciodată rezolvată corect, decât dacă răzvrătirea din inima
credinciosului suferind dispare. În momentul când acesta nu mai este revoltat pe Dumnezeu
pentru problema sa, abia atunci se face pasul spre vindecare. Această răzvrătire poate fi însoţită
şi de supărare. Supărarea întunecă mintea omului, capacitatea acestuia de înţelegere a unei
situaţii. În aceste condiţii, credinciosul nu va putea vedea decât aspectele negative ale situaţiei
respective.
Dar suferinţa poate fi motiv de binecuvântare, atunci când este privită într-un plan al
Domnului. Aceasta este valabil, dacă privirea asupra situaţiei vine nu din perspectiva victimei
(care ar suferi în mod nedrept) ci a supraieţuitorului (care reuşeşte să treabă prin toate acestea,
datorită harului lui Dumnezeu, care îl susţine). Altfel suferinţa se amplifică şi se transformă în
durere.
Durerea este un disconfort corporal acut. Durerea este un avertisment că ceva nu este
în ordine şi că trebuie luate măsuri. Există cauze fiziologice sau organice, etc. Boala produce
durere. Dar există şi alte circumstanţe psihice, exprimate prin pierderi sau necazuri care
provoacă durere şi suferinţă.
Trebuie să admitem că în general durerea nu este uşor de înfruntat. Pe de altă partea
suferinţa este instructivă. Ea ne poate apropia mai mult de Dumnezeu. (Enăchescu, 2008))

b. Compasiunea şi schimbarea celuilalt

În ambientul creştin, compasiunea îşi găseşte sensul în prezenţa raportului cu celălalt.
Cu toate acestea, prima accepţiune a termenului ar trebui să se refere la propria
persoană – „compasiunea faţă de sine”. Acest lucru este explicabil întrucât orice consiliere
greşită cuprinde şi un deficit „narcisic”, cauzat de lipsa unui raport adecvat cu sine. Consecinţa
„iubirii” insuficiente de sine, constă deseori în supracompensarea printr-o falsă afecţiune.
Aceasta creează prototipul „ticălosului”, sau, în speţă, a preotului pentru care celălalt nu este
decât o unealtă.

71
 Preotul narcisic caută să adune de la ceilalţi maximum de atenţie fără
de care propria sa fiinţă se prăbuşeşte, considerându-i pe ceilalţi drept un
bun de folosinţă. În această situaţie, orice risipă, preocupare pentru celălalt,
este, dacă nu imposibilă, greu de susţinut comportamental. De aceea, un
astfel de preot comunică mereu violent. Prin aceasta, el încearcă o
„depozitare” afectivă a compasiunii, defectuos realizată, faţă de sine.

Prin urmare, în acest caz, consilierea adecvată propune o reevaluare a propriilor nevoi,
frustrări şi agresivitate acumulate. Odată făcut acest lucru, devine posibilă şi reechilibrarea
raporturilor cu aproapele şi chiar dezvoltarea capacităţii de a dărui „din inimă”, a compasiunii.
De aceea, consilierea creştină este esenţială pentru că propune o „tehnică” aflată la
fundamentele vieţii de creştin: prin mesaj de înţelegere, coeziune şi afecţiune. Celebrul pasaj
nou testamentar din Corinteni, cap. 13, pune exemplar problema valorilor promovînd o
„comunicare nonviolentă”: „dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se mântreşte, nu se
trufeşte, toate le crede, toate le iartă, toate le nădăjduieşte”.
Este vorba despre capacitatea de a înţelege nevoile celuilalt, indiferent dacă această
întreprindere este foarte dificilă prin faptul că celălalt agresează, rejectează şi produce un
comportament caracterizat de nedreptate. Toate aceste comportamente sunt generate de un
deficit important de afecţiune şi nu pot fi „stinse” decât prin acordarea de înţelegere şi
afecţiune şi în nici un caz prin putere, (contra)agresiune şi abuz.
Logica este inerentă: puterea produce putere, agresiunea determină agresiune şi, ca
revers, afecţiunea şi compasiunea produc schimbări în atitudinea celuilalt. Capabil de această
„răsturnare” este numai cel care se respectă, se iubeşte pe sine suficient pentru ca să nu se
simtă personal atacat de reacţia celuilalt la frustrare.

