TĂNASE TIBERIU PETRU ȘTEȚCU

GLOBALIZARE
VERSUS
SUVERANISM
MANUAL

EDITURA CONCORDIA
2022
1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TĂNASE, TIBERIU
Globalizare versus suveranism: (manual)/ col. (r) dr. Tiberiu Tănase (coord.),
Ovidiu Boureanu, Petru Ștețcu. Turnu: Concordia, 2022
Conține bibliografie
ISBN: 978-606-627-188-2
I. Boureanu, Ovidiu
II. Ștețcu, Petru
321

Editura Concordia Arad

Tel/Fax: 0257-533143; Mobil: 0743-881063
e-mail: office@editura-concordia.ro; stetcupetru@yahoo.com
web: www. editura-concordia.ro
Editură înregistrată la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul
Superior
Editor: Petru Şteţcu
Tipărit la: Tipo STAMPA S.R.L. Arad
Tel.: 0257-349004; Mobil 0743-258782
e-mail: stampasrl@yahoo.com

Prefață: lector univ. drd. Marian Covlea

Postfață: col. (r) dr. Tiberiu Tănase - membru al Diviziei de Istoria Științei din
cadrul Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii - CRIFST din
cadrul Academiei Române

Concepere și culegere: Tiberiu Tănase, Ovidiu Boureanu, Petru Ștețcu

Procesare computerizată: Petru Ștețcu
Corectură: Tiberiu Tănase, Ovidiu Boureanu, Petru Ștețcu
Machetare: Petru Ștețcu
Procesare PDF: Petru Ștețcu, Dănuț Iva
Coperta: Claudia Rațiu

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorilor. Reproducerea, fie şi parţială
şi pe orice suport, este interzisă fără acordul prealabil al editorului, fiind supusă
prevederilor legii drepturilor de autor.

2
 CUPRINS

PREFAȚĂ
CAPITOLUL I GLOBALISMUL
Secțiunea 1 Concept
Secțiunea a 2-a Istoria conceptului
2.1. Introducere
2.2. Originile globalismului
Secțiunea a 3-a Despre Forumul Davos
3.1. Introducere
3.2. Cum se construiește o ,,Guvernanță Globală”?
3.3. Pentru bani și ursul joacă! Dar să vedem și Presa!
3.4. Totul a început cu un milion de dolari - primiți
3.5. Jumătate din Ivy League în ograda lui Schwab
3.6. Ai noștri tineri prin Indonezia învață...
3.7. Președinți, premieri, parlamentari, prinți
3.8. Munți de bani și platforme online pe săturate
3.9. Cum a capturat Davos instituțiile internaționale
3.10. Cine sunt românii din Ygl și Global Shapers?
3.11. Studiu de caz: startup-ului Homefresh
3.12. Familia, școala și biserica - luate cu asalt
3.13. Sexualitatea ca ordine morală
3.14. ,,Lumea Nouă”, una fără Dumnezeu, în care totul e permis
Secțiunea a 4-a Globalismul şi etnocentrismul
Secțiunea a 5-a Globalismul și Guvernul Mondial
Secțiunea a 6-a Guvernarea globală
6.1. Introducere
6.2. Dificultățile guvernării globale
6.3. Concepte de guvernare globală
6.4. Critica realistă a cosmopolitismului
6.5. Activele politice ale societății internaționale
6.6. Posibilele scenarii ale politicii mondiale
6.7. Factori care favorizează și împiedică guvernanța globală
6.7.1. Factori negativi

3
6.7.2. Factori pozitivi
Secțiunea a 7-a Globalismul asiatic versus cel euro-atlantic
Secțiunea a 8-a Argumente pro și contra globalismului
8.1. Argumente în favoarea
8.2. Argumente împotriva
Secțiunea a 9-a Anti-globalismul
9.1. Introducere
9.2. ,,EMPIRE"
9.3. Anti-globalism ca o mișcare socială a lumii moderne
Secțiunea a 10-a Globalismul după pandemia COVID-19: un punct de
cotitură în separarea aspectelor sociale și economice
10.1. Introducere
10.2. O scurtă istorie a pandemiilor
10.3. Viitorul globalizării
10.3.1. Hub-uri globale de producție și lanțuri de aprovizionare
10.3.2. Impacturi socioeconomice disproporționate (O lume fragilă)
10.4. Concluzie
Secțiunea a 11-a Războiul din Ucraina și Resetarea Mondială
Secțiunea a 12-a Globalism versus Suveranism
Secțiunea a 13-a Globalism, Suveranism și Extremism
Secțiunea a 14-a Globalism prin Suveranism și Suveranism prin
Globalism
CAPITOLUL II GLOBALIZAREA
Secțiunea a 1-a Definiție
Secțiunea a 2-a Istorie
2.1. Globalizarea arhaică
2.2. Proto-globalizare
2.3. Globalizarea modernă
Secțiunea a 3-a Evoluția globalizării în perioada 1980 - 2020
3.1. Introducere
3.2. Globalizarea pe un trend ascendent caracterizat de 3 perioade
distincte
3.3. Criza din 2008-2009 și conturarea unui moment de discontinuitate
3.4. Globalizarea după 2020 - între probabilități și (in)certitudini

4
Secțiunea a 4-a Globalizarea economică
4.1. Introducere
4.2. Caracteristici
4.3. Avantaje
4.4. Dezavantaje
Secțiunea a 5-a Globalizarea culturală
5.1. Provocări ale suveranității și identității naționale
5.2. Mișcările anti-globaliste și Internet-ul
Secțiunea a 6-a Globalizarea contemporană
Secțiunea a 7-a Globalizarea versus Capitalismul
Secțiunea a 8-a De la globalizare la izolare totală
Secțiunea a 9-a Globalizarea va preveni terorismul?
Secțiunea a 10-a Războiul „lumii noi” împotriva „lumii vechi”
Secțiunea a 11-a Globalizarea după Războiul din Ucraina
11.1. Aruncă războiul din Ucraina economia mondială în următoarea
criză?
11.1.1. Lovesc sancţiunile pe cine trebuie?
11.1.2. Ingredientele unei crize economice globale
11.1.3. Se poate fără Rusia?
11.2. La ce să ne aşteptăm după terminarea războiului Rusia-Ucraina?
11.3. Implicații economice ale efectelor Războiului din Ucraina
11.3.1. Implicațiile economice
11.3.2. Încrederea consumatorilor și a companiilor este posibil să scadă
11.3.3. China nu poate să înlocuiască pe deplin Europa ca piață cheie a
Rusiei
11.3.4. Rusia, mai puțin ,,investibilă" la nivel internațional
11.3.5. În ce domenii stă bine Rusia
11.3.6. În ce domenii stă bine Ucraina
11.4. Războiul din Ucraina înseamnă sfârșitul globalizării așa cum o
știam
11.5. Războiul din Ucraina pune capăt globalizării
11.5.1. Inflația va determina companiile să se retragă de pe piețele
11.5.2. Efectul pe termen lung al războiului asupra energiei verzi
11.6. Conflict european, consecințe economice globale

5
11.7. Globalizarea și-a urmat cursul regretabil. Trebuie să găsim un nou
model
11.8. Războiul din Ucraina va afecta în mod fundamental economia
mondială, avertizează FMI
CAPITOLUL III SUVERANISMUL
Secțiunea 1 Concept
1.1. Suveranitatea națională
1.2. Suveranitatea oamenilor
Secțiunea a 2-a Istoric
Secțiunea a 3-a Teorii despre suveranitate
3.1. Teoria constitutivă
3.2. Teorie declarativă
3.3. Recunoașterea statului
3.3.1. Statele de facto și de drept
3.3.2. Relația dintre stat și guvern
3.3.3. Extincția statului
3.3.4. Statutul ontologic al statului
3.3.5. Statul ca „aproape abstract”
3.3.6. Statul ca „entitate spirituală”
3.3.7. Tendințe ale numărului de state
Secțiunea a 4-a Suveranitatea în America
Secțiunea a 5-a Suveranitatea în Canada
Secțiunea a 6-a Suveranitatea în Regatul Unit
Secțiunea a 7-a Suveranitatea în Europa
7.1. Suveranitatea în Franța
7.2. Suveranitatea în Germania
7.3. Suveranitatea în Italia
7.4. Suveranitatea în Elveția
7.5. Suveranitatea în Spania
7.6. Suveranitatea în Grecia
7.7. Suveranitatea în Polonia
7.8. Suveranitatea în Norvegia
7.9. Suveranitatea în Ungaria
7.10. Suveranitatea în Serbia

6
7.11. Suveranitatea în Bulgaria
7.12. Suveranitatea în Romania
Secțiunea a 8-a Suveranitatea europeană
8.1. Suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene
8.1.1. Introducere
8.1.2. Limitele în care statele membre ale U.E. îşi păstrează calitatea lor
de subiecte ale dreptului internaţional
Secțiunea a 9-a Suveranitatea și politica modernă
9.1. Suveranitatea internă
9.2. Suveranitatea sau independența vestfaliană
9.3. Suveranitatea internațională legală
Secțiunea a 10-a Suveranism și Uniunea Europeană
Secțiunea a 11-a Suveranismul și schimbarea alianțelor
Secțiunea a 12-a Suveranismul: o şansă sau o ameninţate pentru
Europa?
Secțiunea a 13-a Suveranism versus globalism
13.1. Introducere
13.2. Suveranism și nativism la ONU
13.3. Suveranismul lui Viktor Orbán versus globalismul european
13.4. Despre suveranism si guvernare natională
13.5. Omul, între suveranism și globalism
13.6. România, o scenă a confruntării dintre suveraniști și globaliști
Secțiunea a 14-a Opinii pro și contra despre suveranism
14.1. Opinii pro suveranitate
14.1.1. Mișcarea cetățenilor suverani
14.1.2. Forumul suveranist organizat în Polonia
14.1.3. Forumul suveranist organizat în România
14.2. Opinii contra suveranitate
14.2.1. Propagandistul globalist Jacques Attali: „Suveranismul este
antisemitism și trebuie oprit”
CAPITOLUL IV SUZERANITATEA
Secțiunea 1 Definiție
Secțiunea a 2-a Israelul antic și Orientul Apropiat
Secțiunea a 3-a China imperială

7
Secțiunea a 4-a Tibetul
Secțiunea a 5-a India
Secțiunea a 6-a Imperiul German
Secțiunea a 7-a Alte țări
Secțiunea a 8-a Vasalitatea
CAPITOLUL V NAȚIONALISMUL
Secțiunea 1 Introducere
Secțiunea a 2 Terminologie
3.1. Introducere
3.2. Secolul al XIX-lea
3.2.1. Franța
3.2.2. Rusia
3.2.3. America Latină
3.2.4. Germania
3.2.5. Italia
3.2.6. Grecia
3.2.7. Serbia
3.2.8. Polonia
3.2.9. Bulgaria
3.2.10. Naționalismul evreiesc
3.3. Secolul al XX-lea
3.3.1. China
3.3.2. Grecia
3.3.3. Africa
3.3.4. Orientul Mijlociu
3.3.5. Destrămarea Iugoslaviei
3.4. Secolul XXI
Secțiunea a 4-a Interpretări ale naționalismului
4.1. Interpretări politice
4.2. Interpretări sociologice
4.3. Interpretarea evoluționistă primordială
4.4. Interpretări marxiste
Secțiunea a 5-a Tipuri de naționalism
5.1. Naționalism anticolonial

8
5.2. Naționalism civic
5.2.1. Introducere
5.2.2. Istoric
5.2.3. Critici
5.3. Naționalismul liberal
5.4. Naționalism creol
5.5. Naționalism etnic
5.5.1. Introducere
5.5.2. Istorie
5.5.3. Caracteristici
5.5.4. Exemple
5.5.5. Critici
5.6. Naționalism economic
5.6.1. Introducere
5.6.2. Istoric
5.6.3. Filosofie
5.6.4. Exemple moderne
5.6.5. Critici
5.7. Naționalism de gen și muscular
5.8. Naționalism integral, iredentism și pan-naționalism
5.9. Naționalism de stânga
5.10. Național-anarhism
5.11. Naționalism nativist
5.12. Naționalism rasial
1. Definiție
2. Istoric
2.1. Secolul XIX
2.2. Societăți a naționalismului negru
2.3. Secolului XX
2.4. Naționalismul negru revoluționar
2.5. Critici aduse naționalismului negru
5.12.2. Naționalismul alb
1. Introducere
2. Istoric și utilizare

9
3. Vizualizări
3.1. Definițiile whiteness
4. Mișcări regionale
4.1. Australia
4.2. Canada
4.3. Germania
4.4. Noua Zeelandă
4.5. Paraguay
4.6. Africa de Sud
4.7. Statele Unite
4.7.1. Relații cu grupurile separatiste negre
4.7.2. Campania prezidențială a lui Trump din 2016
5. Critici asupra naționalismului alb
6. Organizații notabile
7. Persoane de seamă
8. Media notabile
5.13. Naționalismul religios
5.14. Naționalismul teritorial
5.15. Naționalismul sportiv
5.16. Naționalism expansionist
5.17. Naționalism romantic
5.18. Naționalism cultural
5.19. Naționalism lingvistic
5.20. Naționalism post-colonial
5.21. Naționalism de stat
5.22. Naționalism revoluționar
5.23. Conservatorism național
5.24. Naționalism de eliberare
5.25. Școli de anarhism care recunosc naționalismul
5.26. Naționalismul diasporei
Secțiunea a 6-a Critici asupra naționalismului
Secțiunea a 7-a Naționalismul pe țări
7.1. Naţionalismul în RUSIA
7.1.1. Istoric

10
7.1.2. Naționalism extremist
7.1.3. Naționalismul rus și minoritățile etnice
7.1.4. Partide și organizații
7.2. Naţionalismul în AMERICA
7.2.1. Istoric
7.2.2. Statele Unite ale Americii contemporane
7.2.3. Varietăți de naționalism american
7.3. Naţionalismul în CHINA
7.3.1. Introducere
7.3.2. Conștiință națională
7.3.3. Surse ideologice
7.3.4. Etnie
7.3.5. Minorități etnice
7.3.6. În Taiwan
7.3.7. Naționalismul Chinezesc de peste mări
7.3.8. Simbologia naționalistă
7.3.9. Opoziție
7.3.10. Nordul și Sudul
7.3.11. Populism
7.3.12. Timpurile moderne
7.4. Naționalismul în UCRAINA
7.4.1. Introducere
7.4.2. Istoric
7.4.3. Organizare
7.4.4. Ideologie
7.4.5. Simboluri
7.4.6. Lideri
7.5. Naționalismul în FRANȚA
7.5.1. Introducere
7.5.2. Istorie
7.5.3. Diversitatea mișcărilor naționaliste
7.5.4. Acțiune franțuzească, „naționalism integral” și monarhism
7.5.5. Suveranismul
7.5.6. Mișcări regionale

11
7.5.7. Personalități
7.6. Naționalismul în ROMÂNIA
7.6.1. Introducere
7.6.2. Partide naționaliste din România
7.6.3. Ideologi
Secțiunea a 8-a Neo-naționalismul
Secțiunea a 9-a Recrudescența naționalismului în Uniunea Europeană
Secțiunea a 10-a Naționalism versus globalizare
Secțiunea a 11-a Uniunea Europeană între naționalism și globalizare
CAPITOLUL VI GEOPOLITICA ÎN CONDIȚIILE RĂZBOIULUI
DIN UCRAINA
Secțiunea 1 Războiul din Ucraina, multipolaritatea și reechilibrarea
situației geopolitice de cealaltă parte a mapamondului: regiunea Indo-
Pacific
Secțiunea a 2-a Războiul lui Putin în Ucraina este menit să schimbe
echilibrul geopolitic/China stă acum în centrul tablei de șah globale
2.1. O alianță India și China care să surâdă Rusiei?
2.2. China are schimburi comerciale mai puternice cu Europa și SUA
2.3. Reconfigurarea piețelor
2.4. Schimbarea arhitecturii internaționale existente
Secțiunea a 3-a Consecințele invadării Ucrainei. Războiul va redesena
harta geopolitică a lumii
3.1. Introducere
3.2. Harta strategică a lumii va fi redesenată
3.3. Occidentul este nepregătit în fața unui război
CAPITOLUL VII GEOPOLITICA ÎN ERA ȘI POST-ERA
PANDEMIEI
Secțiunea 1 Geopolitica în era pandemiei
1.1. Publicul nu mai este cel dinaintea pandemiei
1.2. Indisponibilitatea de a învăţa și procesa ce se întâmplă
1.3. Răspunsuri naţionale şi un răspuns european consistent, dar
întârziat!
1.4. Health Silk Road şi deficitul de gândire strategică a Vestului
Secțiunea a 2-a Geopolitica după pandemie
12
2.2. Introducere
2.2. Securitatea în vremea coronavirusului
2.3. Covid-19 şi securitatea internaţională
2.4. Ce ar mai putea fi diferit în lume după coronavirus?
2.5. Concluzie
Secțiunea a 3-a România și post-criza coronavirus
3.1. Introducere
3.2. Globaliştii se reprofilează
3.3. Cu o Românie fără elite, Rusia face ce ştie și atentează la securitatea
NATO şi UE
3.4. Conflictul axiologic dintre elite
3.5. Să ținem cu poporul dacă nu vrem să rătăcim drumul
3.6. România trebuie să privească mai mult la Polonia
3.7. Întoarcerea la ,,prin noi înşine”
Secțiunea a 4-a Îngrijorare geopolitică
BIBLIOGRAFIE

13
14
PREFAȚĂ

15
16
 CAPITOLUL I

GLOBALISMUL

Secțiunea 1 Concept

Globalismul se referă la diverse sisteme cu domeniu de aplicare

dincolo de simplul internațional. Este folosit de politologi, cum ar fi Joseph
Nye, pentru a descrie „încercările de a înțelege toate interconectările lumii
moderne - și de a evidenția tiparele care stau la bază (și le explică)”. În
timp ce este în primul rând asociat cu sisteme-lume, poate fi folosit pentru a
descrie alte tendințe globale. Termenul este, de asemenea, frecvent utilizat
ca antisemit peiorativ, de mișcări de extrema dreaptă și teoreticieni ai
conspirației.
Termenul de globalism indică o mișcare sau gândire politico-socială
care consideră fenomenele politice, economice, culturale, sociale ca o
expresie a echilibrului și a relațiilor dintre diferitele state și nu ca o
manifestare a componentelor naționale individuale. În special, acest termen
este utilizat într-un sens negativ în cercurile naționaliste pentru a descrie
acele fenomene care sunt (probabil) guvernate la nivel internațional, privite
ca o amenințare la adresa suveranității naționale sau ca o încercare de a
impune un singur stat mondial. Globalismul ar fi produsul efectului dublu
al globalizării economice și al internaționalismului de stânga.
Conceptul este folosit de Or Rosenboim, istoricul ideilor, pentru a
traduce latura politică a globalizării, care este în general înțeleasă ca un
fenomen economic și financiar.
Globalismul are o afinitate cu „noua ordine mondială ”. Adesea
asociat cu imperialismul anglo - american, „globalismul” este denunțat în
special de teoreticienii neo-eurasiatici precum Aleksandr Dugin. În Franța,
critica globalismului a fost avansată de autori precum Yann Moncomble,
Pierre Hillard sau Pierre de Villemarest.
Munca lor de critică a „globalismului” se concentrează adesea pe
personalități sau organizații, publice sau private, pe care le identifică drept
colaboratori în acest proiect. Acestea includ: Richard Coudenhove-

17
Kalergi, Clarence Streit, David Rockefeller, Societatea Fabian, masa
rotundă, Consiliul pentru relații externe, grupul Bilderberg, George
Soros și Comisia Trilaterală.
Printre politicienii care au criticat public globalismul se numără Pino
Rauti, Jean-Marie Le Pen, Marine Le Pen și Donald Trump.

Secțiunea a 2-a Istoria conceptului

2.1. Introducere
Termenul a intrat pentru prima dată în utilizare pe scară largă în
Statele Unite. Conceptul modern de globalism a apărut în dezbaterile
postbelice din anii 1940 în Statele Unite. În poziția lor de putere fără
precedent, planificatorii americani au formulat politici pentru a contura tipul
de lume postbelică pe care și-o doreau, ceea ce, din punct de vedere
economic, însemna o ordine capitalistă care se întinde pe glob, centrată
exclusiv pe Statele Unite. Aceasta a fost perioada în care puterea globală a
SUA a fost la apogeu: țara a fost cea mai mare puterea economică lumea știa
vreodată, cu cea mai mare mașină militară din istoria omenirii. La fel
ca George Kennan's, Personalul de planificare a politicilor, a spus-o în
februarie 1948: „Avem circa 50% din bogăția lumii, dar doar 6,3% din
populația sa. […] Sarcina noastră reală în perioada următoare este de a
elabora un model de relații care să ne permită să menținem această poziție
de disparitate". Aliații și dușmanii Americii Eurasia încă se spionau din al
Doilea Război Mondial, până în în acest moment.
Istoricul american James Peck a descris această versiune a
globalismului drept „globalism vizionar”. Pentru Peck, aceasta a fost o
concepție de anvergură a „globalismului statului american centrat folosind
capitalismul ca și cheie a acoperirii sale globale, integrând tot ce poate într-
o astfel de întreprindere”. Aceasta a inclus globalul în integrare economică,
care se prăbușise în timpul Primului Război Mondial și al Marii Depresii.
Globalismul modern a fost legat de ideile de integrare economică și
politică a țărilor și economiilor. Prima persoană din Statele Unite care a
folosit termenul „integrare economică” în sensul său modern (adică
combinând economii separate în regiuni economice mai mari) a fost John S.

18
de Beers, economist în Departamentul Trezoreriei SUA, spre sfârșitul anului
1941. Până în 1948, „integrarea economică” apărea într-un număr tot mai
mare de documente și discursuri americane. Paul Hoffman, apoi șef
al Administrația Cooperării Economice, a folosit termenul într-un discurs din
1949 către Organizația pentru cooperare economică europeană.
Domnul Hoffmann a folosit cuvântul „integrare” de cincisprezece ori
sau aproape o dată la fiecare sută de cuvinte din discursul său. Este un
cuvânt ce a fost folosit de oamenii de stat europeni care au legătură cu Planul
Marshall pentru a descrie ce ar trebui să se întâmple cu economiile europene.
S-a remarcat faptul că niciun astfel de termen sau scop nu a fost inclus în
angajamentele pe care le-au luat națiunile europene în acordul Planului
Marshall. În consecință, europenilor li s-a părut că „integrarea” era o
doctrină americană care a fost suprapusă angajamentelor reciproce făcute
când a început Planul Marshall ...
Globalismul a apărut ca un set dominant de ideologii la sfârșitul
secolului al XX-lea. Pe măsură ce aceste ideologii s-au instalat și ca diverse
procese ale globalizare intensificate, au contribuit la consolidarea unei
conexiuni globale imaginar. În 2010, Manfred Steger și Paul James a
teoretizat acest proces în termeni de patru niveluri de schimbare: schimbarea
ideilor, ideologiilor, imaginarilor și ontologiilor.
2.2. Originile globalismului
Elitele lumii folosesc tot mai des cuvântul globalizare, fără a cunoaște
originile sale. Ghidurile corectitudinii politice dau definiții convenabile celor
care dețin puterea lumii, gen: ,,întreaga lume, privită ca o sfera adecvată,”
,,o politică de anvergură mondială,” ,,doctrina care asigură ajutorul
statelor sărace,” ,,acțiunea prin care o țară sau o putere economică se
implică în afaceri internaționale.” De fapt, toată mișcarea este ideologică,
dar propaganda se ferește să facă încadrări.
,,Globalizarea este considerată ca factor ce determină diminuarea
rolului guvernului naţional ca urmare a extinderii acţiunii capitalului
investiţional internaţional şi a societăţilor transnaţionale,” scria prin 2010
Mirela Mazilu, profesor al secției Universității Craiova din Turnu Severin,
într-o revistă științifică. Ulterior, CV-ul domniei sale s-a umplut de
membership-uri în rețele internaționale eco-civice.

19
 Recent, liderii țărilor de la Vișegrad s-au întâlnit la Varșovia pentru a
instituționaliza un grup reprezentativ, care să se opună hegemonilor lumii.
Tentativa a fost un eșec, datorită viziunilor diferite ale rolului statelor în
concernul european.
Noul cancelar al Germaniei, Olaf Scholz, conduce o coaliție de trei
partide. Pentru prima oară, ecologiștii au ajuns la guvernare. Ce nu s-a
remarcat din programul lor politic este punctul care prevede: Germania are
„o responsabilitate specială” faţă de Europa. Acest lucru e în măsură să
sporească temerile legate de tentativa de dominație asupra celorlalte state.
Propoziția se poate traduce ușor. Noua politică a Germaniei vizează
controlul mecanismelor pieței și al libertății de mișcare, prin impunerea pe
agendă a drepturilor migranților. Instrucțiunile cabinetului de control
folosesc instrumente gen: statul de drept, independența justiției, indicii de
corupție, taxe pe emisiile de carbon, dezvoltarea societății civile etc.
De ce elitele lumii folosesc tot mai des cuvântul globalizare, fără a
cunoaște originile sale?
Dar unde a apărut prima oară termenul de globalism? S-a renunțat la
cel de mondialism? E globalismul vechiul internaționalism din doctrina
sovietică?
Istoricii susțin că primul care a folosit acest cuvânt a fost profesorul
german Ernst Jäckh, care a emigrat din Germania celui de-al Treilea Reich,
în 1930, în SUA și a ajuns cadru didactic la Universitatea Columbia,
cunoscută pentru stângismul ei. A publicat o carte despre lupta împotriva
„hitlerismului”, intitulată ,,Războiul pentru sufletul omului.” Jäckh a folosit
„globalismul” pentru a descrie ambițiile lui Hitler de a înstăpâni planeta.
„Hitler întinde mâna spre soare. Își propune să cucerească lumea, pentru a
lua în posesie globul pământesc. El vizează mai mult decât cucerirea
militară, economică sau politică a lumii. Susține că s-a angajat într-un
„război sfânt,” ca lider al poporului ales, trimis de Dumnezeu, nu pentru
imperialism, ci pentru globalism - așa aș caracteriza lumea fără sfârșit a
Führerului,” scrie profesorul de la Columbia.
Contracandidatul din 1940 a lui Franklin Roosevelt, republicanul
Wendell Willkie notează în cartea sa ,,O singură lume,” că la un miting,
senatorul Gerald P. Nye din Dakota de Nord și-a intitulat discursul

20
„Globalistica,” prin care ironiza intenția democraților de a liberaliza
migrația europenilor. Autorul îl consideră xenofob. Există similitudini?
Întâmplător am descoperit într-o arhivă catalogul Federației Pictorilor
și Sculptorilor moderni, datat: iunie 1943, destinat unei expoziții la Galeria
Wildenstein din New York. Tinerii expresioniști, curent nou la acea vreme,
își prezentau operele în spatele manifestului: „Ca națiune, suntem forțați să
depășim izolaționismul nostru politic îngust,” se arată în document. „În
condițiile în care America este recunoscută ca centrul artei lumii, creatorii
din toate țările trebuie să se reunească, să discute și să expună, este timpul
ca noi să acceptăm valorile culturale pe un plan cu adevărat global.”
În spațiul destinat criticilor de artă al prestigioasei publicații the New
York Times, de la acea vreme, Edward Alden Jewell tipărește cu litere de-o
șchioapă cuvântul ,,Globalism.” ,,Globaliștii,” susține acesta, ,,par să
garanteze un viitor destul de sumbru, dar și vesel,” ironizând tabloul lui
Mark Rothko, „Taurul sirian,” că foloseşte culori prea țipătoare.
Globalismul nu mai este astăzi vreo metaforă sau figură de stil. Este
deja o ideologie, prin care servanții trebuie să acționeze conform
regulamentelor născute în locuri ciudate.
Directivele de la DAVOS prevestesc începutul noii revoluții
industriale și sfârșitul capitalismului.
Acordul de la Bretton Woods a fundamentat noua politică monetară a
lumii. De atunci, monedele naționale nu se mai raportează la aur, ci la dolar.
Așa s-a înființat Banca Mondială și apoi Fondul Monetar Internațional.
Materialele de propagandă de pe site-ul World Bank susțin că peste
1,7 miliarde de pământeni au fost scoși din sărăcie din anul 1950, prin
acțiunile globale. Dar niciunde nu se consemnează că din 1950, uncia de aur
a crescut de la 36 de dolari, la 1.800 în prezent și că merele nu au aceeași
greutate cu perele.
Țintele globalismului par a fi simple: bogații lumii să fie și mai bogați.
Elitele lumii folosesc tot mai des cuvântul globalizare, fără a cunoaște
originile sale.
“Ajuns la Davos, unde se reunesc bogații lumii, am căutat un loc de
cazare. Nu am găsit nici în comunitățile învecinate. Am dormit într-un pod
de casă, într-un sat îndepărtat. Făceam naveta cu trenul. Fiecare non-

21
plutocrat luptă pentru resturi,” este imaginea plastică descrisă de Derek
Thompson în The Atlantic.

Secțiunea a 3-a Despre Forumul Davos

3.1. Introducere
Cum a devenit forumul de discuții de la Davos o putere decizională la
nivel global și care sunt personajele cheie ale „noii orânduiri mondiale”?
Cum a ajuns o mână de oameni să decidă cum are voie omenirea să
trăiască?
Cu doar trei decenii și ceva în urmă, pe vremea lui Ceaușescu, trădarea
ne putea trimite fix în fața plutonului de execuție. Sentința ar fi fost
executată la Jilava. Astăzi, trădarea este menționată cu mândrie în CV-uri, a
fi împotriva statului reprezintă un lucru de invidiat, este sinonim cu
progresismul, te transformă în „n
Cum s-a ajuns aici? Din aproape în aproape. Prin abandonarea
valorilor naționale și îmbrățișarea așa-ziselor valori liberale. Prin
secularizare. Prin acceptarea unor criterii valorice străine și prin valorizarea
pozitivă a unor instituții internaționale. Prin confuzie. Prin oportunism.
Pe de o parte, s-a construit o pseudo-elită, pe de altă parte s-a exploatat
indulgența și ignoranța populației conduse de această pseudo-elită.
Conformismul s-a propagat datorită și mai marii prostii a unor cadre locale,
incapabile să își imagineze că astfel de schimbări radicale ar putea exista
într-o lume așa-zis democratică.
Cu câțiva zeci de ani în urmă, Forumul Economic de la Davos, fondat
în 1971 și aproape nebăgat în seamă până de curând, mai putea trece drept
ceea ce îi spunea numele: un spațiu în care se dezbat idei economice. O
agora în care se gândesc scenarii privind dezvoltarea economiei mondiale.
Totul se concretiza printr-un raport anual numit „Global Competitiveness
Report”.
Evident, participarea la acest forum însemna expunere (mai mult sau
mai puțin academică) și prestigiu. Nici acum nu este pentru buzunarul oricui!
Cei admiși/invitați, își cumpără, an de an, drumul înăuntru și costă tot mai
scump accederea de la un nivel periferic la unul mai central.

22
 Totuși, în 1992, Klaus Schwab - un economist cvasi-necunoscut, cu o
diplomă suplimentară în inginerie mecanică, probabil cu ajutorul lui Henry
Kissinger și a altor conexiuni americane, reușește să adune laolaltă, la
Davos, în Elveția, nu mai puțin de 440 de personalități din peste 30 de țări!
Global Leaders for Tomorrow (1993-2003, rebotezat din 2004 Young
Global Leaders) avea să aducă în prima linie personaje precum Bill Gates
(Microsoft), Jeff Bezos (Amazon), pe cofondatorul eBay Pierre Omidyar,
Mark Leonard (director fondator al European Council on Foreign Relations -
finanțat Soros), în general persoane aparținând ecosistemului economic.
Foarte curând, însă, acestora încep să li se adauge și politicieni
precum Angela Merkel (cancelar german), Nicolas Sarkozy (fost președinte
al Franței), Emmanuel Macron (președinte al Franței), Vladimir
Putin (președintele Rusiei), Al Gore (fost vicepreședinte al SUA) Tony
Blair (fost premier britanic), Gordon Brown (fost premier britanic), Boris
Johnson (prim ministru Angliei), Jose Manuel Barroso (fost șef al Comisiei
Europene), Jean-Claude Juncker (fost șef ai Comisiei Europene și fost
premier al Luxemburgului), Jose Maria Aznar (fost premier spaniol), Guy
Verhofstadt (fost premier belgian), Alexander Stubb (fost premier
finlandez), Viktor Orbán (premierul actual al Ungariei), Sebastian Kurz (fost
cancelar austriac), Jacinda Ardern (premierul Noii Zeelande), Victor
Ponta (fost premier al României), Matteo Renzi (fost premier al Italiei) etc.
În total, cca. 1.300 de „cursanți” și de „absolvenți”, legați unii de alții prin
fire nevăzute.
Șocant, încă de la bun început, este rolul de marionete pe care toți
aceștia îl joacă în fața lui Klaus Schwab! Văzând lista, nu am putea spune că
ar fi vorba despre indivizi tocmai lipsiți de orgoliu, de personalitate, chiar
dimpotrivă! Cu toate acestea, ei participă la „cursuri” și bifează diferite
obiective, în urma cărora sunt selectați/aleși/scoși în față de acest - să-i
zicem - ONG sau rețea ocultă.
De observat că toți au studii în limita decenței, dar fără mari realizări
în carieră, de presupus că selecția efectivă să se fi făcut în funcție de
disponibilitatea acestor politicieni de a colabora cu Davosul. O flexibilitate
precum cea dovedită în timpul pandemiei, când unicul far călăuzitor al

23
tuturor liderilor politici au devenit brusc structurile globale care vor să
impună Marea Resetare.
Și mai interesant este că, în mod evident, nici chiar Klaus Schwab nu
este vreun deținător al puterii, ci tot o marionetă cu rolul de a reprezenta
puterea din spatele Forumului de la Davos. Putem presupune că această
putere este cea care dispune sau gestionează și cele peste o mie de companii
multinaționale care sprijină Davosul din punct de vedere financiar, dar i se și
supun orbește când Davosul ia o decizie precum „resetarea”.
Cum circulă această putere prin „venele” organizației? Sub formă de
bani! Dacă aruncăm o scurtă privire la cei din Consiliul de administrație al
organizației, vom descoperi nume precum Christine Lagarde (fosta șefă FMI
și actuala șefă a Băncii Centrale Europene), Kristalina Georgieva (directorul
FMI), Larry Fink (CEO-ul de la BlackRock - o corporație de management
investițional ce dispune de 9,4 trilioane de dolari). Simplu: controlând banii
la nivel global, controlezi lumea.
Deși ar părea că aceste corporații și instituțiile financiare controlează
piața, în realitate, majoritatea angajatorilor de pe planetă și osatura societății,
așa cum o știm, o reprezintă întreprinderile mici și mijlocii și clasa de
mijloc! Adică, exact zona pe care corporațiile și băncile vor să o lichideze
prin Marea Resetare. Mai mult, vor să lichideze și banii fizici și să îi
înlocuiască cu o monedă virtuală pe care să o controleze băncile care
controlează și Davosul.
Economiile naționale, sleite financiar de lockdown, cu o forță de
muncă subțiată și pauperizată, cu lanțurile de aprovizionare compromise, vor
accepta moneda virtuală impusă de Davos și vor introduce venitul universal
de bază, ca să poată să controleze populația, tot mai nemulțumită. Acest
venit se va aloca probabil lunar, electronic, cu dată de expirare lunară și cu
procente privind cheltuielile: alimentație, chirii, medicamente, haine etc. -
după cum remarca și scriitorul și cercetătorul Ernst Wolff, bine cunoscut
pentru investigațiile sale privind FMI-ul (Cronica unui jaf - 2014, Jefuirea
lumii - istoria și politica FMI - 2014, Tsunami-ul financiar - 2017, Ordinea
financiară internațională ca și construcție criminală a statului profund - 2017
etc.).

24
 Și să mai remarcăm un lucru extrem de interesant! Se pare că
organizația (World Economic Forum - WEF) își gestionează singură și
opozanții, care întâmplător provin tot din rândul propriilor „absolvenți”.
3.2. Cum se construiește o ,,Guvernanță Globală”?
În 2005, la Davos „s-a stabilit” necesitatea unei „guvernanțe
globale”. Eufemistic vorbind, desigur. Cine au fost cei care „au stabilit”
asta? În jur de 3.000 de invitați la eveniment, în principal șefi de corporații și
„invitați” din zona politică, Najib Razak - vicepremierul Malaieziei, Shaukat
Aziz - premierul Pakistanului, Tony Blair - premierul britanic, Jacques
Chirac - președintele Franței, Samuel Schmid - președintele Elveției,
Mahmoud Abbas - liderul palestinian, Viktor Yushchenko - președintele
Ucrainei, Gerhard Schroeder - cancelarul Germaniei, José Manuel Barroso -
șeful Comisiei Europene. Azi, însă, ne putem întreba dacă acești oameni
chiar au stabilit ceva? În numele cui vorbeau? Cine i-a mandatat?
Articolele și analizele apărute în urma întâlnirii de la Davos se
întrebau despre puterea (alta decât cea discursivă) a celor adunați în vederea
modificării politicilor globale. Nu mai avem această problemă astăzi!
„Puterea corporativă în politica mondială: cazul Forumului economic
mondial” - scrisă de Tore Fougner în 2008, avea să constate că WEF sprijină
inițiative guvernamentale, că WEF elaborează un limbaj și un discurs pro-
globalizare, că WEF caută noi forme de guvernare. Modelul - pe atunci
teoretic - căuta să identifice problemele de dimensiune globală care s-ar
putea rezolva printr-o așa-zisă guvernanță globală, paralelă cu „guvernanța”
prestată de executivele naționale.
Așadar, chestiunea se referea la probleme externe sau independente
față de guvernările naționale. Și mai precis, preocuparea viza exclusiv
rezolvarea unor chestiuni ce excedau nivelul unei soluționări la nivel
național. Iar acesta este unul din motivele pentru care Davosul nu a generat
nici mari întrebări, nici contestări în acea perioadă.
Mai departe, s-a ajuns la ideea că aceste chestiunile globale ce ar fi
putut depăși gradul de competență statală în rezolvare ori lipsa de cunoștințe,
ar reveni unor „actori” nestatali precum corporațiile și ONG-urile, dar și
instituțiilor din domeniul public internațional, în numele progresului și
eficienței. Acesta a fost pasul esențial!

25
 Totodată, WEF își fixează ca obiectiv și redefinirea propriilor granițe
de competență, prin rescrierea nivelului de legitimitate a ONG-ului în
chestiuni ce țin de zona cooperării public-private. Este momentul în care, în
premieră, se discută despre o zonă de acțiune comună: guvernamentală, de
business și a societății civile.
Nicăieri nu se vorbea despre „guvernanță” exercitată de WEF în
numele statelor, în numele guvernelor, în numele societății civile! Schwab
avea să introducă însă în discuție, cu perfidie, ideea că însăși corporația
multinațională este un fel de „cetățean global”, interesat de bunurile publice
globale, dar și de bunul mers al politicii! Și care, ca oricare „cetățean”, alege
să își exercite drepturile!
Ceea ce în anii 2000 nu părea încă o „sursă de putere”, iată că a
devenit în timp, Davos-ul trecând din zona analitică în cea de exercitare
efectivă a puterii, alunecând treptat în zona puterii politice și subordonându-
și nu doar instituțiile internaționale, ci și majoritatea guvernelor.
Mai mult, în clipa de față, infiltrându-se în diversele forme statale,
Davos-ul a devenit o putere mondială în sine, „de ocupație”, de uzurpare a
puterii din diverse state și chiar mai mult, una din „marile puteri” mondiale,
alături de China, Rusia sau Statele Unite, pe care încearcă să le demanteleze
tot din interior.
Schwab, în calitate de editor al raportului „Global Redesign” al
Forumului Economic Mondial, în 2010, postulează că o lume globalizată
este mai bine gestionată de o coaliție de corporații multinaționale, guverne
(inclusiv prin sistemul ONU) și organizații ale societății civile (OSC).
Schwab mai susține că guvernele nu mai sunt „actorii dominanți covârșitori
pe scena mondială” și că „a venit timpul pentru o nouă paradigmă a părților
interesate a guvernanței internaționale”. Viziunea WEF include o ONU de
tip „public-privat”, în care anumite agenții specializate ar funcționa în cadrul
sistemelor comune de guvernare statală și non-statală.
Enunțul lui Schwab nu a omis guvernele, dar trece sub tăcere controlul
exercitat de WEF asupra politicienilor care compun aceste guverne, mai
mult, trece sub tăcere deopotrivă și controlul exercitat asupra structurilor
europene (Comisia, Consiliul, Parlamentul European), totodată și fluxul
banilor către guverne.

26
 A se vedea situația Poloniei care nu are o legislație care să se
suprapună 100% peste legislația comunitară. În mod firesc, întrucât Polonia
nu a acceptat vreodată să-și cedeze definitiv suveranitatea vreunei entități
externe țării. Mai mult, UE deține un aquis extrem de stufos, reglementând
nu doar cum ar trebui să funcționeze justiția într-o țară membră, ci mergând
spre bază, la amănunte cum ar fi ce curbură are voie să aibă castravetele
cultivat. În ceea ce privește ONG-urile, și acestea sunt controlate financiar
tot de globaliști și lucrează constant la subminarea democrației, suveranității
și oricărei forme de asociere politică ce s-ar putea ridica împotriva WEF,
mână în mână cu presa deținută deja de corporații.
Astfel, nu e de mirare că în UE nu mai există propriu-zis partide care
să poată obține o majoritate în alegeri (exceptând Polonia și Ungaria),
numeroasele formațiuni ce reprezintă ideologia marxistă a Davosului
distrugând posibilitatea constituirii vreunui guvern suveranist, preocupat de
bunăstarea cetățenilor din propria țară. Cel mai bun exemplu este partidul
condus de Dacian Cioloș în România sau noua construcție politică din
Bulgaria (Noi Continuăm Schimbarea) care mimează (ca peste tot) lupta cu o
presupusă corupție.
Așadar, „părțile interesate” ale „noii normalități” sunt perfect
dezinteresate de cetățean și consumate doar de ideea globalizării cu orice
preț. Astfel, WEF intenționează, să înlocuiască un model democratic
recunoscut, cu un model în care un grup auto-selectat de „părți interesate” ia
decizii în numele poporului.
Ceea ce fac cei de la Davos reprezintă „o lovitură de stat globală” ce
vizează capturarea guvernanței la nivel planetar. Că democrația nu mai are
nimic aici, este evident.
De altfel, Schwab nici nu se sfiește să declare asta! Potrivit teoriilor lui
Klaus Schwab, preluate de la Dani Rodrik - un teoretician al globalizării,
cele trei noțiuni - de globalizare economică, democrație politică și stat
național - sunt reciproc ireconciliabile, bazate pe logica simplă că doar două
pot coexista efectiv la un moment dat. Democrația și suveranitatea națională
sunt compatibile numai dacă globalizarea este stopată. Prin contrast, dacă
atât statul național, cât și globalizarea înfloresc, atunci democrația devine de
neacceptat. Și apoi, dacă atât democrația, cât și globalizarea se extind, nu

27
există loc pentru statul național. Dar elementele societății viitoare - obținută
prin Build Back Better - exclud de pe acum, indiferent de elementele în
discuție, orice formă de democrație.
3.3. Pentru bani și ursul joacă! Dar să vedem și Presa!
Cine sunt „tinerii lideri globali” care au fost aleși pe sprânceană
pentru a aduce schimbări globale în noul mileniu? Din cca. 1.400 de nume
înșirate pe pagina web de odinioară, astăzi lipsesc multe! Președinta comisiei
de nominalizare a fost regina Rania, a Iordaniei. Dar să vedem cine mai
făcea parte din comitetul de nominalizare, ca să înțelegem mai exact și
modul în care Davosul a devenit o putere mondială!
Astfel, îi avem aici pe Hubert Burda (Burda Media, Germania),
Mathias Dophner (Axel Springer AG, Germania), Carl-Johan Bonnier
(Bonnier AB, Suedia), Carlo Caracciolo (Gruppo Editoriale l’Espresso,
Italia), Juan Luis Cebrian Echarri (Grupo Prisa, Spania), Chang Dae-Whan
(Maeil Business Newspaper & TV, Coreea), Hong Seok-Hyun (Joong-Ang
Ilbo, Coreea), Katsuji Ebisawa (NHK Japan Broadcasting Corporation),
Hisashi Hieda (Fuji Television Network Inc., Japonia), Rui Chenggang
(China Central Television), Aroon Purie (The India Today Group), Shekhar
Gupta (The Indian Express), Ernest Y. W. Wong (Media Corporation of
Singapore Pte Ltd.), Jorge Fontevecchia (Diario Perfil, Argentina), Steve
Forbes (Forbes Inc. SUA), Terry Semel (Yahoo Inc, SUA), Arthur
Sulzberger (The New York Times, SUA), Elizabeth G. Weymouth
(Washington Post Group, Newsweek, SUA), Robert C. Wright (NBC, SUA),
Gavin K. O’Reilly (Independent News & Media Plc., Irlanda), Jonathan
Rothermere (Daily Mail and General Trust Plc., UK), Marjorie Scardino
(The Financial Times Group, UK), Tom Glocer (Reuters Group Plc., UK),
James R. Murdoch (British Sky Broadcasting Group Plc., UK), Michael
Ringier (Ringier AG, Elveția), Arnaud Lagardere (Lagardere SCA, Franța),
Peter Sullivan (Independent Newspapers, South Africa), Mehmet Ali
Yalcindag (Dogan Media Group, Turcia).
Criteriile de selecție pentru tinerii lideri ai globalismului prevăd că
trebuie să aibă sub 38 de ani, să aibă între 5 și 15 ani de experiență în funcții
de conducere, să fie impecabili în percepția publică, cei din domeniile de
business să lucreze în corporații sau divizii ale corporațiilor, cu funcții

28
precum președinte, președinte al consiliului de administrație, director
executiv, director general, partener de conducere sau editor – dacă lucrează
în presă.
Ideea celor de la Davos a fost să adauge anual propriului „portofoliu”
cca. 200 sau 300 de tineri lideri, pe care să îi formeze potrivit propriilor
necesități de a remodela lumea. Pe atunci, exista așadar proiectul numit
„Inițiativa 2020”.
„Tinerii lideri globali se vor angaja în Inițiativa 2020, un vast efort de
a se alătura împreună definirii unei viziuni pentru un viitor mai bun. Tinerii
lideri globali vor dezvolta apoi strategii globale inovatoare care pot fi
transpuse în decizii și acțiuni”. Cam asta era ideea! Proiectul urma să aibă o
vizibilitate maximă, iar presa era gata angajată, scopul fiind de a „stimula”
factorii de decizie cu privire la chestiunile ridicate și de a determina acțiuni
concrete.
3.4. Totul a început cu un milion de dolari - primiți
Din 1972 și până în 2003, Klaus Schwab a fost profesor la
Universitatea din Geneva, Elveția. În 2004, Schwab a creat însă o fundație,
folosind banii din premiul de 1 milion de dolari (Dan David) pe care i-a
primit în acel an de la statul Israel. Pentru „cercetări inovative”.
Cine a mai primit acest premiu, dincolo de cei care erau îndreptățiți să-
l primească? Al Gore (2008), Tony Blair (2009), Jimmy Wales (2015 -
fondatorul Wikipedia), Michael Ignatieff (2019 - rectorul universității lui
Soros - Central Europeană), Karen Christiana Figueres Olsen (2019 -
Secretar executiv al Convenției-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările
climatice), Anthony Fauci (2021). Un premiu interesant, nu?
Klaus Schwab, apoi, are o imagine „de vitrină” frumos construită!
Dincolo de milionul de dolari căzuți din cer, mai vin și 17 titluri onorifice de
doctor din partea unor universități, distincții din partea ONU, Legiunea de
Onoare a Franței, Cavaler Comandant al Ordinului Sf. Mihail și Sf.
Gheorghe - distincție conferită de Regina Elisabeta a II-a, Ordinul de Merit
al Germaniei, altele similare din Japonia și China. O bruscă „recunoaștere”
a unor merite discutabile, dacă nu inexistente.
În 2007, proiectul lui Schwab, Inițiativa 2020, se modifică în Inițiativa
2030! De atunci, grupul s-a lărgit și a căpătat și consistență și coerență!

29
 Fără vreo mare dificultate, regăsim aici oameni suficienți pentru
câteva redacții. Iar aceștia provin de la NBC, CNBC, CNN, BBC, FOX,
Bloomberg, The Economist, Forbes, The Washington Post, The Independent,
Politico, Thomson Reuters, New York Times, NZZ Medien-Gruppe
Switzerland, CCTV, China Global Television Network, Phoenix Satellite
Television Co. Ltd - China, South China Morning Post - Hong Kong,
Phoenix Satellite Television Co. Ltd - Hong Kong, Dogan din Turcia, TRT
World - Turcia, India Today, Dhaka Tribune - Bangladesh, Axel Springer și
N-TV din Germania, Heute - din Austria, La Tercera - Chile, The National -
din Emiratele Arabe Unite, Arab News - din Arabia Saudită, Aaj TV -
Pakistan etc. Tot atâtea „guri de tun” în slujba globalismului! Formați de
Davos!
TIME este deținut de Marc Benioff, care deține și compania
Salesforce. El este și în consiliul de conducere al Forumului Economic de la
Davos (deși numele organizației nu mai are nimic cu ce a fost cândva) și a
urcat tot din rândurile Young Global Leaders (YGL)! Time a fost, de
asemenea, prima publicație mainstream care a acordat spații generoase
subiectul Marii Resetări. Alte nume interesante: Fareed Zakaria (CNN),
Justin Fox (Bloomberg), Miguel R. Forbes (Forbes), Andrew R. Sorkin (The
NY Times, CNBC), Ellana Lee (CNN International), Dawood Azami (BBC),
Pete Cashmore (Mashable).
3.5. Jumătate din Ivy League în ograda lui Schwab
Ceea ce s-a mai schimbat pe parcurs a fost includerea în schemă nu a
universităților în sine, ci a cadrelor universitare, unul câte unul, adică exact
acel segment de activiști care pot ajunge fără efort la mințile tinere, le pot
frăgezi și formata.
Regăsim aici profesori cât să populezi numeroase universități! Ei
provin de la Oxford, Cambridge, University of Edinburgh,
Stanford, Princeton, Harvard, Yale, Columbia Law School, Wharton,
Berkeley, Johns Hopkins, Caltech, MIT, Georgetown University, George
Washington University, Stony Brook University, Boston University,
University of Southern California, University of Delaware, University of
Chicago, Massachusetts Institute of Technology USA, Georgia Institute of
Technology, Thunderbird School of Global Management, BI Norwegian

30
Business School, Copenhagen Business School, Institut d’études politiques
de Paris, Ecole Polytechnique Fédérale de Lausanne (EPFL), Austrian
Academy of Sciences, University of Sydney - Australia, University of
Toronto Mississauga, University of Alicante - Spania, University of Science
and Technology - China, Peking University - China, Chinese Academy of
Medical Sciences, University of International Business and Economics -
China, Arab American University - Palestina, Tokyo University of the Arts,
University of Tokyo, Sultan Qaboos University - Oman, Universiti Tunku
Abdul Rahman - Malaiezia, EARTH University - Costa Rica, Medical
College (Chile), Aliat Universidades, Mexico, Middle East Technical
University - Turcia, African Institute for Mathematical Sciences - Senegal,
American University - Cairo, Institute of National Security Studies - Sri
Lanka, Federal University of Santa Catarina (UFSC) - Brazilia, Hult
International Business School - UK, London School of Economics and
Political Science, European University Institute - Italia, The Graduate
Institute of International and Development Studies - Elveția, Batten School
of Leadership and Public Policy - USA. Tineri lideri globali, modelând
viitorul altor tineri lideri!
De remarcat că universitățile europene și cele americane sunt cele care
oferă diplome majorității celor din YGL, indiferent că ei provin din Africa,
din Orientul Mijlociu sau din Asia. Există universități de prestigiu și în Asia,
dar pregătirea celor din siajul Davos s-a făcut preponderent în SUA și
Europa. Nu de alta, dar întreaga masă a celor cca. 1.300 de „lideri” au intrat
în această zonă „occidentală” cu noua ideologie pe care o respiră prin toții
porii!
Cu rare excepții, indiferent de diplomele deținute, ei nu sunt capabili
să-și îndeplinească rolul politic pentru care au primit un mandat public din
partea alegătorilor (așteptând comenzile celor de la Davos), așadar nefiind
tocmai lideri! Mai mult, nu par a fi în stare nici chiar să răspundă unor
întrebări simple și de bun simț, formulate de presă - în principal, preferând să
recite tot texte ideologice. Ceea ce, un om care a trecut printr-una sau chiar
două universități, pe urmă prin studii masterale și doctorale, se presupune că
ar putea face extrem de ușor.

31
 Precaritatea diplomelor este acoperită tot cu mormane de bani!
„Prestigioasele” universități „occidentale” funcționează tot pe modelul
corporatist, înghițind sume imense pentru serviciile prestate, pompate din
zona corporatistă către universitățile care închid ochii în fața proiectelor de
„formare” ale tinerilor lideri globali. Aceste universități par să fi devenit
chiar dependente de ceea ce se cheamă „Big Money”.
În 2011, Klaus Schwab a fondat și Global Shapers Community, o rețea
globală de comunități locale, sau „hub”-uri, de tineri cu vârste între 20 și 30
de ani, care sunt excepționali în potențialul, realizările și dorința de a
contribui la comunitățile lor. În septembrie 2021, existau 444 de hub-uri cu
10.600 de „modelatori” (shapers).
3.6. Ai noștri tineri prin Indonezia învață...
Dar atenția lui Klaus Schwab a alunecat și mai jos, către școli,
începând să își adjudece personal din învățământul primar, gimnazial și
liceal. Totodată, a început să funcționeze ceea ce se numește „WEF Schools
of the Future” (Școlile Viitorului), unde accentul se pune de pe acum pe
chestiunile „verzi”, cum ar veni „schimbările climatice” și mai ales
prevenirea lor, „sustenabilitate”, determinarea de „aptitudini
antreprenoriale”, de asemenea desființarea statelor naționale și construirea
unui viitor cu „cetățeni globali”.
Școlile sunt din bun start finanțate de către corporații private prin
companii care furnizează „energie verde”, de exemplu. Programa școlară
este catalogată deja (am văzut că presa este parte a proiectelor) ca având un
uriaș impact pozitiv și fiind aptă să determine schimbări la
nivelul curriculumului, pas cu pas, la început în școlile din apropiere, apoi
într-un mod mai accelerat, la nivel regional sau chiar statal.
Primele modele funcționează deja în țări precum Indonezia, unde au și
participat deja la proiect peste 700 de cadre didactice din peste 50 de țări! La
fel, lucrurile merg înainte și în Kenia, Ecuador, Oman, India, Canada,
Spania, Finlanda, China, Statele Unite, Marea Britanie, desăvârșind trecerea
la ceea ce Klaus Schwab numește „Educația 4.0”.
Proiectul prevede „sprijinirea profesorilor în implementarea acestei
noi viziuni prin recalificare și perfecționare, angajarea continuă în cele mai
bune practici globale, schimburi de experiență între școli și sistemele

32
școlare și construirea de mecanisme pentru evaluarea progresului în raport
cu aceste obiective”. Inițiativa Educație 4.0 va contribui la viziunea
Platformei pentru modelarea viitorului noii economii și a societății și va avea
impact prin „oportunități pentru educație și locuri de muncă” asupra unui
miliard de oameni până în 2030.
3.7. Președinți, premieri, parlamentari, prinți
Nu puteau lipsi liderii politici! În fond, de ei depinde politica de pe
această planetă! Iată câteva nume: Emmanuel Macron - președinte al
Franței, Carlos Alvarado Quesada - președintele din Costa Rica, Sanna
Marin - prim-ministru al Finlandei, Alexander Stubb - fost premier al
Finlandei între 2014-2015, Jacinda Ardern - prim-ministru al Noii
Zeelande, Alexander De Croo - prim-ministru al Belgiei, Leo Varadkar - fost
prim-ministru al Republicii Irlanda, șeful Partidului Fine Gael, Sebastian
Kurz - fostul cancelar austriac, Mamuka Bakhtadze - prim-ministru al
Georgiei (2018 - 2019), Enrique Peña Nieto - fost președinte al Mexicului
(2012-2018), Chrystia Freeland - vice prim-ministru al Canadei și ministru al
finanțelor, Matteo Renzi fost prim- ministru al Italiei (2014 - 2016), Mikheil
Saakashvili, fost președinte al Georgiei (2004-2012), Victor Ponta - fost
prim-ministru al României (2012 - 2015), Anies Rasyid Baswedan -
guvernator al Jakartei, Eduardo Leite - Guvernator al Rio Grande do Sul,
Brazilia etc.
Klaus Schwab spunea la Forumul de la Davos în 2017: „De ce suntem
foarte mândri este că am penetrat în cabinetele cu liderii noștri globali”.
Dădea ca exemple guvernul Franței, unde jumătate din cei care stau în jurul
mesei sunt YGL, Canada la fel…
Publicația olandeză De Dagelijkse Standaard vine însă cu ceva și mai
cutremurător: Guvernul olandez admite: „Da, încheiem acorduri obligatorii
din punct de vedere juridic cu Forumul Economic Mondial”, după cum s-a
aflat în urma unui răspuns la o interpelare parlamentară adresată de Gideon
van Meijeren de la Forumul pentru Democrație.
Răspunsul Guvernului olandez la interpelarea privind WEF
„Miniștrii olandezi participă în mod regulat la reuniunile organizate
de WEF”, a declarat cabinetul în răspunsurile sale la întrebările
parlamentarului Van Meijeren. „În plus, există parteneriate cu WEF care au

33
fost stabilite pentru următoarele domenii: politica de investiții durabile,
Alianța pentru pădurile tropicale, Inițiative în sistemul alimentar, Centrele
de inovare alimentară.” Se subliniază: „Obligațiile prevăzute în aceste
acorduri sunt obligatorii din punct de vedere juridic.”
Cu alte cuvinte, cu maximă nonșalanță, Guvernul Olandei recunoaște
Forumul de la Davos ca pe o structură conducătoare supranațională care
decide în locul executivului și parlamentului pentru politicile aplicate și
prescrie viitoarele politici ale țării.
Dacă cineva își imaginează că ceea ce se întâmplă în Olanda este un
caz singular, ei bine, nici vorbă!
Ocupanții sau foștii ocupanții de portofolii ministeriale abundă în lista
„tinerilor lideri”, iată lista țărilor: Canada, Statele Unite, Argentina, Brazilia,
Chile, Columbia, Nicaragua, Paraguay, Republica Dominicană, Japonia,
China, Singapore, Bhutan, India, Pakistan, Cambogia, Maldive, Marea
Britanie, Germania, Finlanda, Franța, Danemarca, Olanda, Grecia, România,
Turcia, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Iordania, Sri Lanka, Oman,
Pakistan, Kenia, Mali, Rwanda, Ghana, Uganda, Angola, Africa de Sud,
Sierra Leone, Australia, Noua Zeelandă etc.
La fel, parlamentari sau foști parlamentari din SUA, Canada,
Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Brazilia, Chile, Peru, Uruguay,
Jamaica, Japonia, Mongolia, Malaiezia, India, Pakistan, Arabia Saudită,
Botswana, Kenia, Israel, Grecia, Bulgaria, România, Germania, Danemarca,
Finlanda, Marea Britanie.
Nu lipsesc nici liderii de partide din Australia, Canada, Ucraina,
Marea Britanie, Spania, Israel, Indonezia, dar se disting „doamnele
verzilor”: Annalena Baerbock - din Germania și Stav Shaffir - din Israel.
Ar mai fi „lideri” cu funcții de comisari în Comisia Europeană sau
europarlamentari! Și, în fine, „capetele încoronate”. Și aici există o varietate
deplină, am spus deja de regina Rania a Iordaniei, dar mai sunt Prințul
moștenitor Frederik și Prințesa Mary Elizabeth (Danemarca), Prințesa Mette-
Marit și Prințul Haakon (Norvegia), Prințesa Victoria a Suediei, Regina
Maxima și Regele Willem-Alexander (Olanda), Prințul Jaime de Bourbon de
Parme al Olandei, Prințesa Mabel de Orange-Nassau al Olandei, Regina

34
Mathilde a Belgiei, Prințesa Reema Bandar Al-Saud (Arabia Saudită),
Prințul William, Duce de Cambridge, Lord Gadhia of Northwood.
Charles, Prințul de Wales, chiar dacă nu este tânăr, cu siguranță este
un apropiat al lui Klaus Schwab! Îl mai avem pe Baronul Nathaniel
Rothschild, Prințesa Bajrakitiyabha Mahidol (Thailanda), Prințul Tunku Ali
Redhauddin ibni Tuanku Muhriz (Malaiezia), Prințul Khalid Bin Bandar Bin
Sultan (Arabia Saudită), Baroneasa Martha Lane Fox of Soho etc. Cum ar
veni, e greu să desprinzi casele regale de aristocrație, astfel că prin gloata de
la Davos nu e foarte dificil să descoperi prinți, duci, conți, baroni. De fapt,
piesele de bază.
3.8. Munți de bani și platforme online pe săturate
Corporațiile din domeniul financiar, bancar, asigurări, investiții,
consultanță, management etc. își varsă an de an cei mai buni dintre cei mai
buni tineri (viitori lideri) în organizația lui Schwab. Cum am mai spus, fără
excepție, tineri aflați în poziții decizionale, de conducere. Oameni care
gestionează multe miliarde! Nathaniel Philip Rothschild - (Atticus Capital,
UK), William F. Browder - CEO al Russian Federation, Hermitage Capital
Management, Fang Xinghai - adjunct CEO al Shanghai Stock Exchange,
Naguib Kheraj - director financiar la Barclays Bank Group UK, Sallie
Krawcheck - CFO al Citigroup din SUA, Axel Miller - președinte al
Consiliului Dexia Bank Belgium, Juan Jose Nieto - CEO al Palmera Capital
y Servicio din Spania, Nazir Razak - CEO al Commerce International
Merchant Bankers - Malaiezia etc.
Aceeași situație și cu fundațiile! Încă din 2005, pe lista tinerilor lideri
a intrat Jonathan Tivadar Soros de la JS Capital Management LLC și Soros
Fund Management, Alexander Soros, Vicepreședinte al Open Society
Foundations, David Mayer de Rothschild (Sculpt the Future
Foundation), Chelsea Victoria Clinton (fiica lui Bill și Hillary Clinton, de la
infama Clinton Foundation, Clinton Global Initiative), Rajiv Shah -
Președinte Rockefeller Foundation, USA, ca să dăm câteva exemple. Dar, în
același timp, putem să observăm că exact prin acești oameni ne îndreptăm
către punctele de confluență în ceea ce privește banii ce scaldă tot mai
agresiv malurile „Marii Resetări”.

35
 „Marea resetare” nu ar fi totuși posibilă fără a include companiile
BigTech și fondatorii lor. Încă din 2005, Sergey Brin, co-
fondatorul Google a fost în YGL, la fel ca și Larry Page. Google deține
și Youtube.
Nu putea lipsi nici Sheryl Sandberg CEO al Facebook, Chris
Hughesco -fondator sau Mark Zuckerberg - co-fondatorul Facebook (care
deține și Instagram și WhatsApp), Jon S. Tetzchner - Opera Software CEO,
Zennström, Niklas - Skype.
Cândva, Yahoo era mult mai mare decât Google. Din acea epocă
datează apropierea de Jerry Yang și Marissa Meyer, fondatorul, respectiv
CEO-ul de odinioară al Yahoo, cum tot aici îl regăsim și pe Jack Ma
(Alibaba Group și Yahoo, dar și co-fondator Yunfeng Capital).
Îl regăsim tot aici, fără vreo surpriză, și pe Jimmy Wales,
fondatorul Wikipedia. Dar nu absentează nemotivat nici cei de
la Vimeo, Verizon, Yandex, TikTok, Cloudflare, Microsoft (vicepreședinta
Lila Tretikov), apoi îl găsim pe Peter Thiel de la Paypal, lista poate continua
cu cei de la Mastercard, Amazon, Verizon, Vodafone, Orange etc. Joe
Gebbia - Chief Product Officer and Co-Founder, Airbnb. Evident, nu au cum
să lipsească cei de la Pfizer, AstraZeneca, Moderna, Gavi, the Vaccine
Alliance, reprezentanți de top din companii cu nume răsunătoare precum
Volkswagen, Siemens, Heineken. Și acesta e doar o schiță!
Din multe țări, YGL include persoane din ONG-uri, companii, bănci,
fonduri de investiții, de gestionare a activelor, firme de consultanță, adică
acea zonă privată care poate genera bani și, în cele din urmă, „ajuta” un lider
să se impună și să aducă tranziția către „noua normalitate”.
Nu lipsesc nici avocați, procurori, judecători… Și nici vedetele.
Începând cu Leonardo Di Caprio, Sharon Stone, Ashton Kutcher, Charlize
Theron, Chris Tucker, Salman Khan, Bono, Yo Yo Ma, Wyclef Jean, John
Legend, piloți de Formula 1 - Michael Schumacher, Niko Rosberg, fotbaliști
precum Rio Ferdinand de la Manchester United sau Mathieu Flamini de la
Arsenal. Și mulți alții! Modele expuse în vitrina celor de la Davos, pentru a
se putea obține un consens și pe această cale. Iată, vedetele susțin „a patra
revoluție industrială a lui Klaus Schwab”, deci pare să fie în regulă, nu?

36
 Vedem, așadar, că Davos deși nu este un stat, dispune de o clasă
politică, de presă, de un sistem de învățământ, de bănci, de corporații. Clasa
politică subordonată - în special președinți și parlamentari - stau la baza
elaborării legilor în țările lor și, implicit, a legislației globaliste davosiene și
a politicilor publice. Putem, ca atare, considera că Davosul deține și o putere
legislativă ocultă.
Dispunând de sectorul financiar-bancar, evident că interesul Davosului
este să aibă și propria monedă, iar acest aspect este în lucru în clipa de față.
Singurul aspect care lipsește încă este acapararea administrației. Pe de o
parte, prin politicieni, pe de altă parte prin construirea propriei structuri
(Build Back Better). Iar asta se va realiza odată cu obținerea identității
digitale, unde bazele s-au pus prin așa-zisele „pașapoarte” vaccinale sau
„verzi” pe toată planeta! Iată cum, nu greșim când spunem că Davos este una
din marile puteri mondiale.
3.9. Cum a capturat Davos instituțiile internaționale
Mai trebuie știut că proiectul celor de la Davos - „Viziunea 2030” este
identic cu cel al Națiunilor Unite - „Agenda 2030”! Exact aceleași povești
despre „sustenabilitate”, prosperitate, capitalismul părților interesate, lupta
fără sfârșit cu Covidul și cu schimbările climatice, egalitate de genuri, Build
Back Better etc. Totul este public și pe față! Fiecare segment are propria
pagină web, propriile explicații, propriile ținte.
Cum a ajuns WEF să-și subordoneze instituțiile internaționale? Nu
este tocmai greu de ghicit: cu bani. Indiferent că vorbim despre ONU, OMS,
UNESCO, Unicef etc. Nu mai puțin de 289 de organizații ale adevăratei
societăți civile (nu ONG-uri coordonate de Soros) și-au exprimat profunda
nedumerire și indignare și au denunțat preluarea ONU de către Forumul
Economic Mondial, în 2019! Organizațiile au cerut renunțarea la acest
parteneriat strategic cu Davos-ul, în special în chestiuni ce vizează drepturile
omului, considerând că acest parteneriat pune în discuție chiar mandatul
ONU.
Scrisoarea a fost înaintată și către președintele Consiliului de
Securitate și Președinției G7, dar și către guvernele lumii. Nu s-a întâmplat
absolut nimic. Cum să se întâmple dacă Davos controlează guvernele și
parlamentele „penetrate” cu cadrele sale?

37
 Să vedem, atunci, cine este cel care conduce ONU! Vom descoperi
că António Manuel de Oliveira Guterres, anume un politician portughez de
72 de ani, inginer ca și pregătire, fost premier în țara sa, din 1995 până în
2001, în fruntea Partidului Socialist. A fost învins de José Manuel Barroso
care conducea Partidul Social-Democrat din Portugalia.
A fost șeful Internaționalei Socialiste din 1999 până în 2005. Pe urmă,
s-a axat pe refugiați, până în 2015, câștigându-și suportul Davosului pentru
actuala funcție. Un Davos, care prin organismele financiare ale cărui
instrument este, îi controlează prin intermediul corporațiilor și băncilor pe
majoritatea șefilor de stat.
Oricât de socialist ar fi Guterres, el este milionar în dolari! Nu este
genul de socialist care mănâncă pe cartelă și își procură hrana doar dacă stă
la coadă jumătate de zi în frig. Nici nu locuiește în vreun apartament social.
O duce bine și se bucură de o existență îmbelșugată, contrar la tot ceea ce
dorește pentru populația planetei!
Un alt organism internațional relevant este OMS-ul, condus de
etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus. Considerat terorist în patria lui!
Etiopianul Tedros câștigă anual 239.755 de dolari și este sprijinit de Uniunea
Africană. Nu întâmplător!
În calitate de președinte al Consiliului Executiv al Uniunii Africane, în
2014, Tedros a subliniat necesitatea unei schimbări de paradigmă în
guvernanța și dezvoltarea politică și socio-economică a Africii pentru a
realiza agendele pe termen lung ale continentului. El a subliniat necesitatea
ca Africa să se concentreze pe probleme de emancipare economică,
accelerarea creșterii economice rapide și democratizare. Sună frumos, nu? În
timpul mandatului său, UA a adoptat primul său plan de implementare pe
zece ani pentru Agenda 2063 - o foaie de parcurs pentru realizarea unei
Africi prospere, bazată pe creșterea incluzivă și durabilă, cu sănătatea plasată
în centru.
Tedros mai deține câteva funcții cheie:
2008-2009: GAVI, Alianța Vaccinului, membru al consiliului de
administrație

38
 2009: The Aspen Institute, Ministerial Leadership Initiative, Aspen
Global Health and Development la Aspen Institute, Ministerial Team - ceea
ce face legătura și cu finanțările Soros.
3.10. Cine sunt românii din Ygl și Global Shapers?
David Timiș, Horațiu Ticău, Raluca Sîmbotin, Simona Iftimescu,
Irina Peșterean, Diana Rusu, Adina Maria Sandu, Loredana Urzica-
Mirea, Anamaria Vrabie… Și alții ca ei, după cum vom vedea. Am zice că
este o listă de persoane aparent necunoscute. Unii, nu foarte mulți, cu studii
extrem de serioase, chiar având cariere pe la companii occidentale, prin
universități etc. În general, oameni care au crezut că Forumul Economic de
la Davos sau structurile subiacente sunt trambuline pentru propria carieră.
Obiective de bifat pentru CV.
Cei mai mulți, însă, gravitează în jurul unor programe și proiecte
ideologice, prin diverse ONG-uri, tăind frunze la câini - după cum se spune
și făcând tapaj că România e jegoasă și coruptă și că trebuie schimbată. Ei
reprezintă un soi de cutie de rezonanță a globalismului, interesați să lichideze
statele naționale, dar numai și numai pentru un bine comun, chiar dacă
totalitar și comunistoid. Unde se termină fidelitatea față de România și unde
începe fidelitatea față de oculta globalistă, este doar o întrebare la care
încercăm să deslușim răspunsul.
Apoi, îi mai avem și pe cei care și-au asumat anumite funcții,
demonstrând că strădaniile Davos-ului nu au fost inutile. Aceștia sunt cei
nocivi! Cei care au început cu mici compromisuri, „doar o ridicare a
mâinii” la un vot, chiar dacă prin acel vot se destructura o instituție a
statului. Sau se înlocuia educația cu teorii despre cât de rău este ca vara să fie
cald ș.a.m.d.
Primul loc în această listă i s-ar cuveni lui Victor Ponta, fost prim-
ministru, un politician maleabil, care s-a plecat în orice direcție a fost cazul.
De la „foi de parcurs” primite pe afară, la opoziție fictivă în țară, alianțe,
trădări, executate după cum i s-a dictat, coabitare cu serviciile, nimic nu
lipsește din tabloul „micului Titulescu”.
Tot de mandatul lui Victor Ponta se mai leagă și o acțiune devastatoare
împotriva firmelor mici și mijlocii, pe de o parte prin hiper-reglementările
introduse, evident în consens cu legislația comunitară - dar neaplicată în alte

39
părți, dar și un desant al Fiscului, fără precedent, ce a generat amenzi fără
număr și suspendarea activității multor firme mici și mijlocii, în numele
„corectitudinii fiscale”. Cei care au sau aveau firmă, își mai amintesc
abuzurile fără precedent din acea perioadă, când pentru 3 bani găsiți în plus
au în minus în casierie se suspenda activitatea firmei.
Un meritoriu loc secund i se cuvine Mariei Grapini! Ajunsă în
Parlamentul European în 2014, Grapini a pozat în aliata poporului, în
independentă sau chiar conservatoare și suveranistă. Mai cunoscută ca
apropiată a lui Dan Voiculescu, a fost și promotoare a industriei textile, cu
funcții în fruntea Camerei de Comerț din Timișoara. Puțină lume își mai
amintește însă că Maria Grapini a ocupat și o funcție de ministru în Guvernul
Ponta 2, între 2012 și 2014, deținând portofoliul Ministerului pentru
Întreprinderi Mici și Mijlocii, Turism și Mediu de Afaceri.
Invitată în octombrie 2018 la Forumul Economic, Maria Grapini a
adus în prim-plan perspectiva europeană a IMM-urilor, Grapini fiind
recunoscută drept un apărător consecvent al acestora. A vorbit, așadar,
despre obstacole și oportunități. Tot în 2018, o regăsim și organizatoare a
conferinței „Successful Women in Europe”, axat pe chestiuni precum
„gender gap”-ul din antreprenoriat, adică proporția mai mică a femeilor în
clasa antreprenorială din România, cum altfel, femeile fiind „descurajate” să
participe la astfel de activități de masculii toxici, probabil, de concepțiile
„neeuropene” de pe la noi.
Bogdan Aurescu, în perioada 2003-2004 a deținut, în cadrul MAE,
funcția de subsecretar de stat - Agentul Guvernamental pentru Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, iar în intervalul 2004-2005 pe cea de
secretar de stat pentru afaceri europene. În perioada martie - iunie 2012 a
fost secretar de stat pentru afaceri globale. În prezent este ministru de
externe.
Bogdan Aurescu, pentru cei care nu-și mai aduc aminte, este băiatul
din dreapta președintelui Iohannis la Casa Albă (în stânga stătea Maior - ex-
SRI), din momentul recepționării șepcii și a notei de plată pentru deosebit de
importantul armament american.
Același Aurescu, în noiembrie 2020, susținea Hezbollahul și tuna și
fulgera pe tema mutării ambasadei României la Ierusalim, mutare cu care,

40
evident, nu era de acord. Altminteri, Aurescu utilizează retorica palestiniană
privind „ocuparea” de către Israel a teritoriului din Cisiordania, Gaza și așa-
zisului Ierusalim de Est. Această terminologie este proprie celor din
Hezbollah, OEP, dar și celui care astăzi conduce de facto Palestina,
Mahmoud Abbas, pe care l-am văzut mai sus, când se relata despre stabilirea
de către Davos a „necesității” globalizării. Pentru israelieni acestea nu sunt
„teritorii ocupate”, cum nu există nici un „Ierusalim de Est”! La asta se
referă și „soluția celor două state”, intens promovată de administrația
Obama, pro-Davos și pro-globalistă, cea mai ostilă administrație americană
față de Israel! Propriu-zis, „soluția” ar fi renunțarea de către evrei la
„Ierusalimul de Est”!
„În 1948 Israelul și-a proclamat independența, iar, în cele din urmă,
orașul Ierusalim a fost divizat între partea de vest, ocupată de Israel, și
partea de est, ocupată de Iordania. Israelul ocupă apoi, în 1967, în urma
Războiului de 6 zile, Cisiordania, Gaza şi Ierusalimul de Est.”
Acum, regăsindu-l pe Aurescu pe lista lui Klaus Schwab, e mai ușor
de înțeles! Davos s-a întemeiat, după cum am văzut, inclusiv urmând
sugestiile unor lideri iordaniei (regina Rania) și palestinieni (Abbas),
neavând cum să fie decât antisionist, anti-israelian și anticreștin.
În prezent, Aurescu e preocupat să doneze vaccinuri AstraZeneca
Bangladeshului sau de aducerea afganilor în România sau a tancurilor
franceze menite să sperie Rusia.
Legat de traiectoria „tehnocratului” Aurescu, merită observat că după
epoca PSD (Adrian Năstase fiindu-i mentor), ajunge în 2014 să-l sprijine pe
Ponta, iar în 2019 devine liberal! Între timp, a mai fost și consilier al lui
Iohannis. Adică nu pare deloc deranjat să patineze dinspre social-democrație
către liberalism, de la un partid la altul, indiferent de orientările acestor
partide. De la „ciuma roșie”, fix la dușmanii „ciumei roșii”, dar dacă ar fi
nevoie ar putea să se și întoarcă.
Nu fără folos, căci Aurescu e beneficiarul „Diplomei de merit pentru
contribuție de excepție la activitatea diplomatică a României” și a Ordinului
Național Serviciul Credincios în grad de „Cavaler” (2002); Ordinului
Meritul Diplomatic în grad de „Cavaler” (2007); Ordinului Național Steaua

41
României în grad de „Cavaler” (2009) și Ofițer (2013). Nu-i mai lipsește
decât cea în grad de ghiocel!
Este de remarcat obediența lui Aurescu față de structurile globaliste -
Adunarea Generală ONU, Consiliul de Securitate ONU, ajunse simple
instrumente utilizate astăzi de cei precum Klaus Schwab pentru a instala
dictatura mondială. Nimic din toate acestea nu par să-l deranjeze pe „șeful
diplomației românești”! Bogdan Aurescu pare să nu fi băgat de seamă că
Națiunile Unite au devenit un soi de parteneriat public-privat în spatele
căruia se ascunde o listă de corporații ce-și susțin propriile interese privind
desființarea statelor naționale și acapararea tuturor bunurilor publice și
private ale planetei.
Pentru Aurescu, astfel de instituții rămân sacrosancte, indiferent dacă
ele mai reprezintă sau nu ceea ce reprezentau odinioară. O accentuată
disonanță cognitivă pare să-l țină departe de orice realitate a zilelor noastre,
făcându-l astfel omul provdențial pentru globaliști, fiind unul din cadrele
care și cred în politicile globaliste, oricât de antinaționale ar fi acestea.
Pentru Aurescu, a umbla cu capul plecat în fața puternicilor „de afară”
reprezintă un soi de virtute, pe când a avea șira spinării și a-ți vedea propriul
interes național reprezintă „o posibilă încălcare a dreptului internațional”.
Textele lui Aurescu gem de astfel de observații dătătoare de frisoane!
Preocupat de „dreptul internațional”, Aurescu pare că nu are nimic
împotrivă ca dreptul național să fie pulverizat, ori drepturile individuale să
fie șterse cu totul de pe tablă. Toate acestea, deși era unul dintre diplomații
care, considerau unii, după victoria din procesul Insulei șerpilor, avea șansa
de-a deveni un cotinuator al politicii inteligente diplomatice titulesciene,
Nicolae Titulescu reușind să aducă tocmai prin politica mare, internațională,
respect și prestigiu României.
Irina Anghel-Enescu Ca pentru orice om de succes, povestea trebuia să
înceapă de undeva! În cazul de față, de la bani. A nu avea bani este ceva
„toxic”, după cum povestește Irina Anghel-Enescu într-un interviu pentru
HotNews.ro, „să nu te stresezi că îți lipsește ceva ce poate fi important”. Iată
joncțiunea cu tezele neomarxiste, promisiunea voalată a satisfacerii nevoilor
ultime ale individului, pentru că „este foarte important să fii într-o zonă de

42
confort”. Ca și cum viața ar fi un edificiu roz, în care nu există decât
satisfacție și bunăstare, numai drepturi, niciodată îndatoriri!
Cam așa începe „formarea antreprenorilor” cu care se ocupă Irina
Anghel-Enescu, un avocat autosuspendat din Baroul București, deși legenda
spune că are „primul cabinet de avocatură specializat în private equity
(capital privat) și venture capital (capital de risc) din România”. Are, de
asemenea, și un ONG (Triple Helix) pentru promovarea antreprenoriatului.
Și mai are și locul 39 în Top 50 cele mai influente femei din România,
potrivit Forbes.
Câtă lume a auzit, însă, de Irina Anghel-Enescu? Poate niște
antreprenori care au beneficiat de sfaturi sterile precum că nu e bine să ai o
atitudine defetistă când faci afaceri sau altele asemenea! În realitate, Irina
Anghel-Enescu pare să fie genul de somitate în afaceri care vinde bla-bla-uri,
eludând principalele probleme de care se lovește orice om care a încercat să
facă afaceri în România: lipsa de capital, lipsa forței de muncă și lipsa
personalului calificat. Iar toate acestea se află în interdependență și nu au de
a face nici cu așa-zisa birocrație care te împiedică să-ți deschizi o firmă, nici
cu așa-zisa corupție ori cu lipsa de pregătire a antreprenorilor.
Apoi, chiar presupunând că eforturile pe care le depune Irina Anghel-
Enescu pentru creșterea calității antreprenorilor ar fi reale, tot avem de
observat că în clipa de față, atât Comisia Europeană, cât și Forumul de la
Davos au o unică preocupare: să radă clasa de mijloc și, implicit, întreaga
clasă antreprenorială, lăsând pe piață exclusiv corporațiile.
Aici, însă, ne reîntâlnim cu fondurile de investiții închise (de private
equity) ce au ca principal obiect de activitate investiții în diferite companii
private, fie pentru creștere, în cazul companiilor mici, fie pentru dezvoltare și
expansiune în cazul companiilor medii și mari. În teorie. Adică, bani de la
corporațiile care doresc să promoveze produse noi sau tehnologii inovatoare,
cum ar veni.
Sau mai pe față: preluarea acelor afaceri care promit să producă bani.
Fără mari bătăi de cap, întrucât banii se investesc doar în companii private,
nelistate pe o piață reglementată (bursa de valori), în mod ideal investitorul
(corporația) urmând să facă un „exit” după câțiva ani din afacere, odată ce a
realizat un profit de pe urma investiției. Aici intervin însă „capitalurile de

43
risc” destinate pentru „buyouts”. Dacă cumva proprietarul afacerii e
strâmtorat, preluarea afacerii devine floare la ureche.
Cu un CV împodobit cu master-uri și distincții internaționale, prezența
în diverse „comiții și comitete”, premierea și consilierea antreprenoriatului
devine o chestiune facilă. Iar beneficiile pot fi substanțiale pentru investitori.
Cu un drum, se drenează piața internă de capitaluri, de personal calificat și
de idei de afaceri. Dar asta e doar o ipoteză.
Ceea ce nu este o ipoteză e faptul că Irina Anghel-Enescu are o viață și
peste ocean, în Statele Unite. Adică, atașamentul față de antreprenoriatul
românesc e de bănuit că se măsoară doar în cifre. Iar dacă cineva își
imaginează că activitatea Irinei Anghel-Enescu este legată doar de sfera
privată, evident, greșește! De exemplu, în 2016, a fost inclusă de guvern într-
un consiliu pentru inovare și antreprenoriat. Consiliul Național pentru
Inovare și Antreprenoriat (CNIA), a oferit „sprijin” Autorității Naționale de
Cercetare Științifică și Inovare (ANCSI) din subordinea Ministerului
Educației. Rezultatele sunt evidente, nu-i așa?
La fel, a fost numită membru al Consiliului de Supraveghere al
societății SAI Erste Asset Management S.A. de Autoritatea de Supraveghere
Financiară, care este o agenție guvernamentală.
3.11. Studiu de caz: startup-ului Homefresh
În 2020, acționarii startup-ului Homefresh, s-au retras din companie,
iar acțiunile au fost preluate de fondatorul firmei, care a decis închiderea
afacerii. Probabil că cei mai mulți nici n-au auzit de această afacere, nici
chiar cei din orașele în care a funcționat: Timișoara și Cluj. Ar fi dorit să
intre și în București, dar a capotat înainte de vreme. Deși, Homefresh a
beneficiat de ceea ce se cheamă „smart-money”, anume bani din exact ce
discutăm aici: „private equity”, inclusiv via Irina Anghel-Enescu!
Firma și-a propus să livreze pachete de ingrediente la cutie, suficiente
pentru a prepara masa a două persoane și rețetele aferente. La o primă
vedere, ai zice că este o idee grozavă, nu mai trebuie să îți bați capul cu
cumpărăturile, cu ce gătești, nu mai trebuie să-ți pierzi vremea la
cumpărături etc. căci totul ți se livrează acasă, tot ceea ce trebuie să faci este
să bagi produsele în oală și între 30 și 45 de minute ai masa pregătită.

44
 Că Timișoara s-a dovedit deja o piață prea strâmtă pentru o asemenea
afacere - de nișă - este evident, însă problema cea mare a constituit-o intrarea
pe piața clujeană după primii doi ani de insucces. Asta, sub îndrumarea celor
care au venit cu „marketing strategic”, cu „managing” directori de „private
equity” și alte cele.
Dincolo de PR și de povești, Clujul, sub conducerea lui Boc, a devenit
locul unde îți poți pierde banii cel mai ușor în orice afacere! Nu doar că
orașul e cel mai scump din România, dar și condițiile de business sunt
imposibile! Dincolo de chiriile exorbitante, de lipsa de personal, obtuzitatea
și abuzurile autorităților, Clujul are o problemă și cu beneficiarul final al
oricărei afaceri, în special pe segmentul vizat de Homefresh.
Majoritatea populației, ca în toate marile orașe românești, este de
proveniență rurală, având un dispreț suveran față de tot ce a lăsat în urmă
(inclusiv gătitul), având în același timp legăturile intacte cu rudele rămase la
țară, de unde continuă să se și aprovizioneze.
Segmentul de populație căruia o firmă precum Homefresh s-ar adresa,
o reprezintă corporatiștii și în nici un caz persoanele trecute de o anumită
vârstă, care și-au format și cimentat obiceiurile culinare, gătind după rețetele
lor proprii, cel mai adesea nefiind curioși de inovații.
Cei tineri, în schimb, rămân ancorați în zona de food court din mall-
uri, McDonalds sau KFC, asta dacă nu apelează la Glovo pentru a li se aduce
direct mâncarea gătită acasă, fără alte bătăi de cap, fiind vorba în general de
indivizi care consideră o corvoadă până și să-și încălzească propria mâncare.
Iar varietatea ofertei este departe de ceea ce rețetele și pachetele Homefresh
ar fi putut oferi. Indiferent că vorbim de sushi, mâncarea chinezească,
indiană, vegană etc. și lăsând la o parte complicația cu porționarea pentru
două persoane. Sau faptul că un client nu apela la Homefresh decât o dată
sau de două ori pe lună!
Survin pe urmă dificultățile legate de perisabilitate, termene de
valabilitate, reglementări în vigoare, depozitare, transport, ambalare,
cheltuieli de personal, chirii etc. și tot mai rămâne de rezolvat și imensa
problemă cu promovarea afacerii. O zonă care, dacă ar fi să ne luăm după ce
se spune, mustește de specialiști, numai că nimeni nu se pricepe să facă și
promovarea efectivă. Cum s-a și văzut în acest caz.

