În ziori de ziuă, orăşenii se deşteptară în sunetul clopotelor şi bubuitul tunurilor, iar

când servitoarele domniţei intrară la stăpâna lor, găsiră camera pustie! Nimeni nu
ştia ce se făcuse Manda. Unii ziceau că şi-a făcut seamă însăşi, ca să nu se mărite,
alţii că s-a dus la călugărie într-un schit depărtat, unde să nu o mai găsească; când
un ţăran spuse că, viind noaptea într-un târziu, a întâlnit doi tineri călări care se
îndreptau în fuga cailor spre dealul Cătălinei, din care a cunoscut pe Dragomir
curteanul, iar pe celalalt nu l-a putut videa, fiind învelit cu mantaua, îndoială nu mai
rămâne. Ei fugiseră! Această fatală ştire fu ca o lovire de trăsnet pentru bătrânul
părinte, înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic şi mare, ostaşi, târgoveţi, săteni şi să
bată codrii ca să prindă pe fugari, în neastâmpărul său, el însuşi urmat de curtea sa,
se puse în capul gloatei.
După o goană de câteva oare, ajungând la locul numit şi astăzi Fontâna cerbului,
găsiră pe tinerii amanţi dormind îmbrăţioşaţi lingă un izvor sub umbra unor fagi
tufoşi, iar caii lor păşteau priponiţi nu departe. Ce amară deşteptare!
Fără a zice un singur cuvânt, fără a le face cea mai mică mustrare, Radu făcu semn
ostaşilor ce împrejurase pe Dragomir să-l deie pe mânile călăului, iar pe Manda nu o
lăsă să se depărteze ca să privească esecuţiunea amantului său. Atunci Dragomir se
repezi şi, smulgând un smoc de floricele ce creşteau pe malul părăuţului ce curgea
de la izvor, le aruncă la picioarele Mandei leşinate, strigându-i: Nu mă uita! Nu mă
uita! Apoi, făcându-şi cruce, puse capul pe trunchiul pregătit lângă care sta călăul.
Securea căzu...!"
De atunci, floricica asta s-a numit Nu-mă-uita.