c. Agresiunea şi vindecarea prin compasiune

Paradoxal, agresiunea este întotdeauna o chestiune personală, întrucât sursa este
nevoia de reparaţie a lipsei de afecţiune. În această ordine, nici o injurie nu este adresată
personal celuilalt, ci este expresia deficitului afectiv al celui care agresează. Adică este vorba
de persecuţia „internă”, generată de lipsa de afecţiune interiorizată sub forma unei autocenzuri
dure, produce întotdeauna nevoia de agresiune „externă”. Cel agresat nu este, de fapt, decât un
„element impersonal” în scenariul reparator interior care porneşte întotdeauna de la sentimente
generate de nevoi nesatisfăcute.
Cel care agresează o face pentru că simte: agasare, confuzie, frustrare, furie, iritare,
jenă, neajutorare, tristeţe, tulburare, angoasă etc. De exemplu, cunoscutul proverb „cum îţi
aşterni aşa dormi” este folosit pentru justificarea meritelor fiecăruia. Faptul că anumite istorii
personale dovedesc incapacitatea perenă a unor preoţi de a dărui afecţiune celuilalt şi opţiunea
pentru însingurarea lor, ca rezultat al experienţelor ce-i condiţionează în momentul consilierii
ne determină să „distribuim dreptatea” fără să ţinem cont de faptul că vorbim despre propriile
incapacităţi de acceptare a lipsei de afecţiune.

Judecarea meritelor celuilalt este o încercare greşită de corecţie a propriilor coordonate

destinale, o formă de a repeta chiar istoriile pe care le dezavuăm: incapacitatea de a privi cu
compasiune persoanele care revendică afecţiune abrupt, prin violenţă, semn al deficitului major
în care se află.
De aceea, primul scop al consilierii eficiente este dezvoltarea compasiunii faţă de
propria persoană. Aproape orice comportament violent are ca sursă o formă interioară de
violenţă, de „atac” intern. Adică dezvoltarea compasiunii faţă de lume nu poate începe decât

72
prin „amorsarea” compasiunii faţă de „lumea” internă, faţă de propriul proiect de identitate, de
amintirile negative, frustrările şi visele personale. Unica schimbare posibilă a lumii sub
aspectul violenţei se poate petrece numai în spaţiul intern al propriei persoane şi numai prin
exersarea compasiunii faţă de sine (nu a supracompensării lipsei de afecţiune, care produce
violenţă revendicativă).

Este vorba, pe fond, despre o „mutaţie culturală”: dintr-o cultură a autoînvinovăţirii şi

a ruşinii să putem trăi într-o cultură a iertării de sine. Violenţa „internă” asupra propriei
persoane este o manieră de viaţă propusă de idealul performanţei sociale în care mediocritatea
este condamnată iar excelenţa căutată. Persoana umană este, prin educaţie, condamnată la
nemulţumire „ontologică”: adică i se spune că nu este suficient să fie pur si simplu, ci trebuie,
cu necesitate, să fie „cumva”.
Vocea critică internă este cultivată şi indică istorii de preluare a criticii de la persoane
semnificative anxioase, nemulţumite de propria persoană. Există o „cultură” a nemulţumirii
prin care, în diferitele medii aflate în prelungirea celui familial, se exprimă mereu ceea ce nu
este în regulă şi foarte rar ceea ce este în regulă. Strădaniile credinciosului par astfel anulate
prin faptul că, oricât s-ar strădui, nu este suficient de bine pentru a fi apreciat şi a se simţi ca
atare.
Orice frustrare a credinciosului este percepută de preot ca asociată propriilor critici care
nu fac decât să-l înstrăineze pe credincios, condamnându-l la pedeapsă şi privându-l de
minimum de afecţiune necesar. Condamnarea la suferinţă, prin violenţa asupra propriei
persoane, este cel mai real pericol al societăţii actuale în care stima de sine a indivizilor se află
într-un major deficit.

d. Realism sau violenţă internă şi consiliere

Pentru a ne ierta pe noi înşine trebuie să ne putem direcţiona propria existenţă nu prin
ură de sine, faţă de imperfecţiunile cotidiene de care dăm dovadă, ci prin compasiune faţă de
eforturile noastre permanente. Aceasta presupune adoptarea unei atitudini realiste. Unul
dintre motivele violenţei interne este comandamentul, propria normare critică, ce înlocuieşte
capacitatea de trăire în prezentul compasiunii cu „aruncarea” într-un viitor utopic, mereu aflat
la orizont, al imperativului trebuie, trebuia, va trebui. Acest imperativ pe care ni-l însuşim
(„trebuie!”) constituie prototipul violenţei interioare care anulează afecţiunea de sine, operativă
exclusiv în timpul actual. Motivul violenţei se află în înstrăinarea individului de momentul
prezenţei de sine şi exilarea sa într-un prezumptiv şi viitor statut „acceptabil” prin care s-ar
putea produce împăcarea cu sine. Numai că acest moment viitor este mereu „împins” la orizont
pentru că după fiecare realizare a imperativului, care ar fi trebuit să conducă la iertarea de sine,
se naşte un alt obiectiv, corectiv al statutului actual, „singurul”, din nou, ce va aduce aşteptata
iertare de sine. Astfel, persoana se află într-un permanent „maraton”, fugă de actualitatea
concretă şi centrare pe virtualitatea viitoare. Procesul de evadare din prezent trăit coerent şi
plasare într-un viitor trăit conflictual devine o stare perpetuă care conduce la alienare şi
violenţă instalată.
Autopercepţia violentă este exprimată prin: „nu este bine ceea ce fac”, „trebuie
să ...”, „sunt ratat, neisprăvit, vinovat etc.”, „trebuie să fiu ...”. Ceea ce este imperativ naşte
întotdeauna violenţă internă. Educaţia deficitară se sprijină deseori exclusiv pe „şantaj afectiv”,
incapacitate de dăruire, rejecţie şi împovărarea credinciosului cu excelenţa idealului şi
corecţiile aferente. În aceste condiţii de istorie personală este greu de imaginat o lume
interioară constituită prin acceptarea necondiţionată a propriei existenţe şi nu prin învinovăţire
mereu condiţionată şi dominată de imperativ.