45
 În aceste condiții, a injecta un sfert de milion de dolari („smart
money”) într-o asemenea afacere, denotă doar că cei care au consiliat și
finanțat Homefresh erau fie veniți de pe altă planetă, fie doreau doar să o
falimenteze. Altminteri, ar fi reorientat Homefresh către o piață mai largă,
cea de la București, cu posibilități infinit mai mari decât cele existente la
Cluj.
După cum spuneam, specialiștii în „private equity” și-au revândut
participarea fondatorului, care n-a mai putut să facă nimic altceva decât să-și
pună lacătul pe afacere. Ceea ce ar putea să ne dea și o altă perspectivă
despre ce înseamnă „smart money”! În cazul de față au fost 5 investitori,
Irina Anghel-Enescu fiind doar unul dintre aceștia. Să mai subliniem că nu
este absolut nimic ilegal în această poveste! Pe de altă parte, cum se spune:
„nothing personal, it’s strictly business”. Sigur, firma antreprenorului român
n-a supraviețuit… Așadar, care au fost beneficiile pentru capitalul românesc,
antreprenoriatul românesc, economia românească?
Oana Bîzgan-Gayral Principala informație pe care trebuie să o avem
este că Oana Bizgan-Gayral a fost numită de Dacian Cioloș administrator și
membru în consiliile de administrație la trei dintre cele mai importante
companii unde statul român deținea acțiuni: Casa Națională de Asigurări de
Sănătate, SALROM și Șantierul Naval Mangalia. Ca și în cazul de mai sus,
vedem aceeași glisare dinspre zona nonprofit iar apoi privată înspre zona
guvernamentală.
Mai straniu decât asta nu e decât ceea ce relata ziarul Național, anume
că Unitatea DG Securitate Economică din cadrul SRI, și mai exact, ofițerul
coordonator - locotenent colonel Alexandra Cerasela Pană - le-ar fi făcut
„lobby” tinerilor useriști de a reuși nu doar în cariera politică, dar și în cea
economică, prin sprijinirea accederii în diverse consilii de administrație ale
unor obiective industriale și economice strategice. Notați sintagma:
strategice!
Numai că, SRI a adoptat de ceva vreme o agendă globalistă, iar șeful
SRI, Eduard Hellvig nu se sfiește să o împărtășească nici absolvenților,
cărora le vorbește despre oportunitățile „societății deschise”.
Ceea ce spune enorm de multe despre SRI! Și despre motivul real
pentru care acești oameni crescuți în pepinierele de afară ale serviciilor au

46
fost aduși în țară. Nu în cele din urmă, vedem pe cine servesc și unii și alții!
Sau are ceva Casa de Asigurări de Sănătate sau Șantierul Naval Mangalia cu
„justiția socială” sau cu „egalitățile de gen” de care se preocupă Oana
Bîzgan-Gayral?
Sigur, judecând după „performanțele” descrise pe LinkedIn, ar trebui
să rămânem uimiți și să îngenunchem în fața acestui talent neobișnuit și să o
rugăm cu lacrimi în ochi să nu ne părăsească vreodată! Căci, în doar 10 luni
la Salrom, zice că a determinat o creștere a cu 21% a încasărilor prin simpla
participare la ședințele lunare ale Consiliului de Administrație, apoi în
calitate de consilier al vicepremierului (numai că vicepremier era Vasile
Dâncu, iar Oana Bîzgan-Gayral nu a fost consiliera lui, ocupând poziția de
șefă de cabinet a secretarului de stat Manuel Costescu - anume un ins care a
ajuns în Guvern fiind în prealabil director de investiții la Soros Economic
Development Fund!) ar fi determinat apariția a peste 50.000 de noi locuri de
muncă!
În fine, ar părea că e un fel de Donald Trump feminin și noi nici măcar
nu ne-am dat seama. Vorbim despre activitatea așa-numitului „Guvern Zero”
- cu zero performanțe, instalat după incendiul de la Colectiv. Oana Bîzgan-
Gayral nu a demisionat din cele trei consilii de administrație când a candidat
din partea USR pentru o funcție parlamentară și nici chiar după ce a ajuns
parlamentar, generând un imens scandal. Nu de dragul banilor, a susținut ea,
ci doar pentru că dorea să ajute companiile de stat. Sigur că, strădaniile ei au
vizat în principal căsătoriile homosexuale, introducând un proiect de lege
despre „parteneriatul civil informal”, respins de legislativ.
Cristiana Pașca Palmer - Ministrul al Mediului (2015-2017), unul
dintre miniștrii din cabinetul Cioloș, este căsătorită cu un comandor
american - Edward „Tod” Palmer III. S-au cunoscut la Harvard University,
unde amândoi au urmat cursurile John Kennedy School of Government.
Cristiana Pașca-Palmer pentru revista Psychologies: „Îmi devenise clar
că dacă vreau să pot contribui la o schimbare mai profundă și pe scară mai
largă, ar trebui să am cunoștințe mult mai aprofundate despre celelalte forțe
ale societății, în special din zona economiei, a științelor sociale și politice.
Așa că în 2002, la 33 de ani, m-am reîntors la școală, de data asta în Statele
Unite, unde am câștigat o bursă internațională prestigioasă pentru un

47
master în politici publice la John F. Kennedy School of Government din
cadrul Universităţii Harvard, unde pentru prima data am studiat economie,
negocieri internaţionale și leadership.
Apoi am continuat cu un doctorat în diplomație și economia
dezvoltării la prestigioasa Fletcher School of Law and Diplomacy, tot în
Statele Unite, unde mă mândresc să fiu primul român care a obținut
doctoratul la această instituție de vârf cu o teză inovatoare despre tranziția
la economia verde și dezvoltare durabilă.” Ce altceva?
După studii, Cristiana Pașca s-a stabilit în SUA, câțiva ani mai târziu
însă atât ea cât și Tod Palmer au ajuns în Arabia Saudită, iar apoi în Europa.
Înainte de a fi numită ministru al Mediului în guvernul lui Dacian Cioloș,
Cristiana Palmer a lucrat la Directoratul General de Cooperare Internațională
și Dezvoltare al Comisiei Europene.
Cotidianul scria în decembrie 2015 că Numirea Cristianei Palmer ca
ministru s-a făcut prin încălcarea Constituției.
Potrivit Declarației de avere, Cristiana Palmer nu avea domiciliul în
România, ci la Bruxelles, nu apăreau date privind veniturile realizate din
diversele plasamente, nu existau date despre averea soțului american.
Fostul ministru român al Mediului, Cristiana Pașca Palmer, a preluat
funcția de secretar executiv al Convenției Organizației Națiunilor Unite
(ONU) privind Diversitatea Biologică, în aprilie 2017. În 2019 semnează pe
pagina Forumului Economic de la Davos articolul Why a healthy planet and
a healthy economy go hand-in-hand (De ce o planetă sănătoasă și o
economie sănătoasă merg mână în mână).
La sfârșitul aceluiași an, 2019, chiar înaintea conferinței din China,
Pașca-Palmer este acuzată dintr-o dată de rasism față de personalul african și
de haos la locul de muncă. Pașca-Palmer s-a ferit să comenteze situația, a
demisionat imediat, păstrând discreția.
Tot pentru revista Psychologies: „Am fost privilegiată, ca prin prisma
activității, să fiu la aceeași masă cu șefi de stat, regi sau prințese. Chiar
acum doi ani, țin minte că am fost invitată să vorbesc ca și key note speaker
la o cină de înalt nivel la Forumul Economic Mondial de la Davos, unde am
stat la masă alături de prințul Albert de Monaco, prințul moștenitor al
Norvegiei, fondatorul Wikipedia, oameni de știință foarte interesanți. Era o

48
cină găzduită de National Geographic, unul din partenerii alături de
care am adus cauza naturii pe agenda politică mondială.”
Oana Țoiu (USR PLUS) face parte din generația care-și asumă direct
linia Davos. A decolat dintr-un ONG axat inițial pe monitorizarea presei -
Active Watch (2005-2007), condus de Mircea Toma, actual șef al CNA,
mergând tot pe poteca Soros până la Institutul Aspen (2012). Trei ani mai
târziu era deja în rețeaua lui Klaus Schwab - Global Shapers Community.
Aceasta are nu mai puțin de 448 de „hub-uri” în 150 de țări, cu tineri care
militează pentru „schimbare durabilă”.
Adică eterna luptă cu schimbările climatice, egalitate de gen,
homosexualitate, Covid, migrație etc. ONG-ul a procesat până în prezent
3.569 de tineri pe care i-a declarat „absolvenți”. Aceștia par a fi linia a doua
(de jos) a agitprop-ului de la Davos. Nu au CV-uri strălucitoare, costume
scumpe, nu pot visa să conducă corporații. Abia puțini din cei de aici ajung
și pe lista YGL sau mai sus.
Interesant de subliniat aici este felul cum banii diverșilor globaliști
curg ca niște râuri ce se varsă în fluvii, fiind aproape imposibil să mai
desparți lucrurile. Vedem aici confluența Soros - Schwab, altminteri ceva
extrem de firesc, ambii având același obiectiv distructiv.
În decembrie 2020, a fost aleasă deputat de București, pe listele
Alianței USR PLUS. Este președintele Comisiei pentru Muncă și Protecție
Socială din Camera Deputaților (din decembrie 2020). În calitate de deputat,
a fost unul dintre inițiatorii proiectului „Zi liberă pentru vaccinare”, prin
care, persoanele care se vaccinează împotriva COVID-19 beneficiază, la
cerere, de o zi liberă, proiect care, în iulie 2021, a devenit lege.
Dacă tot am ajuns la Soros și Aspen, îl regăsim aici și pe Vlad
Voiculescu, „expert” în politici de sănătate. Bineînțeles, el apare și la
„Global Shapers”. Dar, ceea ce rămâne definitoriu pentru Vlad Voiculescu
este relația pe care o are cu fosta Securitate. Și cu actuala. Nu întâmplător,
nu fantomaticele studii vieneze stau la baza ascensiunii lui și transformarea
lui în „Mesia” sănătății românești ce țipă, chipurile, după reformă, ci mai
curând legăturile trainice cu Soros și cu Klaus Schwab.
Cu Soros, prin Aspen! Întâmplător, membru fondator și membru în
consiliul de conducere al Institutului Aspen România este „o rudă

49
îndepărtată” a lui Vlad Voiculescu, anume Nicolae Voiculescu care și-a
început cariera în industria farmaceutică în anul 1991 și este considerat un
pionier în dezvoltarea comunităților farmaceutice și medicale. A înființat
chiar Asociația Română a Producătorilor Internaționali de Medicamente,
organizație la care a deținut funcția de vicepreședinte. Cum el însuși nu
putea „reforma” sănătatea, a ales să apeleze la o persoană din propria
familie.
Mama liderului PLUS a lămurit exact relația de familie. „Nic
Voiculescu nu este unchiul lui, ci vărul meu. Vlad nu l-a văzut decât de
câteva ori în copilărie și aproape deloc de când s-a întors de la Viena”,
a explicat aceasta.
Dar lucrurile sunt și mai interesante. Să mai vorbim un pic despre
„reforme”, nu? Nicolae Voiculescu a înființat firma elvețiană Link
Resources, deținută de compania elvețiană Finsource SA pe care o
reprezintă, oferind consultanță și management pentru AstraZeneca, Pfizer,
Johnson & Johnson - printre alți clienți.
Odată ajuns Ministru al Sănătății, „ruda îndepărtată” Vlad Voiculescu
își ia ca șefă de cabinet pe numita Alexandra Tamaș, vicepreședinte al
Agenției Naționale a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale din
România, dar și fostă angajată al Pfizer România. Înțelegeți acum
„reformele”? Iar ca să nu existe dubii, Nicolae și Vlad Voiculescu mai au în
comun o serie de legături via instituții bancare.
Sebastian Burduja. Așa-zisa revoluție din 1989 a prins Bancorex cu
rezerve de un miliard de dolari. Banii s-au evaporat prin celebrele credite
„neperformante”, împrumuturi care nu au mai fost restituite niciodată. În
1997 apar primele povești despre dezastru, despre creditele fraților Viorel și
George Constantin Păunescu, Ioan Niculaie, Ilie Alexandru, Alexandru
Răducanu și alți 4.800 de demnitari, polițiști (Petre Tobă), sindicaliști,
procurori, ofițeri de informații primesc bani în mod preferențial. Inclusiv
firmele protejate de SRI-ul condus de Virgil Măgureanu care se ocupau cu
contrabanda de carburanți către Iugoslavia în perioada embargoului ONU.
În 1999, la solicitarea Băncii Mondiale, se decide lichidarea Bancorex,
o parte din active și sediul fiind preluate de BCR, iar creditele neperformante
- în număr de 1.022 - de AVAB. Falimentul Bancorex a însemnat 2,4

50
miliarde de dolari, adică cca.8% din PIB-ul României de la acea dată. Nu au
existat vinovați. Cine au fost cei din conducerea instituției? Răzvan Temeșan
(președinte între 1993 și 1997), Dan Corneliu Pascariu (președinte între 1992
și 1993), Vladimir Soare (președinte între 1998 și 1999), Constantin
Teculescu, Florin Ionescu (președinte între 1997 și 1998), Petre Dima,
Gheorghe Neagu, Alexandru Ghiba, Sergiu Cotineanu, Marinel Burduja,
Filip Barbu.
Fostul vicepreședinte al Bancorex, Marinel Burduja poate părea un
nume din zona „și alții”. Dar nu a ieșit nicidecum strâmtorat financiar din
zona prăbușirii băncii. În 1996, era numit și Vicepreședinte Senior al băncii
austriece Credit Anstalt AM România. Din 1998 până în 2001, a fost
Vicepreședinte al băncii olandeze ABN AMRO România.
În 2001 a devenit Vicepreședinte și apoi Prim-Vicepreședinte al
Raiffeisen Bank România, CEO al Diviziei Corporate, poziție în care
activează până în 2012. În aprilie 2013 este numit în Consiliul de
Administrație al Leumi Bank România. În octombrie 2013, este anunțat la
conducerea Băncii Române de Credite și Investiții (BRCI) ca Președinte
Executiv. BRCI s-a lansat la finalul anului 2013 ca o nouă instituție de credit
pe piața locală.
Fiul lui, Sebastian Burduja, am putea crede că avea toate șansele să
ducă o viață fără griji, după cum se și conturase: studii la Stanford și apoi la
Harvard, adică mult peste ce ar putea visa oricare tânăr din România. Apoi,
două programe de master și un doctorat. Dispunând de o asemenea pregătire,
propriu-zis nu ar mai fi existat bariere în calea vreunei cariere, indiferent de
continent.
Numai că Sebastian Burduja alege să lupte pentru o Românie „clădită
pe muncă și pe merit”. Par niște vorbe mari. Înființează în 2016 un partid de
care n-a auzit nimeni - PACT - care este înghițit de PNL, iar Sebastian
Burduja ajunge vicepreședinte al PNL. Apoi parlamentar. Este, totuși, mai
bine cunoscut ca organizator al mitingului din 2018, din Piața Victoriei, o
încercare de a răsturna prin forță puterea politică aleasă în mod liber și
democratic. Sebastian Burduja a înființat Liga Studenților din Străinătate,
lansarea fiind onorată de invitați precum Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță

51
sau generalul Mircea Chelaru (actualmente Partidul Neamului Românesc,
asociat cu AUR). Ce mică e lumea, nu?
Dincolo de toate, să notăm și ceea ce apare până și în declarația de
interese de pe pagina Camerei: membru al Global Shapers – World
Economic Forum. Adică, membru într-o organizație a lui Klaus Schwab.
Alături de Vlad Voiculescu, Oana Țoiu, Elena Calistru (Funky Citizens) etc.
O duzină de tineri pe care cei de la Davos se pregătesc să îi arunce în luptă.
Revenind la Burduja, vedem o trecere meteorică prin Consiliul de
Supraveghere al Transelectrica, devenind ulterior secretar de stat în
Ministerul Finanțelor din Guvernul Ludovic Orban unde a petrecut un an de
zile.
Dacă însă vorbim despre trecerea lui Sebastian Burduja din zona de
activism așa-zis civic, din zona neguvernamentală, în cea a puterii, în zona
guvernamentală, către zona decizională din România, lucrurile sunt clare.
Indiferent de trecutul lui sau de afilierii lui „de afară”, din zona Soros sau
din zona Schwab. În România e simplu, odată penetrat în zona puterii,
nimeni nu mai pune întrebări. Nu mai contează pe cine servește de fapt
Burduja, contează eticheta „PNL”.
Alina-Gabriela Burlacu a fost între 2011 - 2019 trainer, apoi curator la
Global Shapers Bucharest Hub. Director general și Community Manager la
Romanian Business Leaders, ulterior (un ONG care oferă promovarea a
business-ului românesc prin programe și activități). Vorbim aici despre o
categorie de indivizi care oferă un fel de consultanță pentru afaceri, fără să
aibă vreo tangență cu domeniul! Persoane care nu doar că nu au avut în viața
lor o afacere sau o firmă, dar nici măcar un job! Singura lor activitate se
rezumă la aflarea în treabă prin ONG-uri, acordarea de titluri și de presupuse
funcții și, evident, cheltuirea unor finanțări, de cele mai multe ori neclare.
Pentru mulți, fără meserie și fără un loc de muncă aducătoare de o funcție,
titulaturi precum „specialist”, „consultant”, „strateg” etc. vin ca un
pansament necesar în CV.
Ciprian Stănescu - După o „încălzire” la Spiru Haret, obține un master
la Universitatea (Soros) Central Europeană și o funcție de director la Aspen
Institute Romania (din 2007 până în 2017). Din 2013 este și „Global
Shaper”, devenind președinte al hub-ului bucureștean în 2015. În paralel este

52
președinte la Social Innovation Solutions (oferind consultanță pentru ONG-
uri).
Adelina Dabu - Outgoing Curator Global Shapers Community,
vicepreședinte Aspen Fellows Network, consilier de politici publice la
Confederația Patronală Concordia.
Încă din timpul facultății ajunge să lucreze în Ministerul de Externe (!)
și la Consulatul General al Românie din Bologna, apoi în Parlament, pe urmă
devine expert pentru OMV Petrom, și manager responsabil cu
sustenabilitatea la Ursus. Din 2019, membru al Comitetului Economic și
Social European, la Bruxelles pentru care o recomandă două sesiuni de studii
masterale la SNSPA.
Chirilă-Pop Eliza-Marciana - Imediat după liceu, devine producător
TV la un canal local din Roman, iar după un an, Delegat oficial al tineretului
României la ONU. Concomitent, urmează cursurile Universității Româno-
Americane la București. Din 2015 devine vice-curator la Global Shapers
Community și reprezintă România la American Councils for International
Education.
Raluca Dinu - Program Officer la Global Shapers Bucharest Hub.
Studii: Facultatea de Istorie (3 ani) și un master în Comunicații (SNSPA),
odată cu obținerea funcției de Project Manager la Raiffeisen Bank, unde stă
mai puțin de un an de zile. Propriu-zis, aceasta este singura perioadă lucrată,
în rest, singurele activități le-a avut prin ONG-uri.
Raluca Negulescu-Balaci - Executive Director - UiPath Foundation,
este o activistă ce s-a implicat în activitatea Policy Center for Roma and
Minorities la București și membră Global Shapers Community (2014-2020),
cu un program Fellow de 10 luni la Young Leaders Program al Aspen
Institute Romania. Este absolventă de științe politice la Universitatea
București, de master în studii internaționale la Bologna, dar și al unui
program la distanță pentru ONG-uri găzduit de Harvard Kennedy School, cu
doar 5 module absolvite. Nu a ocupat funcții publice.
Ioana Popescu - profesor de științe ale deciziei și profesor de
management strategic al veniturilor la INSEAD (Institut Européen
d’Administration des Affaires). Ea deține un dublu doctorat în cercetare
operațională și în matematică aplicată de la MIT și o licență Summa cu laude

53
în matematică și informatică de la Wellesley College. INSEAD are un
program MBA prestigios pentru cei aflați în poziții de conducere în diverse
corporații. Unul din programele masterale se cheamă „Consultanță pentru
schimbare”. Programa conține ramuri precum managementul digital,
incluziune, diversitate de gen etc.
Dana Costache/Dana Tudose-Tianu este mediatoare și fondatoare a
Casei de Mediere Tianu. A locuit în New York și New Jersey în ultimii 10
ani și s-a întors recent în România. Absolventă a Facultății de Drept și
Diplomație Fletcher și a Facultății de Științe Politice, Universitatea din
București, a devenit Tânăr Lider Global la Forumul Economic Mondial, în
2013. Înainte, în România, a creat și a condus un așa-zis „program de
formare în leadership” numit Leadership Mind Intensiv. A fost redactor și
prezentator la „Young & Smart”, un talk-show care a rulat pe Money
Channel în 2006.
Codruț Pascu, absolvent al ASE București, cu un masterat în Franța, a
lucrat la o firmă de brokeraj din Londra, apoi ajunge la Roland Berger
Strategy Consultants și coordonator al ramurii pentru Europa Centrală și de
Est al rețelei. Este fondator al Romanian Education Trust care gestionează
bursele Roland Berger în România.
Sorina Câmpean - fost cadru al Aspen Institute București unde s-a
ocupat de „leadership”, în prezent trudește la Oxford Saïd în zona de
„Parteneriate și implicarea părților interesate”, echilibrate „ca gen”.
Evident, provine tot din Global Shapers Bucharest Hub.
Elena Calistru - este fondatoare de ONG, anume Funky Citizens, unde
activează din 2012. Este cea care a negat că ar fi soția lui Cîțu. Înainte de
asta, o regăsim la Transparency Internațional, organizația finanțată de Soros
care se luptă cu „corupția”. A absolvit Studii politice la București și o
facultate de studii politice, de 2 ani, în Italia. Calistru a realizat un „program
de monitorizare a cheltuielilor statului”. Proiectul acesta vorbește cum nu se
poate mai bine despre activitatea „civică” a acestor organizații de „formare”
a societății civile. Propriu-zis, ONG-ul pornește de la supoziția că
funcționarii statului sunt corupți și fură banul public. Ca atare, ei, ONG-ul,
monitorizează felul cum statul își cheltuiește banii. Cât de nobil!

54
 Sigur că absolut fiecare entitate a statului are o contabilitate, unde intră
și veniturile și cheltuielile, dar unde mai ai o serie de alte elemente despre
care, cu tot respectul, am serioase îndoieli că Funky Citizens are vreun
habar. Las la o parte că ceea ce-și propun acești salvatori ai lumii este să facă
un soi de audit contabil al statului cu niște ființe cu varii pregătiri, nu
întotdeauna extrem de temeinice, căci altfel s-ar afla la vreo companie și ar
câștiga bani serioși, nu ar aștepta să intre „finanțări” cu țârâita în organizația
lor neguvernamentală sau fără scop lucrativ.
Dar, presupunem că ei sunt cu adevărat niște ființe nobile și de o
inteligență atât de strălucitoare încât reușesc să înțeleagă și modul în care se
decide oportunitatea cheltuirii banului public. Pentru că, din nou, fiecare
instituție are capitole bugetare și o stufoasă legislație în vigoare și un munte
de hiper-reglementări naționale și comunitare ce determină cheltuirea
fiecărui leu. Iar ca acela să poată fi cheltuit, o întreagă armată de funcționari
trudește zi de zi, elaborează hârtii, iar un consiliu de administrație, birou
juridic etc. și în cele din urmă un director iau o decizie pentru care se și
răspunde. Contabil, dar și legal.
Ceea ce, nu este cazul celor de la Funky Citizens, care pot emite
păreri. Păreri pentru care, în mod evident, nu răspund.
Dincolo de faptul că nu vor avea niciodată forța de muncă necesară să
dubleze activitatea managerială și financiară a instituțiilor pe care le
„monitorizează”, mai punem la socoteală că au acces la date parțiale și că le
lipsește specializarea în domeniu. Adică, exact ceea ce se întâmplă și la
Transparency International, care tot pe baza unor impresii personale și unor
date parțiale decid că unul sau altul este sau nu corupt.
Toată această agitație ONG-istă, de aflare în treabă pentru a produce
niște date eronate sau parțiale, are însă un scop extrem de clar mai departe.
Anume, în zona în care cei care valorifică aceste informații viciate furnizate
de „societatea civilă”, adică presa și apoi puterea politică, își suflecă
mânecile și încep să „corecteze” realitatea (neviciată) în funcție de datele
puse la dispoziție (viciate de incompetența societății civile).
Până unde se poate ajunge cu astfel de fraude intelectuale am văzut
deja cu ocazia „resetării” koveșiste a clasei politice românești, când un
procuror DNA a decis arestarea unui primar (și ulterior trimiterea în

55
judecată) pentru „vina” că ar fi asfaltat o stradă - în conformitate cu o
hotărâre a Consiliului local, obligatorie pentru primar - dar despre care
procurorul „credea” că nu era o asfaltare oportună.
Iată de ce „formarea” de astfel de cadre este esențială pentru Klaus
Schwab și pentru Davos! Se poate vedea cum toată această structură care
este construită în rețea, are în vitrină obiective luminoase precum educația,
formarea profesională, lupta cu corupția, profesionalizarea
antreprenoriatului, eliminarea discriminărilor, salvarea mediului etc. Însă, cei
care se ocupă de astfel de mărețe obiective nu au calitatea sau anvergura
profesională necesară, ceea ce este, în schimb, conferită de titulatura
organizației și de declarare scopurilor.
Merită citat aici un exemplu! Din toată agitația privind educația din
„România educată” de astăzi, singura inițiativă implementată fără probleme
a fost introducerea în programa școlară a unei pseudo-științe: schimbările
climatice. Desigur, în deplin acord cu ideologia „progresistă”, far călăuzitor
al întregii omeniri, fără a avea însă nici o bază reală, științifică, clădită fiind
pe truisme și sofisme ale promotorilor Noii Orânduiri Mondiale.
Rețeaua, după cum vedem, are mai multe straturi suprapuse. Pornește
de la copii, trece prin universități, ajunge apoi în zona societății civile, mass-
media, vedete, de aici în zona administrației publice și a companiilor de stat,
trece prin corporații, bănci, structurile politice ale statului, structurile supra-
naționale. Și se autoreproduce constant! Își produce cadre noi în permanență,
prin îndoctrinare și spălare de creiere, propagandă și construirea de
„oportunități” în propriile zone de interes. Și, concomitent, suprimă „vechea
normalitate” care însemna școală pe bune, gândire critică, respect etc.
Nu întâmplător am citat cazurile din România, căci la o simplă privire
doar, se poate observa cum o întreagă generație de pseudo-școliți (cu rare,
dar definitorii excepții!), trăiesc astăzi cu impresia că dacă organizează o
șezătoare la un ONG, înseamnă că, de fapt, prestează o muncă. Apoi, în
virtutea unui „wishful thinking” (confundare a dorințelor cu realitatea),
încearcă să dea formă („shape” - ei fiind „shapers”) întregii societăți, despre
care-și imaginează că ar putea sau că ar trebui să funcționeze în funcție de
relativ îngustele lor cunoștințe și așteptări.

56
 Mai departe, toți acești trepăduși ajung la un moment dat să se agațe
de structurile puterii politice, adică exact de zona în care se iau deciziile. Ca
secretari de stat, ca șefi de birouri, de cabinete etc. Cu un pic de noroc,
aterizează în Parlament sau chiar în Guvern - după cum am văzut. Cu și mai
mare noroc, ajung să conducă Guvernul. Cazul Ponta.
România nu este un caz izolat. Caracatița Davos se întinde global,
înghițind stat după stat, parazitând structurile de învățământ, presa,
societatea civilă, clasa politică, parlamentele și guvernele. Singurii care au
definit Davos-ul ca o mare putere mondială, similară ca putere Chinei,
Rusiei sau SUA, au fost analiștii americani. Spre deosebirile de puterile
statale, Davosul este diferit, neavând nici granițe, nici capitală, nici
președinte. Mai mult, se suprapune pe arii întinse ale celorlalte puteri
mondiale și peste sumedenie de țări pe care le controlează prin finanțe, presă
și politicieni. Unii servesc această monstruozitate totalitară conștient, alții o
fac inconștient. Unii o fac șantajați fiind.
România și UE sunt victime ale acestei puteri străine. Sigur, în vitrină
avem numai și numai lucruri luminoase: venit minim garantat, hrană
sănătoasă, lipsa discriminărilor, lipsa corupției, grija față de sănătate, față de
mediu, educație accesibilă, un capitalism „uman” al părților interesate etc.
Dincolo de suprafață, în zona mai întunecată, avem însă un sistem perfect
totalitar, fără opțiuni, fără libertăți, cu control total și discreționar al „elitei”,
acea celebră sintagmă: nu vei avea intimitate, nici proprietăți, dar vei fi
fericit. Ca sclav.
Identitatea digitală este una din ultimele baricade. Începutul îl
reprezintă „pașapoartele verzi”, care ar urma să fie extinse, pe cipuri
urmând să fie introduse toate datele individului: rezidență, studii, calificări,
venituri, fișa de sănătate, deplasări, cheltuieli făcute, consum media,
interacțiuni cu alții, tot. Până atunci, ar urma să se implementeze și banii
virtuali, astfel încât controlul ar fi total.
Aproape că nu mai e nevoie ca Biserica, respectiv oamenii în care
rațiunea e unită cu credința, inclusiv aceea în valori morale validate de
întreaga istorie a umanității, să mai sublinieze că periferia nu coincide cu
centrul, că excepția nu poate deveni regulă sau că anormalitatea nu poate fi
percepută de o minte sănătoasă ca normă. Distincția dintre alb și negru,

57
dintre ceea ce se cade și nu se cade, dintre firesc și nefiresc o face îndeajuns
bunul-simț însuși, care ar trebui să fie și să rămână, cum observa Descartes,
virtutea cea mai judicios răspândită în lume.
Lupta împotriva bunului-simț e dusă, însă, cu accentuată îndârjire de
cei ce își propun mereu să arunce în aer ceea ce susține o societate pe linia de
plutire și o ferește de eșuare în toate registrele ei: ordinea morală.
Cei ce o detestă pentru că le încurcă mereu planurile sunt ideologii
(neo)socialiști cu rădăcini marxist-leniniste, cățărați totdeauna la putere prin
diversiune, prin mutarea atenției maselor de la ceea ce e cu adevărat
important ce presupun efort, disciplină, rigoare, sacrificiu, onestitate și
responsabilitate, pe cele ce au o legătură implicită cu satisfacerea poftei de
„pâine” (supralicitată de „Marele Inchizitor”) și de „divertisment”, cel puțin
în sensul pascalian al acestui termen. Recent, ideologii neomarxiști care,
printre alte năzbâtii politicianiste, sub masca înnoitorilor de moravuri publice
și de paradigmă economică (subminată de ecologism radical), sub umbrela
țipător colorată a progresismului care se dă cu trotineta și sub cupola circului
ideologic cu aer „european”, promovează agresiv confuzia deliberată între
sacrosanctele „drepturi ale omului” și „drepturile minorităților sexuale”. Ca
și cum acestea ar (putea) fi esențialmente una şi aceeași.
Mereu cutreierați de activism ca pură aflare în treabă, mereu ghidați de
idolul schimbării cu orice preț (inclusiv de gen și de sex), al noutății care
detestă ceea ce a precedat-o doar pentru că amintește de lumea unei ordini
sacre edificate pe sens și rânduială, progresiștii cu mers dialectic de rac urăsc
exact ceea ce întreține stabilitatea vieții sociale din toate timpurile: credința,
autoritatea, ierarhia, fidelitatea față de tradiția culturală și religioasă,
conversația întremătoare intelectual și moral cu marile spirite ale trecutului,
cu realele personalități ce au onorat cu adevărat umanitatea.
3.12. Familia, școala și biserica - luate cu asalt
În contextul mereu actual în care ordinea morală e absolut necesară,
întrucât e vitală societății, perifericii de odinioară, invertiții, neisprăviții
cultural, minoritarii declasați de toate felurile și din toate țările, care altădată
își (re)cunoșteau locul și statutul, recent uniți și stimulați ideologic, iau azi
cu asalt centrul compus din instituțiile care secretă în mod natural ordine:
familia, școala (la toate nivelele ei), Biserica și orice structură instituțională

58
care se opune reflex și rațional derivei și depravării persoanei umane. Adică
exact ceea ce compune nucleul unei societăți și asigură respirația ei normală:
organismele comunitare prin excelență care funcționează ierarhic, nu
dezordonat, producând ordine morală și stabilitate socială.
Obsesia dezordinii, inclusiv amoroase, aruncarea cu furie peste bord a
busolei (morale)declarate viclean inutilă, face ravagii de mai multe decenii
în spațiile de-creștinate și infuzate cu neomarxism ale Europei de Vest,
Americii de Nord și Canadei, în care, de exemplu, drepturile părinților
asupra propriilor copii sunt subordonate dreptului „statului magic” care ia
decizii majore în numele lor, în care elementara și subînțeles necesara
educație pro-viață orientată spre familie e înlocuită vehement cu o cultură a
extincției acesteia și a morții lui Dumnezeu, sau în care cele mai adânci
resorturi ale relațiilor umane sunt dereglate prin (hiper) sexualizarea minții
bombardate panoramic cu minciuna supremă: totul este permis. O minciună
fatală care odată acceptată nu întârzie să ne explodeze în față.
Calul troian dăruit cu suspectă bunăvoință școlii de către zgomotoșii
ONG-iști de profesie și de gureși politruci sufocați de filantropie pedagogică,
gata să sucombe sub povara grijii de altul, calul troian oferit în dar
presupușilor „neștiutori” elevi confruntați prematur cu problema
maternității/paternității dobândite în contextul evident al destrămării familiei,
al pauperizării, al abandonului școlar sau al cutumei maritale etnice, fictivi
elevi măcinați de colosale dileme sexuale a căror ne-tranșare urgentă și
minuțioasă prin întâlnirea cu „experții” le-ar bloca accesul la o viață
normală, acest breaz cal troian este în realitate așa-zisa „educație” sexuală.
Aceasta, fiica perversei „revoluții sexuale” promovate la mijlocul
secolului trecut de personaje publice infame ca Wilhelm Reich, Herbert
Marcuse sau patibularul Alfred Kinsey, are azi, peste tot unde este predată
obligatoriu, o evidentă conotație lgbt-istă & (trans) gen-deristă și un conținut
punctual pornografic menit să erotizeze copilăria și să-i familiarizeze pe
elevi, de la vârste cât mai mici, cu formele aberante ale unui pansexualism
dizolvant al graniței dintre firesc și nefiresc, sau, mai recent, dintre masculin
și feminin ca atribute organice ale persoanelor umane, dar mai ales să
mineze calea spre întemeierea unei familii, să demonizeze ideea de

59
maternitate și paternitate care, desigur, presupun asumarea responsabilității,
singura care, invitând la reflecție morală, maturizează.
În ciuda confirmatei sale toxicități și a perfectei inutilități în planul
formării personalității elevului, această „educație” prin sexualizarea minții
ar trebui, chipurile, acceptată de părinții acuzați inept de conservatorism și
de cultivare obscurantistă a unor „himere medievale”, cărora nu li se suflă
însă o vorbă despre conținuturile reale ale acestei ciudat de presante materii
pentru proprii lor copii. De ce? Oare doar pentru că aceasta se predă, cu
severe efecte psihologice și dramatice urmări sociale, în țări prăbușite
demografic și spiritual pe care ar trebui să le maimuțărim la acest nefericit
capitol ?
Fiica perversei revoluții sexuale promovate la mijlocul secolului
trecut de personaje publice infame ca Wilhelm Reich, Herbert Marcuse sau
patibularul Alfred Kinsey își propune să mineze calea spre întemeierea unei
familii.
De ce, oare, dacă totul e atât de bun și curat, nu se discută deschis în
mass-media sau în spațiul politic decizional despre recomandările concrete,
oficiale ale celebrei Organizații Mondiale a Sănătății în legătură cu
„educația” sexuală, recomandări cuprinse într-un document public și
presărate cu trimiteri la încurajarea explicită a unor practici sexuale de-
cerebrante precum masturbarea, la incitarea toxică a transgresării graniței
între heterosexualitate și homosexualitate și la ideologii aberante precum
ideologia genului fluid, interșanjabil, deci inclusiv la schimbare de sex
pentru copii?
Testul minimal de curaj și onestitate pentru susținătorii „educației”
sexuale strident colorate lgbt-ist & genderist este discutarea cu următorul
document pe masă, inclusiv pe o masă rotundă și la ore de maximă audiență:
„Standarde pentru educația sexuală în Europa - un cadru pentru factorii de
decizie politică, specialiști și autorități din domeniul educației și sănătății”,
publicat la Köln de Centrul Federal German de Educaţie pentru Sănătate,
BZgA, tradus în română de UNFPA, Fondul Naţiunilor Unite pentru
Populaţie din Republica Moldova.
Cine dintre cei ce contestă poziția perfect rațională și echilibrată a
Bisericilor creștine, a celorlalte culte religioase, a părinților lucizi, a

60
familiilor firesc conservatoare la acest capitol, s-a dezis vreodată public de
detestabilul document de mai sus, document scandalos în care sunt luați în
calcul pentru „educația” sexuală inclusiv copilași din grupa de vârstă 0 - 4
ani, cărora în cel mai abject și dezgustător mod „kinseyan” li se recomandă,
printre altele, „masturbarea timpurie, bucuria și plăcerea atingerii
propriului corp și provocarea unor sentimentele sexuale de apropiere,
plăcere și excitare”?
Lumea de dinaintea sexualității este lumea cea mai curată în care poate
trăi un copil. E lumea lui, nu a altora care să dea buzna și pervers peste el, e
lumea copilăriei sale unice, irepetabile.
Intruziunea vulgară, adică intrarea cu cizmele sexualismului în sufletul
unui copil, în lumea lui pură și efemeră, fără alt motiv real decât acela al
incitării copilului să o părăsească înainte de vremea fixată cu precizie de
ceasornic de natura umană însăși, este o monstruozitate drapată într-o cocotă
„cumsecade”, puternic parfumată ideologic, care își oferă serviciile cuiva
lipsit în mod natural de orice interes față de ele.
Înainte de a intra în lumea tulburătoare a sexualității, copilul e cu
adevărat inocent, iar această stare de grație trebuie apărată și păstrată cât mai
mult, nu cât mai puțin cu putință.
Cine a uitat cuvântul „inocență”, să-l caute urgent în dicționar, să se
gândească la copilul care a fost și să-și resusciteze bunul-simț cu care toți
suntem datori să ne raportăm la lume și la ceilalți! Mai ales la cei mai mici și
mai curați dintre noi.
Toți am cunoscut cândva inocența, iar vârsta ei nu trebuie comprimată
abuziv, ci lăsată să curgă până la împlinirea firească în ceea ce-i urmează de
la sine.
3.13. Sexualitatea ca ordine morală
Pe de altă parte, sexualitatea nu poate fi, deci nu trebuie să fie asociată
în mod reflex cu păcatul, ceea ce ar fi un alt abuz deformator. Creștinismul
autentic nu face asta, în ciuda a ceea ce, învinși de o supremă ignoranță, au
ajuns să creadă și să repete obsesiv detractorii lui de serviciu din ultimele
câteva decenii, adică agresivii ideologi cristofobi, inși cu fobie la firesc și la
aristocrația Binelui, Frumosului și Adevărului în viața noastră.

61
 Păcatul, care nu are legătură cu sexualitatea în sine, ci cu pervertirea și
instrumentalizarea ei, se înfiripă altfel, ca stare de progresivă ratare morală,
ca alunecare tragică spre marginea căii pe care ar trebui să avansăm
ascensional, ca descentrare lăuntrică, ca ratare a întâlnirii noastre cu sensul
ultim al vieții și al frumuseții din ea. Pentru că Frumusețea există și ne
salvează pe fiecare în măsura în care e convertită în bunătate, în atenția
binevoitoare și binefăcătoare față de ceilalți, în frumusețe morală.
Creștinismul real care invită constant la echilibrul virtuții (stare de
nobilă tărie) și la virtutea echilibrului moral (discernământ), nu denunță
irațional sexualitatea, ci o prețuiește ca parte integrantă din viața persoanei
umane care, tocmai pentru că e persoană, nu individ atomizat, nu simplu
biped cutreierat de instincte, alege, în virtutea unui reflex moral de apărare a
vieții ei fragile, să trăiască în ordine, nu în dezordine morală.
Anularea prin pervertire a acestui reflex moral salvator e scopul
(ne)declarat al perfizilor ideologi pan-sexualiști de ieri, de azi și, cel mai
probabil, de mâine.
Sexualitatea e parte din înzestrarea ființială a omului „căzut în timp”,
prăbușit ontologic din atemporala stare paradisiacă în istorie. Ea se asociază
în mod normal cu dragostea în viața omului majoritar, cel care întemeiază o
familie. Familie care a dus și duce omenirea mai departe. Ca orice există în
această lume creată, străbătută de raționalitate, și sexualitatea are un sens
profund. Un sens pe care avem datoria să îl cunoaștem și să îl înțelegem într-
un context integrator, orientat totdeauna spre firesc, nu spre nefiresc, spre
comuniune cu celălalt, nu spre reificare hedonistă a acestuia.
3.14. ,,Lumea Nouă”, una fără Dumnezeu, în care totul e permis
A blama sexualitatea e un gest de subminare a persoanei umane
animate inclusiv de această adâncă și puternică pulsiune. Aceasta poate fi
extrem de ușor stârnită, manipulată, pervertită. Este ceea ce au făcut și fac
adepții revoluției sexuale permanente, care, ca orice revoluție aprinsă
ideologic, dorește răsturnarea unei ordini fondate pe valori devenite
stingheritoare și enervante pentru cei ce au ajuns să creadă, de exemplu, că
expresia supremă a libertății ar fi depravarea. Aruncând în aer o lume
declarată vinovată de discriminare (între bine și rău) prin decret ideologic.

62
 Așa răsare „minunata lume nouă”, o distopie sinistră și liberticidă spre
care ne îndreptăm deja, în care unii au și ajuns, o lume fără Dumnezeu în
care se poate trăi ca și cum totul ar fi permis. O lume în care singura
„virtute” acceptată e indiferentismul moral hrănit de toleranță, acest cuvânt
sedativ, îngânat și râzgâiat mediatic la nesfârșit.
Sexualitatea ca dimensiune firească și esențială a omului reprezintă o
lume pe pragul căreia ajungi în mod normal ca persoană capabilă să
deslușească un alfabet accesibil prin descoperire adecvată vârstei, nu
îmbrâncit de alții sau de un sistem coercitiv cu aer educativ.
Scopul real, autentic al educației omului, așa cum s-a edificat el în
marile tradiții spirituale ale umanității, în istoria culturii și a pedagogiei
universale (contestate suicidar de adepții revoluției sexuale), este formarea
omului în spiritul celor mai înalte valori morale și al eticii virtuții (nu a
viciului) ca expresie a echilibrului și a normalității.
Mitologizarea toleranței față de orice tip de devianță, narcotizarea
gândirii prin ideologie, erotizarea minții, deresponsabilizarea morală
cauzează grav sănătății psihice și morale a oricui, deci a tuturor.
Antidotul? Cultivarea intelectuală, lămurirea lăuntrică, claritatea, nu
orbirea morală, edificarea personală asupra realității tulburate de minciună,
pentru a nu ajunge în situația gravă, dezonorantă, profund anormală, de a
spune binelui rău și răului bine.

Secțiunea a 4-a Globalismul şi etnocentrismul

Prin globalizare, ideile, atitudinile, elementele culturale şi simbolice s-

au răspândit şi au traversat graniţele temporale şi spaţiale. Globalizarea
reduce distanţele şi are consecinţe asupra structurilor de profunzime şi
asupra identităţii.
Globalizarea nu este doar un proces al lumii postindustriale. Ea are o
istorie adâncă şi s-a exprimat în termeni de imperialism economic, politic,
social sau cultural de extracţie europeană, în general. Adversarii globalizării
sunt susţinătorii vehemenţi ai acestei accepţiuni. Astăzi, acest fenomen este
mult mai complex şi mai subtil, determinat fiind de mondializarea pieţelor

63
financiare, de explozia tehnologică şi a comunicaţiilor şi de jocurile politice
şi economice.
În 1983, Theodore Levitt înţelegea prin globalizare o convergenţă a
pieţelor adică universalizarea şi standardizarea produselor, preţurilor,
politicilor de piaţă, metodelor de management etc. Această accepţiune
obnubilează diferenţele naţionale, şterge identităţile locale. Standardizarea
rămâne o strategie de înlocuire camuflată, reamintindu-ne de conotaţiile
istorice ale termenului.
Termen slab utilizat în deceniul al optulea al secolului trecut, a devenit
actualmente un clişeu al oricărui discurs de succes. El este conotat mai
degrabă economic, dar nu se opreşte la acest nivel. Globalizarea generează
exigenţe noi în structurile economice, politice, noi regiuni culturale,
resurecţii ale identităţilor locale. Globalizarea catalizează alt fel de presiuni
la nivelul organizaţiilor. Dizolvarea graniţelor economice şi naţionale
favorizează goana după pieţe noi cu scopul supravieţuirii. Companiile se văd
nevoite să se confrunte cu problemele casei globale.
La nivel global, putem identifica, în acord cu opiniile specialiştilor,
mai multe tipuri de culturi: mondială (globală), naţională, economică, pe
ramuri de activitate economică şi organizaţională. Cultura globală, cea
naţională şi organizaţională sunt interconectate pentru că oferă suportul şi
sunt indicatori remarcabili în naşterea, evoluţia, performanţa şi vizibilitatea
unei organizaţii. Putem spune că toate procesele produse într-o companie se
află sub incidenţa culturii (organizaţionale în special).
Într-o astfel de lume, interesul companiilor multinaţionale este acela
de a se concentra asupra elucidării factorilor de conflict. Factorii culturali
reprezintă o barieră proeminentă în dezvoltarea organizaţiilor (manifestările
antimondializare pe lângă substratul economic şi politic au şi un substrat
cultural). Munca de informare şi documentare cu privire la ţările în care
firma îşi desfăşoară activitatea poate avea diverse surse: discuţiile cu
mangerii cu experienţă acumulată şi în alte filiale ale organizaţiei centrale,
consultanţii, mediul de afaceri din ţara gazdă, reprezentanţii politici,
guvernamentali şi cei ai societăţii civile, grupurile de lobby etc.
Civilizaţia globală cu care se confruntă managerii prezentului este
caracterizată prin pluralismul politic, mondializarea gusturilor consumeriste,

64
explozia informaţională şi tehnologică, supralicitarea ecologismului,
militantismul pentru dezvrăjirea unor valori dominante etc. Mediul economic
înregistrează din plin aceste conversii, fiind sub presiunea reproiectărilor şi
restructurărilor permanente. Organizaţiile reacţionează la acest mediu incert,
prin strategii de întărire şi supravieţuire de tipul fuziunilor, achiziţiilor sau,
elegant spus, prin parteneriate strategice mondiale. În aceste condiţii, este cu
atât mai vizibilă nevoia coagulării unor competenţe de natură culturală.
Barierele de natură politică, birocratică, instabilitatea socio-economică,
paradigmele culturale ce hrănesc comportamentele sau acţiunile profesionale
pot genera incompetenţe interculturale. Incompetenţa interculturală
presupune, conform lui Harold V. Perlmutter (2000), „incapacitatea
repetată de a creşte semnificativ valoarea percepută de client în diferite
culturi şi ţări".
În urma cercetărilor făcute în S.U.A., în firme coreene din Mexic,
canadiene din Venezuela, franceze din Coreea şi în firme japoneze din
Marea Britanie, autorul citat a identificat următoarele zone de incompetenţă
interculturală:
- incapacitatea de a găsi nişele de piaţă adecvate şi spaţiile libere de
concurenţă;
- lipsa dorinţei de modernizare şi adaptare (este vorba despre lipsa de
reacţie la schimbările locale);
- lipsa produselor unice;
- implicare ezitantă (performanţa presupune răbdare pe termen mediu
şi lung);
- inadecvare dintre oameni şi posturi concretizată în selectarea unor
manageri nepotriviţi în filiale;
- alegerea partenerilor nepotrivitţi;
- incapacitatea de a negocia cu partenerii locali (guverne, sindicate,
şcoli etc.);
- prezenţa unui climat de neîncredere între centru şi filiale;
- incapacitatea de a aplica ideile implementate într-o ţară şi în altele.
Problema globalizării a devenit una foarte importantă pe agenda
tuturor corporaţiilor mari. Fundamental pentru obţinerea succesului este
deţinerea unei viziuni globale (global mind-set). Viziunea globală reprezintă

65
capacitatea de a înţelege o afacere, un sector industrial sau o piaţă anume,
dintr-o perspectivă globală. Managerul cu o astfel de viziune are capacitatea
de a se concentra mai degrabă pe ceea ce este comun pieţelor, decât pe
diferenţele dintre ţări.
Pot fi decelate cinci tipuri de logică, care influenţează globalizarea:
- logica competitivităţii - se întâlnesc aceiaşi competitori peste tot pe
glob?
- logica mărimii globale - este masa critică un factor important pentru
succes?
- logica achiziţiilor - este lanţul de aprovizionare o sursă de avantaj
competitiv?
- logica reglementării - forţele de reglementare sunt o potenţială
barieră în dezvoltare?
- logica informaţiei - viteza şi diseminarea cunoaşterii în interiorul şi
între pieţe sunt cu adevărat critice pentru succesul afacerii?
- logica clientului - clienţii de pe pieţele din ţările de origine ale
companiilor se aşteaptă ca acestea să livreze produse şi servicii similare pe
tot globul?
- logica industriei - se globalizează întreaga industrie?
Literatura de specialitate evocă trei scenarii tipice pentru companiile
aflate pe drumul globalizării. Acestea cer răspunsuri diferite din partea
specialiştilor în resurse umane:
a) Liderii pieţelor naţionale se extind în afară; stabilirea primului capăt
de pod în exteriorul ţării şi încercarea de a exporta modelul afacerii locale de
succes.
b) Extinderea afacerilor de familie; încercarea de a strânge legăturile
dintre diferitele părţi ale companiei de peste graniţe.
c) A ţine pasul cu cererea; a face faţă cererii de produse care vine din
diverse ţări.
Răspunsul resurselor umane în faţa extinderii corporaţiilor nu este
unul unic, ci adaptat fiecărei situaţii în parte. Sunt de preferat soluţiile locale,
celor globale.
Pe măsura creşterii corporaţiilor internaţionale va creşte complexitatea
afacerilor şi a organizaţiilor matrice, ceea ce va duce la ambiguizarea

66
rolurilor şi la o nesiguranţă generală produsă de operaţiunile desfăşurate în
alte teritorii. Specialiştii în resurse umane trebuie să readucă echilibrul în
acest mediu tulburat de procesul extinderii.
Globalizarea poate genera schimbări care scapă de sub control
deoarece sistemele care se află în inter-dependenţă sunt întotdeauna
sensibile. Ceea ce se întâmplă într-o singură parte a sistemului afectează
toate celelalte părţi.
Această nesiguranţă îi influenţează pe angajaţi, managementul şi
funcţiile de bază. În ceea ce priveşte oamenii, valul schimbărilor poate duce
la nevoia crescândă de siguranţă şi la scăderea randamentului în muncă din
cauza stresului. Schimbările imprevizibile (cum ar fi dezastrele, atacurile
teroriste sau crizele economice) măresc presiunea asupra
managementului, conducătorii fiind priviţi ca nişte salvatori.
Evenimentele spontane afectează buna desfăşurare a funcţiilor de
bază, generând dificultăţi în stabilirea unor planuri pentru anul ce urmează.
Fenomenele catastrofale pot fi mai uşor întâmpinate nu atât printr-o
bună planificare, ci alimentând sentimentul comunităţii şi al încrederii în
celălalt. Câştigarea acestei încrederi presupune formarea unei identităţi
organizaţionale bine definite: atunci când un dezastru loveşte, oamenii
câştigă sentimentul siguranţei datorită scopurilor şi nu planurilor. În al doilea
rând, este necesar ca oamenii să aibă o perspectivă de ansamblu asupra
muncii lor, pentru a-i putea da acesteia un sens. În al treilea rând, este util un
flux continuu şi onest al informaţiei, în momentele limită; acest lucru îi face
pe oameni mai încrezători şi mai eficienţi. Lipsa de informaţie în momente
de nesiguranţă duce la stres. În al patrulea rând, oamenii trebuie pregătiţi
pentru necunoscut, iar munca lor trebuie să aibă mereu un sens, pentru a-i
menţine motivaţi. În acest demers este vitală folosirea ritualurilor şi
simbolurilor, deoarece oamenii au o nevoie adâncă de a împărtăşi, prin
expresii simbolice, experienţele tragice sau fericite. Nu în ultimul rând,
trebuie acordată atenţie indivizilor şi comunicării directe. Aceştia vor fi mai
dispuşi să îşi împărtăşească cunoştinţele şi să contribuie la bunul mers al
lucrurilor în organizaţie.

67
 În concluzie, organizaţiile care reuşesc sunt cele capabile să
împlinească nevoi precum cea de a avea bune relaţii şi cea de a fi părtaşi la
un proiect trans-organizaţional.
O reacţie firească la globalizare este etnocentrismul, reprezentând fie o
formă de rezistenţă încăpăţânată şi orgolioasă, fie o teamă de pericole
potenţiale sau reale.
Etnocentrismul reprezintă o orientare al cărei nucleu rezidă în
considerarea grupului de apartenenţă drept model exclusiv de referinţă. El
are ca axe esenţiale cultura şi civilizaţia. În 1907, termenul este utilizat
pentru prima dată de W. G. Summer şi F.M. Renard-Casevitz. El arată că
etnocentrismul semnifică „o atitudine colectivă ce constă din repudierea
formelor culturale: morale, religioase, sociale, estetice diferite de cele ale
unei societăţi date (...). Pentru fiecare grup social, omenirea ia sfârşit la
frontiera sa lingvistică, etnică, chiar la frontiera de clasă sau de castă"
(Dumitru Zaiţ, 2002).
Etnocentrismul se manifestă fie ca bastion de prezervare a identităţii
culturale, fie ca expansionism (impunere în faţa altor zone culturale prin
asimilare). În măsura în care globalizarea nu este văzută ca o formă de
autoimpunere la nivel mondial a marilor structuri de putere politică,
economică şi culturală, în măsura în care presupune o raţionalizare a
acţiunilor la nivel mondial fără ignorarea contextului, bazată pe strategia
punerii în comun a acelor elemente locale care sprijină scopul asumat, atunci
atitudinile etnocentriste sunt disonante şi nelegitime. Etnocentrismul se
alimentează din pre-supoziţia unităţii de civilizaţie. Chiar dacă modernitatea
a însemnat unificarea economică a lumii, urmată îndeaproape de tentative de
unificare politică toate pe model occidental, susţinem afirmaţia lui Arnold J.
Toynbee potrivit căreia „harta culturală a lumii a rămas în esenţă ceea ce
fusese mai înainte ca societatea noastră occidentală să se angajeze pe calea
cuceririlor ei economice şi politice. Pe plan cultural, pentru aceia care au
ochi să vadă, liniamentele celor patru civilizaţii non-occidentale existente
sunt încă clare. Dar mulţi nu au asemenea ochi..."
Etnocentrismul poate fi păgubos pentru firmele care pătrund într-o
zonă nouă, zonă ce creditează mai degrabă propriul grup cultural, tratând
orice factor alogen cu neîncredere, ca pe un bastard demn de dispreţ.

68
 Secțiunea a 5-a Globalismul și Guvernul Mondial

„Aproape toată lumea a auzit de „dezvoltare durabilă”, un concept

sforăitor urmat, de obicei, de un torent de vorbe goale și un căscat pe măsură
din partea audienței. Sună bine, căci toată lumea iubește progresul și
dezvoltarea, mai ales dacă e sustenabilă.
În fine, definiția oficială pare (deși nu este) chiar atractivă:
„dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile
nevoi”.
Este greu de imaginat cum ar arăta nevoile generației 2200, astfel încât
consumul nostru prezent să nu le afecteze, dar asta e deja o chestiune de
detaliu.
Termenul cu pricina a devenit faimos în urma conferinței ONU de la
Rio de Janeiro și a fost dezvoltat în documentul subsecvent „Agenda 21”.
Tot aici își au originea entuziasmul și dedicația ecologistă a mulțimilor
progresiviste din ultimii 20 de ani.
Dacă ne întrebăm de unde atâta îngrijorare pentru natură la numeroși
tineri, răspunsul este Agenda 21, chiar dacă majoritatea habar nu are de acest
document.
„Este un plan comprehensiv de acțiune ce urmează să fie pus în
aplicare la nivel global, național și local de ONU, guverne naționale și
grupuri importante în toate domeniile unde oamenii au impact asupra
mediului”, se arată în document.
Și cum orice acțiune umană influențează mediul, deducem că nu va
scăpa nimic de sub umbrela acestui program. Însă partea cu adevărat
interesantă începe abia când vedem ce se ascunde în fapt sub fațada
ecologistă.
În primul rând, ne izbește ideea că drepturile personale, precum
dreptul la proprietate, este necesar să fie restricționate, uneori chiar anulate.
Harvey Ruvin, Vicepreședinte al ICLEI (o organizație apendice a ONU în
acest domeniu) a declarat că „drepturile personale va fi necesar să facă un
pas înapoi pentru colectiv”.

69
 În al doilea rând, pentru a nu lasă niciun dubiu asupra orientării
ideologice, ni se spune limpede că „ideea potrivit căreia accesul la piețe va
reuși prin sine să reducă sărăcia este greșită”. Cum nu există o variantă de
mijloc între stat și piață, rezultă că singurul mijloc prin care poate fi redusă
pauperizarea și protejat mediul îl reprezintă o autoritate centrală.
Dar, atenție, căci această autoritate vă fi transnațională și se va ocupa
de re-distribuția resurselor la nivel global. Din acest motiv, afluența (desigur,
câtă mai este) societăților occidentale este nevoie să fie redusă.
„Stilurile de viață curente ale clasei de mijloc din țările bogate - ce
presupun un consum ridicat de carne, folosirea carburanților, a aerului
condiționat la serviciu și acasă, zone rezidențiale - nu sunt sustenabile. Este
nevoie de o schimbare care să ducă la întărirea sistemelor multilaterale,
incluzând aici Națiunile Unite”, afirmă Maurice Strong, fostul subsecretar al
ONU, cel care a pledat, printre altele, și pentru obținerea unei licențe pentru
a putea avea copii. Iar aici este atins unul dintre punctele cele mai importante
ale Agendei 21, pentru că scopul evident îl reprezintă remodelarea completă
a spațiului urban și rural.
Proiectul Wildlands al ONU are drept obiectiv re-sălbăticirea zonelor
naturale afectate de prezența umană. Nu ne gândim neapărat la teritorii
afectate de poluare, ci la orice urmă de interferență, precum drumuri, case,
electricitate etc. Cu alte cuvinte, idealul îl reprezintă eliminarea oamenilor
din aceste zone și îngrămădirea lor în spații bine delimitate. Teoria
conspirației, vom spune. Nu chiar. Capitolul 28 al Agendei 21: „Pământul …
nu poate fi tratat ca un activ obișnuit, în posesia indivizilor. Controlul public
al pământului este, din acest motiv, indispensabil. Guvernul Mondial trebuie
să mențină o jurisdicție completă și să exercite o suveranitate totală asupra
terenului având drept obiectiv planificarea liberă (?) a așezărilor umane”.
Ținta explicită, cel puțin în ceea ce privește SUA, deși după aceea
toată lumea bună va urma, este ca jumătate din teritoriu să fie epurat de
prezența oamenilor. Gânduri prea îndrăznețe? Nici măcar… În Florida,
guvernul a achiziționat deja 28% din pământul disponibil.
Ce se va petrece cu oamenii? Aici intervine partea a doua din Agenda
21 și dezvoltarea durabilă: Creșterea Isteață („Smart Growth”). În linii mari,
planul este de a înghesui oamenii precum vitele în comunități urbane cât mai

70
dense. În cuvintele unui activist Smarth Growth: „oamenii vor fi în cuști, iar
animalele se vor uita”. Într-un limbaj mai puțin metaforic, presupoziția
„științifică” este că aglomerările urbane vor determina scăderea poluării.
Adică, luăm oamenii de pe unde se petrece să-i găsim, îi închidem în orașe
(„no cars allowed”) și astfel reducem problemele de mediu.
„Proprietatea privată este necesar să fie abolită pentru a construi
comunități tip balot, unde oamenii vor fi nevoiți să trăiască unii peste alții în
zone mixte, la o distanță de mers pe jos de școală și muncă, eliminând astfel
nevoia de transport, altele decât biciclete, autobuze și metrou ușor. În
această viziune, nu se va mai putea construi pe pământ de la țară și acesta
va fi restituit sălbăticiei”, declară un oficial american din Massachusetts.
Heritage Foundation a demolat cu mai multe studii empirice ideea că
densitatea ridicată produce mai puțină poluare, în cazul în care cineva se
întreabă dacă ecologia este cea care îi mână în luptă pe activiștii ONU.
Un alt capitol relevant al Agendei 21 îl constituie parteneriatele
public-private pentru susținerea obiectivelor. Fundația pentru o Societate
Deschisă, plus alte două ONG-uri finanțate de George Soros, printre altele,
sunt implicate în programul Națiunilor Unite. Ecuația nu ar fi completă dacă
nu ar cuprinde și o secțiune de educație pentru dezvoltare durabilă, deoarece
nu poți pune în aplicare un asemenea plan fără o îndoctrinare masivă. Pentru
mai multe informații despre acest aspect, putem accesa site-ul Ministerului
Educației Naționale din România.
„În linii mari, oamenii mai educați, care au venituri mai mari,
consumă mai multe resurse decât oamenii mai puțin educați, care au
venituri mai reduse. În acest caz, o educație sporită crește amenințarea la
adresa sustenabilității”, este o declarație stupefiantă din documentul ONU
Educația pentru Dezvoltare Durabilă.
Nimeni nu mai poate nega că se urmărește îndobitocirea oamenilor,
folosindu-se de cele mai penibile fumigene. Se speră că Agenda 21 va putea
fi implementată cât mai ușor, prin banii publici (care explică abundența de
fundații, programe, organizații ecologiste) și reeducarea completă a
populației.
Din toate cele de mai sus se întrevede destul de clar un tablou în care
drepturile de proprietate nu mai contează. Și cum fără drepturi de proprietate

71
nu există libertate, consecința politicilor ONU va fi o societate ultra-
totalitară, în numele politicilor de mediu și al creșterii durabile. Așa că, de
câte ori auzim aceste cuvinte, să ne gândim la iadul din Minunata Lume
Nouă, și nu la Arcadia.

Secțiunea a 6-a Guvernarea globală

6.1. Introducere
Ideea unui posibil guvern global este o teză care este dezbătută în
unele cercuri intelectuale, se bazează pe observația că complexitatea
crescândă a unei lumi din ce în ce mai globalizată ar putea avea nevoie de o
formă de ordonare care să funcționeze la nivel global.
Având în vedere anarhia substanțială care reglementează în prezent
relațiile internaționale, apare nevoia unei forme de reglementare conceptuale
noi și fără precedent din punct de vedere operațional la scară mondială.
Interdependența internațională din ce în ce mai densă, combinată cu
persistența unor realități culturale, politice și sociale fragmentate, ar putea fi
gestionată prin guvernare globală. Există diverse structuri ideale în acest
sens, propuse de diferitele școli de gândire. Din acestea, este posibil să se
facă ipoteze scenarii probabile ale lumii globale. Robert Keohane plasează
ca primară problema legitimității factorilor de decizie mondiali, care în
prezent nu răspund pentru acțiunile lor, dacă nu chiar pentru instituțiile lor
restrânse (guvern, oameni specifici).
James Rosenau vorbește despre un sistem de reglementare care poate
preveni probleme specifice, cum ar fi evitarea războaielor și a politicilor
globale de reechilibrare, după cum susține și Samuel Makinda. Constituirea
unei guvernări globale ar avea o formă radical diferită de cea a structurii
naționale. De fapt, dacă la nașterea acestor ultime organizații, ar exista
condiții în care exista interes național spre deosebire de toate celelalte, într-
un context global am vorbi despre un singur control uman de sine.
În ultimii ani, ONU a propus această viziune prin diferiții secretari
care s-au succedat, dar, potrivit specialiștilor, prezența reală a unui stat
hegemonic precum SUA nu permite o perspectivă democratică a lumii de
către majoritatea oamenilor.

72
 6.2. Dificultățile guvernării globale
Nu numai natura instituțională a problemei gestionării societăților
globalizate produce o pluralitate de poziții teoretice, adesea contradictorii:
Unii cred că va fi o evoluție naturală a globalizării, deci nu este nevoie
să o abordăm. După 11 septembrie, când și națiunea hegemonică a suferit un
atac grav, numărul cărturarilor care susțin această teză a scăzut.
Perspectiva realistă afirmă că, în esență, interconectările globalizării
nu au schimbat funcția națiunilor care ar rămâne singurii actori globali, cu
toate problemele de inegalitate care urmează, în anarhia internațională în
care cei mai puternici se comportă ca hegemoni.
O perspectivă finală este reprezentată de
interpretările neomarxiste pentru care globalizarea reprezintă
proiectul SUA de dominație globală.
6.3. Concepte de guvernare globală
Există patru modele de guvernanță globală:
Internaționalismul liberal-democratic - care prefigurează națiunile în
centru, dar guvernat de o putere politică legitimă bazată pe
principiile democrației reprezentative.
Democrație radicală - care plasează mișcările globale în centru,
dotându-le cu putere politică și încurajând o democrație de jos în sus.
Democrația cosmopolită - care plasează o suprastructură globală
asupra puterilor regionale, naționale și locale.
Democrația multipolară - care consideră cosmopolită ca utopică -
acordă importanță organismelor regionale supranaționale similare Uniunii
Europene.
Modele de suveranitate
David Held identifică trei modele, fiecare dintre ele fiind asociat cu o
fază istorică având propria sa formă de suveranitate.
Modelul clasic
După pacea din Westfalia, statele naționale au fost acceptate în mod
convențional ca organizații suverane asupra unui teritoriu și a unui popor
dat . În acest model, rămân lacune în ceea ce privește reglementarea relațiilor
internaționale, care ar rămâne într-un scenariu anarhist, în care fiecare stat își

73
urmărește propriul interes național. În această anarhie globală, cei mai
puternici ar excela peste cei mai slabi.
Modelul internațional liberal
Urmând modelul clasic, unde am asistat la o interdependență tot mai
puternică între națiuni, s-au dezvoltat convenții universale care, de fapt,
reglementează activitatea guvernelor. Held clasifică trei factori principali ca
limite ale acestui model:
Aceste convenții, care reglementează țări care sunt substanțial
diversificate economic și politic, nu asigură o remodelare democratică a
anarhiei internaționale.
În afară de succesele semnificative, cum ar fi Declarația universală a
drepturilor omului, există și eșecuri senzaționale, cum ar fi Protocolul
de la Kyoto, respins de SUA, care, în acest sens, și-a anulat efectiv motivul
de existență.
Nu reglementează corect procesele socio-economice internaționale.
Singurul obiectiv al acestui model este de a limita abuzul guvernelor
în exercitarea funcțiilor lor la nivel global, dar lasă problemele sociale și
inegalitățile economice nerezolvate.
Modelul cosmopolit
În acest sens, Held stabilește criteriile pe care s-ar putea baza un viitor
model cosmopolit de guvernanță globală:
Principiul derivării iluminismului - Fiecare om este formal egal cu
altul.
Principiul acțiunii active - Potențialul de a acționa în interesul privat
și public al tuturor cetățenilor.
Principiul responsabilității - Care îi responsabilizează pe guvernanți
în fața celor guvernați.
Principiul consensului - Deciziile trebuie să se bazeze pe consens
democratic.
Principiul luării deciziilor colective - Adoptarea unui sistem
majoritar.
Principiile incluziunii și exclusivității - Criteriile stabilite pentru
participare și descentralizarea puternică a puterii pentru a permite potențialul
decizional general.

74
 Principiile satisfacerii nevoilor - Cu o definiție a priorităților globale.
Pe baza acestor principii, ar putea fi creată o ordine politică mondială
mai responsabilă, structurată pe mai multe niveluri și care,
prin politici fiscale și economice, creează calea
unei dezvoltări planetare durabile, democratice și egale. Această cale nu este
neapărat cea pe care o vom lua, dar este un posibil model care ar trebui să
inspire politicile și societățile actuale din întreaga lume.
6.4. Critica realistă a cosmopolitismului
Stephen Krasner susține o critică importantă a cosmopolitismului, pe
care o schematizează în 9 puncte fundamentale:
Statul nu își pierde suveranitatea ca urmare a globalizării, dar a fost
întotdeauna în pericol să o piardă.
Suveranitatea nu este adevărată în sensul său absolut, dată fiind
interdependența globală, nu numai astăzi datorită globalizării, dar a fost
întotdeauna așa.
Nu este Pacea de la Westfalia care a pus bazele statului , dar există
procese istorice ulterioare care au contribuit în mod semnificativ la
construirea lui.
Chiar și acceptarea regimurilor drepturilor omului nu este o noutate a
globalizării, deja în trecut multe state au suferit cereri de stat hegemonic.
Controlul statului asupra teritoriului său nu a scăzut, datorită
tehnologiilor tot mai sofisticate.
Se acceptă teza conform căreia puterea de stat se află într-o fază de
schimbare a funcțiilor sale.
Faptul că organizațiile neguvernamentale sunt din ce în ce mai
capabile să influențeze deciziile statelor este, de asemenea, acceptat.
De asemenea, este adevărat că suveranitatea statului blochează
rezolvarea conflictelor.
În sfârșit, este adevărat că Uniunea Europeană este un exemplu crucial
pentru o guvernanță globală eficientă.
Dacă, pe de o parte, critica este foarte utilă și umple bine
golurile democrației cosmopolite , pe de altă parte, unele teze precum
neimitabilitatea Uniunii Europene de către alte regiuni ale lumii nu conving.
Modelul democratic liberal

75
 Acest model propune stabilirea democrației liberale dincolo de
granițele naționale, cu un accent specific pe
problema responsabilității (responsabilitatea politică), deci asupra modului
de gestionare a responsabilității factorilor de decizie într-un mod democratic
față de cei care suferă decizii. Keohane critică cosmopolitica definindu-și
teoria atractivă, dar utopică, întrucât sistemul mondial este mai degrabă
unificat economic și continuă să o facă din ce în ce mai mult,
dar societatea nu este unică, ci mai degrabă este foarte polifacetică și
prezintă, de asemenea, cazuri extreme care sunt anti- etic pentru
o guvernare globală unică. În schimb, presupune o societate care ar fi mai
degrabă parțială decât globală.
Responsabilitate
Principalele motive pentru care este necesară o
responsabilitate responsabilă :
- autorizația de a acționa în numele unui popor;
- cont pentru utilizarea lichidă a impozitării;
- să răspundă în fața oricui este afectat de o decizie.
Al treilea punct este una dintre noutățile unui sistem fără precedent
care este cel global și chiar dacă pare inaccesibil, având în vedere opoziția
guvernelor, cererea generală pentru acest punct va fi întotdeauna mai mare.
În primul rând, marile organizații internaționale
precum ONU, OMC și FMI sunt chemate să răspundă pentru activitatea lor,
care astăzi este aproape unilaterală sau aproape. Prin urmare, modelul
democratic liberal pare mai fezabil, dar mai puțin ambițios.
Model poliarhic
Acest model, propus de Alberto Martinelli , tinde să reunească factorii
principali ai tuturor modelelor anterioare. Lumea este văzută ca un sistem
unic și omul ca un cetățean cu niveluri multiple de cetățenie, variind de la
global la local. Multipolar cu o consolidare a regiunilor pe modelul UE care
permite un echilibru politic mai mare în contextul global. Multinivel în
sensul că statele naționale rămân organizații centrale, dar se suprapun
instituțiilor regionale care nu limitează, ci adaugă puterii naționale.
Multilateral cu consolidarea organizațiilor neguvernamentale, astfel încât
acestea să poată interacționa democratic cu puterile decizionale și să le

76
influențeze activitatea. Modelul cosmopolit, ca un orizont îndepărtat de
vizat, dar de atins în diferite etape. Dar pentru ca acest proces să fie aplicat
cu adevărat, trebuie dezvoltate puncte cheie, cum ar fi:
Stabilirfea de reguli care să fie în concordanță cu valorile împărtășite
de majoritate.
Crearea unei cooperări continue între jucătorii globali.
Dezvoltare regională de tip UE.
Consolidarea politică a realităților internaționale precum UE, ONU.
6.5. Activele politice ale societății internaționale
Michael Walzer expune 7 posibile aranjamente politice
în guvernarea globală.
Stat mondial unificat - potențial tiranic
Imperiul Global - stat hegemonic, de aici și SUA, dar nu este
recomandabil din cauza persistenței inegalităților economice și sociale între
cei care sunt avantajați și cei din „periferie”.
Statele Unite ale lumii - Ar garanta egalitatea de drepturi și îndatoriri,
dar nu ar putea face față în mod adecvat inegalităților economice și de
putere.
Anarhie atenuată de puterile supranaționale - Deci aproape
modelul poliarhic, cu o forță mai mare pentru organizațiile internaționale și
supranaționale precum ONU și UE.
Regimul societății civile - Cu mișcări internaționale în centru, care
dobândesc în mod democratic puterea politică și sunt garantii funcționării
corecte a sistemului mondial. Acestea prezintă problema de a reacționa la
consecințe și nu de a le preveni sau de a construi propuneri alternative,
precum și de a fi ineficiente în acțiunile decizionale din cauza democrației
directe fundamentale care este adoptată.
Sistemul internațional al statelor suverane - De aici și consolidarea
organizațiilor precum ONU, FMI și OMC. ceea ce, totuși, lăsând o înaltă
putere de suveranitate nu permite respectarea efectivă a tuturor membrilor
principiilor umane, precum și nu diminuarea inegalităților.
Anarhie internațională - Are avantajul că statele în mod autonom
sunt capabile să apere excelent interesele locale, dar interesul național într-

77
un cadru anarhist ar conduce inevitabil la război din cauza conflictelor
naționale.
Al patrulea apare ca cel mai bun pe baza faptului că nu afectează
naționalitatea în timp ce creează o putere globală, care totuși nu va fi tiranică
bazată pe principiul puterii controlează puterea.
6.6. Posibilele scenarii ale politicii mondiale
Politica SUA din ultimii ani a produs multă rezistență la nivel global:
după atacurile din 11 septembrie 2001 de către fundamentalismul islamic și
odată cu îndepărtarea instituțională a aliaților istorici europeni în timpul
apariției războiului din Irak ", asistăm la prăbușirea modelului neoliberal
dereglementat, până la eșecul său istoric, dar acest lucru nu ar trebui să ne
facă să credem că și globalizarea a ajuns la sfârșit. Procesele și structurile
sociale care derivă din acestea sunt construite de diferiți agenți sociali,
reflectă ideile lor , orientări politice, interese materiale și simbolice. Chiar și
perioada globalizării neoliberale și sistemul de dereglementare maximă și
control minim au fost construite în mod activ de către unii actori. cel mai
bun mod de a sprijini clădirea și de a gestiona autoreglarea ioni ai chiriașilor,
vor duce la construirea unei alte clădiri (...) Dovada este că unele țări (...) au
adoptat cu atenție și foarte scrupulos modelul sugerat și, ca urmare, au
obținut o scădere considerabilă a creșterii general economic comparativ cu
perioada în care nu au adoptat acel model, ceea ce a adus cu sine niveluri
ridicate de inegalitate socială și creșterea sărăciei. Pe de altă parte, alte țări
care au rezistat acestui model din motive politice, pentru o mobilizare internă
puternică sau pentru că au fost suficient de puternice pentru a putea respinge
un joc ale cărui reguli au fost stabilite în altă parte, au obținut rezultate mai
pozitive. China și India, de exemplu, sunt țări care și-au integrat economiile
în economia globală cu mare prudență și prudență și care au folosit politici
decisiv selective, protejând unele sectoare industriale până când se simt gata
să facă față concurenței, reușind astfel să profite de la globalizare fără a
cădea în capcana volatilității și șocurilor suferite de alte economii naționale
6.7. Factori care favorizează și împiedică guvernanța globală
Managementul guvernanței este caracterizat de obstacole și
oportunități:
6.7.1. Factori negativi:

78
 Actori puternici precum SUA nu au niciun interes să piardă în mod
democratic rolul de lider global.
Organizațiile internaționale precum ONU, OMC și FMI, chiar dacă au
favorizat procesele de dezvoltare, sunt aliniate la politicile marilor state, în
special cu SUA.
Inegalitățile din lume tind să nu scadă, adesea se agravează.
Apar noi facțiuni fundamentaliste care subminează dorința pentru o
lume globală.
În țările democratice, se afirmă o scădere constantă a participării, ceea
ce implică mai puțină încredere în democrație, înțeleasă și ca o
ideologie globală.
Există multe țări nedemocratice care, prin definiție, cu siguranță nu
caută un dialog democratic internațional, ceea ce le-ar submina autoritatea.
În cele din urmă, este dificil să se repete procesul democratic care a
avut loc în statele naționale, din cauza lipsei efective a unei puteri căreia
forțele sociale sunt opuse și își tratează puterea politică împotriva deciziilor
nediscriminatorii.
6.7.2. Factori pozitivi:
Conștientizarea tot mai mare a unui destin comun de către tot mai
mulți oameni pe Pământ și, prin urmare, un sentiment tot mai mare de
apartenență la un sistem global.
Formarea lentă, dar constantă, a actorilor sociali internaționali, care
favorizează interacțiunea socială fără a afecta libertățile și culturile locale.
Nașterea puterilor supranaționale, cum ar fi Uniunea Europeană, care
duce la reducerea dimensiunii actorilor globali, precum și la
un multilateralism mai eficient față de puterile hegemonice.
Creșterea culturală generală care duce la respectul față de alte culturi
și la confruntarea fertilă cu acestea.

Secțiunea a 7-a Globalismul asiatic versus cel euro-atlantic

Cea mai mare zonă de liber-schimb din lume apare, de la 1 ianuarie

2022, în regiunea Asia-Pacific, un proiect care include Australia, China,
Japonia şi Coreea de Sud, informează cotidianul Le Monde.

79
 Parteneriatul Regional Economic Complet (RCEP), un proiect
negociat începând din 2011, va începe să funcţioneze de la 1 ianuarie 2022,
urmând să creeze cea mai vastă zonă de schimburi comerciale libere din
lume, pe fondul reducerii treptate a taxelor vamale în ultimele două decenii.
La proiect vor participa Australia, Brunei, Cambodgia, Coreea de Sud,
China, Filipine, Indonezia, Japonia, Laos, Malaysia, Myanmar, Noua
Zeelandă, Singapore, Thailanda şi Vietnam.
Noua zonă de liber-schimb va reprezenta o treime din populaţia lumii
şi o treime din valoarea Produsului Intern Brut (PIB) global. Conform
proiecţiilor realizate de Institutul Peterson pentru Studii Economice
Mondiale (Peterson Institute for International Economics), cu sediul în SUA,
noul Parteneriat va contribui la creşterea cu 0,2% a valorii PIB-ului statelor
membre.
Parteneriatul va fi ,,noul centru de gravitaţie" al comerţului mondial,
conform Conferinţei ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare (CNUCED), care
estimează că schimburile comerciale între statele semnatare vor creşte cu
2%, respectiv 42 de miliarde de dolari (37 de miliarde de euro). Exporturile
Uniunii Europene şi Statelor Unite spre zona Asia-Pacific ar urma să scadă
cu 2%, respectiv 1%.

Secțiunea a 8-a Argumente pro și contra globalismului

8.1. Argumente în favoarea

Susținătorii globalismului cred în cetățenie globală; adică problemele
umanității pot fi rezolvate cu globalismul democratic. Globalismul
democratic este ideea că toți oamenii contează, indiferent unde trăiesc, și că
libertatea universală și drepturile omului pot fi încurajate pentru întreaga
omenire. Cetățenii lumii cred în globalismul civic și că, gândind global și
acționând local, acestea pot afecta schimbarea pozitivă peste toate barierele.
8.2. Argumente împotriva
Argumentele împotriva globalismului sunt similare cu cele mutate
împotriva globalizării, printre care pierderea identității culturale, ștergerea
istoriei comunității, conflictul de civilizație, pierderea reprezentării politice
și prăbușirea procesului democratic în favoarea unei societăți deschise

80
gestionate la nivel global. Cu toate acestea, termenul „globalist” a fost
folosit și ca peiorativ pentru dușmanii politici, de stânga în contextul anilor
1990 mișcare anti-globalizare și proteste, și în dreapta ca peiorativ al
„cosmopoliților” sau al celor care favorizează proiectele internaționaliste în
locul celor naționale. De exemplu, în timpul alegerilor și președinției
președintelui Statelor Unite Donald Trump, el și membrii administrației sale
au folosit termenul globalist în multiple ocazii. Administrația a fost acuzată
că a folosit termenul ca antisemit ,,fluier de câine", pentru a-și asocia criticii
cu a Conspirație evreiască.

Secțiunea a 9-a Anti-globalismul

9.1. Introducere
Anti-globalismul este o mișcare socială care a apărut la începutul
secolului XXI și este îndreptată împotriva globalizării neoliberale, bazată pe
promovarea piețelor libere și a comerțului liber.
O temă comună ridicată de teoreticienii actuali Giddens, Castells și
Harvey este ideea că tehnologiile moderne, cum ar fi computerele,
accelerează dezvoltarea relațiilor sociale și le fac mai flexibile. Istoria
societății moderne este istoria globalizării și a accelerării tehnologice a
transporturilor (date, capital, mărfuri, oameni), ceea ce a făcut lumea mai
mică. Tehnologia, reducând distanțele, mediază tot mai mult relațiile sociale.
Progresul a dus la separarea informațiilor de la purtătorii săi, deoarece viteza
distribuției sale a crescut mai rapid decât viteza de mișcare a corpurilor.
Tehnologiile de transport și comunicații (feroviar, telegraf, radio, automobil,
televiziune, aviație, tehnologii de comunicare digitală și rețea) au crescut
viteza de circulație a capitalului, mărfurilor, alimentelor și informațiilor.
Pământul a devenit o rețea globală de comunicații care afectează toate zonele
societății. Informațiile de astăzi nu au legătură cu o anumită localitate: este
imposibil să o limitezi teritorial și nu depind de distanțe. Tehnologia înaltă
contribuie la de-localizarea comunicării în ceea ce privește distanțele spațiale
și temporale.
Forma dominantă este globalizarea neoliberală. Potrivit criticilor,
acesta își propune să creeze o bază pentru economie, care poate crește

81
profiturile prin minimizarea costurilor investițiilor, reducerea securității
sociale și predicarea individualismului. Odată cu apariția neoliberalismului,
logica economică domină din ce în ce mai mult în societate - logica
bunurilor și acumularea de capital financiar.
Atât activiști de dreapta cât și de stânga se opun globalismului.
Grupuri de extremă dreaptă, cum ar fi Partidul Național Britanic,
Partidul Național Democrat din Germania, Frontul Național din Franța și
Partidul Libertății austriece consideră globalizarea ca o amenințare pentru
economia locală și identitatea națională. Aceștia susțin că fiecare țară ar
trebui să își controleze independent economia, iar imigrația ar trebui să fie
strict limitată pentru a garanta identitatea națională, care este amenințată de
procesele de globalizare. Anti-globalismul dreptului are ca scop combaterea
ideologiei promovate de sionism, marxism și liberalism. Înțelegerea lor,
globalizarea este prezentată ca o conspirație la nivel mondial împotriva
identității naționale, a culturii occidentale sau a unei persoane albe.
Astfel de argumente au adesea implicații rasiste și antisemite. Pentru
dreapta, globalizarea neoliberală nu este rezultatul logicii structurale a
capitalismului, ci mai degrabă, rezultatul planului politic al conspirației
elitelor puternice. Conservatorii nu pledează pentru globalism alternativ, iar
anti-globalismul lor ca mijloc de soluționare a problemelor cauzate de forma
dominantă a globalizării oferă naționalism și particularism.
Mult mai importantă în ceea ce privește activiștii și atenția publică este
anti-globalismul de stânga. El a atras atenția publicului prin proteste în
timpul reuniunilor Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) de la Seattle
din noiembrie-decembrie 1999, Fondul Monetar Internațional (FMI) și
Banca Mondială la Washington în aprilie 2000 și la Praga în septembrie
2000, G8 la Genova în iulie 2001, precum și prin intermediul Forumului
Social Mondial anual de la Porto Alegre, care se desfășoară în opoziție la
reuniunile Forumului Economic Mondial. Motivele anti-globalismului de
stânga, potrivit ideologilor mișcării, se află în logica capitalistă care stă la
baza globalizării - duce la relații de putere asimetrice atât în țară cât și în
întreaga lume și transformă diverse aspecte ale vieții într-o marfă, inclusiv
îngrijirea sănătății, educația și cultura.

82
 Anti-globalismul este un termen care introduce o neînțelegere,
deoarece mișcarea nu este pur defensivă și reactivă, ci înseamnă mai degrabă
democrația și justiția globală. În consecință, este mai bine caracterizat prin
concepte precum mișcarea spre globalizare alternativă sau democratică.
Mișcarea de protest transnațional, de natură globală și are o formă de
organizare descentralizată, în rețea, se formează în principal datorită
internetului. Cu ajutorul său, protestele sunt organizate online și în întreaga
lume, se discută strategia de luptă, se evidențiază evenimentele politice și
protestele din trecut. Această mișcare, caracterizată printr-un grad ridicat de
deschidere, accesibilitate și globalitate, se caracterizează prin forme de
protest online, care pot fi numite proteste cibernetice sau activități
cibernetice, liste de corespondență, forumuri web, chat-uri, media alternative
și proiecte media, cum ar fi Indymedia.
Anti-globalismul (și globalismul alternativ) se caracterizează prin
pluralism și, într-o anumită măsură, contradictoriu. Grupurile implicate
includ sindicate tradiționale și autonome, grupuri creative, țărani fără
pământ, indigeni, socialiști, comuniști, anarhiști, trockiști, ecologiști,
feminiști, inițiative din lumea a treia, activiști pentru drepturile omului,
studenți, credincioși, partide tradiționale de stânga, în mod critic intelectuali
cu minte din întreaga lume. Anti-globalismul este o rețea globală de rețele, o
mișcare a mișcărilor sociale, o mișcare de protest la nivel mondial și o
coaliție de coaliție. Acesta își propune să restabilească o comunitate a
bunurilor și serviciilor care sunt alocate din ce în ce mai mult prin acorduri,
cum ar fi Acordul general privind comerțul cu servicii (GATS) și Acordul
privind aspectele referitoare la comerțul drepturilor de proprietate
intelectuală (TRIPS).
Michael Hardt și Tony Negri au folosit termenul „multitudine” pentru
a descrie mișcarea anti-globalistă ca un ansamblu de indivizi care acționează
ca un singur corp descentralizat, un dialog polifonic, o forță unită integrală a
democrației mondiale, controlată de jos, o societate deschisă și o conducere
democratică directă pentru toți. Mulți, potrivit filozofilor pro-marxisti, sunt o
rețea larg deschisă, nelimitată, care încurajează munca și viața împreună.
Datorită structurii și diversității sale, mișcarea este non-dogmatică și
descentralizată. Nu poate fi controlat și condus. Unitatea acestei mulțimi

83
apare prin mobilizarea generală împotriva exacerbării neoliberale a
problemelor globale. Diverse întrebări și probleme ale grupurilor respective
sunt legate de faptul că sunt determinate de globalizarea capitalistă, iar anti-
globalismul acestei mișcări, obiectivele și practicile sale nu sunt uniforme.
Există o diferență mare între activiștii reformiști și revoluționari, între
metodele non-violente și cele militante de protest. O altă diferență se referă
la acele grupuri care pledează pentru consolidarea reglementării
capitalismului la nivel local și a celor care încearcă să instituie democrația
mondială în locul suveranității naționale.
Fiind o forță politică colectivă, care constă din multe părți
interconectate, care nu sunt identice, mișcarea poate fi considerată în general
ca o dorință de democrație globală, justiție și realizarea drepturilor omului.
Încearcă să atragă atenția publicului asupra lipsei democrației în organizațiile
internaționale și să exercite presiuni asupra sprijinirii democratizării
instituțiilor dominante.
9.2. ,,EMPIRE"
Anti-globalismul este o mișcare spontană, descentralizată, în rețea,
auto-organizantă bazată pe democrație în rândul maselor. Gânditorii săi văd
o astfel de formă organizațională ca o expresie a unei schimbări a
caracteristicilor organizaționale ale societății, care se transformă tot mai mult
într-un sistem de rețea flexibil, descentralizat, transnațional. Globalizarea
capitalistă, cred ei, a dus la instituirea unui sistem global de dominație, care
este strict determinat de interesele economice. Hardt și Negri numesc acest
sistem capitalist la nivel mondial descentralizat, flexibil, în rețea, un
„imperiu”. Imperiul este un sistem global de dominație capitalistă. Se
bazează pe o criză de suveranitate a statelor-națiuni, dereglarea piețelor
internaționale și intervenția forțelor de poliție globale, precum și mobilitatea,
descentralizarea, flexibilitatea și natura rețelei de capital și producție.
Apariția unui imperiu global descentralizat, potrivit Hardt și Negri,
este împiedicată de o mișcare de protest globală descentralizată, care
necesită participarea și cooperarea globală și o globalizare mai democratică,
echitabilă și durabilă. Este organizat pe principiul autoorganizării rețelei.
Pentru mulți activiști, anti-globalismul și manifestările sale anticipează
apariția unei viitoare societăți ca o democrație integrativă și reprezentativă.

84
Mișcarea exprimă dorința unei societăți în care puterea nu determină
comportamentul oamenilor. Ei se definesc și se organizează. Mișcarea este
îndreptată împotriva globalizării de sus prin formarea de forme
autoorganizate de jos.
9.3. Anti-globalism ca o mișcare socială a lumii moderne
În acest context, procesul de formare a sistemelor economice, politice
și culturale ale lumii, există apariția economiei mondiale ca un singur
organism economic. Una dintre cele mai interesante și controversate
fenomene în dezvoltarea comunității mondiale este anti-globalismul.
Obiectivul anti-globalizare ca un fenomen este foarte important,
deoarece dilema „globalismului - anti-globalizare“ reprezintă astăzi una
dintre cele mai fundamentale în aspectele politice și culturale ale proceselor
de reflectare a lumii.
Anti-globalismul este o alternativă democratică la politica de
globalizare, care vizează construirea unei noi civilizații, echitabilă bazată pe
o cooperare egal și reciproc avantajoase între țările dezvoltate și în curs de
dezvoltare, protecția mediului pentru generațiile prezente și viitoare ale
omenirii, informații obiective și fiabile, respect pentru valorile naționale și
oportunitate dezvoltarea umană.
Globalizarea în stadiul actual. Pe de o parte, acest lucru este un grup
relativ mic de țări dezvoltate. Cea mai mare parte a populației lumii -
aproximativ cinci miliarde de cei șase - a trăit. O importanță deosebită este
legată de privatizarea, liberalizarea comerțului și a prețurilor. În timpul
procesului de globalizare se întâmplă consolidat rezista.
Cu toate acestea, ele sunt - „pentru o altă globalizare“, una care oferă
acestuia. În Italia, principalul organizator al mișcării de protest față de „opt.
În Europa de Vest, primele manifestări ale antiglobalizare la începutul anilor
'90. Asociația Internațională ,,la Via Sampensina" (,,țărănesc Way") eV.
Aproape toate organizațiile anti-globalizare au propriile lor site-uri pentru
Inter.
Astăzi este un astfel de lucru ca un anti-globalism este familiar,
probabil, toată lumea. spectacole și demonstrații însoțirea lor de fiecare
reuniune a „Big Opt“, diferitele forumuri economice, dedicat problemelor și

85
perspectivele globalizării etc. De multe ori, aceste declarații sunt departe de
a fi liniștit și chiar un sacrificiu uman.
Prin urmare, reprezentarea omului obișnuit pe stradă ca un grup de
anti-globalistii sunt tinerii anarhiști-minte care resping complet globalizarea
și tunete „McDonald“. Dar activitățile mișcării nu se limitează la
demonstrații, participanții se adună la conferința și oferă un forum dedicat
dezvoltării de tactici și strategii de combatere a proceselor negative ale
globalizării, deoarece majoritatea participanților nu este împotriva
globalizării ca atare.
Mișcarea este baza populației nu este cea mai săracă parte a lumii, în
care procesele globale sunt afectate cel mai puternic, iar locuitorii din
America de Nord și Europa de Vest.
Compoziția mișcării anti-globalizare este foarte colorat. Aici, atât în
stânga și în dreapta. Și radicali și reformatori. Există, de exemplu, anarhist
„blocul negru“, care este specializat în acțiuni agresive, revolte magazine
scumpe și birouri în ciocnirile cu poliția. O poziție intermediară între „Black
Bloc“ și fracțiunile pașnice ocupă astfel de formațiuni (de asemenea, mai
mult sau sens mai puțin anarhist) ca „Ya Basta“ și „Tutti Bianchi“, la
pogromurile de proprietate nu sunt înclinate, dar întotdeauna merge să intre
în conflict cu ofițerii de aplicare a legii.
În plus, mișcarea anti-globalizare au participat peste o pașnică
partidele comuniste oficiale, sindicate, diverse grupuri de stânga. Ele dau un
important imbold anti-globalizare la promoții în masă. Dar una dintre cele
mai izbitoare mișcări anti-globaliste, corect încadrate ideologic, revendică
conducerea în această direcție este, fără îndoială, ATTAC. ATTAC (în
ATTAC franceză), care se traduce ca „asociere (opțiune - nu“ Asociația „și“
acțiune «) pentru impozitarea tranzacțiilor (opțiune - nu un» «în beneficiul
cetățenilor taxei pe tranzacții „ca“ taxa Tobin)» Și anume „ATTAC-Franța“
este principalul inițiator al diverselor conferințe și forumuri antiglobalizare.
Orice ar fi fost, atâta timp cât globalizarea nu va avea loc „în mod
normal“, adică fără consecințe negative pentru țările care nu sunt membre,
anti-globalizare va exista.

86
 Secțiunea a 10-a Globalismul după pandemia COVID-19: un
punct de cotitură în separarea aspectelor sociale și economice

10.1. Introducere
O pandemie globală cauzată de un inamic microscopic, care a izbucnit
în Wuhan, China, sa răspândit rapid în întreaga lume modernă, oprind cele
mai mari economii din lume. Până în martie 2020, întreaga lume a fost
afectată de efectele undă ale COVID-19 și se află în mijlocul luptei cu
această boală infecțioasă. Consecințele economice generalizate ale
coronavirusului nu sunt o problemă macroeconomică care poate fi rezolvată
sau redusă. În schimb, lumea vede o schimbare fundamentală în natura
economiei globale. Se vede că criza imediată a afectat atât oferta, cât și
cererea. Scăderea ofertei va fi considerată o problemă pe termen scurt,
planuri de stimulare a diferitelor țărie, inclusiv un plan masiv al guvernului
SUA, împreună cu rate istorice scăzute ale dobânzilor, pot remedia. În acest
articol examinăm diferite scenarii ale viitorului lanțului de aprovizionare și
separarea acestuia de tendințele sociale. Deplasarea națiunilor
către autosuficiență poate modifica profund globalizarea, care necesită
împărțirea muncii între diferite economii. Dacă nu sunt luate măsuri
puternice de politică economică pentru a preveni dezintegrarea socială,
această schimbare poate fi un capăt la globalizări. Prin urmare, mulți lideri
globali au implementat pachete de stimulares într-un efort de a reduce stresul
economic resimțit de întreprinderi și familii, ca o reducere a stresului
economic pe termen scurt. This pandemie a demonstrat natura fragilă a SUA
și a sistemului comercial global, din cauza majorității produselor fabricate în
China. Există o nevoie urgentă de a extinde industriile de producție în
diferite țări, mai degrabă decât de a concentra majoritatea -o singură
locație. This pandemie va avea ca rezultat o trecere la autosuficiență, pe
termen scurt, în interiorul granițelor. Cu toate acestea, pe termen lung, va
redefini globalizarea pentru a include mai multe țări care funcționează ca
micro-centrale de producție, care ar trebui implementate pentru a
evita „toate ouăle într-un singur coș ”, scenariu. În plus, acest sistem va
permite economiilor mai mici să participe la platforma globală.

87
 Identificată pentru prima dată în Wuhan, China, în decembrie 2019,
Coronavirus Disease 2019 sau COVID-19 este o boală infecțioasă legată de
tulpina de coronavirus 2 (SARS-CoV-2) cu sindrom respirator acut
sever. SARS-CoV-2 este un virus ARN monocatenar cu sens pozitiv, în care
catena de ARN cu sens pozitiv se poate insera în genomul gazdei și umane
poate servi ca ARN mesager pentru a fi tradus în proteina virală în celulele
gazdă. La fel ca și alți virusuri ARN cu catenă pozitivă, cum ar fi Sindromul
respirator acut sever (SARS) și Sindromul respirator din Orientul Mijlociu
(MERS), COVID-19 provoacă infecție respiratorie acută care duce la
pneumonie virală.
Deși sănătoase pot prezenta simptome ușoare până la moderate,
pacienții vârstnici imunocompromiși și cei cu afecțiuni medicale subiacente,
cum ar fi diabetul și bolile de inimă, au mai multe șanse să dezvolte
simptome severe care conduc la pneumonie virală și insuficiență multiplă de
organ indusă de afectarea funcției respiratorii a organului înfometat. celule
din aprovizionarea cu oxigen.
Potrivit estimărilor Worldometer, peste 1,5 milioane de persoane au
contractat COVID-19, ducând la peste 90.000 de decese, în toată
lumea(Worldometer, 2020).
COVID-19 este o boală zoonotică, despre care se crede că a provenit
de la lilieci și un trecut printr-un animal intermediar înainte de a infecta
oamenii. Studiile filogenetice au evidențiat omologia nucleotidelor între
izolatele de la subiecți și liliecii potcoave (Rhinolophus ferrumequnum),
făcându-i pe oamenii de știință creadă că virusul, care a fost nu este capabil
să infecteze gazda umană inițială, a intrat în gazda intermediară (pangolin,
pangolinii sunt mamifere din ordinul Pholidota, unde a avut loc o evoluție
himerică dând naștere unei tulpini virale capabile să infecteze gazda
umană. Un studiu a exclus pangolinii ca intermediar, pe baza lipsei
motivului RRAR din izolatele luate din pangolini. Prin urmare, originile
directe ale virusului sunt încă studiate. Căutarea pacientului zero a legat 27
dintre primii pacienți cu COVID-19 de Piața cu ridicată a fructelor de mare
din Huanan, ceea ce a condus la ipoteza că virusul COVID-19 a fost transmis
inițial de la un animal viu la o gazdă umană. De atunci, virusul sa răspândit
ca un incendiu, provocând o pandemie globală.