73
 Pare că fără „trebuie” chiar fundamentele societăţii actuale s-ar destrăma şi fiecare
individ şi-ar trăi viaţa într-o formă haotică, fără respect pentru celălalt. Însă consecinţele sunt
chiar inverse: tocmai respectul autentic pentru sine şi nu egocentrismul compensator al
deficitului de afecţiune permite instituirea de raporturi interumane bazate pe respect şi grijă
faţă de celălalt, ca reflex al înţelegerii şi grijii reale faţă de sine.Multe vieţi ajung să se
constituie nu prin dorinţe vitale, ci prin datorie, obligaţie, culpabilitate sau teamă. (Gerogescu,
2009)

Prin urmare consilierea creştină propune eludarea imperatismului „trebuie” şi dă şansa

gratuităţii, a harului. Credinciosul nu mai trăieşte sum auspiciul lui „trebuie” ci optează pentru
însuşirea libertăţii. Promovarea unei existenţe libere în spaţiul consilierii, eliberează
credinciosul de tensiunea propriei judecăţi eronate şi îi propune adevărul, confirmat de
înţelepciunea divină.
Înlocuirea comandamentului, a imperativului „trebuie” cu veritabila alegere oferă
senzaţia libertăţii de gestiune a propriei existenţe şi viaţa poate recăpăta, în locul senzaţiei de
detenţie, un aspect ludic. Credinciosul este „copilul Domnului”, iar viaţa este „o aventură
incitantă”, un abandon în iubirea providenţei.
Cu toate acestea, vor exista mereu motive „întemeiate” pentru a rămâne într-un univers
vital sărăcăcios, în primul rând ca o consecinţă a unei stime de sine reduse sau ca o nereuşită a
înţelegerii şi acceptării prezenţei divine în viaţa credinciosului, care-i dă valoare
Există un gen de cauzalitate vicioasă în raportul dintre dorinţe şi vinovăţie. Scenariul
imaginar care constrânge credinciosul la violenţă interioară are următoarele secvenţe:
1. expresia nevoilor şi dorinţelor generează neapărat dezaprobarea celuilalt
semnificativ prin nerespactarea libertăţii existenţiale cuvenită acestuia;
2. dezaprobarea este o formă de pedeapsă care, iniţial exterioară, devine internă şi
produce culpabilitate, iar credinciosul se îndepărtează de realism şi de percepţia iubirii
necondiţionate din partea lui Dumnezeu.

Consilierea presupune analiza acestei cauzalităţi vicioase şi încercarea de surprindere a

caracterului de fond, susţinut de nevoia credinciosului de a fi iubit şi respectat. Dar dacă este
însă confundat respectul veritabil cu cel condiţionat, atunci credinciosul înţelege că poate fi
iubit numai dacă îşi exprimă, în cel mai bun caz, unele nevoi şi le reprimă pe celelalte („eu nu
sunt iubit dacă mă exprim aşa cum simt”). Astfel, clivajul afectiv se instalează, dragostea de
sine devine absentă, lipsa percepţiei ajutorului divind se risipeşte şi reapare durerea promovată
de sentimentul lipsei de iubiri autentice şid e oboseala „jocului dublu” pentru a primi
compasiune şi acceptare.

74
 10.încheierea consilierii

VARIANTA I

Când va înceta procesul de consiliere?

Răspunsul poate fi diferit. Cum spuneam în alt context, procesul direcţiunii spirituale
poate teoretic continua întreaga viaţă. Dar dintr-un al punct de vedere, el poate înceta atunci
când şi-a atins scopurile propuse. De aceea e bine să se ştie de la început care este scopul, iar
acesta să fie unul realist şi rezonabil.
Prioritatea numărul unu în consiliere sunt dificultăţile evidente şi care îi periclitează
semnificativ viaţa credinciosului. Acestea se cer rezolvate, pe cât este cu putiinţă. Realizarea
rezolvării va conduce la încheierea consilierii. Însă şi acest punct, al rezolvării este oarecum
nesigur şi aparent arbitrar.

Se naşte o altă întrebare: „oare preotul nu ar trebui să se ocupe şi de dificultăţile

potenţiale, pe care, prin experienţa sa le întrevede în viitorul credinciosului? Oare nu este de
datoria lui să fie preventiv?”
Dar, de fapt, se presupune că deja că în rezolvarea problemelor evidente, cu care
credinciosul s-a prezentat la preot, acesta l-a învăţat nu rezolvarea acelei probleme, a situaţiei
singulare, ci i-a permis însuşirea de principii de rezolvare a problemelor, şi de creştere
spirituală. Aceste principii, aplicate acum în situaţiile respective, devin principii de rezolvare şi
a altor probleme din viitor, sau cum să evite eventualele eşecuri.

Prin urmare admitem un scop secundar al consilierii: învăţarea unor principii universal
valabile de rezolvare a problemelor. Consilierea se va încheia atunci când preotul se va
convinge că credinciosul va putea să „se descurce singur”, în sensul în care acesta va reuşi să
„generalizeze” principiile singur.

Aşadar, părintele va putea spune că s-a încheiat consilierea, când se vor întâmpla
următoarele obiective:

75
 a) când principalele probleme care îl preocupau pe credincios se dovedesc a fi
rezolvate datorită consilierii părintelui
b) când credinciosul a început să priceapă şi să aplice singur principiile flosite în
rezolvarea problemelor anterioare
c) când credinciosul afirmă că a învăţat ce să facă pentru a evita eşecurile din viitor
d) când apelează la Sacramente şi la Cuvântul Domnului pentru a găsi soluţii la
problemele cu care se confruntă
e) când este convins că preotul este disponibil şi poate apela la acesta oridecâteori
este evidentă nevoia prezenţei sale.

VARIANTA II

Nu se mai pune problema încheierii consilierii, ci doar a „încheierii” dorinţei de a

termina consilierea. Momentul conştientizării şi acceptării faptului că procesul de
consiliere nu se încheie, ci poate continua eficient fără o limită prestabiltă, coincide cu
iniţierea unui proces peren de consiliere.
Această perenitate nu se mai desfăşoară cu necesitate sub forma unei relaţii formale,
oficiale, ca mai înainte, ci acceptând o reunoaştere a eficienţei legăturilor interpersonale
autentice. Acestea presuspun şi susţinerea ca acţiune a unui proces de consiliere.

11.Chestiuni antropologice

a) omul

Posibilitate: omul se poate descoperi pe sine ca o fiinţă singură, iar această singurătate
îl tulbură, îl nelinişteşte ori de câte ori se întoarce prin reflexie asupra lui. Sau se poate
descoperi pe sine împreună cu o altă fiinţă, Fiinţa Supremă, Dumnezeu, cu care se află într-un
„tandem”, într-o comuniune intimă, inseparabilă. Iar această amintire insuflă fiinţei bucurie şi
curaj.
D. Stâniloaie spunea că „omul este o fiinţă tainică, cu rădăcinile în nişte adâncimi
spirituale”. Iar Berdiaev afirma că persoana reprezintă o valoare supremă, dar numai cu
condiţia ca ea să existe în raport cu valorile absolute, de ordin spiritual. (Enăchescu, 2008)
Persoana umană se afirmă prin căutare. Iată de ce omul se poate prezenta ca un om
activ sau om inactiv.
Omul activ este o persoană motivată teologic sau psihologic. Crede în ceva. Are
sentimentul că face ceva util, necesar, bun, folositor, durabil. O persoană dinamică, preocupată
sau chiar pasionată de ceea ce face, îi atrage şi pe ceilalţi. Activitatea pe care o are o stimulează
şi se dedică acesteia, doreşte să ducă la capăt acţiunea întreprinsă.

76
 Omul inactiv este o persoană nemotivată nici teologic, nici psihologic. Are sentimentul
că ceea ce face este inutil. Nu prea crede în nimic. Este o persoană pasivă, inertă, leneşă. Este
complet lipsită de interes pentru sarcina pe care trebuie să o execute. Nu-i prea vede sensul şi
valoarea. Nu poate începe acţiunea, sau dacă o începe, se plictiseşte rapid şi o abandonează. Se
poate, totuşi, ca executând o activitate, după terminarea ei să nu-i mai acorde nici un interes.
Ambele tipuri umane şi morale sunt determinate atât de factori motivaţionali interni, cât
şi de factori exteriori (stimulanţi sau inhibitori). (Enăchescu, 2008)
Afirmarea şi negarea de sine sunt două ipostaze posibile ale omului.
-Afirmarea presupune înfruntarea, victoria, eroismul.
- Negarea, însă, presupune suferinţa, înfrângerea persoanei, tragedie.