88
 Simptomele primare ale COVID-19 includ tuse, febră, oboseală și, în
cazuri severe, dificultăți de respirație. Cel mai izbitor atribut al COVID-19
este perioada de incubație, care sa dovedit a avea o medie de 5,1 zile, 97,5%
dintre pacienți având simptome dezvoltate în decurs de 11,5 zile. COVID-19
se poate răspândi prin picături de aer atunci când un pacient tușește sau
strănută, când acestea sunt simptomatice și chiar și atunci când sunt
asimptomatice. Din cauza disparităților dintre diferitele grupuri minoritare și
grupuri cu venituri mici, decesele legate de COVID-19 au reprezentat o
preocupare deosebită în SUA și la nivel global. În India, comunitățile sărace
au fost cele mai afectate de sănătate și povara economică a COVID-
19. Aceste statistici demonstrează în continuare povara sănătății cu mediul
socio-economic și disparitățile rasiale, precum și nevoia de disponibilitate a
serviciilor speciale în comunități minoritare. Acest lucru necesită studii
cadru pentru a analiza echitabilă a resurselor către toate comunitățile, într-un
efort de reducere a disparităților.. În SUA, Chicago și Louisiana au avut cele
mai mari rate de deces în rândul grupurilor minoritare afro-americane,
reprezentând 70% din totalul deceselor, deși afro-americanii aproximativ
30% din populația totală din acele state. În Michigan, afro-americanii 14%
din populația totală; cu toate acestea, acestea asociate 40% din totalul
deceselor cauzate de COVID-19.
10.2. O scurtă istorie a pandemiilor
Istoria comerțului global se poate întoarce la aproximativ 130
î.Hr. când a fost stabilit inițial Drumul Mătăsii. Drumul Mătăsii nu era o
singură arteră de la este la vest. Termenul „Rutele Mătăsii” a devenit din ce
în ce mai favorizat de istorici, deși „Drumul Mătăsii” este numele mai
comun și mai recunoscut. Originar din Xi'an (Sian), tractul de rulotă de 4000
de mile (6400 km) a urmat Marele Zid Chinezesc spre nord-vest, a ocolit
deșertul Takla Makan, a urcat pe munții Pamir, a traversat Afganistanul și a
continuat spre Levant; de unde au fost expediate mărfurile peste Marea
Mediterană. Puține persoane au parcurs întregul traseu, iar mărfurile au fost
manipulate într-o progresie eșalonată de intermediari(Enciclopedia
Britannica, 2020). Odată cu pierderea treptată a teritoriului roman în Asia și
ascensiunea puterii arabe în Levant, Drumul Mătăsii a devenit din ce în ce
mai nesigur și necălătorit. În secolele al XIII- lea și al XIV -lea, traseul a fost

89
reînviat sub mongoli, iar la acea vreme Marco Polo o folosea pentru a
călători spre Cathay (China). În prezent, se crede că traseul a fost una dintre
principalele căi prin care bacteriile ciumate, responsabil de pandemie Peste
Neagră din Europa la mijlocul secolului al XIV - lea, s-au mutat spre vest
din Asia (Gould, 1966). Moartea Neagră a fost cea mai devastatoare
pandemie înregistrată în istoria omenirii, ducând la anihilarea până la 75 -
125 de milioane de oameni din toată lumea (Dunham, 2008). Bolile și bolile
au afectat omenirea încă din primele zile. Cu toate acestea, abia după
trecerea semnificativă către comunitățile agrare amploare și răspândirea
acestor boli au crescut dramatic. Comerțul larg răspândit a creat noi
oportunități pentru interacțiunile umane și animale care au grăbit astfel de
epidemii. Malaria, tuberculoza, lepra, gripa, variola și alte boli au apărut
pentru prima dată în acești primi ani.
În ultimele decenii, industria aviației a fost principalul purtător de
virusuri infecțioase răspândite, cum ar fi gripa sezonieră, gripa porcină,
SARS, MERS și noul coronavirus.
Potrivit Flightradar, un serviciu global de urmărire a accesului, care
furnizează informații în timp real pe o hartă, aviația comercială a atins un
record la 25 iulie 2019, cu peste 230.000 de vehicule într-o singură zi (Flight
Radar 24, 2008).
De la începutul Rutei Mătăsii, civilizația sa extins implicând rute
comerciale exotice și contact crescut cu diferiți oameni, animale și
ecosisteme, ceea ce duce la o probabilitate de pandemie (LePan, 2020).
10.3. Viitorul globalizării
Urbanizarea în lumea în curs de dezvoltare aduce din ce în ce mai
mulți rezidenți din mediul rural în cartiere mai dense, în timp ce creșterea
populației pune o presiune mai mare asupra mediului. În același timp,
traficul aerian de pasageri aproape sa dublat în ultimul deceniu. Aceste
macro tendințe au un impact profund asupra răspândirii bolilor
infecțioase (LePan, 2020) . Economia mondială a văzut deja globalizarea
prăbușind o dată. Epoca etalonului de aur cu mobilitatea sa liberă a
capitalului și comerțul deschis sa încheiat brusc în 1914 și nu a putut fi
resuscitat după Primul Război Mondial. Nu este clar dacă suntem pe cale să
asistăm la o defalcare economică globală similară după o pandemie masivă

90
începută în anul 2020 și, dacă globalizarea este în pericol, cine sunt
adevărații ei dușmani.
10.3.1. Hub-uri globale de producție și lanțuri de aprovizionare
A existat o vreme în care elitele globale se puteau mângâia cu gândul
că o față față de regimul comercial mondial consta din anarhiști violenți,
protejați autoserviți, sindicaliști și tineri ignoranți, chiar dacă idealiști. Elitele
se consideră adevărații progresiste, deoarece au înțeles că protejarea și
promovarea globalizării este cel mai bun remediu împotriva sărăciei și
insecurității (Rodrick, 2020). Un sondaj al literaturii dezvăluie că există un
val de articole convingătoare care indică faptul că lumea post-coronavirus ar
putea fi sfârșitul globalizării (Rapoza, 2020). Există rapoarte similare
convingătoare care sugerează că coronavirusul ar putea fi sfârșitul Chinei ca
centru global de producție (Rapoza, 2020). Noul coronavirus, COVID-19, va
ajunge să fie ultima cortină a rolului de aproape 30 de ani al Chinei ca
principal producător mondial.
Economia Chinei este afectată mult mai puternic de focarul de
coronavirus decât recunosc piețele în prezent. Cel mai înspăimântător aspect
al acestei crize nu este daunele economice pe termen scurt pe care le
provoacă, ci potenţială întrerupere de lungă durată a lanţurilor de
aprovizionare. Producătorii de automobile și fabricile chimice din China au
raportat mai multe închideri decât alte sectoare (Arena, 2020).
China s-ar putea să-și piardă talentul ca lider global în producție, deși,
se mișcă într-un ritm de urs panda, mai ales pentru că companiile de
cercetare să facă afaceri cu țări cu cele mai scăzute costuri de muncă și
producție (Qazi), 2020) . Pentru a controla răspândirea COVID-19,
guvernele din întreaga lume au închise granițele în efortul de a aplatiza
curba, de a reduce ratele de infecție și, în cele din urmă, de a opri răspândirea
acestui virus. În acest proces, multe industrii au fost grav afectate, rezumă
industriile care au fost cel mai puternic afectate de pandemie. Acestea
industrii vor suferi probabil consecințele acestei pandemii pentru o durată
lungă de timp, persoanele care au pierdut locul de muncă ar putea să nu
poată asigura un loc de muncă mai devreme, reducând astfel călătoriile și
activitățile recreative.

91
 Repercusiunile războiului comercial se fac deja simțite în
Mexic (Arena, 2020). Mexicul a înlocuit China ca principal partener
comercial al SUA, deși China a depășit Mexicul pentru o scurtă durată de
timp. Deși rapoartele indică rezistența Chinei de a reveni la producția
masivă, alte țări precum Vietnam prin să concureze pentru a împărți această
platformă, așa cum arată recenta expediere a 450.000 de costume de
protecție medicală Tyvek. Vietnamul va livra încă peste 500.000 de costume
de protecție în următoarele săptămâni, care ar putea fi piatra de temelie
pentru un nou parteneriat de producție între SUA și Vietnam, pe lângă
Bangladesh și India.
10.3.2. Impacturi socioeconomice disproporționate (O lume
fragilă)
Pandemia și consecințele ar putea schimba jocul pentru țările mai
sărace, cu resurse și mijloace de recuperare limitate și ar putea afecta
refugiații și oamenii din zonele de conflict într-o manieră negativă (Tisdall,
2020). Potrivit International Crisis Group (ICG), focarul de COVID-19 are
potențialul de a face ravagii în state fragile și de a declanșa tulburări pe scară
largă la nivel global (International Crisis Group, 2020). Poate fi practic
imposibil de controlat boala, dacă se răspândește în centre urbane dens
aglomerate. Raportul ICG a afirmat că încetinirea dramatică a economiei
globale ar perturba fluxurile comerciale și ar crea șomaj în țările mai sărace
exportatoare de mărfuri. Implicațiile sale ar fi deosebit de grave pentru cei
prinși în timpul conflictului, dacă fluxurile de ajutor umanitar sunt întrerupte,
operațiunile de pace sunt limitate și misiunile diplomatice sunt amânate din
cauza bolii Coronavirus (Burke, 2020).
Bilanțul uman al pandemiei este cel mai important cost și cel care ar
putea duce la dezintegrarea societăților. Cei care au rămas fără speranță, fără
locuri de muncă și fără bunuri s-ar putea întoarce cu ușurință împotriva celor
care sunt mai bine. Deja, aproximativ 30% dintre americani au avut zero sau
negativă. Dacă mai mulți oameni ies din criză actuală fără bani, nici locuri
de muncă, nici acces la asistență medicală și dacă astfel de oameni devin
disperați, evenimente similare jefuirii care au urmat uraganului Katrina din
New Orleans în 2005 ar putea deveni banale. Dacă guvernele trebuie să
recurgă la utilizarea forțelor paramilitare pentru a înăbuși, de exemplu,

92
revolte sau atacuri asupra proprietății, societățile ar putea începe să se
dezintegra (Milanovic, 2020).
Pandemiile pot răni în mod disproporționat pe cei săraci (Vesoulis,
2020), dar dacă oamenii din comunitățile cu venituri mici sunt afectați
negativ, ar putea reprezenta vești proaste și pentru familiile cu venituri medii
și superioare. Un studiu a constatat că diferențele socioeconomice dintre
persoanele care au contractat gripa spaniolă din 1918 au ajuns să joace un rol
cheie în ratele de supraviețuire. Oamenii săraci au fost primii care au
contractat gripa, în timp ce cei bogați au ratele mortalității în anii următori,
deși inițial au avut mai puțină expunere la boală (Mamelund, 2018; Allen et
al., 2020). Este esențial ca parlamentarii să lucreze împreună în acest
moment pentru a combate focarul de Coronavirus și pentru a implementa
măsuri pentru a proteja și asista populația cât mai multe posibilități.
10.4. Concluzie
Pandemia de coronavirus a evoluat de la o criză de sănătate la o
financiară, dărâmând afacerile, dăunând peste cap industrii întregi și
provocând zdruncinarea piețelor financiare. Acestea sunt efectele pe termen
scurt și în mare parte reversibile asupra societăților. Impactul de lungă durată
asupra comerțului internațional, a disparităților de bogăție și a nodurilor de
producție și a lanțurilor de aprovizionare trebuie redefinite. Economia Chinei
se caracterizează pe baza globalismului, iar țara se angajează să salveze
sistemul globalizat. Cu toate acestea, pandemia de coronavirus ar putea fi
începutul sfârșitului globalizării economice. Este foarte puțin probabil ca
lumea să revină ideea de dezvoltare globală reciproc avantajoasă, care a fost
definită la începutul secolului XXI. Fără un stimulent care să susțină
interesele comune împotriva integrării economice globale, arhitectura
suveranității economice globale, stabilitatea în secolul al XXII-lea, va
degenera rapid. This pandemie poate duce la izolaționismul între diferite țări,
care nu numai că va împiedica creșterea economică, ci și va scădea
potențialul de creștere și inovația. Deși este necesar o închidere globală
temporară pentru a încetini răspândirea acestui virus, aceasta nu este o cale
permanentă. Mai mult ca oricând, liderii politici trebuie să se unească pentru
a investi și a explora canal pentru a deveni bine pregătiți pentru focarele

93
infecțioase, cu tehnici de monitorizare a dezvoltării și dezvoltarea de
vaccinuri pentru a preveni victimele fără riscul economiei.

Secțiunea a 11-a Ucraina și Resetarea Mondială

În esența lui, războiul din Ucraina se poartă pentru reorganizarea sau

resetarea geopolitică și ecopolitică a lumii. Desigur, invazia rusă cauzează
suferințe de nedescris în rândul populației, dar ceea ce se vede este doar
vârful ghețarului. În adâncime are loc o lupta letală între viziuni opuse
asupra viitorului lumii: Pe de o parte, Capitalismul globalist
occidental condus de America, și pe de altă, Național-socialismul
rusesc. Noua viziune a Moscovei reprezintă un hibrid deocamdată neclar
între un trecut compromis și cu un viitor incert.
În prezent, bătălia are loc în Ucraina, dar obiectivele sunt globale; este
vorba de reîmpărțirea și dominarea lumii. Încleștarea este pe viață și pe
moarte. Ambele tabere și-au pus în joc toate armele de care dispun. Rusia
face aluzii la evrei și la antisemitism și încearcă să stârnească lumea
împotriva occidentului; America și globaliștii au mobilizat mass-media cu
apeluri emoționale. Nici una din părți nu-și poate permite să piardă. În cel
mai fericit caz, conflictul se va încheia prin remiză, dar soluționarea de
durată se lasă așteptată.
Viziunea occidentală a noii lumii a început spre sfârșitul celui de Al
Doilea Război Mondial, a continuat în anii următori, și acum se află în plină
desfășurare sub ochii noștri. Imediat după Război puterile învingătoare au
fondat Organizația Națiunile Unite, Banca Mondială, Fondul Monetar
Internațional, Organizația Mondială pentru Comerț și un număr de alte
instituțîi și blocuri regionale. UIterior, s-au pus bazele unificării Europei
occidentale și a fost înființată Alianța Nord Atlantică (NATO). După toate
aparențele, liderii fondatori au avut intenții onorabile; anume, să apere și să
promoveze libertatea și democrația de tip occidental. Să ne amintim însă că
filozoful clasic francez Blaise Pascal a afirmat că „drumul către iad e pavat
cu intenții bune.”
Intențiile Occidentului au fost de la bun început globale, au fost
urmărite cu mare perseverență, și cu timpul s-a ajuns la denumirea de Nouă

94
Ordine Mondială. Această ordine a favorizat însă țările dezvoltate și marile
corporații. Treptat, odată cu trecerea anilor, guvernele naționale au început
să-și piardă prerogativele în timp ce marele companii au preluat economia
mondială. Prin economie și prin profituri s-a trecut ulterior la manipulări
politice și geopolitice.
Nouă realitate a dus însă la frământări sociale și confuzii politice
generate de polarizarea economică a lumii. Totuși, atâta vreme cât America a
aparat Vestul împotriva comunismului, sistemul gro-politic și eco-politic
bipolar din anii postbelici a funcționat. Prăbușirea lagărului comunist și
dezintegrarea Uniunii Sovietice au declanșat, însă o competiție sălbatică
pentru dominație mondială. Drept rezultat, țările vestice și corporațiile
puternice din occident au prosperat, în timp ce oamenii obișnuiți din vest și
țările nedezvoltate din est au început să sufere consecințe dure și neașteptate.
În prezent, de exemplu, mass-media americană menționează acel „un
procent,” din populația țării care deține cea mai mare parte a avuției
naționale și care controlează întreagă societate. Altfel, sistemul socio-politic
American încă funcționează, dar omul de rând se zbate sub datorii continue
către diverse bănci și instituții financiare. La nivel global, situația este și mai
gravă. În cartea sa bine documentată numită Superclass David Rothkopf
scrie că în prezent toată lumea e controlată de câteva mii de miliardari care
au tot ce își pot imagina și care vor să acapareze și mai mult. Această elită
mondială nu se consideră legată neapărat de o anumită țară, are propriile ei
cercuri, și e materialistă și ateistă. În plus și în mod îngrijorător, elită
mondială se bazează pe forță militară a Americii care ii promovează
interesele. De fapt, autorul constată că forțele militare ale Statelor Unite par
pregătite să se lupte împotriva întregii lumi. În ce scop aceste pregătiri? se
întreabă David Rothkopf.
În timp ce la Washington globaliștii sunt sprijiniți de Departamentul
de Stat, Pentagonul este realist și atrage atenția asupra primejdiei de
antagonizare simultană a mai multor adversari militari. Generalii americani
au în vedere China care înclină spre Rusia și care se pregătește pentru o
confruntare potențială cu Statele Unite. Și în timp ce Rusia s-a resemnat
oarecum și dorește să-și asigure o sfera regională, America și China
promovează viziuni globale.

95
 Apologeții occidentali ai globalizării au propria lor viziune asupra
lumii și asupra unui ,,paradis pământesc” pe care vor să-l realizeze. Ei susțin
că în viitor ,,oamenii nu vor deține nimic și vor fi fericiți.” Așa să fie oare? Și
cine va controla și conduce acel zis paradis? Ce se observă deocamdată în
societatea americană este o tendința clară antireligioasă și anticreștină:
libertinaj, fluiditatea sexelor, dizolvarea familiei, pervertirea copiilor…Nu e
de mirare că în America au început să apară temple dedicate diavolului.
Pe plan politic, cetățenii americani continuă să-și aleagă singuri
reprezentanții și aceștia la rândul lor sunt răspunzători în fața celor care i-au
ales. Și aici însă procesul democratic s-a împotmolit deoarece o campanie
electorală costă milioane de dolari. Cine își permite asemenea cheltuieli?
Cine finanțează campaniile electorale și cum sunt răsplătiți finanțatorii?
Dacă pe plan local mai există totuși speranțe de reprezentare populară,
la nivel global ideea de democrație este o glumă. Elitele financiare mondiale
nu se aleg. Ele se autoimpun și nu sunt răspunzătoare în față nimănui. Ele se
consideră atotputernice și, de altfel, tind să-l înlocuiască pe Dumnezeu. Dacă
pe timpul comunismului, Uniunea Sovietică vroia să realizeze raiul socialist
pe întreagă planetă, acum se pare că America și-a asumat un rol asemănător,
dar sub alte forme și cu alți actori. S-au inversat oare rolurile? Vrea America
să creeze prin globalizare acel paradis pământean în care nimeni nu va
posedă nimic și toți vor fi fericiți? Cam același lucru îl urmăreau și
comuniștii. Și, de fapt, a fost realizat deja în Coreea de Nord!?
Să revenim totuși la războiul din Ucraina. E creștinește și uman să
ajutăm sărmanii oameni izgoniți din casele lor și rămași pe drumuri, dar ce
se urmărește în final în acest conflict?
Pentru elită financiară occidentală scopul războiului din Ucraina este
extinderea sferei de influență spre est, acapararea de noi resurse și de viitoare
profituri. Și dacă elită globalistă reușește să adauge și Ucraina la portofelul
ei internațional următoarea țară vizată va fi Rusia. Rusia va fi marele premiu.
Va imaginați imensele bogații ale Siberiei! Cu tehnologia modernă și cu
ceva investiții, ar însemna profituri de trilioane de dolari pentru elita
financiară a lumii.
Moscova respinge ideea unei Rusii supusă elitei globale, iar populația
țării e divizată. Tinerii educați sunt atrași de libertățile și posibilitățile oferite

96
de Occident. Noii îmbogățiți ezită și sunt neliniștiți. Oligarhii ar acceptă
noua ordine dacă Occidentul le-ar garanta bogățiile pe care le-au obținut prin
jaf. Altfel, majoritatea rușilor sunt luați prin surprindere de evenimente și
sunt puși într-o mare dilema. Rușii sunt patrioți și sunt mândri de importantă
și misiunea țării lor. Ei resping tendințele autoritare ale lui Putin și noile
restricții economice, dar toată istoria Rusiei e plină de regimuri abuzive.
Asemenea regimuri le-au asigurat rușilor stabilitate și mândria de a stăpâni
un imperiu care se întinde de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. De
aici dilema: Vor accepta rușii democrația or vor prefera vechea Rusie?
În ultimii ani, mulți ruși s-au întors la religia ortodoxă și la vechile
tradiții. Biserica Ortodoxă Rusă la rândul ei respinge viziunea globaliștilor
asupra lumii și deplânge multe dintre atitudinile Occidentului pe care le
consideră decadente și imorale. Această confruntare de valori și de viziuni
dintre Vest și Est nu e la vedere în conflictul din Ucraina, dar reprezintă
fundalul pe care se desfășoară războiul. Mare păcat de suferințele oamenilor,
dar încleștarea actuală pare doar un episod premergător la ceea ce ar putea
urmă. Dincolo de Rusia așteaptă China cu propria ei viziune asupra lumii; o
viziune colectivistă, socialistă și naționalistă. Alte planuri, și o nouă ciocnire
cu potențial catastrofal la nivel global.
Nicholas Dima, fost redactor la Vocea Americii, fost profesor la Centrul
Militar american “John F. Kennedy“ din Carolina de Nord. 31 martie 2022

Secțiunea a 12-a Globalism versus Suveranism

Inițiativele în viața internațională și-au schimbat direcția. Bunăoară, în

anii nouăzeci, preocuparea țărilor era participarea cu succes la globalizare.
Azi, după ce Donald Trump a propus corectura globalizării, multe țări caută
un nou început. Atunci, se voia integrarea economiilor - în Europa, la
Pacific, în alte părți ale lumii. Azi, integrările sunt puse mai explicit sub
condiția interesului național. Atunci, se lansa globalismul. Azi, se recunoaște
diversitatea condițiilor. Atunci, marile firme acționau în cadre mai curând
naționale. Azi, multinaționalele dau tonul. Atunci, prevala cooperarea. Azi,
au loc regrupări de state.

97
 Pe acest fundal, restabilirea capacității guvernelor proprii, refacerea
categoriilor sociale de la mijlocul societății și a autonomiei cetățeanului au
devenit chestiuni de viață. S-a intrat într-o lume care suspectează
globalizarea și privește critic integrările. O lume multipolară, în care revin în
rol statele naționale. Am captat caracteristicile noii lumi într-o teorie a
societății (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2012; Ordinea
viitoare a lumii, 2017; Identitate națională și modernitate, 2018; După
globalizare, 2018; China ca supraputere, 2021) care a țintit să dea tabloul
lumii în care trăim și repere strategice.
Realitățile se mențin în schimbare. În dezbaterea publică, însă, atâta și
așa cum este, au rămas confuzii. Cele mai afectate sunt „globalismul" și
„suveranitatea". Pe fondul crizelor - sanitare, de energie, economice, de
legitimare, de încredere, de motivare - ciocnirea globaliștilor și suveraniștilor
este în centru. Vreau să lămurim aici, în limitele spațiului, alternativele și
încotro ne îndreptăm.
Din capul locului, trebuie distins între „globalitate", „universalism",
„globalizare" și „globalism", căci „globalismul" este confundat frecvent cu
fiecare. Trebuie distins, apoi, între „suveranitate" și „independență
națională". „Autarhia", știm prea bine, este nerealistă într-o lume cu mari
forțe economice, mediatice și militare. „Independența națională" de altădată
este pusă în discuție de contexte constrângătoare - de pildă, de pandemie, de
nevoia de securitate. „Suveranitatea statelor" rămâne, însă, reperul
arhitecturii raționale a lumii, dar ea înfruntă presiuni.
În privința confuziilor ce se fac, este de spus că viața noastră ca
oameni ai mileniului trei depinde de ceea ce se petrece pe glob. Mersul
vremii, resursele de energie, armele cu bătaie la distanță, șansele de export
de produse etc. ne fac dependenți de ceea ce se petrece pe glob. Viața ne
leagă, la rândul ei, în multiple feluri, de istoria lumii. Orizontul realist de
viață, în care sunt de făcut socotelile, este astfel „globalitatea".
„Globalitatea" nu înseamnă însă „globalism", chiar dacă acesta o ia ca
pretext. Înainte de orice, „globalismul" nu este cadrul realist al vieții, ci o
ideologie.
Viața oamenilor este în funcție de echiparea lor anatomo-fiziologică,
de condițiile de mediu și de anvergura acțiunilor de a lua sub control datele

98
lumii. Cultura este rezultatul și cheia. Când este dezvoltată, cultura își asumă
coordonate universale. Viziunea după care acestea există - de pildă,
decalogul biblic, cunoașterea științifică și tehnologică, semnificații ale artei,
conținuturi ale filosofiei - este „universalism".
„Globalismul" nu este același lucru nici cu „universalismul". În vreme
ce „universalismul" se referă în fond la împărtășirea de valori, „globalismul"
consideră că împărtășirea poate fi impusă dintr-un centru din care se ia
lumină. „Globalismul" operează ideologic cu ideea unui centru. În plus,
„globalismul" nu are, logic, gradații, dar „universalismul" le are. Hegel a
conceput „universalismul concret", ce-și propune să includă individualitatea,
cu caracterele ei.
Ideea unui centru al lumii vine din vechi aspirații de imperiu
cuprinzător. Dar, pentru generațiile care trăim astăzi, modelarea care a contat
practic a fost alta - una partizană. Este vorba de formarea de „internaționale"
ideologice. S-a început cu cea a proletariatului din secolul al XIX-lea, creată
la chemarea „Proletari din toate țările, uniți-vă!" a Manifestului Partidului
Comunist (1848). S-a continuat cu internaționale social-democrate, apoi cu
internaționale opuse, ale dreptei politice. Această modelare i-a și oferit lui
Ernst Nolte, după care mulți se iau și acum, temeiul să vadă istoria secolului
al XX-lea, în miez, ca „război social european".
Lăsăm însă istoria în seama istoricilor de profesie. Aceasta și fiindcă
„globalismul" vine din surse de sub ochii noștri. El este o generalizare a
opticii administrației Bill Clinton, potrivit căreia se obțin mai mari avantaje
pentru economie înlocuind protecționismul cu liberalizarea piețelor și
reglând internațional tarifele comerciale. În multe locuri din lume s-au
înregistrat beneficii. „Globalizarea" inițiată atunci a fost salutată de țările
capabile să concureze.
Numai că aceste măsuri nu au dat rezultate peste tot. Chiar în cea mai
puternică economie a lumii, cea americană, a trebuit constatată fuga de
capitaluri, cu efectele ei nefaste.
„Globalismul" zilelor noastre s-a format pe acest fundal, ca aspirație la
extinderea economiei de piață, a liberalizărilor, a piețelor însele. Dar și ca
aspirație la un centru păzitor al acestora și la conducerea dintr-un centru al
lumii!

99
 Cum a ajuns să funcționeze practic un astfel de centru se poate discuta
îndelung. El nu poate satisface toate interesele. Avem și exemple mai noi.
De pildă, afacerea submarinelor nucleare din Oceanul Indian, care a dus la
nemulțumirea Franței, construcția gazoductului Nord Stream 2 în Marea
Baltică, care a provocat decizia Germaniei. În condițiile în care afinitățile
erotice țin, firește, de libertate, în Europa ne dăm seama din încercările de la
Bruxelles de a constrânge țările, în mod aberant, la relativizarea familiei
tradiționale. În România, ne dăm seama din ceea ce s-a petrecut în 2012,
când un referendum a demis președintele cu peste 80% din voturi, dar
respectivul a fost salvat de matrapazlâcuri ale „justiției" interne, combinat cu
intervenții globaliste.
Viziunea „globalismului" se trage dintr-un mariaj. Este vorba de
mariajul neoliberalismului - adică a acelui liberalism care proclamă
libertatea persoanei, dar nu se interesează dacă și cât beneficiază persoanele
de libertate - cu o filosofie care dezbracă omul, societatea, istoria de orice,
afară de competiția în optica „încercare și eroare (trial and error)". Karl R.
Popper a fost cel care a făcut efortul de a desprinde vederile oamenilor de
condiționări istorice, sociale, morale, acceptând doar una socotită
„științifică" și a contribuit la articularea filosofiei prototipice a
„globalismului". Distincțiile ei sunt asumate de globalismul de astăzi -
George Soros fiind exponentul explicit.
Unde duce globalismul, s-a văzut demult. Cum am arătat și altădată
(Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020), Karl R. Popper a avut
meritul istoric de a fi apărat „societatea deschisă", dar nu a dat mijloacele
pentru a apăra „deschiderea" acestei societăți de demoni ce puteau apărea
din sânul ei. El a oferit mijloacele intelectuale ale demantelării
autoritarismului, dar nu a dat și mijloacele apărării „deschiderii". De aceea,
Theodor W. Adorno (Der Positivismusstreit in der deutschen Soziologie,
Lucherhand, Neuwied, 1975) a avut dreptate când i-a obiectat că din
„libertatea pe care și-o ia de a alege sistemul de coordonate, se ajunge la
falsificarea obiectului", căci despre ceea ce trăiește fiecare cetățean al unui
stat modern „sistemul" spune prea puțin. Iar „sistemul" era „globalismul",
deși termenul nu intrase, încă, în atenție.

100
 Spre a face și mai intutivă această observație, aș spune că azi avem
rațiuni în plus să-l apreciem pe Dostoievski. El a observat, deja în romanul
Idiotul (1868), ce înseamnă un „stat de drept" care nu este dus până la
întrebarea „cât de drept" rămâne acel stat în fapt. Un personaj reflexiv le
face celor care aderă la „teza care proclamă triumful dreptului înainte de
toate și independent de orice, ba chiar excluzând tot restul, și poate înainte
de a se cerceta și a se ști în ce constă acest drept" reproșul că „de la teza
aceasta se poate sări foarte ușor la dreptul forței, adică direct la dreptul
pumnului și al bunului plac personal, conform principiului: <Așa vreau, așa
fac>. Principiu la care, de altfel, foarte frecvent s-a recurs în lume". Cine,
cunoscând istoria, ar putea contrazice această premoniție?
În privița suveranității, discuția începe, juridic, odată cu Pacea
Westfalică (1648), care a proclamat ceea ce s-a numit „principiul
suveranității statelor". Prin suveranitate s-au înțeles drepturi teritoriale și
neamestecul în treburile interne. Principiul s-a bucurat de largă adeziune și
enorm prestigiu. Kant i-a și dat consacrare, vorbind de „pacea eternă". Unii
teologi au vorbit de perspectiva venirii „împărăției lui Dumnezeu". Așa cum
Thomas Jefferson a preluat al doilea tratat despre guverare al lui John Locke
și a făcut din el baza Declarației de independență a SUA, Woodrow Wilson a
prelat cartea lui Kant despre pacea eternă ca ispirație pentru a organiza Liga
națiunilor, în urma Primului Război Mondial.
Principiului suveranității statelor îi aparține viitorul. Însuși Henry
Kissinger, atât de devotat lui Metternich și Bismarck, reafirmă, totuși, acest
principiu. Fostul secretar de stat american scria că „orice sistem al ordinii
lumii, pentru a fi sustenabil, trebuie să fie acceptat nu doar de lideri, ci și de
cetățeni. El trebuie să reflecte, de asemenea, două adevăruri: ordinea fără
libertate, chiar dacă este susținută de exaltare momentană, își poate crea
propriul său contrabalans; iar libertatea nu poate fi asigurată sau susținută
fără un cadru al ordinii care să susțină pacea" ( Henry Kissinger, World
Order, Penguin, New York, 2014). Nu se întrevede altceva, „în acest
moment al istoriei, decât un sistem westphalian informat de realități
contemporane".
Reafirmarea suveranității devenise necesară ca urmare a tensiunilor
acumulate în relațiile internaționale. Nu mă refer numai la ceea ce a stârnit

101
scandalul deja în anii șaizeci - doctrina „suveranității limitate" a lui Brejnev,
folosită pentru intervenția în Cehoslovacia anului 1968. Mă refer și la noua
situație internațională, cu emergența Chinei ca supraputere, cu militantismul
islamic, cu afirmarea țărilor de la Pacific, cu situația din Europa - cum spune
însuși Henry Kissinger. Nu se pot ocoli, prin forța realității, nici tensiunile în
care Comisia Europeană a intrat cu Polonia și Ungaria, tensiuni care cer
astăzi, cum declara cancelarul federal german, o cu totul altă soluție decât
impunerea unei optici de la Bruxelles.
Independența națională este clamată astăzi cu un ton mai scăzut. Ea a
fost și compromisă de regimuri de dictatură. De exemplu, Nicolae Ceaușescu
a recurs la ea, dar a împins-o spre autarhie pentru a sustrage discuției
dictatura de familie pe care o instaurase.
Independența națională a rămas o valoare importantă, dar a trebuit să
fie asociată cu alte valori. Înțelegerile americano-ruso-chineze de după anii
optzeci au legat independența națională de excluderea de politici ce
periclitează conviețuirea pașnică, înăuntrul unei țări și între țări. Aceste
înțelegeri au autorizat Consiliul de Securitate al ONU să dispună, la nevoie,
oprirea celor care periclitau. Intervenția în Irak s-a bazat, juridic, pe această
condiționare.
Unele țări, România în mod sigur, au înscris în Constituție (1992)
prevederea că, în caz de conflict al reglementărilor naționale cu cele
internaționale, ultimele au prioritate. Fapt este că, atunci când intri într-o
uniune, semnezi anumite obligații. Tratatele de integrare europeană pretind
statelor care aderă să cadă de acord asupra a ceea ce condiționează
integrarea, dar nu anulează suveranitatea națională. Chiar în condițiile
integrării, unele domenii - bugetul, educația, sănătatea etc. - rămân în
competența națională. Grupul de la Vișegrad (Ungaria, Polonia, Cehia,
Slovacia) operează astăzi pe asemenea premisă.
Nu este formulată până în clipa de față vreo ideologie a
suveranismului. Există însă o valoare, suveranitatea, care rămâne, juridic și
matur vorbind, de neatins. Dacă, totuși, cineva o atinge, atunci nu rămâne în
vigoare dreptul, ci, de fapt, forța. Iar aceasta antrenează, cum se vede ușor,
dezorganizări ale ordinii democratice și tensiuni sterpe.

102
 „Globalismul" are, prin forța lucrurilor și din start, o lacună esențială.
El este o ideologie, și nu o decizie legitimată democratic. Cum au observat
cei mai buni juriști și economiști europeni de astăzi, este totdeauna posibilă
înțelegerea statelor, dar obligarea lor nu este legitimată. Doar ca exemplu,
Consiliul European nu are legitimitate să impună ceva țărilor membre - el nu
a fost ales și mandatat de cineva. Și Parlamentul European adoptă, juridic
vorbind, ordonanțe, dar nu reglementări cu forța unor legi.
Aceste noțiuni - suveranitate, independență națională, integrare - se cer
înțelese mai profund decât în clișeele de azi, care le confundă vizibil cu
multe altele. Fără o înțelegere corectă juridic se ajunge, cum vedem, la
tensiuni și la frânarea dezvoltării.
Globaliștii vor ca țările să asculte de un centru de decizie. Ei nu se
întreabă ce calitate au analizele acestuia, cui servesc și ce rezultă. De altfel,
este de observat, fie și numai în treacăt, că globalismul a dus în fapt la
scăderea din ultimele decenii a calității politicilor, a valorii decidenților și la
ascensiunea la decizii a nepregătiților. Prin globalism se și explică, indirect,
fie și numai în parte, emergența de regimuri mediocratice sau de-a dreptul
prostocratice din zilele noastre. Aceasta deoarece, prin globalism, cadrul
natural al selecției valorilor a fost deteriorat. România de azi este un
exemplu edificator.
Decidenții ei actuali nu se evidențiază nicidecum prin profesionalism
și valoare civică și culturală. Grăitor este ceea ce s-a petrecut în 2021, la
Bruxelles, în procesul intentat de cetățeni români Comisiei Europene pentru
a obține interpretarea MCV-ului ca pachet de „recomandări", cum îi sună, de
altfel, subtitlul, nu de „obligații", și eventuala lui ridicare. Cum semnala un
europarlamentar prezent la proces, stupefiant în Europa recentă era faptul că
înșiși reprezentanții guvernului României actuale au pledat pentru a se păstra
„obligativitatea" prevederilor și a MCV-ului în întregime. Ei sacrificau
dezinvolt, în numele ideologiei, ceea ce trebuiau să reprezinte.
Mai este de observat că țările avocate ale globalizării nu se lasă
controlate de globalism. SUA, Germania, China, Franța, Marea Britanie își
promovează în mod natural interesele. Globalismul are trecere la țări cu
decidenți incapabili să le asigure asumarea de sine.

103
 „Suveraniștii" pledează pentru decizii în interesul propriilor cetățeni-
de pildă, mai nou, minerii polonezi, de regulă agricultorii francezi sau
întreprinzătorii germani. Adepții suveranității vor trebui să arate, însă, cum
va supraviețui o uniune în care slăbesc acordurile.
În acest punct suntem astăzi. Opinia noastră este că în Uniunea
Europeană este nevoie acum de reorganizare pe principiul suveranității.
Aceasta nu ca frondă, ci ca o chestiune de drept, fără de care nu există
funcționalitate. Înțeles civic, statul național, ca responsabil de calitatea vieții
cetățenilor săi, nu a intrat în muzeu. Cetățenii plătesc însă din greu, în toate
privințele, mediocritatea decidenților.

Secțiunea a 13-a Globalism, Suveranism și Extremism

Recenta mișcare din Franța inițiată de rezerviști, dar și de cadre

militare active și puternic susținută de partidul doamnei Marine Le Pen, ne
obligă nu numai la o reflecție, ci și la o dezbatere cât se poate de serioasă.
Reprezintă suveranismul o mișcare extremistă? În totalitate? Parțial? Și dacă
da, începând din ce punct? Reprezintă globalismul o tendință periculoasă
pentru state și pentru cetățenii acestor state? Și, dacă da, începând de unde?
Ne simțim obligați să răspudem acestei provocări. Cu atât mai mult cu cât se
conturează un suveranism autohton. Care se opune tendințelor globaliste, și
ele din ce în ce mai accentuate în România.
Tema este extrem de dificilă. Pentru că o abordăm din interiorul
Uniunii Europene. În definitiv, ce reprezintă Uniunea Europeană? O formă a
globalismului. Fie ea și parțială. La drept vorbind, Uniunea Europeană este,
istoric vorbind, ultima asociere a unor state care, în numele puterii colective,
au decis să cedeze într-o măsură mai mică sau mai mare, dar totuși să cedeze
atribute ale suveranității. Din această perspectivă, este primul experiment
semnificativ al globalizării la nivel mondial, după eșecurile succesive ale
Imperiului Macedonean, ale Imperiului Roman, ale celui de-al Treilea Reich,
și al lagărului edificat de Stalin după cel de-al Doilea Război Mondial. De
fapt, este pentru prima dată după republica orașelor stat din Grecia antică
când de bună voie, nesilite de nimeni, statele se asociază pentru a crea treptat
un stat mai mare, cu popoare dintre cele mai diferite ca origine, ca tradiție,

104
ca nivel cultural, de civilizație, ca nivel economic, dar și cu religii diferite. Și
în anumite situații chiar ostile unele față de altele. Ei bine, trebuie pusă
întrebarea, căreia suntem obligați să-i dăm un răspuns, în ce măsură, pentru a
edifica și a consolida această construcție europeană, statele sunt dispuse să
renunțe la suveranitatea lor. Și, din această perspectivă, să vedem în ce
măsură suveranismul poate fi taxat drept extremism.
Ținând cont de particularitățile Uniunii Europene, putem afirma, fără
riscul de a greși, că multe dintre trăsăturile atribuite în alte state conceptului
de patriotism, în Uniunea Europeană sunt percepute și tratate deseori drept
extremism. Pentru că, de la un punct încolo, patriotismul se transformă
înevitabil în suveranism. Și, tot de la un punct încolo, suveranismul frânează
globalismul, care stă la baza formării Uniunii Europene. De aceea, deloc
întâmplător, am văzut, am auzit și am citit în ultimii ani acuzații din ce în ce
mai frecvente lansate împotriva unor personaltăți, mișcări și partide
europene, în sensul că ar fi sau ar avea tendințe extremiste.
Există un echilibru extrem de fragil între globalismul european și
suveranismul european. Globalismul parțial, dacă se poate spune așa ceva,
mărginit de granițele Uniunii Europene, este indispensabil funcționării și
apoi osmozei acestui conglomerat de state. La rândul său, suveranismul, care
este o expresie a patriotismului, a naționalismului sănătos, ambele înalte
valori morale, este perfect motivat și absolut necesar, dacă se manifestă în
anumite limite. Care sunt limitele? În sens generic, ele se circumscriu ideii
ca, în colaborare cu celelalte state europene, fiecare să manifeste voință, să
aibă capacitatea și să aibă posibilitatea de a-și afirma și materializa interesul
național. Mai pe șleau, în numele interesului colectiv, în numele unor valori
UE atât de des invocate, este de neadmis ca, cedând suveranitate, un popor
să-și cedeze bogății naționale în favoarea unui alt popor sau altor popoare
dominant, dominante, în cadrul acestei asocieri de state. Iar avuția națională
este extrem de diversă. Ea înseamnă, în cazul României, zăcăminte de metale
prețioase, zăcăminte de hirdrocarburi, zăcăminte de sare, păduri, teren arabil,
forță de muncă, piață de desfacere, cultură, limbă, artă specifică ș.a.m.d.
Această mini-planetă globalizată, care se cheamă Uniunea Europeană, ar
putea fi cu atât mai bogată cu cât fiecare stat în parte își poate afirma aceste
valori proprii, și ar putea fi cu atât mai săracă, cu cât o parte dintre aceste

105
state jertfesc pe altarul globalizării mai multă suveranitate decât este necesar.
Din perspectiva schițată mai sus, percep cu durere și cu stupoare cum o serie
de expresii sau de cuvinte cu o mare încărcătură emoțională sunt din ce în ce
mai intens schilodite, pervertite și condamnate. Astfel, naționalismul în
Uniunea Europeană este din ce în ce mai des taxat drept extremism. Sau
chiar drept neofascism. Patriotismul este identificat de neomarxiști cu
extrema dreaptă. Partidele care susțin suveranismul suferă din ce în ce mai
vizibil tentative de eliminare a lor, prin scoaterea în afara legii și excluderea
de la jocul democratic.
Încercăm să fim cât mai exacți, deși spațiul nu ne permite să tratăm
această temă uriașă cu precizia unui chirurg. De aceea, o să oferim cititorilor
o explicație abruptă. Cel mai radical partid din istoria recentă a României,
Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor, avea tendințe și
accente extremiste, dar nu era un partid extremist. Era un partid naționalist
care, din păcate, uneori, mai ales în raport cu maghiarii, cu romii și, în prima
perioadă, cu evreii, manifesta tendințe rasiste. Cu toate acestea, în linii mari,
Partidul România Mare s-a menținut în limitele impuse de jocul democratic.
Statele slabe din Uniunea Europeană, cele venite mai recent și încă marcate
de lunga perioadă în care nu au putut exersa democrația, ci doar dictatura,
sunt deseori pe cale să fie percepute de către statele puternice UE, cu o
economie consolidată, drept o pradă. Drept teritorii și populații numai bune
de cucerit printr-o ofensivă pașnică, dar nu mai puțin perversă decât ofensiva
militară. De aceea, deloc întâmplător în aceste state, și mă grăbesc să dau
două exemple, Polonia și Ungaria, se manifestă din ce în ce mai accentuat
tendințe suveraniste. Pentru popoarele lor, aceste tendințe sunt benefice.
Pentru națiunile dominante de la nivelul UE, aceste tendințe sunt malefice.
Și, de aceea, sunt combătute. Și, de aceea, în acest creuzet al Uniunii
Europene există nu numai unitate în diversitate, ci și bătălii uneori
necruțătoare între tendințele integratoare și valorile suveraniste, percepute de
unii drept dezintegratoare.
Tema pentru România este de mare actualitate. Pentru că observăm
cum, pe zi ce trece, din mai multe partide și organizații ale societății civile,
începe să se aglutineze o mare mișcare și poate o mare formațiune politică de
tip suveranist. Semnalul este dat de o inițiativă legislativă intitulată Legea

106
suveranității care, după ce este supusă dezbaterii publice, va fi semnată de
cetățeni și pusă, conform Constituției, ca o inițiativă care le aparține, pe
masa Parlamentului. Va fi un bun prilej pentru globaliști să aducă acuzații de
naționalism extremist acestei mișcări, iar pentru adepții ei să-i acuze pe
neomarxiștii care domină în prezent politica României de o formă de
globalism care sacrifică sau chiar crucifică interesul național. În măsura în
care și unii și alții se vor menține în limitele impuse de un dialog, de o
confruntare de idei și de tendințe, acest nou front ideologic se va dovedi pe
termen mediu și lung constructiv.

Secțiunea a 14-a Globalism prin Suveranism și Suveranism prin

Globalism

Titlul prezentei secțiuni pare o contradicție în termeni, dar nu este.

Două concepte în general definite drept antagonice. Totuși, în ce lume o să
trăim în viitorul apropiat? Într-o lume dominată de globalizare sau într-o
lume condusă de principii suveraniste? Unii se grăbesc să răspundă simplu.
Nici, nici. Ca și când ar pluti în aer o a treia cale. Iar alții, puțini, vor
răspunde și, și. Mă număr printre aceștia. Cred că cele două concepte nu se
exclud. Iar România pare pregătită să intre cu totul în era globalizării, dar, în
același timp, să-și dezvolte pe o cale proprie suveranismul. Dar cum este
posibil acest lucru?
Am intrat în era globalizării. Acest proces s-a dovedit a fi implacabil.
Lumea nu mai poate fi concepută chiar și dacă, Doamne ferește, am mai
trece printr-un război mondial, în absența multiplelor interconexiuni, care
leagă toate statele și toate populațiile Planetei Albastre. Și totuși observăm
că, într-un număr impresionant de mare de state, suveranismul câștigă la
rândul său teren. Fără însă a exclude globalismul.
Pentru a mă face mai bine înțeles, voi încerca un raționament de jos în
sus. O demonstrație de la mic la mare. Care se referă la felul în care este
condus statul român. La putere funcționează dezamăgitor de prost o coaliție
a unor partide care se pretind a fi de Dreapta. Această coaliție, fără să o
spună deschis, a proclamat victoria globalismului. A renunțat, rând pe rând,
atât explicit, cât și implicit, la cele mai multe dintre valorile care definesc

107
această mare comunitate numită România. Și, practic, în numele integrării
europene și euro-atlantice sau sub acest pretext, au fost sacrificate, pe o plajă
extrem de vastă, interesele naționale. Până și relațiile interumane se încearcă
a fi modelate după reguli cu totul și cu totul străine românului. Abandonând
interesul național, abandonând o serie întreagă de instrumente tipice
exercitării suveranității, statul român se abandonează pe sine. Și,
independent de declarațiile de bune intenții, cetățenii României simt acest
lucru. Nu este deloc întâmplător faptul că, într-un interval de timp record de
la preluarea puterii, coaliția instalată la Palatul Victoria și care a reușit să
încropească o majoritate parlamentară suferă hemoragii periculoase sub
aspect electoral. O demonstrează toate sondajele de opinie.
Iar dincolo, în cealaltă parte a spectrului politic, un partid care se pretinde a
fi de Stânga, PSD, transformat într-un partid non-combat, este la rândul său
respins de electorat. Chiar dacă beneficiază în sondaje de cel mai bun scor și
pare a fi în creștere.
Alegătorul nu este turmentat. Alegătorul român știe că această coaliție
nu mai poate rezista mult. Dar mai știe că nici revenirea la putere a PSD nu
este cea mai bună soluție. PSD nu mai este capabil și nici nu mai vrea să se
manifeste în raport cu Uniunea Europeană ca o forță politică puternică,
independentă, preocupată de protejarea interesului național în multiplele sale
forme și, în același timp, capabilă să funcționeze în continuare în interiorul
comunității europene. Dar există o a treia cale?
Sigur că există. Se va coagula o mișcare de masă de tip suveranist.
Aceasta, la rândul ei, va propulsa la putere, prin votul cetățenilor, un partid
politic. Că acest partid se va numi AUR sau altfel, este mai puțin important.
Esențial este că la vot, în măsura în care viitoarele alegeri nu vor fi masiv
trucate, vom avea în România, așa cum vom avea și în alte state europene,
un partid câștigător de tip suveranist. Un partid care va avea la vârf oameni
raționali. Persoane care, având cultura politică necesară, vor înțelege că
legăturile care transformă treptat planeta într-un tot unitar nu mai pot fi rupte
de nimeni. Că globalismul, după ce a devenit o necesitate economică,
culturală și spirituală, a câștigat suficient de mult teren pentru a deveni
ireversibil. În același timp, fiecare stat, în interiorul lumii globalizate, va
crește și se va dezvolta mai armonios, în condițiile în care va avea

108
posibilitatea să-și identifice și să-și definească cu precizie interesul național
și să urmărească cu inteligență atingerea tuturor obiectivelor circumcise
acestei valori. Planeta globalizată va deveni cu atât mai bogată, cu atât mai
atractivă, cu atât mai generoasă față de oameni, cu cât fiecare națiune își va
păstra, își va proteja și își va dezvolta specificul național. Și, evident, va ști
să-și conserve toate valorile, inclusiv valorile materiale. Acest lucru este
posibil. O demonstrează cu prisosință atât experiența unor state puternice, cât
și experiența și performanțele unor state asemănătoare României, mai
fragile, venite mai de curând în concertul european.

109
110
 CAPITOLUL II

GLOBALIZAREA

Secțiunea a 1-a Definiție

Globalizarea este rezultatul unui proces economic prin care piețele,

producția, consumul și chiar modurile de viață și de gândire sunt conectate la
scară globală, grație unui flux continuu de schimburi care le fac
interdependente și tind să le unifice. Acest proces se desfășoară de ceva timp
și în ultimii treizeci de ani (1980-2010) a avut o accelerare puternică
coroborat cu cea de-a treia revoluție industrială.
Termenul „globalizare” este un neologism folosit
de economiști pentru a se referi în principal la aspectele economice ale
relațiilor dintre popoare și companii multinaționale. Fenomenul, pe de altă
parte, trebuie văzut și în contextul interacțiunilor complexe la scară globală
care, mai ales din anii 1980, s-au accelerat considerabil în aceste
zone. Termenul „globalizare” provine din cuvântul
englez globaliza („globaliza”), care se referă la apariția unei rețele
internaționale de sisteme economice.
Una dintre cele mai vechi utilizări cunoscute ale termenului a fost
găsită într-o publicație din 1930, intitulată Către o nouă educație, unde
denota o viziune holistică a experienței educaționale umane. Un termen
înrudit, giganți corporativi, a fost inventat de Charles Taze Russell (de
la Watch Tower Bible and Tract Society) în 1897, pentru a se referi la
marile trusturi naționale și alte mari corporații ale vremii.
Din anii 1960, ambii termeni au început să fie folosiți interschimbabil
de către economiști și alți sociologi. Economistul Theodore Levitt este
recunoscut pe larg pentru că a inventat termenul într-un articol intitulat
Globalizarea piețelor, care a apărut în numărul mai-iunie 1983 al Harvard
Business Review. Cu toate acestea, termenul de „globalizare” era deja
utilizat înainte de această circumstanță (cel puțin din 1944) și a fost folosit
de către cercetători încă din 1981. Levitt poate fi recunoscut pentru

111
popularizarea acestuia și pentru aducerea acestuia
la publicul principal. de afaceri în timpul celui de-al doilea din anii 1980.
De la introducerea sa, conceptul de globalizare a inspirat definiții și
interpretări competitive, cu antecedente care datează de la marile mișcări
comerciale și imperiale de-a lungul Asiei și Oceanului Indian program cu
secolul la XV-lea. Datorită complexității conceptului, proiectele de
cercetare, articolele și discuțiile rămân deseori axate pe un singur aspect al
globalizării.
Globalizarea este fenomenul cauzat de intensificarea
schimburilor economico-comerciale și a investițiilor internaționale la scară
mondială care, în deceniile dintre secolele XX și XXI, a crescut mai repede
decât economia mondială în ansamblu, cu consecințe. unei tendințe, din ce în
ce mai mari, de interdependență a economiilor naționale, care a dus și la
interdependențe sociale, culturale, politice, tehnologiceși de sănătate ale
căror efecte pozitive și negative au o semnificație globală, unind comerțul,
culturile, obiceiurile, gândire și moștenire culturală.
Potrivit unora, aspectele pozitive ale globalizării includ
viteza comunicațiilor și informațiilor , creșterea economică pentru națiunile
care au rămas mult timp în marja dezvoltării economice mondiale, contracția
distanței spațiu-timp și reducerea costurilor pentru utilizatorul final a
creșterii oportunităților concurenței la scară planetară.
În opinia unor specialiști, aspectele negative ale acestui proces
sunt exploatarea, degradarea mediului, riscul creșterii disparităților sociale,
pierderea identităților locale, reducerea suveranității naționale și
a autonomiei economiilor locale, reducerea vieții private.
Politologii, filozofii, economiștii și istoricii diferitelor naționalități și-
au exprimat opiniile asupra globalismului, care poate fi considerat un proces
economic, social și politic similar cu globalizarea, precum și cu privire
la globalism și globalizare, care sunt alte fenomene paralele și consecințe
globalizării.
Martin Albrow și Elizabeth King definesc globalizarea ca fiind „toate
acele procese prin care oamenii din lume sunt încorporați într-o singură
societate globală”.

112
 Anthony Giddens scrie că „globalizarea poate fi, prin urmare, definită
ca intensificarea relațiilor sociale globale care leagă locații îndepărtate în
așa fel încât evenimentele locale să fie modelate de evenimente care au loc
la mulți kilometri distanță și invers.”
Roland Robertson, profesor de sociologie la Universitatea din
Aberdeen, un prim scriitor în domeniu, a definit în 1992 globalizarea ca
„compresia lumii și intensificarea conștiinței lumii în ansamblu”.
Zygmunt Bauman scrie că „Globalizarea împarte ceea ce unește. Se
împarte în timp ce se unește, iar cauzele divizării sunt aceleași care, pe de
altă parte, promovează uniformitatea globului”.
La începutul anilor 2000, dezbaterea asupra conceptului de globalizare
a adâncit și a implicat din ce în ce mai mult filozofii și sociologii. Unii au
propus să facă distincția între o abordare descriptivă și o abordare normativă
a problemei.
Din punct de vedere descriptiv se poate distinge între:
Globalizarea economică (comercială, productivă, financiară), iar în
acest sens termenul este folosit de teoreticienii liberali pentru a indica
strategiile și succesele politicilor de „piață liberă”
(dereglementarea piețelor internaționale, externalizarea producției,
„flexibilitatea” muncii și creșterea în puterea economică). politică a
multinaționalelor în detrimentul statelor naționale).
Globalizarea spațială, legată de fenomenele migratorii și „scurtarea”
distanțelor în virtutea tehnologiilor moderne de transport.
Globalizare computer-telematică, privind consolidarea „fluxului
de informații”.
Globalizarea culturală, legată de transformarea lumii într-un „sat
global”, în care, în fața unei omologări culturale în creștere, datorită
fenomenului predominant câtorva mijloace de informare în masă, există o
răspândire rapidă a diferențelor interculturale care uneori oferă ridicarea la
nivel de tribalizare (radicalizare, din punct de vedere al diferențelor și
tradițiilor sociale, politice, etnice, locale, întoarcere la formele de coexistență
premoderne).
Globalizarea psihologică sau răspândirea la scară mondială
a sentimentului de echipă de epidemii, terorism, războaie.

113
 Globalizarea militară sau posibila extindere a conflictelor la scară
globală.
Din punct de vedere al reglementării, se poate face o distincție între:
Globalizarea legală sau universalismul drepturilor. Vorbim tot mai
des despre „globalizarea drepturilor” și, prin urmare, despre respectul
pentru mediu, eliminarea sărăciei, abolirea pedepsei cu moartea și
emanciparea femeilor în toate țările lumii.
Globalizarea politică, adică extinderea și faptul că toate
au legături complexe între ele, reglementate de democrație internațională și
abordează multe organisme internaționale și abordează din ce în ce mai mult
o viziune mondială asupra lucrurilor politice, în special în ceea ce privește
problemele majore ale drepturilor la apărare și ale tuturor. libertăților
civile și ale mediului. protectie.
Globalizarea din stânga, adică nu sau noua mișcare la nivel mondial.
Mai mult, în 2000, Fondul Monetar Internațional a identificat patru
aspecte de bază ale globalizării: comerțul și tranzacțiile,
circulația capitalurilor și a investițiilor, migrația și circulația oamenilor și
diseminarea cunoștințelor. Provocările de mediu, precum încălzirea globală,
conservarea apei și poluarea aerului și pescuitul excesiv al oceanului sunt
legat de globalizare.
În imaginația colectivă, globalizarea este adesea percepută ca un
fenomen, care sa dezvoltat de-a lungul timpului natural într-un mod și care
vede condiția actuală din zonele menționate anterior ca o fază intermediară
între un trecut generic și un viitor vag. Dar dacă globalizarea se referă la un
fenomen specific din ultimele decenii, conceptul este departe de a fi univoc
și consolidat, chiar dacă a devenit parte a lexiconului comun și mass-media o
folosește pe larg.
În ceea ce privește exemplul economiei, mai mulți autori subliniază că
sistemul comercial internațional a fost mai „globalizat” în anii anteriori
anului 1914 decât în prezent, că sistemele economice sunt, în orice caz,
fundamental la nivel național și, de asemenea, cele cu o dimensiune practică
continentală prezintă diverse aspecte ale închiderii (de exemplu, politicile
protejate ale Uniunii Europene în domeniul agricol). Pe de altă
parte, Amartya Sen susține că procesele de globalizare au loc de cel puțin un

114
mileniu, începând astfel conceptul și practicile care stau la baza acestuia
în mare magnum de lungă durată. Și asta nu invită să abordăm conceptul cu
o anumită prudență.
Autori precum Arjun Appadurai și Giulio Angioni invită, de
asemenea, o utilizare neutră a noțiunilor de globalizare, nu numai ca un
fenomen variat cu aspecte negative și/sau pozitive în funcție de circumstanțe
și puncte de vedere, dar indică și fapt că globalizarea declanșează adesea. o
cererea de particularități locale.

Secțiunea a 2-a Istorie

Până la criza petrolului din 1973 , pe toate perioadele de mare

prosperitate trăită de cele mai dezvoltate țări, economia mondială dobândise
un caracter pe deplin internațional, dar încă
nu transnațional, companii individuale, în timp ce comercializarea
produselor lor peste tot în lume, încă mai au loc majoritatea activităților lor
în interiorul granițelor lor state. De la sfârșitul anilor șaptezeci, acest
scenariu a început să se schimbe, în direcția unei economii complete
globalizate, marcată de nouă diviziune internațională a muncii, aglomerație
de companii multinaționale șitransnaționale. În secolul XXI, un impuls
suplimentar și semnificativ globalizării a fost dat de tehnologiile
informaționale și de difuzare pe scară largă a internetului.
2.1. Globalizarea arhaică
Expresia „globalizare arhaică” exprimă convențional faza din istoria
globalizării care include evenimente și evoluții din timpurile primelor
civilizații până la aproximativ secolul la XVII-lea. Este folosit pentru a
descrie relațiile dintre comunități și state și modul în care acestea au apărut,
prin răspândirea geografică a ideilor și normelor sociale atât la nivel local,
cât și la nivel regional.
În următoarea diagramă, sunt stabilitate trei premise principale pentru
apariția globalizării. Prima este ideea originilor estice, care arată modul în
care state occidentale au adoptat și implementat principiile dobândite
din est. Fără ideile tradiționale din est, globalizarea nu ar fi apărut în mod
similar. Al doilea este distanța. Interacțiunile dintre state nu se potriveau la

115
scară globală și erau foarte des limitate la Asia, Africa de Nord, Orientul
Mijlociu și anumite părți ale Europei. În timpul globalizării timpurii, statelor
le era dificil să interacționeze între ele, cu excepția cazului în care se află
imediat în apropiere. În cele din urmă, progresele tehnologice au permis
statelor să cunoască existența altora și a putut să apară sau altă fază a
globalizării. Al treilea are legătură cu interdependența, stabilitatea și
regularitatea.
Dacă un stat nu este dependent de altul, atunci nu există nicio
modalitate ca vreun stat să fie influențat reciproc de celălalt. Aceasta este
una dintre forțele motrice din spatele conexiunilor și comerțului global; fără
ea globalizarea nu ar fi apărut în mod similar, iar statul ar continua
dependente de propria lor producție și resurse pentru funcționarea a. Acesta
este unul dintre argumentele care înconjoară ideea unei globalizări
primitive. Se susține că globalizarea arhaică nu a funcționat într-un mod
similar cu cel al globalizării moderne, deoarece statele nu erau, atunci,
interdependente între ele așa cum sunt astăzi.
O natură „multipolară” este, de asemenea, atașată globalizării arhaice,
în sensul că a implicat participarea activă a non-europenilor. Din moment ce
a precedat Marele Divergențele (miracolul european) a secolului al XIX-lea,
în care Europa de Vest a câștigat un avantaj față de restul lumii în ceea ce
privește producția industrială și economică de ieșire, globalizarea arhaică a
fost un fenomen condus nu. numai de Europa, ci și de la alte centre
dezvoltate economic din Lumea Veche, cum ar fi Gujarat, Bengal, China
de coastă și Japonia.
Istoricul și sociologul german în economie Andre Gunder
Frank susține că o formă de globalizare a început odată cu creșterea legilor
comerciale dintre Sumer și civilizația Indus Valley în mileniul al III-lea
î.Hr. Această globalizare arhaică a persistat în epoca elenistică, când centrele
comerciale au expediat cultura greacă. în India și Spania,
inclusiv Alexandria și alte orașe alexandrine. În prima stare, poziția
geografică a Greciei și nevoia de a importa grău i-au obligat pe greci să se
angajeze în comerțul maritim. Comerțul înGrecia antică era în mare parte
nerestricționată: statul controla doar aprovizionarea cu cereale.

116
 Comerțul de-a lungul Drumului Mătăsii a fost un factor semnificativ în
dezvoltarea civilizațiilor din China, subcontinentul
indian, Persia, Europa și Arabia, deschizând interacțiuni politice și
economice la distanță între ele. Deși mătasea era cel mai comercializat
articol din China, au fost comercializate multe alte bunuri,
precum religioși, filozofii sincretiste și diverse tehnologii. Chiar și unele boli
au călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii. Pe lângă comerțul economic,
Drumul Mătăsii a servit și ca mijloc de comunicarepentru schimburile
culturale dintre civilizațiile care s-au întâlnit de-a lungul rețelei sale.
Mișcarea oamenilor, cum ar fi refugiații, artiștii, meșteșugarii, misiunile,
tâlharii și emisarii, a dus la schimbul de religie arte, limbi și noi tehnologii.
2.2. Proto-globalizare
Prin expresia „prima globalizare modernă” sau „proto-globalizare” ne
referim la o durată din istoria globalizării care este cuprinsă aproximativ
între secolele XVII și XIX. Conceptul de „proto-globalizare” a fost introdus
pentru prima dată de istoricii AG Hopkins și Christopher Bayly. Termenul
descrie faza caracterizată de creșterea legilor comerciale și a schimbului
cultural care a caracterizat perioada imediat precedentă apariției unei
„globalizări moderne” ridicate la sfârșitul secolului XIX-lea. This fază a
globalizării a fost caracterizată de ascensiunea imperiilor maritime europene
în secolele XVI și XVII (mai întâi imperiile portugheze și spaniole, apoi
olandezele și britanicele). În secolul al XVII-lea, comerțul mondial sa
dezvoltat și mai mult atunci când au fost înființate companii calificate, cum
ar fi Compania Britanică a Indiilor de Est (fondată în 1600) și Compania
Olandeză a Indiilor de Est (înființată în 1602, adesea descrisă), ca prima
corporație multinațională oferită pentru acțiuni).
Prima globalizare modernă diferă de cea modernă bazată pe
expansionism, metoda globală de gestionare a comerțului și nivelul de
schimb de informații. Perioada este marcată de organizații comerciale
precum Compania Britanică a Indiilor de Est, trecerea hegemoniei
către Europa de Vest, apariția conflictelor pe scară largă între națiuni
puternice, cum ar fi Războiul de 30 de ani, și cea a noilor mărfuri - cum ar
fi sclavii sau metale prețioase. Comerțul triunghiular a făcut posibil ca
Europa să dobândească resurse în emisfera vestică. Comerțul modern

117
timpuriu și comunicările timpurii au implicat un grup mare de popoare,
inclusiv europeni, musulmani, indieni, asiatici din sud-est și comercianți
chinezi, în special în regiunea Oceanului Indian.
2.3. Globalizarea modernă
În secolul al XIX-lea, globalizarea și-a abordat forma actuală ca
rezultat direct al Revoluției Industriale. Industrializarea
a permis producția standardizată de articole de uz casnic utilizare economii
de scară, în timp ce creșterea rapidă a populației a creat o cerere constantă de
bunuri. De-a lungul secolului, navele cu aburi au redus semnificativ costul
transportului internațional, iar căile ferate au făcut același lucru cu
transportul interior. Revoluția transporturilor a avut loc aproximativ între
1820 și 1850. Tot mai multe națiuni au îmbrățișat comerțul internațional.
Globalizarea în această perioadă a fost modelată decisiv de imperialismul de
la începutul secolului, îndreptat spre Africa și Asia.
După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea politicienilor a
condus la acordurile Conferinței Bretton Woods, în care guvernele majore au
format cadrul politicilor monetare internaționale, comerțului și finanțelor și
au fost considerate fundamentale mai multor instituții internaționale pentru a
facilita creșterea economică, reducerea barierelor
comerciale. Inițial, Acordul general privind tarifele și comerțul (GATT) a
dus la o serie de acorduri de eliminare a restricțiilor comerciale. Succesorul
GATT a fost Organizația Mondială a Comerțului(OMC), care a oferit un
cadru pentru negocierea și formalizarea acordurilor comerciale și un proces
de soluționare a litigiilor. Exporturile s-au dublat de la aproximativ 8,5%
din PIB-ul total în 1970 la 16,2% în 2001. Abordarea utilizării acordurilor
globale pentru a avansa comerțul să împiedice eșecul Rundei de dezvoltare
a Doha pentru comercializarea comercială. Multe țări au trecut apoi la
acorduri bilaterale sau multilaterale mai mici, cum ar fi Acordul de liber
schimb dintre Statele Unite și Coreea din 2011.
Începând cu anii 1970, aviația a devenit din ce în ce mai accesibilă
pentru clasa de mijloc din țările mai dezvoltate. Politicile în aer
liber și companii aeriene low-cost au contribuit la
aducerea concurenței pe piață. În anii 1990, creșterea rețelelor de comunicare
low-cost a redus prețul necesar pentru comunicarea între diferite țări. Era

118
posibil să lucrați mai mult, să utilizați un computer fără a lua în considerare
locul pe glob. Aceasta a inclus contabilitate ,calculator software - ul de
dezvoltare și inginerie.
Programele de schimb intercultural pentru studii au devenit populare
după cel de-al doilea război mondial și au fost (și sunt) destinate să
sporească înțelegerea și toleranța participării față de alte culturi, precum și
să-și îmbunătățească abilitățile lingvistice și să-și lărgească orizonturile.
sociale. Între 1963 și 2006, numărul studenților dintr-o țară străină a crescut
de nouă ori.
Între secolele al XIX - lea și al XX-lea, conexiunea dintre economiile
și culturile lumii a crescut foarte repede. A încetinit cu anii 1910 din
cauza războaielor mondiale și a războiului rece, dar a revenit în anii
1980 și 1990. Revoluțiile din 1989 și liberalizarea ulterioară în multe părți
ale lumii au dus la o extindere semnificativă a interconectării
globale. Migrația și mișcarea oamenilor pot fi, de asemenea, evidențiate ca o
caracteristică proeminentă a procesului de globalizare. În perioada cuprinsă
între 1965 și 1990, ponderea forței de muncă care a migrat aproximativ sa
dublat. Majoritatea migrațiilor au avut loc între țările în curs de dezvoltare și
cele mai puțin dezvoltate (țările cel mai puțin dezvoltate). Pe măsură
ce integrarea economică sa intensificat, muncitorii s-au mutat în zona
cu salarii mai mari, iar cea mai mare parte a lumii în curs de dezvoltare a
apelat la economia de piață internațională.
Prăbușirea Uniunii Sovietice nu numai că a pus capăt diviziunii lumii
stabilite odată cu Războiul Rece, dar a lăsat Statele Unite ca singurul său
protector și, de asemenea, ca apărător al pieței libere. A crescut, de
asemenea, atenția către mișcările bolilor, proliferarea culturii populare și a
valorilor consumatorilor, precum și proeminența instituțiilor internaționale,
cum ar fi Națiunile Unite, și coordonarea a fost creată în acțiunea
internațională pe probleme precum mediul și drepturile omului. O altă
dezvoltare dramatică a fost internetul, care a avut un rol esențial în
conectarea oamenilor din întreaga lume. În iunie 2012, peste 2,4 miliarde de
oameni - mai mult de o treime din populația lumii - au
folosit de internet. Creșterea globalizării nu a fost niciodată atât de ușurată.

119
 Un eveniment notabil a fost Marea Recesiune din 2007, care este
asociată cu o creștere minoră (în domenii precum apelurile internaționale și
utilizarea Skype), sau chiar o creștere temporară negativă (în domenii
precumțul) în interconectarea globală. DHL Global Connectedness Index
a studiat patru tipuri principale de fluxuri
internaționale: comerț (atât bunuri, cât și servicii), informații, oameni
(inclusiv turiști, studenți și migranți) și capital. Aceasta arată că profunzimea
integrării globale a scăzut cu aproximativ o zecime după 2008, dar sa
redresat cu multă peste vârful pre-accident din 2013. Raportul constatat, de
asemenea, o schimbare a activității economice în economiile emergente.
Societatea globalizată oferă o rețea complexă de forțe și factori care
aduc oamenii, culturile, piețele, credințele și practicile în apropierea creșterii
- dacă nu chiar mai mare.

Secțiunea a 3-a Evoluția globalizării în perioada 1980 - 2020

3.1. Introducere
Procesul de globalizare a străbătut mai multe etape începând cu
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Referința se concentrează asupra
intervalului 1980-2020 și identifică anumiți factori de influență care au
condus la diferențierea a 3 perioade distincte în cadrul acestuia, respectiv:
1980-2008: o perioadă de evoluție dinamică și de maturizare a
globalizării;
2008-2016: o perioadă de diferențiere între actorii din economia
mondială și de erodare a ordinii mondiale existente; și
2016-2020: o perioadă de tranziție către o nouă ordine mondială și un
nou tip de globalizare. În această ultimă perioadă 2016-2020, mai multe
tendințe și fenomene au conturat începutul unui moment de discontinuitate.
Concluzia este aceea că globalizarea a intrat după 2016, dar mai ales
după criza asociată pandemiei de Covid-19 din 2020, într-o nouă etapă, cu
noi caracteristici care reclamă atât înțelegerea acestora la nivel național, cât
și cooperarea la nivel internațional.
3.2. Globalizarea pe un trend ascendent caracterizat de 3 perioade
distincte

120
 Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost caracterizată
de o intensificare a frecvenței și intensității interacțiunilor dintre actorii
economici ce puteau desfășura activități la scară regională sau globală.
Această intensificare a fost favorizată, între altele, de evoluțiile tehnologice
care au făcut posibilă dezvoltarea fără precedent a transporturilor și a
comunicațiilor, ambele însoțite de reducerea remarcabilă a costurilor.
Totodată, multiple negocieri și acorduri internaționale au permis atât
reducerea barierelor directe și indirecte din calea fluxurilor comerciale și a
celor de investiții străine directe, cât și apariția unor reglementări în mare
parte standardizate, predictibile și relativ stabile.
De-a lungul întregii perioade postbelice (și în mod evident în perioada
1945-1980) principalii actori din economia mondială au fost statele naționale
care participaseră atât la conturarea ordinii mondiale, precum și la
delimitarea unor sfere de influență clare (printre momentele istorice
relevante în acest sens fiind Conferința de la Potsdam din iulie-august 1945
sau Conferința de pace de la Paris din iulie-octombrie 1946), cât și la
stabilirea unor reguli ale jocului aplicabile la nivel mondial (între care se
remarcă Conferința de la Bretton Woods, din iulie 1944).
Constituirea Organizației Națiunilor Unite la conferința de la San
Francisco din aprilie 1945, cât și formarea altor instituții internaționale cu
vocație universală (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Acordul
General pentru Tarife Vamale și Comerț) au consacrat poziția statelor drept
principali actori în contextul internațional. Chiar și demararea procesului de
integrare europeană (prin înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului în 1951), care a avut drept consecință constituirea unor organisme
suprastatale și, prin urmare, un anumit transfer de autoritate/suveranitate de
la statele participante către organismele comunitare, s-a realizat tot prin
intermediul deciziei și acțiunii unor state.
Desigur, la nivel strict operațional, activitățile economice erau derulate
în cea mai mare parte de către firme, dar regulile jocului erau stabilite de
către state prin acorduri bilaterale sau multilaterale.
Începând cu anii 1980, o serie de fenomene obiective au început să
nuanțeze rolul esențial jucat de state și au condus la o situație în care, deși
formal statele rămâneau actorii determinanți în stabilirea regulilor jocului, în

121
delimitarea sferelor de influență sau în căutarea răspunsului la problemele
globale (cum ar fi cele demografice, climatice, legate de resurse naturale,
inclusiv cele alimentare, rute de transport sau utilizarea frecvențelor radio),
totuși rolul acestora începea să fie cel puțin partajat cu o serie de instituții
internaționale (cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului, Organizația
Mondială a Sănătății sau Uniunea Europeană pentru statele membre) sau, fie
și indirect, cu o serie de mari firme transnaționale a căror dimensiune
economică ajunsese să o depășească pe cea a multor state. Această partajare
a rolului statelor cu alte entități a căpătat o semnificație deosebită în cazul
Uniunii Europene, care a cunoscut o serie de extinderi succesive, dar și de
consolidări ale rolului instituțiilor comunitare prin transferul unor drepturi
decizionale/componente ale suveranității de la statele membre.
Deceniile perioadei 1980-2000 au cunoscut, în grade și forme de
manifestare diferite, atât în timp, cât și în spațiu, o evoluție foarte dinamică a
globalizării care a încetat să mai fie un fenomen analizat de specialiști și
utilizat de marile firme transnaționale, ajungând literalmente la nivelul vieții
de zi cu zi a unei părți tot mai mari din populația globului prin intermediul:
- comerțului internațional și al produselor și serviciilor disponibile pe
rafturile magazinelor sau prin intermediul comerțului online;
- accesului direct la mass-media internațională;
- locurilor de muncă legate de firmele cu capital străin ce au devenit
tot mai prezente în economiile tuturor statelor, cu foarte mici excepții;
- băncilor străine și al valutelor utilizate de consumatori de pe tot
globul;
- percepției directe, la nivel de cetățean, a efectelor unor fenomene și
procese ce aveau loc la mare distanță geografică.
Aspectele prezentate mai sus, care subliniază ideea conturării
percepției economiei mondiale drept o entitate unică, intercondiționată și
interdependentă de către majoritatea populației globului și-au găsit expresia
sintetică în conceptul de „globalitate/globality” în sens de „realitate
globală”, concept ce a fost propus de către sociologul britanic Roland
Robertson încă din 1992 (Robertson, 1992), dar a căpătat o utilizare mai
largă odată cu lucrarea „Globality: Competing with Everyone from
Everywhere for Everything” (Sirkin et al, 2008).

122
 Această evoluție către o globalizare tot mai accentuată a condus nu
doar publicul larg, ci și pe numeroși specialiști la percepția unui caracter
obiectiv, inexorabil al fenomenului globalizării: economia mondială urma să
devină tot mai integrată și interdependentă, regulile jocului urmau să devină
din motive de eficiență tot mai standardizate/universale și, drept urmare, o
serie de instituții cu caracter universal urmau să asigure ceea ce era denumit
„guvernanța globală”.
În mod aparent, guvernanța globală urma să treacă printr-o fază
regională, fie că era vorba despre o dimensiune continentală, de exemplu în
Europa (unde Uniunea Europeană a realizat efectiv o formă de guvernanță
comunitară multi-nivel în care inter-guvernamentalismul se îmbină, nu
întotdeauna în mod armonios, cu federalismul), fie despre o dimensiune
transcontinentală, definită de bazinele a două dintre oceanele planetei,
respectiv oceanul Atlantic și cel Pacific (unde Acordul transatlantic privind
comerțul și investițiile - TTIP și, respectiv, Acordul transpacific - TTP erau
practic finalizate în 2016, înainte de începerea activității administrației
Trump în SUA. Cu referire la guvernanța globală, în unele cazuri se putea
vorbi cu adevărat despre o dimensiune planetară, un exemplu fiind Acordul
de la Paris privind reducerea încălzirii globale care a fost adoptat prin
consens în decembrie 2015 și a intrat în vigoare în aprilie 2016.
Un autor de referință în domeniul energiei, laureat al premiului
Pulitzer, Daniel Yergin, considera la începutul anilor 2000 că ,,globalitatea”
(în sens de realitate globală) reprezintă stadiul ultim al globalizării, respectiv
acel stadiu în care toate locurile geografice și toți actorii economici sunt deja
conectați într-o interacțiune permanentă (Yergin și Stanoslaw, 2002).
Percepția lui Daniel Yergin de la acel moment era similară cu cea a lui
Francis Fukuyama, care în 1989 scria un articol terminat cu un semn de
întrebare (The End of History?), iar în 1992 scria o carte fără niciun semn de
întrebare (The End of History and the Last Man). În aceste două materiale,
Fukuyama ajungea la ipoteza (în primul material) și apoi la concluzia (în cel
de-al doilea) că democrația liberală de tip occidental reprezenta sau va
reprezenta singura formă de organizare a societăților la nivel global.
Atât Daniel Yergin, cât și Francis Fukuyama aplicau o abordare
lineară, în care fenomenele economice și sociale urmau o traiectorie

123
rațională și eficientă astfel încât economiile și societățile urmau să conveargă
către acel model de organizare care asigura un echilibru dinamic, cu cel mai
mic consum de resurse și cu cel mai mic impact nefavorabil asupra mediului.
Anii 1990 și chiar o bună parte a anilor 2000, cel puțin până la criza
declanșată în 2008, au fost caracterizați de percepția unei astfel de evoluții
lineare către o globalizare tot mai avansată (ca forme de manifestare) și tot
mai profundă (ca frecvență a interacțiunilor dintre actorii economici
participanți, fie ei producători sau consumatori, și ca adâncime a
interdependenței dintre aceștia).
O serie de fenomene obiective manifestate la scară globală au început
însă să pună sub semnul întrebării această viziune optimistă asupra
globalizării, între care:
- schimbările climatice tot mai evidente și mai amenințătoare care
indicau la modul general că nu mai era posibilă simpla continuare a ceea ce
se întâmplase până atunci;
- ascensiunea unor state în dezvoltare (la modul cel mai evident China
și, la o anumită distanță, India) care au început să concureze în mod real
statele dezvoltate și chiar să se prefigureze la orizontul anilor 2030-2050
între viitori lideri mondiali din perspectiva puterii economice;
- evoluțiile pe piața energiei care au schimbat semnificativ raporturile
de forțe la nivel mondial și, prin aceasta, interesele geostrategice (între care,
transformarea SUA în principalul furnizor de energie ca urmare a tehnologiei
exploatării șisturilor bituminoase, fapt ce a modificat radical importanța
Orientului Mijlociu, dar și statelor exportatoare de petrol, între care Rusia, ca
și OPEC ca organizație);
- fenomenele demografice care includeau procesul de reducere și
îmbătrânire a populației statelor dezvoltate, corelat cu creșterea încă rapidă a
populației în multe țări în dezvoltare, caracterizate și de o pondere ridicată a
populației tinere; apariția unor fenomene masive de migrație, în special către
Europa occidentală.
Faptul că globalizarea nu evoluează în linie dreaptă a început să
devină tot mai evident după 2016, an ce a fost marcat atât de alegerea lui
Donald Trump ca președinte al SUA, cât și de rezultatul referendumului din
Marea Britanie care a condus la decizia părăsirii Uniunii Europene. Cu toate

124
acestea, cele două momente istorice menționate nu trebuie privite drept
cauza modificării sensului și conținutului globalizării, ci mai degrabă niște
catalizatori ai unor trenduri deja existente (de altfel, coincidența nu
înseamnă/nu este echivalentă cu cauzalitatea, după cum spune un principiu
de analiză a fenomenelor de orice natură).
Motive economice, tehnologice sau geopolitice au făcut ca perioada
2016-2020 să fie marcată de:
- tot mai multe abordări din perspectiva statelor naționale, tentația
renegocierii unor acorduri regionale sau multilaterale, renegociere inițiată de
cei care puteau să facă acest lucru din poziții de forță (cazul Acordului de
Comerț Liber Nord American/NAFTA renegociat și adoptat sub forma
Acordului SUA - Canada - Mexoic/USMCA la inițiativa administrației
Trump);
- renunțarea la o serie de acorduri multilaterale aflate în faze
avansate de finalizare sau chiar finalizate (amintim aici Parteneriatul
Transatlantic privind Comerțul și Investițiile - Transatlantic Trade and
Investment Partnership/TTIP și Parteneriatul TransPacific - Transpacific
Partnership /TTP);
- ieșirea sau anunțarea ieșirii unor state importante (în primul rând a
SUA) din organizații internaționale de referință în perioada postbelică
(UNESCO, Organizația Mondială a Sănătății), blocarea funcționării normale
a unor instituții cheie (Organizația Mondială a Comerțului), amânarea plății
contribuțiilor către Organizația Națiunilor Unite, denunțarea unor acorduri
de limitare a înarmărilor sau de relații cu state precum Iranul;
- Existența unor fricțiuni comerciale serioase între actori economici
foarte importanți, respectiv SUA și China, dar și, într-o măsură mai redusă,
SUA și Uniunea Europeană.
Declanșarea în primul trimestru al anului 2020 a crizei asociate
pandemiei de Covid-19 nu a făcut decât să agraveze o serie de tendințe care
însă pre-existau. În fața pericolului masiv și iminent reprezentat de virusul
Covid-19 statele au adoptat, cel puțin în primele momente, poziții
individuale, în ideea găsirii celor mai bune soluții imediate pentru cetățenii
lor. Resursele medicale au fost reținute în foarte multe cazuri pentru uz
intern, limitându-se schimburile comerciale cu produse considerate esențiale,

125
circulația persoanelor a fost limitată prin decizii la nivel național (inclusiv în
statele membre ale Uniunii Europene și chiar între acele statele membre care
participă la Acordul Schengen).
Multe dintre situațiile medicale sau alimentare au repus brusc pe
agenda factorilor de decizie politică problema siguranței naționale (mai ales
sub aspect medical și alimentar) și au evidențiat riscurile unor
interdependențe majore de surse de aprovizionare aflate la mare distanță sau
aflate la dispoziția unor state care nu sunt neapărat considerate prietene, fără
a fi neapărat și explicit catalogate drept inamice.
Unul dintre statele care au formulat în mod clar și explicit această
nouă (de fapt veche) abordare este Franța, unde în luna septembrie 2020 s-a
anunțat o revenire la o formă de planificare statală pentru a se redescoperi
sensul termenului lung, a se evita riscurile pe care le aduce dependența prea
mare de lanțurile globale ale valorii și pentru a se reafirma importanța
educației, sănătății, alimentației, protecției sociale în raport cu elemente
legate exclusiv de profit (The Economist, 2020). Și Uniunea Europeană a
propus în 2020 conceptul de „autonomie strategică deschisă” care are în
vedere reducerea vulnerabilităților ce pot fi determinate de întreruperea
lanțurilor globale ale valorii și a circuitelor comerciale, nu prin autarhie, ci
prin asigurarea de stocuri și variante de aprovizionare, inclusiv la nivel
național (Hogan, 2020).
Pe fondul crizei Covid-19, în 2020 s-a accentuat conflictul comercial
dintre SUA și China, SUA aplicând o serie de măsuri de limitare sau blocare
a accesului firmelor din China la achiziții de produse sau drepturi de
proprietate intelectuală deținute de firme americane. Efectele economice ale
acestor măsuri sunt foarte cuprinzătoare și încă incomplet cuantificate, ele
afectând nu doar firmele chineze, ci și cele americane sau din terțe state. Tot
în acest context, a continuat și tensiunea dintre SUA și Uniunea Europeană
referitoare la importul de gaze naturale din Rusia care se dorește a fi înlocuit
cu importul de gaze naturale lichefiate din SUA, dar și referitoare la
subvențiile de care beneficiază firmele europene (care deranjează SUA) sau
la insuficienta impozitare în Europa a marilor firme din SUA care domină
activitățile online (așa-numitele Big Four sau Big Five, respectiv Amazon,
Apple, Alphabet (Google), Facebook și Microsoft).

126
 Apariția unor diferențe de abordare și opinie nu poate fi explicată în
totalitate doar prin poziția unei administrații sau alteia la nivel de stat, și nici
prin apariția unor amenințări externe de tipul pandemiei de Covid-19.
Desigur, diferitele partide politice dintr-o țară sau alta pot avea opțiuni mai
mult sau mai puțin deschise față de ideea de globalism, universalism sau
multiculturalism. De asemenea, diferite circumstanțe externe (între care
efectele schimbărilor de climă sau pandemia de Covid-19) care pot
determina implicații economice și sociale serioase la nivel național pot avea
drept consecință cel puțin o tentație de revenire la bazarea pe forțele proprii
pentru aprovizionare sau de criticare a altora pentru situațiile defavorabile
existente.
Dar, dincolo de aceste aspecte (care au importanța lor) rămâne faptul
obiectiv că diferitele regiuni geografice ale globului s-au dezvoltat în ritmuri
și moduri diferite în ultimii 40 de ani, fapt ce nu poate decât să conducă la
perspective, nevoi și soluții diferite. O lume care se dezvoltă inegal nu poate
avea soluții de tipul „o măsură potrivită pentru toată lumea”.
În esență, din perspectiva caracteristicilor globalizării, perioada
analizată 1980-2020 poate fi descrisă prin intermediul a 3 sub-perioade, și
anume:
- 1980-2008, perioadă ce poate fi caracterizată drept perioada de avânt
și apogeu a globalizării, de orientare spre universalism și guvernanță globală,
de formare și maturizare a lanțurilor globale ale valorii;
- 2008-2016, perioadă ce a fost marcată la început de criza financiară,
transformată ulterior în criză economică, iar apoi de manifestarea unei
diferențieri tot mai pronunțate a evoluției economice a principalilor jucători
din economia mondială, de adâncirea unor tensiuni și de erodarea ordinii
mondiale existente;
- 2016-2020, perioadă de căutare de soluții care să permită
funcționarea ordinii mondiale existente, dar și de acceptare mai mult sau mai
puțin explicite a unui nou centru de putere, China, precum și a nevoii de
definire a unor principii și abordări noi în relațiile economice internaționale.
3.3. Criza din 2008-2009 și conturarea unui moment de
discontinuitate

127
 În special după criza din 2008-2009 probleme legate de schimbările
climatice, adâncirea inegalităților în interiorul statelor (mai ales în cazul
celor dezvoltate), modificarea raporturilor de putere la nivel mondial, o serie
de avansuri și transformări tehnologice care urmau să afecteze piața muncii
(între care roboții și inteligența artificială), competitivitatea internațională,
dar și puterea militară a statelor au făcut ca dincolo de continuarea
funcționării instituțiilor și mecanismelor internaționale existente să apară
preocupări tot mai serioase legate de un posibil moment de discontinuitate și
de trecerea, voită sau nu, către o altă ordine internațională.
Acest moment de discontinuitate era legat de:
- schimbarea așteptată a ierarhiilor economice, și, în primul rând, de
trecerea Chinei pe poziția de primă economie a lumii;
- apariția unor schimbări tehnologice semnificative, cum sunt armele
hipersonice, care pot modifica brusc raporturile de forțe consacrate sau
calculatoarele cuantice care pot modifica de o manieră greu de înțeles
capacitatea de înțelegere și de controlare a lumii înconjurătoare. Astfel de
tehnologii pot aduce schimbări semnificative, în primul rând, în ceea ce
privește capacitățile militare și, de aici, în ceea ce privește ierarhia puterii la
nivel mondial;
- apariția și evoluția accelerată a unor tehnologii precum inteligența
artificială, roboții sau Internetul lucrurilor (care este într-un fel strâns legat
de utilizarea tehnologiei 5G), tehnologii care au, cel puțin potențial,
posibilitatea de a modifica substanțial modul de desfășurare a activităților
economice, sociale, educația și chiar ordinea publică sau politica. Dacă
tehnologiile din prima categorie enunțată au consecințe în primul rând în
plan militar, cea de-a doua categorie de tehnologii are consecințe în primul
rând în sfera economică, în cea socială și cea politică;
• necesitatea redefinirii/reinventării capitalismului care se părea că nu
mai oferă soluții pentru probleme imediate, cum sunt schimbările de climă,
adâncirea inegalității și polarizarea socială extremă, protecția împotriva
știrilor false etc.
Pe acest fundal, criza Covid-19 a adus cu sine atât probleme imediate
(legate de controlarea răspândirii virusului, realizarea unui vaccin, asigurarea
continuării funcționării economiilor și societăților din toate statele lumii), cât
128
și amplificarea tuturor tensiunilor și crizelor anterioare sau punerea lor într-o
nouă perspectivă.
Criza Covid-19 a determinat o altă perspectivă asupra globalizării, cu
accent pe elementele nefavorabile, cel puțin din 3 motive:
- A potențat un trend deja existent către o globalizare mai puțin
intensă și interdependentă. După criza din 2008-2009, mai mulți factori,
între care recesiunea, inegalitatea și populismul au generat multiple
manifestări împotriva globalizării, chiar dacă percepțiile nu erau neapărat
corecte (Garett, 2020). Criza Covid-19 a venit pe acest fundal, limitând sau
blocând temporar fluxurile comerciale, de investiții sau de forță de muncă
din alte motive (limitarea răspândirii virusului), dar în aceeași direcție cu
manifestările anterioare. Incertitudinea, teama, efectele schimbărilor
tehnologice, precum și alți factori, vor face ca aceste limitări sau întreruperi
ale fluxurilor economice internaționale să determine consecințe de durată
care au toate șansele să conducă la schimbări structurale în economia
mondială.
- A determinat un trend de reducere sau chiar de inversare a
procesului de urbanizare. În perioada analizată, 1980-2020, numărul
populației din mediul urban a crescut de peste 2 ori, ajungând la circa 4,4
miliarde locuitori, adică 56,2% din populația planetei (Satterthwaite, 2020).
Spre comparație, în 1980 doar 1,73 miliarde persoane locuiau la nivel
mondial în mediul urban, ceea ce reprezenta doar 39% din populația
mondială (URBANET, 2016). În timpul pandemiei, dar, foarte posibil și
după aceea, oamenii vor evita spațiile aglomerate, fie că este vorba despre
spații pentru activități profesionale, pentru comerțul cu amănuntul, pentru
transportul în comun sau petrecerea timpului liber. O mișcare masivă a
populației către zone din afara marilor centre urbane nu numai că va inversa
un trend care se manifesta de mai multe decenii, dar va pune sub semnul
întrebării și funcționarea multor tipuri de afaceri existente care se bazează
tocmai pe densitatea ridicată și în creștere din mediile urbane tradiționale.
- A determinat o reducere substanțială, în cel mai bun caz
temporară, a avântului pe care îl luase economia colaborativă. În ultimul
deceniu (perioada 2010- 2020) economia colaborativă reprezentată de firme
precum Uber, Airbnb și multe altele cu nivel de operare local cunoscuse o

129
creștere impresionantă pentru că era ușor de implementat, asigura
flexibilitate, varietate, calitate și, nu în ultimul rând, un impact mai redus
asupra mediului înconjurător. Criza Covid-19 care a adus cu sine cerințe
stricte de distanțare socială a condus la o reducere drastică a acestui tip de
activități, iar teama de contacte sociale cu persoane necunoscute este posibil
să dureze și dincolo de momentul depășirii crizei, moment care însă nu pare
a fi foarte apropiat (McCann, 2020).
3.4. Globalizarea după 2020 - între probabilități și (in)certitudini
Desigur, globalizarea, ca fenomen istoric, nu va dispărea și nici nu își
va pierde din importanță după depășirea crizei Covid-19. Putem să explorăm
cu un grad de certitudine destul de ridicat această perioadă post 2020 atât
timp cât vom analiza tendințele mari, fără a căuta conturarea unor aspecte de
detaliu. Unii autori vorbesc despre de-globalizare, termen ce indică un
fenomen cu sens contrar celui de până acum. Considerăm că globalizarea
cunoaște un proces de adaptare la niște circumstanțe mult diferite de cele din
ultimele decenii. Putem fi de acord cu termenul de de-globalizare numai în
măsura în care el este interpretat ca o încetinire a frecvenței interacțiunilor
economice și sociale, în paralel cu o reducere relativă a gradului de
dependență de lanțurile globale ale valorii.
În opinia noastră, globalizarea va continua și va fi modelată de
nuanțarea unor principii ale capitalismului, în primul rând de mutarea
accentului de la maximizarea profitului la maximizarea rezilienței. Lanțurile
globale ale valorii vor continua să existe, dar ele vor fi însoțite de asigurarea
de redundanțe cu rol de sprijin în caz de întrerupere, precum și de crearea
unor stocuri tampon destinate aceluiași scop.
Globalizarea de după 2020 (implicit după criza Covid-19) va fi
marcată de existența:
- unor noi centre de putere economică;
- unor noi tehnologii;
- unor noi obiceiuri sociale;
- unor noi generații care vor da tonul în economie, societate și în
alegerile politice;
- unor noi condiții de climă.

130
 Desigur, enumerarea de mai sus nu este completă, dar putem fi siguri
că elementele prezentate se vor găsi printre cele care vor juca un rol
important în conturarea lumii din deceniul al treilea al secolului XXI.
Schimbările importante, istorice, necesită analize atente la nivel
național și internațional, negocieri cu partenerii sociali, dar și cu cei
internaționali, iar toate acestea implică, pentru a fi eficiente, existența unor
autorități înțelepte și reprezentative, care dispun de viziune și de capacitatea
de a deosebi ceea ce este important de ceea ce este urgent. Cooperarea
internațională poate juca un rol extrem de important în identificarea de
soluții pentru o lume în schimbare și schimbată ce va urma. Dar această
cooperare internațională presupune, prin chiar sensul său, niște parteneri
naționali coerenți și consecvenți care să participe efectiv la marile soluții de
care economia mondială are nevoie.

Secțiunea a 4-a Globalizarea economică

4.1. Introducere
În domeniul economic, globalizarea este un fenomen caracterizat sau
cauzat de:
Liberalizarea sau liberalizarea progresivă a comerțului și a mișcărilor
internaționale de capital. Datele istorice arată că globalizarea nu este un
recent: primul val de globalizare a avut loc între 1840 și 1914, datorită
fenomenului, de asemenea, dezvoltării noilor tehnologii care au făcut „mai
mică”, precum navele cu aburi, ferate. și telegraful. Tranziția dintre cele
două războaie, marea depresie și protecționismul pe scară largă au dus la o
scădere a comerțului, implementată prin utilizarea barierelor
precum taxe, subvenții și cote. De la sfârșitul anilor 1970, a avut loc un nou
val de liberalizare a comerțului mondial, tot prin acorduri și instituții
internaționale special concepute, cum ar fi GATT și ulterior OMC, vizând
abolirea progresivă a barierelor din calea comerțului internațional.
Reglementarea sistemelor economice, această politică economică care
se îngrijește de stabilitate în special între sfârșitul anilor șaptezeci și
începutul anilor optzeci în Statele Unite și Marea Britanie, cu formarea unor
guverne orientate spre conservator, în frunte cu Ronald Reagan și Margaret

131
Thatcher. Acesta constă în abolirea sistematică a legilor și a reglementărilor
impuse anterioare sectoarelor și companiilor din domeniul serviciilor și
al energiei.
Revoluția tehnologiei informației sau accelerarea progresului
tehnologic, în special în domeniul tehnologiilor informației și comunicațiilor,
care a făcut posibilă reducerea costurilor de transport și comunicații.
Globalizarea economică este procesul de integrare și interdependență a
activităților comerciale, productive și financiare între națiuni.
Interconectarea economiilor pe scară largă a început în secolul al XIX-lea și
a atins apogeul în secolul al XX-lea, datorită progreselor tehnologice și
dezvoltării telecomunicațiilor în lume.
Un alt element care a influențat acest proces de integrare economică a
fost reducerea costurilor în distribuția produselor pentru comercializare. În
plus, crearea de noi politici guvernamentale și organizații comerciale în lume
a facilitat această cooperare între țări pentru începutul unei noi piețe globale.
Se poate spune că astăzi este epoca marilor companii sau a așa-
numiților „giganți corporativi”, care alcătuiesc rețele internaționale nu
numai economice, comerciale și de servicii, ci și politice și culturale.
În secolul XXI, ideea globalizării ca creștere economică globală și
interdependență capătă un caracter mai promițător care promovează unirea
popoarelor și realizarea obiectivelor comune care vizează realizarea păcii.
Cu toate acestea, viziunile contrare celei anterioare văd fenomenul
globalizării ca un proces capabil să modeleze toate aspectele vieții din
fiecare țară într-un mod intervenționist, care rupe identitatea colectivă și
suveranitatea popoarelor.
4.2. Caracteristici
- Este principalul proces care modelează relațiile internaționale de
comerț și economie de astăzi.
- Nu intervine doar în sfera economică și în toate efectele acesteia, ci
și în alte sfere precum cunoașterea, cultura, politica și mediul.
- Participă direct și se concentrează asupra fenomenelor geopolitice.
- Caută utilizarea capacităților productive din fiecare regiune.

132
 - Economiile naționale și locale sunt integrate printr-o tranzacție
frecventă de bunuri, servicii, tehnologie și obiceiuri între diferite țări din
întreaga lume.
- Suggerează o interacțiune mai profundă între țări, atât în sfera
economică, cât și politică și socială.
- Implică reducerea barierelor comerciale dintre națiuni prin unirea
pieței mondiale.
- Redimensionează valoarea muncii calificate, recreând noi forme de
muncă umană.
- Supune creșterea nivelurilor atât de producție, cât și de consum de
bunuri și servicii la nivel mondial.
- Produce o apropiere culturală și economică, creând legături între țări
și oameni din întreaga lume.
- Standardizați politicile economice care generează întărirea relațiilor
internaționale și apariția blocurilor economice.
- Stabilirea unor schimbări constante în formele de comunicare prin
rețelele sociale și platformele tehnologice pentru dezvoltare și schimb
comercial și cultural.
- Produce concurență economică între piețele globale.
- Mobilizează resursele umane specializate din întreaga lume temporar
sau permanent.
- Predomină instituțiile financiare și de credit internaționale.
4.3. Avantaje
Deschiderea pieței și comerțul liber
Globalizarea economică deschide piețele financiare din întreaga lume,
schimbând bunuri și servicii și sporind varietatea de produse care pot fi
oferite în fiecare parte a planetei.
În acest context, comerțul liber are loc, prin libera circulație a
mărfurilor și prin reducerea tarifelor. La fel, concurența în afaceri crește,
ceea ce generează oportunități comerciale mai mari și o creștere a calității
produselor.
Schimbul liber produce o competitivitate mai mare a afacerilor și
crearea de noi nișe de piață, unde companiile mici și mijlocii pot conduce
piețe mari.

133
 În ceea ce privește costurile materiei prime și ale forței de muncă,
globalizarea duce la o scădere a acestora, ceea ce implică și scăderea prețului
produselor care urmează să fie comercializate.
Dezvoltare comercială
Platformele tehnologice sunt create pentru comercializarea și
distribuția de produse și servicii în întreaga lume, ceea ce permite
consumarea aceluiași produs în multe țări în același timp.
În mod similar, apar noi alianțe între țări și companii, având un impact
asupra generării și creșterii de noi locuri de muncă.
Mai exact în ceea ce privește produsele, globalizarea economică
dezvoltă o diversitate de elemente din care să aleagă; în același timp, nevoile
consumatorilor noi cresc continuu și caută să fie satisfăcute rapid.
Boomul cercetării
Globalizarea economică a deschis domeniul cercetării și al noilor
dezvoltări tehnologice, care au revoluționat toate domeniile și activitățile în
general. Printre progresele științifico-tehnice se numără dezvoltarea
microelectronicii, biotehnologiei și crearea de noi materiale, printre multe
altele.
Amplitudinea a fost, de asemenea, generată în telecomunicații, care
permit integrarea și interacțiunea socială și culturală între țări și continente,
reunind și creând afinități în gusturile, limbile și valorile muzicale.
De asemenea, accesul la dispozitive electronice a generat noi profesii,
meserii și cunoștințe în domenii din ce în ce mai specializate, care pot fi
dezvoltate oriunde în lume.
Apariția pluralității etnice
Procesele migratorii au generat un amestec de rase care a consolidat
legăturile prin schimbul cultural, iar acest fenomen a fost posibil în mare
parte datorită dezvoltării globalizării economice.
4.4. Dezavantaje
- Exploatarea fără discriminare a resurselor naturale creează un impact
negativ asupra mediului, generând o criză în sfera ecologică care afectează
toți locuitorii planetei.
- Fenomenul globalizării economice a întărit diferența marcată dintre
țările dezvoltate și țările subdezvoltate, creând relația central-periferică și

134
dezechilibrând țările subdezvoltate din punct de vedere economic datorită
capacității lor financiare precare.
- Tările industrializate preiau piețele, lăsând țărilor mai puțin
dezvoltate o marjă foarte mică de acces.
- Dependența națiunilor defavorizate se creează față de țările centrale,
iar ritmul accelerat al economiei nu le permite să se concentreze pe
avansarea către consolidarea lor financiară.
- În țările dependente se generează datorii externe care le condamnă să
depindă de alte țări de generații, ipotecând puținele active și resurse pe care
le dețin.
- Companiile transnaționale își duc centrele de producție în țările
periferice în curs de dezvoltare pentru a reduce costul materiilor prime și al
forței de muncă. Acest lucru îndepărtează oportunitățile de muncă pentru
locuitorii acestor națiuni puternice.
- Favorizează colonizarea modernă și extinderea nelimitată a puterilor
în sfera teritorială.
- Liberul schimb promovat de globalizarea economică nu este
accesibil tuturor companiilor, deoarece marile corporații conduc piețele,
deoarece au o capacitate financiară mai mare.
- Intervenția puterilor mondiale în treburile interne ale națiunilor
interferează în problemele legate de suveranitatea națională.
- Poate genera pierderi de identitate. Multe națiuni au fost strămutate
în ceea ce privește tiparele și obiceiurile lor culturale, adoptând tendințele
țărilor de care depind financiar. Dezrădăcinarea și transculturarea sunt
prezente, pierzând trăsături și obiceiuri naționaliste.
- Există tendința de a transforma valorile pozitive și tradiționale, care
dispar în noile generații ca urmare a fluxului de informații prin noile
tehnologii de comunicare.
- Globalizarea economică a adus cu sine stimulul permanent către
consumism ca stil de viață, creând în unele cazuri noi nevoi superficiale care
se impun ca modă și tendință.
Exemple
Acorduri de liber schimb

135
 Sunt sau nu acorduri între țări din apropiere care sunt guvernate în
principal de reglementările Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Unele dintre acestea sunt Zona de liber schimb din America (ALSA),
Acordul de liber schimb nord-american (NAFTA), Asociația de integrare
latino-americană (ALADI), Piața comună din sud (MERCOSUR) și
Conferința statistică al Americii (CEA).
Alte exemple de acest tip sunt Acordul de liber schimb între Mexic și
Uniunea Europeană (TLCUEM), Acordul de liber schimb între Statele Unite,
America Centrală și Republica Dominicană (DR-CAFTA), Acordul de liber
schimb central european (CEFTA) și Asociația pentru comerțul cu cereale și
furaje (GAFTA).
Noi modele de afaceri
Francizele au apărut ca parte a globalizării economice, plasând
companii, rețele de magazine alimentare, îmbrăcăminte, accesorii și mii de
produse în întreaga lume. Câteva exemple sunt cazurile McDonald's, Hertz,
Seven-eleven, KFC, Subway, Carrefour, GNC livewell, Wyndham Hotel
Group și Tacobell.
De asemenea, comerț electronic au apărut ca companii de marketing
electronic pentru a oferi bunuri și servicii la nivel global, ceea ce contribuie
la reducerea costurilor de operare. Cele mai renumite sunt Amazon, E-bay,
Wish, Alibaba, Shopify, Viajes Falabella și Bestday.
Sfera financiară
Un bun exemplu în acest context îl reprezintă serviciile bancare
electronice. Este vorba despre servicii bancare online sau e-banking, care
permit accesul prin internet de pe orice computer sau aplicație prin telefonie
mobilă, reducând atât timpul operațiunilor bancare personale, cât și cele de
afaceri.
Unele companii care oferă aceste platforme la nivel internațional sunt
Bank Of América, Grupo Santander și Citi, printre altele.
Monedele virtuale se remarcă și în acest domeniu. Comerțul electronic
a forțat crearea de noi forme de plată, economii și tranzacții financiare prin
implementarea de monede virtuale, cum ar fi criptomonedele. Exemple în
acest sens sunt Bitcoin, Litgcoin, Ethereum, Namecoin, Ripple, Dogecoin și
Dashcoin, printre altele.

136
 Pe de altă parte, globalizarea capitalului s-a accelerat, producând un
acces din ce în ce mai accelerat pentru investitori și intermediari pe piețele
mondiale de valori mobiliare. Principalele capitale ale lumii își au bursa pe
aceste piețe bursiere.
Cele mai proeminente în prezent sunt Bursa de Valori din Tokyo,
Bursa de Valori din New York, Bursa de Valori din Madrid, Bursa din
Londra, Bursa din Frankfurt și Bursa din Paris, printre altele.
Tehnologie și divertisment
Globalizarea economică a adus cu sine conexiunea prin mobil, creând
companii de telefonie precum Movistar, AT&T, Claro și Digitel.
La fel, această globalizare atinge alte sfere de consum dintre care se
remarcă cel cultural. Face acest lucru prin noi forme de divertisment, cum ar
fi jocurile electronice, industria cinematografică, muzica și televiziunea.
Publicitatea este principala sursă de proiecție comercială a acestor elemente
către piețe noi.
Rețelele sociale și interconectivitatea
Creșterea interconectării personale și nevoia de a găsi modalități de a
vinde și de a promova produse pe scară largă au promovat prăbușirea
barierelor geografice prin noi forme virtuale de comunicare precum
Facebook, Instagram, Telegram, Snapchat, WhatsApp și multe altele.

Secțiunea a 5-a Globalizarea culturală

5.1. Provocări ale suveranității și identității naționale

Activiștii anti-globalism descriu adesea corporațiile McDonald's,
Disney și Coca-Cola ca agenți ai globalismului sau imperialismului cultural -
o nouă formă de dominație economică și politică. Criticii globalismului
susțin că orice întreprindere capabilă să manipuleze gusturile personale va
prospera, în timp ce autoritățile de stat de pretutindeni vor pierde controlul
asupra distribuției de bunuri și servicii. Conform acestei viziuni a puterii
mondiale, forța militară este percepută ca fiind fără speranță depășită sau
chiar neputincioasă; controlul culturii (și producția sa) este considerată mult
mai importantă decât controlul frontierelor politice și geografice. Cu
siguranță, este adevărat că granițele naționale sunt din ce în ce mai

137
permeabile și orice efort al națiunilor de a exclude cultura pop globală face
de obicei obiectele interzise cu atât mai irezistibile.
Mărfurile implicate în schimbul de cultură populară sunt legate de
stilul de viață, în special așa cum sunt experimentate de tineri: muzică pop,
film, video, benzi desenate, modă, fast-food, băuturi, decorațiuni pentru casă,
sisteme de divertisment și echipamente pentru exerciții. Milioane de oameni
obțin ceea ce nu poate fi obținut prin utilizarea internetului pentru
a încălca sistemele de securitate a computerului și a importa
bariere. „Informația vrea să fie gratuită” a fost apelul clarion al designerilor
de software și al pasionaților deWorld Wide Web în anii 1990. Acest cod
de etică își ia forma cea mai creativă în societățile în care guvernele se
străduiesc cel mai mult să controleze fluxul de informații (de exemplu, China
și Iran). În 1999, când oficialii sârbi au oprit operațiunile Radio B92, postul
independent și-a continuat acoperirea evenimentelor din fosta Republică
Iugoslavia prin mutarea emisiunilor sale pe internet.
Ideea unei lumi fără frontiere se reflectă în teoriile „stat virtual”, un
nou sistem de politică mondială despre care se spune că
reflectă haosul esențial al capitalismului secolului XXI. În Out of
Control (1994), autor Kevin Kelly a prezis că Internetul va eroda treptat
puterea guvernelor de a controla cetățenii; progresele în tehnologia digitală
ar permite în schimb oamenilor să-și urmeze propriile interese și să formeze
coaliții trans-statale. În mod similar, Richard Rosecrance, în Rise of the
Virtual State (1999), a scris că conflictele militare și disputele teritoriale vor
fi înlocuite de fluxul de informații, capital, tehnologie și forță de muncă între
state. Mulți savanți nu au fost de acord, insistând că este puțin
probabil ca statul să dispară și că ar putea continua să fie o bază esențială și
eficientă a guvernării.
Argumentele privind eroziunea suveranității statului sunt deosebit de
neliniștitoare pentru națiunile care au devenit consumatori decât producători
de tehnologie digitală. Rusia post-sovietică, China post-Mao și post-gaullist
Franța sunt doar trei exemple de Giganții Războiului Rece care se confruntă
cu viitoruri incerte în sistemul global emergent. Intelectualii și
politicienii francezi au profitat de anti-globalism ca
o ideologie organizatoare în absența altor teme unificatoare. În Les cartes de

138
la France à l'heure de la mondialisation (2000; „Activele Franței în era
globalizării”), ministru francez de externe Hubert Vedrine a denunțat Statele
Unite ca fiind o „hiperputere” care promovează „uniformitatea” și
„unilateralismul”. Vorbind pentru inteligența franceză, el a susținut că
Franța ar trebui să preia conducerea în construirea unei „lumi
multipolare”. Cetățenii francezi obișnuiți erau, de asemenea, îngrijorați de
pierderea identității lor naționale, mai ales că puterea de reglementare
a Uniunii Europene a început să afecteze viața de zi cu zi. Șaizeci la sută
dintre respondenții unui sondaj L'Expansion din 1999 au fost de acord
că globalizarea reprezintă cea mai mare amenințare pentru modul de viață
francez.
5.2. Mișcările anti-globaliste și Internet-ul
Organizatorii anti-globalism se găsesc în întreaga lume, nu în ultimul
rând în multe organizații de management. Ele sunt adesea printre cei mai
creativi și sofisticați utilizatori din lume de tehnologie Internet. Acest lucru
este dublu ironic, deoarece, chiar dacă ONG-urile contestă efectele
globalizării, ele prezintă multe dintre caracteristicile unei subculturi globale,
transnaționale; Internetul este, în plus, unul dintre principalele instrumente
care face fezabilă globalizarea și este posibilă protestele organizate
împotriva acesteia. De exemplu, Greenpeace, un ONG ecologist, a orchestrat
protestele împotriva lumii alimente modificate genetic (GM). Demonstrații
foarte organizate au apărut, aparent peste noapte, în multe părți ale lumii,
denunțând produsele modificate genetic ca fiind „Frankenfoods” care
prezintă pericole necunoscute (și nedocumentate) pentru oameni și
pentru mediu. Industria bioingineriei, susținută de diferite organizații
științifice, și-a lansat propriul contraatac bazat pe internet, dar răspunsul a
fost prea târziu și prea dezorganizat pentru a depăși Greenpeace și aliații
ONG-urilor sale. Mediatizarea senzațională a transformat
deja sentimentul consumatorilor împotriva alimentelor modificate genetic,
înainte ca comunitatea științifică să intre chiar în dezbatere.
Mișcarea alimentară anti-GM demonstrează imensa putere a
internetului de a mobiliza protestele politice. Această putere derivă din
capacitatea câtorva activiști hotărâți de a comunica cu mii (într-adevăr
milioane) de potențiali aliați într-o clipă. Puterea internetului ca instrument

139
de organizare a devenit evidentă în timpul Organizația Mondială a
Comerțului (OMC) protestează la Seattle, Washington, în 1999, în care mii
de activiști convergeau asupra orașului, perturbând reuniunile OMC și
atrăgând atenția lumii asupra criticilor legate de practicile comerciale
globale. Protestele din Seattle au pregătit scena pentru activități similare în
anii următori.

Secțiunea a 6-a Globalizarea contemporană

Mediul de securitate (de la nivelul naţional până la cel mondial, trepte

care, de altfel, se află sub o puternică şi permanentă condiţionare reciprocă)
se caracterizează, la începutul secolului al XXI-lea, prin modificări profunde
şi adeseori surprinzătoare prin velocitate şi consecinţe. Lumea devine tot mai
complexă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind
ireversibil.
Ce este însă această „globalizare“ şi cât este ea de „globală“?
Este posibilă conceptualizarea ei?
Căror domenii este ea aplicabilă?
Trăim o stare nouă? Şi dacă da, impune ea anumite limite politicii şi,
implicit, statului şi puterii sale (dispariţie, resurgenţă sau transformare)?
Acestea sunt întrebări cărora va trebui să le răspundem în măsura în
care dorim să navigăm eficient prin „puzzle-ul“ relaţiilor internaţionale
contemporane.
În cadrul oferit de dezbaterile ştiinţifice se desfăşoară o adevărată
dispută legată de vechimea acestui fenomen - este el unul nou apărut sau,
dimpotrivă, a fost întâlnit în diferite etape ale evoluţiei umanităţii?
Susţinătorii caracterului ciclic al globalizării promovează ideea
existenţei unor „forme istorice“ ale acesteia şi care se referă la atributele
spaţio-temporale şi organizaţionale ale interconectării globale în epoci
istorice distincte. Adepţii acestei orientări vin cu cele mai diverse exemple,
de la răspândirea diferitelor epidemii şi migraţiile demografice de la sfârşitul
epocii moderne, până la impactul creştinismului şi dominaţia Angliei pe
mările lumii care a dus, mai departe, la dezvoltarea comerţului internaţional.

140
 Din această perspectivă istorică, abordarea este pertinentă. Dar nu mai
puţin adevărat este şi faptul că formele istorice ale globalizării au avut loc în
condiţii distincte, amprentate de dimensiuni spaţio-temporale proprii:
- densitatea reţelelor şi multitudinea nodurilor între care se stabileau
conexiunile;
- viteza de realizare a schimburilor şi varietatea acestora (cele mai
multe de natură economică);
- intensitatea fluxurilor şi nivelurile de activitate în interiorul acestor
reţele;
- gradul de instituţionalizare şi reglementare a relaţiilor „globale“.
Prin urmare, globalizarea contemporană este doar una dintre formele
istorice ale globalizării sau este un „altceva“ cu totul nou?
În ceea ce ne priveşte, considerăm că globalizarea ai cărei martori
suntem este „ceva“ nou: este epoca în care statele nu mai sunt entităţi
închise, plasate în afara mecanismului relaţional mondial. Ele sunt obligate
să interacţioneze pentru a-şi asigura supravieţuirea fizică, existenţa naţională
sau supremaţia internaţională. Şi nici chiar acele entităţi statale
autopoziţionate la periferia sistemului internaţional, ca urmare a excluderii
dictate de propria voinţă politică (vezi Coreea de Nord), nu sunt organisme
izolate - ele sunt forţate să interacţioneze cu lumea exterioară datorită
temerilor pe care le ridică politicile lor naţionale şi presiunile prin care
comunitatea internaţională încearcă să reglementeze o stare de fapt care ar
putea duce la deteriorarea eşafodajului structurat pe principiile dreptului
internaţional public. Aşadar, globalizarea contemporană nu exclude şi nici
nu lasă pe nimeni să se excludă. Ea este cu adevărat „globală“ în aspiraţii.
Acum este perioada în care globalizarea începe să fie privită ca proces,
nu ca fenomen determinat adeseori de cauze aleatorii.
Globalizarea contemporană este planificată şi orientată prin
instrumente instituţionale, puternic articulate la nivel regional.
În plus, ea tinde să cuprindă toate sectoarele vieţii sociale, de la
economic la cultural, dar în primul rând, ea încearcă să stabilească anumite
caracteristici globale în domeniile politicii, dreptului şi guvernării. Până
acum nu s-a reuşit o definiţie exactă a ei, pentru că în dezbaterile asupra
globalizării există mai multe controverse. Pentru ca procesul analitic să-şi

141
împlinească finalitatea, interesează nu numai conceptualizarea, dar şi
cauzalitatea (sursa noii ordini mondiale), impactul (înţeles ca şi consecinţă
asupra existenţei zilnice a individului) şi evoluţia, traiectoria globalizării.
La modul generic, globalizarea exprimă procesul de extindere a
activităţilor sociale, economice şi politice peste graniţe (naţionale, apoi
regionale), astfel încât evenimentele apărute sau deciziile luate într-o anume
zonă a arealului mondial ajung să aibă semnificaţii şi să influenţeze şi vieţile
celor aflaţi într-un alt colţ al lumii.
Organizarea regională şi instituţională determină caracterul regulat al
globalizării contemporane, adică o accelerare (ca viteză şi amploare)
detectabilă a interconectării, a regulilor de acţiune şi a fluxurilor care
transcend societăţile şi statele constituente ale ordinii globale.
Despre globalizarea contemporană privită ca proces distinct, unic,
irepetabil s-a spus că a apărut după cel de-al doilea război mondial, când:
- s-au creat condiţiile polarizării lumii în două tabere principale;
- a apărut o nouă ordine politică mondială prin crearea Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care prin instituţiile şi agenţiile sale trebuia să asigure
cadrul legal şi instituţional al menţinerii păcii şi securităţii mondiale,
dezvoltării de relaţii amicale între naţiuni şi realizării cooperării
internaţionale în vederea rezolvării problemelor internaţionale de ordin
economic, social, intelectual sau umanitar;
- procesul de decolonizare a condus la formarea unor state noi în
zonele Africii Subsahariene, Africii de Nord şi Orientului Mijlociu, Asiei de
Sud-Est şi Pacificului.
Din punctul nostru de vedere, sfârşitul Războiului Rece înseamnă şi
sfârşitul primei etape a globalizării contemporane.
În primul rând, nu există o globalizare politică a lumii, construită pe
baza unor principii democratice cu accepţiunea universală. În această
perioadă, existenţa statelor totalitare a fost periodic ameninţată atât din
interior, cât şi din exterior, ultimul deceniu al Războiului Rece fiind martorul
suprem al încercărilor reuşite de abolire a conducerilor dictatoriale. Nu este
de omis faptul că mai există încă, astăzi, state aflate sub un regim
unipersonal, totalitar (Cuba, Coreea de Nord, ţările dominate de

142
fundamentalismul islamic), dar pe de altă parte, procesul de globalizare şi
democratizare politică nu este încheiat.
În al doilea rând, în perioada postbelică, vorbeam mai degrabă (în
ceea ce ne priveşte ca şi continent) de organizaţii subregionale sau zonale
(CAER şi CEE) care nu se puteau constitui într-o voce unică a unei regiuni -
Europa, datorită principiilor ideologice total opuse de constituire.
Apoi, nu întotdeauna organizaţiile funcţionau pe baza acordului de
voinţă al statelor/guvernelor, ca expresie a voinţei popoarelor lor.
Democratizarea politică de la nivel global începută o dată cu
terminarea Războiului Rece a permis reorientări de amploare în politicile
externe ale tuturor statelor. Dacă, de facto, considerau că aparţin civilizaţiei
occidentale, în anii care au urmat (procesul nefiind finalizat), statele foste
satelit ale Moscovei au devenit membrii „de iure“ ai unui spaţiu al libertăţii
şi egalităţii.
O serie de organizaţii zonale au dispărut, iar altele s-au dezvoltat
întrun tot unitar, fundamentat pe principii solide şi politici eficiente care să le
permită participarea la mecanismul decizional mondial.
Aşadar, globalizarea post Război Rece cunoaşte un puternic grad de
instituţionalizare, înlocuind diviziunea rigidă şi bipolară a lumii cu
multipolaritatea exprimată, în fapt, în regionalizare.
De aici putem desprinde ideea că regionalizarea şi globalizarea nu sunt
procese opuse, ci complementare. Globalizarea presupune acţiunea pe spaţii
extinse, dar concret delimitate, care să poată face posibilă decizia comună la
nivel regional.
În al treilea rând, globalizarea militară înregistrată în acea perioadă a
însemnat o evoluţie limitată a sistemului de alianţe şi o structură de
securitate internaţională oarecum previzibilă. Războiul Rece a divizat lumea
în cele mai multiple aspecte ale ei (viaţă economică, socială, culturală), dar a
şi reunit-o sub forma unei ordini militare globale numită „echilibrul terorii“.
A fost ceea ce a funcţionat la parametrii maximi, stimulând progresul
tehnologic (ca susţinere a politicii de forţă, e adevărat) şi permiţând
proiectarea unei infrastructuri militare impresionante. În plus, spaţiul global
de desfăşurare a confruntărilor armate excludea Europa.

143
 Schimbările înregistrate în Europa Centrală şi de Est au însemnat,
totodată, şi prăbuşirea bruscă a vechiului statu-quo european, prin apariţia
unor teatre de ciocniri armate. Apoi, perioada post Război Rece a condus şi
la o descentralizare a ordinii militare mondiale, globalizarea şi modernizarea
creând premisele apariţiei unor noi concentrări de putere militară.
Pe de altă parte, agenda de securitate internaţională se extinde vizibil,
incluzând o multitudine de ameninţări, de la cele ecologice până la cele de
ordin cultural. Aceasta înseamnă că azi, la începutul secolului al XXI-lea,
securitatea naţională nu mai poate fi considerată doar ca expresie a acţiunii
factorului militar. Domeniile se întrepătrund, fenomenele sunt multicauzale.
O nouă conceptualizare a securităţii naţionale este necesară. Securitatea
economică, militară, socială, culturală, ecologică, toate trebuie să se
regăsească într-un summum - cel al securităţii umane, ca temelie a securităţii
naţionale.
Cele prezentate mai sus reprezintă doar o încercare de etapizare, de
structurare (până în momentul de faţă) a globalizării contemporane. Aceasta
nu înseamnă că sunt înlăturate unele caracteristici care prezintă o certă
continuitate:
- globalizarea contemporană este rezultat al unor transformări
tehnologice şi economice (ordine economică mondială mult mai liberală), al
unor evoluţii politice şi mediatice;
- globalizarea contemporană este indisolubil legată de modernizare (de
aceea ea este văzută, adeseori, ca expresie a intereselor statelor capitaliste
dezvoltate, capabile să susţină, financiar în primul rând, modernizarea);
- pentru prima dată, subiectul globalizării devine comunitatea
internaţională;
- globalizarea contemporană se clădeşte pe o extinsă democratizare
politică, ceea ce înseamnă că este asociată şi cu libertatea cuvântului,
libertatea de credinţă, presă liberă, dreptul de asociere liber consimţit; – dar
globalizarea presupune şi dreptul de contestare, ceea ce în plan practic se
traduce prin acceptarea ei, sau nu.
Consecinţele globalizării sunt dintre cele mai diverse. Astfel:

144
 - apar oportunităţi extraordinare pentru unele state, permiţându-le să
valorifice într-un mod superior avantajele oferite de progresul tehnologic şi
de deschiderea pieţelor;
- sunt reduse distanţele şi se permite comunicarea în timp real;
- se formează o conştiinţă globală care reclamă, la modul ideal, şi o
abordare la scară planetară a problemelor;
- apar preocupări legate de creşterea inegalităţilor pe plan intern şi
extern; vechiul conflict între Nordul bogat şi Sudul sărac fiind înlocuit de o
nouă diviziune a muncii;
- se inaugurează o epocă de severă inegalitate, în primul rând, printr-o
deteriorare a distribuţiei veniturilor, ceea ce face ca procesul analizat să fie
tot mai mult asociat cu viaţa de zi cu zi [2];
- statul-naţiune are de înfruntat concurenţi serioşi (organizaţiile
guvernamentale internaţionale şi corporaţiile multinaţionale) în privinţa
primordialităţii pe scena internaţională.
Realitatea dură pe care o trăim ne-a confirmat, deja, că promotorii
procesului de globalizare nu pot fi decât acele state care dispun de mijloacele
necesare, reflectate cu pregnanţă în nivelul de dezvoltare economică. De
aceea, aşa cum arătăm, există tentativa simplistă, dar totuşi nu lipsită de
temei, de a considera că globalizarea promovează şi protejează interesele
acelor state şi, îndeosebi, ale Statelor Unite care au fost catalogate a priori,
după sfârşitul Războiului Rece, drept singura superputere mondială.
Referindu-se la acest subiect, fostul ministru francez de externe,
Hubert Vedrine, făcând o analiză a locului şi rolului Franţei în era
globalizării, arăta: „Statele Unite sunt ca un peşte mare care înoată cu
uşurinţă în apele globalizării şi le domină. Încă o dată, globalizarea nu este
împlinirea unui plan american, chiar dacă marile firme americane au
sprijinit-o şi au profitat cel mai mult de pe urma acesteia. Este adevărat că
SUA au promovat politica uşilor deschise în sectorul comercial, care a fost
şi politica britanicilor în secolul al XIX-lea. Americanii obţin cele mai multe
avantaje din acest proces de globalizare din mai multe motive: datorită
faptului că globalizarea are loc în limba engleză, că globalizarea este
concepută în lumina principiilor economice neoliberale, că americanii

145
impun abordarea lor legislativă, financiară şi tehnică şi că promovează
individualismul“.
Pentru confortul psihic al militanţilor antiglobalizare amintim că şi
statele capitaliste avansate se află sub impactul globalizării contemporane.
Ele sunt obligate să intre în competiţie unele cu altele în dorinţa atragerii de
investiţii străine directe. Şi ele se confruntă cu tensiuni determinate de
nemulţumiri în plan economic, cu nelinişti provocate de distrugerea
sistemului clasic de ierarhizare a valorilor.
Pe de altă parte, este adevărat că, pentru ţările în curs de dezvoltare,
economia globală este un dat - ele trebuie să se adapteze regulilor instituite
de statele mult mai puternice, găsindu-se astfel într-o poziţie de subordonare,
dependentă, postcolonială. Această stare de fapt i-a determinat pe unii să se
întrebe dacă nu cumva globalizarea este un puternic instrument ideologic ce
susţine exportul anumitor valori şi sisteme. Această problemă este deosebit
de complexă, iar rezolvarea ei depinde de capacitatea de revigorare a ONU,
înţeleasă ca proiecţie instituţională a intereselor globale ale omenirii, de
înţelegerea organizării la nivel mondial, ca relaţie între centru şi periferie,
sau ca parteneriat între statele lumii, de resursele existente şi de mijloacele
folosite pentru exploatarea lor, de stabilirea corectă şi funcţionarea eficientă
a conexiunilor între local-naţional-regional-global. Astăzi, nu mai putem
face distincţie clară între latura internă şi cea externă a politicii unui stat,
pentru că relaţiile sunt din ce în ce mai puţin atributul strict al segmentului
guvernamental de conducere a societăţii.
În concluzie, globalizarea este un proces sau un set de procese, care
întruchipează o transformare în organizarea spaţială a relaţiilor şi a
tranzacţiilor sociale - analizate în termenii extensiunii, intensităţii, velocităţii
şi impactului lor - generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau
interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.
Mai prozaic spus, globalizarea deschide spaţiul naţional pentru fluxul
de persoane, bunuri, capital, tehnologie, informaţie, determinând, sub
auspicii politice şi economice, stabilirea de legături între diferitele paliere
(orizontale şi verticale) de organizare a societăţii.
Angrenajul a fost pus în mişcare. Funcţionează.

146
 Schimbările implicate de globalizare nu pot fi stopate. Totul depinde
de capacitatea omului de a le gestiona în mod eficient, canalizându-le spre
ţinte dezirabile: prosperitate şi normalitate, sincronizare şi integrare.

Secțiunea a 7-a Globalizarea versus Capitalismul

Globalizarea și capitalismul sunt termeni populari de astăzi. În timp ce

oamenii presupun că cei doi termeni pot fi utilizați interschimbabil, acest lucru nu
este cazul. Globalizarea este un termen general care poate fi definit în mai multe
moduri, în timp ce capitalismul are o definiție specifică. Este incorect să
presupunem că globalizarea este sinonimă cu capitalismul. Pentru a evita confuzia
cu privire la acești doi termeni, ar trebui să aflați când și cum a devenit cuvântul
,,globalizare" popular.
Un termen semnificativ care a precedat globalizarea a fost ,,giganți
corporativi", menționat pentru prima oară de Charles Russell. În anii 1930, a apărut
cuvântul ,,globalizare" și a fost identificat îndeaproape cu educația prin experiențe
umane semnificative. În anii '60, totuși, termenul a fost adoptat de oamenii de
știință și economiști. Globalizarea se poate referi la o mulțime de lucruri. De-a
lungul anilor, termenul a dat naștere unor definiții contradictorii și chiar absurde.
Din fericire, Organizația Națiunilor Unite a formulat o definiție care susține că
globalizarea ar trebui privită într-un context economic. Organizația Națiunilor Unite
a definit globalizarea ca fiind un comerț liber, care include eliminarea tarifelor și a
altor impedimente în calea liberei circulații a capitalului, a bunurilor, a forței de
muncă și a serviciilor.
Economiștii, pe de altă parte, definesc globalizarea ca asimilarea economiilor
naționale într-o economie internațională imensă prin investiții străine directe,
migrație, comerț, flux de capital și comerț. Globalizarea merge mână în mână cu
tehnologia modernă pentru a facilita tranzacțiile și a încuraja comerțul liber din
întreaga lume. Conectivitatea la Internet asigură efectuarea zilnică a tranzacțiilor
valutare transfrontaliere, internaționale. Aici se află în imagine imaginea
,,capitalism".
Capitalismul este definit ca un sistem în care distribuția și producția
economică sunt deținute de entități private pentru a acumula profituri. Capitalismul
se îndreaptă spre proprietatea privată, spre deosebire de proprietatea guvernului.
Capitalismul conduce de asemenea la termenul laissez faire, care afirmă că
controlul guvernamental asupra piețelor nu este necesar. Capitalismul a apărut ca un
sistem economic încă din secolul al XVI-lea. Acesta a înlocuit feudalismul ca
147
sistemul economic dominant al țărilor occidentale și a fost adoptat de alte țări în
secolul al XIX-lea și al XX-lea.
Acum, cum sunt legate termenii globalism și capitalizare? Modul corect de a
integra acești doi termeni ar fi să afirmăm că globalizarea generează capitalism.
Eliminarea restricțiilor privind comerțul liber a încurajat instituțiile private să
înflorească. Popularitatea pe scară largă a globalizării a oferit puterii rămase
capitalismului.Ca rezultat, multe țări care au respins anterior capitalismul îl încearcă
încet ca pe un mijloc de a fi încorporate în economia globală formată în cadrul
globalizării.
Globalizarea și capitalismul merg mereu mână în mână, dar ele nu pot fi
schimbate. Dacă ne referim la unificarea diverselor economii naționale într-o
economie globală unică și la apariția comerțului liber, globalizarea ar fi termenul
cel mai potrivit de a utiliza. Dimpotrivă, dacă cineva ar susține proprietatea privată
asupra proprietății guvernamentale, atunci unul se referă la capitalism. Ambii
termeni ar trebui să fie folosiți întotdeauna în contextul propriu.
Globalizarea și capitalismul sunt termeni populari folosiți pentru a descrie
economia.
Globalizarea este un termen general care poate fi definit în mai multe moduri,
în timp ce capitalismul are o definiție specifică.
Termenul ,,globalizare" a fost folosit pentru prima oară în anii 1930; totuși, a
fost folosită doar într-un context economic în anii 1960.
Există două definiții importante ale globalizării. Primul a fost format de
Națiunile Unite și definește globalizarea ca fiind un comerț liber, care include
eliminarea tarifelor și a altor impedimente în calea liberei circulații a capitalului, a
bunurilor, a forței de muncă și a serviciilor.
A doua definiție este folosită de economiști - descrie globalizarea ca fiind
asimilarea economiilor naționale într-o economie internațională imensă prin
investiții străine directe, migrație, comerț, flux de capital și comerț.
Capitalismul este definit ca un sistem în care distribuția și producția
economică sunt deținute de entități private pentru a acumula profit. Capitalismul se
îndreaptă spre proprietatea privată, spre deosebire de proprietatea guvernului.
Capitalismul este încurajat de globalizare. Cu toate acestea, cei doi termeni
nu pot fi schimbate.

Secțiunea a 8-a De la globalizare la izolare totală

148
 Indiferent de denumire, fie că i se spune globalism, globalizare sau
mondializare, consecinţele sunt aceleaşi: extinderea marilor corporaţii,
supradezvoltarea multinaţionalelor, apariţia unor oameni de afaceri cu averi
la nivelul unei ţări medii.
Salutată la început cu entuziasm, ca un curent care desfiinţează
graniţele economice dintre ţări, globalizarea şi-a dezvăluit destul de repede
efectele negative. Atractive pentru „investitorii strategici” pentru facilităţile
financiare oferite, pentru salariile mici, ţările mici foarte curând au devenit
simple pieţe de desfacere.
Creaţii ale globalizării, multinaţionalele şi-au plimbat profiturile dintr-
o ţară în alta, fără ca guvernele să reuşească să le impoziteze la nivelul
agenţilor economici autohtoni.
Povara fiscală din fiecare ţară cu economie convergentă a continuat să
fie suportată de firmele mici şi mijlocii. Criteriile de convergenţă fiind atât
de dure, atât de restrictive, încât s-a creat o prăpastie între multinaţionale şi
naţionale.
România suportă din plin efectele globalizării şi liberalizării. Usturoiul
şi pătrunjelul din Turcia, strugurii din Africa de Sud, vinul din Chile, ouăle
din Polonia, laptele şi brânza din Olanda, carnea din import, laptele din
import, produsele industriale chinezeşti, mascate sub mărci occidentale,
concurează produsele locale, naţionale fără ca guvernele să poată interveni.
Tehnologic, toată planeta depinde de giganţii tehnologici. Financiar, toate
ţările depinde de marile bănci transnaţionale. Militar, toate ţările NATO
depind de unchiul Sam. „Statul de drept”, limitele şi restricţiile libertăţii,
sunt definite de recomandările structurilor euro-atlantice, UE, NATO, OMS
şi multe alte instituţii mai mult sau mai puţin obscure.
Cu toate acestea, o ţară ca România nu se putea dezvolta dacă nu
acceptă toate condiţiile impuse de diferitele organisme internaţionale.
Ucraina, dar şi Rusia sunt exemple de nealiniere la mersul general al
societăţii postmoderne. Crizele sistemice, par inevitabile dar, sunt relativ
uşor de depăşit prin efortul comun al ţărilor prinse în hora globalizării.
Se poate spune cu mâna pe inimă că dacă nu ar fi apărut globalizarea, ar fi
trebuit inventată.

149
 Țări care clamează pierderea suveranităţii, ar fi rămas într-un stadiu de
subdezvoltare, încremenite într-un timp revolut. Noi, cei care azi ne plângem
că mâncăm carne şi lapte din import, uităm că înainte de intrarea în UE
salariul unui român era cu mult sub o sută de dolari.
Când premierul Victor Ciorbea, în 1996, promitea că la sfârşitul
mandatului salariul mediu va ajunge la o sută de dolari lumea râdea de el. În
ultimii 20 de ani, înjurând mereu globalizarea, România a făcut un salt uriaş
din toate punctele de vedere.
Globalismul, globalizarea are multe neajunsuri, dar a devenit mai mult
decât necesară. Sancţiunile aplicate Rusiei demonstrează că izolaţionismul
este fatal pentru orice ţară.
Rusia putea recuceri spaţiul fostului URSS, şi nu doar acesta, prin
tehnologie. Dacă oligarhii ruşi şi-ar fi investit miliardele în economia reală,
nu în iahturi şi castele, Rusia ar fi devenit un concurent economic serios al
Vestului, aşa cum este China. Vladimir Putin a împins Rusia în trecut, în loc
să o lanseze spre viitor. Vinde materii prime, neprelucrate, ca o ţară
subdezvoltată, şi vrea să cucerească lumea.
Izolarea totală la care Rusia riscă să fie condamnată de comunitatea
mondială are şi efecte negative pentru ţările care impun aceste sancţiuni.
Desigur, acestea pot fi depăşite în timp.
S-ar părea că doar China ar sări în ajutorul Rusiei, dar este posibil ca
tot China să-i dea lovitura de graţie lui Vladimir Putin. Abia după dispariţia
lui, va urma adevărata schimbare a lumii.

Secțiunea a 9-a Globalizarea va preveni terorismul?

La peste douăzeci de ani de la debutul terorismului modern prin atacul

Al-Qaeda asupra „turnurilor gemene” din SUA, apoi propagarea pe plan
mondial a acestuia prin atentatele ce au avut loc în Spania, Marea Britanie,
Franţa, Blegia etc., dar mai ales cele declanşate de ISIS şi formarea
Califatului în Orientul Mijlociu, se poate aprecia că s-a schimbat dramatic
viziunea lumii despre viitor, nesiguranţa şi teama au devenit o realitate crudă
și nimic nu va mai fi ca înainte.

150
 Vom trăi într-un „viitor extraordinar de dinamic, turbulent,
multidimensional, asupra căruia va domni incertitudinea.” (James Canton,
Provocările viitorului. Principalele tendinţe care vor reconfigura lumea în
următorii ani, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 18).
Ali Laïdi - cercetător la Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi
Strategice aprecia că Al-Qaeda este rezultatul pierderilor colaterale
determinate de globalizare, în acele zone care mai mult au pierdut decât au
câştigat de pe urma ei, mai ales în lumea arabă.
Vechiul Război Rece - de natură ideologică - s-a transformat în război
economic, ceea ce numim astăzi globalizare.
Astfel pentru populaţia musulmană, religia a rămas singurul refugiu al
identităţilor ameninţate al independenţei şi suveranităţilor naţionale.
Terorismul internaţional nu este numai creaţia lumii arabo-
musulmane, ci şi o parte din atitudinea agresivă şi războinică a Islamului, a
liderilor politici care au interese şi ambiţii divergente.
Ce se ascunde de fapt în spatele unei anume disperări, umilinţa,
sărăcia, religia sau poate globalizarea a înlesnit considerabil răspândirea
terorismului, prin aceea că se pot mişca mai uşor, pot avea acces la
tehnologii moderne, inclusiv pilotaj al aeronavelor (SUA - 2001).
Al-Qaeda s-a născut după momentul globalizării din 1989 - sfârşitul
Războiului Rece și Căderea Zidului Berlinului.
La toate acestea au participat şi SUA cu finanţare, Arabia Saudită şi
alte state, precum şi în vidul creat după înlăturarea unor dictatori cum au fost
Saddam, Gaddafi, dar şi neînţelegerile dintre marile puteri ale lumii.
Piaţa s-a globalizat; însă nu şi valorile ori cultura.
Informaţia a devenit o armă în războiul economic - astfel nu
întâmplător în Strategia SUA, viabilitatea economică este parte componentă
a acesteia.
Astfel forţa puterii este formată din: utilizarea forţei militare, a
bogăţiei şi a cunoştinţelor sau a informaţiilor.
Învingătorii vor fi cei ce reuşesc să strângă, să analizeze şi să
sintetizeze rapid ansamblul informaţiilor oficiale şi neoficiale.

151
 Nu întâmplător unele state precum: SUA, China, India, Israel, Coreea
de Sud investesc enorm în tehnologia forţelor speciale, ale inovaţiilor în
general.
Lumea arabă este cea mai în urmă rămasă în ceea ce priveşte
modernizarea și evoluţia - nu cunoaşte democraţia, nu are conducători
vizonari, economia este la un nivel scăzut, are consumatori docili, PIB-ul
(celor 22 de state arabe) cât cel al Spaniei, cu brevete de peste 20 de ori mai
mici decât ale Israelului.
Se consideră că situaţia economică şi starea politică sunt principalele
determinante ale conflictului terorist şi nu neăparat diferenţele dintre religi.
Pentru a combate terorismul este necesar a se înţelege care sunt
rădăcinile factorilor nocivi, o diagnosticare corectă pentru o vindecare mai
eficientă a securităţii, o strategie ancorată în realitate, un dialog cu statele
musulmane.
Terorismul este faţa întunecată a globalizării, iar războiul economic şi
impactul acestuia asupra identităţii naţiunilor este motorul istoriei noastre
contemporane.
Globalizarea va fi cea mai reuşită revoluţie, care va duce la
acumularea democraţiei globale, a liberului schimb, a pieţelor libere sau va
adânci sărăcia.
Reţelele teroriste organizate la nivel mondial se vor baza pe fenomenul
globalizării pentru a se ajunge la o destabilizare mondială, care să adune
fonduri tot mai mari, noi recruţi din statele sărace sau chiar bogate din
Occident să comită noi acte de terorism.
Nu întâmplător, James Canton precizează că cele cinci războaie ale
globalizării sunt: terorismul, crima organizată, traficul de droguri,
falsificarea, sărăcia.
Numeroase studii au demonstrat că sărăcia duce la apariţia
conflictelor, crima organizată iar drogurile şubrezesc securitatea oricărui stat.
Specialiştii în domeniu susțin că, dacă globalizarea devine o forţă a
păcii şi securităţii şi nu doar un mijloc de îmbogăţire a unor state bogate şi
puternice, se va diminua sărăcia, se va dezvolta democraţia şi evident, se va
întări securitatea.

152
 Dar, pentru teroriştii islamici inamicul numărul unu este chiar
civilizaţia occidentală, cu dominaţia ei asupra civilizației musulmane.
De aceea, schimbarea relaţiilor dintre Occident şi restul lumii,
(inclusiv ţările musulmane) este marea provocare a prezentului.
Este totuși posibil ca în „lumea musulmană” - adoptarea politicilor
corecte de globalizare pentru prosperitate, să ducă la respingerea religiei
organizate poate chiar respingerea islamului extremist. Logic ar fi, ca pe
măsură ce oamenii ies din sărăcie, dobândesc o educaţie superioară, au acces
la informaţie etc., să conducă la diminuarea dogmatismului islamico-
religiosși religia îşi va pierde din legitimitate.
Scopul principal al actelor teroriste începând cu cele din septembrie
2001 din New York (SUA), Madrid (Spania), Londra (Marea Britanie), Paris
(Franţa), Bruxelles (Belgia), a fost să răspândescă teroare şi nesiguranţă; şi
au reuşit.
Terorismul modern este, însă, un fenomen global - ce obligă societatea
globală să găsească o soluţie la această problemă capitală.
Se constată că nimic nu pare capabil să pună capăt lipsei de implicare
a UE şi nu numai.
Nimeni nu pare să mai aibe iniţiativa promovării realelor valori ale
unei societăţi, fie ea şi societate mondială, unită; conştientizarea realităţii şi a
urmărilor produse pe termen lung sunt necesare, chiar vitale pentru
menţinerea celor fireşti şi crearea uni climat sigur de trai pentru oameni.
S-a ajuns ca o minoritate militantă şi decisă, fanatică, să combată cu
succes majoritatea „obosită” a lumii de astăzi.
„Islamizarea este deja un fapt în Europa Occidentală. Elitele
Occidentului pregătesc minuţios, dogmatic şi somnambulic un rit funerar de
la care aşteaptă ultima satisfacţie.”
Jurnalistul Traian Ungureanu concluzionează că „Occidentul riscă să
iasă din istorie prin pasivitatea de care dă dovadă.” (Traian Ungureanu,
Războiul timpurilor, declin occidental şi asediu islamic, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006)
Analizând atentatele teroriste din ultimii doi ani, ce au avut loc în
Occident, se poate lesne constata fragilitatea sistemului de informaţii şi de
contracarare a pericolelor la care este supusă Europa.

153
 Multiple cauze demonstrează cele enunțate mai sus:
- erori de organizare ale sistemelor de informaţii şi de răspuns la
evenimentele teroriste;
- falii mari de insecuritate la: frontiere, punctele nevralgice precum
aeroporturile, metrourile, alte mijloace de transport, clădiri simbolice etc.;
- eşecuri mari de integrare ale migranţilor;
- neaplicarea legilor prezente pentru a nu fi catalogaţi antidemocratici;
- violenţa tinerilor fără repere, fără o educaţie adecvată - uşor de
acaparat de către organizaţiile teroriste;
- educaţia naţională prezintă numeroase carenţe;
- serviciile de informaţii acţionează superficial, prea puţin cooperante,
nu acţionează optim;
- laxatismul judiciar exagerat;
- guvernare deficitară;
- lipsa de viziune a forţelor politice şi de ordine publică şi chiar
siguranţă naţională.
Unii autorii a atentatelor teroriste sunt născuţi în statele Europei, sau
ale SUA şi s-au înrolat în trupele ISIS, făcând încă o dată dovada de
cangrenă ideatică, de puterea armei împotriva libertăţii de exprimare, forţa
armei împotriva raţiunii şi valorilor unor societăţi democratice, cangrenă
care se poliferează, fiind hrănită de frustrări, neputinţe, lipsa de educaţie etc.
Valul de islamo-fobie poate pune în pericol convieţuirea paşnică a
celor de bună credinţă din rândul musulmanilor cât şi cetățenilor ce trăiesc în
Occident. Dreptul de a avea opinii diferite presupune înfruntarea pe terenul
ideilor şi nu al armelor, al războaielor murdare, cu multe pierderi de vieți
omenești din rândul populației civile, considerate de unii pierderi colaterale.
Din păcate, „Atât timp cât Islamul va rămâne Islam şi Occidentul va
rămâne Occident, acest conflict fundamental între două mari civilizaţii şi
moduri diferite de trai va continua să definească relaţiile lor în viitor chiar
aşa cum le-a definit timp de 14 secole.”

Secțiunea a 10-a Războiul „lumii noi” împotriva „lumii vechi”

154
 Nu mai este de mult o noutate observaţia că lumea dă semne tot mai
puternice şi mai clare de schimbare - schimbare de mentalitate, schimbare
culturală, schimbare generaţională la „pupitrul de comandă”, schimbare
politică (a partidelor) în preferințele alegătorilor, schimbare ideologică,
schimbare economică şi socială, schimbarea competenţelor, schimbare
educaţională şi a regulilor de sănătate publică, schimbare tehnologică şi a
modului de viaţă, schimbarea raporturilor de putere în sistemul internaţional
şi implicit a ordinii globale etc.
„Lumea nouă” vrea să preia puterea, „lumea veche” se apără şi îşi
dispută supravieţuirea. Fiecare cu bunele şi cu relele proprii, noi neputând
practic idealiza niciuna dintre paradigmele aflate în luptă dar putând avea, în
ceea ce ne priveşte, opţiuni de ansamblu sau sectoriale.
Fireşte, sensul termenului „lume” nu este aici cel istoric, continental,
de acum 300 de ani, provenit din epoca cuceririlor coloniale, ci cel care
decurge din provocările secolului XXI, rezumat în formule de gândire
antinomice tip sistem-antisistem, status-quo vs. contestare, liberal-
postliberal, moderaţie-radicalizare, integrare supranaţională versus
suveranism, universalism şi meritocraţie versus diferenţe, corectitudine
politică şi abordări identitare, libertate de alegere versus autoritarism şi
impunere de canoane ideologice, Occident transatlantic vs. ordine
concurenţială (non-occidentală), multilateralism vs bilateralism și
tranzacționalism, tradiţii versus reforme (unele ne plac, de altele ne temem),
bătrâni-tineri, reguli vechi versus reguli noi, valori şi principii de acum 30 de
ani versus valori şi principii emergente etc. Cu alte cuvinte, folosim termenul
de lumi în sensul de modele.
Despre o parte din aceste multiple schimbări a vorbit acum câteva ore
doamna von der Leyen, în prima sa evaluare anuală a „stării Uniunii” -
discursul cunoscut sub abrevierea SOTEU -, încercând pe cât posibil
să definească o viziune coerentă a UE, internă şi externă -nu lipsită de
controverse, se pare - la trecerea dinspre lumea veche spre lumea nouă,
pendulând între cele două paradigme (în general, nu dă bine să nu vorbeşti
despre ceea ce este nou ca fiind cu siguranță „mai bun”, mai ales dacă este
vorba despre generații) şi încercând pe alocuri să le echilibreze, aşa cum a
fost paragraful ambivalent despre noua ordine globală şi relaţia UE-China.

155
Acest articol nu îşi propune să fie o analiză a discursului preşedintei
Comisiei Europene, fiind în mare parte scris înaintea intervenţiei de miercuri
din Parlamentul European. Voi face însă, spre final, scurte referiri şi la acest
discurs.
Discursul ținut de Ursula von der Leyen: Europa solidară a făcut ca
medici din România să trateze pacienți din Italia. UE e alături de poporul
bielorus, zonele libere de LGBT nu au ce căuta în UE
În esenţă, afirmam acum câteva luni că ne îndreptăm spre o lume
postliberală şi postoccidentală şi nu mă arătam deloc încântat de
perspectivele internaționale ale acesteia pentru România, deşi îi recunoaştem
ascensiunea certă şi instrumentele de acţiune tot mai puternice. O lume
concurenţială, nesigură, volatilă, radicalizată, în care s-a acumulat multă
ură în societăți, o lume foarte rapidă ca apariţie şi dispariţie a crizelor,
ameninţărilor dar şi a oportunităţilor, cu o revenire a tentaţiilor
autoritarismului atât dinspre dreapta ultraconservatoare cât şi dinspre stânga
neo-marxistă, o lume a frontierelor redescoperite, dar în acelaşi timp o lume
a progresului tehnologic accelerat, a unor noi şi importante oportunităţi
educaţionale şi profesionale, cu o revoluție digitală și a inteligenței artificiale
nebănuită cu câțiva ani în urmă, un spaţiu liber pentru noi competenţe, în
care cei inspiraţi şi rapizi care ocupă nişe contextuale vor avea enorm de
câştigat, o lume reideologizată şi radicalizată, atât la dreapta cât şi la stânga
spectrului, o lume fragmentată şi mai închisă decât precedenta, a „bulelor”
comunicaţionale, o lume plină de instrumente perfecționate de comunicare
facilă şi totuşi impregnată de dezinformare şi fake news.
O lume care ar avea toate motivele să devină din ce în ce mai
deşteaptă, mai corect informată, mai matură, mai relaxată şi mai echilibrată
dar în care ai şocul să descoperi din ce în ce mai mulţi fanatici, înverșunați şi
sfertodocţi manipulaţi, în plină „libertate de exprimare”, ca să spunem aşa,
rostogolind exaltaţi pe Facebook clişee ideologice pline de ură, foarte
convinşi că au dreptate şi oricum câştigând adepţi mai uşor şi mai repede
decât o pot face experţii şi oamenii rezonabili, cu vechile lor mijloace.
Să spunem că această transformare a lumii nu este unidirecţională şi
nu aduce numai lucruri rele sau numai lucruri bune. Un mix de transformări
şi de consecinţe zguduie existenţa noastră, în diferitele etape ale vieţii în care

156
am fost (sur)prinşi, fie tineri, adulți sau seniori, deopotrivă cu oportunităţi şi
ameninţări dintre cele mai mari. Probabil că ideal ar fi să alegem ce e mai
bun din modelul vechi şi ce e mai bun din modelul nou (cam așa încearcă
UE acum), dar mă tem că această reţetă „cherry-picking” nu va fi
posibilă. Nici ca politici publice interne, nici ca ordine globală şi europeană.
Una dintre cele două paradigme se va impune în cele din urmă. UE însăși,
aflată în criză de câțiva ani, conține influențe și elemente active atât ale lumii
vechi (occidentale-capitaliste-liberale), cât și ale lumii noi (postliberale,
postcapitaliste și postoccidentale), care deocamdată coexistă tensionat, cu
sporadice răbufniri conflictuale interne.
Schimbarea de care se vorbeşte insistent pe plan global, în toate
domeniile şi la toate nivelurile, nu vine însă de la sine şi nu este lină. Nimeni
nu cedează de bună voie. Dominaţia şi influenţa se obţin prin luptă. Între
lumea veche şi lumea nouă se duce un război hibrid iar tensiunea erupe în
răstimpuri, în versiuni ale crizei pe care le vedem cu toţii - competiţia pentru
supremaţie globală SUA-China, criza relaţiilor transatlantice, creşterea
influenţei marilor puteri non-occidentale (China, Rusia, în viitor poate India
etc.), criza migraţiei pe traseul Orient-Occident, îmbătrânirea populaţiei,
criza natalităţii occidentale şi schimbarea structurii demografice a
societăţilor din Vest (extrem de vizibilă deocamdată în marile oraşe),
declinul democraţiilor liberale şi extinderea populismului
iliberal (conservator sau socialist), partide tradiţionale vs. partide
noi, apariţia unei noi generaţii civico-politice care nu are memoria
comunismului şi nici aversiune instinctivă la adresa lui, facţiuni stângiste
care neagă principiul meritocrației, valorile istorice, excelența și libertatea
academică, văzând peste tot „discriminare” („cancel culture”, „marxism
cultural”, Antifa, universități și mass-media puternic ideologizate, noul și
ridicolul Premiu Oscar devenit un carnaval al diversității în locul selecției
neutre a celor mai bune filme de artă etc.) versus grupări de extremă dreapta
(tradiţionalişti, ultraconservatori, bigoți) care vor să calce complet în
picioare „corectitudinea politică” şi progresul social, ciocnirea guvern-
mișcări populiste extremiste de tip catch-all precum Vestele Galbene,
secularism vs doctrină creștină reinstaurată în legi și constituții, globalizare

157
vs. protecționism, vechiul NATO vs. Armata Europeană, capitalism-
postcapitalism, industrie și locuri de muncă vs protecţia mediului etc.
Toate aceste falii vorbesc de delimitarea tot mai netă a vechiului
sistem liberal de noul model în care unii doresc să intrăm cât mai repede, fie
că îl percep din perspectiva noii stângi, fie a unei drepte ultraconservatoare.
A vorbi astăzi despre Occident, capitalism, anticomunism, neoliberalism,
piaţă liberă („consensul de la Washington”, 1990) nu mai este
foarte trendy printre și pentru tinerii de 18-20 de ani, aşa cum era pentru
generaţia studenţilor din anii ‘90. A te îngrozi de perspectiva influenţei
nefaste a Rusiei, Chinei sau regimurilor autoritare asupra Europei sau
regiunii în care trăim nu pare să mai fie principala îngrijorare a celor care
tocmai ies din vârsta adolescenţei, aşa cum era pentru noi, acum 30 de ani.
Nici măcar existența sau apartenența la NATO sau la UE nu li se mai par
celor născuți în libertate prioritatea absolută.
Discursul doamnei von de Leyen, bine lucrat și frumos meșteșugit de
consilieri, sugerează, dincolo de entuziasmul de moment, cât de greu îi va fi
Uniunii Europene să navigheze între lumea veche și lumea nouă, încercând
să culeagă ce e mai bun din fiecare. Strategia cherry-picking, care
pendulează și încearcă să echilibreze paradigma vechii ordini liberale
occidentale cu provocările și oferta noii lumi postliberale și postoccidentale
este generoasă în aparență dar riscantă în practică. Poate nu întâmplător
lipsesc din acest discurs termenii cheie ”Occident” și ”liberal”.
UE face parte în același timp din lumea veche dar se proclamă a fi și
liderul inspirator al lumii noi, se teme de valul schimbărilor globale dar vrea
să le gestioneze cu inteligență și noblețe în valori, vrea parteneriat strategic
cu marea Chină a lui Xi Jinping și a Partidului Comunist Chinez dar va
introduce Legea Magnițki (de sorginte americană) pentru pedepsirea celor
care încalcă drepturile omului - adică exact regimurile abuzive de la Beijing,
Moscova sau Teheran, cu care vrea să facă afaceri -, se deschide și se închide
în același timp (nu e clar în ce va consta reforma sistemului imigrației), este
idealistă și generoasă dar realizează că trebuie să fie în același timp
pragmatică și tranzacțională, dorește să își repatrieze producția și să își
recâștige autonomia industrială dar are grijă de mediu și anunță că până în
2050 nu va mai polua deloc, vrea „să își protejeze cetățenii” dar nu are

158
niciun cuvânt bun de spus la adresa SUA, ai cărei soldați, bani și armament
au protejat libertatea și securitatea câtorva generații de europeni din 1917
încoace, de la prăbușirea Europei ca „centru al lumii” sub asaltul agresorilor,
mirajul dictatorilor și delirurile ideologice de dreapta sau de stânga.
De la discursurile strălucitoare ale lui Barack Obama încoace, care
credeam că vor salva lumea prin 2008-2009, am învățat să credem mai puțin
în relevanța speech-urilor și mai mult în capacitatea politică de a face ceva și
de a rezolva probleme. Sigur că discursul este important și transmite măcar
un semnal al voinței, dacă nu și al direcției politice viitoare. Dar de aici și
până la a crede că UE va face tot ce se spune în mărețul discurs SOTEU de
miercuri este cale lungă.
UE și România au dileme majore în a alege între lumea veche și lumea
nouă, între a conserva și a schimba, dacă rețeta nu va putea fi mixtă, à-la-
carte, ci cu meniu fix. În politica internațională, ordinea veche (liberală și
occidentală) este categoric mai bună pentru noi -ca europeni și ca români-
decât ceea ce se prefigurează acum, cu ascensiunea globală a Chinei și
regională a Rusiei și posibila destructurare a Occidentului transatlantic.
Nici UE, nici România nu ar trebui să își dorească altceva. Cu greu ne
putem imagina un sistem al relațiilor internaționale în care să fim mai bine
poziționați și mai siguri decât am fost în ultimul deceniu. Pe plan intern,
România trebuie însă să părăsească urgent vechiul mod de a face politică,
deschizându-se spre schimbare, spre nou, spre secolul XXI, spre reforme,
având însă grijă totodată la tentațiile populismului iliberal care vor crește și
la noi, ca peste tot. La urma urmei, fiecare dintre noi ne putem pune
întrebarea sinceră și dificilă - cărei lumi simțim că îi aparținem sufletește și
intelectual, celei vechi sau celei noi?
Ca în toate marile momente de cotitură ale istoriei, va trebui să fim
atenți și lucizi și să evaluăm corect tot ceea ce ni se spune că este nou. Nu tot
ce este nou este bun și nu tot ce este bun este nou. Vedem asta de la nivel
macro (noua cultură socială și politică, noua ordine globală) până la nivel
micro (noul învățământ online, care marchează incontestabil un regres
calitativ), noul Oscar sau noul tip de mass-media.
Efortul de a ne pregăti pentru schimbările care vin peste noi este uriaș
- solicită statele, națiunile, organizațiile internaționale, comunitățile locale și

159
profesionale, oamenii de știință, intelectualii publici, businessurile, familiile
și indivizii. A pune etichete generaliste (vechi egal rău și nou egal bun sau
invers, după opțiunea ideologică socialistă sau conservatoare) înseamnă să
riscăm decizii care să ne ducă în direcții aventuroase, pe care să le regretăm
ulterior.
Discursul președintei Comisiei Europene, minuțios șlefuit, tonic și pe
alocuri emoționant, nu trebuie să rămână doar un exercițiu stilistic sau
dovada măiestriei în speech-writing a consilierilor politici sau a inspirației de
moment a demnitarului, ci să facă pasul de la excelenta analiză a contextului
și încercărilor prin care trecem la capacitatea politică efectivă de a conduce
nava totuși fragilă a UE printre aisbergurile înșelătoare ale trecerii de la
lumea veche la lumea nouă.

Secțiunea a 11-a Globalizarea după Războiul din Ucraina

11.1. Aruncă războiul din Ucraina economia mondială în

următoarea criză?
Războiul provocat de Rusia în Ucraina va pune capăt abrupt
revirimentului economiei mondiale după pandemia de coronavirus. Ce va fi
apoi este scris în stele. Dar ceva bun nu va fi, consideră Henrik Böhme.
Crizele şi războaiele modifică multe, câteodată totul. După cel de-al
Doilea Război Mondial a apărut o nouă ordine mondială dar şi instituţii de
felul Naţiunilor Unite, menite a împiedica repetarea unui astfel de război
devastator. După criza financiară statele au luat băncile sub control mai strict
întărind autorităţile de supraveghere. În criza de coronavirus am învăţat în
sfârşit să preţuim avantajele digitalizării, de exemplu în homeoffice.
Acum a survenit acest război, provocat de un om care vrea să
corecteze erori ale trecutului (chestiuni pe care el aşa le vede). Un om ale
cărui livrări de gaz ne încălzesc de decenii locuinţele. Preşedintele unei ţări
care ar avea totul pentru a fi o superputere şi fără a invada alte ţări: materii
prime la discreţie, oameni bine instruiţi, o cultură extraordinară. Dar care nu
a reuşit să fructifice aceste avantaje. Miliardele din comerţul cu materii
prime nu au fost folosite pentru a aduce ţara în frunte la nivel mondial din
punct de vedere tehnologic. În schimb, şefii firmelor de materii prime,

160
denumiţi oligarhi în limbajul de specialitate, sunt prinşi într-o competiţie
nebunească: cine are cel mai luxos yacht, cele mai valoroase imobile, cel mai
scump club de fotbal?
11.1.1. Lovesc sancţiunile pe cine trebuie?
A survenit acest război. Ştim doar că este purtat cu mare brutalitate,
dar nu ştim când şi în ce condiţii se va încheia. Nu ştim nici cât de departe e
dispus să meargă liderul de la Kremlin. Pentru moment vedem doar
următoarele: războiul sudează laolaltă aşa-numitul Vest, provoacă sancţiuni
foarte aspre. Rubla se devalorizează, indicele de credit al Rusiei s-a prăbuşit
la nivelul cel mai de jos, investitorii fug din ţară cu capital cu tot. Dar vor
avea sancţiunile efectul dorit? Îi vor lovi pe cei pe care ar trebui să-i lovească
sau doar pe oamenii simpli de pe stradă, care pentru moment nu-şi mai pot
cumpăra blugi Levis sau aparate iPhone sau hamburgeri de la McDonald's?
Vestul Europei, dependent de drogurile ruseşti petrol şi gaz, este
îngrijorat de soarta industriilor sale care funcţionează în mare parte în baza
acestor carburanţi fosili. Europenii se tem de iarna viitoare fiindcă locuinţele
lor ar putea rămâne neîncălzite. În benzinării preţurile explodează, barilul de
petrol este tot mai scump. Şi acesta e doar începutul. Nickelul, de exemplu,
din care Rusia are de asemenea din abundenţă - indispensabil, între altele,
pentru producţia de oţel - s-a scumpit cu 50 la sută de pe o zi pe alta. Şi
preţul paladiului, aluminiului, gazelor rare neon şi xenon, materii prime
importante, importate în mare parte din Rusia de firmele occidentale, a
crescut substanţial.
11.1.2. Ingredientele unei crize economice globale
Nu se ştie când va depăşi barilul de petrol plafonul de 200 de dolari
americani şi de aceea unii au făcut pariu. Dar un lucru este cert de pe acum:
inflaţia devine o problemă foarte mare fiindcă nu există motive care să
determine o relaxare a preţurilor. Dimpotrivă. Totul se îndreaptă spre o nouă
criză a economiei globale. Iar vistieriile miniştrilor de Finanţe sunt goale
după programele de miliarde de combatere a pandemiei de coronavirus. În
atari condiţii se mai pot finanţa eventuale programe de stimulare a
conjuncturii economice?
În capitalele europene se urzesc în mare grabă planuri de reducere a
dependenţei de petrolul şi gazul rusesc. Dar asta e uşor de spus şi greu de

161
făcut. Va necesita timp îndelungat şi va fi costisitor. Potrivit experţilor,
umplerea depozitelor europene, în vederea iernii viitoare, cu gaz lichefiat în
locul gazului din Rusia, ar costa aproximativ 70 de miliarde de euro.
11.1.3. Se poate fără Rusia?
De partea cealaltă, Moscova se va gândi de două ori înainte să închidă
robinetul conductelor de gaz spre Europa. Fiindcă acestea îi aduc în conturi
nenumărate milioane în fiecare zi. Numai în luna februarie ţările europene au
virat către Gazprom şi alte companii energetice ruseşti 5,6 miliarde de euro.
La preţurile actuale, Rusia câştigă la fiecare baril de petrol exportat între 70
şi 90 de dolari. Iar preţul ar scădea doar dacă celelalte ţări producătoare ar
inunda piaţa cu cantităţi enorme de petrol. De asemenea, vistieria
Kremlinului este plină până la refuz, datoriile Rusiei sunt relativ reduse iar
Beijingul este un prieten fidel, care se uită cu jind la noi izvoare de materii
prime şi pieţe de desfacere.
Dar marea întrebare, poate pripită, este următoarea: cum vor putea să
arate viitoarele noastre relaţii cu Rusia? Vom putea avea relaţii de vreun fel?
Desigur, războiul trebuie să înceteze, cel mai bine de îndată. Suferinţa
oamenilor din Ucraina trebuie să contenească. Dar poate fi exclusă Rusia pe
termen lung din comerţul mondial? Foarte dificil. Pot fi rezolvate problemele
omenirii (de exemplu schimbările climatice) fără Rusia? Greu de închipuit,
mergând până la imposibil.
11.2. La ce să ne aşteptăm după terminarea războiului Rusia-
Ucraina?
Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei nu are nicio justificare, în afara
ideilor din capul unui om fără raţiune, Vladimir Putin. Având consecinţe
moartea a zeci de mii de civili şi militari, mame cu copii în braţe, bătrâni. Şi
distrugeri materiale de sute de miliarde de dolari. În Ucraina, NATO nu
intervine cum a făcut în alte ţări, motivul îl reprezintă forţa militară, în
special nucleară, a Rusiei. În consecinţă, nu ne rămâne decât să asistăm
oripilaţi la crimele lui Putin împotriva ucrainienilor, împotriva propriilor
militari, şi la raderea de pe suprafaţa pământului a oraşe întregi, cum este
cazul oraşului Mariupol. În acest oraş trăiau sute de mii de oameni
condamnaţi de Putin la moarte, fără hrană, apă, medicamente, curent electric,
în frigul iernii. Şi omenirea asistă paralizată pentru că nu poate risca un

162
război nuclear cu Putin. Se adaugă exodul a 10 milioane de ucrainieni, mame
plecate singure, cu copii în braţe, din infernul creat de ruşi. Puţin este
susţinut în mare parte de poporul rus, care n-a scăpat încă de sindromul
„tătucului”. Globalizarea îşi va spune cuvântul şi în astfel de situaţii
imposibil de rezolvat acum. Să sperăm că asistăm la ultimul spectacol în
care o putere asasinează cu bună ştiinţă civili din propria ţara şi/sau din altă
ţară.
Relaţiile comerciale, economice, financiare, globalizarea
comunicaţiilor, îl vor transforma pe Putin în ultimul criminal al epocii
noastre. Ar urma rezolvarea situaţiei din Coreea de Nord. Sancţiunile
economice aplicate Rusiei, în contextul globalizării economiilor şi
comerţului, vor prăbuşi Rusia în următoarele luni sau ani. Doar în mintea lui
Putin o ţară, de mărimea Rusiei, poate trăi izolată. Situaţia este şi mai gravă,
rezultată din faptul că Rusia trăieşte din exportul de hidrocarburi, supus
acum parţial embargoului, dar nu se ştie dacă nu va fi total, în curând.
Rezultă că Rusia este „prizoniera” comerţului internaţional, fără de care nu
poate trăi economic. Şi tehnologic se întâmpla acelaşi lucru. Singura fabrică
de produs şi reparat tancuri din Rusia, şi-a oprit activitatea din lipsa pieselor
importate. Comunicaţiile armatei Rusiei sunt la pământ, pentru că Rusia n-a
anticipat că pot fi sabotate de tehnologii moderne. Serviciile de informaţii ale
armatei Ucrainei spun că Rusia mai are rezerve de hrană, muniţie şi
combustibil doar pentru trei zile, în condiţiile în care rutele de aprovizionare
sunt tăiate de către armata ucrainiană. Speranţa este că, în urma pierderii
războiului cu Ucraina, Putin să fie înlăturat şi la conducerea Rusiei să vină
oameni capabili, care au înţeles mersul lumii, că viitorul îl reprezintă
colaborarea cu statele lumii, nu confruntarea.
Ştim că se poate, am văzut schimbarea de management politic în
Europa de Est, recent în Republica Moldova şi Bulgaria. Este adevărat că
poporul rus este mult în urma popoarelor din Europa de Est. Poate că
războiul crunt şi iraţional pe care-l duce Rusia acum împotriva Ucrainei va
trezi la realitate o parte însemnată a populaţiei din Rusia. Sancţiunile
impotriva Rusiei trebuie menţinute multă vreme de acum înainte. În plus,
Rusia să plătească toate distrugerile materiale provocate Ucrainei. Morţii nu-
i mai poate întoarce la viaţă! Preşedintele Biden vorbeşte de o nouă ordine

163
mondială. Iată o declaraţie recentă a preşedintelui Biden: ,,Ştiu că, la nivelul
economiei mondiale, ne aflăm într-un punct de inflexiune. Şi nu numai la
nivelul economiei, ci al întregii lumi. Asta se întâmplă odată la trei-patru
generaţii. ... Acum mor o mulţime de oameni şi în acest moment suntem
aproape de haos. Este momentul în care lucrurile se schimbă dramatic. În
lume se va produce o nouă ordine mondială, iar noi vom fi în fruntea ei. Şi
vom uni tot restul lumii prin această acţiune". Credem că are dreptate.
După cele întâmplate în ultimele săptămâni în Ucraina, lumea
civilizată nu mai poate accepta repetarea lor, în indiferent ce colţ al lumii.
Cum, cu ce instrumente politice, militare, diplomatice, se poate realiza
această cerinţă a lumii noastre, greu de spus acum. Important este că lumea
liberă şi civilizată, ţările din NATO, UE, dar şi Japonia, chiar şi China, au
respins comportarea iraţională a lui Putin şi au contribuit la sancţiunile
economice adresate Rusiei. Iar China, deşi nu a sancţionat Rusia, refuză sa-i
dea ajutor economic şi militar, şi alocă bani pentru ajutor umanitar adresat
Ucrainei.
Primirea extraordinară făcută refugiaţilor ucrainieni în ţările
occidentale sau din Europa de Est, demonstrează că popoarele acestor ţări au
înţeles nebunia lui Putin şi nevoia de ajutorare a populaţiei refugiate, şi sunt
solidare cu Ucraina.
Cum ar putea fi evitate e viitor astfel de crime de război împotriva
civililor? Precedentele intervenţii ale NATO în Kosovo, Afganistan, Libia,
Irak, s-au făcut cu acordul ONU. În viitor, ar fi necesar un acord
internaţional, care să ateste faptul că sub egida ONU se poate interveni în
orice ţară care încalcă flagrant drepturile omului, dreptul la viaţă şi
securitate. În mod sigur, Rusia şi alte ţări nu vor semna un astfel de acord.
Atunci să fie excluse total din procesul de globalizare, de relaţii
comerciale şi financiare. Nu vor beneficia de mobilitatea persoanelor,
mărfurilor şi ideilor. Vor fi excluse din mecanismele mondiale de
comunicaţii. Să fie izolate total, inclusiv cultural, sportiv, diplomatic. Dacă
vor să trăiască într-o astfel de izolare „sălbatică”, atunci să accepte şi
diferenţele faţă de lumea civilizată. Ar fi o primă idee. Dar o nouă ordine
mondială înseamnă mult mai mult.

164
 Ţările care acceptă să trăiască în bună pace şi înţelegere cu vecinii şi
cu alte ţări, vor fi ajutate să-şi crească economiile, nivelul de trai, vor
beneficia de avantajele mobilităţii şi globalizării.
Rămâne ca episodul Ucraina să nu fie uitat, şi lumea civilizată să se
aplece asupra acestui concept, noua ordine mondială, cu multă atenţie şi
determinare, până la definirea sa efectivă şi transpunerea în practică.
Depinde doar de conducătorii lumii libere să ajungeam la un astfel de
rezultat.
11.3. Implicații economice ale efectelor Războiului din Ucraina
Războiul început de Rusia în Ucraina va avea implicații economice.
Cel mai important efect ține de prețurile la energie și alimente. Conform
unui raport al agenției de rating S&P, securitatea energetică rămâne
„călcâiul lui Ahile” al economiei europene, având în vedere dependența
puternică de importurile rusești de energie.
Un comunicat al Moody’s arată că evaluează ratingurile Rusiei și
Ucrainei în ideea de retrogradare. Dorește să încheie revizuirea atunci când
implicațiile privind creditul vor deveni mai clare, în special atunci când
impactul sancțiunilor ulterioare se va contura în zilele sau săptămânile
următoare.
„Preocupările serioase legate de capacitatea Rusiei de a gestiona
impactul perturbator al noilor sancțiuni asupra economiei sale, finanțelor
publice și sistemului financiar pot duce la o retrogradare a ratingurilor”,
conform Moody’s.
Cu toate acestea, spune agenția de rating, deși e o probabilitate
scăzută, dacă Moody's ajunge la concluzia că noile sancțiuni economice și
financiare vor avea un impact foarte limitat asupra economiei și bufferelor
financiare ale Rusiei, un posibil rezultat al revizuirii va fi confirmarea
ratingurilor Rusiei cu o perspectivă negativă.
11.3.1. Implicațiile economice
Conform unui raport al S&P, implicațiile economice ale invaziei
Rusiei în Ucraina includ:
1. Întreruperea aprovizionării cu energie sau șocuri pe prețuri, în
special în Europa

165
 2. Abilitatea Europei de a se diversifica rapid - îndepărtarea de gazele
rusești
3. Presiuni inflaționiste în economii prin creșterea prețurilor la energie,
alimente și metale
4. O reducere a expansiunii economice, în special în piețele
emergente, care resimt deja presiuni inflaționiste și a politicii monetare ale
SUA
5. Posibilitatea unei crize a migranților în Europa de Est, în timp ce
ucrainenii încearcă să părăsească teatrul de război.
6. O intensificare a atacurilor și contraatacurilor cibernetice între Rusia
și percepuții săi adversari
7. Reevaluarea riscului care crește costurile de împrumut sau limitează
accesul la finanțare pentru debitorii mai slabi.
8. Erodarea profitului pentru sectoarele care consumă multă energie
sau se bazează pe cheltuielile discreționare ale consumatorilor.
11.3.2. Încrederea consumatorilor și a companiilor este posibil să
scadă
„Ne așteptăm ca șocul geopolitic Rusia-Ucraina să conducă la o
creștere mai lentă și, pe termen scurt, la o inflație generală mai mare, deși
probabila reducere a creșterii determinate de cerere poate atenua o
oarecare presiune asupra băncilor centrale pentru a înăspri agresiv politica
monetară. Sensibilitățile altor regiuni, țări și sectoare depind mai mult de
utilizarea energiei și modelele comerciale”, conform agenției de rating.
Canalele de transmisie specifice pe care S&P le monitorizează includ:
Comerțul: creșterea prețului mărfurilor este redistributivă (exportatorii
câștigă, importatorii pierd), dar impactul probabil asupra cererii și creșterii
este negativ, deoarece exportatorii economisesc mai mult decât importatorii.
Fluxurile de capital: Finanțarea se va muta către active cu risc scăzut.
Acest lucru va face finanțarea mai dificilă pentru unele piețe emergente și
emitenți de la capătul inferioral spectrului de rating (categoria B mai largă și
mai jos).
Încrederea: Încrederea consumatorilor și a companiilor este posibil să
scadă, încetinind cheltuielile și, prin urmare, creșterea PIB, în ciuda
economiilor semnificative acumulate în timpul pandemiei.

166
 11.3.3. China nu poate să înlocuiască pe deplin Europa ca piață
cheie a Rusiei
„Înainte de invazie, SUA, UK și UE au anunțat sancțiuni împotriva
unor bănci rusești, entități de stat și persoane fizice, iar Germania a
suspendat certificarea Nord Stream 2”, arată sursa citată.
Un set cuprinzător de sancțiuni este analizat, având în vedere
amploarea atacului. Ne așteptăm ca acestea să rămână în vigoare în viitorul
apropiat. Impunerea de sancțiuni stricte Rusiei, împreună cu orice
contramăsuri, va reduce activitățile afacerilor acelor bănci, companii și
persoane vizate.
„Rusia, creditor extern net în ultimii ani, a strâns rezerve substanțiale
și alte forme de active externe, în timp ce operează excedente fiscale. Dar
invazia Rusiei în Ucraina pe mai multe fronturi ridică întrebări cu privire la
stabilitatea sa politică și economică, integrarea ei în economia globală și
consecințele pentru Europa (destinația a 45% din exporturile rusești) și
restul lumii”, arată S&P.
China (destinația a 14% din exporturile rusești) nu poate, în opinia
agenției de rating, să înlocuiască pe deplin Europa ca piață cheie a Rusiei -
cu siguranță nu peste noapte.
Mai mult decât atât, China nu a reușit să recunoască cele două regiuni
din estul Ucrainei ca fiind independente.
11.3.4. Rusia, mai puțin ,,investibilă" la nivel internațional
„Rusia era supusă unui anumit nivel de sancțiuni de la anexarea
Crimeei în 2014. Evident, perspectiva unor sancțiuni mai dure nu a
descurajat Rusia să organizeze o invazie”, amintește S&P.
Cu toate acestea, de-a lungul timpului, credem că sancțiunile vor
submina perspectivele de creștere pe termen lung ale țării, făcând Rusia mai
puțin investibilă la nivel internațional, restricționând accesul la tehnologia de
ultimă oră necesară pentru inovare și dezvoltare și creând stimulente pentru
ca Europa să-și reducă dependența energetică de Rusia.
„Riscul de primă rundă pentru Europa și restul lumii este reprezentat
de o altă creștere a prețurilor la energie și alimente, complicând calea BCE
și a FED de a normaliza politica monetară”, spune S&P.

167
 Din perspectivă europeană, arată raportul, sensibilitatea cheie este
dacă sancțiunile se vor extinde până la furnizarea de energie din Rusia.
În scenariul nostru de bază, având în vedere dependența puternică a
Europei de petrol și gaze rusești, este că aranjamentele contractuale vor
continua.
Situația este fluidă, iar cel mai rău scenariu ar presupune extinderea
sancțiunilor la furnizorii cheie de energie ruși. Acest lucru ar lovi Europa,
având în vedere dependența puternică de aprovizionarea cu gaz natural
rusesc.
11.3.5. În ce domenii stă bine Rusia
„Rusia are capacitate semnificativă de a riposta împotriva
sancțiunilor suplimentare dincolo de gaz, având în vedere cotele sale de
lider de piață în multe domenii ale producției de materii prime și mărfuri”,
conform S&P.
Este pe locul 2 în lume la furnizarea de paladiu
Este al treilea cel mai mare producător de titan
Este un furnizor esențial de îngrășăminte, fiind cel mai mare
exportator mondial de nitrat de amoniu, uree și NPK (azot, fosfor și potasiu)
11.3.6. În ce domenii stă bine Ucraina
Ucraina este, de asemenea, o importantă națiune industrială, spune
S&P.
Ocupă locul 5 în ceea ce privește producția de burete de titan și este un
furnizor important de gaze inerte pentru litografia semiconductorilor.
Ucraina furnizează mai mult de 90% din neonul semiconductor din America.
Este un producător agricol important. Printre primii 10 exportatori din
lume pentru 24 de produse alimentare, inclusiv uleiuri de semințe, orz, grâu,
porci, păsări și unt. În anul comercial 2021-2021, China a primit 36% din
exporturile de porumb ale Ucrainei, în timp ce Africa și Orientul Mijlociu au
luat împreună 30% din exporturi.
Perturbarea producției și a exporturilor - în special dacă porturile din
Marea Neagră sunt închise - ar putea exacerba inflația globală, adăugându-se
la șocul prețului energiei care afectează deja veniturile disponibile.
11.4. Războiul din Ucraina înseamnă sfârșitul globalizării așa cum
o știam

168
 Invazia Ucrainei de către Vladimir Putin pune în pericol mai mult
decât echilibrul de putere în Europa. Ar putea declanșa o inversare a
globalizării, care va schimba lumea. Ceea ce odată a fost văzut pe scară largă
ca un avantaj pentru umanitate, a generat resentimente amare față de
dezindustrializarea din Occident și o dependență incomodă față de
regimurile despotice.
În esență, globalizarea poate fi rezumată ca părerea că
diversele widget-uri ar trebui asamblate acolo unde forța de muncă este cea
mai accesibilă, deoarece economiile astfel rezultate ar depăși cu mult costul
transportului lor acasă. Ca atare, Statele Unite și Europa și-au văzut sectoare
industriale întregi dezrădăcinate și mutate în Asia și în alte părți. Odată cu
liberalizarea piețelor valutare și a comerțului, era de așteptat ca aceasta să
producă o economie planetară eficientă, în care toți să participe la creștere.
Preocupările că acest lucru ar arunca în șomaj mase de oameni din Occident
au fost în mare parte contracarate cu promisiuni de recalificare a lucrătorilor
pentru a fi introduși în economia cunoașterii, unde se presupune că era mai
multă valoare reală.
Nu există nicio îndoială că acest lucru a adus, într-adevăr, eficiență
industriilor și a jucat un rol în reducerea sărăciei în întreaga lume; țările în
curs de dezvoltare reprezintă acum peste jumătate din PIB-ul global. Dar au
fost și probleme.
Globalizarea a proiectat aroganța, sugerând că locurile de muncă
manuale au o valoare mai mică decât locurile de muncă din industria
cunoașterii - deși, desigur, încă sunt bune pentru anumite țări. De asemenea,
a ignorat în mare măsură faptul că exista și ceva asemănător cu munca
sclavilor și chiar a copiilor, în atelierele de lucru din țările în curs de
dezvoltare. Și, mai rău, a existat prea mult optimism cu privire la
recalificare.
Nu este atât de simplu să transformi lucrătorii auto în programatori de
computere; în loc de comunități de codare înfloritoare, Centura de rugină a
Americii (mai cunoscută prin denumirea sa în limba engleză, „America’s
Belt Rust”) este acum plină de oameni morți de disperare; zone uriașe ale
inimii americane, cândva industrializate, au fost devastate economic,
producând dependență de opioide, tulburări societale și extremism politic.