Imaginea omului este de multe ori denaturată astăzi. Omul este pus în locul lui
Dumnezeu şi devine treptat măsura tuturor lucrurilor. Astfel s-a divagat de la concepţia biblică
despre om.

b) viaţa

 Sensul vieţii
Dincolo de alte semnificaţii importante, viaţa se înfăţişează ca un stil de a fi a persoanei
umane. Viaţa este un lung şir de încercări care se amestecă cu speranţele, dorinţele fiinţei
umane, o continuă luptă pentru a depăşi aceste limite ale vieţii.
Prin natura sa, persoana umană tinde permanent să depăşească limitele pe care simte că
i le impune viaţa. Sufletul omului e creat pentru veşnicie şi de aceea lucrurile finite nu îl
mulţumesc. Are nevoie de lucruri infinite; iată de ce mereu vrea să treacă peste orice limită.
Dar această tendinţă face adesea ca între persoana umană şi limitele pe care viaţa i le pune, să
apară situaţii tensionate. De aceea echilibrul pe care-l dă natura lucrurilor este esenţial.
Cel mai important este însă să ne gândim cum trebuie înţeleasă şi folosită viaţa care
ne-a fost dată. Iar aceasta nu este o acţiune pur teoretică, ci una de factură practică.
Fiecare om visează să aibă o viaţă liberă, fericită, în care să nu existe probleme . Viaţa
poate fi trăită conform raţiunii (a fi realist în stabilirea idealurilor conform propriilor
posibilităţi), sau conform dorinţelor (refuzând să calculezi şi să cântăreşti posibilităţile reale, ci
să te avânzi cu entuziasm înainte,… probabil epuizându-ţi posibilităţile şi energiile).

a) a-ţi folosi viaţa conform raţiunii, înseamnă a te cunoaşte pe tine din

perspectiva posibilităţilor, a-ţi cunoaşte propriile limite şi a te mişca în interiorul lor, a
fi mulţumit de ceea ce eşti şi de modul cum eşti. Binele poate fi obţinut într-o mai mică
măsură, însă depinde modul în care este preţuit şi în care poate aduce bucuria.
b) a-ţi folosi viaţa conform dorinţelor, fără a ţine seama de raţiune, înseamnă a
nu ţine cont de propriile posibilităţi reale. Poate fi o încercare de a te înşela pe tine, de
„a înşela şi viaţa”, sau chiar şi pe ceilalţi. Dar această atitudine poate fi deseori o sfidare
şi poate conduce la epuizarea resurselor în mod rapid.

Folosirea greşită a vieţii are la bază satisfacerea dorinţelor individuale, dincolo de orice
control al raţiunii. Ea reprezintă expresia unui hedonism egoist, care epuizează persoana din
punct de vedere psihologic şi spiritual. Totuşi dorinţele nu pot fi ocolite. Dar ele pot fi
reformulate, pentru că în realitate ele nu sunt scop în sine. Satisfacerea lor vrea ca să conducă
persoana umană la acea satisfacţie şi împlinire de sine în această viaţă. De aceea raţiunea

77
persoanei poate redirecţiona şi motiva adevăratele dorinţe către scopul real al omului şi a vieţii
sale. (Enăchescu, 2008)
Credinţa, însă constituie culmea şi mobilul întregii persoane, având capacitatea de a o
determina atât în planul atitudinal cât şi cognitiv sau chiar afectiv. În această dimensiune a
credinţei, persoana umană se va realiza.

 Atitudinea faţă de viaţă

Fiecare credincios are o atitudine faţă de propria viaţă. Responsabilitatea pentru modul
în care viaţa este preţuită depinde de forţa şi conştiinţa persoanei umane. Dacă omul are
posibilitatea de a fi în esenţa sa activ sau inactiv, atunci există şi o dualitate acţională: o
atitudine activă şi o atitudine pasivă.
a. atitudinea activă – presupune interes, voinţă, dinamism, pentru a se realiza din plin.
b. atitudine pasivă – presupune o instabilitate, un eu slab al persoanei, o slăbire a
intereselor persoanei de a se realiza. Aceasta nu va duce la nici un progres. Persoanele de acest
tip sunt fie dependente de cei tari, fie apelează la alte mijloace de susţinere pentru a putea
înainta şi a se realiza în viaţă. Aceste atitudini pasive pot fi orientate către sine sau către lume,
fiind caracterizate prin dezinteres, depreciere, izolare. (Enăchescu, 2008)
c) cultura