169
Compensarea pierderilor suferite prin globalizare și externalizare va dura
câteva generații.
Dar dincolo de costul economic, acum vedem costul aspectului politic
al globalizării. Mai simplu spus, economiile interconectate înseamnă și
faptul că democrații precum SUA sunt dependente de regimuri care își
asupresc propriul popor și îi amenință pe alții. Astfel de regimuri au avut
tendința de a adopta liberalismul economiei (capitalismul), dar nu și al
societății (democrația).
Punctul culminant îl constituie China. În 40 de ani de globalizare
intensă, PIB-ul său a crescut de la aproximativ 191 de miliarde de dolari în
1980 (650 de miliarde de dolari în termenii actuali) la 14,7 trilioane de dolari
în 2020. China reprezintă acum 29 la sută din producția globală - cu peste 50
la sută mai mult decât SUA. Chinezii de la toate nivelurile au dobândit o
vastă experiență cu democrațiile liberale - totuși China rămâne o societate
închisă, în care mass-media este strict controlată și instanțele de judecată
sunt dispozitive ale Partidului Comunist Chinez, lucru care duce la tratarea
pozitivă a guvernării de tip partid unic și la înlăturarea opoziției.
Ce s-ar întâmpla dacă China ar invada, ocupa și anexa Taiwanul? În
mod evident, Occidentul ar fi destul de blocat în reacție din cauza
dependenței sale de sectorul manufacturier chinez, care fusese odinioară al
nostru.
După Războiul Rece, Occidentul a sperat că China ar putea deveni o
democrație în conformitate cu logica globalizării. Fondul Monetar
Internațional a îndemnat la terapia de șoc în tranziția spre capitalism, deși era
previzibil că aceasta va șterge economiile unei generații și va crea o goană
după aur pentru activele statului.
Precum China, Rusia nu s-a liberalizat întocmai. Este o democrație
falsă, cu alegeri trucate, o opoziție otrăvită, intimidată și închisă, instanțe
captive și mass-media domesticită. Clasa sa conducătoare este o mafie
clepto-cratică despre care se presupune că a jefuit cuferele țării.
În invadarea Ucrainei, Rusia a crezut în mod clar că are un efect de
pârghie: Europa își primește o mare parte din gazele naturale din Rusia,
lucru esențial în special iarna, iar Rusia reprezintă o parte majoră a
sistemului financiar global și un partener comercial valoros. Rusia pare să fi

170
presupus că Occidentul nu se va dovedi dispus să plătească un preț pentru
face Rusia să plătească un preț.
Dar Rusia a calculat greșit. Condamnările la adresa lui Putin se revarsă
de peste tot, la fel și ajutorul financiar, umanitar și militar pentru Ucraina.
Națiunile occidentale au înghețat rezervele valutare ale Rusiei și au început
procesul de decuplare a băncilor din sistemul SWIFT. Rubla a scăzut, iar
banca centrală a Rusiei a reacționat printr-o periculoasă creșterea a ratelor
dobânzilor, pentru a stopa o criză de numerar.
SUA, UE, Marea Britanie, Australia, Canada și Japonia au anunțat
planuri de vizare a rușilor bogați care și-au dosit active în străinătate. Marea
Britanie va opri Rusia să vândă datoria suverană la Londra. Apple, Exxon
Mobil și Boeing și alte companii au anunțat pași pentru retragerea afacerilor.
Țările interzic avioanele rusești în spațiul lor aerian. Cel mai important,
Germania și-a semnalat disponibilitatea de a anula conducta Nord Stream 2,
sursa majorității influenței percepute de Rusia.
Acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. Trăim într-o eră în care se
așteaptă ca firmele occidentale să manifeste o conștiință socială. Au
campanii de sustenabilitate și diversitate, precum și „ofițeri” al căror scop se
extinde dincolo de profitabilitatea imediată și se trage dintr-o cerere
formulată de generația mai tânără.
Nelegiuirea Rusiei va forța America și Europa să meargă în direcția de
a deveni autosuficiente din nou. Asistăm la sfârșitul globalizării așa cum o
cunoaștem.
11.5. Războiul din Ucraina pune capăt globalizării
Războiul din Ucraina pune capăt globalizării. Conflicul va remodela
economia mondială și va crește și mai mult inflația, determinând companiile
să se retragă din lanțurile lor globale de aprovizionare, a avertizat șeful
BlackRock, Larry Fink.
„Invazia rusă a Ucrainei a pus capăt globalizării pe care am
experimentat-o în ultimele trei decenii”, a scris Fink în scrisoarea sa anuală
către acționarii BlackRock, care supraveghează 10 miliarde de dolari în
calitate de cel mai mare administrator de active din lume, scrie Financiar
Times.

171
 Rezultatul imediat al invaziei a fost izolarea totală a Rusiei de pieţele
de capital, dar Fink a prezis că ,,marile companii şi guvernele vor analiza,
de-acum, în mod mai larg, dependenţele lor faţă de alte naţiuni. Iar acest
lucru ar putea determina companiile să îşi extindă mai mult operaţiunile la
nivel naţional, ceea ce ar putea duce la o retragere din unele ţări”.
11.5.1. Inflația va determina companiile să se retragă de pe piețele
externe
„O reorientare pe scară largă a lanţurilor de aprovizionare va fi în
mod inerent inflaţionistă”, a scris Fink, într-o amplă scrisoare de 10 pagini în
care a abordat, de asemenea, efectul invaziei asupra tranziţiei energetice şi a
criptomonedelor.
Scrisoarea nu menționa nicio țară anume care ar fi afectată de
schimbări, dar Fink a scris că „Mexic, Brazilia, Statele Unite sau centrele de
producție din Asia de Sud-Est ar putea beneficia”. Alți investitori au susținut
că ultimul grup ar putea înlocui China, unde BlackRock a lansat anul trecut
un set de produse de investiții cu amănuntul.
11.5.2. Efectul pe termen lung al războiului asupra energiei verzi
Scrisoarea lui Fink a prezis și că invazia rusă va afecta tranziția la
energie mai curată.
Inițial, căutarea unor alternative la petrolul și gazele naturale rusești
„va încetini inevitabil progresul lumii către zero emisii în termen scurt”, a
scris el.
„Pe termen mai lung, cred că evenimentele recente vor accelera de
fapt trecerea către surse mai verzi de energie”, deoarece prețurile mai mari
la combustibilii fosili ar face o gamă mai largă de surse regenerabile mai
competitive din punct de vedere financiar, a scris el.
Deși activiștii pentru climă doresc ca investitorii să evite în totalitate
combustibilii fosili, Fink a respins această abordare. „BlackRock rămâne
angajat să ajute clienții să navigheze în tranziția energetică. Aceasta include
continuarea lucrului cu companii de hidrocarburi”, a scris el.
„Pentru a asigura continuitatea prețurilor accesibile la energie în
timpul tranziției, combustibilii fosili precum gazul natural vor fi importanți
ca un combustibil de tranziție”.

172
 Într-unul dintre primele sale comentarii despre criptomonede, Fink a
atras atenția asupra „impactului potențial al războiului din Ucraina asupra
accelerării monedelor digitale. . . Un sistem de plată digital global,
proiectat atent, poate îmbunătăți decontarea tranzacțiilor internaționale,
reducând în același timp riscul de spălare a banilor și corupție.”
11.6. Conflict european, consecințe economice globale
Potrivit autorilor WSJ, liderul rus Vladimir Putin ar putea paria pe
faptul că aliații occidentali nu ar fi dispuși să plătească prețul economic
pentru a preveni o mișcare a Rusiei asupra Ucrainei într-o lume din ce în ce
mai interconectată. Unul dintre stâlpii de construcție ai globalizării
economice este principiul potrivit căruia legăturile economice ar contribui la
asigurarea păcii. Interdependența economică de pe tot globul ne face pe toți
să fim mai legați din punct de vedere economic ca niciodată, toată lumea ar
suferi de un conflict pe scară largă, de aceea globalizarea trebuia să facă
războaiele mai greu de pornit.
O analiză CNN arată că doar în planul simplist al aprovizionării cu
alimente, o invazie ar duce la o întrerupere a producției agricole a Ucrainei,
iar acest fapt ar avea un impact global, țara fiind unul dintre cei patru mari
exportatori de cereale din lume, în timp ce Rusia este cel mai mare
producător de grâu din lume. Producția mare de orz, porumb, floarea-
soarelui și rapiță ar putea fi, de asemenea, afectată. Prețurile de pe piețele
internaționale la cereale și la alte produse alimentare ar fi, la rândul lor,
aruncate în aer odată cu exploziile de pe un posibil front ucrainean.
Dar discuția mai complexă, mai întortocheată și mai plină de
conotații și interese geostrategice este legată de impactul potențial mai
consistent asupra aprovizionării cu energie a Europei și de consecințele
sancțiunilor dure ce ar fi impuse de Occident asupra Rusiei, după o invazie
în Ucraina. Rusia furnizează aproximativ 30% din petrolul Europei și 35%
din gazele sale naturale, livrările rusești jucând un rol vital în piața de
energie și în încălzirea locuințelor în Europa Centrală și de Est. Închiderea
robinetului rus de gaze naturale ca răspuns la sancțiuni ce ar penaliza la
rândul lor o invazie în Ucraina ar conduce la o puternică sub-aprovizionare
cu energie a Europei, exacerbând problemele furnizării globale și ale
prețurilor deja mari din piața energiei.

173
 Iar sancțiunile impuse de occidentali ar avea impact indirect și asupra
celor ce le impun. Analiștii se așteaptă, în general, la un pachet larg de
sancțiuni care ar putea afecta marile bănci rusești, sectorul țițeiului și gazelor
și importurile de tehnologie. Efectele asupra Europei și a restului lumii ar fi
resimțite, de asemenea, iar analiștii avertizează că riscurile de război și chiar
costurile unei „păci neplăcute” sunt subestimate. Criza economică produsă
de pandemia Covid -19 și de persistența acesteia împinge deja în sus
prețurile petrolului și gazelor, precum și prețurile principalelor metale
folosite în producția a orice, de la fabricarea de mașini și electronice până la
ustensile de bucătărie și construcții. Potrivit unor date citate de ABC, cota
Rusiei din exporturile globale de nichel este estimată la aproximativ 49%,
paladiu 42%, aluminiu 26%, platină 13%, oțel 7% și cuprul 4%. Lanțurile de
aprovizionare a producției industriale nu ar fi, de asemenea, deloc imune la
un conflict sau la sancțiuni împotriva Rusiei.
Un război fierbinte Rusia-Ucraina ar declanșa o nouă creștere masivă
a prețurilor petrolului și gazelor, în special în Europa, dar și cu impact
global, iar impactul inflaționist ar putea fi chiar și mai sever dacă toate țările
ar opri achizițiile de energie rusească, ca sancțiune de evitare a conflictului.
Dar, așa cum consemna un reportaj ABC, este puțin probabil ca toate țările
să se conformeze: China e mai probabil să susțină Rusia prin achiziții mari și
chiar și UE este puțin probabil să renunțe în totalitate la energia rusă. Acest
lucru ar putea însemna prețuri mai mari în țările care aplică sancțiunile și
prețuri mai mici pentru cei încă dispuși sau forțați să cumpere petrol și gaze
rusești.
Din perspectiva piețelor financiare, am putea asista la un salt
semnificativ al prețurilor obligațiunilor și la o cădere a ratelor dobânzilor.
Potrivit unei analize Rabobank, aceasta ar putea fi o contrapondere
convingătoare a tendinței actuale de creștere a ratelor dobânzilor în multe
economii avansate, iar piețele financiare ar fi și mai complicate din cauza
inflației și mai mari determinate de potențialele deficite de mărfuri
prezentate mai sus.
În plan strategic și politic, fostul ministrul de externe și vicecancelar
al Germaniei din 1998 până în 2005, Joschka Fischer, consideră că dacă
izbucnește un conflict militar între Rusia și Ucraina, „consecințele pentru

174
Europa ar fi profunde”, punând în discuție ordinea europeană și principiile -
renunțarea la violență, autodeterminare, inviolabilitatea frontierelor și
integritatea teritorială - pe care se bazează de la sfârșitul Războiului Rece.
Fischer crede că Europa ar fi din nou împărțită în două sfere: o „Europa
rusească” în est și Europa Uniunii Europene și NATO în părțile de vest și
centrale ale continentului.
Cert este că un conflict aparent local - ruso-ucrainean - va agrava
crizele costului vieții în mult mai multe țări europene și probabil chiar la
scară mondială. Consecințele economice ale unui gest extrem vor avea astfel
dimensiuni ce vor fi calculate la nivel global.
11.7. Globalizarea și-a urmat cursul regretabil. Trebuie să găsim un
nou model
„S-ar putea la fel de bine să dezbateți dacă toamna ar trebui să
urmeze verii”, a spus odată Tony Blair, ca dezbatere despre natura sau
dezirabilitatea globalizării. Blair a fost, ca de multe ori, clar din punct de
vedere intelectual, provocator din punct de vedere politic și complet
incorect, transmite The Telegraph.
Pentru că globalizarea - tratatele, procesele și structurile care au făcut
lumea mai complexă, interconectată și interdependentă - este produsul
alegerilor politice. Acele alegeri, cum ar fi reglementarea și de-
reglementarea piețelor muncii, reglementarea și impozitarea capitalului și
condițiile în care țările au făcut comerț între ele, au determinat nu numai
faptul că globalizarea a continuat rapid, ci și natura schimbării pe care
aceasta a adus-o.
Comerțul cu produse manufacturate a fost liberalizat, în timp ce
serviciile au fost protejate. Acordurile comerciale cu state care ar ignora în
mod clar termenii - în special China - au fost convenite fără a ține cont de
abuzul lor. Cu politicile interne, unele țări au făcut mai mult decât altele
pentru a-și proteja oamenii de vânturile schimbării, iar unele au făcut mai
mult decât altele pentru a-și proteja infrastructura națională de privirile
indiscrete ale statelor ostile.
Pentru o vreme, totul părea în regulă. Am importat haine ieftine și
produse manufacturate. Costurile noastre de îndatorare și inflația au fost
menținute la un nivel scăzut de politicile guvernamentale și de

175
economisitorii din Asia. Prețurile caselor au crescut și mulți s-au simțit mai
bine pentru asta.
Dar, încet, costurile au devenit mai evidente. Munca cu calificare
medie a dispărut. Plata a stagnat. Pe măsură ce productivitatea a crescut,
profiturile angajaților nu au reușit să țină pasul cu cele ale investitorilor. Pe
măsură ce fabricile închise și producția s-au mutat în Asia, legătura dintre
succesul companiilor britanice și prosperitatea britanicilor s-a rupt: în timp
ce odată directorii ar fi putut împărtăși unele câștiguri cu muncitorii cu
calificare scăzută și medie, în prezent, astfel de muncitori sunt angajați în
alte țări.
Chiar și unele dintre fructele globalizării se transformă în putrezire. În
timp ce dezvoltarea limitată a economiei chineze a menținut odinioară
inflația la un nivel scăzut, acum o crește pe măsură ce concurăm pentru
resurse limitate precum petrolul și gazul. În timp ce abandonarea producției a
fost văzută ca apogeul modernizării, în timpul pandemiei am constatat că am
fost expuși fără ea. În timp ce deschiderea către investițiile străine a fost
cândva laitmotivul nostru, acum înțelegem că este exploatată de statele ostile
pentru a spăla bani murdari și a câștiga pârghie împotriva noastră.
Chiar și acum liderii noștri sunt reticenți în a vedea adevărul. Ei se
agață de ipoteze liberale demult infirmate - că valorile noastre sunt
universale, că restul lumii vrea să devină ca noi, că interconexiunea face
războiul imposibil, că liberalizarea comerțului duce inevitabil la societăți
deschise și la politică democratică - și sper că evenimentele s-ar putea încă
îndrepta.
Cu cât durează această speranță nesăbuită, cu atât mai dureroasă va fi
schimbarea inevitabilă și cu atât rivalii și dușmanii noștri vor conspira pentru
a ne da noi lovituri. Rusia, atâta timp cât este condusă de Putin sau de aliații
săi, nu se poate aștepta la o revenire la relații diplomatice sau economice
normale. Și ne place sau nu, țările occidentale vor fi forțate în curând să se
decupleze, poate în diferite măsuri, de China.
Dar dacă această fază a globalizării s-a încheiat, ce urmează? Pentru a
răspunde, trebuie mai întâi să fim sinceri cu noi înșine. Noi nu, așa cum ne
spunem adesea, nu trăim într-o ordine liberală, bazată pe reguli. De la
Războiul Rece, am trăit într-o ordine condusă de americani, în care puterea

176
militară și financiară a SUA a permis Washingtonului să domine lumea.
Hegemonia americană este de preferat orice ar putea să o înlocuiască, dar nu
ar trebui să ne amăgim că instituțiile și structurile globale sunt în vreun fel
corecte. Sunt susținute de forță, iar regulile sunt încălcate pentru a proteja
interesele americane.
Acel ordin condus de SUA nu a fost distrus, dar este contestat.
America și-a pierdut războaiele în Irak și Afganistan. Prin naivitate și
neglijență, America a invitat China în sistemul comercial global și a urmărit
cum Beijingul a încălcat toate regulile, a aruncat produse ieftine în Occident,
a furat secrete economice și militare și a provocat dezindustrializarea și
decăderea socială în zona Rust Belt. Instabilitatea politică americană,
repetată în altă parte în Occident, este direct legată de anxietatea economică
și socială alimentată parțial de globalizare.
Rivalii și inamicii care ne provoacă nu caută să-și exporte ideologia, să
răstoarne sistemul nostru de guvernare sau să ne distrugă cultura. Dar, pe
măsură ce China devine mai puternică, interesele sale globale cresc și odată
cu acestea cresc și interesele sale militare și de securitate. Pe măsură ce
puterea relativă occidentală scade, ca Rusia, Iranul și Coreea de Nord vor
deveni mai asertive.
Prin urmare, noul model trebuie să reziste și să limiteze rivalii și
inamicii noștri. Este nevoie de recunoașterea faptului că puterea economică
contează și, prin urmare, urmărirea creșterii nu este opțională. Ne cere să
acordăm prioritate rezilienței naționale față de eficiența națională a lanțurilor
de aprovizionare întinse. Este nevoie de naționalism economic, planificare
strategică și menținerea producției interne și a capacităților de bază.
De asemenea, cere o cooperare mai strânsă în Occident și cu aliații
care ne sunt alături. Avem nevoie de noi instituții și foruri pentru a asigura o
astfel de cooperare și politici coordonate privind apărarea și securitatea,
accesul la mărfuri precum energia și capabilități tehnologice vitale, de la
fabricarea de cipuri până la expertiză în sectoare precum inteligența
artificială și telecomunicațiile. Trebuie să fim pregătiți pentru sfârșitul
internetului deschis și global și pentru o provocare a dolarului ca monedă de
rezervă a lumii.

177
 Va trebui să acceptăm realitatea sferelor de influență și să ne angajăm
într-un concurs pentru sprijin, putere, comerț și acces la resursele naturale în
țările nealiniate. Va trebui să acceptăm că nu putem ajuta liberalii și
democrații din fiecare țară și, uneori, să ne aliem cu țări care nu sunt nici
liberale, nici democratice. Va trebui să cheltuim mai mult pentru politica de
apărare și securitate și să folosim bugetele noastre de ajutor combinate
pentru a rivaliza cu inițiativa ,,Noul Drum al Mătăsii’ stabilit de China.
Acasă, va trebui să facem mai mult pentru a vindeca diviziunile sociale și
economice pe care inamicii noștri sunt dornici să le exploateze.
Nu a fost nimic inevitabil în ceea ce privește globalizarea din ultimele
trei decenii. Într-adevăr, acum ne apropiem de finalul ei. Dar securitatea,
prosperitatea și libertatea noastră depind de noi să modelăm ceea ce
urmează.
11.8. Războiul din Ucraina va afecta în mod fundamental
economia mondială, avertizează FMI
Invadarea Ucrainei de către Rusia va afecta întreaga economie
mondială, prin încetinirea creşterii economice şi majorarea inflaţiei, şi ar
putea reconfigura în mod fundamental ordinea economică mondială pe
termen mai lung, a avertizat Fondul Monetar Internaţional (FMI).
Dincolo de suferinţa umană şi fluxul istoric de refugiaţi, războiul
majorează preţurile la alimente şi energie, alimentează inflaţia şi erodează
valoarea veniturilor, perturbând comerţul, lanţul de aprovizionare şi
remitenţele în ţările vecine Ucrainei. De asemenea, erodează încrederea şi
produce incertitudini în rândul investitorilor, ceea ce scade valoarea
activelor, înăspreşte condiţiile financiare şi ar putea duce la ieşiri de capital
de pe pieţele emergente, se arată într-un articol pe site-ul FMI.
,,Conflictul este o lovitură majoră la adresa economiei globale, care
va afecta creşterea şi va majora preţurile", avertizează FMI.
Deja instituţia cu sediul la Washington anunţase că se aşteaptă să
revizuiască în scădere precedenta prognoză privind o creştere de 4,4% a
economiei mondiale în 2022. În postarea făcută marţi, FMI sugerează că ar
putea înrăutăţi şi previziunile privind creşterea regională.
Estimările actualizate ale FMI vor fi publicate pe 19 aprilie.

178
 Ţările care au expunere directă din punct de vedere al comerţului, al
turismului şi al finanţelor vor simţi presiunea în creştere, existând şi un risc
mai ridicat de instabilitate în anumite regiuni, cum ar fi Africa Subsahariană,
America Latină, Caucaz şi Asia Centrală. În acelaşi timp, insecuritatea
alimentară va spori probabil în zone din Africa şi Orientul Mijlociu, unde
ţări ca Egipt importă 80% din grâul lor din Rusia şi Ucraina, avertizează
FMI.
Pe termen mai lung, ,,războiul ar putea afecta în mod fundamental
ordinea economică globală şi geopolitică prin reconfigurarea lanţului de
aprovizionare, a livrărilor de energie, a reţelelor de plăţi şi a modului în
care statele vor regândi deţinerile valutare", apreciază FMI, potrivit
Agerpres.
Instituţia se aşteaptă la recesiuni profunde în Rusia şi Ucraina şi
estimează că Europa s-ar putea confrunta cu perturbări ale importurilor de
gaze naturale şi ale lanţului de aprovizionare.
Europa de Est, care a absorbit cea mai mare parte din cele trei
milioane de refugiaţi ucraineni, se va confrunta, ca rezultat, cu costuri de
finanţare mai ridicate.

179
180
 CAPITOLUL I

SUVERANISMUL

Secțiunea 1 Concept

Un stat suveran este un stat cu un teritoriu determinat (definit), asupra

căruia el exercită intern și extern suveranitate și dispune de capacitatea de a
avea și întreprinde relații cu alte state suverane. Se subînțelege de aici că un
stat suveran nu este dependent sau supus influenței unui alt stat sau unei
puteri statale străine. Termenul țară poate reda frecvent atât noțiunea de stat
(suveran), cât și pe aceea de regiune geografică (consacrată). Oficial, se
vorbește de regulă despre state suverane.
Suveranismul (în fr. souverainism) adică ideologia suveranității, este o
doctrină care susține dobândirea sau păstrarea independenței politice a unei
națiuni sau a unei regiuni. Suveranismul se opune federalismului și uniunilor
supranaționale, înclinând în schimb spre confederație sau izolaționism și
poate fi asociat cu anumite mișcări de independență.
Mișcarea suveranității este, în inițiatorii săi inițiali, o doctrină politică
care susține păstrarea suveranității naționale a unei țări cu privire la
instanțele supranaționale. Conceptul poate acoperi cel al suveranității
economice.
În Franța, suveranismul este înțeles inițial ca opoziție față
de federalismul Uniunii Europene, în timp ce în Quebec, suveranismul din
Quebec se traduce prin opoziție față de federalismul canadian.
Dacă folosim termenul de țară în sensul de țară independentă (precum
193 al ONU) și dacă folosim termenul de național în sensul de a ne raporta
la o țară independentă, atunci „doctrina” politică de mai sus nu se aplică. nu
se aplică Quebecului și, prin urmare, termenul suveranitate se referă la două
concepte distincte, deoarece Quebecul nu este independent și nu există
organisme supranaționale pe care așa-numiții suveraniști ai Quebecului să
încerce să le combată; din punct de vedere istoric, suveraniștii din Quebec au
promovat chiar crearea unor astfel de organisme, mai întâi promovarea unei
uniuni confederale cu Restul Canadei (de la manifestul Option Quebec din

181
1967 până cel puțin la referendumul din 1995 prin acordul tripartit la 12
iunie), apoi promovarea acordului de liber schimb Canada-Statele Unite la
sfârșitul anilor 1980 (de la sosirea lui Parizeau ca lider), adoptat în ~ 1989 și
apoi devenit NAFTA în ~ 1994.
După alegerea din 2017 a lui Emmanuel Macron în funcția de
președinte al Republicii Franceze, tema „suveranității europene”, care obligă
statele membre ale Uniunii Europene, este preluată de numeroase mass-
media.
Termenul apare pentru prima dată într-o coloană publicată de Paul-
Marie Couteaux în Le Monde, la 30 septembrie 1999: „Suveranismul, acest
cuvânt pe care trebuia să-l luptăm pentru ca prietenii noștri să îl adopte, se
adresează mai multor familii politice franceze - în dreapta și în stânga.
Poate fi gândit doar ca un întreg, luând cele două componente ale sale,
suveranitatea națională și suveranitatea populară, ca fiind inseparabile. A
apăra suveranitatea națională în timp ce pierde din vedere preocuparea
socială, adică fără a apăra în același timp suveranitatea populară,
înseamnă a priva suveranitatea nu numai de conținutul său politic, ci și de
forțele sociale care o susțin. fără de care nu este decât o construcție foarte
fragilă. Eroarea dreptului național riscă întotdeauna să nu fie altceva decât
un drept banal. În mod invers și simetric, a apăra suveranitatea populară
fără a apăra suveranitatea națională, adică a crede că se poate limita la
singura preocupare socială, înseamnă a se priva de orice instrument de
acțiune colectivă. În vastele plase de globalizare și predare, neputincios, la
luptele internaționale de putere în care nici o voință nu poate lua formă."
Suveranitatea este definită de o apărare a suveranității naționale, spre
deosebire de transferul exercitării puterii la un nivel supranațional. Partizanii
suveranității denunță acest transfer de suveranitate ca amenințând identitatea
națională sau ca dăunând principiilor democratice prin distanțarea cetățenilor
de reprezentanții lor aleși.
Suveranitatea este o poziție politică care susține apărarea sau
recucerirea suveranității naționale de către un popor sau un stat, spre
deosebire de dinamica globalizării și de politicile supranaționale de
concertare.

182
 S-a născut odată cu suveranismul francez, care conform definiției date
de enciclopedia Larousse, este o doctrină politică care susține păstrarea sau
reabilitarea suveranității naționale de către un popor sau un stat, spre
deosebire de cererile și politicile internaționale și organizații supranaționale.
Suveranitatea se adresează diferitelor familii politice, fie în dreapta, fie
în stânga, în măsura în care suveranitatea națională este asociată
cu suveranitatea populară.
Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă
politică (legislativă, judiciară sau/și executivă) asupra unei regiuni
geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înșiși.
În general, doctrina dreptului internațional a îmbrățișat teza potrivit
căreia suveranitatea, ca instituție, „...apare din momentul în care încep să
existe state”.
Conceptul de suveranitate, deși exista deja, de fapt, a fost recunoscut
prin Tratatele de la Westfalia (1648).
În ,,Enciclopedia Blackwell a instituțiilor politice", suveranitatea este
definită ca situația în care nici o autoritate externă nu are putere politică
sau juridică într-un stat.
În DEX, apar următoarele definiții:
Suveranitate = calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa;
independență; putere supremă.
Suveranitate națională = independența unui stat față de alte state.
Suveranitate de stat = supremație a puterii de stat în interiorul țării și
independență față de puterea altor state.
1.1. Suveranitatea națională
În dreptul internațional modern, pe lângă suveranitatea statului, s-a
format și conceptul de suveranitate națională, înțeleasă drept dreptul oricărei
națiuni la autodeterminare. Conținutul suveranității naționale este
suveranitatea națiunii și libertatea ei politică de a-și alege organizarea
juridică de stat și forma relațiilor cu alte națiuni. Suveranitatea națiunii este
asigurată de structura socio-economică și politică a societății, adică nu este
inerentă nici unei națiuni. În esență, suveranitatea națională este un principiu
democratic, realizarea căruia depinde de conștientizarea de către națiune a

183
intereselor sale vitale, care rezultă în mod obiectiv din condițiile existenței și
dezvoltării sale.
Cu toate acestea, principiul suveranității naționale nu absolutizează o
națiune, ci doar dă o nouă calitate suveranității statului. Dreptul la stat de
suveranitate într-o anumită etapă istorică devine dreptul națiunii, care poate
fi realizat de națiune, atât sub forma creării propriului său stat, cât și prin
aderarea la o entitate statală mai mare.
1.2. Suveranitatea oamenilor
Doctrina suveranității populare a fost dezvoltată în secolul al XVII-lea.
gânditorul francez Rousseau, care a numit suveranul altceva decât o ființă
colectivă, format din persoane particulare, denumite în mod colectiv
după popor.
Esența suveranității naționale se află în supremația poporului în stat. În
același timp, poporul este considerat unicul purtător legal și legitim al puterii
supreme sau ca sursă de suveranitate de stat. Suveranitatea populară este
antagonistul suveranității monarhului, în care monarhul nu este considerat
membru al poporului, ci ca personalitate individuală - purtătorul puterii de
stat suverane (absolutiste, autocratice). Conceptele suveranității naționale și
ale suveranității statului sunt, de asemenea, diferite, dar nu și opuse unul față
de celălalt, deoarece în primul caz se dezvăluie problema puterii supreme în
stat, iar în al doilea, problema supremației puterii statului însuși. De
asemenea, doctrina suveranității naționale și-a găsit expresia în dreptul
popoarelor la suveranitatea inalienabilă asupra averii lor naturale și în alte
forme.

Secțiunea a 2-a Istoric

Cuvântul suveran este împrumutat de la soverain francez vechi, care în

sine derivă din latinescul superānus (care înseamnă „deasupra”). Este un
titlu care poate fi atribuit unei largi varietăți de oameni.
Rolurile unui suveran variază de la monarh sau șef de stat la șef al
unei municipalități sau chiar la un ordin de cavalerie. Prin urmare, cuvântul
„suveran” este folosit astăzi mai mult pentru independența sau autonomia a
ceva.

184
 Statele membre ale Națiunilor Unite, care sunt toate state suverane,
deși nu toate statele suverane sunt neapărat membre.
Un stat suveran, în dreptul internațional, este o entitate juridică care
este reprezentată de un guvern centralizat care are suveranitatea asupra unei
zone geografice. Dreptul internațional definește statele suverane ca având o
populație permanentă, un teritoriu definit, un guvern și capacitatea de a se
raporta la alte state suverane. Se înțelege, de asemenea, în mod normal că un
stat suveran nu este nici dependent, nici supus niciunei alte puteri sau state.
Suveranul este, într-un stat, subiectul care deține suveranitatea ,
înțeles, pentru a-l cita pe Jean Bodin, ca „acea putere absolută și perpetuă
care aparține statului”. În prezent, însă, termenul este folosit pentru a
desemna, cu o valoare generică, șeful statului monarhic și, prin urmare, ca
sinonim pentru monarh.
Până în secolul al XIX-lea se spunea că suveranitatea poate fi atribuită
unei persoane (monarhului), unei adunări care adună o parte a poporului sau
unei adunări care adună tot poporul (înțeles ca un grup de cetățeni), dând
naștere deci la cele trei forme clasice de guvernare deja identificate
de Aristotel: monarhie, aristocrație și democrație.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu Revoluția franceză,
conceptele de suveranitate populară și suveranitate națională și-au făcut
drum. Conform primei concepții, elaborată de Jean-Jacques Rousseau și
susținută de cei mai radicali revoluționari, fiecare cetățean deține o parte a
suveranității: rezultă că exercitarea acesteia poate avea loc numai cu forme
de democrație directă sau, dacă aceasta este nu este posibil, prin
reprezentanți aleși prin vot universal și supuși unui mandat imperativ. Al
doilea concept, pe de altă parte, susținut de Emmanuel Joseph Sieyès și
susținut de revoluționarii mai moderați, atribuie suveranitatea națiunii,
formată din actuali cetățeni (poporul), dar și din trecut și viitor; întrucât o
astfel de entitate nu poate exercita puteri suverane în mod direct, acestea sunt
delegate reprezentanților care, tocmai pentru că acționează în interesul
națiunii și nu doar al poporului, nu sunt supuși unui mandat imperativ și pot
fi, de asemenea, aleși doar de o parte a cetățeni.
Începând cu secolul al XIX-lea, se afirmă o elaborare teoretică a
doctrinei germane, potrivit căreia titularul suveranității este o persoană

185
juridică, statul, din care cei care exercită efectiv puteri suverane (precum
șeful statului, parlamentului, guvernului și corpul electoral în sine) sunt
doar organe. Această idee ajunge să se integreze cu cea că suveranitatea
aparține poporului, proclamată, de exemplu, prin art. 1 din Constituția
italiană, în sensul că statul, titular al suveranității, derivă același lucru de la
oamenii care l-au creat cu voința sa. Pe de altă parte, în statul modern de
drept, suveranitatea este împărțită în mai multe funcții publice atribuite
diferitelor organisme, conform principiului separării puterilor.
Prin urmare, conform concepției actuale, suveranul în sensul propriu
este statul; termenul, totuși, este încă folosit pentru a desemna șeful statului
monarhic, chiar dacă în marea majoritate a monarhiilor actuale, spre
deosebire de monarhiile absolute, acesta nu mai deține totalitatea puterilor
suverane și, dimpotrivă, și-a asumat un ceremonial pur rol.
Suveranitatea din Westfalia este conceptul de suveranitate
a statului național bazat pe teritorialitate și absența unui rol al agenților
externi în structurile interne. Este un sistem internațional de state, corporații
multinaționale și organizații care a început cu pacea din Westfalia în 1648.
Suveranitatea este un termen care este adesea folosit greșit. Până
în secolul al XIX-lea, conceptul radicalizat de „standard de civilizație” a fost
folosit în mod sistematic pentru a determina că anumite persoane din lume
erau „necivilizate” și fără societăți organizate. Această poziție s-a reflectat și
s-a constituit în noțiunea că „suveranitatea” lor era complet lipsită sau cel
puțin de un caracter mai mic decât cel al poporului „civilizat”. Lassa
Oppenheim a scris: ,,Nu există, probabil, nicio concepție a cărei semnificație
este mai controversată decât cea a suveranității. Este un fapt incontestabil
că această concepție, de la momentul în care a fost introdusă în știința
politică și până în prezent, nu a avut niciodată o semnificație care a fost
convenită universal".
Potrivit HV Evatt de la Înalta Curte din Australia: „Suveranitatea nu
este nici o chestiune de fapt, nici o chestiune de drept, ci o chestiune care nu
apare deloc”.
Suveranitatea a căpătat un alt sens odată cu dezvoltarea
principiului autodeterminării și interzicerea împotriva amenințării sau
utilizării forței ca norme „ius cogens” ale dreptului

186
internațional modern. Carta Organizației Națiunilor Unite, Proiectul de
declarație privind drepturile și îndatoririle statelor și Cartele organizațiilor
internaționale regionale exprimă opinia că toate statele sunt egale din punct
de vedere juridic și se bucură de aceleași drepturi și obligații bazate pe
simplul fapt al existenței lor ca persoane juridice. conform dreptului
internațional. Dreptul națiunilor de a-și determina statutul politic și de a
exercita suveranitatea permanentă în limitele jurisdicțiilor lor teritoriale este
larg recunoscut.
În știința politică, suveranitatea este de obicei definită ca fiind
atributul cel mai esențial al statului sub forma autosuficienței sale complete
în limitele unui teritoriu dat, care este supremația sa în politica internă și
independența în politica externă.
Își ia numele din Tratatul de la Westfalia din 1648, sistemul
de suveranitate al statului din Westfalia , care conform lui Bryan Turner „a
făcut o separare mai mult sau mai puțin clară între religie și stat și a
recunoscut dreptul principiilor de a „confesionaliza” statul, adică, determină
apartenența religioasă a regatelor lor pe principiul pragmatic al cuius regio,
eius religio.
Modelul vestfalian de suveranitate a statului a fost din ce în ce mai
vizat de „non-vest” ca sistem impus exclusiv de colonialismul occidental.
Ceea ce a făcut acest model a fost de a face religia subordonată politicii. o
problemă care a cauzat unele probleme în lumea islamică. Acest sistem nu se
potrivește lumii islamice, deoarece concepte precum „separarea bisericii de
stat” nu sunt recunoscute ca valabile de religia islamică.
În utilizarea obișnuită, termenii „țară”, „națiune” și „stat” sunt
adesea folosiți ca și când ar fi sinonimi, dar într-o utilizare mai riguroasă, se
pot distinge:
Țara definește o regiune care are trăsături geografice sau frontiere
politice.
Națiunea definește un grup de oameni despre care se crede sau se
crede că împărtășesc obiceiuri comune, religie, limbă, origini sau istorie. Cu
toate acestea, adjectivele „național” și „internațional” sunt frecvent utilizate
pentru a se referi la chestiuni care privesc strict „statele suverane”, ca în
„capitalul național” și „dreptul internațional”.

187
 Statul definește setul de instituții guvernamentale și de sprijin care
au suveranitate asupra unui teritoriu definit și a populației sale. Statele
suverane sunt persoane juridice.

Secțiunea a 3-a Teorii despre suveranitate

În timp ce, conform teoriei statului declarativ, un stat suveran poate

exista chiar și fără a fi recunoscut de alte state suverane, statele
nerecunoscute au adesea dificultăți în exercitarea puterilor depline ale
tratatului și angajarea în relații diplomatice cu alte state suverane.
Dennis L. Feucht a redactat o recenzie a lucrării American Militias:
Rebellion, Racism & Religion pentru American Scientific Affiliation în care
descrie teoria lui Richard McDonald, un lider al mișcării cetățenilor
suverani, care împarte membrii din Statele Unite în două categorii: „cetățenii
originali ai statelor” (sau „cetățenii statelor”) și „cetățenii Statelor Unite”.
McDonald menționează că cetățenii Statelor Unite sau cetățenii „celui de-al
Paisprezecelea Amendament⁠” au drepturi civile, legiferate cu scopul de a
oferi recent eliberaților sclavi de culoare după Războiul Civil drepturi
identice cu drepturile constituționale inalienabile ale cetățenilor albi.
Avantajele cetățeniei americane sunt acceptate prin consimțământ în
schimbul libertății. Prin urmare, cetățenii statelor încearcă să-și revoce
cetățenia și să-și reafirme statutul de cetățean de jure. Acest lucru implică
ieșirea de sub incidența jurisdicției guvernamentale și renunțarea la orice act
care te leagă de cetățenia Statelor Unite prin consimțământ precum Social
Security Number, permisul de conducere, certificat de înmatriculare,
utilizarea de coduri ZIP, certificat de căsătorie, înregistrare pentru drept de
vot și certificat de naștere. De asemenea, se include și neplata impozitului pe
venit - atât statală, cât și guvernamentală - deoarece cetățenii care nu intră
sub incidența jurisdicției SUA nu sunt obligați să le plătească. Numai
locuitorii (locuitorii străini) ai statelor, nu cetățenii săi, sunt impozitați pe
venit. Iar ca cetățean care are în proprietate pământuri, oricine poate aduce
certificatul original al terenului și să-l poate remite reprezentanților
comitatului pentru a obține titlul alodiu. O astfel de proprietate este deținută
„fără recunoașterea vreunui proprietar superior căruia să-i fi dator”

188
(Black's Law Dictionary⁠). Superiorii includ acele persoane care percep
impozite pe proprietate sau care pot pune sechestru pe o proprietare sau care
o pot ipoteca.
Pentru a-și susține teoriile, McDonald a înființat Centre de Servicii
pentru Cetățeni peste tot prin Statele Unite.
Scriitorul Richard Abanes susține că cetățenii suverani eșuează în a
examina suficient contextul cazurilor⁠ pe care le menționează și ignoră
dovezile nefavorabile precum Federalist Papers nr. 15. Aici, Alexander
Hamilton susține că Constituția Statelor Unite îi situează pe toți sub
autoritatea guvernamentală.
Unii cetățeni suverani declară că pot deveni imuni la majoritatea sau
toate legile Statelor Unite prin renunțarea la cetățenie, un proces pe care îl
descriu drept „expatriere”, și care implică depunerea unui document ilegitim
prin care se renunță la cetățenie și se declară doar cetățean al statului în care
locuiesc în biroul oricărui funcționar de comitat care îi acceptă cererea.
3.1. Teoria constitutivă
Teoria constitutivă a statului definește un stat ca persoană juridică în
conformitate cu dreptul internațional dacă și numai dacă este recunoscut ca
suveran de cel puțin un alt stat. Această teorie a recunoașterii a fost
dezvoltată în secolul al XIX-lea. Conform acestei teorii, un stat era
considerat suveran dacă un alt stat suveran îl recunoaște ca atare. Din această
cauză, noile state nu ar putea deveni imediat parte a comunității
internaționale sau să fie obligate de dreptul internațional, iar națiunile
recunoscute nu trebuiau să respecte dreptul internațional în relațiile lor
reciproce. În 1815, Congresul de la Viena, în actul final, a recunoscut doar
39 de state suverane în sistemul diplomatic european și, ca urmare, s-a
stabilit ferm că în viitor noile state vor trebui să fie recunoscute de alte state
și acest lucru a însemnat în practică recunoașterea de către una sau mai
multe puteri majore.
Una dintre criticile principale ale acestei legi a fost confuzia care ar fi
creată atunci când unele state ar recunoaște o nouă entitate, dar altele nu.
Hersch Lauterpacht, unul dintre principalii susținători ai teoriei, a sugerat că:
,,Este datoria statului să acorde recunoașterea ca o posibilă soluție. Cu
toate acestea, un stat poate utiliza orice criteriu atunci când judecă dacă ar

189
trebui să acorde recunoaștere și nu se află sub obligația de a utiliza astfel de
criterii. Multe state pot recunoaște un alt stat doar dacă este în avantajul
lor."
În 1912, LFL Oppenheim spunea, referitor la teoria constitutivă:
„Dreptul internațional nu spune că un stat nu există, atâta timp cât nu este
recunoscut, dar nu îl ia în seamă înainte de recunoașterea sa. Prin
recunoaștere numai și exclusiv un stat devine o persoană internațională și
un subiect al dreptului internațional."
3.2. Teorie declarativă
În schimb, teoria statului declarativ definește un stat ca persoană
juridică conform dreptului internațional dacă îndeplinește următoarele
criterii:
Are un teritoriu definit;
Are o populație permanentă;
Are un guvern;
Are capacitatea de a se raporta la alte state.
Conform teoriei declarative, starea unei entități este independentă de
recunoașterea acesteia de către alte state, atâta timp cât suveranitatea nu a
fost dobândită de forța militară. Modelul declarativ a devenit mai renumit,
în 1933, odată cu Convenția de la Montevideo.
Articolul 3 din Convenția de la Montevideo prevede că statul politic este
independent de recunoașterea de către alte state, iar statului nu i se interzice
să se apere. În schimb, recunoașterea este considerată o cerință pentru stat de
teoria constitutivă a statului. O parte importantă a convenției este articolul 11
care interzice utilizarea forței militare pentru a obține suveranitatea.
O opinie similară cu privire la „condițiile în care o entitate constituie
un stat” este exprimată de Comunitatea Economică Europeană în „Avizele
Comitetului de Arbitraj Badinter”, care a constatat că un stat este definit ca
atare dacă are un teritoriu, o populație, un guvern și capacitatea de a intra în
relații cu alte state.
3.3. Recunoașterea statului
Recunoașterea statului este decizia unui stat suveran de a trata o altă
entitate ca fiind egală. Recunoașterea poate fi exprimată sau implicită și, de

190
obicei, are efecte retroactive, dar nu înseamnă neapărat disponibilitatea de a
stabili sau menține relații diplomatice.
Nu există nicio definiție care să fie obligatorie pentru toți membrii
comunității națiunilor pe criterii de stat. În practica actuală, criteriile sunt în
principal politice, nu legale. LC Green a citat recunoașterea statelor
nenăscute din Polonia și Cehoslovacia în primul război mondial și a explicat
că: ,,Întrucât recunoașterea statalității este o chestiune de apreciere, este
deschis oricărui stat existent să accepte ca stat orice entitate pe care o
dorește, indiferent de existența teritoriului sau a unui guvern stabilit".
Cu toate acestea, în dreptul internațional există mai multe teorii cu
privire la momentul în care un stat ar trebui să fie recunoscut ca suveran.
Practica statutului legată de recunoașterea statelor se încadrează, în
general, într-un fel sau altul între abordările declarative și
constitutive. Dreptul internațional nu impune ca un stat să recunoască pe
alții. Recunoașterea este adesea refuzată atunci când un nou stat este
considerat nelegitim sau se naște cu încălcarea dreptului internațional.
Nerecunoașterea universală de către comunitatea
internațională Rodezia și Cipru de Nord sunt exemple bune în acest sens.
Primul a fost recunoscut doar de Africa de Sud și al doilea doar de Turcia. În
cazul Rodeziei, recunoașterea a fost în mare măsură refuzată atunci când
minoritatea albă a preluat puterea și a încercat constituirea statului pe
linia Apartheidului din Africa de Sud, o mișcare pe care Consiliul de
Securitate al ONU a descris-o drept crearea unui „regim ilegal Minoritate
rasistă”. În cazul Ciprului de Nord, recunoașterea a fost refuzată pentru un
stat separat creat în Cipru de Nord. Dreptul internațional nu împiedică
declarațiile de independență, iar recunoașterea unei țări este o problemă
politică. În consecință, ciprioții turci au obținut „statutul de observator”
în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei , iar reprezentanții lor sunt
aleși în Adunarea Ciprului de Nord; și Ciprul de Nord a devenit membru
observator al Organizației de Cooperare Islamică și al Organizației pentru
Cooperare Economică .
3.3.1. Statele de facto și de drept
Majoritatea statelor suverane sunt de jure și de facto (adică există atât
legal, cât și în realitate). Cu toate acestea, un stat poate fi recunoscut doar ca

191
stat „de iure”, întrucât este recunoscut drept guvernul legitim al unui
teritoriu asupra căruia nu are un control efectiv. De exemplu, în
timpul celui de- al doilea război mondial, guvernele în exil ale mai multor
state europene continentale au continuat să se bucure de relații diplomatice
cu aliații, în ciuda țărilor lor aflate sub ocupația nazistă. Organizația pentru
Eliberarea Palestinei și Autoritatea Națională Palestiniană susțin că statul
Palestina este un stat suveran, o afirmație care a fost recunoscută de
majoritatea statelor, deși teritoriul pe care îl pretinde este sub controlul său
,,de facto", este controlat de Israel. Alte entități pot avea controlul ,,de facto"
asupra unui teritoriu, dar nu au recunoaștere internațională; acestea pot fi
considerate de comunitatea internațională doar ca state „de facto”. Ele sunt
considerate „de iure” numai în conformitate cu propria lor lege și statele care
le recunosc. De exemplu, Somaliland este considerat în mod obișnuit ca un
stat. Pentru o listă de entități care doresc să fie recunoscute universal ca state
suverane, dar care nu au recunoaștere diplomatică globală, consultați statele
cu recunoaștere limitată.
3.3.2. Relația dintre stat și guvern
Deși termenii „stat” și „guvern” sunt adesea folosiți
interschimbabil, dreptul internațional face distincție între un stat non-fizic și
guvernul acestuia. Într-adevăr, conceptul de „guvern în exil” se bazează pe
această distincție. Statele sunt persoane juridice non-fizice și nu organizații
de niciun fel. Cu toate acestea, de obicei numai guvernul unui stat îl poate
obliga sau lega, de exemplu printr-un tratat.
3.3.3. Extincția statului
În general, statele sunt entități durabile, deși este posibil ca acestea să
dispară, fie prin acțiuni voluntare, fie prin forțe externe, precum cucerirea
militară. Desființarea violentă a statului a încetat practic de la sfârșitul celui
de-al doilea război mondial. Întrucât statele sunt persoane juridice non-
fizice, s-a susținut că dispariția lor nu se poate datora doar forței fizice. În
schimb, acțiunile fizice ale armatei trebuie asociate cu acțiunile sociale sau
judiciare corecte pentru a desființa un stat.
3.3.4. Statutul ontologic al statului

192
 Statutul ontologic al statului face obiectul dezbaterii și, în special,
indiferent dacă, fiind un obiect pe care nimeni nu îl poate vedea, gusta,
atinge sau detecta în alt mod, este o entitate reală.
3.3.5. Statul ca „aproape abstract”
S-a susținut că un motiv potențial pentru care existența statelor a fost
controversată este că acestea nu au loc în dualitatea tradițională platonică a
concretului și a abstractului. În mod normal, obiectele concrete sunt acelea
care au o poziție în timp și spațiu, pe care statele nu o au (deși teritoriile lor
au o poziție spațială, dar statele sunt distincte de teritoriile lor), iar obiectele
abstracte nu au nici poziție nici în timp și nici în spațiu, deoarece au o poziție
temporală (pot fi create în anumite momente și apoi pot dispărea mai târziu).
Prin urmare, s-a susținut că statele aparțin unei a treia categorii, cvasi-
abstractul, care a început recent să atragă atenție filosofică, în special în
zona documentalității, o teorie ontologică care urmărește să înțeleagă rolul
documentelor în înțelegerea tuturor realitatea socială. Obiectele aproape
abstracte, cum ar fi stările, pot fi create prin acte documentare care pot fi
folosite și pentru a le manipula, de exemplu prin legarea lor prin tratat sau
predarea lor ca urmare a unui război.
3.3.6. Statul ca „entitate spirituală”
O altă teorie a ontologiei statului este că statul este spiritual, sau
„entitate mistică” cu propria ființă, distinctă de membrii
săi. Filosoful idealist german, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 - 1831),
a fost probabil cel mai mare susținător al acestei teorii. Definiția hegeliană a
statului este „ideea divină așa cum există pe pământ”.
3.3.7. Tendințe ale numărului de state
De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, numărul statelor
suverane din sistemul internațional a crescut. Unele cercetări sugerează că
existența organizațiilor internaționale și regionale, disponibilitatea mai mare
a ajutorului economic și o acceptare mai mare a normei de autodeterminare,
au sporit dorința unităților politice de a se separa și de a fi acreditate pentru
creșterea numărul statelor din sistemul internațional. Economistul de la
Harvard, Alberto Alesina, și economistul Tufts, Enrico Spolaore, susțin în
cartea lor „Dimensiunea națiunilor” că creșterea numărului de state poate fi
parțial creditată într-o lume mai pașnică, de exemplu, un comerț mai liber,

193
integrarea economia internațională și democratizarea și prezența
organizațiilor internaționale care coordonează politicile economice și
politice.
Articolul 1 din Convenția de la Montevideo privind drepturile și
obligațiile statelor stabilește formularea cea mai larg acceptată a criteriilor de
suveranitate în dreptul internațional. Rețineți că statul ca persoană juridică
internațională ar trebui să posede următoarele caracteristici:
a) o populație permanentă;
b) un teritoriu definit;
c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relații cu alte state.
În ceea ce privește statele, definițiile tradiționale furnizate de
Convenția de la Montevideo rămân în general acceptate.
Un stat suveran este în general definit ca orice națiune sau popor,
indiferent de forma constituției sale interne, care se guvernează independent
de puterile străine.

Secțiunea a 4-a Suveranitatea în America

Statele Statelor Unite ale Americii este componenta federală a Statelor

Unite ale Americii.
Un stat al Statelor Unite ale Americii (în engleză, state of the United
States of America, sau, pe scurt, U.S. state) este unul din cele cincizeci
de state⁠ (deși patru dintre
ele: Kentucky, Massachusetts, Pennsylvania și Virginia, preferă numele
oficial de commonwealth, ,,stat prin asociere"), care împreună cu Districtul
Columbia formează cele 50 + 1 subdiviziuni naționale ale Statelor Unite ale
Americii, considerate ca stat federal și națiune independentă.
Responsabilitatea privind suveranitatea națională este împărțită
între guvernul unui stat și guvernul federal al Statelor Unite, în sensul că un
cetățean american este simultan un cetățean al entității federale dar și al
statului în care își are reședința. De fapt, cetățeniile statelor federale ale țării
sunt foarte flexibile, nefiind nevoie de nici o aprobare pentru ca cineva să se

194
mute dintr-un stat în altul, cu excepția celor condamnați la a nu părăsi statul
respectiv (de ex. dacă sunt eliberați condiționat).
Constituția Statelor Unite ale Americii desemnează împărțirea puterii
între cele două forme de guvernământ în termeni generali. Prin ratificarea
Constituției Statelor Unite ale Americii, oricare dintre state:
- transferă anumite puteri suverane statului federal, spre exemplu
puterea de a emite monedă;
- acceptă să împartă anumite puteri, spre exemplu puterea de a crea un
corp militar al cetățenilor, cunoscut în engleză sub termenul
din engleză militia;
- reține restul puterilor pentru guvernarea locală, spre exemplu
autoritatea de a reglementa practicarea medicinei și a magistraturii, respectiv
a avocaturii.
Educația, sănătatea, transporturile și alte tipuri de domenii legate de
infrastructură sunt în general responsabilitatea statelor. Toate statele
transferă, împart și mențin exact aceleași puteri.
De-a lungul timpului, pe măsură ce constituției i-au fost aduse
amendamente (astăzi existând 27 de amendamente ale Constituției SUA),
interpretările și aplicarea articolelor sale în cazuri concrete s-au schimbat.
Tendința generală a fost aceea spre centralizare, statului federal revenindu-i
un rol mai sporit decât îl avusese inițial. De fapt, există o continuă dezbatere
asupra ,,drepturilor statelor" (în engleză States rights) comparativ cu cele
ale statului federal, care se referă la extinderea și natura puterilor pe care
statele le-au dat sau cedat guvernului federal.
În momentul adoptării Declarației de Independență față de Regatul
Marii Britanii la 4 iulie 1776, cele 13 colonii au devenit juridic 13 state
suverane independente, chiar dacă Marea Britanie nu a recunoscut acest fapt
decât cu ocazia Tratatului de la Paris, 1783, semnat în ziua de 3
septembrie 1783 și ratificat de Congress-ul Statelor Unite pe 14
ianuarie 1784. Aceste 13 state suverane au devenit 14 în 1777, odată cu
organizarea teritoriului ce cuprinde statul Vermont de azi ca Republica
Vermont. Pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact până la
adoptarea Constituției SUA, aceste 13, apoi 14 entități politice au fost cu
adevărat națiuni suverane.

195
 După adoptarea Articolele Confederației și ale Perpetuei Uniuni,
prima constituție a celor treisprezece foste colonii britanice din America de
Nord, care s-au răsculat contra Regatului Marii Britanii în 1776, aceste foste
13 colonii au devenit o confederație, o singură entitate politică, constituind
de fapt prima încercare juridică, administrativă și politică a
viitoarei republici federale, Statele Unite ale Americii.
Deși conform legilor internaționale existente atunci, cele 13 state
fondatoare erau o entitate politică distinctă,
devenită independentă și suverană după recunoașterea sa de către Marea
Britanie în 1783, aceasta era slabă și ineficace. Articolele
Confederației alcătuiau o constituție neclară și lipsită de majoritatea puterilor
executive la nivel central cerute de conducerea unei entități formate din state
independente, statele fondatoare înseși fuseseră secătuite de război și
structura confederală însăși era vag definită, aproape inactivă și slab
prezentă.
Toate aceste cauze au determinat din partea acelor oameni
extraordinari, participanți în toate fazele creării Statelor Unite,
supranumiți Founding Fathers, să ia măsuri excepționale de adunare a
forțelor, a minților creatoare și de punere în comun a experienței și gândirii
lor colective. Rezultatul a fost crearea Constituției Statelor Unite ale
Americii între februarie și septembrie 1787, un act normativ puternic care
corecta majoritatea deficiențelor constatate anterior.
Astfel prin procesul de redactare și finalizare al Constituției Statelor
Unite ale Americii în decursul anului 1787, respectiv prin ratificarea sa
progresivă, începând cu statul Delaware la 7 decembrie 1787 și terminând cu
cea a statului Rhode Island la 29 mai 1791, cele treisprezece state originare
s-au alăturat treptat Uniunii moderne.
Conform articolului patru al Constituției Statelor Unite, care definește
relațiile dintre state, Congresul Statelor Unite ale Americii este singura
entitate a guvernului federal care puterea de a accepta noi state în Uniune.
Statelor li se cere să dea ,,totală recunoaștere și credit" (conform
originalului în engleză, ,,Full Faith and Credit Clause⁠") tuturor actelor emise
de legislaturile și curțile de justiție ale celorlalte state componente, incluzând
contracte legale, judecăți în cazuri civile și penale ale statelor care au fost

196
state care au acceptat sclavia la momentele respective. Statelor le este
garantată apărarea, atât civilă cât și militară de către guvernul federal, care
este de asemenea mandatat să vegheze asupra statului de republică al
fiecăruia din statele componente ale Uniunii.
Statele componente ale Statelor Unite, au abrevierea lor
poștală, abrevierea lor tradițională, capitalele lor, cu orașe mari și steaguri
reprezentative.
sunt prezentate în următorul tabel. Pentru o listă completă a zonelor ne-
statale, teritorii și alte zone aflate sub controlul Uniunii, vedeți
lista zonelor dependente de Statele Unite ale Americii.

Secțiunea a 5-a Suveranitatea în Canada

În Canada, principala manifestare a ideologiei suveraniste se găsește în

provincia Quebec. De fapt, mișcarea suveranistă din Quebec își propune să
facă din Quebec un stat suveran, independent de federația canadiană.
Motivele sale provin din faptul că Quebecul este singurul teritoriu
predominant vorbitor de franceză din America de Nord și indică
particularități culturale importante. Având în vedere forța sa economică,
diferitele sale perspective politice (interne și externe) și dezacordurile sale
foarte frecvente cu restul Canadei și cu guvernul federal, suveraniștii din
Quebec cred că Quebecul ar trebui să poată fi reprezentat pe scena
internațională.
Suveranistul din Quebec poate găsi originile în momentul Partidului
Patriot din anii 1830, când canadieni (franceză) și irlandezii vrut să respingă
autoritarismul Imperiului Britanic și deja a încercat să facă acest lucru timp
de independență în crearea unui regim parlamentar bazat asupra suveranității
populare.
Cu toate acestea, ideologia suveranistă a fost dezvoltată în special
în anii 1960 cu Raliul pentru Independența Națională, Raliul
Național, Mișcarea Asociației Suveranității și succesorul lor, Parti
Québécois, toate partidele dedicate realizării suveranității Quebecului. Din
1973-1974, Partidul Québécois a susținut organizarea unui referendum în
care majoritatea Quebecenilor ar vota în favoarea suveranității. Au fost

197
organizate două referendumuri, în 1980 și 1995, fără ca majoritatea
populației să se exprime în favoarea proiectului. Pe de altă parte, în
timpul referendumului din 1995, 49,4% dintre cebecieni, inclusiv 60% dintre
francofonii din Quebec, au votat pentru suveranitate.
În prezent, două partide reprezentate în Adunarea Națională din
Quebec sunt în favoarea suveranității Quebecului; Parti Québécois și Quebec
Solidaire. De la alegerile din Quebec din octombrie 2018, cele două partide
au câte zece membri.
În Quebec, cuvântul „suveranitate” a apărut în principal în 1967 în
PLQ (de către comitetul de suveranitate-asociere al René Lévesque), pentru
a înlocui cuvintele independență și separatism pentru a fi mai liniștitor în
măsura în care acest cuvânt sugerează mai puțin o ruptură. restul Canadei,
mai ales că „asociația” susținută în manifestul MSA („Opțiunea Quebec”) a
fost o uniune confederală modelată pe Europa celor șase și pe Uniunea
Nordică (scandinavă), care ar fi numită canadiană Uniunii și ar fi fost
alcătuit din două țări. Ambele referendumuri din 1980 și 1995 au tratat un
astfel de proiect (în 1980 ca o componentă necesară, în 1995 ca o
componentă opțională dorită de Quebec, dar a cărei respingere de către
Canada nu mai poate fi un obstacol în calea independenței).
În provincia canadiană Quebec, suveranismul sau suveranismul se
referă la mișcarea de suveranitate din Quebec, care pledează ca Quebec să se
separe de Canada și să devină propria sa națiune. Mulți lideri ai mișcării, în
special René Lévesque, au preferat termenii „suveranitate” și „suveranist”
față de alte nume comune, cum ar fi separatist sau independentist, deși
această terminologie poate fi obiectată de oponenți.
Parti Québécois (centru-stânga, naționalist și social-democrat)
Bloc Québécois (centru-stânga, naționalist și social-democrat,
reprezintă separatismul Quebec în parlamentul federal al Canadei)
Opțiunea națională (centru-stânga, naționalistă și progresistă)
Quebec solidaire (de stânga, socialist democrat)
Doctrina politică de suveranism și naționalismul, concurența fiscală
între țări, competiția nedreaptă și suzeranitatea.

Secțiunea a 6-a Suveranitatea în Regatul Unit

198
 Suveraniștii au condus Marea Britanie în afara Uniunii Europene , în
urma referendumului din 2016, cunoscut sub numele de Brexit . În afară
de Partidul pentru Independență din Marea Britanie (UKIP),
partidele conservatoare și laboriste și electoratul lor au fost profund împărțite
pe această temă.
Brexitul a fost aprobat la 51,9% în referendumul din 23 iunie 2016.
Partide cu tendințe care ar putea fi descrise și drept suverainiste pot fi
găsite și în Regatul Unit; primul partid politic care sa auto-descris ideologiei
în Regatul Unit, a venit din Țara Galilor: Propel (naționalist galez, separatist
galez, localist).

Secțiunea a 7-a Suveranitatea în Europa

În Europa, astfel de mișcări politice vizează o „Europa a națiunilor”,

astfel încât fiecare țară să-și poată vedea independența și diferențele
respectate. Susţinătorii doctrinei se consideră euro-realişti opuşi euro-
federaliştilor şi cer o versiune confederală a Uniunii Europene. Astfel,
suverinismul se opune federalismului și implică de obicei naționalismul, în
special în Franța, unde partidele se sprijină pe el.
Aceasta este o mișcare recentă legată de construcția Uniunii Europene.
Suveraniștii militează uneori pentru o Europa confederală, „Europa
națiunilor”, în care autonomia politică a națiunilor este păstrată și respectată.
În acest sens, ei se opun susținătorilor federalismului european.
Alții, în ajunul Tratatului de la Maastricht, au reușit să formuleze un
intermediar, cum ar fi Jimmy Goldsmith în cartea sa The Trap.
În Parlamentul European
În trecut, au existat grupuri politice în Parlamentul European care au
pretins că sunt suverane, cum ar fi identitatea, tradiția,
suveranitatea, independența/democrația sau Uniunea pentru Europa
Națiunilor. De atunci, alte grupuri politice precum Europa Națiunilor și
Libertăților au revendicat această tendință.
Unele mișcări cer o trecere a suveranității de la nivelul național la
nivelul supranațional, cum ar fi Newropeans.

199
 7.1. Suveranitatea în Franța
Născută în Franța la sfârșitul anilor 1960, suveranitatea a fost
interpretată ,,ca un concept atât de mediu de dreapta (gaullism și mai
târziu Front National), cât și de stânga (MRC), unde se răspândește ideea că
„numai suveranitatea politică se poate opune puterii capitalului”.
Potrivit istoricului Christophe Le Dréau, Mișcarea pentru
Independența Europei (MIE), fondată în 1968 de George Gorse, Robert
Boulin, Pierre Messmer, Jacques Vendroux și Jean Foyer, este „probabil cea
mai veche asociație care merită numele de suveran”.
Front National (din 2017 Rassemblement National), sub conducerea
carismatică a lui Jean-Marie Le Pen, a urmat poziții naționaliste din anii
1970, iar în ultimul deceniu, condus atunci de fiica sa Marine Le Pen, a
întruchipat suveranitatea în o formă mai radicală și eurosceptică, cu
sloganuri precum „la France d'abord” (Franța în primul rând), criticând
Uniunea Europeană pentru povara fiscală excesivă și politicile de migrație,
asumând o linie economică protecționistă anti- globalizare și apărarea
locurilor de muncă și reușirea de a implica clasa muncitoare și cetățenii cu
venituri mici mai mult decât în trecut. De fapt, astăzi, Ressemblement
National revendică poziții suverane, dar se definește ca „nici de dreapta, nici
de stânga”, în timp ce partidul lui Jean-Marie Le Pen era clar situat
în dreapta.
Afișe de campanie în favoarea „nu” la Constituția europeană din 2005.
Potrivit istoricului Christophe Le Dréau, Mișcarea pentru
Independența Europei (MIE), fondată în 1968 de Georges Gorse, Robert
Boulin, Pierre Messmer, Jacques Vendroux și Jean Foyer, este „probabil cea
mai veche asociație care ar merita numele de suveranist”.
Potrivit jurnalistului Bastien Gouly, „în afară de Partidul Comunist
din anii 1970, suveranitatea în Franța s-a născut cu o puternică influență
ideologică gaulliană”.
În timp ce opozanții la tratatele europene fuseseră desemnați până
acum prin termeni negativi („anti-cedist”, „anti-marketet”, „anti-
european” sau „eurosceptic”), Christophe Le Dréau observă că termenul de
suveranism apare în 1997 „în un context triplu: alegerile legislative din
Franța, ratificarea Tratatului de la Amsterdam care o revizuiește și

200
completează pe cea de la Maastricht, abordarea alegerilor europene din
1999 care sunt promițătoare de la succesele lui Philippe de Villiers în cele
din 1994. Principalul interes al termenului este de a evidenția o cultură
politică mai pozitivă, pentru o altă Europă [...]”. Termenul „s-a răspândit și
a devenit popular în esență din 2001 cu ocazia luptelor împotriva euro și a
abandonării francului”; integrează ediția din 2003 a dicționarului Hachette.
Paternitatea termenului este dezbătută: Bernard Chalumeau și Francis
Choisel, Paul-Marie Coûteaux, Jacques Dauer și Alain Griotteray
o susțin. Philippe Boulanger crede că Paul-Marie Coûteaux și William
Abitbol „au pus bazele doctrinei suveraniste” într-un lung articol publicat
de Le Monde în 1999. Potrivit lui Gaël Brustier, „Termenul de suveranitate a
fost importat din Quebec de Philippe Rossillon [primul general raportor al
Înaltului Comitet pentru apărarea și extinderea limbii franceze, în 1966] în
anii 1990, când referendumul privind Tratatul de la Maastricht a contribuit
la redefinirea dezbaterii politice din Franța”.
Academicianul Emmanuelle Reungoat definește partidele suveraniste
din Franța ca „revendicând o apărare a suveranității naționale a Franței și,
prin urmare, opunându-se integrării sale consecvente în Uniunea
Europeană” și „care, dacă nu răspund neapărat la calificativul mono-
cauzal, fac din suveranitatea națională unul dintre fundamentele principale
ale doctrinei lor (dacă nu totalitatea acesteia) și care au fost create în
opoziție cu integrarea europeană"; definește astfel ca suveraniști Polul
Republican, Mișcarea pentru Franța, Debout France și Rassemblement pour
la France și independența Europei. Ea remarcă faptul că „aceste formațiuni
provoacă acum [în 2009] acest calificativ în strategia lor de comunicare
(deși deseori o acceptă intern), devenind astfel stigmatizant în spațiul
politic”. Ea consideră că „suveranitatea rămâne mai mult o opoziție de
dreapta”, care „se face adesea în numele valorilor identitare” și
consideră „că este mai înțelept să vorbim despre„ alter europenii ,,din
stânga”. Potrivit acesteia, există trei curente: „suveranitatea naționalistă”,
întruchipată în principal de Raliul Național; „Suveranitatea republicană”, ca
mișcarea chevénementistă din anii 2000, care va fi mai mult în apărarea
valorilor Republicii; „Suveranitatea gaullistă”, pe care Nicolas Dupont-

201
Aignan a încercat să o reînvie în anii 2000 chiar dacă aceasta din urmă s-a
radicalizat.
Politologul Pascal Perrineau consideră că „adesea, partidele
suveraniste (Debout la France, Mișcarea pentru Franța, Uniunea Populară
Republicană) se regăsesc în poziții apropiate” de cele ale Frontului
Național în ceea ce privește „alegerile protecționiste și naționaliste” și „de
cele mai multe ori foarte departe de alegerile partidelor de dreapta clasică
și de centru”.
Suveranismul militează în anumite cazuri pentru o „Europă a
națiunilor”, astfel încât fiecare țară să-și vadă diferențele și autonomia.
Apărătorii săi se numesc euro-sceptici - în opoziție cu federaliștii
europeni care doresc Statele Unite ale Europei și militează pentru o Europa
federală integrată. Acest curent este numit uneori și europenism.
Prin urmare, suveranismul se opune federalismului, dar unii dintre
oponenții săi. Consideră că acoperă uneori un naționalism neacceptat, în
special în Franța pentru partidele care pretind că sunt acolo (a se vedea lista
de mai jos). Oponenții săi cred că acest curent este în realitate opus oricărei
idei de construcție europeană prin refuzul său de a-i atribui puterea politică
reală. Charles Maurras a dat și la vremea sa o definiție a federalismului,
respectând popoarele și identitățile. Cu toate acestea, mulți suveraniști sunt
în favoarea unei construcții europene în care statele să nu transfere puteri pe
care nu le pot recupera, ci mai degrabă competențe susceptibile de a fi
recuperate atunci când deciziile luate cu majoritate calificată nu mai sunt în
conformitate cu interesele naționale și pentru a preveni o Statului membru să
nu fie obligat să aplice directive care îi pot fi nefavorabile.
Suveranitatea, întruchipată la dreapta de Paul-Marie Coûteaux, Marine
Le Pen, Philippe de Villiers, Nicolas Dupont-Aignan, Max Gallo, Florian
Philippot sau chiar Charles Pasqua, la stânga de Jean-Pierre
Chevènement (precum și la un de Jean-Luc Mélenchon și Arnaud
Montebourg), denunță comerțul liber internațional și globalizarea, crezând că
acestea sunt făcute în detrimentul Franței și mai larg al națiunilor europene.
În special, el denunță că politica economică urmată de Uniunea Europeană
este contrară intereselor ocupării forței de muncă în Franța. În acest sens,
suveraniștii de dreapta se pot alătura pozițiilor adoptate de anti-globalizatori,

202
situați în stânga sau în extrema stângă. Anumiți suveraniști de stânga
consideră că proiectul lor este incompatibil cu cel al dreptei și că „există
concepții diferite ale suveranității”.
Suveranitatea franceză este puternic marcată de iacobinism, foarte
centralizant. Prin urmare, el este foarte critic față de liberalismul care este în
același timp moral, economic și politic sau cultural, dar și
de multiculturalism. Cu toate acestea, din punct de vedere economic, el
susține capitalismul ca fiind cel mai bun sistem economic implicit. Din punct
de vedere cultural, pozițiile respective luate de Max Gallo, Nicolas Dupont-
Aignan, Philippe de Villiers, Marine Le Pen, Jean-Luc Mélenchon, Jean-
Pierre Chevènement sau François Asselineau cu privire la problema limbilor
regionale arată o puternică opoziție la recunoașterea lor instituțională
prevăzută în Carta europeană a limbilor regionale.
Unele eurofil personalități pledează pentru reinterpretarea suveranitate
la nivel european, cum ar fi Yannick Jadot (Europa ECOLOGIE Les Verts)
sau Emmanuel Macron.
Cu candidaturile lui François Asselineau, Marine Le Pen, Nicolas
Dupont-Aignan, Jacques Cheminade și Jean-Luc Mélenchon, Le
Monde crede în 2017 că „suveranismul a fost rareori atât de prezent într-o
campanie prezidențială”.
În 2020, filosoful Michel Onfray a lansat revista Front Populaire sub
steagul suveranității.
Doctrina souverainistă este deosebit de influentă în Franța, unde
numeroase mișcări politice aderă la ea:
Acțiunea franceză (monarhistă, reacționară de extremă dreapta);
Apariția Franței (gaullistă și republicană);
Partidul Naţionalist Francez (neofascist, naţionalism etnic);
La France Insoumise (de stânga);
Mișcare pentru Franța (conservator);
Mișcarea cetățeană și republicană (de stânga);
Miting național (naționalist de dreapta);
Nouvelle Action Royaliste (monarhistă);
Miting Democrat ( centrist și monarhist);
Miting pentru Franța (gaullist și republican);

203
 Uniunea Populară Republicană (gaullistă și republicană);
Polul renașterii comuniste în Franța (marxist-leninist).
7.2. Suveranitatea în Germania
Germania reprezintă un caz particular în multe privințe, având în
vedere că trauma național-socialismului (dar și în unele moduri ale
experienței fostei RDG ), a condus opinia publică la o atitudine foarte critică
față de formele politice care subliniază rolul națiunii sau că au confruntat
cumva germanii cu alte popoare sau minorități etnico-religioase. Din punct
de vedere istoric, problemele atribuite suveranității au fost aduse de Partidul
Socialist al Reichului și (după suprimarea acestuia prin decret federal)
de Partidul Național Democrat din Germania.
Cu toate acestea, în ultimii ani, combinația dintre dificultățile
economice și criza migranților europeni a dat o nouă forță cererilor suverane.
Potrivit unor observatori, momentul tranziției ar fi putut fi alegerea
guvernului german de a primi un milion de refugiați sirieni în vara anului
2015.
La alegerile legislative din 2017, mișcarea Alternativă pentru
Germania a intrat în parlament pentru prima dată, stabilindu-se ca a patra
forță a țării. Alternative für Deutchland propune o bază programatică pentru
revizuirea tratatelor internaționale - în special TTIP și CETA, crearea de
uniuni monetare alternative la euro și reabilitarea suveranității
prin referendum. Una dintre cele mai utilizate teze de către partid împotriva
monedei unice este aceea că Germania plătește datoriile celor mai sărace țări
ale Uniunii, în detrimentul contribuabililor germani. În ceea ce privește
problemele migrației, Alternativa pentru Germania împărtășește în mod
substanțial pozițiile altor partide suverane de dreapta europene: o revizuire
restrictivă a dreptului de azil și un control mai mare la frontiere, posibil cu
limitări ale liberei circulații Schengen.
Pegida este o linie mai radicală, o mișcare care este deosebit de critică
față de imigrația din țările musulmane, temându-se de un fel de islamizare
a Europei. În ceea ce privește Uniunea Europeană, Pegida respinge ideea
unui organism supranațional, față de care ar fi preferabilă o Europă de state
independente care cooperează între ele, respectând suveranitatea țărilor
individuale.

204
 Partide cu tendințe care ar putea fi descrise și drept souverainiste pot fi
găsite și în Germania:
Alternativa pentru Germania (de dreapta, etnic
nationalist, conservator);
Partidul Naţional Democrat al Germaniei (extrema
dreaptă, naţionalist etnic, neofascist).
7.3. Suveranitatea în Italia
Pozițiile suverane definite au fost luate mai presus de toate de
partidele de dreapta, printre cei mai importanți frați ai Italiei, Lega, dar și
de Mișcarea Națională pentru Suveranitate și de mișcările
extraparlamentare neofasciste precum CasaPound, FiammaTricolore și Forza
Nuova.
Mișcarea de 5 Stele a luat unele poziții care ar putea intra sub
categoria suveranității: totuși, deși în trecut și-a exprimat dorința de a ieși
sau de a pune sub semnul întrebării moneda unică, și-a reiterat ulterior
dorința de a rămâne atât în euro, cât și în Uniunea Europeană.
Poziția Ligii, pe de altă parte, este mai controversată, ceea ce a realizat
un proces intern de evoluție de la pozițiile autonomiste și federaliste la
pozițiile suverane (de unde și alegerea de a elimina cuvântul istoric „Nord”
din simbol). După ce și-a exprimat în mod deschis voința de a părăsi zona
euro și a negat ulterior această poziție, în unele declarații ulterioare, el s-a
jucat din nou cu ideea de a părăsi Uniunea Europeană în timp ce din 2021 a
sprijinit guvernul Draghi.
Chiar și printre unele forțe ale stângii italiene (de exemplu, cererile de
recuperare a centralității suveranității naționale au fost revendicate, ca o
condiție pentru recuperarea autonomiei în sfera politicii economice, cu
necesitatea unei revizuiri generale a Constrângeri europene).
Printre exponenții suveranității de stânga îi putem indica cu siguranță
pe Stefano Fassina, fost membru al Partidului Democrat, și pe Marco Rizzo,
secretar general al Partidului Comunist. Principala critică a „suveraniștilor”
de stânga este acuzația împotriva stângii democratice liberale occidentale de
a fi interiorizat dogmele economice și politice ale neoliberalismului și de a fi
abandonat cererile economice și politice tradiționale legate de protecția

205
muncii și a egalității în favoarea dogmelor sale, cum ar fi primatul economiei
asupra politicii, ideologia omului economic și lauda meritocrației.
Partide cu tendințe care ar putea fi descrise și drept souverainiste pot fi
găsite și în Italia:
CasaPound ( neofascist, naționalist etnic)
Lega Nord ( populism de
dreapta, conservator, federalism, regionalism)
Frații Italiei (populism de dreapta, conservator național)
Partidul Comunist (de stânga, marxist-leninist)
Forță nouă (neofascistă, poziționistă a treia)
Flacără tricoloră (neofascistă, poziționistă al treilea)
7.4. Suveranitatea în Elveția
În Elveția, suveranitatea este reprezentată de dreapta și, pe lângă
promovarea de către democrații elvețieni, este susținută și de Uniunea
Democrată a Centrului, de partidul Lega dei Ticinesi și de Mișcarea
Cetățenească de la Geneva. Partidele eurosceptice, ceea ce vor să rămână
independente de Uniunea Europeană, continuă să aibă suveranitate totală
asupra granițelor și economiei.
7.5. Suveranitatea în Spania
În Spania, moștenirea dictaturii lui Franco a împiedicat de mult
formarea partidelor suverane în sensul strict al termenului, chiar dacă în țară
există presiuni autonomiste foarte puternice ale regiunilor individuale (Țara
Bascilor, Catalonia și Galiția). Cu toate acestea, alegerile din 2019 au văzut
intrarea în parlament a Vox, un partid monarhic, eurocrit, naționalist și
centralist (Vox este puternic opus autonomiilor regionale). Spre deosebire de
alte mișcări suverane europene, Vox are un program economic liberal, în
timp ce se aliniază omologilor săi europeni în ceea ce privește o politică de
control strict al imigrației. În 2018 s-a format și coaliția eurosceptică ADÑ
Identidad Española, formată din formațiuni ultra-naționaliste
precum Falange Española de las JONS și Democracia Nacional.
În Catalonia, partidul Sobiranistes, înființat în 2018, își propune să
contribuie astfel încât să fie „o suveranitate progresistă și feministă care va
construi viitorul țării noastre în următorii ani”. La alegerile generale din

206
aprilie 2019 s-a aliat cu stânga de independență a stângii republicane a
Cataloniei, o coaliție care a obținut 15 deputați în congres.
Partide cu tendințe care ar putea fi descrise și drept souverainiste pot fi
găsite și în Spania:
ADÑ - identitate spaniolă (extrema dreaptă, naționalistă etnică)
Falange Española de las JONS (sindicalist național, poziționist al
treilea)
Vox (de dreapta, conservator național).
7.6. Suveranitatea în Grecia
Grecia, pronunție, oficial, Republica Elenă și cunoscută încă din
antichitate și sub denumirea de Elada, este o țară din Europa de
Sud. Conform recensământului din 2011, populația Greciei este de circa 11
milioane de locuitori. Cel mai mare oraș și capitala țării este Atena.
Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de
Vest și Africa, și se învecinează la nord-vest cu Albania, la nord
cu Macedonia de Nord și cu Bulgaria, și la nord-est cu Turcia. Țara este
formată din nouă regiuni istorico-geografice: Macedonia, Grecia
Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir, Insulele din Marea
⁠ ⁠
Egee (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia de Vest, Creta și Insulele
din Marea Ionică. Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea
Ionică se află la vest, iar Marea Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă
coastă din bazinul Mediteranei și a 11-a ca lungime din lume, cu 13.676 km
lungime, deținând și un mare număr de insule (aproximativ 1.400, dintre care
227 sunt locuite). Optzeci la sută din teritoriul grec este format din munți,
dintre care cel mai înalt este Muntele Olimp cu 2.917 m.
Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice,
începând cu civilizațiile egeene⁠(en) din Epoca Bronzului, și este considerată a
fi leagănul culturii occidentale. Ea este locul de naștere al democrației ca
formă de guvernare, al filosofiei occidentale⁠, al Jocurilor Olimpice,
al literaturii occidentale⁠ și al istoriografiei, științelor politice, al marilor
principii științifice și matematice, și al dramaturgiei occidentale, incluzând
genurile tragediei și comediei. Realizările culturale și tehnologice ale Greciei
au influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației grecești
pătrunzând în Orient prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident

207
prin intermediul Imperiului Roman. Această bogată moștenire este parțial
reflectată de cele 18 situri din patrimoniul mondial UNESCO aflate în
Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al șaselea în Europa și al
treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare parte din
miezul istoric al civilizației grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul
Grec de Independență față de Imperiul Otoman.
Grecia este o țară democratică și dezvoltată, cu o economie de venit
mare avansată, un nivel de trai ridicat și un Indice al Dezvoltării
Umane foarte ridicat. Grecia este membru fondator al Organizației
Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la aderarea la o
structură precursoare a acesteia în 1981 (precum și membră a zonei euro din
2001), și este și membră a mai multor instituții internaționale,
inclusiv Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și OMC. Economia
Greciei este cea mai mare din Balcani, în care țara este un important
investitor regional.
În Grecia, suveranitatea este promovată atât de Coaliția Stângii
Radicale, de Partidul Comunist Grec, cât și de Grecii Independenți, dar și
de Zori de Aur.
Partide cu tendințe care ar putea fi descrise și ca suveriniste pot fi
găsite și în Grecia:
Syriza (de stânga, naționalism economic, socialist democrat);
Greci independenți (de dreapta, naționaliști etnici, conservatori);
Partidul Comunist din Grecia (marxist-leninist);
Golden Dawn (etnic naționalist, neofascist);
Miting popular ortodox (etnic naționalist, conservatorism religios).
7.7. Suveranitatea în Polonia
Polonia, oficial Republica Polonă, este un stat european din Europa
Centrală, care se învecinează cu Germania la vest, cu Cehia și Slovacia la
sud, cu Ucraina și Belarus la est și cu Lituania, Rusia și Marea Baltică la
nord. Are, de asemenea, o frontieră maritimă cu Danemarca și Suedia.
Întreaga suprafață a Poloniei este de 312.679 km², situând acest stat pe
poziția 70 în lume din punct de vedere al suprafeței. Polonia are o populație
de 38,5 milioane de locuitori, concentrați, în principal, în orașe și municipii

208
mai mari, precum capitala istorică - Cracovia, și cea actuală - Varșovia. Este
o republică compusă din șaisprezece voievodate (województwo).
Primul stat polonez a fost creat în anul 966 de Mieszko I. Teritoriul
său a fost similar cu limitele actuale ale țării. În anul 1025, Polonia a devenit
regat și în 1569 a cimentat o asociație de lungă durată cu Marele Ducat
Lituanian, prin unire formând Republica celor Două Națiuni. Republica a
fost desființată în 1795. Polonia și-a recăpătat independența
în 1918 după Primul Război Mondial, dar și-a pierdut-o din nou în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de forțele Germaniei
Naziste și Uniunii Sovietice, iar după 1945 a devenit un stat comunist aflat
sub controlul fostei Uniuni Sovietice. În anul 1989, dominația comunistă a
fost răsturnată și Polonia a devenit ceea ce este neoficial denumit „a Treia
Republică Poloneză”.
Polonia este o putere regională, precum și o posibilă putere
mondială emergentă. Este a opta ca mărime și una dintre cele mai dinamice
economii din Uniunea Europeană, și are un nivel foarte înalt de dezvoltare
umană și un nivel relativ scăzut de corupție. Polonia este o țară
dezvoltată și democratică, cu standarde foarte ridicate de trai, de calitate a
vieții, siguranță, educație și libertate economică. Situată între Europa de
Est și Vest, Polonia a dezvoltat un bogat patrimoniu cultural, ce include
numeroase monumente istorice și 16 situri
arheologice ale UNESCO. Polonia este membră
a NATO, ONU, OECD, Organizației Mondiale a Comerțului și a Uniunii
Europene.
În Polonia, partidul naționalist și ultracatolic Legea și Justiția a fost la
putere din 2015. Ideologia dreptului și a justiției pune un accent puternic pe
securitatea națională și pe centralitatea tradițiilor creștine și etice ale
Poloniei, opunându-se politicii europene de redistribuire a migranților. Lege
și Justiție a introdus, de asemenea, denier legislație, care pedepsește cu
închisoare pe cei care acuză statul polonez de complicitate cu crimele naziste
din al doilea război mondial.
Polonia anunță o ofensivă anti-UE „în apărarea suveranității
naționale”

209
 Ministrul polonez al justiției Zbigniew Ziobro a propus blocarea
planului european ce vizează tranziția înspre energia regenerabilă a
blocului comunitar și a acuzat că suveranitatea Poloniei este acuzată de
condiționarea fondurilor europene de respectarea statului de drept,
relatează Euractiv.
Ziobro, care face parte din Polonia Solidară, partidul mai radical din
coaliția de guvernare de la Varșovia, a anunțat că va propune 3 inițiative.
Prima este de a nu recunoaște hotărârea de săptămâna trecută a Curții
de Justiție a Uniunii Europene care a respins acțiunile Poloniei și ale
Ungariei împotriva mecanismului care condiționează banii UE de
respectarea statului de drept.
„Polonia nu își poate transfera puterea asupra sistemului său judiciar
Uniunii Europene în schimbul banilor pe care ar trebui oricum să îi
primească prin tratatele și apartenența la UE”, a declarat Ziobro.
Parlamentul European a cerut Comisiei imediat după pronunțarea
hotărârii să suspende rapid fondurile pentru Polonia și Ungaria.
Ziobro cere respingerea pactului climatic al UE și desființarea
camerei de cercetare a judecătorilor
Ziobro a insistat de asemenea ca Varșovia să respingă pactul climatic
„Fit for 55” care își propune reducerea emisiilor de seră la nivel comunitar
cu 55% până la sfârșitul acestui deceniu.
Ministrul justiției de la Varșovia a afirmat că acesta va reprezenta „o
povară financiară mare” pentru polonezi și că aceștia nu s-a alăturat UE „ca
să implementeze obiectivele fanatice care vor duce la înrăutățirea vieților
lor și subminarea economiei poloneze”.
Ultima propunere a lui Ziobro vizează un amendament la legea de
funcționare a Curții Supreme de la Varșovia, acesta afirmând că va prezenta
mai multe detalii despre el în cursul săptămânii.
Președintele Andrzej Duda a prezentat un proiect propriu care
prevede desființarea Camerei Disciplinare a instanței supreme din Polonia,
criticată de UE fiindcă poate fi folosită de către guvern pentru a pedepsi
magistrații critici la adresa puterii.

210
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit printr-o decizie
pronunțată vara trecută că această cameră de cercetare a judecătorilor nu este
conformă cu dreptul european.
Polonia anunță o ofensivă anti-UE „în apărarea suveranității”. „Nu
am aderat pentru subminarea economiei”
Polonia anunță o ofensivă anti-UE „în apărarea suveranității”. „Nu
am aderat pentru subminarea economiei”
Suveranitatea Poloniei este amenințată din cauza mecanismului de
condiționalitate al UE - care leagă plata fondurilor UE cu statul de drept și
politicile climatice ale blocului, a declarat ministrul Justiției Zbigniew
Ziobro, din partidul radical Polonia Solidară, propunând blocarea acestora.
Polonia Solidară, partener al coaliției la putere a partidului Lege și
Justiție (PiS), va propune trei initiative.
Prima este nerecunoașterea deciziei de săptămâna trecută a Curții de
Justiție a UE, care a respins acțiunile Varșoviei împotriva mecanismului care
condiționează fondurile UE de respectarea statului de drept.
UE are „obiective fanatice”
„Polonia nu-și poate transfera Uniunii Europene puterea asupra
sistemului său judiciar în schimbul banilor pe care ar trebui să-i primească
prin tratate și aderarea sa la UE”, a argumentat el.
Ziobro a insistat, de asemenea, pentru respingerea pachetul climatic
Fit for 55, care, potrivit lui, va însemna „o mare povară financiară” pentru
poporul polonez. Polonia nu a aderat la UE pentru a „implementa obiective
fanatice care vor avea ca rezultat înrăutățirea vieții și subminarea
economiei poloneze”.
El nu a precizat cum va construi o coaliție între statele membre care ar
fi suficientă pentru a opune veto asupra pachetului, scrie Euractiv.
Ultima propunere se referă la un proiect de modificare a legii privind
Curtea Supremă. Președintele Andrzej Duda și-a prezentat propriul proiect,
care include desființarea Camerei Disciplinare a Curții, despre care justiția
UE a decis anterior că trebuie dizolvată din cauza temerilor că nu servește
decât la pedepsirea judecătorilor care critică guvernul.
Ziobro a spus că va dezvălui mai multe detalii despre proiect, în
perioada următoare.

211
 „Ziobro este ostil față de apartenența Poloniei la UE. El nu ezită să
facă tot ce îi stă în putere pentru a face țara să se retragă din blocul
comunitar, spre deosebire de premierul PiS Mateusz Morawiecki, care vrea
să rămână în interiorul UE și să manipuleze UE din interior”, a declarat
Radosław Markowski de la Universitatea SWPS din Varșovia.
7.8. Suveranitatea în Norvegia
Norvegia, oficial Regatul Norvegiei, este un stat suveran și unitar,
guvernat ca o monarhie, al cărui teritoriu cuprinde partea de vest
a Peninsulei Scandinave, plus insula Jan Mayen și arhipelagul Svalbard.
Insula Petru I din Antarctica și Insula Bouvet din zona subantarctică sunt
teritorii dependente și nu sunt considerate părți ale Regatului. Norvegia
revendică și o secțiune din Antarctica, cunoscută sub numele de Țara
Reginei Maud. Până în 1814, Regatul cuprindea și Insulele Feroe (din
1035), Groenlanda (1261) și Islanda (1262), și până în 1468, deținea și
insulele Shetland și Orkney.
Norvegia are o suprafață totală de 385.207 km² și o populație de
5.425.270 locuitori. Țara are o lungă frontieră spre est cu Suedia (1.619 km
lungime). Norvegia se mai învecinează cu Finlanda și cu Rusia la nord-est și,
peste Strâmtoarea Skagerrak, la sud, cu Danemarca. Norvegia are o coastă
extinsă, la Oceanul Atlantic de Nord și la Marea Barents.
Regele Harald al V-lea din dinastia germană de Glücksburg este
actualul Rege al Norvegiei. Jonas Gahr Støre (Ap) a devenit prim-ministru în
2021, înlocuindu-l pe Erna Solberg. Monarhie constituțională, în
Norvegia puterea în stat este partajată între Parlament, Cabinet și Curtea
Supremă, așa cum se stabilește Constituția din 1814⁠. Regatul s-a format prin
fuziunea mai multor mici regate. Prin tradiție, Regatul există în permanență
din anul 872⁠, și lista de monarhi norvegieni cuprinde peste șaizeci de regi și
principi.
Norvegia este împărțită atât politic, cât și administrativ, pe două
niveluri: județe și municipii. Poporul Sami are o anumită autonomie și
influență asupra teritoriilor lor tradiționale Parlamentul Sami⁠ și Legea
Finnmarkului⁠. Norvegia menține legături strânse cu Uniunea Europeană și
cu Statele Unite ale Americii, și este membru fondator al Organizației
Națiunilor Unite, NATO, Consiliului Europei, Tratatului

212
Antarctic și Consiliului Nordic; membru al Spațiului Economic
European, OMC și OCDE; și face parte și din Spațiul Schengen.
Țara își menține o combinație de economie de piață și stat pe model
socialist nordic⁠, unde există un sistem sanitar universal⁠ și sistem de asistență
socială cuprinzătoare. Norvegia are vaste rezerve de petrol, gaze
naturale, minereuri, cherestea, fructe de mare, apă dulce, și hidroenergie.
Industria petrolieră reprezintă aproximativ un sfert din produsul intern
brut (PIB) al Țării. Pe cap de locuitor⁠, Norvegia este cel mai mare
producător mondial de petrol și gaze naturale în afara Orientului Mijlociu.
Țara are al patrulea cel mai mare venit pe cap de locuitor⁠ din lume în
clasamentele Băncii Mondiale și ale FMI. Conform clasamentului după PIB
(PPP) per capita (estimare pe 2015) care include teritorii și unele regiuni,
Norvegia se află pe locul al unsprezecelea. Din 2001 până în 2006, și apoi
din nou din 2009 până în 2015, Norvegia a avut cel mai mare Indice de
Dezvoltare Umană din lume. Norvegia s-a clasat în fruntea
clasamentului Indicelui Legatum al Prosperității⁠ timp de șapte ani la rând,
până în 2015. Norvegia se clasează pe primul loc și după Indicele OCDE
Better Life, Indicele de Integritate Publică și Indicele Democrației.
În Norvegia, argumentele suverane, în special respingerea acordului de
liber schimb cu Uniunea Europeană care amenință modelul de lucru al țării,
sunt promovate de unele partide de stânga (Rødt, SV) și de organizații
precum În UE.
7.9. Suveranitatea în Ungaria
Ungaria (în maghiară Magyarország) este un stat situat în Centrul
Europei, în Câmpia Panonică și la poalele sudice ale Carpaților Occidentali
Interiori, la o distanță egală de Oceanul Atlantic și Munții Ural, respectiv
de Marea Mediterană și Marea Nordului. Pe teritoriul ei este situată aproape
toată suprafața Câmpiei Panonice, din care face parte Parcul Național
Hortobágy, înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Ungaria se
învecinează cu Serbia la sud, Croația și Slovenia la sud-vest, Austria la
vest, Slovacia la nord, România la est și cu Ucraina la nord-est.
Ungaria este o republică parlamentară. Capitala țării, Budapesta, este
și cel mai mare oraș al ei după populație (1,7 milioane locuitori). În 2010,
orașul Pécs a fost ales Capitală Europeană a Culturii. Țara face parte

213
din NATO, iar din mai 2004 este membră a Uniunii Europene. Ungaria s-a
numărat printre inițiatorii Grupului de la Visegrád (V4), o organizație de
cooperare economică formată din patru state central-
europene: Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria.
Ungaria cere UE să respecte suveranitatea statelor membre,
poziționându-se de partea Poloniei
Ungaria solicită Uniunii Europene să respecte suveranitatea statelor
membre, poziționându-se astfel de partea Poloniei, al cărei Tribunal
Constituțional a decis recent că unele prevederi ale legislației europene sunt
incompatibile cu Constituția țării, scrie Reuters.
Tribunalul Constituţional din Polonia a decis joi că unele articole din
tratatele UE sunt incompatibile cu Constituţia ţării, punând astfel în discuţie
un principiu-cheie al integrării europene - supremaţia legislaţiei UE asupra
legislației naționale.
Comisia Europeană a reacționat anunțând că ,,va utiliza toate
instrumentele” pentru a proteja întâietatea dreptului european.
Prim-ministrul maghiar, Viktor Orban, a semnat un decret
guvernamental, prin care salută decizia Tribunalului Constituțional din
Polonia, a declarat secretarul său de presă pentru agenția MTI.
Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, s-a declarat
,,profund îngrijorată” de decizie și a spus că CE va face tot ce-i stă în puteri
pentru a asigura întâietatea legislației europene.
Guvernele de dreapta din Ungaria și Polonia s-au contrat cu Comisia
Europeană pe mai multe teme, de la libertatea presei, migrație, drepturile
LGBT, până la independența justiției, mai scrie Reuters.
Cele două state foste comuniste, care au aderat la UE în 2004, sunt
aliate în interiorul blocului comunitar, adesea votând în tandem și
sprijinindu-se reciproc.
Budapesta a declarat că decizia Tribunalului Constituțional din
Polonia a fost motivată de o ,,practică greșită a instituțiilor UE”, care
încearcă să ia unele competențe ale statelor membre.
,,Întâietatea legislației europene se aplică doar în acele zone unde UE
are putere, cadrul legal pentru aceasta este stabilit în tratatele europene”,
citează MTI decretul guvernamental.