Consilierea este determinată de condiţiile (sociale) în care se constituie personalitatea şi

de spaţiul cultural. Definiţia de sine, ca reflex al modului de structurare a nucleului identiţiar,
are o importantă influenţă asupra stilului de raportare la momentul de consiliere.
În special în societatea actuală există un deficit de condiţii care să favorizeze
structurarea unei identităţi stabile. Faptul că, de pildă, mamele petrec puţin timp cu copiii, din
pricina modului actual de angajare profesională, produce breşe în dezvoltarea identiţiară a
copilului. În societatea actuală există un deficit al stimei de sine pe fondul unei educaţii
orientate în special de principiul datoriei, ca orientare compensatorie faţă de reducerea drastică
a capacităţii de a acorda copiilor un mediu afectiv optim.Bunele intenţii educative sunt deseori
ratate pentru că imperativul educativ anulează dorinţele vitale ale copilului, ceea ce reduce
autostima. Represia masivă a dorinţelor consecutivă unei educaţii rigide (excesive sau
insuficiente) are ca rezultat nuclee identiţiare instabile.
Idealul educativ propus de mediul cultural se orientează după coordonatele „păcatului”
şi cele ale datoriei şi nu după cele ele „vieţii” şi a „bucuriei”, în care să fie respectate trăirile
copilului şi gestionate expresiv. Violenţa fizică sau psihică aduce atingere autostimei copilului
prin faptul că acesta ajunge să considere propriile nevoi şi dorinţe ca incompatibile cu
existenţa în relaţie. Datoria faţă de celălalt devine esenţială, în timp ce datoria faţă de sine
minoritară şi nesemnificativă.
Studiile privind raportul dintre condiţiile socio-culturale, personalitate şi, prin urmare,
comunicare au produs curentul de gândire denumit Cultură şi personalitate. Aceste studii au
fost angajate în primul rând de antropologi precum Franz Boas şi Edward Sapir, întemeietori
ai relativismului cultural şi au contribuit la înţelegerea „cadrelor” în care individul aflat într-o
cultură îşi „proiectează” personalitatea.
Dar întrucât este unică, o cultură nu poate fi evaluată prin comparare cu o alta, ci doar
în raport cu propriile valori şi norme.
Comunicarea în cadrul consiiere este atentă la relaţia fundamentală între cultură şi
personalitate sub aspectul sensului implicit pe care se construieşte mesajul. Relaţia dintre
cultură şi personalitate este de cauzalitate circulară: diferitele tipuri de personalitate
influenţează profund gândirea şi acţiunea comunitară. Formele de interacţiune socială
fasonează, la rândul lor, diferitele tipuri de personalitate. Personalitatea nu este determinată de

78
un proces colectiv de adaptare la „normal”, ci de necesitatea adaptării la un cât mai mare
număr de modele de gândire şi acţiune. Cultura este un vast sistem comunicaţional al cărui cod
inconştient reprezintă suma modelelor culturale care acţionează permanent şi modelează
comportamentul persoanei umane în societate. Este un univers de forme, de semnificaţii şi
conduite simbolice care, pe măsură ce sunt cunoscute şi dirijate, în aceeaşi măsură sunt
percepute intuitiv şi lăsate să se petreacă, ignorate. Cu măsura cu care sunt ignorate devin
articulate preconştient şi inconştient, întemeind condiţiile proiecţiei (Georgescu, 2009)

d) Idealul

Fiecare persoană se îndreaptă în decursul vieţii într-o anumită direcţie, pe care caută să
şi-o îndeplinească, cu efort, apelând la propriile posibilităţi, şi/sau la Dumnezeu Această cale
duce la împlinirea de sine, ca împlinire a propriei vieţi ce trebuie să corespundă aspiraţiilor
persoanei umane. Însă acestea depind de credinţele spirituale ale persoanei respective. Există
două posibilităţi:
1. A dori să ne autorealizăm înseamnă a dori un plan al nostru, egoist, şi nu
planul Creatorului, a celui ce ne-a plăsmuit pentru un scop anume.
2. ace planul Creatorului, înseamnă a renunţa la propriile aspiraţii, de
autorealizare, care pot fi de multe ori egoiste, şi a ne abandona unui plan suprem, al
lui Cristos. Aceasta se face prin abandonarea fiinţei noastre în mâinile lui Dumnezeu,
iar atunci, va ieşi cu adevărat ceva frumos. Menirea noastră şi idealul nostru îşi ating
punctul culminant atunci când ajungem ceea ce Domnul a dorit şi pentru care ne-a
creat.