214
 UE trebuie să respecte identitatea națională a statelor, se mai arată în
document.
Ungaria acuză instituţiile UE că îşi extind în mod viclean
competenţele în detrimentul statelor membre
Premierul ungar Viktor Orban şi ministrul său al justiţiei Judit Varga
şi-au declarat sâmbătă sprijinul pentru Polonia, care a declanşat un nou
conflict cu Bruxellesul după ce a contestat printr-o decizie a Tribunalul
Constituţional întâietatea dreptului european asupra celui naţional şi a
acuzat Curtea de Justiţie a UE (CJUE) că îşi depăşeşte competenţele.
„Apartenenţa la UE nu înseamnă că Curtea de Justiţie a UE poate să
treacă peste constituţiile naţionale sau că Polonia şi-a transferat în
întregime suveranitatea către UE”, a scris Judit Varga pe Twitter, potrivit
agenţiei MTI, citează Agerpres.
„Înţelegem deplin răspunsul Poloniei, care a fost declanşat de relele
practici ale instituţiilor UE”, a continuat ea, adăugând că „ambiţiile
imperiale ale Bruxellesului trebuie oprite”.
În acest timp, Viktor Orban a semnat o rezoluţie de sprijin faţă de
Polonia. „Se fac eforturi pentru a priva statele membre de puteri pe care nu
le-au cedat niciodată Uniunii Europene, fără revizuirea tratatelor UE şi prin
extinderi viclene de competenţe”, remarcă premierul ungar în acest text.
„Întâietatea dreptului european trebuie aplicată numai acolo unde UE
are competenţă, şi cadrul pentru aceasta este înscris în tratatele fondatoare
ale UE”, consideră Viktor Orban.
Tribunalul Constituţional din Polonia a decis că unele articole din
tratatele UE sunt incompatibile cu Constituţia ţării, punând în discuţie un
principiu-cheie al integrării europene. „Organele europene acţionează
dincolo de competenţele lor”, a declarat Julia Przylebska, preşedinta
Tribunalului Constituţional polonez. Ea a denunţat „ingerinţa Curţii de
Justiţie a UE în sistemul judiciar polonez” şi a enumerat o serie de articole
din tratatele UE care, conform judecătorilor polonezi, sunt în contradicţie cu
legea fundamentală a Poloniei.
Ungaria şi Polonia, ţări conduse de guverne conservatoare, sunt
criticate de Bruxelles că încalcă „statul de drept” şi „valorile europene” prin
limitarea drepturilor comunităţii LGBT, prin reformele în justiţie sau refuzul

215
de a accepta migranţi. O serie de proceduri de infringement şi acţiuni la
CJUE au fost declanşate împotriva lor de Comisia Europeană, care nu a
aprobat încă planurile de redresare şi rezilienţă (PNRR) ale celor două ţări,
în timp ce Budapesta şi Varşovia acuză Comisia Europeană şi CJUE de
practicarea unor „standarde duble”.
Precedentul Germania
Un precedent în contestarea întâietăţii dreptului UE asupra celui
naţional a fost produs şi de Germania, după ce Curtea Constituţională a
acesteia a stabilit că Banca Centrală Europeană şi-a depăşit competenţele
într-un program de achiziţionare de active de către sectorul public de pe
pieţele secundare. Mai mult, judecătorii constituţionali germani au decis că o
hotărâre a CJUE care validase acel program nu are efecte juridice în
Germania.
Decizia Curţii Constituţionale germane a fost atunci salutată de
premierul polonez Mateusz Morawiecki drept „una dintre hotărârile cele
mai importante din istoria Uniunii Europene”, în timp ce Comisia
Europeană a declanşat împotriva Berlinului o procedură de infringement, la
care guvernul condus de Angela Merkel a răspuns estimând că ea nu are
fundament şi că instanţele germane au acţionat conform dreptului european.
Însă spre deosebire de cazul deciziei germane, cea poloneză pune sub
semnul întrebării fundamentele construcţiei europene, conform cărora UE, ca
entitate de drept, se bazează pe principiul că toate statele sale membre
recunosc supremaţia dreptului european şi faptul că numai CJUE le poate
interpreta, notează agenţia Reuters.
După decizia Tribunalului Constituţional polonez, preşedinta Comisiei
Europene, Ursula von der Leyen, a declarat că va face „să fie respectate
principiile fondatoare ale UE”. „Toate hotărârile Curţii de Justiţie a UE
sunt obligatorii pentru toate autorităţile statelor membre, inclusiv pentru
instanţele naţionale. Dreptul Uniunii are întâietate faţă de dreptul naţional,
inclusiv faţă de dispoziţiile constituţionale. Acesta este angajamentul pe care
toate statele membre ale UE şi l-au asumat în momentul aderării la Uniunea
Europeană”, a indicat şefa executivului comunitar.
La rândul lor, miniştrii de externe francez şi german, Heiko Maas şi
Jean-Yves Le Drian, au emis o declaraţie comună în care cer Poloniei să

216
accepte întocmai legislaţia europeană şi verdictele CJUE, ei argumentând că
„apartenenţa la UE este însoţită de angajamentul deplin şi nelimitat faţă de
valorile şi regulile comune”.
Viktor Orban: Ungaria îşi va apăra suveranitatea politică şi va
extinde suveranitatea economică
„În perioada 2010-2014, au fost puse bazele constituţionale şi
financiare ale suveranităţii naţionale”, a declarat Orban, potrivit
purtătorului său de cuvânt, Bertalan Havasi, scrie Mediafax.
Suveranitatea economică trebuie extinsă, a subliniat premierul
Ungariei, menţionând, printre realizări, reducerea taxelor la servicii de
utilitate publică.
,,Sectorul energetic şi locurile de muncă sunt ameninţate de eforturile
europene de armonizare a regulilor", a insistat premierul ungar, pledând
pentru acţiuni în vederea diversificării reţelelor energetice şi pentru lansarea
unui plan fără precedent în scopul dezvoltării economice.
7.10. Suveranitatea în Serbia
Serbia, este o țară situată la răscrucea Europei Centrale cu Europa de
Sud-Est, în sudul Câmpiei Panonice și în Balcanii centrali. Statul suveran se
învecinează cu Ungaria la nord, cu România la nord-est, cu Bulgaria la sud-
est, cu Macedonia de Nord la sud, cu Croația și cu Bosnia și Herțegovina la
vest și cu Muntenegru spre sud-vest. Țara revendică o frontieră
cu Albania prin teritoriul disputat⁠ Kosovo. Serbia numără aproximativ 7
milioane de locuitori. Capitala sa, Belgrad, se numără printre cele mai vechi
și mai mari orașe din sud-estul Europei.
Teritoriul a fost locuit din paleolitic, iar migrațiile
slave în Balcani dintre secolele V-VII au dus la formarea
⁠
câtorva state suverane în Evul Mediu timpuriu, state care uneori au
recunoscut în mod nominal
suzeranitatea bizantină, francă și maghiară. Regatul Serbiei a obținut
recunoașterea de către Vatican și Constantinopol în 1217, ajungând la
apogeu în 1346 ca un Țarat Sârb de relativ scurtă durată. La mijlocul
secolului al XVI-lea, întreaga Serbie modernă a fost anexată de otomani,
dominație uneori întreruptă⁠ de Imperiul Habsburgic, care a început să se
extindă⁠ spre Serbia Centrală pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, reușind să

217
cucerească și să mențină sub control un cap de pod în Vojvodina modernă.
La începutul secolului al XIX-lea, Revoluția sârbă a dus la apariția statului
național ca prima monarhie constituțională din regiune, care și-a extins
ulterior teritoriul. După pierderile omenești dezastruoase din Primul Război
Mondial și unificarea ulterioară a fostei coroane Habsburgice a
Voivodinei (și a altor teritorii) cu Serbia, țara a cofondat, împreună cu alte
popoare slave sudice, Iugoslavia, stat ce a existat în diferite configurații
politice până la războaiele iugoslave din anii 1990. În procesul destrămării
Iugoslaviei, Serbia a format o uniune statală cu Muntenegru care a fost însă
dizolvată pe cale pașnică în 2006. În 2008, parlamentul provinciei Kosovo a
declarat în mod unilateral independența acestui teritoriu, și a fost recunoscut
de majoritatea țărilor membre ONU.
Serbia este membră a ONU, Consiliului
Europei, OSCE, PpP, OCEMN, CEFTA și în curs de aderare
la OMC. Începând din 2014, țara negociază aderarea la UE cu perspectiva
aderării la Uniunea Europeană până în 2025. Din 2007, Serbia aderă formal
la politica de neutralitate militară. O economie cu venituri medii spre
ridicate, dominată de sectorul serviciilor, urmat de sectorul industrial și
agricultura, țara se situează relativ sus pe indicele dezvoltării
umane (66), indicele progresului social⁠ (45), și pe indicele global al
păcii⁠ (54).
Partide cu tendințe care ar putea fi descrise și drept suveriniste pot fi
găsite și în Serbia:
Enough is Enough (populist de dreapta, eurosceptic);
Partidul Radical Sârb (ultranaționalist, eurosceptic);
Dveri (național conservator, creștin-democrat);
Partidul Democrat din Serbia (național conservator, creștin-democrat).
7.11. Suveranitatea în Bulgaria
Bulgaria, este o țară din Europa de Sud-Est. Se învecinează
cu România la nord, Serbia și Macedonia de Nord la vest, Grecia și Turcia la
sud, iar la est are ieșire la Marea Neagră. Cu un teritoriu de 110.994 km²,
Bulgaria este a 14-a țară ca mărime din Europa. Poziția sa a făcut din ea o
răscruce istoric a diverselor civilizații, devenind locul unde s-au găsit cele
mai vechi artefacte și dovezi ale prelucrării metalelor din lume.

218
 Culturile preistorice au început să se dezvolte în Bulgaria de astăzi
în neolitic. Istoria sa antică a fost marcată de prezența tracilor, și ulterior de
a grecilor și romanilor. Apariția poporului și statului bulgar unificat datează
de la Primul Imperiu Bulgar, care a dominat mare parte din Balcani și a
funcționat ca centru cultural al popoarelor slave în Evul Mediu. După
căderea celui de al Doilea Imperiu Bulgar în 1396, teritoriul său a căzut sub
dominație otomană timp de aproape 500 de ani. Războiul Ruso-Turc din
1877-1878 a avut ca rezultat apariția celui de al treilea stat bulgăresc, devenit
independent în 1908. Anii ce au urmat au fost marcați de conflicte cu vecinii,
în contextul cărora Bulgaria s-a aliat cu Germania în ambele războaie
mondiale. În 1946, a devenit stat comunist cu partid unic până în 1989,
când Partidul Comunist Bulgar a permis alegeri libere. După 1990, Bulgaria
a devenit o democrație și o economie de piață.
Populația de 7,36 de milioane este predominant urbană, fiind
concentrată în reședințele celor 28 de regiuni. Majoritatea activităților
comerciale se concentrează în capitala Sofia. Cele mai bine dezvoltate
sectoare ale economiei sunt industria grea, ingineria energetică, agricultura și
turismul, toate bazându-se pe resurse disponibile local.
Structura politică actuală datează de la adoptarea unei constituții
democratice în 1991. Devenită țară liberă, Bulgaria este o republică
parlamentară unitară, cu un grad înalt de centralizare politică, administrativă
și economică. Este membră a Uniunii Europene, a Grupului de la Craiova,
a NATO și a Consiliului Europei, membru fondator al OSCE, și a făcut parte
de trei ori din Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.
7.12. Suveranitatea în Romania
România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.
Forma de guvernământ a statului român este republica.
România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989, şi sunt garantate.

219
 Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituționale.
În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie.
În România, suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o
exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.
Începând cu 2010 Justiţia dă senţinţe fără a mai aştepta de la Curtea
Constituţională verdict pentru excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în
cardrul proceselor și astfel suveranitate a fost confiscată de către puterea
Legislativă care nu mai reprezintă Poporul, deoarece poate încălca contractul
Constituţiional.
Partide cu tendințe care ar putea fi descrise și drept suverainiste se
găsesc și în România:
Alianța pentru Uniunea
Românilor (naționalist, tradiționalist, conservator, populist de dreapta);
Partidul Naționalității Române (național conservator, islamofob);
Alianța pentru Patrie (patriotism economic, sincretic);
Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (dreapta
creștină, conservator național).

Secțiunea a 8-a Suveranitatea europeană

La 26 septembrie 2017, președintele francez Emmanuel Macron, în

discursul său de la Sorbona, a inventat termenul „suveranitate europeană”.
Acesta constă în continuarea integrării europene pentru a înzestra Uniunea
Europeană cu suveranitate proprie, scopul fiind să ajungă în Statele Unite ale
Europei. Prin urmare, suveranitatea europeană este o nouă formă de
suveranitate, dar incompatibilă cu conceptul de suveranitate națională, în
ciuda similitudinii dintre cei doi termeni. În Italia, oameni precum fostul
prim-ministru Mario Monti, economistul Carlo Cottarelli și fostul președinte

220
al Republicii Giorgio Napolitano s-au declarat în favoarea suveranității
europene.
Ce înseamnă suveranitatea europeană?
„Situația geopolitică face ca acesta să fie momentul pentru Europa: a
venit momentul suveranității europene. Este momentul ca Europa să își ia
destinul în mâini […] […] Această convingere că „uniți suntem mai
puternici” reprezintă esența însăși a ceea ce înseamnă să faci parte din
Uniunea Europeană [...] Partajarea suveranității - atunci și acolo unde este
necesar - face ca fiecare dintre statele noastre națiune să fie mai puternică.”
Jean-Claude Juncker, Discursul privind starea Uniunii, 12 septembrie
2018.
8.1. Suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene
8.1.1. Introducere
Faptul că Uniunea Europeană, ca reuniune a statelor suverane, a fost
constituită luând forma unei organizaţii internaţionale cu competenţe
superioare statului, văzând pe de altă parte faptul că ea posedă personalitate
juridică internaţională, fiind aşadar un subiect de drept internaţional,
suveranitatea Statelor care o compun suferise o diminuare substanţială.
Uniunea Europeană posedă capacitatea juridică de a încheia tratate
(ius tractum), de a întreţine relaţii şi de a fi reprezentată în raporturile sale cu
celelalte subiecte de drept internaţional (ius legationis); având propria sa
identitate, ea este unul dintre membrele societăţii internaţionale cu o politică
exterioară şi securitate comună ; în acelaşi timp, obligaţiile sale se opun
statelor sale membre care trebuie să le respecte şi să le execute.
În consecinţă, statele membre îşi păstrează suveranitatea, fiind mereu
subiecte de drept internaţional, dar capacitatea lor juridică şi de a acţiona la
nivel internaţional a devenit mai restrânsă. Aceste state au un statut special.
UE rămâne încă o uniune a statelor suverane. Raporturile dintre Uniune şi
aceste state membre sunt de o natură specială de subordonare impusă celor
din urmă (în special pentru cele care sunt deja colectivizate); Uniunea îşi ia
angajamente în numele lor (orice tratat care trece prin Uniune obligă statele;
coexistenţa pe scena internaţională a Uniunii cu statele membre presupune o
politică exterioară comună care se stabileşte la nivelul Uniunii.

221
 Statele membre pot încheia tratate cu statele terţe şi cu organizaţiile
internaţionale doar în măsura în care această competenţă nu aparţine exclusiv
Uniunii şi în măsura compatibilităţii acestor tratate cu obligaţiile lor asumate
ca membru al Uniunii. Cazul statelor membre este totuşi particular pentru că
integrarea europeană impune o adaptare de ordin juridic – de structură şi
funcţională.
Ca entitate juridico-politică, Uniunea Europeană nu constituie ceea ce
este un stat, eventual un stat compus (complex) în sensul clasic al termenului
(federaţie sau confederaţie), dar nu este nici o organizaţie internaţională
(interguvernamentală), ea reprezentând mai puţin, decât o entitate statală şi
mai mult, decât organizaţia internaţională; şi mai exact spus ea, întruneşte
elemente atât de la prima, cât şi de la a doua.
U.E. nu poate fi pusă în nici unul dintre tiparele existente ori
cunoscute până acum, fiind o instituţie sui generis, un actor atipic şi nou, în
societatea internaţională contemporană.
• Într-o opinie generală, U.E. intră, cel puţin prima faciae în categoria
organizaţiilor internaţionale, având tipologia acestora; reprezintă o asociere
de state, realizată într-un anumit scop, constituită într-o entitate distinctă şi
independentă de statele care o compun - cu propria sa ordine juridică,
înfiinţată în baza unui tratat internaţional multilateral - actul său constitutiv,
dispune de organe proprii orânduite într-o anumită structură de organizare şi
funcţionare şi căreia i s-a conferit personalitate juridică. Dar U.E. nu
constituie o organizaţie internaţională în sensul clasic al conceptului - una
interguvernamentală, ci una suprastatală, cu substanţiale elemente de
suprastatalitate, de o anvergură necunoscută până acum şi care îi schimbă
esenţa de asociere de state, chiar dacă cadrul instituţional în care a fost
transpusă este una de organizaţie internaţională; suprastatalitatea este dată de
punerea în comun a suveranităţilor - prin transfer al atributelor de
suveranitate de la state la U.E., până la contopirea lor, precum şi de natura şi
conţinutul raporturilor pe care ea le are cu statele ei membre (cu care împarte
atributele de suveranitate - făcând acte de guvernare a societăţii şi
substituindu-se acestora), cât şi cu statele terţe (devenind parteneră în
relaţiile cu acestea, în locul statelor pe care le reprezintă).

222
 • Dar U.E. cuprinde şi unele elemente specifice pe care le au uniunile
de state (confederaţii şi federaţii).
Drept urmare, U.E. reprezintă mai mult decât o simplă asociere de
state - care este organizaţia internaţională: alcătuind o structură similară cu
aceea a unei uniuni de state, cu elemente pe care le regăsim când la federaţie,
când la confederaţie, fără însă să poată fi identificată ca atare; constituită pe
sistemul unei organizaţii internaţionale, U.E. urmăreşte integrarea
societăţilor din statele participante într-un spaţiu economic, social, politic şi
juridic unic; este constituită şi funcţionează într-un sistem propriu, având în
vedere ,,crearea unei Uniuni tot mai profunde între popoarele Europei";
instituie o piaţă internă, o uniune economică.
Raportul dintre U.E. şi statele sale membre este conceput astfel, încât
să ţină seama de scopul final pe care îl are, iar pentru aceasta, Uniunea este
înzestrată cu personalitate juridică, având şi competenţe ,,pentru realizarea
obiectivelor lor comune".
Pentru aceasta, U.E. are o structură şi competenţe în formă similară cu
cele de la organizaţii (pentru că nu există ori nu era acceptată în acea vreme
o altă figură juridică decât a acesteia), dar în conţinut, elementele ei ne
reamintesc de un sistem de grupare de state. Există o partajare a autorităţii şi
guvernării între U.E. şi statele sale membre; acestea participă la activitatea
U.E. şi decid asupra rolului, inclusiv a existenţei ei, dar participarea lor este
redusă în segmentul comunitarizat. U.E. are personalitate juridică, dispune
de o anumită capacitate juridică care îi este necesară şi are ordine juridică
proprie; ea îşi conturează identitatea pe scena internaţională, îşi afirmă
valorile şi interesele ei. Are structură proprie de funcţionare potrivit scopului
propus; în calitate de subiect de drept, U.E. întreţine relaţii cu statele şi
celelalte subiecte de drept internaţional, încheie tratate, participă la viaţa
internaţională, desfăşurând o gamă largă de acţiuni externe, o politică
externă şi de securitate comună etc.
8.1.2. Limitele în care statele membre ale U.E. îşi păstrează
calitatea lor de subiecte ale dreptului internaţional
Trasând cadrul instituţional al U.E. - competenţele pe care ea le deţine
şi valoare actelor acesteia, ajungem să stabilim care este poziţia statelor
membre în acest context, dar şi să desenăm imaginea ei pe un plan mai larg -

223
acela al comunităţii internaţionale; să deducem în mod implicit pe cale de
consecinţă, în ce constă, în prezent suveranitatea statelor membre (conţinutul
acesteia); aşadar, să evaluăm deci calitatea de subiect de drept internaţional a
acestora.
a) Nu subzistă nici un fel de îndoială asupra faptului că statele membre
ale U.E. au în continuare calitatea de subiect de drept şi că îşi exercită toate
atributele lor, cu excepţia acelora pe care le-au transferat la U.E. sau care ar
fi incompatibile cu calitatea lor de membru al U.E. Acesta constituie
conceptul de bază în sistemul U.E.: Uniunea reprezintă o uniune de state care
rămân în continuare suverane şi ele sunt cele care, împreună cu elementele
de structură proprii ale Uniunii, alcătuiesc stâlpii de rezistenţă ai întregului
edificiu instituţional; Uniunea nu poate fi concepută fără statele membre;
statele membre reprezintă elementul constitutiv organic al Uniunii care are
ca origine şi fundament peren, statele membre; faptul că Uniunea reprezintă
opera statelor fondatoare este atestat prin prevederea ,,căreia statele membre
îi atribuie competenţe pentru realizarea obiectivelor lor comune" (art.1 din
Tratat); documentul în baza căruia există Uniunea - actul constitutiv ca atare,
are ca Înalte Părţi, statele fondatoare şi tot ele sunt cele care fac revizuirea
tratatelor institutive; numai statele pot solicita intrarea în U.E. Tratatele
(Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatele de instituire a
Comunităţilor), precum şi amendamentele subsecvente (care ocupă un loc
central), sunt întotdeauna, produsul conferinţelor interguvernamentale
(C.I.G.) convenit între guvernele statelor membre; acestea sunt negocieri
diplomatice tradiţionale între statele membre care participă ca puteri
suverane. Drept urmare, toate deciziile se discută şi se iau cu acordul tuturor
statelor (consensus); orice tratat intră în vigoare în urma ratificării lui de
către toate statele semnatare, potrivit cu legislaţiile lor constituţionale.
Amendamentele aduse la tratate sunt acceptate în cadrul C.I.G. şi urmează
aceeaşi procedură, ele fiind convenite în afara U.E. (pentru că se referă la
transfer de suveranitate şi statele membre, în calitatea lor de legiuitori
exclusivi, negociază cum va lucra U.E. în viitor); toate angajamentele sunt
asumate, iar măsurile respective de luat revin statelor membre - destinatarii
ultimi şi întreaga activitate a Uniunii se realizează prin conlucrarea dintre
instituţiile şi statele ei membre, care sunt destinatarele deciziilor adoptate şi

224
care asigură, prin mecanismele lor, executarea acestora; acţiunea statelor
constituie garanţia atingerii obiectivelor Uniunii, iar măsurile întreprinse în
cadrul Uniunii nu ar putea căpăta viaţă în statele membre fără concursul lor,
în condiţiile în care Uniunea apare ca fiind cea care, împreună cu statele,
instituie regulile, iar statele, ca executante ale acestora; într-un cuvânt,
statele sunt destinatare ale regulilor comunitare.
Cât de important rămâne, ca premisă şi ca factor decisiv, elementul
stat membru, ne este confirmat de prevederile din Tratatul de la Lisabona:
,,Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum
şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor fundamentale politice şi
constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională.
Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele care au
ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice
şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională rămâne în
responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru" (art. 3 a alin.2). ,,Orice
competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor
membre" (art. 3 a alin.1). ,,Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate" (art. 3 b).
Însăşi existenţa U.E. o presupune pe aceea a statelor; instituţiile ei de
bază - Consiliul European, Consiliul, ca şi Parlamentul, sunt constituite din
şefii de stat sau de guverne ai statelor membre, respectiv aleşi în statele
membre, dând expresie tocmai acestei idei - U.E. se compune din state
suverane.
Cu toate acestea, suveranitatea statelor membre ale U.E., deşi este cu
mult mai necesară, este, totodată, şi mai împovărată de angajamente şi mai
ştirbită, în ceea ce priveşte atributele lor de suveranitate decât în cazul
participării la alte organizaţii internaţionale. U.E. este o organizaţie
internaţională, cu o notă evidentă de ceea ce constituie o uniune de state, iar
atributele suprastatale pe care le-a dobândit prin transferul de suveranitate de
la statele membre, conduc la o clară limitare a suveranităţii statelor membre.
b) Una dintre atribuţiile pe care le are U.E. în domeniul politicii
externe, o constituie: competenţa exclusivă a acesteia în ceea ce priveşte
încheierea unui acord internaţional; în cazul în care această încheiere este

225
prevăzută de un act legislativ al Uniunii ori această încheiere este necesară
pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în
care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora (art. 2 B alin. 2); formularea este destul de
largă spre a duce la excluderea statelor din acest segment de activitate. În
domeniile enumerate de art. 2 C - cu privire la competenţa Uniunii, aceste
atribute sunt partajate cu statele membre, în măsura în care ele constituie
obiect de cooperare (reglementare) internaţională; prin efectul aplicării
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, competenţa poate reveni
Uniunii, prin excluderea statelor membre: în domeniile cercetării, dezvoltării
tehnologice şi spaţiului, precum şi ale cooperării pentru dezvoltare şi
ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde
acţiuni şi pentru o politică comună, fără a împiedica însă, statele să îşi
exercite propria competenţă.
Acţiunea externă a Uniunii - reglementată în Titlul V, înfăţişează
întreaga gamă de situaţii (politica externă, politica comercială comună,
cooperarea cu alte state, ajutorul umanitar etc.) în care U.E. acţionează în
calitate de titular; ca atare, s-a stabilit cine o reprezintă, că are atribuţii de a
încheia tratate ş.a.
Aşadar, sfera largă de competenţe ale U.E. reduce în mod vizibil din
atribuţiile de suveranitate ale statelor membre; şi chiar dacă conceptul (ca
atare) de suveranitate cuprinde trăsăturile de exclusivitate, indivizibilitate şi
inalienabilitate, în raport cu U.E., domeniul rezervat al unui stat membru este
substanţial redus.
U.E. deţine toate pârghiile necesare pentru guvernare - are instituţii
legislative - de edictare a regulilor, organele executive pentru organizarea
aplicării acestora şi cele judecătoreşti spre a controla şi sancţiona
neconformarea faţă de acestea; la acest ansamblu instituţional propriu, se
adaugă integrându-se, mecanismele naţionale preconstituite, pe care le oferă
statele membre, iar toate acestea sunt articulate într-un ansamblu bine legat
spre a funcţiona într-un mod sincronizat şi eficient. Pupitrul de comandă al
acestui ansamblu instituţional îl constituie desigur segmentul comunitar (care
concepe reglementările şi modul de finalizare a măsurilor), verifică şi
sancţionează abaterile, iar executarea se asigură la nivelul instituţiilor

226
statelor membre, orientate şi prinse în acest angrenaj de la care nu se pot
sustrage.
c) Cât priveşte poziţia pe care o ocupă statele membre în cadrul U.E.,
sub raportul modului de repartizare a competenţelor, situaţia apare tranşantă:
Tratatul asupra Uniunii Europene - aşa cum a fost modificat la Lisabona,
are meritul unei reglementări cuprinzătoare şi destul de amănunţite a
problemei; în esenţă, se prevede că statele membre se menţin şi că vor avea
competenţe într-un domeniu anumit. Sub raport instituţional, se respectă
,,identitatea naţională" a statelor membre, inerentă structurilor lor
fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte
autonomia locală şi regională; se respectă de către Uniune ,,funcţiile
esenţiale ale statului şi în special, pe cele care au ca obiect asigurarea
integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii
naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea
exclusivă a fiecărui stat membru" (art. 3 a alin. 2). Existenţa statelor apare ca
o cerinţă fundamentală în cadrul U.E.; deoarece construcţia instituţională ca
atare a Uniunii le presupune prin ipoteză (Consiliul European, Consiliul,
Parlamentul sunt alcătuite din reprezentanţi ai statelor membre), iar punerea
în aplicare a regulilor edictate la nivelul Uniunii nu poate avea loc, altfel
decât prin intermediul statelor membre; Uniunea este structurată într-un mod
special, alcătuită fiind din statele membre. În opinia noastră, formularea este
însă generală şi, de aceea, susceptibilă de numeroase interpretări.
Mai întâi de toate, conceptul în sine: ,,orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre" (art. 3 a alin. 1)
ridică semne de întrebare; statelor le mai rămâne din jurisdicţia lor, doar
unele atribuţii (ce nu a trecut la U.E.) şi acestea le sunt conferite de către
U.E. Pe de altă parte, este greu de imaginat menţinerea funcţiilor esenţiale
(unele au trecut deja la U.E. ca urmare a integrării), când ordinea juridică
comunitară ia locul exercitării atributelor de suveranitate; nu numai că unele
elemente dintre funcţiile esenţiale au intrat în categoria formelor de
cooperare în cadrul Uniunii (puse de acord înseamnă, dacă nu abdicarea de
la ele, în orice caz, partajarea lor), dar chiar şi funcţiile esenţiale (organizarea
internă, ordinea publică, apărarea securităţii) vor fi şi ele concepute,
construite şi exercitate potrivit cu situaţia pe care o au acum statele membre

227
în cadrul U.E. (deci aparţin statelor, dar gestionarea lor se face în cadrul
U.E.), adică pentru construcţia europeană şi atât cât este necesar pentru
funcţionarea acesteia (ca executant). Nu trebuie ignorat nici faptul că
existenţa unei cooperări în cele două piloane (PESC şi AJIL) reduce în mod
substanţial din această marjă, concedată doar formal statelor membre;
atributele de suveranitate care supravieţuiesc şi se vor exercita într-o formulă
care trebuie să fie ajustată în funcţie de cerinţele comunitare.
Dincolo de ceea ce reprezintă - aşa cum am arătat - competenţă a
statelor, se află competenţa extinsă a U.E.; chiar dacă la baza acordării
acesteia se află principiul atribuirii de competenţe (,,delimitarea
competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii" - art.3 b, alin.
1), funcţionează totuşi mecanisme care duc peste limitele de atribuire
(deducerea competenţelor din obiective la U.E., interpretare dată de C.J. a
U.E., doctrina etc.), iar competenţele U.E. devin regula în materie.
Drept urmare, U.E. are competenţă exclusivă în domeniile care ţin de
uniunea vamală, în materie de concurenţă, politică monetară şi comercială
comună, conservarea resurselor şi pescuitului - art. 2 B. Uniunea are
competenţă exclusivă şi în ceea ce priveşte încheierea unui acord
internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act al său
legislativ ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite
competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aducea atingere
normelor comune sau ar putea modifica modul de aplicare a acestora (art. 2
B, alin. 2). În aceste domenii, în care i-a fost atribuită competenţă exclusivă,
numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, iar
statele membre pot face acest lucru numai în cazul în care sunt obligate de
Uniune ori pentru a pune în aplicare actele ei (art. 2 A, alin.1). Uniunea are
competenţă partajată cu statele membre pentru alte domenii (piaţa internă,
coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultură şi pescuit, protecţia
mediului, energia etc. - art. 2 C), care se stabileşte în baza principiului
subsidiarităţii (Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre,
ci la nivelul Uniunii) şi cel al proporţionalităţii (art. 3 b alin.3); în cazul
atribuirii unei asemenea competenţe, Uniunea poate legifera şi adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic, iar statele membre îşi exercită

228
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat-o sau dacă a hotărât
să nu şi-o mai exercite (art. 2 A, alin. 2).
În cadrul Uniunii, statele membre îşi coordonează politicile
economice, Consiliul adoptând noi măsuri şi orientări generale în acest
domeniu (politicile de ocupare a forţei de muncă, coordonarea politicilor
sociale) - art. 2 D; Uniunea este competentă să definească şi să pună în
aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească o
politică de apărare comună (art. 2 A alin. 4); este competentă să întreprindă
acţiunile de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunilor statelor
membre, fără a înlocui însă competenţa acestora (art. 2 A alin. 5), fiind vorba
de domeniile industriei, culturii, turismului, educaţiei, protecţiei civile ş.a.
(art. 2 E).
Competenţa U.E. are pondere în raportul cu jurisdicţia statelor
membre, deoarece ea vizează sectoare întinse, unele vitale, ale societăţii; nici
domeniile de cooperare interguvernamentală (P.E.S.C. şi A.J.I.L.) nu se
desprind din acest regim general de modelare faţă de U.E., deoarece
colaborarea se realizează în cadrul U.E. şi potrivit obiectivelor acesteia, în
cadrul politicii comune; Uniunea dispune de toate pârghiile care imprimă
direcţia şi ritmul dezvoltării; dacă mai adăugăm şi menţiunea că, ori de câte
ori au fost adoptate acte obligatorii din punct de vedere juridic, acestea
prevalează faţă de cele ale statelor membre, avem un tablou edificator asupra
modului în care se poziţionează U.E., faţă de statele ei membre.
U.E. deţine competenţa exclusivă în anumite domenii şi o competenţă
care revine în mod constant din cea partajată cu statele şi în mod efectiv, îi
poate reveni orice competenţă în afară de competenţa exclusivă recunoscute
statelor (în tratat nu se menţionează această precizare de exclusiv ca în cazul
Uniunii), adică are vocaţie la orice competenţă de care are nevoie.
Criteriul pe baza căruia se face departajarea competenţelor U.E., de
jurisdicţia statelor membre, filosofia acestuia, cuprinde un germene de
mobilitate (prea multă flexibilitate când este vorba de prerogative
intangibile) şi de precaritate: în afară de ceea ce rămâne statelor membre (o
sferă cu o descriere în termeni vagi şi susceptibili de a reţine din ce în ce mai
puţin), orice alte competenţe revin sau pot reveni U.E., ale căror obiective
sunt greu de cuantificat şi limitat.

229
 - Din perspectiva edictării normelor juridice - a celor comunitare şi a
efectelor acestora asupra legislaţiilor statelor membre, întrucât sistemele de
reguli juridice constituie baza statalităţii şi chiar dacă nu a devenit încă un
stat, U.E. are, cu toate acestea, atribute care ţin, în mod normal, de
responsabilitatea statelor; de aceea, un sistem juridic îi este necesar pentru
îndeplinirea sarcinilor sale.
Pentru realizarea obiectivelor U.E. (stabilirea unei pieţe comune,
libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a
persoanelor), înfiinţarea unei uniuni economice şi monetare (armonizarea
politicilor economice şi introducerea unei singure monede) şi conducerea
politicilor şi a activităţilor comune (stabilirea politicilor comune şi preţurilor
agricole), statele membre au renunţat la atribute din suveranitatea lor,
transferându-le la Comunităţi; de aici, şi nevoia de a dispune de un sistem
legal pentru definirea sarcinilor şi competenţelor care revin instituţiilor şi
statelor membre.
Normele dreptului comunitar, în sensul restrâns al termenului, sunt
edictate în cadrul U.E. şi se află cuprinse în tratatele institutive, aşa cum au
fost ele modificate, completate şi adoptate (tratatele de aderare şi actele
modificatoare) - ca surse primare ale acestuia şi în regulile din actele emise
de către instituţiile comunitare în aplicarea acestor tratate - surse derivate.
Regulile din tratate (dreptul constituţional) se situează în vârful ierarhiei
ordinii juridice comunitare, având prioritate faţă de toate celelalte surse ale
dreptului comunitar, instituind deci temeiul, cadrul şi limitele acestora.
Această prioritate este garantată pe diferite căi jurisdicţionale (prin care
„încălcarea tratatelor” este sancţionată).
• La baza întregii legislaţii comunitare, stau tratatele insitutive;
întreaga ordine juridică se construieşte în limitele prevederilor pe care
acestea le conţin şi în sensul finalităţii acestora; este demn de remarcat
raportarea constantă la conceptul de acquis communautaire, ale cărui
dimensiuni exced pe acelea ale regulilor de drept.
Tratatele care urmează să se încheie de către instituţii, sunt supuse
unui control preventiv (conform art. 300), care permite Consiliului,
Comisiei, Parlamentului şi oricărui stat membru să ceară un aviz al C.J. a
U.E. (iar avizul negativ al acesteia nu poate fi înlăturat decât prin revizuirea

230
formală a tratatului); acordurile încheiate anterior de statele membre între ele
nu rămân valabile, decât în măsura în care sunt compatibile cu tratatele
comunitare; acestea au prioritate şi faţă de acordurile încheiate ulterior de
statele membre cu state terţe; tratatele comunitare nu cedează decât în faţa
acordurilor încheiate de statele membre cu terţii, anterior intrării lor în
vigoare (în schimb, statele respective trebuie să iasă din aceste angajamente
contrare anterioare, prin negocieri sau prin alte căi apropriate).
• Cea de a doua categorie de norme comunitare o constituie dreptul
derivat, adică actele unilaterale ale instituţiilor (art. 249) - capacitatea de a
crea reguli de drept fiind deci, instituţionalizată (dreptul legiferat), care sunt
acte cu efecte juridice diferite şi fără o ierarhizare între ele: Regulamentul -
principala sursă (prin care se exprimă puterea legislativă a Comunităţilor),
fiindu-i conferită o natură şi o eficacitate comparabilă de-a dreptul cu acelea
ale legii din legislaţia naţională; fiind esenţialmente normativ, regulamentul
constituie, ca şi legea, o prescripţie generală şi impersonală, care se aplică în
toate elementele sale (interzicând statelor o aplicare incompletă) şi în mod
direct, în fiecare stat membru. Directiva - o metodă de legiferare în două
faze (comparabilă cu legea-cadru, completată prin decrete de aplicare); leagă
statul membru cât priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând instanţelor
naţionale competenţa cu privire la formă şi mijloace (nu este un principiu de
importanţă generală şi nu este direct aplicabilă). Decizia este un act
obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi stabileşte.
Recomandările şi avizele nu au forţă juridică, dar sunt utile ca instrumente
de orientare.
• Acordurile (angajamentele) încheiate de către Comunităţi în cadrul
competenţelor lor externe cu statele terţe, obligă statele membre, integrându-
se în ordinea juridică comunitară; dreptul rezultat din angajamentele externe
intră în ierarhia ordinii juridice comunitare într-un rang inferior dreptului
comunitar primar, dar înaintea dreptului comunitar derivat.
• Dacă ţinem seama de faptul că dreptul comunitar are aplicabilitate
imediată în ordinea juridică a statelor membre - am prefera sintagma se
aplică în statele membre (pentru că el nu se integrează în legislaţia internă, ci
se aplică cu titlu de drept comunitar şi nu integrat în legislaţia naţională, fără
a fi permisă încorporarea în dreptul intern) şi că are un efect direct

231
(finalitatea integrării cere aplicarea directă a regulilor comunitare;
Comunitatea constituie o nouă ordine juridică, destinatarii regulilor sale fiind
nu numai statele, ci şi cetăţenii acestora) şi prioritare în raport cu dreptul
intern al statelor membre, nu este greu de constatat că normele juridice cele
mai importante (ca volum, ca sferă de aplicaţie şi valoare), care au un rol
decisiv în conducerea societăţii de pe teritoriile statelor membre, sunt cele
edictate în cadrul U.E.; centrul unde se legiferează şi se stabileşte ordinea
juridică se plasează în cadrul U.E.; regulile de bază după care se conduce
societatea (sensul dezvoltării, mijloacele instituţionale, inclusiv organele de
stat) sunt stabilite la nivelul U.E.; în U.E. se localizează sâmburele ordinii
juridice pentru toate aceste state; ordinea juridică proprie a statelor are o
poziţie periferică; regulile de drept într-un stat sunt cele ale U.E., completate
în subsidiar cu cele din legislaţia naţională dar numai în măsura în care ele se
aliniază, se armonizează.
• d) Relaţia dintre Uniune şi statele ei membre - care este una de
subordonare (mai ales în segmentul suprastatal), nu ar fi riguros redată, fără
a menţiona şi gama de obligaţii care incumbă statelor membre. Acceptând să
facă parte din U.E., statele membre s-au angajat fără nici un dubiu - în mod
explicit şi necondiţionat, să acţioneze pentru realizarea obiectivelor pe care
aceasta le are - „să desăvârşească procesul iniţiat prin Tratatul de la
Amsterdam şi prin Tratatul de la Nisa, în vederea consolidării eficacităţii şi
a legitimităţii democratice a Uniunii şi a îmbunătăţirii coerenţei acţiunii
sale” (din preambulul Tratatului de la Lisabona); întreaga orientare şi
acţiune a statelor membre este revăzută şi ajustată pe direcţia realizării
scopului pentru care a fost creată U.E.
Drept urmare, U.E. este dotată, pentru ducerea relaţiilor sale externe,
cu structura instituţională adecvată: Parlament, Consiliu European ş.a.
„Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale”
(art. 9 B, alin. 1), iar Preşedintele acestuia asigură la nivelul său şi în
această calitate, reprezentarea externă” a Uniunii în probleme referitoare la
politica externă şi de securitate comună; „Parlamentul European, împreună
cu Consiliul, asigură funcţia legislativă şi bugetară” (art. 9A); „Comisia ...
asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii ...
asigură, cu excepţia politicii externe şi de securitate comune, reprezentarea

232
externă a Uniunii” (art. 9D); „Înaltul Reprezentant conduce politica externă
... contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici ...” (art. 9E).
În mod corelativ, apar şi îndatoririle statelor membre. Astfel,
acordurile internaţionale leagă, în virtutea principiului pacta sunt servanda,
mai întâi U.E., dar pe cale de consecinţă, şi statele membre (,,leagă
instituţiile U.E. şi statele membre" - art. 228); tratatul încheiat de U.E. se
integrează în ordinea juridică comunitară şi, în consecinţă, atât instituţiile ei,
cât şi statele membre trebuie să se conformeze acestora.
- Ca regulă generală, menţionăm faptul că obligaţiile contractate de
organizaţiile internaţionale nu angajează statele lor membre; constituie o
situaţie de excepţie ca acordurile încheiate de U.E. să angajeze în afară de
Uniune şi instituţiile sale, şi statele în calitate de membre ale U.E. Statele
membre nu sunt parte la asemenea tratate, dar sunt ţinute la ele în virtutea
angajamentului asumat prin tratatul institutiv de a transfera - prin acordarea
de competenţe U.E. - un asemenea atribut, şi această obligaţie de conformare
este sancţionată (,,în virtutea puterilor pe care U.E. le are, deciziile necesare
pentru a le impune statelor membre, consecinţele care decurg din acordurile
pe care le-a încheiat").
- Angajamentele pe care şi le asumă statele membre apar cât se poate
de explicit.
,,Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă
din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de
către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea
pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii" (art. 3 a, alin.3).
,,În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre
se respectă şi a ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din
tratate" (art. 3 a, alin.3).
,,Înainte de a întreprinde orice acţiune pe scena internaţională sau de
a-şi asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare
stat membru consultă celelalte state în cadrul Consiliului European sau al
Consiliului. Statele membre asigură, prin convergenţa acţiunilor lor, că
Uniunea îşi poate promova interesele şi valorile pe scena internaţională.
Statele membre sunt solidare între ele” (art. 16).

233
 ,,Punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comune nu
aduce atingere aplicării procedurilor şi domeniului de aplicare
corespunzător al atribuţiilor instituţiilor prevăzute în tratate în vederea
exercitării competenţelor Uniunii prevăzute la articolele 2 B - 2 E din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene" (art. 25 b).
,,Îndeplinirea sarcinilor de politică externă, de securitate şi apărare
comună se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre" (art. 28).
Pentru punerea în aplicare a politicii externe şi a politicii de securitate
şi apărare comune, statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile
şi militare.
,,Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de
Înaltul Reprezentant şi de statele membre, folosind mijloacele naţionale şi
ale Uniunii" (art. 13, alin.3).
Serviciul european pentru acţiunea externă lucrează în colaborare cu
serviciile diplomatice ale statelor membre. Înaltul Reprezentant caută, în
strânsă consultare cu statul membru implicat, o soluţie acceptabilă pentru
acesta (art. 15 b).
Pentru punerea în aplicare a politicii de securitate şi apărare comune,
statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare; statele
membre constituie în comun forţe multinaţionale; statele membre se obligă
sa îmbunătăţească treptat capacităţile lor de apărare ş.a. (art. 28 A - 28 E).
- În domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, Uniunea asigură absenţa
controalelor asupra persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică
comună în domeniul dreptului la azil, al imigrării şi al controlului la
frontierele externe, care se întemeiază pe solidaritatea între statele membre;
facilitează promovarea principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor
judiciare (art. 61); Comisia face o evaluare a aplicării acestor măsuri de către
autorităţile naţionale (art. 61 C); se instituie un comitet în materie de
securitate internă (art. 61 D); se adoptă măsuri pentru prevenirea şi
combaterea terorismului (art. 61 H). Uniunea are o politică şi în domeniul
controlului la frontiere, al dreptului de azil şi al imigrării, Consiliul adoptând
dispoziţii privind paşapoartele, permisele de şedere etc. (art. 62); un regim
unitar de azil, imigrare etc. (art. 63 - 63 a). Uniunea dezvoltă şi o cooperare
judiciară şi în materie civilă (art. 65) şi una în materie penală, inclusiv

234
constituirea unui parchet european (art. 69), poliţienească (art. 69 F) ş.a. Este
vorba de un proces de apropiere (a legislaţiei penale şi a procedurilor
penale), de cooperare judiciară integrată, de uniformizare a legislaţiilor
naţionale. Chiar dacă este vorba de segmentul cooperării
interguvernamentale, este înscrisă în Tratat posibilitatea ca prin directivele
emise de instituţiile U.E., să se stabilească norme minime referitoare la
definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domeniul respectiv (art. 69 B) sau
acţiuni de apropiere a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative
ale statelor din domeniul cooperării judiciare în materie civilă şi penală (art.
65 şi 69 A) - ceea ce ţinteşte spre o unificare a legislaţiilor în domeniu din
statele membre, deşi ordinea internă ţinând de funcţiile esenţiale ale statelor,
s-a prevăzut că rămâne în competenţa statelor; aceasta confirmă cât de difuză
şi aleatorie este o dispoziţie (art. 2 a), prin care s-a rezervat competenţa
statelor membre, dar atestă şi procesul de comunitarizare pe care îl
preconizează Tratatul de la Lisabona.
Toate aceste forme de colaborare se convin pe baza unor proceduri cu
participarea statelor, dar este greu de conceput că un stat membru se poate
sustrage de la ele. În unele cazuri, U.E. încheie tratate în numele statelor;
astfel, este cazul Acordului privind extrădarea şi a Acordului privind
asistenţa judiciară încheiat în 2003 între U.E. şi S.U.A., prin care, deşi U.E.
este parte la ele, obligaţiile decurgând din acestea revin numai statelor
membre ale U.E. (s-a stipulat că statele execută obligaţiile asumate faţă de
S.U.A.).
- Orice tratat, de altfel, încheiat de U.E. angajează statele ei membre.
Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (7 decembrie 2000), astfel
cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, şi aceasta are
aceeaşi valoare juridică, ca aceea a tratatelor; Uniunea aderă la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(art. 6 alin. 1 şi 2). Recunoaşterea Cartei, respectiv aderarea la Convenţia
europeană, angajează atât U.E., cât şi statele membre, fără ca să aibă loc o
extindere a competenţelor Uniunii astfel cum au fost definite prin tratate
(Declaraţia nr. 1 şi 2), aceste două documente.

235
 e) Dacă în cazul organizaţiilor interguvernamenatale - unde diferenţa
între organizaţie şi statele sale membre este netă, există subiecte distincte şi
de aceea, actele acesteia nu angajează şi statele membre, în cazul U.E.
legătura organică pe care o presupune integrarea şi competenţele pe care le
presupune duc la consecinţa ca actele U.E. să fie opozabile membrilor
acesteia. Acordurile încheiate de U.E. (Comunităţile Europene), în afară de
faptul că le obligă din punct de vedere internaţional, se integrează în ordinea
juridică comunitară şi devin sursă de drept. O asemenea interpretare a art.
300 potrivit căreia acordurile ,,leagă instituţiilor Comunităţilor şi statele
membre" a fost, în mod expres, confirmată de către Curtea de Justiţie cu
privire la acordul de asociere a Greciei la C.E. (cauza Haegeman nr. 131/73).
Mai mult, preeminenţa tratatelor comunitare limitează însăşi dreptul statelor
de a încheia tratate contrare acestora, în sensul că exclud însăşi posibilitatea
de a încheia asemenea tratate (tratatele încheiate anterior între statele
membre rămân în vigoare numai dacă sunt compatibile cu cele comunitare;
la fel şi în privinţa acordurilor încheiate cu state terţe).
f) Prin ipoteză, statele membre ale U.E. continuă să rămână subiecte
de drept internaţional; făcând parte din comunitatea internaţională, ele
întreţin relaţii cu alte state şi subiecte de drept internaţional (chiar dacă
aceste relaţii sunt diferenţiate, prin amprenta pe care o pune apartenenţa lor
la U.E.); atâta vreme cât continuă să existe (pentru că participarea în sine a
unui stat la o organizaţie nu constituie un caz de încetare, a personalităţii
juridice internaţionale ori de amputare a ei, ci, dimpotrivă, de confirmare a
existenţei, prin exercitarea atributelor sale de suveranitate), ele deţin calitatea
de subiect de drept internaţional; statele membre ale U.E. sunt state suverane
şi ca atare, sunt înzestrate cu personalitate juridică de drept internaţional,
având calitatea de subiect de drept internaţional.
Statele membre întreţin relaţii externe cu U.E., ca şi în cazul oricărei
alte organizaţii, guvernate de dreptul internaţional, dar au, în plus, şi relaţii
instituţionalizate - cârmuite de dreptul comunitar (care este dreptul intern al
U.E.); statele membre se raportează aşadar, la două ordini juridice. Ca
urmare a participării lor într-o organizaţie internaţională cu caracter
suprastatal, statele membre ale U.E. şi-au asumat o serie de angajamente cu
repercusiuni asupra întinderii suveranităţii lor de stat; un tablou cât de cât

236
ilustrativ cu privire la atributele de suveranitate pe care nu le mai exercită a
fost prezentat mai sus; precizăm că nu este vorba de simpla asumare de către
statele membre a unor îndatoriri oarecare (care este normală pentru orice stat
membru), ci de o subordonare a lor care, trebuie să-i spunem pe nume,
reduce esenţialmente din suveranitate şi le aduce la un statut de state cu
suveranitate limitată, chiar dacă virtual, aceasta ar putea redeveni completă
(în cazul retragerii din U.E.).
g) Mai întâi de toate, statele membre coexistă cu U.E. în viaţa
internaţională; ea a devenit, alături de statele sale membre, un subiect de
drept internaţional; chiar dacă se prezintă ca o asociere de state - organizaţie
internaţională, ea este o uniune de state constituită cu atribute statale, o
entitate mult mai închegată, complexă şi mai puternică, cu o pondere mai
mare în raporturile cu statele membre, dar şi cu o influenţă sporită în viaţa
internaţională, U.E. având alte dimensiuni şi impact general; statele membre
sunt subsumate U.E. şi rămân în umbra ei (la unele tratate, U.E. este parte în
numele lor). Ca atare, U.E., prin competenţele care i s-au acordat, aflându-se
uneori, alături sau în competiţie, iar alteori, chiar în locul statelor sale
membre; în cazul în care îşi exercită competenţele exclusive, apare ca
partener de prim ordin şi cu un ascendent. Se produce astfel, un raport de
diminuare invers proporţional: existenţa şi extinderea activităţii U.E. implică
în mod inevitabil, o reducere a jurisdicţiei naţionale, inclusiv a dimensiunii
internaţionale a statelor membre (devin state cu un statut special); sfera
domeniilor de reprezentare, la care participă, întinderea activităţilor
desfăşurate, existenţa şi ponderea în influenţarea (inclusiv în stabilirea
ordinii de drept) se reduce în mod corespunzător; sfera participării statelor
membre ale U.E. la viaţa internaţională în ansamblul ei, este în mod
indubitabil îngustată şi dirijată spre zona mai puţin importantă a politicii
internaţionale.
h) Din descrierea acţiunilor externe, reiese nu numai coexistenţa
obligatorie a U.E. cu statele sale membre, o aşezare la niveluri diferite a U.E.
şi a statelor sale membre, dar şi faptul că avem de a face cu o politică
externă comună (ca mod de abordare, finalitate şi mod de acţiune) -
comunitate şi coexistenţă, totodată, adică cea proprie a U.E. şi cea a statelor
membre; singura diferenţă o constituie, din cauza nivelului titularilor

237
acesteia, modul ei de formulare, spre a da expresie aceluiaşi conţinut atribuit
ambelor categorii de titulari; în această politică comună, un stat membru,
chiar dacă participă la elaborarea ei, el apare într-o poziţie de partener
adiacent, faţă de U.E. Descifrăm astfel, în Tratat, că există două dimensiuni -
o politică externă a U.E. instituită şi una care există în statele membre,
conjugate (sau chiar suprapuse) între ele, printr-un raport de conformare a
celeia din urmă, la comandamentele celeia europene.
Legătura între politica externă a U.E. şi cea a statelor membre este
asigurată prin identitatea obiectivelor U.E., cu scopul participării la această
organizaţie, pe care îl au statele membre, prin regulile comune stabilite şi
mecanismele care o elaborează (statele fiind actorii şi în cadrul U.E.), dar şi
controlul care se exercită. Politica externă a statelor membre se circumscrie
între cei doi parametri: obiectivele U.E. şi interesele lor naţionale. ,,Statele
membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii de stat sau de
guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod
democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor"
(art. 8 A).
Se ajunge, desigur, la o armonizare, dar aceasta se face pe linia
obiectivelor comunitare şi este exclus de conceput, ca interesele naţionale ale
unui stat să prevaleze - astfel încât, în mod constant, el va face politica U.E.
(altfel, el riscă să iasă din aceasta).
Ca imagine de ansamblu, politica externă a fiecărui stat membru o
exprimă pe aceea a U.E., la scara şi nivelul lui naţional. Există, desigur,
raţiune, în faptul ca politica externă să fie o reflectare a aceleia a U.E., pentru
că numai în acest fel, se poate asigura eficienţă şi viabilitate pentru U.E.;
raportul este acela de la întreg la parte componentă, acestea din urmă
reflectând ansamblul; orice abordare care s-ar distanţa ori distorsiona, din
partea unui stat, ar putea bloca activitatea U.E. sau măcar ar reduce din
prestigiul şi influenţa ei. De aceea, luarea în considerare a intereselor tuturor
statelor membre, împreună cu asigurarea fidelităţii faţă de U.E. şi a egalităţii
dintre statele membre, joacă rolul de liant esenţial. Prin ipoteză, statele
membre sunt puse în situaţia de a opta (iar în condiţiile strânsorii
fenomenului globalizării, nu au altă alternativă decât acceptarea spre a nu se
izola).

238
 i) U.E. constituie cadrul instituţional special creat de stabilire şi
dezvoltare a unor relaţii de colaborare de un anumit gen între statele
membre (statele europene), având drept ţintă integrarea europeană;
desfiinţarea barierelor pentru circulaţia bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi
circulaţia populaţiei din acestea, pentru crearea unei pieţe unice, dispariţia
frontierelor interne, colaborarea, practic, în toate domeniile vieţii sociale
conomice, inclusiv cele culturale - toate acestea impun o uniformizare a
legislaţiei, o coordonare strânsă între instituţiile statelor, cu determinarea
riguroasă a competenţelor care revin U.E., dar şi a puterilor (atribuite lor),
adaptate la aceste transformări, a statelor membre. U.E. devine o uniune de
state cu resorturile sale legislative şi instituţionale care îi sunt necesare
pentru a funcţiona, iar statele ei membre reprezintă piesele esenţiale,
încadrate într-un dispozitiv unic şi funcţionând după regulile proprii.
Relaţiile dintre U.E. şi statele sale membre, precum şi cele dintre statele
membre între ele - categorie de relaţii organizaţionale - poartă o amprentă
originală (integrarea). De aceea, aceste raporturi - care merg până la o
apropiere şi chiar identificare a participanţilor, diferă substanţial de
raporturile obişnuite între o organizaţie interguvernamentală şi statele sale
membre sau între acestea din urmă, pentru că, spre deosebire de alte forme
de organizaţii ori de uniuni de state (confederaţie sau federaţie), finalitatea
este cu totul alta; realizarea integrării în condiţiile existenţei statelor membre
constituie un deziderat; această situaţie implică un gen de raporturi speciale,
o participare sui generis la viaţa internaţională a statelor membre din poziţia
de componentă a U.E.
Tratatul asupra U.E. obligă statele membre să contribuie la atingerea
intereselor Uniunii (salvgardarea valorilor comune ale Uniunii, interesele
fundamentale, independenţa şi integritatea, întărirea păcii şi securităţii
internaţionale etc.), dar subliniază, în acelaşi timp, atributele care rămân
statelor, inclusiv faptul că politica Uniunii nu trebuie să prejudicieze asupra
caracterului specific al politicii de apărare a fiecărui stat membru (inclusiv
obligaţiile de membri ai N.A.T.O.).
Nu se poate nega faptul că, din multe puncte de vedere, apartenenţa la
U.E. oferă o platformă solidă pentru statele membre spre a rezolva în condiţii
mai bune problemele cu care sunt confruntate şi a-şi promova interesele în

239
relaţiile internaţionale. Acţiunile externe ale U.E. potenţează poziţia statelor
membre în raport cu statele terţe, dar şi o activitate externă a statelor membre
la rândul ei dă şi mai multă consistenţă anvergurii de subiect de drept
internaţional al U.E.
j) Limita de demarcaţie dintre zona politicii externe a U.E. şi cea a
politicii externe a statelor membre în cadrul acesteia, pe de o parte, şi a
politicii lor externe proprii în relaţiile cu statele terţe, nu este una tranşantă;
dacă zona politicii externe a U.E. este destul de bine conturată (fiind însă în
actele institutive), cea a politicii externe a statelor membre în cadrul U.E.
este relativă şi dedusă sau, mai curând, virtual definită în funcţie de
domeniile convenite de ele spre colaborare în cadrul U.E.; cea proprie a
relaţiilor cu statele terţe - domeniu rezidual, se reduce la ceea ce nu intră în
sfera U.E. (segmentul comunitarizat, precum şi pilonii P.E.S.C. şi A.J.I.L.) şi
în măsura în care se armonizează cu acestea.
Pe de altă parte, există un raport dialectic între ele: unele acţiuni de
politică externă proprii ale statelor membre pot fi imaginate atât în cadrul sau
în raport cu U.E., cât şi în raport cu statele terţe.
k) Cu toată anvergura pe care dimensiunea acţiunilor externe, inclusiv
politica externă şi de securitate comună, o are - aşa cum am arătat mai sus -
ar fi eronat să se creadă că politicii externe proprii a statelor membre în
raport cu statele terţe, nu-i rămâne câmp de manifestare sau că, pur şi simplu,
aceasta ar dispărea; colaborarea în acest domeniu este una
interguvernamentală (când statele respective au, cel puţin teoretic, o
opţiune); multe zone din sfera politicii externe, aflată în continuă creştere, nu
pot fi acoperite în perspectivă, decât prin preluarea lor de U.E., iar aceasta s-
ar putea întâmpla numai în cazul unei asemenea integrări care să conducă la
dispariţia statelor membre.
Aşadar, statele membre continuă să fie subiecte de drept internaţional
- au un statut (capacitate juridică) specială, fiind vorba de o comprimare (o
redimensionare), dar nu de o excludere a calităţii de participant la relaţiile
internaţionale. Statele membre fiind subiecte de drept internaţional, întreţin
relaţii internaţionale şi duc o politică externă proprie, mecanismele şi
activitatea U.E. fiind concepute pe această bază de congruenţă şi în acest
scop.

240
 În Declaraţia nr. 13 cu privire la politica externă şi de securitate
comună, se precizează că dispoziţiile Tratatelor referitoare la politica externă
şi de securitate comună nu aduc atingere responsabilităţilor statelor membre,
în forma actuală, în ceea ce priveşte formularea şi exercitarea politicii lor
externe şi nici modului în care acestea sunt reprezentate în ţări terţe şi în
cadrul organizaţiilor internaţionale; aceste dispoziţii nu aduc atingere
caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a statelor membre;
Uniunea Europeană şi statele sale membre trebuie să respecte în continuare
obligaţiile care decurg din dispoziţiile Cartei O.N.U. şi în special din
responsabilitatea principală care revine Consiliului de Securitate şi
membrilor săi în domeniul menţinerii păcii şi securităţii la nivel
internaţional. Şi în Declaraţia nr. 14, Conferinţa subliniază că, în afară de
cele menţionate în art. 11 (1), Tratatul nu aduce atingere bazei juridice
existente, responsabilităţilor şi competenţelor fiecărui stat membru referitor
la formularea şi exercitarea politicii sale externe, serviciile sale diplomatice
naţionale, relaţiile sale cu ţările terţe şi participarea sa în cadrul organizaţiilor
internaţionale, inclusiv afilierea unui stat membru la Consiliului de
Securitate; ia, totodată, notă că dispoziţiile referitoare la politica externă şi
de securitate comună nu atribuie Comisiei noi competenţe de iniţiere a
deciziilor şi nu extinde rolul Parlamentului European.
l) Statele membre ale U.E. se află într-o o dublă postură în
comunitatea internaţională: prima decurge din calitatea de stat membru al
U.E. şi care este o calitate specială - de excepţie şi o a doua, cea care decurge
din calitatea de membru al comunităţii internaţionale - una generală,
obişnuită; drept urmare, statutul lor ambivalent, se raportează, în acelaşi
timp, la cele două ordini juridice distincte - comunitară şi internaţională, dar
prioritară rămânând aceea comunitară (lex specialis derogat generali) şi se
conturează ca atare. În realitate, U.E. fiind constituită şi funcţionând potrivit
cu regulile dreptului internaţional, în mod constant statutul statelor membre
se raportează la acestea.
Dar statele membre nu sunt doar participante la U.E. sau într-o relaţie
bilaterală cu ea; participarea reprezintă cu mult mai mult, pentru că fiecare
constituie parte a U.E. (competenţa U.E. se exercită asupra teritoriului
statelor participante - art. 49 C). Politica externă a U.E. reprezintă însumarea

241
(totalizarea) politicii externe a statelor membre transformată/reformulată
spre a intra în tiparul unei organizaţii internaţionale.
m) Dacă ţinem seama de sfera extinsă pe care o are politica externă a
U.E. (,,competenţa în materie de politică externă şi de securitate comună
include toate domeniile politicii externe, precum şi chestiunile referitoare la
securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare"
- art. 11 alin. 1) - politică care este, în acelaşi timp, şi a statelor sale membre,
angajându-le şi pe ele şi de faptul că în politica lor externă statele membre se
pot angaja numai în acţiuni care nu sunt incompatibile cu această politică
externă a U.E. (fiind obligate a se abţine de la orice măsură care ar pune în
pericol realizarea obiectivelor Uniunii - art. 3 a), apare cât de poate de
evident că se produce o reducere a sferei politicii externe pe care ele o mai
pot duce cu statele care nu sunt membre ale U.E., relaţiile cu U.E. fiind cel
mai important segment al politicii externe a acestor state, numai în subsidiar
şi condiţionat se menţin relaţiile lor directe cu alte state ale lumii.
n) Statutul statelor membre ale U.E. încetează de a mai fi unul general
şi unitar; una este poziţia lor faţă de U.E. şi alta, în raport de comunitatea
internaţională în ansamblul ei, chiar dacă în ambele ipoteze, în cadrul U.E.,
ca şi în general, ele sunt ţinute a respecta regulile dreptului internaţional;
aceste posturi distincte conduc şi la o ierarhizare a importanţei relaţiilor pe
care ele le au - sunt prioritare relaţiile comunitare.
- În postura lui de stat membru al U.E., fiecare dintre ele este legat
organic de Uniune şi de celelalte state membre; relaţiile cu familia europeană
(Uniunea şi statele membre) sunt primordiale; împreună, fac parte din
structura U.E., au relaţii speciale (extinse, de profunzime, preferenţiale şi se
conduc după regulile U.E.), iar acest lucru se exprimă în mod vizibil în
angajamentele pe care şi le asumă şi în volumul relaţiilor dintre ele (nu
numai între state, ci şi la nivelul cetăţenilor lor). Transferul atributelor de
suveranitate la U.E. - guvernarea, imprimă în această structură închegată a
statelor membre, duce la stabilirea unor anumite raporturi care poartă o
natură specială - una asociativă, cu acomodări reciproce care să întărească
relaţiile dintre ele.
Limita acţiunilor lor este dată de o dublă coordonată - decurg din
cerinţa respectării atât a regulilor dreptului internaţional (ca membre ale

242
comunităţii internaţionale), cât şi a celor comunitare (ca membre ale U.E.).
Ansamblul de obligaţii şi de legături face ca această categorie de relaţii să
aibă un regim cu statut special (comparativ cu cel al statelor federate dintr-o
federaţie).
- În segmentul de relaţii cu statele care nu sunt membre ale U.E.,
statele membre ale U.E. se prezintă în ansamblu, ca orice alt stat, membru al
comunităţii internaţionale şi este ţinut să respecte normele dreptului
internaţional, dar cu o condiţie care le este prestabilită, aceea care decurge
din calitatea de membru al U.E. Drept urmare, cu celelalte state, ele vor
avea, prin eliminare, numai acele relaţii care nu au revenit U.E. şi numai în
măsura în care sunt compatibile cu poziţia de stat membru al acesteia. Nu
vor putea încheia orice fel de tratate cu aceste state (cele care revin în
competenţa U.E. sunt excluse; iar celelalte trebuie să nu fie incompatibile cu
regulile comunitare şi se prevăd procedurile în caz de incompatibilitate între
tratate); România a fost obligată să revizuiască o serie de acorduri - cele
economice - spre a ţine seama de calitatea de membru al U.E.; pot avea
relaţii cu orice alt stat, dar trebuie să ţină seama de obligaţiile care îi revin
din politica externă de securitate şi apărare comune a U.E.; poziţiile faţă de
un alt stat convenite în U.E. sunt şi ale statelor membre; participarea la
organizaţii internaţionale este marcată de obligaţia unei anumite conduite ş.a.
o) Funcţiile misiunilor diplomatice ale statelor membre sunt adaptate
la faptul că U.E. are o politică proprie în domeniul relaţiilor, iar această
politică este şi a statelor membre; persoanele care au cetăţenia europeană
sunt îndreptăţite la protecţia diplomatice şi din partea altor state, decât a
celuia propriu. În măsura în care nu s-a convenit o politică comună într-o
problemă, fiecare stat membru este liber să adopte poziţia sa proprie: în
problema recunoaşterii Kosovo, fiecare stat a adoptat propria poziţia; faptul
că se are în vedere ,,conceperea progresivă a unei politici de apărare
comună" nu exclude posibilitatea ca un stat membru să aibă o politică
proprie de apărare (,,nu aduce atingere caracterului specific al politicii de
securitate şi apărare a anumitor state membre" - art. 28 A) şi, am adăuga, că
poate fi vorba nu numai de alianţa NATO, ci de o altă alianţă militară.
Modul cum sunt concepute (alcătuite) şi vor funcţiona mecanismele
U.E., confirmă rolul ministerelor de externe ale statelor membre: politica

243
externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant
şi de statele membre, folosind mijloacele naţionale şi ale Uniunii (art. 12
alin. 3); Serviciul extern pentru politica externă - condus de Înaltul
Reprezentant, colaborează cu serviciile diplomatice ale statelor membre,
cuprinzând şi personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale (art. 13
a); Înaltul Reprezentant şi minştrii afacerilor externe ai statelor membre îşi
coordonează activităţile în cadrul Consiliului (art. 16); Agenţia Europeană de
Apărare - aflată sub autoritatea Consiliului, este deschisă tuturor statelor
membre (art. 28 D) ş.a.
Dacă, potrivit Tratatului de la Lisabona, U.E. va fi prevăzută, pe plan
instituţional, cu Înaltul Reprezentant şi Serviciul European de Acţiune
Extern, serviciile diplomatice ale statelor membre trebuie să se adapteze,
prin noile lor structuri interne, celor comunitare. Sub aspectul orientării şi a
obiectivelor pe care le urmăresc instituţiile de resort, precum şi a organizării
activităţilor acestora, a formării diplomaţilor (ca pondere în corpul
diplomatic, orientare şi pregătirea lor) - specializată în afaceri europene,
apartenenţa statelor la U.E. îşi pune, în mod vizibil, amprenta; ideile noi cu
privire la rolul actual al diplomaţiei ţin de modernizarea acesteia. Reflexele
participării la activităţile U.E. sunt cunoscute inter alias şi pe plan
instituţional în cadrul statelor respective; în unele state a fost înfiinţat, în
locul sau împreună cu M.A.E., un minister al afacerilor europene; în cadrul
ministerelor, există segmente administrative pentru relaţiile cu U.E. ş.a.
În România, în afară de Ministerul Afacerilor Externe - instituţia
clasică care există în orice stat pentru relaţiile externe, a funcţionat, până
recent (până după aderarea României la U.E. - 2007), Ministerul Integrării
Europene, iar în prezent există Departamentul pentru Afaceri Europene;
această instituţie coexistă cu cea a M.A.E. şi desfăşoară împreună,
activităţile în acest domeniu.
Participarea la U.E. implică şi modificări instituţionale faţă de sistemul
clasic, cunoscut pentru întreţinerea relaţiilor internaţionale, precum şi
adaptările corespunzătoare.
După aderare, a fost înfiinţat un dispozitiv instituţional special -
Departamentul pentru Afaceri Europene, şi este avută în vedere o
reglementare cu privire la atribuţiile Parlamentului (a se vedea Protocolul

244
privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană). Dacă printre
atribuţiile care îi revin M.A.E. figurează doar sintagma ,,asigură realizarea
politicii externe a statului român, inclusiv participarea la procesul de
integrare europeană şi euroatlantică" (art. 1 alin. 1din H.G. nr. 100/2004) -
cu o componentă, în acest sens, în structura ministerului - ceea ce dovedeşte
că relaţiile cu U.E. nu reprezintă un caz aparte în politica externă a
României, Departamentul pentru Afaceri Europene (înfiinţat prin O.G. nr.
133/2006, cu modificări) este o structură care se află în cadrul aparatului de
lucru al Guvernului, subordonată primului-ministru, iar conducerea acesteia
se exercită de către o persoană cu rang de ministru; are ca responsabilitate
coordonarea la nivel naţional a afacerilor europene (art. 1). Departamentul,
împreună cu M.A.E., coordonează procesul de gestionare a ansamblului
afacerilor europene, obiectul său de activitate constituindu-l coordonarea
procesului de formulare a politicilor şi strategiilor din domeniul afacerilor
europene (art. 2).

Secțiunea a 9-a Suveranitatea și politica modernă

În știința politică modernă, conceptul de «suveranitate» este asociat cu

conceptul de «independență» doar la un anumit grad. Termenul
«suveranitate» implică anumite limitări asupra independenței. Comunitatea
internațională a dezvoltat principiile civilizate ale relațiilor dintre state,
cărora trebuie să le respecte. Este general acceptat faptul că starea de fapt cu
respectarea drepturilor omului și a libertăților într-un anumit stat poate face
obiectul unei protecții internaționale. Într-un stat federal, subiecții federației
pot avea suveranitate limitată (suveranitatea într-o anumită zonă), care
împreună cu suveranitatea guvernului federal (și ea este limitată) formează
suveranitatea completă. Restricția suveranității guvernului federal și puterea
subiectului federației se datorează delimitării domeniilor în care autoritățile
competente au puteri exclusive de luare a deciziilor. Astfel, constituțiile
subiecților federației, de exemplu, Tatarstan, afirmă că Tatarstan este o
entitate de stat cu suveranitate, care constă în posesia unei puteri de stat
deplină dincolo de puterile guvernului federal.

245
 Sinonimul pentru independență este tocmai deplină, nu de suveranitate
limitată.
Astăzi, în general identificăm trei dimensiuni ale suveranității, deși
unii autori, precum politologul Stephen Krasner, prezintă uneori mai mult.
9.1. Suveranitatea internă
Aceasta se referă la administrația pe care o organizează un guvern în
cadrul unui stat și face apel
la autoritate (recunoașterea legitimității unui guvern și a acțiunilor sale de
către populația pe care se bazează. Exercitați această autoritate, de exemplu)
decât în control (poliție și forțe de ordine).
9.2. Suveranitatea sau independența vestfaliană
Aceasta are ca rezultat excluderea actorilor externi din procesul intern de
guvernare. Această excludere este, în principiu, reciprocă între state, chiar
dacă tendința naturală este de a-și afirma independența internă în timp ce
încearcă să influențeze statul vecin.
Dacă conceptul de suveranitate vestfaliană este recent, originea sa este
veche: în urma războiului de 30 de ani, pacea din Westfalia din 1648
a stabilit noțiunea de suveranitate teritorială ca doctrină a ne-ingerinței în
treburile altor națiuni.
Prin urmare, în teorie, în dreptul internațional, toate statele sunt egale
și independente.
De fapt, suveranitatea statelor nu este absolută. Nu este suficient să
afișăm principii pentru a garanta independența . Ele pot fi influențate sau
chiar controlate de:
- alte state ( imperialism , neocolonialism ): cea mai clară critică este
adresată Statelor Unite , singura superputere de la căderea fostei URSS;
- organizații internaționale, în special Organizația Națiunilor Unite.
Stephen Krasner separă suveranitatea interdependentă de suveranitatea
vestfaliană , pe care o definește ca fiind capacitatea autorităților de a controla
mișcările transfrontaliere.
Cu toate acestea, putem invalida această nouă tipologie, deoarece
simplul control al mișcărilor la frontiere este doar o caracteristică a
protecționismului inclusă în noțiunea de independență.
9.3. Suveranitatea internațională legală

246
 Aceasta conferă unui stat recunoașterea internațională. În practică,
celelalte state recunosc această suveranitate, recunoscând o colectivitate
umană ca stat, fie printr-o declarație publică unilaterală, fie prin încheierea
unui tratat sau prin stabilirea de relații diplomatice cu această colectivitate.

Secțiunea a 10-a Suveranism și Uniunea Europeană

Ziua de 9 mai are în istoria României o valoare întreită, și anume:

proclamarea independenței de stat a României, la 9 mai 1877, victoria
Coaliției Națiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial și sfârșitul
războiului, la 9 mai 1945 și Ziua Europei. Ultima dată marchează declarația
de răsunet de la 9 mai 1950, a ministrului francez de externe Robert
Schuman, care a propus un plan de colaborare economică între Franța și
Germania, un pas semnificativ pentru eliminarea tuturor rivalităților dintre
cele două state, astăzi devenite partenere și motoare ale Uniunii Europene.
Decizia avea să fie consfințită de Consiliul European de la Milano, în 1985.
Pentru mulți dintre noi, românii, Uniunea Europeană este o realitate ce
marchează astăzi inexorabil realitatea cotidiană pe continentul nostru.
Dincolo de implementarea lozincii Uniunii Europene „Unitate în
diversitate“, Ziua Europei constituie un prilej de reflexie tot mai mult
important, odată cu trecerea anilor, un excelent moment de analiză asupra a
ceea ce înseamnă în prezent Uniunea Europeană, aflată în mod clar la o răs-
cruce de drumuri și marcată profund de Brexit, dar și de realitatea unui an de
restricții sanitare teribile, ca urmare a pandemiei de coronavirus.
Lumea trăiește în prezent schimbarea - culturală, economică și socială,
de mentalitate, generațională la nivel politic, politică în preferințele
electoratului, ideologică, educațională și a regulilor de sănătate publică,
tehnologică și a modului de viață, a raporturilor de putere în sistemul
internațional. Uniunea Europeană constituie un actor important al acestui
sistem. De la început, organizația a adoptat drumul reprezentat de un așa-zis
pragmatism, dar nu a dus până la capăt nici măcar proiectul Uniunii
Economice și Monetare, iar aspectul unității politice s-a blocat în unele
interese particulare, populisme, iar, resuscitarea, în mai multe state membre,

247
a unui suveranism de acum un veac și jumătate nu a fost de bun augur.
Concomitent, pe plan global s-au manifestat tendințe concurente, care au
semnalat nașterea unor noi poli de putere în sistemul internațional. Criza
economico-financiară internațională și cea economico-socială și sanitară
demonstrează că interdependențele globale și regionale sunt realități de
durată ale lumii contemporane.
Abordând subiectul menționat mai sus, care nu este deloc facil,
inclusiv pentru specialiști, trebuie să nu uităm faptul că Tratatul privind
Funcționarea Uniunii Europene stabilește un număr mare de competențe
exclusive ale Uniunii Europene, respectiv competențe partajate între
Uniunea Europeană și statele membre. Odată cu intrarea în Uniunea
Europeană, statele membre cedează, de bună voie și chiar la cererea lor, o
parte importantă a suveranității. Ca atare, în contextual actual, este absolută
nevoie ca partidele tradiționale proeuropene să explice la nivelul publicului
larg Tratatele Uniunii Europene. Aceasta deoarece discursul populist și
suveranist prinde mult în prezent în Europa, în condițiile divergențelor în
domeniul securității între SUA și unele țări membre ale Uniunii Europene și
a granițelor din ce în ce mai nesigure în fața migrației. De fapt, încă din
2007-2009, odată cu votarea și intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, Irlanda, dar și Marea Britanie, Cehia sau Polonia au criticat
documentul, invocând cu precădere cedarea de suveranitate.
Concomitent, dincolo de Brexit și implicațiile sale, dar și derapajele
tot mai clare privind statul de drept înregistrate în Ungaria și Polonia,
sancționate din ce în ce mai mult cu întârziere, ca să nu zicem cu timiditate,
de către forurile europene, se afirmă în mod clar un proces, prin care facțiuni
importante de pe eșichierul politic din unele state europene se pronunță
împotriva dominației europene și a indicațiilor venite de la Bruxelles, ceea ce
poate fi ușor etichetat drept suveranism, în fapt, un cuvânt recent apărut prin
scrierile analiștilor politici, care încearcă să înțeleagă care sunt motivele
pentru care măreața familie europeană se comportă ca atare în acești ani.
Noua realitate care apare într-o Uniune, care a insistat mereu asupra ideii
cooperării și integrării, este aceea că în Austria, Belgia, Franța, Germania,
Italia, Olanda se manifestă partide și mișcări de dreapta, care accentuează pe
respingerea valorilor integriste europene în favoarea celor naționale. Cel mai

248
bun exemplu este că în state, ca de exemplu Polonia sau Ungaria, curentul
suveranist este extrem de virulent încât Bruxelles-ul nu-l mai poate domoli
în vreun fel.

Secțiunea a 11-a Suveranismul și schimbarea alianțelor

De circa două decenii muncitorii din Occident votează tot mai mult cu
partidele naţionaliste, de fapt cu partidele suveraniste,
eurosceptice. Propaganda establishment-ului, recognoscibilă inclusiv la
televiziunile de ştiri din România, pune fenomenul pe seama prostiei sau
inculturii lor, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia ieşirii Marii Britanii din
Uniunea Europeană sau când a fost ales Donald Trump preşedinte al Statelor
Unite ale Americii. Cum s-ar zice, proştii şi inculţii, incapabili să înţeleagă
proiectele minţilor luminate ale birocraţiei bruxelleze şi ale guvernelor mână
în mână cu aceasta, cad victime demagogiei populiste, echivalată bineînţeles
cu extremismul!
Să acceptăm termenul. Ce înseamnă totuşi „populism”, ce conţinut
politic i se subsumează, dincolo de conotaţiile peiorative atribuite de
propagandiştii sistemului? Există deosebiri de la ţară la ţară, însă în linii mari
populismul corespunde protecţionismului, în particular protecţionismului
social, precum şi unei anumite mobilizări civice opusă aroganţei elitiste a
clasei politice, despre care vorbea Marine Le Pen.
În condiţiile unui capitalism global tot mai puţin temperat de legislaţia
socială, în condiţiile austeritării bugetare impusă de autorităţi pentru a
susţine marea finanţă internaţională, în condiţiile în care politicienii cu
vocaţia europenismului se preocupă mai mult de stabilitatea monedei unice
decât de puterea de cumpărare a propriilor cetăţeni, statul naţional apare
drept singurul sprijin instituţional de care dispun oamenii simpli în faţa pieţei
nereglementate şi a dictatului bancar.
Dorinţa de protecţie legală este rezonabilă şi legitimă, nu are nimic
extremist, cu atât mai puţin revendicarea suveranităţii ca formă de
reprezentativitate democratică, invers proporţională cu tehnocraţia şi
„guvernanţa” fiscală suprastatală pe care le promovează Comisia
Europeană. De ce ar fi acestea mai puţin îndreptăţite moral şi politic decât

249
opţiunea favorabilă statului minimal, liberului schimb şi firmelor cu
ramificaţii externe precum Goldman Sachs, unde a ajuns să fie angajat,
credem că deloc întâmplător, tocmai fostul comisar şef, José Manuel
Barosso?
Asistăm astăzi la un fenomen dublu:
- pe de o parte partidele socialiste - ne referim la cele din
Internaţionala Socialistă - se manifestă ca formaţiuni de centru, reprezentante
ale mediului de afaceri şi ale europenismului cu inserţie oligarhică;
- pe de altă parte dreapta naţionalistă evoluează către stânga, mai exact
către o formulă etatistă incluzând măsuri de creştere a siguranţei cetăţeanului
şi împotriva delocalizărilor generatoare de şomaj.
În acest context, o parte din electoratul de până acum al socialiştilor se
reorientează la rândul său către partidele naţionaliste, dar nu fiindcă ar fi
devenit de dreapta, ci pentru că partidele de dreapta s-au deplasat la stânga,
venindu-i în întâmpinare după reorientarea socialiştilor la centru.
Situaţia actuală mai comportă un aspect. Întrucât se deplasează la
stânga, partidele naţionaliste, sau cel puţin o parte a lor, se întâlnesc cu
formaţiunile stângii autentice de tipul SYRIZA, Podemos, Front de Gauche,
grupate în aşa-numitul Partid al Stângii Europene. Motivaţiile acestora sunt
diferite, au alte referinţe doctrinare, dar se apropie de partidele naţionaliste
pe terenul suveranismului, adică al confruntării concrete cu internaţionala
nedeclarată a capitalului, condusă de Grupul Bilderberg.
Consecinţa practică ar fi schimbarea alianţelor, formaţiunile din
Partidul Stângii Europene renunţând să-i mai susţină pe socialiştii centrişti
care doar mimează interesul pentru problemele oamenilor simpli, în favoarea
unor înţelegeri cu naţionaliştii, mai dispuşi se pare la îngrădirea puterii
companiilor multinaţionale şi a organismelor bancare internaţionale (Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială). Nu peste tot şi nu fără condiţii,
evident. Poţi să te înţelegi cu Frontul Naţional din Franţa, al cărui
„extremism” se reduce esenţialmente la cererea de limitare a imigraţiei, dar
nu cu Zorii Aurii din Grecia - organizaţie recunoscută pentru acţiunile sale
violente.
Bascularea electoratului de stânga este susceptibilă să conducă
partidele respective la o asemenea repoziţionare; la fel şi realismul politic,

250
atâta vreme cât, cum spunea Deng Xiaoping, nu contează culoarea pisicii,
ceea ce contează este să prindă şoareci. Cu alte cuvinte, mai importantă decât
etichetele ideologice este existenţa propriu-zisă, mai importantă decât
retorica umanistă fără substanţă este adoptarea efectivă a unei legislaţii
sociale protecţioniste, indiferent de mijloace.
Totuşi deocamdată există multă reţinere din partea stângii, ce nu
doreşte să se compromită colaborând cu „extremiştii”. Reţinere ce se traduce
prin ambivalenţă sau ambiguitate, deşi tendinţa de apropiere este resimţită ca
atare. Un exemplu îl oferă zilele acestea Jean-Luc Mélenchon, candidatul
stângii autentice (Front de Gauche), care după primul tur al alegerilor
prezidenţiale din Franţa nu a declarat că l-ar susţine mai departe pe
centristul mainstreem Emmanuel Macron, dar nici pe naţionalista Marine Le
Pen, chiar dacă amândoi se plasează într-un fel sau altul pe poziţii
suveraniste.
Prejudecăţile moştenite, presiunea inhibitoare a presei sistemice,
animozităţile personale sunt de natură să împiedice sau măcar să întârzie
schimbarea alianţelor. În unele ţări din Uniunea Europeană, ca de pildă
România, problema nu se pune fie şi numai pentru că lipsesc actorii necesari.
Din punct de vedere analitic trebuie să remarcăm totuşi că demarcaţia
majoră în politica actuală urmează mai curând axa europenism - suveranism
decât axa dreapta - stânga, ceea ce fără îndoială nu înseamnă că între ele nu
sunt puncte de intersecţie, ori că termenii de dreapta şi stânga ar fi devenit
neoperaţionali. Suveranismul a avut câştig de cauză când Marea Britanie a
părăsit Uniunea Europeană, a fost aproape de victorie la ultimele alegeri
prezidenţiale din Austria şi la cele parlamentare din Olanda. Următoarea
miză, mai importantă decât celelalte, o reprezintă Franţa.
Aceasta surprinde foarte bine o realitate certă, și anume că deplasarea
spre centru (chiar centru-dreapta) a partidelor tradițional socialiste a lăsat
mult câmp liber de mișcare celorlalți actori politici dispuși să preia temele
tradiționale ale stângii. Aceștia sunt la ora actuală de două feluri: pe de o
parte partidele eurocomuniste, adică partidele comuniste occidentale care
încă din anii 60 au rupt-o cu Moscova, au sesizat oportunitatea și practic au
preluat discursul tradițional al stângii socialiste: la început mutația a fost
dificilă, pentru că au fost priviți cu neîncredere, și de multe ori continuă să

251
fie, dar iată că în ultimii 10 ani vedem cum SYRIZA, în Grecia, tinde să ia
locul PASOK, Die Linke în Germania macină mult din posibilul electorat al
SPD și mai nou acest Front de Gauche francez, format din PCF și Parti de
Gauche al lui Melenchon, practic le ia caimacul falșilor socialiști francezi.
Pe de altă parte sunt aceste partide naționaliste care au sesizat
oportunitatea și „condiția orfană” a clasei muncitoare și au sărit din
oportunism în apărarea „clasei muncitoare”, deși e lucru știut că pe termen
lung naționalismul nu vede în clasa muncitoare decât carne de tun pentru
războaiele, economice sau nu, ale elitelor. Ceea ce e de mirare e că la noi, în
România, nu se coalizează nimic relevant la stânga PSD-ului, România
dovedindu-se încă o dată, și sub acest aspect, o simplă țară bananieră,
complet defazată, cu o elită incapabilă să înțeleagă istoria contemporană.

Secțiunea a 12-a Suveranismul: o şansă sau o ameninţate pentru

Europa?

Peisajul mediatic francez s-a îmbogăţit în vara anului 2021 cu o nouă

publicaţie. Ea se numeşte Front Populaire, se prezintă ca o revistă, dar de
fapt formatul A4 şi marele număr de pagini (160) îi conferă un statut de
carte. Echipa din jurul filozofului Michel Onfray, iniţiatorul publicaţiei, a
conceput-o foarte bine din punct de vedere „strategic”: cine o cumpără, o va
păstra cu siguranţă în bibliotecă după lectură.
Front Populaire este de fapt o platformă reflexivă, dar şi politică în
vederea unei mari schimbări, am spune chiar radicale: presupunînd că
Michel Onfray şi suveraniştii din jurul său îşi ating scopul în cursul acestui
deceniu, Franţa ar urma fie să iasă din Uniunea Europeană, fie să declanşeze
o radicală „schimbare la faţă” a Europei.
Scopul imediat al publicaţiei este acela de a hrăni dezbaterea politică
în Franţa în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2022, de a depăşi
tradiţionala linie de diviziune stânga - dreapta şi eventual de a găsi un
candidat suveranist capabil să câştige scrutinul şi să ajungă la Palatul Élysée.
Cine a citit-o, a rămas cu un gust destul de amar în legătură cu ceea ce
ar deveni Europa de Răsărit dacă în Apus mişcarea suveranistă în sensul
dorit de Michel Onfray câştigă teren şi dacă într-o bună zi vom asista la

252
un Frexit după şocul provocat de Brexit. Analizele propuse de Front
Populaire sînt, nimic de spus, pasionante, interesante, incitante, uneori
neliniştitoare. Semnatarii articolelor, în jur de 20, fac parte din toate
generaţiile şi vin din toate zonele politice: dreapta, stânga, extrema dreaptă,
extrema sângă, anarhişti, ecologişti etc. Unii sunt universitari şi cercetători,
alţii sunt oameni politici nemulţumiţi de cum au evoluat partidele lor şi care
au migrat spre alte formaţiuni. Toţi au în comun convingerea că Franţa
trebuie să-şi recupereze suveranitatea pentru ca un anumit ideal francez să
poată fi încă audibil în Europa şi pe planetă. Mai toţi consideră că Uniunea
Europeană de astăzi este o structură aflată în serviciul ultraliberalismului şi
al unui multiculturalism având ca obiectiv ştergerea tuturor identităţilor şi
formarea unui fel de popor european consumerist şi docil. Unii dintre
semnatarii articolelor trag semnale de alarmă în legătură cu o
posibilă islamizare a Europei şi cu perspectiva sumbră ca peste două sau trei
decenii populaţia din partea apuseană să fie în majoritatea ei una provenind
din imigraţie. Demografa Michèle Tribalat, bazându-se pe statistici oficiale,
arată că în 2018, în Franţa, 32% din nou-născuţi aveau cel puţin un părinte
născut în străinătate, iar în regiunea pariziană, tot pentru acelaşi an, 51% din
nou-născuţi aveau cel puţin un părinte provenind din imigraţie. Michèle
Tribalat consideră că trebuie luată în serios şi teoria privind „marea
înlocuire” de populaţie în Europa, mai precis teoria că treptat europenii de
cultură greco-romană şi iudeo-creştină vor fi înlocuiţi cu o populaţie arabo-
africană de tradiţie musulmană.
Filozoful Michel Onfray, autor a peste o sută de cărţi, personaj foarte
mediatic care se declară libertar, ateu şi hedonist, consideră că vechile
naţiuni europene se mai pot salva încă, dar numai dacă ies din „carcasa”
Uniunii Europene. O altă Europă, a naţiunilor suverane, este posibilă, mai
spune Michel Onfray, şi îndeamnă practic la o mişcare de eliberare de sub
„opresiunea” Europei maastrichtiene (altfel spus, a Europei ultraliberale
construite în virtutea Tratatului de la Maastricht).
Personaje şi personalităţi precum Jean-Pierre Chevènement
(republican, suveranist de stânga, fost ministru într-un guvern socialist) sau
Philippe de Villiers (republican şi suveranist de dreapta) par să fie în acord
cu Michel Onfray şi cu ideea că Franţa îşi poate prezerva identitatea şi îşi

253
poate regăsi vocaţia universalistă numai dacă se retrage din „imperiul
maastrichtian”. Printre argumentele aduse de ei se numără şi faptul că
actuala Uniune Europeană ar fi una care serveşte în primul rînd interesele
Germaniei. Iar economistul de stânga Jacques Sapir susţine că introducerea
monedei unice euro în 1999 i-a cauzat Franţei „pierderi de 3.591 de
miliarde”…
Încă înainte de apariţia acestei reviste atipice, ea a fost copios criticată
în special în mediile de informare de stânga, iar Michel Onfray a fost acuzat
că alunecă spre extrema dreaptă. Michel Onfray le reproşează însă
intelectualilor francezi că se lasă timoraţi de gândirea politică corectă, că îşi
pierd treptat spiritul critic şi că devin doar nişte „vasali” ai unor doctrine
aşa-zis progresiste, impregnate de narcisism moral. Pe coperta revistei
figurează, ca „slogan” mobilizator, o frază extrasă din scrierile poetului şi
filozofului francez umanist Étienne de La Boétie (care a trăit în secolul al
XVI-lea): „Hotărâţi-vă să nu mai serviţi pe nimeni şi veţi fi liberi”.
Cititorii au rămas cu un gust amar după ce au citit cele 160 de pagini
ale revistei căreia îi apreciază în primul rând aportul la menţinerea în viaţă a
spiritului critic şi a calităţii dezbaterii. Ceea ce i-a înspăimântat însă a fost
totala absenţă a celeilalte Europe. Mai precis, nimeni nu-şi pune o întrebare
de genul „Ce se va întîmpla cu celelalte ţări ale Europei şi mai ales cu cele
din Balcani şi din Răsărit dacă Franţa iese din Uniunea Europeană şi
edificiul comunitar se prăbuşeşte?“. Sigur, Franţa, ca „mare democraţie”, în
virtutea unei lungi tradiţii de libertate, se va putea „salva”. Dar noile
democraţii din Est? Oare nu îşi vor pierde aceste ţări libertatea dacă se va
prăbuşi Uniunea Europeană, singura structură care mai veghează (cu
mijloace cât de cât eficiente de presiune) la respectarea statului de drept în
micile şi recentele democraţii.