Totuşi, în căutarea sa, omul are posibilitatea să se ghideze după mai multe criterii şi
astfel să-şi contureze şi idealul. Acesta poate fi nutrit prin prisma diferiţilor determinanţi.:
1. al raţiunii (aşa am gândit eu că e cel mai bine)
2. al afectivităţii (aşa am simţit eu în inima mea că trebuie să fac)
3. al credinţei (aceasta este convingerea mea în care mă abandonez)
4. al datoriei (aşa trebuie făcut, şi de aceea fac aşa)
5. al formării (aşa mi-i s-a spus să fac, iar eu doresc să ascult)
6. al misticii (aşa mi-a spus mie Dumnezeu să fac)
7. etc

Posibilitatea insuccesului
Dacă idealul este împlinirea de sine, insuccesul este un eşec (previzibil sau
imprevizibil), care poate apărea în decursul vieţii. Acesta se constatat prin capacitatea
persoanei de a-şi evalua propriile posibilităţi raportate la propriile rezultate. Insuccesul în viaţă
şi cel al realizării de sine are o influenţă pregnantă în dezvoltarea persoanei umane. Dar el se
datorează şi naturii persoanei umane care este incapabilă să vadă şi să înţeleagă raportul real
dintre posibilităţi şi aspiraţii. Credinciosul fie se subapreciază, fie se supraevaluează.
Insuccesul duce la neplăcere, la insatisfacţie, la durere, la eşec, iar acestea pot închide shizoid
persoana şi viaţa acesteia. Altfel, succesul semnifică condiţia împlinirii de sine, este satisfacţie,
este realizarea propriei vieţi.

e) moartea

79
 Pentru G. Marcel „moartea este un moment decisiv al existenţei”, dar în acelaşi timp,
aşa cum spune K. Jaspers, moartea reprezintă o situaţie limită, o problemă a conştiinţei.
Moartea poate fi un fapt irevocabil, încă destul de îndepărtat, ceva nedorit, care se va produce
totuşi şi care îngrijorează şi sperie, sau poate fi un eveniment important pentru fiinţa mea, care
doreşte să-l întâlnească pe Creatorul său, pe cel care este Iubire şi pentru care eu am trăit toţi
aceşti ani. În El am crezut, Lui m-am rugat, iar acum am ocazia să-l întâlnesc. Astfel moartea
este momentul trecerii, care poate sperie prin dramatismul său, dar care poate fi alinată de
gândul că persoana este aşteptată de o comuniune de iubire şi o fericire inepuizabilă.
Astfel, distingem trei tipuri de atitudini raportate la moarte:
1. refuzul morţii (pentru că există acea teamă de întuneric, de inert, de şocant,
de stingere)
2. împăcarea cu sine (pentru că este justificată prin raţiune şi acceptată cu
demnitate, ca pe o necesitate, sau ca pe o trecere către întâlnirea cu
Dumnezeu)
3. dorinţa de a muri (poate fi o opţiune de ordin negativ, datorită disperării)

În faţa morţii, persoana umană trăieşte momentul condensării întregii vieţi trăite într-un
moment sintetic dar esenţial de cugetare. Clipa antemergătoare morţii devine evaluativă. Se
condensează în intimul fiinţei credinciosului întrebări precum: „Cum am fost? Ce am fost, Ce
am făcut şi ce nu am făcut?...” Conştiinţa sa îl poate judeca sau îl poate apăra.
Dar dincolo de acestea, este Dumnezeu însuşi cel care pune aceleaşi întrebări fiinţei mele.
Dar vor fi întrebări din iubire.

f) Sfinţenia

Goethe spunea că „punctul cel mai înalt pe care poate omul să-l atingă este uimirea”.
Iar A. Goettman scria că „recunoaştem în aceasta pe sfânt, pentru care uimirea a devenit o
stare; (…) în faţa privirii sale de simplicitate se deschid orizonturi infinite. Pentru el nimic nu
este separat, toate trăiesc într-o imensă armonie, totul este în rezonanţă, ca şi cum o aceeaşi
conştiinţă s-ar comunica prin intermediul reflectărilor multiple. De aceea apropiindu-ne de un
sfânt, trăim întotdeauna un şoc; de aceea un copil ne atrage cu aceeaşi putere: în apropierea lor
descoperim că există o altă manieră de a exista. Uimirea lor constantă este uitare de sine şi
transfigurare prin lumina care îi înlocuieşte. (…) Uimirea izbucneşte din clipa în care
descoperim îmbrăţişarea conştiinţei noastre de către conştiinţa divină. (…) Viaţa lui Dumnezeu
este o eternă stare de uimire. (…)”.A trăi astfel înseamnă „un stil de viaţă revoluţionar (…) a
face voia lui Dumnezeu.”
De aceea Leon Bloy spunea „Nu există decât o singură tristeţe, aceea de a nu fi
sfinţi.” (Goetmann, 2010)

„Gândindu-mă pe mine însumi, eu mă dedublez în

interiorul meu, descoperindu-mă în acelaşi timp,
atât ca obiect al gândirii mele, cât şi ca subiect
cugetător care gândeşte obiectul.” (C. Enăchescu)