Secțiunea a 13-a Suveranism versus globalism

13.1. Introducere
Recenta mișcare din Franța inițiată de rezerviști, dar și de cadre
militare active și puternic susținută de partidul doamnei Marine Le Pen, ne
obligă nu numai la o reflecție, ci și la o dezbatere cât se poate de serioasă.

254
Reprezintă suveranismul o mișcare extremistă? În totalitate? Parțial? Și dacă
da, începând din ce punct? Reprezintă globalismul o tendință periculoasă
pentru state și pentru cetățenii acestor state? Și, dacă da, începând de unde?
Ne simțim obligați să răspundem acestei provocări. Cu atât mai mult cu cât
se conturează un suveranism autohton. Care se opune tendințelor globaliste,
și ele din ce în ce mai accentuate în România.
Tema este extrem de dificilă. Pentru că o abordăm din interiorul
Uniunii Europene. În definitiv, ce reprezintă Uniunea Europeană? O formă a
globalismului. Fie ea și parțială. La drept vorbind, Uniunea Europeană este,
istoric vorbind, ultima asociere a unor state care, în numele puterii colective,
au decis să cedeze într-o măsură mai mică sau mai mare, dar totuși să cedeze
atribute ale suveranității. Din această perspectivă, este primul experiment
semnificativ al globalizării la nivel mondial, după eșecurile succesive ale
Imperiului Macedonean, ale Imperiului Roman, ale celui de-al Treilea Reich,
și al lagărului edificat de Stalin după cel de-al Doilea Război Mondial. De
fapt, este pentru prima dată după republica orașelor stat din Grecia antică
când de bună voie, nesilite de nimeni, statele se asociază pentru a crea treptat
un stat mai mare, cu popoare dintre cele mai diferite ca origine, ca tradiție,
ca nivel cultural, de civilizație, ca nivel economic, dar și cu religii diferite. Și
în anumite situații chiar ostile unele față de altele. Ei bine, trebuie pusă
întrebarea, căreia suntem obligați să-i dăm un răspuns, în ce măsură, pentru a
edifica și a consolida această construcție europeană, statele sunt dispuse să
renunțe la suveranitatea lor. Și, din această perspectivă, să vedem în ce
măsură suveranismul poate fi taxat drept extremism.
Ținând cont de particularitățile Uniunii Europene, putem afirma, fără
riscul de a greși, că multe dintre trăsăturile atribuite în alte state conceptului
de patriotism, în Uniunea Europeană sunt percepute și tratate deseori drept
extremism. Pentru că, de la un punct încolo, patriotismul se transformă
înevitabil în suveranism. Și, tot de la un punct încolo, suveranismul frânează
globalismul, care stă la baza formării Uniunii Europene. De aceea, deloc
întâmplător, am văzut, am auzit și am citit în ultimii ani acuzații din ce în ce
mai frecvente lansate împotriva unor personalități, mișcări și partide
europene, în sensul că ar fi sau ar avea tendințe extremiste.

255
 Există un echilibru extrem de fragil între globalismul european și
suveranismul european. Globalismul parțial, dacă se poate spune așa ceva,
mărginit de granițele Uniunii Europene, este indispensabil funcționării și
apoi osmozei acestui conglomerat de state. La rândul său, suveranismul, care
este o expresie a patriotismului, a naționalismului sănătos, ambele înalte
valori morale, este perfect motivat și absolut necesar, dacă se manifestă în
anumite limite. Care sunt limitele? În sens generic, ele se circumscriu ideii
ca, în colaborare cu celelalte state europene, fiecare să manifeste voință, să
aibă capacitatea și să aibă posibilitatea de a-și afirma și materializa interesul
național. Mai pe șleau, în numele interesului colectiv, în numele unor valori
UE atât de des invocate, este de neadmis ca, cedând suveranitate, un popor
să-și cedeze bogății naționale în favoarea unui alt popor sau altor popoare
dominant, dominante, în cadrul acestei asocieri de state. Iar avuția națională
este extrem de diversă. Ea înseamnă, în cazul României, zăcăminte de metale
prețioase, zăcăminte de hidrocarburi, zăcăminte de sare, păduri, teren arabil,
forță de muncă, piață de desfacere, cultură, limbă, artă specifică ș.a.m.d.
Această mini-planetă globalizată, care se cheamă Uniunea Europeană, ar
putea fi cu atât mai bogată cu cât fiecare stat în parte își poate afirma aceste
valori proprii, și ar putea fi cu atât mai săracă, cu cât o parte dintre aceste
state jertfesc pe altarul globalizării mai multă suveranitate decât este necesar.
Din perspectiva schițată mai sus, percepem cu durere și cu stupoare
cum o serie de expresii sau de cuvinte cu o mare încărcătură emoțională sunt
din ce în ce mai intens schilodite, pervertite și condamnate. Astfel,
naționalismul în Uniunea Europeană este din ce în ce mai des taxat drept
extremism. Sau chiar drept neofascism. Patriotismul este identificat de
neomarxiști cu extrema dreaptă. Partidele care susțin suveranismul suferă din
ce în ce mai vizibil tentative de eliminare a lor, prin scoaterea în afara legii și
excluderea de la jocul democratic.
Încercăm să fiu cât mai exacți, deși spațiul din această carte nu ne
permite să tratăm această temă uriașă cu precizia unui chirurg. De aceea, o să
îi oferim cititorilor o explicație abruptă. Cel mai radical partid din istoria
recentă a României, Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim
Tudor, avea tendințe și accente extremiste, dar nu era un partid extremist.
Era un partid naționalist care, din păcate, uneori, mai ales în raport cu

256
maghiarii, cu romii și, în prima perioadă, cu evreii, manifesta tendințe
rasiste. Cu toate acestea, în linii mari, Partidul România Mare s-a menținut în
limitele impuse de jocul democratic.
Statele slabe din Uniunea Europeană, cele venite mai recent și încă
marcate de lunga perioadă în care nu au putut exersa democrația, ci doar
dictatura, sunt deseori pe cale să fie percepute de către statele puternice UE,
cu o economie consolidată, drept o pradă. Drept teritorii și populații numai
bune de cucerit printr-o ofensivă pașnică, dar nu mai puțin perversă decât
ofensiva militară. De aceea, deloc întâmplător în aceste state, ca să dăm doar
numai două exemple, Polonia și Ungaria, se manifestă din ce în ce mai
accentuat tendințe suveraniste. Pentru popoarele lor, aceste tendințe sunt
benefice. Pentru națiunile dominante de la nivelul UE, aceste tendințe sunt
malefice. Și, de aceea, sunt combătute. Și, de aceea, în acest creuzet al
Uniunii Europene există nu numai unitate în diversitate, ci și bătălii uneori
necruțătoare între tendințele integratoare și valorile suveraniste, percepute de
unii drept dezintegratoare.
Tema pentru România este de mare actualitate. Pentru că observăm
cum, pe zi ce trece, din mai multe partide și organizații ale societății civile,
începe să se aglutineze o mare mișcare și poate o mare formațiune politică de
tip suveranist. Semnalul este dat de o inițiativă legislativă intitulată Legea
suveranității care, după ce este supusă dezbaterii publice, va fi semnată de
cetățeni și pusă, conform Constituției, ca o inițiativă care le aparține, pe
masa Parlamentului. Va fi un bun prilej pentru globaliști să aducă acuzații de
naționalism extremist acestei mișcări, iar pentru adepții ei să-i acuze pe
neomarxiștii care domină în prezent politica României de o formă de
globalism care sacrifică sau chiar crucifică interesul național. În măsura în
care și unii și alții se vor menține în limitele impuse de un dialog, de o
confruntare de idei și de tendințe, acest nou front ideologic se va dovedi pe
termen mediu și lung constructiv.
Suveranismul vine de la Dumnezeu. E dreptul natural la
autodeterminare. Încercăm să înțelegem de ce sunt agasante determinările
vechi. Și de unde atâta ură.

257
 Pentru a face recomandări altora, trebuie mai întâi să ne lămurim de
noua paradigmă, în care patriotismul este stigmatizat și asemuit
naționalismului celui de-al Treilea Reich.
Cu permisiunea cititorilor, facem o serie de încadrări, fără pretenții de
definiții livrești.
Rolul nostru este să explice, nu să facă paradă de cunoștințe, de
aforisme sau de judecăți de valoare. Și atunci, vom încerca să fim cât mai
bine înțeleși de cititori.
Naționalismul își pierde azi înțelesul inițial, poate din expunerea prea
mare a mișcărilor secolului trecut, dar de la naționalist la extremism este o
diferență ca dintre Estrada Chávez, activistul civic american, adus în Biroul
Oval, în locul lui Winston Churchill și Hugo Chávez, dictatorul din
Venezuela. Sau poate din gălăgia activiștilor noului proletcultism de
corporație care strigă, asemenea fanilor olandezi, de la Campionatul Mondial
din Italia anilor ’90: ,,să moară Dinamo!”, îndemnați de suporterii steliști
prezenți în cizmă, fără a înțelege ,,urarea,” derivă sensul inițial.
Despre globalism și globalizare am scris destul în capitolul anterior și
credem că este de actualitate să vorbim mai mult despre concepte nou
apărute și tot mai prezente în societate precum suveranitate, suveranitate
națională, suveran, suveranism, suveraniști…
Să pornim metodic de la explicațiile oferite de DEX fiecărui termen
din cei menționați (mare atenție!):
,,SUVERANITÁTE, Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de
soarta sa; independență; putere supremă.
♦ Atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, care constă în
supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în
relațiile cu alte state.
♦ SUVERANITATE NAȚIONALĂ. Suveranitate de stat. - (…)
1. Calitate sau stare a unei colectivități, mai ales a unui stat, de a se
conduce liber, pe plan intern și extern, fără amestec din afară Si:
independență, libertate, neatârnare, (îvp) slobozenie, (înv) nedependență,
slobozenie, volnicie.
2. Autoritate sau puterea cea mai înaltă în stat.
3. Independență a unui stat față de alte state.

258
 4. Supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față
de puterea altor state.
5. Autoritate politică. Teritoriu care este sub conducerea unui suveran
Cât privește termenul suveranism, nu știm de ce nu apare în DEX. Dar
putem accesa: https://media9.ro/suveranism-si-fripturism/
Foarte interesant de asemenea este și explicația extrem de subțire pe
care o găsim pe dexoline.ro despre globalism:
1. proces congnitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui
obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente.
2. metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile
de a percepe întregul înaintea părților sale componente.
3. ideologie a unor grupuri cu interese mai largi decât cele naționale.
Cât privește termenul suveranist (suveraniști), dexonline.ro nu oferă
absolut nicio explicație din rațiuni necunoscute. Dar am găsit pe Google un
link despre suveraniști:
https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-25334062-zece-lideri-
suveranisti-intalnit-madrid-discute-formarea-unui-grup-comun-parlamentul-
european.htm
De aici încolo, putem să facem completările de rigoare. După părerea
noastră, suveraniștii sunt așadar cei care atât în trecut, cât și în prezent au
respins și resping globalismul.
În actuala Uniune Europeană ei observăm că sunt în primul rând
conservatorii și în general politicienii de stânga, cei care doresc o Uniune a
Națiunilor, dar cu păstrarea intactă și pe bună dreptate a valorilor identitare
creștine și naționale, și în același timp tot cei care resping proiectul acesta al
federalizării, creării unui megastat/superstat după modelul american (Statele
Unite ale Europei), pas în opinia noastră foarte important pentru apariția
viitorului stat global pe care îl doresc evreii sioniști și slugile lor umile
francmasonii (marii trădători de neam și de țară).
Cine sunt suveraniștii din România…
În România, primul și cel mai mare suveranist, care s-a împotrivit
globalismului corporatist și bancar, este dictatorul Nicolae Ceaușescu, care a
trecut prin experiența foarte neplăcută de a fi acceptat să devină membru al
unui club secret al comuniștilor (Loja Propaganda Due sau P2) la invitația

259
fondatorului acesteia Lucio Gelli din Italia, și a părăsit-o, intrând apoi în
conflict cu FMI și dorind să scape cât mai repede de datoriile față de aceastâ
instituție bancară internațională (FMI a mărit substanțial în acest caz
dobânzile!).
Un alt mare suveranist ar putea fi considerat Corneliu Vadim Tudor,
liderul fondator și incontestabil al Partidului România Mare.
După lovitura de stat din 22 decembrie (orchestrată din exterior via
George Șoroș-SUA în parteneriat cu servicii secrete din Marea Britanie,
Izrael, Elveția, URSS, Ungaria) și asasinarea/execuția soților Ceaușescu,
singurul partid suveranist care și-a exprimat public patriotismul (de paradă
mai mult) a fost Partidul România Mare, plin de securiști ,,buni” și patrioți,
care a fost un satelit în ascuns al PSD-ului și care a fost perceput mai mereu
ca partid extremist și o vreme antisemit ca și liderul…
După aderarea României la Uniunea Europeană, în țara noastră au
început să apară (timid față de situația altor state precum Polonia, Ungaria,
Franța, Italia și altele) partide politice și grupuri care au taxat derapajele de
la Bruxelles. Printre acestea se remarcă partide precum PNȚCD (Aurelian
Pavelescu și europarlamentarul Cristian Terheș), Partidul Neamul Românesc
(Ninel Peia), Partidul Noua Dreaptă (Tudor Ionescu), Alianța Pentru Patrie
(Liviu Dragnea, Codrin Ștefănescu), dar și partidul în ascensiune AUR
(George Simion)…
Suveranist ar putea fi considerat astfel și fostul președinte al PSD,
Liviu Dragnea, care a fost arestat și condamnat la închisoare (și-a ispășit
între timp pedeapsa detenției) pentru unele greșeli minore dar care a încercat
să mărească taxele și redevențele corporațiilor și multinaționalelor cu
activități pe teritoriul României pornind chiar de la unele prevederi ale ,,taxei
pe lăcomie” din legislația UE. Acestea declarau profituri foarte mici și
externalizau anual zeci de miliarde de euro în țările lor, cu complicitatea
unor funcționari români cumpărați pe bani grei!)…
De asemenea au apărut în spațiul public suveraniști precum Călin
Georgescu (proaspătul președinte onorific al partidului AUR), Ovidiu
Hurduzeu de la Liga Distributistă (unde este și Călin Georgescu), avocata
Diana Iovanovici Șoșoacă (senator independent), Luis Lazarus, avocatul Dan
Chitic (care a și propus o lege a suveranității) cu apropiați precum Iulian

260
Capsali și activistul Aurelian Popa, avocatul Gheorghe Piperea, Raul Coltor
(fost ofițer de contrainformații specializat în fraude bancare) cu apropiați
precum George Popescu, Lucian Coș (Scutariu), Adrian Severin, Varujan
Vosganian, Cosmin Gușă, scriitorul Alexandru Petria, Anca Radu, Ion
Cristoiu, Codruța și Cosmina Cerva, Oana Lovin, Iozefina Pascal, Victor
Ciutacu și analiștii politici de la România TV și mulți alții.
Nu în ultimul rând mai putem aminti pe linia suveranismului și voci
puternice din Biserica Ortodoxă Română precum arhiepiscopi și episcopi
precum Teodosie Petrescu, Ciprian al Buzăului, Ambrozie al Giurgiului,
Macarie al Europei de Nord, Iustin al Maramureșului, Teodosie Snagoveanu
al Dobrogei…
Nu am putea spune fraților că toți suveraniștii pe care i-am menționat
mai sus (și mai sunt mulți alții) fac parte din masoneria roșie (comunistă) sau
sunt simpli nostalgici după Ceaușescu sau mai degrabă după epoca ,,de aur”
a lui Ceaușescu când situația economică a României era una mult mai bună
dar în contextul de atunci. Dar observăm că toți sunt sau doar pozează în
antiglobaliști, adversari ai neo-marxismului ,,progresist”. E necesar așadar
un spirit foarte atent, critic și lucid pentru a-i deosebi care sunt falși și care
sunt autentici, care sunt luptători adevărați împotriva Noii Ordini Mondiale
antihristice și care sunt lupii îmbrăcați în blană de oaie…
Ar trebui să ne aducem aminte bunăoară că fostul președinte Traian
Băsescu (francmason ca și fratele său Mircea) ne avertiza că integrarea în
Uniunea Europeană presupune să cedăm suveranitatea națională iar forțe
oculte au îndemnat în ultima vreme politicieni să ceară revizuirea
Constituției și în special a articolului nr. 1, și în mod special a alineatului 1
care spune clar și concis că ,,România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil.”
Din păcate, șansele ca România să nu mai fie colonia corporațiilor
evreilor extremiști (sioniști, talmudiști, oligarhi) și să redevină independentă
precum a fost pentru foarte scurt timp, între anii 1988-1989, sunt după
părerea noastră extrem de mici. Pentru că suntem mult prea dezbinați,
manipularea prin mass-media este mult prea puternică și mai este și starea de
sărăcie a populației, care se tot agravează după bunul lor plac prin

261
intermediul noilor securiști vopsiți/deveniți acum mari afaceriști sau
capitaliști globaliști…
Naționalismul își pierde azi înțelesul inițial, poate din expunerea prea
mare a mișcărilor secolului trecut, dar de la naționalist la extremism e o
diferență ca dintre Estrada Chávez, activistul civic american, adus în Biroul
Oval zilele trecute, în locul lui Winston Churchill și Hugo Chávez, dictatorul
din Venezuela. Sau poate din gălăgia activiștilor noului proletcultism de
corporație care strigă, asemenea fanilor olandezi, de la Campionatul Mondial
din Italia anilor ’90: ,,să moară Dinamo!”, îndemnați de suporterii steliști
prezenți în cizmă, fără a înțelege ,,urarea,” derivă sensul inițial.
Analfabeții internetului de azi, posesori de icon-uri, în golurile de
cuvinte, sunt mai predispuși să acționeze la interjecții, decât la cuvinte
prețioase.
E o nouă eră a apucaților. Din lumea celor care nu cuvântă, se crapă
viitorul.
Negaționiștii nu au îndoieli, decât certitudini, pe care le exprimă
papagalicește
Foarte puțină lume mai caută azi înțelegerea și ascultarea. Mulți sunt
posedați de certitudini. Terenul e demult minat de ideologia salvării, haloul
de prins în plasă entități umane, neînzestrate cu personalitate, numai bune de
scos la produs cauze de către marele și nemilosul stăpân al lumii de azi.
Pașoptiștii înainte de a fi europeni au fost naționaliști, așa se spune.
Dar pentru a înțelege termenele, trebuie să ne jucăm, nu avem de ales, cu o
serie de definiții.
Prima încadrare se leagă de strămoși. Naționaliștii au definit și
legiferat în dreptul internațional națiunile, formate din comunități istorice
care vorbesc aceeași limbă.
Deci, pașoptiștii, cei care prin Proclamația de la Islaz au dat o primă
constituție, au creat o imaginea luminoasă ataşamentului faţă de naţiune,
fondată pe încrederea în libertate, credință şi europenism, sunt incorecți în
paradigma cauzelor de salvare? Astăzi, pentru corecții politici, Eftimie
Murgu, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, toți școliți în occident, ar putea fi
stigmatizați de cei învățați că statuile sunt de vină de pașii mici spre

262
progress? De aici, la dărâmarea lor de pe soclu nu mai e un spațiu de timp,
decât ai spune BLM.
Patriotismul, fără încadrări de formă, doar prin conținut, se referă la
dreptul pământean al apartenenței la același teritoriu.
Alma mater sau alma parens, așa defineau latinii locul în care au
crescut, trăit și desăvârșit ca oameni. Mamă hrănitoare, echivalentul patriei.
,,România este patria mea, restul sunt doar țări!” avea să spună și să
scrie în paginile unui ziar Octavian Paler. Nu-ți poți lăsa identitatea ca pe un
bagaj într-o gară străină, zicea încă de pe vremea când iubirea pentru Europa
nu se măsura în numărul de bătrâni.
13.2. Suveranism și nativism la ONU
Primul discurs al lui Donald Trump pe scena Națiunilor Unite a
generat ample ecouri internaționale. Și asta pentru că Trump revine în
mesajul centrat pe suveranismul naționalist la o reiterare a platformei
nativiste, temele care l-au individualizat și care i-au asigurat succesul în
alegerile de anul trecut. Este motivul pentru care mulți dintre comentatori au
concluzionat că discursul a fost unul predilect de consum intern, destinat în
primul rând mobilizării nucleului dur al electoratului său. El vrea „o mare
redeșteptare a națiunilor, renașterea spiritului lor, a mândriei, a popoarelor
și a patriotismului. (...) Astăzi, dacă nu investim noi înșine în națiunile
noastre, dacă nu construim familii puternice, comunități sigure și societăți
sănătoase pentru noi înșine, nimeni nu o poate face în locul nostru“. Nu a
uitat, desigur, să denunțe globalismul, corsetul structurilor multilaterale res-
ponsabile pentru diluarea suveranismului american: „de prea mult timp, po-
porului american i s-a spus că deal-urile multinaționale mamut, tribunalele
internaționale neimputabile și birocrațiile globale puternice sunt cea mai
bună modalitate de a-și promova succesul“. Până și intrarea în scenă, uitând
că se adresează „societății internaționale“, și-a început-o printr-o nesfârșită
înșiruire a realizărilor interne. Și, desigur, totul este trecut prin
filtrul America First: „nu mai putem accepta să se profite de noi sau să
intrăm în acorduri unidimensionale din care Statele Unite nu primesc nimic
în schimb. Câtă vreme mă voi afla în această funcție, voi apăra interesele
Americii mai presus de orice altceva. (...) Ne reînnoim angajamentul față de
datoria primară a oricărui guvern: datoria față de cetățenii noștri“. Dar,
263
pentru un președinte preocupat de apărarea suveranității, rămâne suspect de
tăcut asupra unui aspect cheie: interferența rusă în alegerile de anul trecut,
realitate asumată de Congres și considerată drept un atac asupra democrației
americane.
Se remarcă însă o ruptură de fond cu filozofia proiectată de
predecesorul său pe aceeași scenă anul trecut și al cărui mesaj viza
sensibilizarea societății internaționale, chiar mobilizarea ei pentru apărarea
unui anumit tip de ordine, a unui sistem internațional fundamental în
interesul Statelor Unite și al Vestului. Cu alte cuvinte, tipul de lume care
există dincolo de America devine o preocupare esențială, un interes
fundamental al politicii externe proiectate de Statele Unite, iar beneficiul
este pe măsură: amenajarea unui ecosistem care nu doar că poartă amprenta
Vestului - un mix de instituții, principii și norme -, dar protejează democrația
americană. Este ceea ce Robert Kagan numea „lumea creată de America“ și
ale cărei umbre palide apar ici-colo în discursul lui Trump, semn al
competiției din interiorul administrației care se dă pentru influențarea preșe-
dintelui: „Din Ucraina până în Marea Chinei de Sud, trebuie să respingem
amenințările la adresa suveranității“.
Trăgând linie, în urma discursului de la ONU, rămâne însă teama
legată de o escaladare a amenințărilor reciproce între Trump și „Omul-
Rachetă“, așa cum l-a poreclit șeful administrației americane pe liderul
nord-coreean. Puțin probabil ca tonul șefului de la Casa Albă, care a aver-
tizat că va distruge complet Coreea de Nord, să îl cumințească pe Kim Jong-
un. Deși un mesaj menit să descurajeze mișcările impulsive ale Phenianului,
acesta poate avea un efect contrar, accelerând suplimentar ritmul crizei.
Foarte probabil, obiectivul denuclearizării peninsulei coreene a ajuns o
iluzie. Și asta pentru că regimul nord-coreean vede arma nucleară ca fiind
garanția ultimă a supraviețuirii sale politice. Iar orice impresie că Statele
Unite se pregătesc de schimbarea regimului sau de un atac preventiv poate
genera tocmai scenariul în care liderul nord-coreean poate apăsa pe butonul
nuclear. Mai realist ar fi ca Washingtonul să înceapă să găsească mijloace de
a recredibiliza umbrela nucleară extinsă oferită Coreei de Sud și Japoniei
ținându-le departe de pragul nuclear. O eventuală proliferare, pe fondul
naționalismelor și rivalităților istorice existente, va face regiunea și mai vo-
264
latilă. Dar este președintele America First dispus să riște Los Angelesul
pentru Seul și Tokyo?
Pe de altă parte, de ce ar accepta liderul nord-coreean să predea
armele, când vede impredictibilitatea Americii în relația cu Iranul, o țară care
deocamdată își îndeplinește angajamentele asumate sub acordul nuclear, dar
pe care Trump amenință să îl abandoneze? Desigur, cu toții suntem
conștienți de finanțarea terorismului și a revizionismului subversiv practicat
de Teheran în Orientul Mijlociu. Și probabil este foarte adevărat că o parte
din resursele înghețate sub regimul sancțiunilor merg acum spre finanțarea
instabilității din Orient. Însă vorbim de amenințări și secvențe diferite.
Păstrând acordul nuclear, Washingtonul ar trebui să creioneze o strategie de
contrabalansare a acțiunilor subversive iraniene. În plus, presiunea
concertată, multilaterală (reunindu-i pe europeni, dar și China și Rusia) care
a adus Iranul la masa negocierilor nu mai există. Și este extrem de puțin
probabil că Donald Trump va putea să refacă tipul acesta de solidaritate.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Suveranismul lui Viktor Orban este… rus! (VIII). Budapesta – poarta de

intrare în Europa a băncilor ruseşti şi „punte” între serviciile secrete
occidentale şi ruseşti
Romanian Global News
aprilie 6, 2022
Cu ocazia alegerilor parlamentare din 3 aprilie 2022, importante nu doar
pentru Ungaria, dar şi pentru România şi Uniunea Europeană, LARICS a
început un serial amplu, întins pe mai mult episoade, despre realităţile
politice şi strategice din ţara vecină, scrie pe LARICS.RO C. Ioana,
265
absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universităţii din Bucureşti
şi expert LARICS pe chestiunea maghiară, preluată de Romanian Global
News.
Vom încerca să desluşim evoluţiile recente din Ungaria, cu accentul pe
personajele principale şi echipa din jurul acestora. În acest număr vom
completa dosarul relaţiei dintre Budapesta şi Beijing, evocând şi alte
dimensiuni ale acestei colaborări din ce în ce mai profunde.
Implicarea rusească în sistemul financiar din Ungaria Banca Internaţională
de Investiţii a Rusiei/ International Investment Bank
În data de 15.03.2019, europarlamentarul ungar István Ujhelyi (din partea
Magyar Szocialista Párt/MSZP), a adresat o serie de întrebări Comisiei
Europene privind mutarea sediului Băncii Internaţionale de Investiţii a
Rusiei/BII de la Moscova, la Budapesta.
Oficialul ungar a argumentat solicitarea, semnalând o serie de aspecte
referitoare la BII, cu impact în plan securitar:
conform propunerii Guvernului ungar, BII va fi pe deplin scutită de toate
inspecţiile efectuate de autorităţile de supraveghere financiară, de
înregistrarea oficială, de standardele de raportare, plata taxelor şi
impozitelor, restricţiile la export-import şi toate procedurile judiciare din
justiţia ungară; autorităţile ungare pot intra în clădirea BII numai cu acordul
expres al băncii; personalul băncii se bucură de imunitate diplomatică
deplină, iar „oaspeţii” BII pot intra în ţară fără un control adecvat; există un
consens în rândul experţilor în securitate că Rusia va folosi banca drept
acoperire pentru ca oficialii ruşi de informaţii – aparent angajaţi ai băncii –
să intre în UE şi să opereze sub protecţia imunităţii; Nikolai Kosov, tatăl
preşedintelui Consiliului de administraţie al BII, a fost şef al biroului KGB
din Budapesta până în 1991, atât timp cât au fost prezente trupele sovietice
în Ungaria.
În context, europarlamentarul István Ujhelyi a cerut următoarele răspunsuri
din partea Comisiei Europene:
dacă este la curent cu relocarea planificată a băncii la Budapesta? dacă da, ce
garanţii aşteaptă de la Budapesta pentru a se asigura că relocarea băncii nu
prezintă un risc de securitate pentru UE? dacă are cunoştinţă despre alte
instituţii financiare ale UE, în care BII se bucură de privilegii similare? dacă

266
va investiga problema semnalată, acordând o atenţie deosebită posibilelor
implicaţii de securitate ale relocării băncii la Budapesta?
De menţionat, în context, că România, Cehia şi Slovacia au ieşit în grup din
acţionariatul BII.
Gigantul bancar rus VTB
În iunie 2018, media internaţionale anunţau că VTB Bank din Rusia
intenţionează crearea unei entităţi comune cu gigantul chinez Alibaba. VTB
şi-a manifestat interesul pentru crearea unei platforme digitale, pentru a ţine
pasul cu banca de stat rusă SberBank, care domină acest sector. Pentru
compania chineză Alibaba, un joint venture cu banca rusească ar putea
reprezenta o cale de a evita o taxă pe comerţul cross-border care ar fi
pregătită de guvern pentru creşterea competitivităţii, potrivit specialiştilor.
Media ungare au reliefat că preşedintele VTB, Andrey Kostin, raportează în
mod regulat preşedintelui rus Vladimir Putin şi este un prieten de lungă
durată al lui Nikolay Kosov, preşedintele BII.
De asemenea, VTB este una dintre companiile ruseşti care au fost vizate de
sancţiunile pe care SUA şi UE le-au introdus în legătură cu agresiunea
Rusiei în Ucraina şi există indicii că VTB este implicată în unele dintre
tranzacţiile IIB.
Totodată, VTB a fost implicată în scandalul Panama Papers. Documentele
devoalate referitoare la acest scandal au arătat că oameni apropiaţi lui
Vladimir Putin au mutat miliarde de dolari prin companii-fantomă şi, potrivit
unui articol al International Consortium of Investigative
Journalists/Consorţiul Internaţional al Jurnaliştilor de Investigaţie/ICIJ, o
bancă din Cipru susţinută de VTB a jucat un rol important în tranzacţii.
De asemenea, surse internaţionale au evidenţiat (2017) că Rusia a finanţat
Facebook şi Twitter printr-un braţ financiar al gigantului Gazprom şi prin
banca de stat VTB, conform documentelor Paradise Papers. Totodată,
documentele arată că banca VTB a investit în 2011 o sumă de 191 de
milioane de dolari în Twitter. Preşedintele VTB, Andrey Kostin, este fost
spion şi a fost decorat de mai multe ori de către preşedintele Rusiei, Vladimir
Putin. Investiţiile în Twitter şi Facebook au fost făcute prin intermediul unui
magnat rus al tehnologiei, Yuri Milner, care deţine şi o participaţie într-o
companie deţinută în comun cu Kushner, ginerele lui Donald Trump şi fost

267
consilier principal la Casa Albă. De amintit aici şi despre acuzaţiile
vehiculate în presa americană şi nu numia conform cărora Donald Trump a
reuşit câştigarea alegerilor în SUA cu ajutorul Twitter… finanţat de VTB.
13.3. Suveranismul lui Viktor Orbán versus globalismul european
Cu ocazia alegerilor parlamentare din 3 aprilie 2022, importante nu
doar pentru Ungaria, dar și pentru România și Uniunea Europeană, LARICS
a început un serial amplu, întins pe mai mult episoade, despre realitățile
politice și strategice din țara vecină. Vom încerca să deslușim evoluțiile
recente din Ungaria, cu accentul pe personajele principale și echipa din jurul
acestora.
Analiștii internaționali susțin că deși Ungaria este principala destinație
pentru investițiile chineze în Europa Centrală și de Est, fluxurile de investiții
au încetinit în ultimii ani și sunt concentrate în principal fie pe infrastructură
(cum ar fi căile ferate sau porturile continentale), fie pe achiziții (cum ar fi
hoteluri și fabrici de asamblare), creând locuri de muncă durabile în noi
sectoare de ocupare a forței de muncă.
Energia solară este un domeniu nou promițător pentru investițiile
chineze, mai ales că Ungaria se străduiește să reducă emisiile și să respecte
mandatele UE privind energia verde. China National Machinery Import and
Export/CMC din China a finalizat (2019) construcția unei centrale solare de
120 de milioane de dolari în Kaposvar, anunțată pentru prima dată în 2019.
Ungaria, prin sporirea conexiunilor cu China, de la începutul anilor
2000, a devenit una dintre cele mai vulnerabile țări din regiune prin prisma
influenței chineze sub Guvernul Orbán Viktor, conform analiștilor.
Vulnerabilitatea Ungariei se datorează instituțiilor de stat relativ slabe,
care sunt în mare parte controlate de un partid de guvernământ din ce în ce
mai autoritar și de vocea limitată a societății civile. Ușurința cu care
Beijingul a facilitat capturarea elitei joacă un rol important în capacitatea
Chinei de a cultiva factorii de decizie cheie, care, la rândul lor, sunt dornici
de relații mai bune cu omologii lor chinezi.
Pentru Budapesta, Beijingul a devenit un partener cheie pentru
diversificarea politicii sale economice departe de Europa, după criza
financiară globală din 2008. De-a lungul timpului, Orbán a început să
schimbe strategia de politică externă a Ungariei și către Beijing. Guvernul

268
ungar folosește China ca pârghie în relația cu Bruxelles-ul și pentru a se
alinia sentimentului eurosceptic din țară.
Controlul oligarhic asupra statului sau al guvernului asupra mass
media interne împiedică opiniile alternative despre Beijing, ceea ce le
permite atât liderilor de la Budapesta, cât și de la Beijing să salute relația ca
fiind bilateral profitabilă.
Acoperirea media pozitivă ajută la compensarea impactului limitat pe
care proiecția chineză a influenței soft power a avut-o până acum în țară.
Ungurii au opinii ușor negative asupra influenței internaționale a Chinei și
văd Beijingul în primul rând ca pe o sursă de finanțare.
Ungaria a devenit unul dintre cei mai puternici susținători ai
Beijingului în UE. A fost prima țară din UE care a semnat BRI de la Beijing.
Din 2012, este și membru al Formatului 17+1 și a găzduit summitul anual al
acestui format la Budapesta în 2017.
Spre deosebire de unii dintre omologii săi regionali, Orbán
a participat la Summitul virtual 17+1 (09.02.2021), organizat de China,
lăudându-l personal pe Xi Jinping pentru asistența pe care China a oferit-o
Ungariei în timpul pandemiei de COVID-19.
Doi dintre cei mai proeminenți și controversați investitori chinezi din
Ungaria - Bank of China și Huawei
Sediul regional al Bank of China - Central and Eastern
Europe/CEE/Banca Chinei pentru Europa Centrală și de Est se află la
Budapesta, unde a servit, din 2003, ca intermediar pentru a facilita fluxurile
de investiții chineze și a finanța infrastructura.
Bank of China (Central and Eastern Europe/CEE) și-a înființat
propria filială ungară de sine stătătoare, Bank of China (Hungária), în 2014,
care, ulterior, sa extins și în Austria și Republica Cehă.
Banca Națională a Ungariei/ Magyar Nemzeti Bank a consimțit
ca Bank of China (Hungária) să devină o casă regională de compensare și
decontare în yuani /RMB. Ungaria a fost, de asemenea, prima țară din
Europa Centrală care a emis obligațiuni suverane denominate în RMB, în
2016.
Huawei a sosit în 2005, stabilindu-și principalul centru european de
aprovizionare în Ungaria. De acolo, distribuie produse în Asia Centrală,

269
Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Rusia, fiind al doilea cel mai
mare furnizor de telefonie mobilă din țară, bucurându-se de 30% cotă de
piață în domeniul telefoniei mobile și 20% în achiziția de tablete.
Huawei deține, de asemenea, mai multe fabrici de asamblare și dorește
să-și extindă prezența în sectoarele de dezvoltare a infrastructurii de
telecomunicații și Internet ale Ungariei (la fel ca și rivalul său, ZTE).
Ambele companii reprezintă puncte sensibile pentru SUA și mulți dintre
partenerii Ungariei, printre care UE și NATO, deși există puține respingeri
publice împotriva Huawei în Ungaria.
În plus, în ciuda presiunilor din partea administrației Trump de a
reduce activitățile Huawei, guvernul Orbán a anunțat, în 2020, înființarea
unui nou centru de cercetare și dezvoltare al companiei în
Ungaria. Alegătorii Fidesz se manifestă, în prezent, pro-Beijing - abordare
stranie pentru un partid cu origini de mișcare anticomunistă
În prezent, există cca 20.000 de etnici chinezi care trăiesc în Ungaria,
dintre care unii au sosit printr-o schemă de vize de aur, întreruptă
acum,similară celei din Grecia - pe care guvernul Orbán a promovat-o în
intervalul 2013 - 2017.
Academia Chineză de Științe Sociale a înființat think-tank-ul Institutul
China-CEE la Budapesta, în 2017. Prima instituție de cercetare politică
sponsorizată de chinezi din regiune, scopul său fiind de a stabili legături cu
instituțiile academice din Europa Centrală și de Est. Are un mandat vast în
domeniul cercetării, care acoperă probleme politice, sociale, tehnologice,
economice și de guvernare în întreaga regiune, nu doar în Ungaria.
Multe dintre rapoartele sale sunt scrise de același grup restrâns de
savanți europeni, cu manageri și editori chinezi care supraveghează și
finanțează munca lor. Prezența institutului în rețelele sociale rămâne slabă,
cu doar 175 de urmăritori pe LinkedIn și 400 de urmăritori pe Twitter, deși
institutul postează același flux pe toate platformele sale de socializare.
Principalele institute Confucius din Ungaria sunt situate la:
Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, Universitatea din Szeged,
Universitatea din Miskolc și Universitatea din Debrecen. Există, de
asemenea, un Institut Confucius pentru Medicină Tradițională Chineză la

270
Universitatea din Pécs, focusat pe învățarea limbii chineze și a metodelor
tradiționale de vindecare.
Toate cele cinci institute servesc ca biblioteci, școli de limbi străine și
centre culturale - în general locuri în care cetățenii unguri, în special tinerii,
pot obține o expunere mai mare la filmul chinezesc, arta, istoria, caligrafia și
sportul, precum și cercetarea și pregătirea pentru oportunități educaționale
străine în China.
Asociația Studenților și Academicienilor Chinezi/ Kínai Diákok és
Oktatók Szövetsége din Pécs, o organizație oficială de studenți chinezi cu
filiale în întreaga lume, există și în Ungaria, deși diferitele sale structuri nu
par foarte active.
China s-a concentrat pe cultivarea viitoarelor elite potențiale,
prezentându-le adesea oportunități de afaceri sau educaționale. Beijingul
oferă excursii de studiu profesioniștilor unguri, inclusiv jurnaliștilor și
cadrelor universitare, pentru a afla despre China, precum și programe de
burse profitabile pentru studenți de liceu, colegiu și absolvenți. Absolvenții
acestor programe au continuat să pledeze pentru legături politice, comerciale
și culturale mai strânse.
Un exemplu este Levente Horváth, consilierul șef al Băncii Naționale
a Ungariei pentru China, care a absolvit prestigioasa Universitate Fudan din
Shanghai și a coordonat organizația sa de absolvenți în Ungaria. El a
coordonat eforturile de a crea un campus Fudan în Ungaria până în 2024,
care ar fi prima filială a unei universități chineze din UE.
Impulsul pentru extinderea Universității Fudan în Ungaria a avut la
bază un schimb de formare financiară, în 2017, în care Banca Națională a
Ungariei a trimis o delegație la Fudan. A fost urmată de crearea unui
program comun de masterat între Universitatea Corvinus din Ungaria și
Fudan în 2019. Negocierile aprofundate privind înființarea unui campus
chinezesc cu drepturi depline au început în 2020, după ce Universitatea
Central Europeană/CEU, fondată de americanul de origine maghiară George
Soros în 1991, a fost forțată să se mute la Viena (în decembrie 2018), după
presiunile exercitate de Guvernul Orbán.
Dacă va fi terminat, campusul ungar al Universității Fudan va fi cu
siguranță bine poziționat pentru a spori influența soft power chineză, pentru a

271
cultiva o generație în creștere de elite și a îmbunătăți legăturile educaționale
cu instituțiile academice chineze, așa cum a făcut anterior CEU cu omologii
săi din SUA, potrivit experților.
Costurile de construcție pentru Universitatea Fudan din Budapesta
sunt mari, fiind estimate în prezent la cca 1,8 miliarde de dolari, depășind cu
mult alocările anuale recente de stat pentru întregul învățământ superior din
Ungaria (în general, între 900 milioane dolari - 1,5 miliarde dolari). Cea mai
mare parte a acestor costuri (aproximativ 1,5 miliarde de dolari) va fi
finanțată printr-un împrumut de la Banca de Dezvoltare a Chinei care
urmează să fie rambursat în termen de cincisprezece ani. Statul ungar va
finanța restul, dar va dona un teren de 2 milioane de dolari pentru campus.
Pretinsul lider în construirea campusului, China State Construction
Engineering Corporation, o entitate sancționată de Departamentul Apărării
al SUA pentru legături strânse cu Armata de Eliberare a Poporului/ People’s
Liberation Army/PLA și de către Banca Mondială pentru practici corupte.
Este încă un exemplu al modului în care proiectele chineze par să profite de
capturarea statului în Ungaria, adesea în detrimentul contribuabililor ungari.
Nu este clar de unde va proveni corpul de studenți, inițial, de 5.000-
6.000, deoarece, în 2017, s-a anunțat că existau doar 250 de studenți care
studiau limba chineză la universitățile ungare. Filiala universitară propusă ar
trebui probabil să se bazeze pe o populație studențească internațională,
inclusiv studenți din China. Unii academicieni unguri și-
au exprimat îngrijorarea că proiectul Universității Fudan va dilua bugetul de
stat pentru învățământul superior, va ajuta la înăbușirea libertății academice
și va determina un exod al intelectualilor.
Înlocuirea CEU cu Universitatea Fudan este o declarație puternică de
schimbare a atmosferei politice, cu implicații largi pentru libertatea
academică. Academia Ungară de Științe s-a dovedit până acum a fi rezistentă
la propunerile chineze, deși eforturile recente ale guvernului Orbán de a
privatiza universitățile și de a le transforma în fundații controlate de
poligarhii apropiați premierului sunt susceptibile de a reduce libertatea
academică de la sine.
Proiectul Fudan a stârnit, de asemenea, controverse: primarul liberal al
Budapestei, Gergely Karácsony, s-a opus în mod public și s-a angajat să

272
blocheze sau cel puțin să amâne construcția; oficialii orașului
au alocat perimetrul destinat campusului Fudan pentru locuințe studențești
atât de necesare pentru instituțiile de învățământ superior existente în
Budapesta; activiștii societății civile au început să se unească împotriva
proiectului, evidențiind costurile ridicate, povara grea a datoriei și lipsa
oricărui angajament public din partea guvernului sau a Chinei. Într-un sondaj
recent, cca două treimi dintre unguri au declarat că se opun proiectului, iar
mii de oameni au protestat împotriva acestuia (05.06.2021), primul protest la
scară largă de la ridicarea restricțiilor COVID-19. Primarul Budapestei a
dispus ca patru străzi din jurul campusului planificat să fie redenumite: Free
Hong Kong Road, Uyghur Martyrs’ Road, Dalai Lama Road și Bishop Xie
Shiguang Road (după un preot catolic chinez persecutat), demers care
a stârnit o reacție negativă din partea Beijingului. Cu toate acestea, furia
publicului galvanizează opoziția atât împotriva proiectului, cât și împotriva
lui Orbán, forțând guvernul să-l suspende pentru moment.
Opoziția ungară pare dispusă să folosească legăturile netransparente
ale lui Orbán cu China împotriva partidului său Fidesz la alegerile generale
din 3 aprilie 2022.
13.4. Despre suveranism si guvernare natională
Conceptul de suveranism - ce pune accentul pe notiunea de stat (si pe
suveranitatea sa), nu pe cea de natiune, este mai potrivit, cred, pentru a
explica valul unor reactii fata de UE in unele state membre. Ar fi vorba de o
atitudine doctrinară orientată spre limitarea, reducerea zonelor de
suveranitate partajată cu Bruxelles-ul si preluarea acestor zone, in mod
politic, inapoi, de către autoritătile nationale.
Acest curent este tot mai evident in statele membre ale Grupului
Vishegrad, dar si in state precum Italia, Spania, Grecia sau in state asociate
cu UE, spre exemplu Turcia.
Consider că si noi ar trebui să lăsăm deoparte „pilotul automat” de la
Bruxelles si să incepem să ne punem intrebări in legătură cu ce se intâmplă
in jurul nostru si să redefinim relatia noastră cu Bruxelles-ul. România pare
insă că functionează in inertia perioadei in care conceptul de solidaritate
europeană domina dezbaterea publică, atunci când procesul de unificare si de
integrare europeană păreau ireversibile. Nu mai este atât de evident. Brexitul

273
ne-a arătat acest lucru. Nu stiu dacă avem deja „mai putină Europă” dar sigur
avem o Europă mai mică, fără posibilităti reale de extindere institutională, cu
pierderea semnificativă a rolului său de putere globală. Va putea fi oprit
acest proces regresiv sau se va ajunge, in Europa, de la solidaritatea asumată
la formula „fiecare pentru sine”? Asa pare acum…
Din păcate, noi nu am stiut să beneficiem de perioada de crestere a
Uniunii, nu am stiut să beneficiem de zecile de miliarde care ne erau
repartizate incepând cu bugetul 2007. După finalizarea negocierilor, in 2004,
ar fi trebuit să actionăm in următorii doi ani - 2005 si 2006 - pentru
pregatirea echipelor care să lucreze la Bruxelles si in tară. Din acest punct de
vedere, au dreptate cei care afirmă că in 2007 nu am fost pregătiti pentru
aderare. Vă reamintesc insă că fondurile de pre-aderare au fost accesate de
România in procent de peste 100%. De ce? pentru că am avut oameni
competenti in guvern, care s-au ocupat de aceste chestiuni: Hilde Puwak,
Vasile Puscas si altii. Am inventat grupul de euro-consilieri, am investit intr-
un sediu modern si o echipă competentă pentru misiunea noastră de la
Bruxelles, am creat o unitate de head hunting la guvern, am creat burse
guvernamentale pentru studenti români in străinătate si multe altele. Regimul
Băsescu, după 2004, a schimbat obiectivele. Anti-coruptia a devenit leit-
motivul discursului public si al actiunii institutiilor. Efectele se văd astăzi. Si
in ceea ce priveste capitalul national si in ceea ce priveste elitele. Am ajuns
să ne mândrim cu elevii premianti pentru că studenții valorosi au fost deja
racolati de universitătile din străinătate. Am inceput să inchidem spitale
pentru că nu mai avem medici…
Nu am văzut prea multe comentarii despre rezultatele alegerilor
parlamentare recente din Rusia. De ce oare creste favorabilitatea pentru
regimuri autoritare, in jurul nostru? In Rusia, in Turcia, in Ungaria, in
Austria. Care sunt pericolele pe care le ascund aceste evolutii? România nu
pare că este capabilă să-si construiască viitorul intr-o regiune si o lume tot
mai agitate. Discutăm despre diferite vecinătăti ale UE - estică, sudică, dar
nu suntem capabili să ne organizăm propriile noastre vecinătăti, alergând
după himere. Discursul ambasadorului american de la Chisinău a fost un dus
rece pentru cei care gândesc anul 2018 in termeni de festivităti.

274
 La Cotroceni, s-a creat un think tank care să pregătească un proiect de
tară (oare ce o fi insemnând „proiect DE tară”?). Nu e rea ideea, in sine.
Totusi, in alte tări, există numeroase think tankuri care „produc” variante
alternative de dezvoltare ce sunt preluate apoi de partidele politice in
programe de guvernare. Oare un „proiect de tară”, elaborat de comisia
prezidentială va fi obligatoriu, ca linie de guvernare, pentru un PRU dacă
acesta ar câstiga - să spunem - 60% din voturi la alegeri sau PRU va aplica
programul său in 10 puncte, ignorând bunătate de proiect? Sigur, dacă se va
forma din nou, după alegeri, „guvernul meu”, acesta va avea o schita non-
ideologică, a programului de guvernare, deja schitat.
„Nu ne scăldăm de două ori in apele aceluiasi râu”, spunea Heraclit.
Uniunea Europeană se schimbă si ea in fiecare zi. Noi nu părem să intelegem
acest lucru.
13.5. Omul, între suveranism și globalism
Este națiunea vinovatul de serviciu pentru război și violență? Ideologia
globalistă a încercat să spulbere granițele naționale și să promită o lume fără
războaie dacă renunțăm la egoismele locale sau etnice. Revoluția industrială
a generat în plan politic națiunea, iar internetul și sistemele multimedia de
comunicații păreau să impună cosmopolitismul și universalitatea.
Națiunile s-au văzut prinse la mijloc, între regionalism, autonomie sau
localism și instituții birocratice suprastatale sau instituții transnaționale.
Pentru mult timp considerată ireversibilă, istoria a încurcat proiectele
progresiste și societatea post modernă nu a anulat națiunea. Statele au rămas
ancorate în modelul național și satul global s-a dovedit doar un concept
academic.
Anunțul șefului Organizației Mondiale a Sănătății, Tedros Adhanom
Ghebreyesus, privind necesitatea unui guvern mondial care să elimine
politizarea din lupta cu coronavirus a încins rețelele sociale. Pentru ca un
guvern mondial apare în mai toate teoriile conspiraționiste. Dar, dincolo de
spaima unui stăpân necunoscut, se naște întrebarea dacă politica este
specifică statelor naționale și, de aici, ideea ca sărind peste aceste
unități sociale, am putea spera la o lume mai solidară și mai eficientă.

275
 Națiunea este o realitate socială construită istoric. Durabilitatea ei este
rezultatul unității lingvistice și memoriei colective. Statele iau forme
naționale variabile și doar unele se dovedesc viabile și durează.
Națiunea reunește grupuri sociale dependente într-un grad ridicat și
care impun astfel un model de cultură și civilizație, un mod social de a fi și
de a relaționa cu celălalt. Este modul natural în care grupurile își ordonează
dependentele reciproce, iar relativa autonomie presupune o satisfacere
rezonabilă a nevoilor și aspirațiilor membrilor.
O plasă deasă de relații sociale plasează ființă umana într-un spațiu
multidimensional, în care cetățeanul se integrează cu toate fațetele
personalității sale. Este și ființă economică care produce sau
comercializează, beneficiază sau oferă îngrijire, primește și oferă afiliere,
copilărește și își creste copii.
Poveștile noastre de viață sunt parte din istoria de grup, dintr-o istorie
colectivă. Există observația că viața indivizilor se desfășoară într-un univers
local, dar evenimente naționale ca, războaie, crize, reușite sportive,
evenimente culturale sau construcția unor obiective de anvergură, cum ar fi o
autostradă, o universitate sau un drum transmontan topesc limitele spațiale.
Aceste obiective generale, pentru care individul nu are resurse și
posibilități de implementare, impun politica drept soluție de gestionare a
nevoilor comune. S-ar fi construit Transfăgărășanul sau Centrala Nucleară de
la Cernavodă dacă am fi fost un ansamblu de zone autonome libere de
autoritate cum încearcă să impună noile mișcări sociale pornite din SUA? Să
nu ne lasăm înșelați! Un cetățean care n a știut să tragă la răspundere un
ministru dintr-un guvern național, nu va găsi soluții de control pentru un
Executiv supranațional. Dacă nu reușim să punem agenda cetățenescă pe
masa din Palatul Victoria, nu o vom impune la Bruxelles. Câtă vreme
resursele sunt limitate, politica le împarte prin negociere și reglementare sau
războaiele dictează prin violență.
O corporație urmărește exclusiv profitul economic. O națiune trebuie
să-și asigure resursele economice, dar are și nevoi culturale, educaționale,
spirituale. O națiune integrează omul plenar, multidimensional, cu nevoi și
aspirații deopotrivă. Nu îl transformă într-un utilaj producător de bunuri, nici
într-o tiparniță și îi oferă resurse, chiar dacă insuficiente să cânte balade și să

276
scrie poezie. Națiunea, în planul mai larg al ființei sale sociale, și familia, în
plan personal, activează omul integral, total. Nu-l uni-lateralizează, nu-l
reduce la o singură latură a personalității. Și mai ales îl integrează
necondiționat într-un social care este chiar baza ființei sale! Într-o structură
globală ar urma să fim furnici, mașini perfecționate pe linii de producție,
consumatori dependenți sau doar bănci genetice necesare la un moment dat?
13.6. România, o scenă a confruntării dintre suveraniști
și globaliști
Vântul schimbării care bate tot mai cu putere pare să imprime forță
mișcărilor politice care promit să schimbe totul din temelii.
Un detaliu deloc de trecut cu vederea pentru marketingul politic, nici
cuvântul „populism” nu se mai aude la fel de tare ca înainte, fiind din ce în
ce mai prezent în limbajul mediatic și politic din ultima vreme cuvântul
„suveranism”, pentru a denumi noua tendință care se conturează contra
curentului europenist și globalist.
Termenul este împrumutat din limba franceză și desemnează o opțiune
politică bazată pe apărarea suveranității fiecărei țări, spre deosebire de
doctrinele care pledează pentru o mai mare integrare europeană.
Mișcarea suveranistă este o doctrină politică de susținere a
suveranității naționale a unei țări în fața instanțelor supranaționale, în țările
UE fiind înțeleasă ca o opoziție față de federalizarea Uniunii Europene.
„Souverainisme”, denumește așadar ideea de politici naționale gândite
să recâștige controlul asupra tendințelor socio-economice generate de
politicile internaționale, sau ale organizațiilor transnaționale, neavând
conotații de dreapta sau de stânga explicite, o mișcare de apărare a
suveranității naționale, opusă transferului exercitării puterii la nivel
supranațional care denunță transferul de suveranitate ca o amenințare la
adresa identității naționale.
Suveranismul este îmbrățișat atât de familii politice de dreapta, cât și
de stânga, în condițiile în care conceptul de naționalism, legat de
NAȚIUNE, a căpătat in timp, o anumită conotație negativă, considerându-se
că accentuarea factorului etnic poate germina șovinism și poate genera
excese.

277
 Conceptul de suveranism - care pune accentul pe noțiunea de STAT
(și pe suveranitatea sa), nu pe cea de națiune, pare mai potrivit, pentru a
explica valul unor reactii față de UE în unele state membre.
Ar fi vorba de o atitudine doctrinară orientată spre limitarea, reducerea
zonelor de suveranitate partajată cu Bruxelles-ul și preluarea acestor zone în
mod politic, înapoi, de către autoritățile naționale, scrie fostul prim ministru
al guvernului României, pe Adrian Nastase Blog.
Acest curent este tot mai evident in statele membre ale Grupului
Vișegrad, dar și în state precum Italia, Spania, Grecia sau în state asociate cu
UE, spre exemplu Turcia.
De circa două decenii muncitorii din Occident votează tot mai mult cu
partidele naţionaliste, de fapt cu partidele suveraniste eurosceptice.
Propaganda establishment-ului, recognoscibilă inclusiv la televiziunile
de ştiri din România, pune fenomenul pe seama prostiei sau inculturii, aşa
cum s-a întâmplat cu ocazia ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană sau
când a fost ales Donald Trump preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
Cum s-ar zice, proştii şi inculţii, incapabili să înţeleagă proiectele
minţilor luminate ale birocraţiei bruxelleze şi ale guvernelor aflate mână în
mână cu aceasta, cad victime demagogiei populiste, echivalată bineînţeles cu
extremismul!
Să acceptăm termenul. Ce înseamnă totuşi „populism”, ce conţinut
politic i se subsumează, dincolo de conotaţiile peiorative atribuite lui de
propagandiştii sistemului?
Există deosebiri de la ţară la ţară, însă în linii mari populismul
corespunde protecţionismului, în particular protecţionismului social, precum
şi unei anumite mobilizări civice, opusă aroganţei elitiste a clasei politice,
despre care vorbea Marine Le Pen.
În condiţiile unui capitalism global tot mai puţin temperat de legislaţia
socială, în condiţiile austerității bugetare impuse de autorităţi pentru a
susţine marea finanţă internaţională, în condiţiile în care politicienii cu
vocaţia europenismului se preocupă mai mult de stabilitatea monedei unice
decât de puterea de cumpărare a propriilor cetăţeni, statul naţional apare
drept singurul sprijin instituţional de care dispun oamenii simpli în faţa pieţei
nereglementate şi a dictatului bancar.

278
 Dorinţa de protecţie legală este rezonabilă şi legitimă, nu are nimic
extremist, cu atât mai puţin revendicarea suveranităţii ca formă de
reprezentativitate democratică, invers proporţională cu tehnocraţia şi
„guvernanţa” fiscală suprastatală pe care le promovează Comisia
Europeană.
Asistăm astăzi la un fenomen dublu: pe de o parte partidele socialiste -
ne referim la cele din Internaţionala Socialistă - se manifestă ca formaţiuni
de centru, reprezentante ale mediului de afaceri şi ale europenismului cu
inserţie oligarhică, pe de altă parte dreapta naţionalistă care evoluează către
stânga, mai exact către o formulă etatistă incluzând măsuri de creştere a
siguranţei cetăţeanului şi împotriva delocalizărilor generatoare de şomaj.
În acest context, o parte din electoratul de până acum al socialiştilor se
reorientează la rândul său către partidele naţionaliste, dar nu fiindcă ar fi
devenit de dreapta, ci pentru că partidele de dreapta s-au deplasat la stânga,
venindu-i în întâmpinare după reorientarea socialiştilor la centru.
Situaţia actuală mai comportă un aspect. Întrucât se deplasează la
stânga, partidele naţionaliste, sau cel puţin o parte a lor, se întâlnesc cu
formaţiunile stângii autentice de tipul SYRIZA din Grecia, Podemos în
Spania, Front de Gauche din Franța, grupate în aşa-numitul Partid al Stângii
Europene.
Motivaţiile acestora sunt diferite, au alte referinţe doctrinare, dar se
apropie de partidele naţionaliste pe terenul suveranismului, adică al
confruntării concrete cu internaţionala nedeclarată a capitalului, condusă de
Grupul Bilderberg.
În Parlamentul European există grupuri politice care susțin
suveranitatea, identitatea, tradiția, independența/democrația, în condițiile
schimbărilor dramatice din sânul civilizației occidentale europene al cărei
motor este cultural.
Influența Bisericii scade dramatic, în timp ce așa-numita familie
tradițională - care este pur și simplu familia naturală - își pierde valoarea
socială în condițiile în care politica se concentrează din ce în ce mai mult pe
promovarea individualismului a-cultural, a-religios și național.
În plan economic cresc inegalitățile care au devenit explozive, pe
fundalul accelerării și amplificării ciclului crizelor sociale.

279
 Consecinţa practică pentru partidele politice din Parlamentul European
este schimbarea alianţelor, formaţiunile din Partidul Stângii Europene
renunţând să-i mai susţină pe socialiştii centrişti care doar mimează interesul
pentru problemele oamenilor simpli, în favoarea unor înţelegeri cu
naţionaliştii, mai dispuşi se pare la îngrădirea puterii companiilor
multinaţionale şi a organismelor bancare internaţionale (Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială). Nu peste tot şi nu fără condiţii, evident.
Poţi să te înţelegi cu Frontul Naţional din Franţa, al cărui „extremism”
naționalist se reduce esenţialmente la cererea de limitare a imigraţiei, dar nu
cu Zorii Aurii din Grecia - organizaţie recunoscută pentru acţiunile sale
violente. Cu alte cuvinte, situaţia trebuie nuanţată de la partid la partid.
Dacă Zorii Aurii, din Grecia, se afirmă într-adevăr ca o formaţiune de
tip paramilitar, Frontul Naţional rămâne fundamental adeptul
parlamentarismului.
Bascularea electoratului de stânga este susceptibilă să conducă
partidele respective la o asemenea repoziţionare; la fel şi realismul politic,
atâta vreme cât, cum spunea Deng Xiaoping, nu contează culoarea pisicii,
ceea ce contează este să prindă şoareci.
Cu alte cuvinte, mai importantă decât etichetele ideologice, mai
importantă decât retorica umanistă fără substanţă, este adoptarea efectivă a
unei legislaţii sociale protecţioniste, indiferent de mijloace.
În unele ţări din Uniunea Europeană, ca de pildă România, problema
nu se pune fie şi numai pentru că lipsesc actorii necesari. Din punct de
vedere analitic trebuie să remarcăm totuşi că demarcaţia majoră în politica
actuală urmează mai curând axa europenism - suveranism, decât axa dreapta
- stânga, ceea ce fără îndoială nu înseamnă că între ele nu sunt puncte de
intersecţie, ori că termenii de dreapta şi stânga ar fi devenit neoperaţionali.
Și în România, un risc intern major, aflat în plină ascensiune îl
reprezintă abordarea pretins suveranistă a naţionalism - populismului, care
câştigă tot mai mult teren în Uniunea Europeană.
Emblematice în acest sens sunt abordările guvernelor din Italia
(Salvini), Polonia (Kacinski), Ungaria (Orban), dar şi ascensiunea
populiştilor şi euroscepticilor în Franţa, Austria, Finlanda, Spania etc.

280
 De cele mai multe ori, aceste partide revendică suveranitatea, atacând
în acelaşi timp Bruxelles-ul şi construcţia europeană.
”Acest mod de a face politică vulnerabilizează cel mai puternic
coeziunea Uniunii Europene și a societăților sale. Dacă ascensiunea acestor
partide continuă, destrămarea Uniunii Europene poate deveni o realitate,
iar Brexitul este proba că dezmembrarea UE este posibilă din interior.
Guverne şi partidele suveraniste şi eurosceptice duc o propagandă
mincinoasă legată de suveranitate, dezinformându-şi cetăţenii cu privire la
cele convenite, semnate şi ratificate cu ocazia intrării în Uniunea
Europeană.
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene stabileşte un număr
mare de competenţe exclusive ale Uniunii Europene, respectiv competenţe
partajate între Uniunea Europeană şi statele membre. Odată cu intrarea în
Uniune, statele membre au cedat, de bună voie şi la cererea lor, o parte
importantă a suveranităţii.
Din acest motiv, partidele tradiţionale pro-europene au obligaţia să
dezvolte un larg proces de explicare a Tratatelor Uniunii Europene, în aşa
fel încât partidele extremiste şi antieuropene să nu mai poată manipula
populaţia, precum în cazul Brexit”, scrie https://pmponline.ro/suveranismul-
si-nationalism-populismul-risc-major.
Suveranismul a avut câştig de cauză când Marea Britanie a părăsit
Uniunea Europeană, a fost aproape de victorie la ultimele alegeri
prezidenţiale din Austria şi la cele parlamentare din Olanda.
Următoarea miză, mai importantă decât celelalte, o reprezintă Franţa.
Este din ce în ce mai evident faptul că se încearcă acreditarea
partidelor naţionaliste drept sursă a crizei de încredere de care suferă
Uniunea Europeană, în condiţiile în care ascensiunea lor este de fapt un
simptom.
Să nu se iluzioneze nimeni: criza de încredere caracterizează un
segment de populaţie mai larg decât electoratul partidelor naţionaliste, care
nu fac decât să preia progresiv nemulţumirea pe care socialiştii nu mai sunt
capabili să o catalizeze.
Vedem că este preferabil să susţii că partidele naţionaliste subminează
Uniunea, decât să recunoşti că aceasta nu-i mai mulţumeşte pe oameni, sau

281
mai exact pe oamenii simpli,în vreme ce corporaţiile multinaţionale o preferă
fără echivoc.
În perioada interbelică, mediile de afaceri au căutat să
intrumentalizeze naţionalismul împotriva comunismului. Astăzi îl iau ca
alibi în favoarea unui sistem în care democraţia riscă să devină formală.
Național-suveranismul. Curentul, avându-I în prim plan pe italianul
Matteo Salvini și pe franțuzoaica Marine Le Pen are ecouri majore în țările
Vișegrad, dar și în Austria, Germania, Olanda și alte state puternice.
România nu are o mișcare reprezentativă în această zonă, iar
tentativele de resuscitare a PRM, marele partid naționalist român de după
1990, au eșuat.
Pe de altă parte, PSD - deși curtat de Salvini - nu s-a decis să facă
pasul spre suveranism, în ciuda unei politici apropiate și a simpatiei
reciproce între social democrații români și suveraniștii europeni.
Se pare că alegerile europarlamentare din 2019 vor fi dominate de
tendința partidelor naționaliste de a câștiga tot mai mult electorat, dar și de
evidenta creștere a unui fenomen alarmant și, spunem noi, fără legătură cu
național suveranismul - tendințele extremiste.
De altfel, presa mainstream face o voită confuzie între naționalism,
național-suveranism și mișcările de extremă dreapta.
Ideea principală este curentul anti-sistem, iar mainstream-ul de
orientare Bruxelles sau Deep State american omit stânga extremă, de factură
internaționalistă - anti-suveranistă!
Cunoscutul jurnalist Val Vâlcu, șeful agenției ,,DC News”, disecă
foarte precis fenomenul:
,,În România, nu sunt partide împotriva sistemului, ci împotriva PSD”
,,Alianța USR-PLUS, care ar fi putut fi în această linie europeană, este nu
doar anti-PSD, ci și puternic internaționalistă, neavând un profil
naționalist”.
Vâlcu arată astfel că bătălia din România se duce contra singurului
partid mare, cu tendințe clare suveraniste - și care a preluat câțiva dintre
liderii marcanți naționaliști.

282
 ,,Liderii și susținătorii alianței vor ”o țară ca afară”, nu au încredere
în statul național, apelează la instituții transnaționale de arbitraj,
protestează la Bruxelles”, mai scrie Vâlcu.
Pe de altă parte, atrage atenția jurnalistul, stânga românească,
reprezentată de PSD, deși teoretic și tradițional ar trebui să aibă ,,un profil
internaționalist, încearcă să capteze electoratul naționalist”.
,,Însă discursul este moderat, iar măsurile concrete aproape lipsesc”
subliniază Vâlcu, făcând o referire evidentă la o apropiere decisivă de
suveraniști. ,,Principalul partid naționalist din România aproape s-a
dizolvat odată cu moartea fondatorului, iar cele noi nu au o poziționare
ideologică clară”, mai scrie Val Vâlcu.
Analiza lui Val Vâlcu este importantă pentru că arată clar inversiunea
din România și confirmă că România devine un furnizor de pseudo-
antisistem.
În realitate, România devine un furnizor de susținători ai dominației
Bruxelles-ului asupra statelor membre al UE, al pierderii suveranității în
favoarea unor puteri sporite, decizionale, ale instituțiilor și grupurilor de
putere internaționale.
Ceea ce se întâmplă acum e o mișcare care elimină România din
curentul reformator european, transformând-o într-un sprijinitor al
dominației Bruxelles-ului.

Secțiunea a 14-a Opinii pro și contra despre suveranism

14.1. Opinii pro suveranitate

Există opinii foarte diferite privind baza morală a suveranității. O
polaritate fundamentală este între teorii care afirmă că suveranitatea este
învestită direct în suveran prin drept divin sau natural și teorii care afirmă că
aceasta provine de la popor. În cel de-al doilea caz, există o altă împărțire a
celor care afirmă că poporul își transferă suveranitatea suveranului (Hobbes)
și cei care afirmă că poporul își păstrează suveranitatea (Rousseau).
În timpul perioadei scurte a monarhiilor absolute din Europa, dreptul
divin al regilor era o importantă justificare concurențială pentru exercitarea
suveranității. Mandatul ceresc a avut unele implicații similare în China.

283
 O republică este o formă de guvernare în care poporul, sau o parte
semnificativă a acestuia, își păstrează suveranitatea asupra guvernului și
unde birourile de stat nu sunt acordate prin moștenire. O definiție comună
modernă a unei republici este un guvern care are un șef de stat care nu este
un monarh.
Suveranitatea parlamentară se referă la o democrație reprezentativă în
care parlamentul este în cele din urmă suveran și nu puterea executivă, nici
sistemul judiciar.
Este un concept ambiguu și neînțeles, sub care, pe lângă
idealul democratic al suveranității populare, pot fi incluse și
instanțe federaliste, autonomiste, naționaliste și chiar independentiste.
Potrivit unora, suveranitatea se poate traduce în poziții
de izolaționism politico-militar și protecționism economic.
Cu toate acestea, conceptul de suveranitate ar trebui menținut distinct
de aceste cazuri, limitându-se la asocierea acestuia numai cu pretenția
importanței suveranității politice și economice a unui stat, fără nicio referire
la conceptele de etnie sau la o presupusă superioritate a o națiune peste alta.
În Italia, termenul a devenit recurent, în special în ultimii ani, în
scopul propagandei de a acredita asocierea automată între orice poziție
politică care pretinde recucerirea suveranității naționale și ieșirea din
Uniunea Europeană și naționalismele de dreapta. Schimbarea semantică în
unele cazuri a fost de așa natură încât să facă termenul să coincidă cu
indicația dreptului populist, chiar și atunci când pozițiile celor de dreapta
sunt în mod deschis în favoarea interferenței străine în politica națională și a
constrângerilor externe (de obicei legate de alianțe strategice) acorduri
militare și comerciale cu SUA ).
Ca răspuns la această utilizare manipulativă, suveranitatea și chiar
populismul au fost revendicate în mod explicit de către prim-ministru ca o
caracteristică a guvernului său: „Când cineva ne acuză de suveranitate și
populism, îmi place întotdeauna să-mi amintesc că suveranitatea și oamenii
sunt menționați la în Constituția italiană, și tocmai în această predicție
interpretez conceptul de suveranitate și exercitarea acestuia de către
popor".

284
 Un caz extrem și emblematic al utilizării falsificate și denaturate a
termenului a fost inventarea expresiei „suveranitate psihică”, care a avut loc
odată cu prezentarea celui de-al 52-lea Raport Censis ,,privind situația
socială a țării”, în care termenul a fost generic asociat cu răutatea, această
definiție a găsit un ecou în Enciclopedia Treccani.
Pentru Carlo Galli „[utilizarea termenului suveranitate, pentru a
indica dreptul care pretinde suveranitatea națională] este o fraudă
conceptuală. În loc de suveranitate, ar trebui să spunem„ exercitarea
suveranității orientată spre dreapta”. Și nu-mi place ,,Dar nu se poate
spune că suveranitatea este un concept depășit sau eronat, deoarece acest
lucru este fals", având în vedere că „istoric, totuși, stânga [s-a] opus
întotdeauna transferului de putere în afara granițelor statului, gândiți-vă
doar la criticile pe care comuniștii italieni s-au opus NATO (până la
Berlinguer) și, pentru mulți ani, către piața comună europeană".
Pentru Luciano Canfora ,,Suveranitatea este un cuvânt inventat, fără
conținut. A spune că suveranitatea națională este negativă este o prostie.
Dacă ceva este în regulă, chiar dacă o spune un dreptist, nu încetează să
aibă dreptate. De exemplu, apărarea suveranității naționale în fața
capitalului financiar nu este greșită".
14.1.1. Mișcarea cetățenilor suverani
Un panou al mișcării cetățenilor suverani în Marea Britanie. Mesajul
este critic la adresa „fraudei numelor legale”.
Mișcarea cetățenilor suverani este un grup dezorganizat de
împricinați americani și ai altor state, comentatori, evazioniști și promotori ai
schemelor financiare. „Cetățenii suverani” - după cum se caracterizează ei
înșiși - intră sub incidența dreptului comun așa cum este el interpretat de
către aceștia și, prin urmare, nu pot face obiectul legilor sau procedurilor
guvernamentale. În Statele Unite, aceștia nu recunosc moneda națională și
susțin că sunt „liberi de orice constrângeri legale”. De asemenea, se opun
anumitor forme de impozitare. Membrii mișcării susțin acest concept în
defavoarea ideii de „cetățean guvernamental” care, precizează aceștia, și-a
cedat în necunoștință de cauză propriile drepturi prin acceptarea unor aspecte
ale legii guvernamentale. Doctrinele mișcării seamănă cu cele ale

285
mișcării Freemen on the Land⁠ pe care le regăsim în Comunitatea Națiunilor,
cu precădere în Marea Britanie și Canada.
Numeroși membri din mișcarea cetățenilor suverani consideră
că guvernul Statelor Unite este nelegitim. JJ MacNab, jurnalist Forbes care
redactează articole despre extremismul antiguvernamental, caracterizează
aceste mișcări drept constituite din indivizi convinși că un șerif care
acționează la nivel de comitat este cel mai puternic organ de aplicare a legii
din țară, autoritatea sa fiind superioară celei a unui agent guvernamental sau
funcționar. Mișcarea își are originea în grupurile extremiste Posse
Comitatus și mișcarea milițiilor constituționale. De asemenea, există și
membri din sectele Moorish.
Biroul Federal de Investigații (FBI) clasifică o parte din cetățenii
suverani drept teroriști⁠. În 2010, Southern Poverty Law Center (SPLC)
estimează că aproximativ 100.000 de americani sunt suverani convinși, iar
alte 200.000 testează tehnicile mișcării prin care se opun oricărei acțiuni
guvernamentale (de la amendă pentru depășirea limitei de viteză până la
aplicarea legii pentru deținere de droguri).
În chestionarele efectuate în 2014 și 2015, reprezentanții organelor de
aplicare a legii din Statele unite au clasificat mișcarea cetățenilor suverani ca
fiind mult mai înclinată spre a comite acte teroriste decât alte grupuri de risc
precum extremiștii musulmani⁠, milițiile, rasiștii și neonaziștii. Poliția din
New South Wales⁠ din Australia au identificat membrii acestei mișcări drept
posibili teroriști.
14.1.2. Forumul suveranist organizat în Polonia
Liderii partidelor europene naţionaliste şi de extremă dreapta au
discutat la Varşovia despre posibilitatea unor voturi comune în
Parlamentul European, dar nu au reuşit să încheie o alianţă formală, scrie
AFP.
Premierul ungar Viktor Orban, lidera extremei drepte franceze Marine
Le Pen şi Jaroslaw Kaczynski, preşedintele partidului conservator polonez de
guvernământ Lege şi Justiţie (PiS) se numără printre liderii celor 15 partide
europene conservatoare şi de extremă dreapta care au luat parte la această
reuniune în capitala Poloniei.

286
 „Numai instituţiile suverane ale statelor au o deplină legitimitate
democratică”
Într-o declaraţie comună transmisă la final, participanţii şi-au afirmat
opoziţia lor faţă de ,,o Europă guvernată de o elită autoproclamată'',
subliniind că ,,numai instituţiile suverane ale statelor au o deplină
legitimitate democratică''.
,,Fie (...) împreună vom pune capăt uzurpării care concentrează
puterea în mâinile elitelor europene (...), fie ne vom confrunta cu extinderea
competenţelor (instituţiilor europene) şi contractarea a ceea ce este una
dintre cele mai bune invenţii ale umanităţii, adică statele suverane'', a
declarat premierul polonez Mateusz Morawiecki.
Participanţii au mai discutat despre ,,o cooperare mai strânsă în
Parlamentul European'', care să includă ,,organizarea de reuniuni comune şi
alinierea voturilor asupra chestiunilor comune, precum protejarea
suveranităţii statelor membre şi poziţia asupra imigraţiei ilegale''.
Formaţiunea PiS a transmis anterior că partidele reunite la Varşovia
doresc să discute despre modalităţile în care pot contracara ,,încălcările
repetate ale tratatelor'' UE de către Comisia Europeană şi de către alte
instituţii europene, cum ar fi de pildă crearea mecanismului care va permite
suspendarea fondurilor europene pentru acele ţări despre care Comisia
Europeană consideră că încalcă ,,statul de drept'', Ungaria şi Polonia fiind
ameninţate în prezent cu aplicarea acestui mecanism.
Aceste două ţări conduse de guverne conservatoare sunt acuzate de
Bruxelles că încalcă ,,valorile europene'' prin limitarea drepturilor
comunităţii LGBT, respingerea migranţilor ilegali, reformele în justiţie sau,
mai recent, contestarea întâietăţii dreptului european în faţa celui naţional.
Cele două ţări sunt vizate din aceste motive de o serie de proceduri de
infringement şi juridice declanşate împotriva lor de Comisia Europeană, care
în plus refuză să le aprobe planurile naţionale de redresare şi rezilienţă
(PNRR).
Partidele participante la reuniunea de sâmbătă sunt în prezent scindate
în două grupuri politice în Parlamentul European, însă speră că vor reuşi
într-un anumit orizont de timp să se reunească într-un singur grup şi au
stabilit să organizeze periodic reuniuni cum a fost cea de la Varşovia.

287
 Un eurodeputat al PiS, Tomasz Poreba, prezent la această reuniune, a
declarat că crearea unui grup comun al partidelor europene conservatoare şi
de extremă dreapta nu s-a aflat pe agenda acesteia şi nici nu este ,,în prezent
la ordinea zilei''.
Dar o nouă forţă de acest fel în Parlamentul European este ,,cu atât
mai necesară, dat fiind că suntem confruntaţi cu o coaliţie germană care
face din obiectivul federalist o prioritate, şi care de asemenea va contribui
cu certitudine la agravarea presiunii migratorii asupra ţărilor noastre'', a
declarat Marine Le Pen, cu referire la noua coaliţie ce va prelua conducerea
guvernului german.
Noua linie politică a Germaniei va fi în conflict ,,nu doar cu politica
guvernului ungar, ci şi cu opţiunile societăţilor central-europene, în privinţa
a tot ceea ce ele cred despre valori, familie, integrare (europeană) şi
migraţie'', a declarat săptămâna trecută şeful de cabinet al premierului ungar
Viktor Orban, Gergely Gulyas.
Programul de guvernare al noului executiv german este ,,extrem de
departe de ceea ce noi, în partea centrală a Europei, credem despre lume şi
societăţi'', a rezumat el.
Noul guvern german ,,doreşte în mod clar crearea unor State Unite
ale Europei, dar măcar o face în mod deschis, nu prin extinderi pe ascuns
ale puterilor instituţiilor europene şi prin slăbirea celor ale statelor
membre'' în UE, a mai remarcat şeful de cabinet al premierului ungar după
consultarea programului de guvernare al viitoarei coaliţii guvernamentale de
la Berlin, formată din trei partide progresiste, respectiv Partidul Social-
Democrat (SPD), Verzii şi Partidul Liberal Democrat (FDP).
Această coaliţie va încerca să obţină în UE schimbări ce pot fi
implementate doar prin revizuirea tratatelor, iar Ungaria ,,nu este singura
ţară'' care se va opune acestor schimbări, a anticipat oficialul ungar.
Tot sâmbătă, Partidul Social-Democrat german (SPD) a validat acordul de
guvernare al coaliţiei care preia conducerea Germaniei după cei 16 ani de
guvernare sub Angela Merkel, acord denumit: ,,Să îndrăznim mai mult
progres. Alianţă pentru libertate, justiţie şi durabilitate''.
Printre ideile principale ale documentului ce va ghida Berlinul în anii
următori regăsim susţinerea aprofundării integrării europene şi sprijinul

288
pentru o ,,Europă suverană'', aplicarea noului mecanism prin care Comisia
Europeană poate să suspende fondurile europene acelor ţări despre care
consideră că încalcă ,,statul de drept'', relaxarea regulilor privind
naturalizarea migranţilor, precum şi accentul pe măsurile de meniu pentru
combaterea schimbărilor climatice. (Sursa: Agerpres)
14.1.3. Forumul suveranist organizat în România
Reprezentanți ai partidelor politice din 22 de țări europene au fost
prezenți, fie direct, fie online, sâmbătă, la București, la conferința
„Supremația constituțiilor naționale față de birocrația de la Bruxelles”,
organizată de AUR.
La București au oameni politici din Polonia, Slovacia, Luxemburg,
Estonia, Olanda, Slovacia, Belgia, Finlanda, Serbia, Bulgaria și Franța.
Prin intermediul online-ului, au transmis mesaje reprezentanți ai
spectrului politic din Italia, Germania, Croația, Irlanda, Spania. Pe lângă
oameni politici, la conferința organizată de AUR la București au fost
prezenți și analiști politici din Statele Unite, Marea Britanie sau Polonia.
AUR a fost reprezentată de co-președintele George Simion, iar
moderatorul forumului a fost dr. Andrei Dîrlău, coordonatorul pentru Relații
Internaționale al formațiunii.
La conferință au participat, printre alții, o serie de reprezentanți ai
partidului de guvernământ din Polonia, Lege și Justiție (PiS), dar și ai
opoziției din această țară. Este vorba despre Janusz Kowalski, fost Secretar
de Stat în Ministerul Activelor Statului de la Varșovia sau de
europarlamentarul Kozma Zlotowski.
O prezență remarcabilă a fost și cea a Dr. Simone Kerseboom din
partea Partidului Libertății, membră a Parlamentului din Olanda.
Una dintre cele mai cunoscute personalități care a trimis un mesaj de
adeziune față de ideile conferinței a fost europarlamentarul german Christine
Anderson, devenită cunoscută după discursurile sale de opoziție la
vaccinarea obligatorie.
Franța a fost bine reprezentată la București, prin prezența a trei
europarlamentari, în frunte cu Thierry Mariani.

289
 Italia a avut o reprezentare numeroasă, trei partide de dreapta din
această țară trimițând mesaje video: Forza Italia, Fratelli D’Italia și Liga lui
Salvini.
Partidul Dveri, de opoziție, din Serbia, a avut și el doi reprezentanți la
Conferința organizată de AUR, la fel ca și partidul „Renașterea” dintr-o altă
țară vecină, Bulgaria.
În total, au fost 22 de țări reprezentate. Împreună cu cei de la AUR,
dar și cu europarlamentarul Chris Terheș, au adoptat „Declarația de la
București”. Prin acest document, semnatarii „reafirmă atașamentul pentru
o Europă comună orientată spre viitor, în care drepturile și libertățile
fundamentale ale omului sunt valori supreme, în care suveranitatea
națională, democrația autentică și economia socială de piață constituie
garantul dezvoltării libere și durabile a societății”.
Declarația spune un „nu” ferm „dictaturii celor care încearcă să ne
schimbe modul de viață și ne opunem birocrației europene și falselor elite
politice care au pierdut legătura cu cetățenii”.
Iată textul final al Declarației de la București:
Noi, reprezentanții partidelor și organizațiilor participante la
Conferința ,,Supremația constituțiilor naționale față de birocrația de la
Bruxelles”, reuniți astăzi, 19 februarie 2022 în București, România, locul în
care românii au făcut sacrificiul suprem în ultima Revoluție Populară
anticomunistă de pe continent, ne reafirmăm atașamentul pentru o Europă
comună orientată spre viitor, în care drepturile și libertățile fundamentale ale
omului sunt valori supreme, în care suveranitatea națională, democrația
autentică și economia socială de piață constituie garantul dezvoltării libere și
durabile a societății.
Ne reafirmăm convingerea că Europa trebuie să rămână un spațiu al
libertății, în care națiunile suverane se afirmă plenar, fără ingerințe din afară,
și în care identitățile naționale sunt respectate.
Respectarea statului de drept, a normelor internaționale unanim
acceptate, asigurarea păcii și securității regionale și internaționale, servirea
binelui comun în beneficiul cetățenilor rămân pentru noi obiective
irevocabile.

290
 Libertatea și demnitatea sunt inerente naturii umane. Demnitatea
oricărei ființe umane, bărbat sau femeie, este inalienabilă. Omul este o
entitate unică, total ireductibilă și de neînlocuit, cu destin propriu, implicit cu
responsabilitate, cu inteligență și voință liberă. Libertatea implică pentru
fiecare persoană dreptul și obligația de a fi pe deplin responsabil de alegerea
și acțiunile sale. Orice persoană este liberă să decidă pentru sine, inclusiv în
ceea ce privește propria securitate sanitară și integritate fizică. Considerăm
că autoritatea statală trebuie să le garanteze tuturor persoanelor o largă
libertate, inclusiv pe plan politic și economic. Limitele acestei libertăți
trebuie sa fie cât mai largi, determinate exclusiv de respectarea libertății
celorlalți și de realizarea stabilității strict necesare conviețuirii sociale. Noi
respingem orice falsă interpretare a libertății. Proprietatea privată constituie
o premisă importantă a libertății economice și politice a persoanei și a
națiunilor. Libertatea cuvântului și a presei, libertatea convingerilor și a
credințelor religioase, libertatea de circulație în Europa și în lume sunt
libertăți fundamentale a căror îngrădire sau limitare nu o vom accepta.
Noi spunem un nu răspicat dictaturii celor care încearcă să ne schimbe
modul de viață și ne opunem birocrației europene și falselor elite politice
care au pierdut legătura cu cetățenii.
Pacea, solidaritatea și cooperarea reciproc avantajoasă dintre națiuni
sunt scopuri pe care ne angajăm să le servim împreună. Respingem orice
idee de aplicare a forței sau de amenințare cu aplicarea forței în relațiile
dintre state. Condamnăm orice agresiune militară și ne opunem conceputului
perimat al sferelor de influență în Europa și în lume.
Ne angajăm să lucrăm împreună în vederea identificării și aplicării de
soluții practice pentru problemele și provocările ridicate în fața cetățenilor și
națiunilor noastre de evoluțiile politice, economice și sociale de pe continent
și din lume.
Ne adresăm tuturor partidelor și forțelor politice din Europa, indiferent
de doctrină sau ideologie, să ne conjugăm eforturile și să ne coordonăm
acțiunile pentru a edifica o lume mai bună, mai dreaptă, mai liberă, mai
solidară, mai democratică pentru noi înșine și pentru generațiile viitoare, ale
căror interese legitime suntem chemați să le apărăm.

291
 Vom rămâne în dialog permanent și vom continua să ne reunim
periodic pentru afirmarea noastră ca forță a binelui.
București, 19 februarie 2022.
14.2. Opinii contra suveranitate
„Critica radicală a politicii de austeritate, astfel cum a fost codificată
în Tratatele europene”, a cerut „tragerea unor concluzii din faptul că
încercarea dreptului populist de a canaliza protestul social într-o respingere
a procesului european ca atare eșuează evident. momentul în care
liberalismul face ca bulgarul ca suveranism să facă orice critică la adresa
politicii de la Maastricht, este important să reafirmăm cu tărie că adevărații
euroceptici, cei care nu vor să depășească nivelul conferințelor
interguvernamentale, sunt tocmai apărătorii monedei apatrizi, care
reprezintă cel mai greoi obstacol pe care îl întâmpină astăzi continuitatea
procesului de unificare europeană".
În schimb, sunt cei care au acuzat Uniunea Europeană de „suveranism
postnațional”: Étienne Balibar a denunțat în Constituția Europeană „un
mijloc de restabilire a legăturii dintre politică și putere [...], mai ales în
contextul unei confruntări cu superputerea americană , sau mai general în
perspectiva unui spațiu mondial a cărui „politică” ar fi structurată prin
concurența, dacă nu prin ciocnirea, între diferite blocuri regionale
supranaționale”.
14.2.1. Propagandistul globalist Jacques Attali: „Suveranismul este
antisemitism și trebuie oprit”
Unul dintre cei mai importanți gânditori și critici ai mersului actual al
Franți în prezent, Eric Zemmour a îndrăznit să sfideze toate standardele de
decență progresistă și globalistă atunci când a ținut un discurs la această
convenție, televizat în direct, care a inclus referire la teoria „marea
înlocuire” a imigrației. Chiar și jurnaliștii mainstream media (MSM) au
solicitat reprimarea discursului său (ceea ce sincer nu este un drept foarte
apreciat în Franța). De atunci, s-au scris multe asupra indignării pe care a
provocat-o Zemmour. Probabil că tweet-ul lui Attali vine ca răspuns la acest
lucru. Pentru a avea o idee despre ceea ce a provocat Zemmour, consultați
acest articol al FreeWest Media cu titlul Eric Zemmour a comis o crimă de

292
opinie. Pentru cei care doresc să o asculte, iată discursul televizat al lui
Zemmour de pe propriul său site web.
Mesajul lui Jacques Attali către neamuri: „Suveranismul” este
antisemitism și o alianță evreiască-musulmană trebuie să-l oprească
Unele persoane par a fi hotarâte în a reprezenta stereotipurile
antisemite. Dacă Bernard-Henri Lévy întruchipează un sionist supremacist
caricatural si belicos, Jacques Attali s-a convertit în copilul afiș pentru anti-
naționalistul globalist. Site-ul web național civic-naționalist si antisionist
francez Égalité & Réconciliation îl rezumă în mod adecvat pe Attali ca:
„Întruchiparea franceză a sionismului social-democrat, a sionismului moale
sau a imigrației globaliste pro-UE, elogiind o Franța amestecată [une
France métisée]. Deschis tuturor vânturilor (sudice) și tuturor religiilor. ”
Attali a atras recent atenția mea cu un tweet perfect
explicativ: „Suveranismul nu este altceva decât noul nume al
antisemitismului. Evreii și musulmanii, ambii amenințați de acesta, trebuie
să se unească împotriva fanteziilor marii înlocuiri.”
Astfel, Attali echivalează lupta pentru suveranitatea națională și
populară – un principiu fondator al revoluțiilor americane și franceze - cu
unul dintre cele mai rele imaginabile: ura seculară și total irațională
împotriva evreilor. Prin urmare, suveranitatea neamului trebuie să se opună,
așa cum ar trebui, în mod destul de relevant, orice mențiune a substituției
demografice europene prin imigrația în masă.
Acest lucru este remarcabil în măsura în care „suveranismul”
(souverainisme în limba franceză) este de fapt doar o formă de naționalism
civic care dorește să restabilească suveranitatea formală a statului național
francez. Suveranii sunt de obicei critici în ceea ce privește Uniunea
Europeană, dar deseori sunt deschiși la africani și musulmani
„asimilați”. Identitarii tind să fie critici sau indiferenți față de suveranism, în
măsura în care distrag patrioții francezi de la problema cea mai fundamentală
și provocatoare: declinul demografic și înlocuirea indigenilor europeni.
Attali este un evreu născut în Algeria. Atacul său asupra suveranității
și apelul său la o alianță evreiască-musulmană, desigur, ar fi un exemplu
deosebit de nerușinat al comportamentului documentat de profesorul Kevin
MacDonald în celebrul său serial Culture of Critique.