80
 …În loc de concluzie:

Să presupunem că vrei să fii misionar în Brazilia. Îţi termin studiile, obţii

aprobarea din partea superiorilor pentru a te interesa de ce este nevoie, te pregăteşti
pentru limbă… depui actele pentru viză, primeşti viza… Iar când mai este o
săptămână ca să pleci, superiorii îţi spun că e mai bine deocamdată să nu mergi în
Brazilia, ci vei fi trimis în Germania. Acolo este mai mare nevoie de tine acum.
Cum vei „citi” această împrejurare? Vei putea spune:
1. „Ei bine, cred că Dumnezeu nu vrea ca eu să fiu misionar”, sau
2. „Dumnezeu nu vrea să fiu misionar în Brazilia”, sau
3. „Dumnezeu nu vrea să fiu misionar în Brazilia acum – voi aştepta pentru
vremea hotărâtă de El”, sau
4. „Dumnezeu mă testează, prin superiorii mei, să vadă dacă sunt serios în
decizia mea. Ce înseamnă o respingere? Este o simplă decizie a superiorilor
de aici. Dar nu mă voi lăsa, voi face o cerere superiorilor de la Roma, voi
merge în Brazilia chiar dacă va trebui să înot, pentru că asta simt că…”,
sau…

… dupa acest curs ar trebui sa sti ce sa faci...

…sau?!

81
 Virtutea nu ţine de loc, ci de om.

„Să faci fiecare lucru ca ultimul din viaţă

şi singurul care te va mântui”. (T. Pârâian)

Bibliografie

AA. VV., „Direzione spirituale e accompagnamento vocazionale”, Editrice Ancora Milano, 1996.
Adam E. Jay, „O teologie a consilierii creştine”, Ed. Cartea Creştină Oradea, 2008.
Alphonse Goetmann, „Bucuria. Faţa lui Dumnezeu în om”, Ed. Herald, Bucureşti, 2010.
Bove Marco, „Consiliare, correggere, consolare”, Ed. Ancora, 2009.
Chryssavgis John, „Reîntregirea sufletului, arta îndrumării duhovniceşti”, Ed. Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2008.
Costa Mautizio, „Direzione spirituale e discernimento”, Edizioni AdP, 2009.
Dittes E. James, „Pastoral Counseling. The Basics”, Westminster John Knox Press Loiusville, 1999,.
Dekoven Stan, „Despre ancorare – O introducere in psihologia consilierii”, Bucureşti, Editura Gnosis,
1997.
Dietrich Michael, „Esenţa consilierii”, Ed. Societatea Biblică din România, 2010.
Enăchescu Constantin, „Tratat de psihologie morală”, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, ed. a III-a
Fischer Gottfried, Riedesser Peter, „Tratat de psihotraumatologie”, Ed. Trei, Bucureşti, 2007, ed. a II-
a.
Fodor Cristinel, „Cântarea sfinţeniei”, Ed. Sapienţa, 2007.
Georgescu Matei, „Introducere în consilierea psihologică”, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009.
Georgescu Matei, „Introducere în psihologia comunicării”, Ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti,
2009.
Holdevici Irina, Neacşu Valentina, „Sisteme de psihoterapie şi coniliere psihologică”, Ed. Kullusys,
Bucureşti, 2008.
James D. Hamilton, „Lucrarea consilierii pastorale”, Michigan, Baker Book House, 1997,
Lelord Francois, Andre Christophe, „Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile”, Ed. Trei, 2003.
Mucchielli Alex, „Arta de a comunica”, Ed. Polirom, 2005.
Oancea Constantin, „Tehnici de sfătuire/consiliere”, Ed. Vavila Edinf. SRL, Bucureşti, 2002
Richard Nelson-Jones, „Manual de consiliere”, Ed. Trei, 2009.
Sovernigo Giuseppe, „Come discernere nel dialogo pastorale”, Padova 2009.
Sovernigo Giuseppe, „Come accompagnare nel cammino spirituale”, Padova, 2010.

82
Tudose Florin, “Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie”, Ed. Fundaţia România de Mâine,
Bucureşti, 2009.

Exerciţii practice:

1. A consilia 2 câte 2
- ce a simţit consilierul
- ce a simţit consiliatul

2. A consilia o povestire a cuiva, de pe un text pe care fievcare îl are în faţă

3. A scrie pe o foaie o experienţă negativă din viaţa ta

- fără nume
- a te consilia
- a consola = a genera speranţă, a găsi ceea ce este bun în sine

4. A scrie un comportament negativ pe care tu îl ai

- fără nume
- cineva să corijeze
- a corecta din partea Domnului (prin Cuvântul Său)

5. Vizionare de film „The treatment”

- a observa transferul

83
- îndrăgostirea
- comportamentul consilierului

84