293
 Tweet-ul lui Attali promovează un articol recent, care, de fapt, este
ceva mai nuanțat. În loc de o condamnare generală a suveranismului,
articolul subliniază că „deseori” suveranismul este o simplă acoperire pentru
o opoziție la imigrația musulmană și africană ca atare, o formă de a fluiera
câinii. Acest lucru este adevărat. Poate că tweet-ul său este doar
un troll pentru a atrage atenția. Attali a scris articolul pentru a-i ataca pe alți
evrei care au fost critici cu imigrația sau au apărat o formă de identitate
franceză. Între aceștia Éric Zemmour, William Goldnadel și Alain
Finkielkraut (în imagine).
Attali scrie: „În special, este trist să vedem că urmașii evreilor
algerieni uităm rolul magnific jucat de algerienii musulmani în sprijinirea și
protejarea părinților lor, în timpul oribilelor zile ale antisemitismului
triumfător în Franța propriu-zisă și cu atât mai mult în Algeria, sub Vichy,
sub Giraud și chiar sub De Gaulle.”
Vedem că inclusiv De Gaulle, care a mizat întreaga sa carieră
opunându-se hitlerismului, este aruncat sub autobuz. Nu cunosc de ce
musulmanii au fost deosebit de prietenoși cu evreii în această perioadă
(Marele Muftiu din Ierusalim l-a susținut notoriu pe Hitler, iar musulmanii
bosniaci s-au alăturat Waffen-SS). Este adevărat că legislația antisemită de la
Vichy nu a fost abrogată imediat după ce Giraud și De Gaulle au preluat
puterea în timpul Libération.
De asemenea, Attali susține că, dacă evreii sprijină etnicii europeni
pentru a se opune imigrației afro-musulmane, asta „ar fi să căderea în
capcana a celor care ar dori să importe în Europa conflictul tragic din
Orientul Mijlociu”.
Desigur, cea mai simplă și cea mai bună modalitate de a evita
conflictul etno-religios între arabi/musulmani și alte grupuri din Franța ar fi
pur și simplu să se opună imigrației și să mențină omogenitatea etnică a
Franței. Ideea de bază că identitatea etno-culturală este un factor de
solidaritate și pace socială a fost desigur înțeleasă de gânditorii greci antici
precum Aristotel și de Părinții Fondatori americani, dar acest lucru este
considerat acum tabu în Occident.
Articolul este plin de figurile de stil obișnuite: „În primul rând, acest
discurs [despre imigrație] este fals. Nu există nicio invazie a Franței de

294
către Islam sau Africa.” El subliniază că imigrația anuală non-europeană
reprezintă„ doar ”0,5% din populația totală. Desigur, dacă o astfel de rată,
care a fost în vigoare încă din anii ’60, ar fi continuat timp de un secol,
aceasta ar fi suficient pentru a reduce populația autohtonă franceză la o
minoritate; ca să nu mai vorbim de faptul că prima generație de imigranți
afro-musulmani tind să aibă o natalitate mult mai mare decât nativii. În
prezent, se estimează că non-albii constituie o treime din nașteri în
Franța, iar țara va deveni, probabil, majoritatea non-albi în anii 2060.
Astfel, dupa cum admite propriul Attali, înlocuirea demografică a
populației autohtone franceze are loc într-adevăr, ceva fără precedent în
istoria noastră. Nici măcar așa-numitele invazii barbare de către triburile
germanice în timpul căderii Imperiului Roman nu se apropie la scară.
Attali susține că „99% dintre ei [afro-musulmani] se integrează
perfect în națiune”. Este evident o hiperbolă. Fără a intra în detalii, mulți
afro-musulmani (în special magrebieni) pot fi membrii perfect funcționali ai
societății, si imigranții se asimilează, într-o mare măsură unei „culturi
franceze” modernă destul de superficial, respectiv limba franceză, pop.
cultura (rap etc) și realitățile unei societăți de consum social-democratice. Cu
toate acestea, există și ghetouri etnice semnificative în toate marile orașe
franceze și tot mai mult chiar și în sate.
În timp ce realitățile etnice sunt într-o oarecare măsură mascate de
lipsa statisticilor relevante, realitatea este că toată lumea poate observa
acea stratificare și fragmentare a societății franceze pe linii etnice, rasiale și
religioase. Acest lucru este comentat de sociologi și de politicieni de vârf,
doar în privat. În cel mai bun caz, noua Franța black-blanc-beur („Franța
neagră-albă-arabă”) atât de lăudată de Attali va avea realități etno-rasiale
similare cu cele din Brazilia sau, în cel mai rău caz, Libanul.
Nici măcar nu se merită respinsă revizia nerușinată a lui Attali a
istoriei franceze: „Islamul nu este o amenințare pentru Franța; a fost o
componentă încă din secolul al VIII-lea. Prin el și prin filosofii evrei,
gândirea greacă a ajuns în Franța la sfârșitul primului mileniu. Și niciodată
lumea nu a fost mai bună decât atunci când iudaismul, creștinismul și
islamul au lucrat împreună pentru a face ca rațiunea să triumfe asupra
obscurantismului.”

295
 Pentru Attali: „Franța nu poate să se rezume într-un trecut adesea
insuportabil, nu într-o istorie adesea criticabilă. Franța nu poate fi
acceptată în bloc și venerată ca atare.” Nu l-am auzit niciodată pe Attali să
exprime critici similare asupra istoriei iudaice și evreiești, deși a scris pe larg
despre acest subiect.
Mai mult: „[Franța] nu trebuie să se încadreze în fanteziile „marii
înlocuiri”, amintiți-vă că poartă numele unui popor invadator și că este, de
la originea sa, un loc deosebit pentru stabilirea a nenumărate popoare, si
fiecare francez, de oriunde provine, este moștenitor.” Că Franța a fost
fondată de un puternic trib germanic, francii, un popor european care s-a
convertit la creștinism și s-a contopit cu francezii autohtoni, pe resturile
Imperiului Roman în decădere. Bineînțeles, nu există niciun argument pentru
o submersiune totală sub un val afro-islamic.
Attali atribuie opoziția împotriva imigrației afro-islamice ca semn al
lipsei de „încredere în sine” franceză și care amintește de „ideologiile anti-
italiene, anti-poloneze, anti-armene și antisemite din secolele trecute”,
concluzionând cu o redefinire tipică a termenilor pentru a se potrivi nevoilor
situației actuale: „Antisemitismul desemnează o ostilitate atât pentru evrei
cât și pentru musulmani.” Attali nici nu se deranjează să justifice această
poziție (arabii pot fi semiți, dar mulți musulmani nu sunt, inclusiv convertitul
negru din Caraibe, Mickaël Harpon, care a înjunghiat mortal recent patru
ofițeri de poliție la Paris).
Combinația islamului cu o populație majoritară africanizată constituie
cu siguranță un cocktail foarte „exploziv” pentru viitorul Franței.
Jacques Attali este o figură de frunte în clasa intelectual-politică a
Franței, ocupând funcția de consilier al președintelui socialist François
Mitterrand în anii ’80. De atunci, a fost implicat în diferite inițiative bancare
și a susținut constant ca Franța să fie deschisă tuturor mișcărilor financiare și
migratorii.
Câteva dintre cele mai „mari hituri” ale sale de-a lungul anilor:
Explicația sa despre criza financiară 2007-8 cu parabola pantalonilor
cu un singur crac (trebuie să vezi ca să crezi).

296
 „Ne putem imagina, putem visa cu Ierusalimul capitala planetei, care
într-o zi se va uni în jurul unui guvern mondial. Ar fi un loc minunat pentru
un guvern mondial. ”
Atali nu a manifestat niciodată vreo opoziție sau alarmă reală
împotriva etno-naționalismului evreiesc sub forma sionismului și a
brutalităților cotidiene ale politicii israeliene. La fel ca și colegul său social-
democrault Paul Krugman de partea cealaltă a Atlanticului, ar putea lamenta
cu melancolie asupra tragediei „inevitabile” și - cu puțină cerneală de
culoare sepia - să ceară cititorilor să treacă la subiecte mai elevate, cum ar fi
să distrugă naționalismul, să se deschidă Occidentul către Lumea a Treia și
supune toate națiunile sub regula guvernului proverbialei „clici
internaționale mici, fără rădăcini”.

CAPITOLUL

SUZERANITATEA

Secțiunea 1 Definiție

Suveranitatea este o situație în care o regiune sau o națiune depinde de

o entitate mai puternică, care acordă o autonomie internă limitată, dar
controlul afacerilor sale externe. Cea mai puternică entitate din relația de
suzeranitate sau șeful statului entității mai puternice este numită suzerană.
Suzeranitatea diferă de suveranitate prin faptul că statul tributar este
independent din punct de vedere tehnic, dar se bucură doar de o auto-
guvernare limitată. Deși situația a existat într-o serie de imperii istorice, este
considerată dificilă reconcilierea cu conceptele de secol XX sau XXI
de drept internațional, în care suveranitatea fie există, fie nu există. În timp
ce un stat suveran poate conveni prin tratat să devină un protectorat de o
putere mai puternică, dreptul internațional modern nu recunoaște nicio
modalitate de a face această relație obligatorie pentru puterea mai slabă.
Suzerainty este o practică, de facto situație, mai degrabă decât legală, de
drept unu.

297
 Într-un sistem feudal, suzeranul este un lord care acordă
un feud vasalului său în timpul ceremoniei omagiale.
Termenul de suzeranitate a fost folosit pentru a descrie relația
dintre Imperiul Otoman și regiunile înconjurătoare. Se deosebește
de suveranitate prin faptul că afluentul are unele autonomii de guvernare
limitate.
Cu toate că acest concept a existat în diferite imperii istorice, este
dificil de a descrie teoriile de drept internațional al secolului XX, în
care suveranitatea există sau nu există. În timp ce o națiune suverană poate
consimți prin tratat să devină protectoratul unei puteri mai puternice, dreptul
internațional modern nu recunoaște nicio modalitate de a face această relație
mai slabă de către putere.

Secțiunea a 2-a Israelul antic și Orientul Apropiat

Tratatele Suzerane și legămintele și acordurile similare dintre statele

din Orientul Mijlociu erau destul de răspândite în perioada pre-monarhică
și monarhie perioade în Israelul antic. Hititi, Egiptenii, și Asirieni fuseseră
suzerani la Israeliții și alte regate tribale ale Levant de la 1200 la 600 î.Hr.
Structura legii legământului evreiesc era similară cu forma hitită a
suzeranului.
Fiecare tratat va începe, de obicei, cu o „Identificare” a Suzeranului,
urmată de un prolog istoric care să catalogheze relația dintre cele două
grupuri „cu accent pe acțiunile binevoitoare ale suzeranului față de
vasal”. În urma prologului istoric a venit stipularea. Aceasta a inclus
tributuri, obligații și alte forme de subordonare care ar fi impuse
israeliților. Conform formularului hitit, după ce stipulările au fost oferite
vasalului, a fost necesar să se includă o cerere de a avea copii ale tratatului
care să fie citite periodic în tot regatul. Tratatul ar avea martori divini și
pământești care susțin validitatea, încrederea și eficacitatea tratatului. Acest
lucru se leagă și de binecuvântările care ar urma să urmeze tratatul și
blestemele de a-l încălca. Pentru neascultare, blestemele ar fi date celor care
nu au rămas neclintiți în îndeplinirea prevederilor tratatului.

298
 Forma tratatului de suzeranitate hitită
Mai jos este o formă a unui tratat hitit de suveranitate.
Preambul: Identifică părțile implicate în tratat, autorul, titlul partidului
suveran și, de obicei, genealogia acestuia. De obicei, subliniază măreția
regelui sau a partidului dominant.
Prolog: Listează faptele deja efectuate de Suzerain în numele vasal.
Această secțiune ar descrie relația anterioară pe care o aveau cele două
grupuri până în acel moment cu detalii istorice și fapte care sunt foarte
benefice pentru cercetătorii de astăzi, cum ar fi savantul George Mendenhall,
care se concentrează pe acest tip de legământ, deoarece se referea la tradițiile
israelite. Suzeranul ar documenta evenimentele anterioare în care au făcut o
favoare care a beneficiat vasalul. Scopul acestui lucru ar arăta că grupul mai
puternic era milostiv și dădea, prin urmare, vasalul ar trebui să respecte
prevederile prezentate în tratat. Discută relația dintre ei ca o relație personală
în loc de una exclusiv politică. Cel mai important în această secțiune, vasalul
este de acord cu ascultarea viitoare pentru beneficiile pe care le-a primit în
trecut fără să le merite.
Termenii care trebuie respectați de vasal pentru viața tratatului;
definește modul în care vasalul este obligat și oferă mai multe dintre
legalitățile asociate legământului.
Prevedere pentru citirea publică anuală: o copie a tratatului trebuia
citită anual cu voce tare în statul vasal în scopul reînnoirii și pentru a informa
publicul cu privire la așteptările implicate și pentru a spori respectul față de
partea suverană, de regulă regele.
Mărturie divină a tratatului: acestea includ, de obicei, zeitățile atât ale
suzeranilor, cât și ale vasalului, dar pun un accent special pe zeitățile
vasalului.
Binecuvântări dacă s-au respectat prevederile tratatului și blesteme
dacă nu s-au respectat prevederile. Aceste binecuvântări și blesteme au fost
văzute, în general, că provin de la zei în loc de pedepse de către partea
dominantă, de exemplu.
Masă de sacrificiu: Ambele părți ar împărți o masă pentru a-și arăta
participarea la tratat.

299
 Secțiunea a 3-a China imperială

Din punct de vedere istoric, Împăratul Chinei s-a văzut pe sine ca fiind
centrul întreaga lume civilizată, și relațiile diplomatice în Asia de Est s-au
bazat pe teoria că toți conducătorii lumii își derivă autoritatea de la împăratul
chinez. Gradul în care a existat această autoritate a evoluat din dinastie la
dinastie. Cu toate acestea, chiar și în perioadele în care puterea politică a fost
distribuită în mod egal între mai multe entități politice chineze, teoria
politică chineză a recunoscut doar un singur împărat legitim și a afirmat că
autoritatea sa era primordială în întreaga lume. Relațiile diplomatice cu
împăratul chinez s-au făcut pe baza teoriei statelor tributare, deși relațiile
tributare în practică ar duce adesea la o formă de comerț, sub teoria că
împăratul în bunătatea sa ar recompensa statul tributar cu daruri de valoare
egală sau mai mare.
Acest sistem s-a defectat în secolele XVIII și XIX în două moduri. În
primul rând, în secolul al XVII-lea, China a fost condusă de Manchu-
LED Dinastia Qing, care stăpânea asupra unui imperiu multietnic și le
justifica stăpânirea prin diferite teorii ale stăpânirii. Deși nu contrazice
teoriile tradiționale chineze ale împăratului ca conducător universal, dinastia
Qing a făcut o distincție între zonele lumii în care au guvernat și zonele în
care nu. În al doilea rând, sistemul s-a defectat și mai mult așa cum a fost
China confruntată de puterile occidentale ale căror teorii ale suveranității s-
au bazat pe propria lor versiune a dreptului internațional și a relațiilor dintre
state separate.
China s-a simțit obligată să accepte o serie de „tratate inegale”,
inclusiv cele Tratatul de la Nanking (1842), Tratatul de la Tientsin (1858)
și Convenția din Peking (1860), prin care China a fost obligată să deschidă
noi porturi, inclusiv Canton, Amoy și Shanghai. Aceste tratate au
permis britanic a anexa Hong Kong și a dus la stabilirea de așezări
internaționale în porturi care erau controlate de străini. De asemenea, au
cerut Chinei să accepte permanent diplomați în capitală Peking, a asigurat
libera circulație a navelor străine în râurile chineze, a impus reglementarea
europeană a tarifelor chineze și a deschis regiunea interioară misionarilor
creștini. Numeroase regiuni din China, cum ar fi Taiwan, Mancuria

300
exterioară, Nord-vestul Chinei și Macau au fost cedate
către Japonia, Rusia și Portugalia printr-o serie de „tratate inegale” impuse
Chinei după ce chinezii au fost învinși în războaie. Începând cu anii 1920,
„tratatele inegale” au constituit un element central al nemulțumirilor
chinezești împotriva Occidentului.
Timp de secole, China a revendicat autoritatea suzerană asupra
numeroaselor zone adiacente. Zonele aveau autonomie internă, dar erau
teoretic sub protecția Chinei în ceea ce privește afacerile externe. Până în
secolul al XIX-lea, relațiile erau nominale, iar China nu exercita nici un
control efectiv sau deloc. Puterile străine au respins conceptul chinez și, în
cele din urmă, au pus mâna pe aceste zone din influența chineză. Japonia a
luat Coreea si Insulele Ryukyu, Franţa a luat Vietnamul, iar Marea Britanie a
luat-o Birmania Superioară.
O modalitate prin care statele europene au încercat să descrie relațiile
dintre dinastia Qing și regiunile sale periferice a fost în termeni de
suzeranitate, deși acest lucru nu se potrivea complet cu teoria diplomatică
tradițională chineză. Din moment ce Joc grozav, luase în considerare
Imperiul Britanic Tibet ca sub „suzeranitate” chineză, dar în 2008 secretarul
britanic de externe David Miliband a numit acest cuvânt „anacronism” într-o
declarație și s-a alăturat restului Uniunea Europeana si Statele Unite în
recunoașterea Tibetului ca parte a Chinei.
Din punct de vedere istoric, Împăratul Chinei s-a văzut pe sine ca
centrul totalității lumii civilizate. În special, relațiile diplomatice cu Asia de
Est s - au bazat pe ideea că conducătorii acelei regiuni își obțineau
autoritatea de la împărat. Chinezii au numit acest concept „sistem tribut”.
Gradul în care această opinie a fost considerată adevărată s-a schimbat
în practică de la dinastie la dinastie. Cu toate acestea, chiar și în perioadele în
care puterea politică era distribuită în mod egal între mai multe entități
politice, teoria politică chineză recunoaște un singur împărat și a afirmat că
autoritatea sa era supremă în întreaga lume.
Relațiile diplomatice cu împăratul Chinei au fost construite pe teoria
statelor tributare, deși în practică relațiile tributare au dus adesea la o formă
de comerț, sub teoria că împăratul în bunăvoința sa l-ar recompensa. Stat
tributar cu daruri egale sau mai mari valoare.

301
 Acest sistem a fost rupt în secolele al XVIII-lea și XIX-lea, în două
moduri.
În primul rând, în secolul al XVIII- lea, China a fost condusă
de dinastia Qing din etnia Manchu, care a condus un imperiu multietnic și și-
a justificat conducerea prin diferite teorii de guvernare. Deși nu contrazic
teoriile tradiționale chinezești Han care fac din împărat conducătorul
universal, Qing a început să facă distincția între sectoarele lumii pe care le
conduceau și cele pe care nu le conduceau.
Apoi, acest sistem sa spart și mai mult atunci când China a trebuit să
se confrunte cu puteri europene ale căror teorii ale suveranității se bazau pe
dreptul internațional și pe relațiile dintre state separate.
Într-un sens, statele europene au încercat să descrie relația dintre
dinastia Qing și regiunile sale exterioare în termeni de suzeranitate, deși
această noțiune nu corespunde deloc teoriei diplomatice tradiționale chineze.

Secțiunea a 4-a Tibetul

În 1853, orientaliștii Guillaume Pauthier și Louis

Bazin evocă suzeranitatea Qing China asupra Tibetului în lucrarea lor China
modernă sau descrierea istorică, geografică și literară a acestui vast
imperiu:
„Prin posesiunile sale din Asia Centrală, China, situată la capătul
continentului asiatic, unde a devenit izolată de mai bine de patru mii de ani,
ca într-o lume aparte, atinge imperiul Rusiei, născut ieri și care ar putea deja
invada aceasta; prin suzeranitatea sa asupra lui Thibet, atinge posesiunile
Imperiului Britanic: două cartiere mai periculoase pentru el, națiune harnică
și bogată, decât toate hoardele tătare împotriva cărora a ridicat odinioară
acest faimos meterez de cinci sute de leghe în lungime, care avea să devină
neputincios împotriva lăcomiei civilizate a noilor săi vecini."
În același an, geograful Samuel Augustus Mitchell a publicat,
în Noul său Atlas Universal, o hartă a Rusiei din Asia unde Tibetul a fost
inclus în granițele Imperiului chinez (în engleză Imperiul chinez , în verde pe
hartă).

302
 Geograful rus, Mihail Ivanovici Veneioukov, vorbește, în 1870, despre
țările vasale, citând Tibetul și celelalte dependențe ale Imperiului Manchu:
,,În același timp, unii exploratori au pătruns în interiorul țărilor
vasale ale Fiului Cerului și au făcut acolo sondaje și observații astronomice.
Astfel, hărțile din Mongolia, Dzungaria și, în parte, Manchuria, Turkestanul
de Est și Thibet, au fost aproape complet transformate. Dar cea a Chinei
propriu-zise, a Regatului Mijlociu, rămăsese mai mult sau mai puțin pe
măsură ce a fost elaborată de iezuiți."
După expediția militară din 1903-1904 în Tibet, Marea Britanie a
recunoscut în 1906 suveranitatea dinastiei Qing asupra Tibetului în
timpul Tratatului de la Beijing.
Ea a reafirmat acest lucru în timpul Convenției anglo-ruse din 1907,
angajând să nu negocieze cu autoritățile tibetane fără a consulta guvernul
chinez: „În conformitate cu principiul acceptat al suzeranității Chinei
asupra Thibet, Marea Britanie și Rusia se angajează să trateze cu Thibet
numai guvernul chinez”.
Acest lucru este confirmat încă în aprilie 1908 în timpul celui de-al
doilea tratat de la Calcutta, modificând cel din 5 decembrie 1893. Între 1910
și 1912, Qing a trimis trupe în Tibet pentru a-și restabili autoritatea acolo,
dar Revoluția chineză din 1911 a pus capăt acesteia.
Potrivit profesorului Naomi Standen de la Universitatea din
Birmingham , dacă Republica Populară Chineză urmărește încorporarea
Tibetului în China în dinastia Yuan , această interpretare este recentă.
Pentru Republica China, care succedase dinastiei Qing, China a exercitat
doar suzeranitate și chiar suveranitate asupra Tibetului din dinastia Qing.

Secțiunea a 5-a India

Compania Britanică a Indiilor de Est cucerit Bengal în 1757 și și-a

extins treptat control asupra întregii India. A anexat multe dintre vechile
regate indiene (în continuare „state”), dar a încheiat alianțe cu ceilalți. Unele
state au fost create chiar de Compania Indiilor de Est prin acordarea jagiri la
aliați influenți. Statele au variat enorm ca mărime și influență,
cu Hyderabad la capătul superior cu 16,5 milioane de oameni și un venit

303
anual de 100 de milioane de rupii și state precum Babri la capătul inferior cu
o populație de 27 de persoane și venituri anuale de 80 de rupii.
Aceste state erau supuse „paramountcy'din Coroana britanică.
Termenul nu a fost niciodată definit cu exactitate, dar a însemnat că statele
indiene erau supuse suzeranității coroanei britanice exercitată prin Vicerege
al Indiei. Principiul a fost afirmat într-o scrisoare de către Lord
Reading la Nizam din Hyderabad în 1926, „Suveranitatea coroanei britanice
este supremă în India și, prin urmare, niciun conducător al unui stat indian
nu poate pretinde în mod justificat să negocieze cu Guvernul britanic pe
picior de egalitate." Aceasta însemna că statele indiene erau Dependențe de
coroană sau protectorate a guvernului britanic indian. Nu puteau face război
și nici nu ar putea avea relații directe cu state străine. Nici ei nu s-au bucurat
de o autonomie internă deplină. Guvernul britanic ar putea și a intervenit în
afacerile lor interne dacă au fost implicate interesele imperiale sau dacă s-a
dovedit necesar în interesul bunei guvernări. În unele cazuri, guvernul
britanic i-a destituit și pe prinții indieni.
Savanții susțin că sistemul Paramountcy era un sistem de suveranitate
limitată doar în aparență. Într-o realitate, era un sistem de recrutare a unei
baze fiabile de sprijin pentru statul imperial. Sprijinul statului imperial a
înlăturat necesitatea ca guvernanții să caute legitimitate prin patronaj și
dialog cu populațiile lor. Prin stăpânirea lor directă și indirectă prin prinți,
statul colonial a transformat populația Indiei în „supuși” mai degrabă decât
în cetățeni.
Guvernul Indiei Act 1935 a prevăzut că India va fi o federație de
provincii autonome echilibrate de statele domnești indiene. Cu toate acestea,
acest plan nu s-a realizat niciodată Condițiile politice au fost apăsătoare în
mai multe state princiare care au dat naștere mișcărilor politice. Sub
presiunea din Mahatma Gandhi, Congresul Național Indian hotărât să nu se
amestece direct, dar a chemat prinții să crească libertățile civile și să-și
reducă propriile privilegii.
Cu iminentul independența Indiei în 1947, guvernatorul general Lord
Mountbatten a anunțat că primordialitatea britanică asupra statelor indiene se
va încheia. Statele au fost sfătuite să „adere” la unul dintre noile
Dominii, India și Pakistan. Un Instrument de aderare a fost conceput în acest

304
scop. Congres liderii au fost de acord cu planul cu condiția ca Mountbatten
să se asigure că majoritatea statelor de pe teritoriul indian vor adera la India.
Sub presiunea guvernatorului general, toate statele indiene au aderat la India,
cu excepția a două, Junagadh și Hyderabad. Cele două state au aderat
ulterior, sub constrângerea Indiei. Jammu și Kashmir, care a împărțit granița
cu India, precum și cu Pakistanul, a aderat la India când un Invazia susținută
de Pakistan i-a amenințat supraviețuirea.
În urma Mișcării de Independență a Indienilor din 1947, a fost semnat
un tratat între Chogyal și Primul Ministru al Indiei, care la acea vreme
era Jawaharlal Nehru. Acest tratat a oferit Indiei suzeranitate, sub forma unui
protectorat, asupra Sikkimului, care, în schimb, și-a păstrat independența.
Această situație a durat până în 1975, când monarhia Sikkim a fost abrogată,
iar aceasta din urmă s-a unit cu India.
Urmărind independența Indiei în 1947, un tratat semnat între Chogyal
din Sikkim Palden Thondup Namgyal, si Prim-ministru al Indiei Jawaharlal
nehru a dat India suzeranitatea peste Regatul Sikkim în schimbul păstrării
independenței sale. Aceasta a continuat până în 1975, când Monarhia
Sikkimese a fost desființată în favoarea unei fuziuni în India. Sikkim este
acum unul dintre state din India.
Situat în Marea Arabiei, Lakshadweep este o Teritoriul Uniunii din
India în largul coastei statului sud-vestic al Kerala. La Aminidivi grup de
insule (Amini, Kadmat, Kiltan, Chetlat și Bitra) a intrat sub stăpânirea Tipu
Sultan în 1787. Au trecut la controlul britanic după Al treilea război Anglo-
Mysore și au fost atașați de South Canara district. Restul insulelor a devenit
o suzeranitate a Regatul Arakkal de Cannanore în schimbul unei plăți a
tributului anual.
După un timp, britanic a preluat administrarea acelor insule pentru
neplata restanțelor. Aceste insule erau atașate de Cartierul
Malabar din Președinția Madras. În 1956, Legea privind reorganizarea
statelor a separat aceste insule de unitățile administrative continentale,
formând un nou teritoriu al uniunii prin combinarea tuturor insulelor.
India nu mai este preocupată de afacerile externe, apărarea,
comunicațiile și afacerile externe ale Bhutanului. Cu toate acestea, India
oferă un sprijin substanțial Armatei Regale din Bhutan și garantează

305
asistența sa în caz de agresiune externă. Aceasta este una dintre multele
situații din politica internațională în care două state suverane au acceptat că
cei mai puternici se ocupă de apărarea celor mai slabi.

Secțiunea a 6-a Imperiul German

Urmărind Tratatul de la Brest-Litovsk, Imperiul German a primit o

suzeranitate de foarte scurtă durată asupra Țările baltice de Estonia, Letonia,
și Lituania. Au fost create noi monarhii în Lituania și Ducatul Baltic
Unit (care cuprindea țările moderne din Letonia și Estonia). Aristocrații
germani Wilhelm Karl, ducele de Urach (în Lituania) și Adolf Friedrich,
Duce de Mecklenburg-Schwerin (în Ducatul Baltic Unit), au fost numiți ca
conducători. Acest plan a fost detaliat de colonelul general german Erich
Ludendorff, care a scris: „Prestigiul german ne cere să avem o mână
puternică de protecție, nu numai asupra cetățenilor germani, ci asupra
tuturor germanilor”.

Secțiunea a 7-a Alte țări

În geopolitica modernă, nu este neobișnuit ca o țară mai mare să se

ocupe de apărarea și relațiile externe ale unei țări mai mici din apropiere.
Acest lucru diferă de suzeranitatea tradițională, deoarece țările mai mici au
dreptul să abroge acest acord prin referendum. Câteva exemple importante
sunt:
Italia/San Marino
Italia/Vatican
Franța/Monaco
Franța/Andorra
Spania Andorra
Elveția/Liechtenstein
Noua Zeelandă/Niue
Noua Zeelandă/Insulele Cook
Noua Zeelandă/Tokelau
Australia/Nauru

306
 Anglia/Insula Man până în 1765
Insulele Coroanei/Canalului Britanic
Statele Unite/Micronezia, Insulele Marshall și Palau (acum guvernate
de Tratatul de asociere liberă)
Sub Imperiul Otoman:
Țara Românească
Moldova
Principatul Serbiei.

Secțiunea a 8-a Vasalitatea

Vasalitatea a reprezentat, în contextul
sistemului feudal al Europei medievale, un raport de subordonare privată
stabilit între un senior și un mare feudal sau monarh - în calitate de senior
suzeran. Raportul presupunea asumarea unor obligații mutuale de tip civil
sau militar datorate atât de către vasalul subordonat în schimbul anumitor
privilegii (incluzând de obicei dreptul de stăpânire al unei feude), cât și de
către seniorul suzeran.
Etimologie
Termenul românesc vasalitate este un împrumut
din franceză, vassalité, care este un derivat al substantivului vassal.
Cuvântul vassal a intrat în franceză din latina târzie/latina
medievală, vassallus, iar acesta este derivat al substantivului vassus,
„servitor”, cuvânt de origine celtică, uasso-, „tânăr”, „scutier”, cf. gwas,
„tânăr”, din limba galilor.

307
308
 CAPITOLUL

NAȚIONALISMUL

Secțiunea 1 Introducere

Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un

concept de identificare comună pentru un grup de oameni.
Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică:
naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile
istorico-lingvistice (,,neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică,
cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă
la Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același
teritoriu și tinde a defini statele pe bază teritorială (indiferent de originile și
limbile vorbite de populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată
din jus soli.
În domeniul artelor, romantismul este cunoscut a avea în naționalism
un aspect important.
Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic
prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea
tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare.
Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere a
istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan
cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul

309
social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state
din Italia.
Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt
diverse, ori ca element programatic, ori ca formă de propagandă. În secolul
al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă
(privind biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și
amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul,
concretizat prin mișcări de extremă dreaptă ca fascismul sau nazismul, care
socoteau „neamul” ca un „organism biologic”.
Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună
minorităților conlocuitoare. Naționalismul de tip șovin sau xenofob,
dimpotrivă, li se opune. Raportat la specificul românesc, naționalismul șovin
și antiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române
din afara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă
cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și
în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei
culturale și istorice românești), mergându-se până la negarea faptului că au
aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.
Naționalismul este o idee și o mișcare care susține că națiunea ar
trebui să fie congruentă cu statul. Ca mișcare, naționalismul tinde să
promoveze interesele unei anumite națiuni (ca într-un grup de oameni), în
special cu scopul de a câștiga și menține suveranitatea națiunii (auto-
guvernare) asupra acesteia, pentru a crea un stat national. Naționalismul
susține că fiecare națiune ar trebui să se guverneze pe ea însăși, fără
interferențe externe (autodeterminare), că o națiune este o bază naturală și
ideală pentru o politică și că națiunea este singura sursă legitimă de putere
politică. Mai mult, își propune să construiască și să mențină o
singură identitate națională, bazată pe caracteristicile sociale comune
ale culturii, etniei, locațieigeografice, limbii, politicii (sau guvernului), religi
ei, tradițiilor și credinței într-o istorie singulară comună, și pentru a promova
unitatea sau solidaritatea națională. Prin urmare, naționalismul caută să
păstreze și să promoveze cultura tradițională a unei națiuni. Există diferite
definiții ale unei „națiuni”, ceea ce duce la diferite tipuri de

310
naționalism. Cele două forme principale divergente sunt naționalismul
etnic și naționalismul civic .
Consensul dintre savanți este că națiunile sunt construite social și
contingente din punct de vedere istoric. De-a lungul istoriei, oamenii au avut
un atașament față de grupul de rudenie și tradițiile lor, autoritățile teritoriale
și patria lor, dar naționalismul nu a devenit o ideologie proeminentă până la
sfârșitul secolului al XVIII-lea. Există trei perspective proeminente asupra
naționalismului.
Primordialismul (perenialismul), care reflectă concepțiile populare
despre naționalism, dar a căzut în mare parte din favoarea academicilor,
propune că au existat întotdeauna națiuni și că naționalismul este un
fenomen natural.
Etnosimbolismul, explică naționalismul ca un fenomen dinamic,
evolutiv și subliniază importanța simbolurilor, miturilor și tradițiilor în
dezvoltarea națiunilor și a naționalismului.
Teoria modernizării, care a înlocuit primordialismul ca explicație
dominantă a naționalismului, adoptă o abordare constructivistă și propune că
naționalismul a apărut ca urmare a unor procese de modernizare, precum
industrializarea, urbanizarea și educația de masă, care au făcut posibilă
conștiința națională. Susținătorii acestei din urmă teorii descriu națiunile ca
„comunități imaginate” și naționalismul ca o „tradiție inventată”, în care
sentimentul comun oferă o formă de identitate colectivă și leagă indivizii
împreună în solidaritate politică. „Povestea” fundamentală a unei națiuni
poate fi construită în jurul unei combinații de atribute, valori și principii
etnice și poate fi strâns legată de narațiunile despre apartenență.
Valoarea morală a naționalismului, relația dintre naționalism
și patriotism și compatibilitatea dintre naționalism și cosmopolitism sunt
toate subiecte de dezbatere filozofică. Naționalismul poate fi combinat cu
diverse scopuri politice și ideologii, cum ar
fi conservatorismul (conservatorismul național și populismul de dreapta)
sau socialismul (naționalismul de stânga). În practică, naționalismul este
văzut ca pozitiv sau negativ, în funcție de ideologia și rezultatele
sale. Naționalismul a fost o caracteristică a mișcărilor pentru libertate și
justiție, a fost asociat cu renașterile culturale, și încurajează mândria pentru

311
realizările naționale. A fost, de asemenea, folosit pentru a legitima
diviziunile rasiale, etnice și religioase, pentru a suprima sau ataca
minoritățile și pentru a submina drepturile omului și tradițiile
democratice. Naționalismul radical combinat cu ura rasială a fost un factor
cheie în Holocaustul comis de Germania nazistă.

Secțiunea a 2 Terminologie

Utilizarea terminologică a „națiunilor”, „suveranității” și conceptelor

asociate a fost rafinată semnificativ odată cu scrierea lui Hugo Grotius a De
jure belli ac pacis la începutul secolului al XVII-lea. Trăind în
vremea Războiului de 80 de ani dintre Spania și Țările de Jos și a Războiului
de 30 de ani între națiunile europene catolice și protestante (Franța catolică
aflându-se în tabăra altfel protestantă), nu este surprinzător că Grotius era
profund preocupat de problemele legate de conflicte între națiuni în
contextul opozițiilor care decurg din diferențele religioase.
Cuvântul națiune a fost de asemenea aplicat util înainte de 1800 în
Europa pentru a se referi la locuitorii unei țări, precum și la identitățile
colective care ar putea include istoria comună, dreptul, limba, drepturile
politice, religia și tradițiile, într-un sens mai asemănător concepției
moderne.
Naționalismul , așa cum este derivat din substantivul care desemnează
„națiuni” este un cuvânt mai nou; în limba engleză, termenul datează din
1798. Termenul a devenit important pentru prima dată în secolul al XIX-
lea. Termenul a devenit din ce în ce mai negativ în conotațiile sale după
1914. Glenda Sluga notează că „Secolul al XX-lea, o perioadă de profundă
deziluzie față de naționalism, a fost și marea epocă a globalismului”.
Academicienii definesc naționalismul ca un principiu politic care
susține că națiunea și statul ar trebui să fie congruente. Potrivit Lisei
Weeden, ideologia naționalistă presupune că „poporul” și statul sunt
congruente.

Secțiunea a 3-a Istoric

312
 3.1. Introducere
Ideile naționaliste au apărut inevitabil la sfârșitul secolului XVIII,
odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională care
susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo
unde popoarele autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire
străină, nefiind suverane. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi
precum Germania, Italia, România.
În a doua treime a secolului XX, naționalismul european promovat își
pierde înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și extremism,
caracterizat prin rasism și xenofobie, cu precădere în statele cu regim
dictatorial, conduse de partide fasciste. În Europa, la jumătatea secolului, cel
de-Al Doilea Război Mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-
naționaliste și prin preluarea parțială a naționalismului de către
regimurile comuniste, în care neamul și patria se confundă cu poporul
muncitor și glia, xenofobia adresându-se de acum încolo nu minorităților
conlocuitoare sau popoarelor vecine, ci unor cercuri, dar, prin extensie, și
unor cetățeni din tabăra imperialistă cu care doar autoritățile aveau dreptul
să aibă contacte (strict controlate). Acest nou naționalism roșu păstrează însă
ideea că dreptul neamului justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că
națiunea trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și
glorificat. Abia la sfârșitul secolului XX, prăbușirea comunismului și
extinderea Uniunii Europene încep să șteargă din naționalism aspectele
intolerante și antidemocratice, în ciuda anumitor politicieni sau lideri
culturali care continuă să promoveze un naționalism xenofob.
Ideologi
Giuseppe Garibaldi
Giuseppe Mazzini
Charles Maurras
Cei mai vestiți dintre liderii, unii foști comuniști, care au trecut la
forme mai mult sau mai puțin xenofobe de naționalism, sunt Vladimir
Jirinovski în Rusia, Lech Kaczyński în Polonia, Viktor Orbán în
Ungaria, Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor în România
sau Slobodan Miloșevici în Sârbia.

313
 Savanții plasează adesea începutul naționalismului la sfârșitul
secolului al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea, cu Declarația de
independență americană sau cu Revoluția Franceză. Consensul este că
naționalismul ca concept a fost ferm stabilit până în secolul al XIX-lea. În
istoriile naționalismului, Revoluția Franceză (1789) este văzută ca un punct
de plecare important, nu numai pentru impactul său asupra naționalismului
francez, ci și mai mult pentru impactul asupra germanilor și italienilor și
asupra intelectualilor europeni. Șablonul naționalismului, ca metodă de
mobilizare a opiniei publice în jurul unui nou stat bazat pe suveranitatea
populară, a dat mai departe de 1789: filozofi precum Rousseau și Voltaire,
ale căror idei au influențat Revoluția Franceză, fuseseră ei înșiși influențați
sau încurajați de exemplu, de mișcările de eliberare constituționaliste
anterioare, în special cele din Republica Corsica (1755-1768) și Revoluția
Americană (1775-1783).
Datorită Revoluției Industriale, a apărut o economie integrată, care
cuprinde națiunea și o sferă publică națională, în care poporul britanic a
început să se identifice cu țara în general, mai degrabă decât cu unitățile mai
mici ale provinciei, orașului sau familiei lor. Apariția timpurie a unui
naționalism patriotic popular a avut loc la mijlocul secolului al XVIII-lea și a
fost promovată activ de guvernul britanic și de scriitorii și intelectualii
vremii. Simbolurile naționale, imnurile, miturile, steagurile și narațiunile au
fost construite asiduu de naționaliști și adoptate pe scară largă. Union
Jack a fost adoptat în 1801 ca fiind național. Thomas Arnea compus cântecul
patriotic „Rule, Britannia!” în 1740, iar caricaturistul John Arbuthnot a
inventat personajul lui John Bull ca personificare a spiritului național englez
în 1712.
Convulsiile politice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea asociate cu
revoluțiile americane și franceze au sporit masiv apelul larg răspândit al
naționalismului patriotic.
Savantul prusac Johann Gottfried Herder (1744-1803) a dat naștere
termenului în 1772 în „Tratatul său despre originea limbii”, subliniind rolul
unei limbi comune. El a acordat o importanță excepțională conceptelor de
naționalitate și de patriotism - „cel care și-a pierdut spiritul patriotic s-a

314
pierdut pe sine și întreaga lume despre sine”, în timp ce a învățat că „într-un
anumit sens, orice perfecțiune umană este naţional".
Unii savanți susțin că variantele naționalismului au apărut înainte de
secolul al XVIII-lea. Filosoful și istoricul american Hans Kohn a scris în
1944 că naționalismul a apărut în secolul al XVII-lea. În Britons, Forging
the Nation 1707-1837 (Yale University Press, 1992), Linda
Colley explorează modul în care rolul naționalismului a apărut în jurul
anului 1700 și s-a dezvoltat în Marea Britanie, atingând forma deplină în anii
1830.
3.2. Secolul al XIX-lea
Dezvoltarea politică a naționalismului și impulsul pentru suveranitatea
populară au culminat cu revoluțiile etnice/naționale ale Europei. În secolul al
XIX-lea, naționalismul a devenit una dintre cele mai semnificative forțe
politice și sociale din istorie; este de obicei enumerată printre cauzele
principale ale Primului Război Mondial.
Cuceririle lui Napoleon asupra statelor germane și italiene în jurul
anilor 1800-1806 au jucat un rol major în stimularea naționalismului și a
cererilor de unitate națională.
Istoricul englez JPT Bury argumentează: ,,Între 1830 și 1870
naționalismul făcuse astfel mari pași. A inspirat o literatură grozavă, a
accelerat studiile și a hrănit eroi. Și-a arătat puterea atât de a unifica, cât și
de a diviza. A dus la mari realizări de construcție și consolidare politică în
Germania și Italia; dar era mai clar ca oricând o amenințare pentru
imperiile otoman și habsburgice, care erau în esență multinaționale. Cultura
europeană fusese îmbogățită de noile contribuții vernaculare ale unor
popoare puțin cunoscute sau uitate, dar, în același timp, o astfel de unitate a
fost pusă în pericol de fragmentare. Mai mult decât atât, antagonismele
promovate de naționalism făcuseră nu numai războaie, insurecție și ură
locală - ele accentuaseră sau creaseră noi diviziuni spirituale într-o Europă
nominal creștină."
3.2.1. Franța
Naționalismul din Franța a câștigat expresii timpurii în guvernul
revoluționar al Franței. În 1793, acel guvern a declarat o conscripție în masă
(levée en masse) cu un apel la serviciu: ,,De acum înainte, până când

315
inamicii vor fi alungați de pe teritoriul Republicii, toți francezii sunt în
rechiziție permanentă pentru serviciul armatei. Tinerii vor merge la
luptă; bărbații căsătoriți vor forja arme în spitale; copiii vor transforma
pânza veche în scame; bătrânii se vor întoarce la locurile publice, pentru a
stimula curajul războinicilor și a predica unitatea Republicii și ura regilor."
Acest naționalism a câștigat ritm după încheierea Revoluției
Franceze. Înfrângerea în război, cu o pierdere de teritoriu, a fost o forță
puternică în naționalism. În Franța, răzbunarea și întoarcerea Alsaciei-
Lorena a fost o forță motivatoare puternică timp de un sfert de secol după
înfrângerea lor de către Germania în 1871. După 1895, naționaliștii francezi
s-au concentrat pe Dreyfus și subversia internă, iar problema Alsaciei s-a
stins.
Reacția franceză a fost un caz celebru
de revanchism („răzbunare”)care cere restituirea teritoriului pierdut care
„aparţine” patriei naţionale. Revanchismul își trage puterea din gândirea
patriotică și retribuționistă și este adesea motivat de factori economici sau
geo-politici. Ideologii revanchiști extremi reprezintă adesea o poziție de
șoim, sugerând că obiectivele dorite pot fi atinse prin rezultatul pozitiv al
unui alt război. Este legată de iredentism, concepția că o parte a națiunii
culturale și etnice rămâne „nerăscumpărată” în afara granițelor statului
național corespunzător. Politica revanchistă se bazează adesea pe
identificarea unei națiuni cu un stat național, mobilizând adesea sentimente
adânc înrădăcinate ale naționalismului etnic, revendicând teritorii în afara
statului în care locuiesc membrii grupului etnic, folosindu-se în același timp
naționalismul cu mâinile grele pentru a mobiliza sprijin pentru aceste
scopuri. Justificările revanchiste sunt adesea prezentate ca bazate pe
ocuparea veche sau chiar autohtonă a unui teritoriu încă din „timpuri
imemoriale”, afirmație care este de obicei implicată inextricabil în revanșism
și iredentism, justificându-le în ochii susținătorilor lor.
Afacerea Dreyfus din Franța 1894-1906 a făcut din lupta împotriva
trădării și a neloialității o temă centrală pentru naționaliștii francezi catolici
conservatori. Dreyfus, un evreu, era un străin, adică în părerile naționaliștilor
intensi, nu un francez adevărat, nici unul de încredere, nici unul căruia să i se
acorde beneficiul îndoielii. Adevărata loialitate față de națiune, din punct de

316
vedere conservator, era amenințată de principiile liberale și republicane de
libertate și egalitate care duceau țara la dezastru.
3.2.2. Rusia
Înainte de 1815, simțul naționalismului rus era slab - ceea ce era
concentrat pe ascultarea loială față de țar. Motto-ul rus „Ortodoxie,
autocrație și naționalitate” a fost inventat de contele Serghei Uvarov și
adoptat de împăratul Nicolae I ca ideologie oficială.
Trei componente ale triadei lui Uvarov au fost:
Ortodoxia - Creștinismul Ortodox și protecția Bisericii Ortodoxe
Ruse.
Autocrație - loialitate necondiționată față de Casa Romanov în
schimbul protecției paternaliste pentru toate moșiile sociale.
Naționalitatea (Narodnost) - recunoașterea rolului de întemeiere a
statului asupra naționalității ruse.
Până în anii 1860, ca urmare a îndoctrinării educaționale și a
rezistenței conservatoare la ideile și ideologiile din Europa de Vest, a apărut
o mișcare pan-slavă care a produs atât un sentiment de naționalism rus, cât și
o misiune naționalistă de a sprijini și proteja pan-slavismul. Această
mișcare slavo-filă a devenit populară în Rusia secolului al XIX-lea. Pan-
slavismul a fost alimentat de și a fost combustibilul pentru
numeroasele războaie ale Rusiei împotriva Imperiului Otoman, cu pretinsul
scop de a elibera națiunile ortodoxe, precum bulgarii, românii, sârbii și
grecii, de sub dominația otomană. Slavofilii s-au opus influențelor Europei
de Vest în Rusia și au fost hotărâți să protejeze cultura și tradițiile ruse.
Aleksey Khomyakov, Ivan Kireyevsky și Konstantin Aksakov sunt creditați
cu co-fondarea mișcării naționaliste ruse.
3.2.3. America Latină
O ascensiune a naționalismului în America Latină în anii 1810 și 1820
a declanșat revoluții care au costat Spania aproape toate coloniile de
acolo. Spania a fost în război cu Marea Britanie între 1798 și 1808, iar
Marina Regală Britanică a întrerupt contactele sale cu coloniile sale, astfel
încât naționalismul a înflorit și comerțul cu Spania a fost
suspendat. Coloniile au înființat guverne sau junte temporare care erau
efectiv independente de Spania. Aceste junte au fost înființate ca urmare a

317
eșecului rezistenței lui Napoleon în Spania. Au servit la determinarea unei
noi conduceri și, în colonii precum Caracas, au abolit comerțul cu sclavi,
precum și tributul indienilor. Diviziunea a explodat între spaniolii care s-au
născut în Spania (numiți „peninsulares”) față de cei de origine spaniolă
născuți în Noua Spanie (numită „criollos” în spaniolă sau „ creoli” în
engleză). Cele două grupuri s-au luptat pentru putere, criolosii conducând
apelul pentru independență. Spania a încercat să-și folosească armatele
pentru a riposta, dar nu a avut niciun ajutor din partea puterilor
europene. Într-adevăr, Marea Britanie și Statele Unite au lucrat împotriva
Spaniei, punând în aplicare Doctrina Monroe. Spania și-a pierdut toate
coloniile americane, cu excepția Cubei și Puerto Rico, într-o serie complexă
de revolte din 1808 până în 1826.
3.2.4. Germania
În statele germane de la vest de Prusia, Napoleon a abolit multe dintre
relicvele vechi sau medievale, cum ar fi dizolvarea Sfântului Imperiu
Roman în 1806. El a impus sisteme juridice raționale și a demonstrat cât de
dramatice erau posibile schimbări. Organizarea sa a Confederației Rinului în
1806 a promovat un sentiment de naționalism.
Naționaliștii au căutat să cuprindă masculinitatea în căutarea lor pentru
putere și unitate. Cancelarul prusac Otto von Bismarck a fost cel care a
realizat unificarea Germaniei printr-o serie de războaie scurte de mare succes
împotriva Danemarcei, Austriei și Franței, care i-au încântat pe naționaliștii
pan-germani din statele germane mai mici. Au luptat în războaiele sale și s-
au alăturat cu nerăbdare noului Imperiu German, pe care Bismarck îl
conducea ca forță pentru echilibru și pace în Europa după 1871.
În secolul al XIX-lea, naționalismul german a fost promovat de către
istoricii academicieni orientați spre Hegel, care au văzut în Prusia adevăratul
purtător al spiritului german și puterea statului ca scop final al
naționalismului. Cei trei istorici principali au fost Johann Gustav
Droysen (1808-1884), Heinrich von Sybel (1817-1895) și Heinrich von
Treitschke (1834-1896). Droysen a trecut de la liberalism la un naționalism
intens care celebra protestantismul prusac, eficiența, progresul și reforma, în
contrast izbitor cu catolicismul austriac, neputința și înapoierea. I-a idealizat
pe regii Hohenzollern ai Prusiei. Istoria lui la scară largă a politicii prusace

318
(14 vol 1855-1886) a fost de bază pentru studenții și savanții
naționaliști. Von Sybel a fondat și editat revista de istorie academică de
top, Historische Zeitschrift și, în calitate de director al arhivelor statului
prusac, a publicat compilații masive care au fost devorate de savanții
naționalismului.
Cel mai influent dintre istoricii naționaliști germani a fost Treitschke,
care a avut o influență enormă asupra studenților de elită de la universitățile
din Heidelberg și Berlin. Treitschke a atacat vehement parlamentarismul,
socialismul, pacifismul, englezii, francezii, evreii și internaționaliștii. Miezul
mesajului său a fost nevoia unui stat puternic și unificat - o Germanie
unificată sub supravegherea prusacului. „Este cea mai înaltă datorie a
statului să-și sporească puterea”, a afirmat el. Deși era descendent al unei
familii cehe, se considera nu slav, ci german: „Sunt de 1000 de ori mai mult
patriot decât profesor”.
Naționalismul german, exprimat prin ideologia nazismului, poate fi
însă înțeles și ca fiind de natură transnațională. Acest aspect a fost susținut în
primul rând de Adolf Hitler, care mai târziu a devenit liderul Partidului
Nazist. Această petrecere a fost dedicată a ceea ce ei au identificat ca fiind
o rasă ariană, cu reședința în diferite țări europene, dar uneori amestecată cu
elemente extraterestre, cum ar fi evreii.
Între timp, naziștii i-au respins pe mulți dintre cetățenii bine stabiliți
din aceleași țări, cum ar fi romii (țiganii) și, bineînțeles, evreii, pe care nu i-
au identificat ca fiind arieni. O doctrină cheie nazistă a fost „Spațiul de
viață” (doar pentru arieni) sau „Lebensraum”, care a fost o mare angajament
de a transplanta arieni în toată Polonia, în mare parte din Europa
de Est și națiunile baltice și în toată Rusia de Vest și Ucraina. Lebensraum a
fost astfel un proiect vast pentru înaintarea rasei ariene în afara oricărei
națiuni sau granițe naționale. Obiectivele naziștilor erau rasiste, concentrate
pe promovarea rasei ariene așa cum o percepeau ei, eugeniemodificarea rasei
umane și eradicarea ființelor umane pe care le considerau inferioare. Dar
obiectivele lor erau transnaționale și intenționau să se răspândească în toată
lumea cât puteau să realizeze. Deși nazismul a glorificat istoria germană, el a
îmbrățișat și presupusele virtuți și realizări ale rasei ariene în alte
țări, inclusiv India. Arianismul naziștilor tânjea după specii acum dispărute

319
de tauri superiori, folosite cândva ca animale de către arieni și alte
caracteristici ale istoriei ariene care nu au locuit niciodată în granițele
Germaniei ca națiune.
3.2.5. Italia
Naționalismul italian a apărut în secolul al XIX-lea și a fost forța
motrice pentru unificarea Italiei sau Risorgimento (adică „Renaștere”).
Mișcarea politică și intelectuală a fost cea care a consolidat diferitele
state ale peninsulei italiene într-un singur stat al Regatului Italiei în 1861.
Memoria Risorgimento este esențială pentru naționalismul italian, dar s-a
bazat în clasele de mijloc liberale și s-a dovedit în cele din urmă. cam
slab. Noul guvern a tratat sudul nou-anexat ca pe un fel de provincie
subdezvoltată pentru societatea sa „înapoiată” și afectată de sărăcie,
cunoașterea slabă a italianului standard (cum ar fi Dialectele italo-dalmate
din napolitană și siciliană erau predominante în uzul comun) și tradițiile
sale. Liberalii au fost întotdeauna oponenți puternici ai Papei și ai Bisericii
Catolice foarte bine organizate. Guvernul liberal sub sicilianul Francesco
Crispi a căutat să-și lărgească baza politică emulând pe Otto von Bismarck și
aprinzând naționalismul italian cu o politică externă agresivă. S-a prăbușit
parțial și cauza lui a fost retrasă. Despre politica sa externă naționalistă,
istoricul RJB Bosworth spune: ,,[Crispi] a urmat politici al căror caracter
deschis agresiv nu va fi egalat decât pe vremea regimului fascist. Crispi a
sporit cheltuielile militare, a vorbit vesel despre o conflagrație europeană și
și-a alarmat prietenii germani sau britanici cu aceste sugestii de atacuri
preventive asupra inamicilor săi. Politicile sale au fost ruinătoare, atât
pentru comerțul Italiei cu Franța, cât și, mai umilitor, pentru ambițiile
coloniale din Africa de Est. Pofta lui Crispi pentru teritoriul acolo a fost
zădărnicită când, la 1 martie 1896, armatele împăratului etiopian Menelik
au înfrânt forțele italiene la Adowa [...] în ceea ce a fost definit ca un
dezastru fără egal pentru o armată modernă. Crispi, a cărui viață privată și
finanțe personale [...] au fost obiectul unui peren scandal, a intrat într-o
pensionare dezonorantă."
Italia s-a alăturat Aliaților în Primul Război Mondial după ce a primit
promisiuni de teritoriu, dar efortul său de război nu a fost onorat după război
și acest fapt a discreditat liberalismul, deschizând calea pentru Benito

320
Mussolini și pentru o doctrină politică creată de propria
sa, fascismul. Dictatura de 20 de ani a lui Mussolini a implicat un
naționalism extrem de agresiv, care a dus la o serie de războaie cu
crearea Imperiului Italien, o alianță cu Germania lui Hitler și umilire și
greutăți în cel de-al Doilea Război Mondial. După 1945, catolicii au revenit
la guvernare și tensiunile s-au atenuat oarecum, dar fostele două Sicilii au
rămas sărace și parțial subdezvoltate (după standardele țărilor
industriale). Cu toate acestea, în anii cincizeci și începutul anilor șaizeci,
Italia s-a bucurat de oboom economic, care și-a împins economia pe locul
cinci între națiunile lumii.
Clasa muncitoare din acele decenii a votat mai ales pentru Partidul
Comunist și a căutat inspirație mai degrabă la Moscova decât la Roma și a
fost ținută în afara guvernului național chiar dacă controla unele orașe
industriale din nord. În secolul XXI, comuniștii au devenit marginali, dar
tensiunile politice au rămas ridicate, așa cum a
arătat padanismul lui Umberto Bossi din anii 1980 (al cărui partid Lega
Nord a ajuns să îmbrățișeze parțial o versiune moderată a naționalismului
italian de-a lungul anilor) și alte mișcări separatiste răspândite în toată țara.
3.2.6. Grecia
La începutul secolului al XIX-lea, inspirat de romantism, clasicism,
fostele mișcări ale naționalismului grec și revoltele grecești eșuate împotriva
Imperiului Otoman (cum ar fi revolta Orlofika din sudul Greciei în 1770 și
revolta epiro-macedoneană din nordul Greciei în 1575), Naționalismul grec a
dus la războiul de independență al Greciei. Aspirația grecească pentru
independența față de Imperiul Otoman în anii 1820 și 1830 a inspirat
susținători în întreaga Europă creștină, în special în Marea Britanie, care a
fost rezultatul idealizării occidentale a Greciei clasice și romantism. Franța,
Rusia și Marea Britanie au intervenit critic pentru a asigura succesul acestui
demers naționalist.
3.2.7. Serbia
Timp de secole, sârbii creștini ortodocși au fost conduși de Imperiul
Otoman Musulman. Succesul revoluției sârbe împotriva stăpânirii
otomane din 1817 a marcat nașterea Principatului Serbiei. A
obținut independența de facto în 1867 și a câștigat în cele din urmă

321
recunoașterea internațională în 1878. Serbia a căutat să elibereze și să se
unească cu Bosnia și Herțegovina la vest și cu Vechea
Serbia (Kosovo și Vardar Macedonia) la sud. Cercurile naționaliste atât
din Serbia, cât și din Croația (parte a Austro-Ungariei) a început să pledeze
pentru o uniune mai mare a slavilor de sud în anii 1860,
revendicând Bosnia drept pământul lor comun, bazat pe limba și tradiția
comună. În 1914, revoluționarii sârbi din Bosnia l-au asasinat pe arhiducele
Ferdinand. Austro-Ungaria, cu sprijinul german, a încercat să zdrobească
Serbia în 1914, declanșând astfel Primul Război Mondial în care Austro-
Ungaria s-a dizolvat în state naționale.
În 1918, regiunea Banat, Bačka și Baranja a intrat sub controlul
armatei sârbe, mai târziu Marea Adunare Națională a Sârbilor, Bunjevci și
alți slavi au votat pentru aderarea Serbiei; Regatul Serbiei a aderat la uniunea
cu statul sloveni, croaților și slovenilor la 1 decembrie 1918, iar țara a fost
numită Regatul slovenilor, croaților și slovenilor. A fost
redenumită Iugoslavia și a fost promovată o identitate iugoslavă, care în cele
din urmă a eșuat. După cel de-al doilea război mondial, comuniștii iugoslavi
au înființat o nouă republică socialistă a Iugoslaviei. Statul respectiv s-a
destrămat în anii 1990.
3.2.8. Polonia
Cauza naționalismului polonez a fost frustrată în mod repetat înainte
de 1918. În anii 1790, monarhia habsburgică, Prusia și Rusia au invadat,
anexat și, ulterior, au împărțit Polonia. Napoleon a înființat Ducatul de
Varșovia, un nou stat polonez care a aprins un spirit de naționalism. Rusia a
preluat-o în 1815, sub forma Poloniei de Congres, cu țarul proclamat drept
„rege al Poloniei”. Revolte naționaliste la scară largă au izbucnit în
1830 și 1863-1864, dar au fost zdrobite dur de Rusia, care a încercat să
facă limba, cultura și religia poloneză, mai mult ca al Rusiei. Prăbușirea
Imperiului Rus în Primul Război Mondial a permis marilor puteri să
restabilească o Polonie independentă, care a supraviețuit până în 1939. Între
timp, polonezii din zonele controlate de Germania au trecut în industria grea,
dar religia lor a fost atacată de Bismarck în Kulturkampf din anii
1870. Polonezii s-au alăturat catolicilor germani într-un nou partid de

322
centru bine organizat și l-au învins pe Bismarck din punct de vedere
politic. El a răspuns oprind hărțuirea și cooperând cu Partidul de Centru.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, mulți
lideri naționaliști polonezi au susținut Conceptul Piast. A susținut că a existat
o utopie poloneză în timpul dinastiei Piast cu o mie de ani înainte, iar
naționaliștii polonezi moderni ar trebui să restabilească polonezilor valorile
sale centrale ale Poloniei. Jan Poplawski a dezvoltat „Conceptul Piast” în
anii 1890 și a format piesa centrală a ideologiei naționaliste poloneze, în
special așa cum a fost prezentat de Partidul Democrației Naționale, cunoscut
sub numele de „Endecja”, care a fost condus de Roman Dmowski. Spre
deosebire de conceptul Jagiellon, nu a existat un concept pentru o Polonia
multietnică.
Conceptul Piast a stat în opoziție cu „Conceptul Jagiellon”, care a
permis multietnicismul și stăpânirea poloneză asupra numeroaselor grupuri
minoritare, cum ar fi cele din Kresy. Conceptul Jagiellon a fost politica
oficială a guvernului în anii 1920 și 1930. Dictatorul sovietic Josef Stalin de
la Teheran în 1943 a respins Conceptul Jagiellon pentru că implica
dominația poloneză asupra ucrainenilor și belarușilor. În schimb, el a
susținut Conceptul Piast, care a justificat o schimbare masivă a frontierelor
Poloniei către vest. După 1945, regimul comunist marionetă sovietic a
adoptat din toată inima Conceptul Piast, făcându-l piesa centrală a pretenției
lor de a fi „adevărații moștenitori ai naționalismului polonez”. După toate
crimele, inclusiv ocupația germană nazistă, teroarea în Polonia și
transferurile de populație în timpul și după război, națiunea a fost declarată
oficial ca fiind 99% etnic polonez.
3.2.9. Bulgaria
Naționalismul modern bulgar a apărut sub stăpânirea otomană la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, sub
influența ideilor occidentale precum liberalismul și naționalismul, care s-au
scurs în țară după Revoluția Franceză.
Renașterea națională bulgară a început cu opera Sfântului Paisie de
Hilendar, care s-a opus dominației grecești asupra culturii și religiei
Bulgariei. Lucrarea sa Istoriya Slavyanobolgarskaya („Istoria slavo-
bulgarilor”), care a apărut în 1762, a fost prima lucrare a istoriografiei

323
bulgare. Este considerată cea mai mare opera a lui Paisius și una dintre cele
mai mari piese ale literaturii bulgare. În ea, Paisius a interpretat istoria
medievală bulgară cu scopul de a reînvia spiritul națiunii sale.
Urmașul său a fost Sfântul Sofronie de Vrața, care a început lupta
pentru o biserică bulgară independentă. Un Exarhat bulgar autonom a fost
înființat în 1870/1872 pentru dieceza bulgară, în care cel puțin două treimi
dintre creștinii ortodocși erau dispuși să i se alăture.
În 1869 a fost inițiată Organizația Revoluționară Internă.
Revolta din aprilie 1876 a dus indirect la restabilirea Bulgariei în
1878 .
3.2.10. Naționalismul evreiesc
Naționalismul evreiesc a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea și a fost în mare parte corelat cu mișcarea sionistă . Acest termen provine
de la cuvântul Sion, care a fost unul dintre numele Torei pentru
orașul Ierusalim. Scopul final al naționaliștilor și sioniștilor evrei a fost
întemeierea unui stat, de preferință în țara Israelului. O istorie tumultoasă a
trăirii în circumstanțe opresive, străine și incerte i-a determinat pe
susținătorii mișcării să redacteze o declarație de independență, pretinzând
Israelul ca patrie. Prima și a doua distrugere a templului și profețiile Torei
antice au modelat în mare măsură stimulentele naționaliștilor evrei. Multe
teorii proeminente din teologia și escatologia evreiască au fost formate de
susținătorii și oponenții mișcării din această epocă.
Revoluția Franceză din 1789 a declanșat noi valuri de gândire în
Europa cu privire la guvernare și suveranitate. O trecere de la sistemul
tradițional bazat pe ierarhie către individualismul politic și statele cetățenești
a reprezentat o dilemă pentru evrei. Cetățenia era acum esențială, atunci când
era vorba de asigurarea drepturilor legale și de locuință de bază. Acest lucru
a dus la tot mai mulți evrei care au ales să se identifice cu anumite
naționalități pentru a păstra aceste drepturi. Logica spunea că un sistem de
state bazat pe națiune ar cere ca evreii înșiși să își revendice propriul drept de
a fi considerați o națiune datorită unei limbi și istoriei distincte. Potrivit
istoricului David Engel, sionismul era mai degrabă despre teama că evreii
vor ajunge dispersați și neprotejați, decât să împlinească vechile profeții ale
textelor istorice.

324
 3.3. Secolul al XX-lea
3.3.1. China
Trezirea naționalismului în Asia a contribuit la modelarea istoriei
continentului. Episodul cheie a fost înfrângerea decisivă a Rusiei de către
Japonia în 1905, demonstrând avansarea militară a neeuropenilor într-un
război modern. Înfrângerea care a dus rapid la manifestări ale unui nou
interes pentru naționalism în China, precum și în Turcia și Persia. În China,
Sun Yat-sen (1866-1925) și-a lansat noul partid, Kuomintang (Partidul
Popular Național), sfidând Imperiul decrepit, care era condus de
străini. Recruții Kuomintang au promis: ,,Din acest moment voi distruge
vechiul și voi construi noul și voi lupta pentru autodeterminarea poporului și
voi aplica toată puterea mea pentru sprijinirea Republicii Chineze și
realizarea democrației prin cele Trei Principii, ... pentru progresul bunei
guvernări, pentru fericirea și pacea veșnică a poporului și pentru întărirea
bazelor statului în numele păcii în întreaga lume."
Kuomintang a condus în mare parte China până când comuniștii au
preluat controlul în 1949. Dar acesta din urmă a fost puternic influențat de
naționalismul lui Sun, precum și de Mișcarea din 4 mai din 1919. A fost o
mișcare de protest la nivel național cu privire la înapoierea internă a Chinei
și a adesea a fost descris ca fundamentul intelectual al comunismului
chinez. Mișcarea Noii Culturi stimulată de Mișcarea din 4 Mai a crescut
puternic în anii 1920 și 1930. Istoricul Patricia Ebrey spune: ,,Naționalismul,
patriotismul, progresul, știința, democrația și libertatea erau
scopurile; imperialismul, feudalismul, domnia războiului,
autocrația, patriarhatul și aderarea oarbă la tradiție erau
dușmanii. Intelectualii s-au luptat cu cum să fie puternici și moderni și totuși
chinezi, cum să păstreze China ca entitate politică în lumea națiunilor
concurente."
3.3.2. Grecia
Mișcări naționaliste iredentiste grecești care pledează
pentru Enosis (unitatea statelor etnic grecești cu Republica Elenă pentru a
crea un stat grec unificat), folosită astăzi în cazul Ciprului, precum și Ideea
Megali, mișcarea greacă care a pledat pentru recucerirea Greciei, ținuturi
ancestrale din Imperiul Otoman (precum Creta, Ionia, Pontul, Epirul de

325
Nord, Capadocia, (printre altele), care au fost populare la sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au determinat multe state și
regiuni grecești care erau etnic grec să se unească în cele din urmă cu Grecia
și războiul greco-turc din 1919.
Regimul din 4 august a fost o dictatură autoritară fascistă sau
naționalistă fascistă, inspirată de Italia fascistă a lui
Mussolini și Germania lui Hitler și condusă de generalul grec Ioannis
Metaxas din 1936 până la moartea sa în 1941. A pledat pentru a treia
civilizație elenă, o greacă superioară cultural. civilizație care va fi
succesoarea primei și a doua civilizații grecești, care au fost Grecia antică și,
respectiv, imperiul bizantin. A promovat tradițiile
grecești , muzica și dansurile populare, clasicismulprecum şi medievalismul.
3.3.3. Africa
În anii 1880, puterile europene au împărțit aproape toată Africa
(doar Etiopia și Liberia erau independente). Ei au condus până după al
Doilea Război Mondial, când forțele naționalismului au devenit mult mai
puternice. În anii 1950 și 1960 exploatațiile coloniale au devenit state
independente. Procesul a fost de obicei pașnic, dar au existat mai multe
războaie civile lungi și dureroase, ca în Algeria, Kenya și în altă parte. De-a
lungul Africii, naționalismul s-a bazat pe abilitățile organizatorice pe care
nativii le-au învățat în armatele britanice și franceze și în alte armate în
războaiele mondiale. A dus la organizații care nu erau controlate sau
susținute nici de puterile coloniale, nici de structurile tradiționale de putere
locale care colaborau cu puterile coloniale. Organizațiile naționaliste au
început să provoace atât structurile tradiționale, cât și noile structuri
coloniale și, în cele din urmă, le-au înlocuit. Liderii mișcărilor naționaliste au
preluat controlul la ieșirea autorităților europene; mulți au domnit zeci de ani
sau până când au murit. Aceste structuri includ organizații politice,
educaționale, religioase și alte organizații sociale. În ultimele decenii, multe
țări africane au trecut prin triumful și înfrângerea fervoarei naționaliste,
Africa de Sud, o colonie britanică, a fost excepțională prin faptul că a
devenit practic independentă până în 1931. Din 1948, a fost controlată de
naționaliști albi afrikaner, concentrați pe segregarea rasială și pe dominarea
minorității albe cunoscută oficial sub numele de apartheid, care a durat până

326
în 1994, când au avut loc alegeri. Mișcarea internațională anti-apartheid a
susținut naționalistul de culoare până când a fost obținut succesul și Nelson
Mandela a fost ales președinte.
3.3.4. Orientul Mijlociu
Naționalismul arab, o mișcare de eliberare și împuternicire a
popoarelor arabe din Orientul Mijlociu, a apărut în cursul secolului al XIX-
lea, inspirat de alte mișcări de independență din secolele al XVIII-lea și al
XIX-lea. Pe măsură ce Imperiul Otoman a decăzut și Orientul Mijlociu a fost
tăiat de Marile Puteri ale Europei, arabii au căutat să-și stabilească propriile
națiuni independente conduse de arabi mai degrabă decât de străini. Siria a
fost înființată în 1920; Transiordania (mai târziu Iordania) și-a câștigat
treptat independența între 1921 și 1946; Arabia Saudită a fost înființată în
1932; iar Egiptul a obţinut treptat independenţa între 1922 şi 1952. Liga
Arabă a fost înființată în 1945 pentru a promova interesele arabe și
cooperarea între noile state arabe.
Paralel cu aceste eforturi a fost mișcarea sionistă care a apărut printre
evreii europeni în secolul al XIX-lea. Începând cu 1882, evreii, predominant
din Europa, au început să emigreze în Palestina otomană cu scopul de a
stabili o nouă patrie evreiască. Efortul a culminat cu declararea Statului
Israel în 1948. Deoarece această mișcare a fost în conflict cu credința
naționaliștilor arabi că Palestina face parte din națiunea arabă, națiunile
arabe învecinate au lansat o invazie pentru a revendica regiunea. Invazia a
avut succes doar parțial și a dus la zeci de ani de ciocniri între ideologiile
naționaliste arabe și evreiești.
3.3.5. Destrămarea Iugoslaviei
A existat o creștere a naționalismului extrem după ce Revoluțiile din
1989 au declanșat prăbușirea comunismului în anii 1990. Când comunismul
a căzut, a lăsat mulți oameni fără identitate. Oamenii aflați sub stăpânire
comunistă au trebuit să se integreze și s-au găsit liberi să aleagă. Având
libertatea de a alege, conflictele îndelung latente au apărut și au creat surse
de conflicte serioase. Când comunismul a căzut în Iugoslavia, a apărut un
conflict serios, care a dus la creșterea naționalismului extrem.
În articolul său din 1992 Jihad vs. McWorld, Benjamin Barber a
propus că căderea comunismului va determina un număr mare de oameni să

327
caute unitate și că războaiele la scară mică vor deveni comune; grupurile vor
încerca să redeseneze granițele, identitățile, culturile și ideologiile. Căderea
comunismului a permis, de asemenea, să apară o mentalitate „noi vs.
ei”. Guvernele devin vehicule pentru interesele sociale și țara va încerca să
formeze politici naționale bazate pe majoritate, de exemplu cultură, religie
sau etnie. Unele democrații nou încolțite au diferențe mari în politici în
chestiuni care variau de la imigrație și drepturile omului până la comerț și
comerț.
Academicul Steven Berg a simțit că la rădăcina conflictelor
naționaliste se află cererea de autonomie și o existență separată. Acest
naționalism poate da naștere la emoții puternice care pot duce la un grup care
luptă pentru a supraviețui, mai ales că după căderea comunismului, granițele
politice nu se potriveau cu granițele etnice. Conflictele grave au apărut
adesea și au escaladat foarte ușor, pe măsură ce indivizii și grupurile au
acționat conform convingerilor lor, provocând moartea și distrugerea. Când
acest lucru avea să se întâmple, acele state care nu au fost capabile să
stăpânească conflictul riscau să-și încetinească progresul în democratizare.
Iugoslavia a fost înființată după Primul Război Mondial și a fost o
fuziune a trei grupuri etnice separate; sârbi, croați și sloveni. Cifrele
recensământului național pentru o perioadă de zece ani 1971-1981 au
măsurat o creștere de la 1,3 la 5,4% a populației identificate din punct de
vedere etnic drept iugoslav. Aceasta însemna că țara, aproape în ansamblu, a
fost divizată de loialități religioase, etnice sau naționale distincte după
aproape 50 de ani.
În Iugoslavia, separarea Croației și Sloveniei de restul Iugoslaviei este
o linie invizibilă a cuceririlor anterioare ale regiunii. Croația și Slovenia la
nord-vest au fost cucerite de catolici sau protestanți și au beneficiat de istoria
europeană; Renașterea, Revoluția Franceză, Revoluția Industrială și sunt mai
înclinați spre democrație. Teritoriul iugoslav rămas a fost cucerit de
imperiile otomane sau țariste; sunt ortodocși sau musulmani, sunt mai puțin
avansați din punct de vedere economic și sunt mai puțin înclinați către
democrație.
În anii 1970, conducerea teritoriilor separate din Iugoslavia a protejat
numai interese teritoriale în detrimentul altor teritorii. În Croația, a existat

328
aproape o scindare în interiorul teritoriului între sârbi și croați, astfel încât
orice decizie politică ar aprinde tulburări, iar tensiunile ar putea traversa
teritoriile adiacente; Bosnia si Hertegovina. În Bosnia nu a existat nici un
grup care să aibă o majoritate; Musulmani, sârbi, croați și iugoslavi erau toți
acolo, așa că nici conducerea nu a putut avansa aici. Organizațiile politice nu
au fost capabile să facă față cu succes unui naționalism atât de divers. În
cadrul teritoriilor conducerea nu a putut face compromisuri. Acest lucru ar
crea un câștigător într-un grup etnic și un învins într-un altul, ridicând
posibilitatea unui conflict grav. Acest lucru a consolidat poziția politică de
promovare a identităților etnice. Acest lucru a provocat o conducere politică
intensă și divizată în Iugoslavia.
În anii 1980, Iugoslavia a început să se spargă în fragmente. Condițiile
economice din Iugoslavia se deteriorau. Conflictul din teritoriile disputate a
fost stimulat de creșterea naționalismului în masă și a ostilităților
interetnice. Venitul pe cap de locuitor al oamenilor din teritoriul de nord-
vest, cuprinzând Croația și Slovenia, spre deosebire de teritoriul sudic, a fost
de câteva ori mai mare. Acest lucru, combinat cu escaladarea violenței din
partea etnicilor albanezi și sârbilor din Kosovo, a intensificat condițiile
economice. Această violență a contribuit în mare măsură la creșterea
naționalismului extrem al sârbilor din Serbia și din Iugoslavia. Conflictul
aflat în desfășurare din Kosovo a fost propagandat de sârbul comunist
Slobodan Milošević pentru a crește și mai mult naționalismul sârb. După
cum sa menționat, acest naționalism a dat naștere la emoții puternice care au
crescut forța naționalismului sârb prin demonstrații extrem de naționaliste
din Voivodina, Serbia, Muntenegru și Kosovo. Naționalismul sârb a fost atât
de mare, încât Slobodan Milošević a reușit să înlăture liderii din Voivodina
și Muntenegru, a reprimat și mai mult albanezii din Kosovo și a controlat în
cele din urmă patru din cele opt regiuni/teritorii. Slovenia, una dintre cele
patru regiuni care nu se află sub controlul comunist, favorizează un stat
democratic.
În interiorul Sloveniei, frica creștea deoarece Milošević folosea miliția
pentru a suprima o în Kosovo, ce i-ar face Sloveniei. Jumătate din Iugoslavia
dorea să fie democratică, cealaltă dorea un nou regim naționalist autoritar. În
toamna lui 1989, tensiunile au ajuns la apogeu și Slovenia și-a afirmat

329
independența politică și economică față de Iugoslavia și s-a separat. În
ianuarie 1990, a avut loc o ruptură totală cu Serbia la Liga Comuniștilor din
Iugoslavia, o instituție concepută de Milošević pentru a întări unitatea și a
devenit fundalul căderii comunismului în Iugoslavia.
În august 1990, a fost emis un avertisment pentru regiune când
grupurile divizate etnic au încercat să modifice structura
guvernamentală. Granițele republicii stabilite de regimul comunist în
perioada postbelică au fost extrem de vulnerabile la provocările din partea
comunităților etnice. Comunitățile etnice au apărut pentru că nu împărtășeau
identitatea cu toată lumea din noile granițe post-comuniste. Acest lucru a
amenințat noile guverne. Au izbucnit aceleași dispute care au existat înainte
de Milošević și au fost agravate de acțiunile regimului său.
De asemenea, în interiorul teritoriului, croații și sârbii erau în
competiție directă pentru controlul guvernului. Au fost organizate alegeri și
au crescut potențialele conflicte între naționalismul sârb și croat. Serbia
dorea să fie separată și să-și decidă viitorul pe baza propriei sale compoziții
etnice. Dar acest lucru ar încuraja apoi Kosovo să devină independent de
Serbia. Albanezii din Kosovo erau deja independenți de Kosovo. Serbia nu a
vrut să lase Kosovo să devină independent. Musulmanii naționaliști și-au
dorit propriul teritoriu, dar ar necesita o redesenare a hărții și ar amenința
teritoriile învecinate. Când comunismul a căzut în Iugoslavia, a apărut un
conflict serios, care a dus la creșterea naționalismului extrem.
Naționalismul a dat din nou naștere la emoții puternice care au evocat
în unele cazuri extreme, o dorință de a muri pentru ceea ce crezi, o luptă
pentru supraviețuirea grupului. Sfârșitul comunismului a început o lungă
perioadă de conflict și război pentru regiune. În cei șase ani de după
prăbușire, 200.000-500.000 de oameni au murit în războiul bosniac. Toate
cele trei etnii majore din Bosnia și Herțegovina (musulmani bosniaci, croați,
sârbi) au avut de suferit unul din cauza celuilalt.
Războiul a obținut asistență din partea grupurilor; musulmani, ortodocși
și creștini occidentali, precum și actori de stat care au aprovizionat toate
părțile; Arabia Saudită și Iran au sprijinit Bosnia, Rusia a sprijinit Serbia,
țările din Europa Centrală și de Vest, inclusiv SUA, au sprijinit Croația, iar
Papa a sprijinit Slovenia și Croația.

330
 3.4. Secolul XXI
Naționalismul arab a început să scadă în secolul XXI, ducând la un
naționalism localizat, culminând cu o serie de revolte împotriva regimurilor
autoritare între 2010 și 2012, cunoscute sub numele de Primăvara Arabă. În
urma acestor revolte, care în cea mai mare parte nu au reușit să
îmbunătățească condițiile din națiunile afectate, naționalismul arab și chiar
majoritatea mișcărilor naționaliste locale au scăzut dramatic. O consecință
a Primăverii arabe, precum și a invaziei Irakului din 2003 au fost războaiele
civile din Irak și Siria, care în cele din urmă s-au unit pentru a forma
un singur conflict. Cu toate acestea, o nouă formă de naționalism arab s-a
dezvoltat în urma iernii arabe, întruchipată de președintele egiptean Abdel
Fatteh el-Sisi, prințul moștenitor saudit Mohammad bin Salman și liderul
Emiratelor Arabe Unite Mohammed bin Zayed.
Creșterea globalismului la sfârșitul secolului al XX-lea a condus la o
creștere a naționalismului și a populismului în Europa și America de
Nord. Această tendință a fost alimentată și de creșterea terorismului în
Occident (atacurile din 11 septembrie din Statele Unite fiind un prim
exemplu), tulburări și războaie civile în creștere în Orientul Mijlociu și valuri
de refugiați musulmani care au inundat în Europa (începând cu 2016,
refugiații criza pare să fi atins apogeul). Grupuri naționaliste precum Pegida
din Germania, Frontul Național al Franței și Partidul Independenței Marii
Britanii au câștigat proeminență în națiunile lor respective, susținând
restricții asupra imigrației pentru a proteja populația locală.
Din 2010, naționaliștii catalani au condus o mișcare de independență
catalană reînnoită și au declarat independența Cataloniei. Mișcarea a fost
opusă de naționaliști spanioli. În anii 2010, criza economică elenă și valurile
de imigrație au dus la o creștere semnificativă a fascismului și
a naționalismului grec în Grecia, în special în rândul tinerilor.
În Rusia, exploatarea sentimentelor naționaliste i-a permis
lui Vladimir Putin să consolideze puterea. Acest sentiment naționalist a fost
folosit în anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și în alte acțiuni în
Ucraina. Mișcările naționaliste au început treptat să se ridice și în Europa
Centrală, în special în Polonia, sub influența partidului de
guvernământ, Legea și Justiția (condus de Jaroslaw Kaczynski ). În Ungaria,

331
retorica anti-imigrație și poziția împotriva influenței străine este un lipici
național puternic promovat de partidul de guvernământ Fidesz (condus
de Viktor Orbán). Partidele naționaliste s-au alăturat și coalițiilor de
guvernare din Bulgaria, Slovacia, Letonia și Ucraina.
În India, naționalismul hindus a crescut în popularitate odată cu
ascensiunea Partidului Bharatiya Janata, un partid de dreapta care conduce
India la nivel național din 2014. Creșterea naționalismului religios vine odată
cu ascensiunea a populismului de dreapta din India, cu alegerea și realegerea
liderului populist Narendra Modi ca prim-ministru, care a promis
prosperitate economică pentru toți și încetarea corupției. Naţionalismul
budist militant este, de asemenea, în creştere în Myanmar, Thailanda şi Sri
Lanka.
În Japonia, influențele naționaliste în guvern s-au dezvoltat de-a lungul
începutului secolului XXI, datorită în mare parte organizației Nippon
Kaigi. Noua mișcare a susținut restabilirea Japoniei ca putere militară și
revizuirea narațiunilor istorice pentru a susține noțiunea unei Japonii morale
și puternice.
Un referendum privind independența Scoției față de Regatul Unit a
avut loc la 18 septembrie 2014. Propunerea a fost respinsă, cu 55,3% votând
împotriva independenței. Într-un referendum din 2016, populația britanică a
votat retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană (cunoscută sub
numele de Brexit). Rezultatul fusese în mare parte neașteptat și a fost
văzut ca o victorie a populismului. Deoarece promisiunea de a menține
apartenența la Uniunea Europeană a fost o caracteristică de bază a campaniei
anti-independență în timpul referendumului scoțian, au existat solicitări
pentru un al doilea referendum privind independența Scoției.
Campania prezidențială a Statelor Unite din 2016 a cunoscut o
ascensiune fără precedent a lui Donald Trump, un om de afaceri fără
experiență politică, care a candidat pe o platformă populistă/naționalistă și s-
a luptat să obțină sprijinul personalităților politice de masă, chiar și în cadrul
propriului său partid. Sloganurile lui Trump „Face America Great Again” și
„ America First ” au exemplificat repudia campaniei sale față de globalism și
viziunea sa ferm naționalistă. Victoria sa neașteptată în alegeri a fost văzută
ca parte a aceleiași tendințe care a dus la votul pentru Brexit. La 22

332
octombrie 2018, cu două săptămâni înainte de alegerile de la jumătatea
mandatului, președintele Trump a proclamat deschis că este naționalist în
fața unei mulțimi încurajatoare la un miting din Texas pentru a sprijini
realegerea senatorului Ted Cruz, care a fost odată un adversar. La 29
octombrie 2018, Trump a echivalat naționalismul cu patriotismul, spunând
„Sunt mândru de această țară și numesc asta „naționalism”.
În 2016, Rodrigo Duterte a devenit președinte al Filipinelor,
conducând o campanie distinct naționalistă. Spre deosebire de politicile
recentilor săi predecesori, el a îndepărtat țara de fostul conducător al
Filipinelor, Statele Unite, și a căutat legături mai strânse cu China (precum și
Rusia).
În 2017, naționalismul turc l-a propulsat pe președintele Recep Tayyip
Erdogan să obțină o putere fără precedent în cadrul unui referendum
național. Reacțiile liderilor mondiali au fost mixte, liderii Europei de Vest
exprimându-și în general îngrijorarea, în timp ce liderii multor dintre
regimurile mai autoritare, precum și președintele Trump și-au oferit
felicitări.

Secțiunea a 4-a Interpretări ale naționalismului

4.1. Interpretări politice

Mulți politologi au teoretizat despre fundamentele statului-națiune
modern și despre conceptul de suveranitate. Conceptul de naționalism în
știința politică se bazează pe aceste fundamente teoretice. Filosofi
precum Machiavelli, Locke, Hobbes și Rousseau au conceptualizat statul ca
rezultat al unui „contract social” între conducători și indivizi. Max
Weber oferă cea mai folosită definiție a statului, „aceea comunitate umană
care pretinde cu succes monopolul violenței fizice legitime într-un anumit
teritoriu”. Potrivit lui Benedict Anderson, națiunile sunt „Comunități
imaginate”, sau instituții construite social.
Mulți savanți au remarcat relația dintre construirea statului, război și
naționalism. Mulți savanți cred că dezvoltarea naționalismului în Europa și,
ulterior, a statului național modern s-a datorat amenințării
războiului. „Amenințările externe au un efect atât de puternic asupra

333
naționalismului, deoarece oamenii realizează într-o manieră profundă că
sunt amenințați din cauza cine sunt ei ca națiune; sunt forțați să recunoască
că doar ca națiune pot învinge cu succes amenințarea.". Odată cu creșterea
amenințărilor externe, capacitățile extractive ale statului cresc. Jeffrey
Herbst susține că lipsa amenințărilor externe la adresa țărilor din Africa
Subsahariană, după independență, este legată de naționalismul de stat slab
șicapacitatea statului. Barry Posen susține că naționalismul crește
intensitatea războiului și că statele promovează în mod deliberat
naționalismul cu scopul de a-și îmbunătăți capacitățile militare. Cele mai
multe state naționale noi din 1815 au apărut prin decolonizare.
Adria Lawrence a susținut că naționalismul în lumea colonială a fost
stimulat de eșecurile puterilor coloniale de a extinde drepturi politice egale
subiecților din colonii, determinându-i astfel să urmărească
independența. Michael Hechter a susținut în mod similar că „naționalismele
periferice” s-au format atunci când imperiile au împiedicat regiunile
periferice să aibă autonomie și stăpânire locală.
4.2. Interpretări sociologice
Interpretarea sociologică sau modernistă a naționalismului și a
construirii națiunii susține că naționalismul apare și înflorește în societățile
moderne care au o economie industrială capabilă de auto-sustenabilitate, o
autoritate supremă centrală capabilă să mențină autoritatea și unitatea și un
limbaj centralizat înțeles de o comunitate. al oamenilor. Teoreticienii
moderniști notează că acest lucru este posibil doar în societățile moderne, în
timp ce societățile tradiționale nu au de obicei condițiile prealabile pentru
naționalism. Le lipsește o economie modernă auto-sustenabilă, au autoritățile
divizate și folosesc mai multe limbi, ceea ce duce la imposibilitatea de a
comunica între ele multe grupuri.
Teoreticienii proeminenți care au dezvoltat interpretarea modernistă a
națiunilor și a naționalismului includ: Carlton JH Hayes, Henry
Maine, Ferdinand Tönnies, Rabindranath Tagore, Émile Durkheim, Max
Weber, Arnold Joseph Toynbee și Talcott Parsons.
În analiza sa asupra schimbărilor istorice și dezvoltării societăților
umane, Henry Maine a remarcat că distincția cheie dintre societățile
tradiționale definite ca societăți de „statut” bazate pe asociere familială și

334
roluri difuze funcțional pentru indivizi și societățile moderne definite ca
societăți „contract” în care relaţiile sunt determinate de contracte raţionale
urmărite de indivizi pentru promovarea intereselor acestora. Maine a văzut
că dezvoltarea societăților se îndepărtează de la societățile tradiționale cu
statut la societățile contractuale moderne.
În cartea sa Gemeinschaft und Gesellschaft (1887), Ferdinand
Tönnies a definit o Gemeinschaft (,,comunitate") ca fiind bazată pe
atașamente emoționale atribuite societăților tradiționale, în timp ce definea
o Gesellschaft (,,societate") ca o societate impersonală care este
modernă. Deși a recunoscut avantajele societăților moderne, le-a criticat și
pentru natura lor rece și impersonală, care a provocat înstrăinare, lăudând în
același timp intimitatea comunităților tradiționale.
Émile Durkheim a extins recunoașterea de către Tönnies a alienării și
a definit diferențele dintre societățile tradiționale și moderne ca fiind între
societăți bazate pe „solidaritate mecanică” versus societăți bazate pe
„solidaritate organică”. Durkheim a identificat solidaritatea mecanică ca
implicând obiceiuri, obișnuințe și reprimare necesare pentru a menține
opiniile comune. Durkheim a identificat societățile organice bazate pe
solidaritate ca fiind societăți moderne în care există o diviziune a muncii
bazată pe diferențierea socială care provoacă alienarea. Durkheim a susținut
că integrarea socială în societatea tradițională necesită o cultură autoritara
care implică acceptarea unei ordini sociale. Durkheim a susținut că
societatea modernă bazează integrarea pe beneficiile reciproce ale diviziunii
muncii, dar a remarcat că caracterul impersonal al vieții urbane moderne a
provocat înstrăinare și sentimente de anomie.
Max Weber a susținut că schimbarea care a dezvoltat societatea și
națiunile moderne este rezultatul ascensiunii la putere a unui lider carismatic
într-o societate care creează o nouă tradiție sau un sistem rațional-legal care
stabilește autoritatea supremă a statului. Concepția lui Weber despre
autoritatea carismatică a fost remarcată ca baza multor guverne naționaliste.
4.3. Interpretarea evoluționistă primordială
Perspectiva primordialistă se bazează pe teoria evoluționistă. Această
abordare a fost populară în rândul publicului larg, dar este de obicei respinsă
de experți. Laland și Brown raportează că „marea majoritate a

335
academicienilor profesioniști din științele sociale nu numai că... ignoră
metodele evolutive, dar în multe cazuri [sunt] extrem de ostili
argumentelor” care extrag vaste generalizări din dovezi destul de limitate.
Teoria evoluționistă a naționalismului percepe naționalismul ca
rezultat al evoluției ființelor umane în identificarea cu grupuri, cum ar fi
grupurile etnice, sau alte grupuri care formează fundația unei națiuni. Roger
Masters în The Nature of Politics descrie explicația primordială a originii
grupurilor etnice și naționale ca recunoașterea atașamentelor de grup care
sunt considerate a fi unice, emoționale, intense și durabile, deoarece se
bazează pe rudenie și sunt promovate de-a lungul liniilor ascendență
comună.
Concepțiile evoluționiste primordialiste ale naționalismului se referă
adesea la teoriile evoluționiste ale lui Charles Darwin, precum și
la viziunile darwiniste sociale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Gânditori
precum Herbert Spencer și Walter Bagehot au reinterpretat teoria selecției
naturale a lui Darwin „adesea în moduri neconforme cu teoria evoluției lui
Charles Darwin”, făcând afirmații nesusținute cu privire la diferența
biologică între grupuri, etnii, rase și națiuni. Științele evoluționiste moderne
s-au distanțat de astfel de puncte de vedere, dar noțiunile de schimbare
evolutivă pe termen lung rămân fundamentale pentru munca psihologilor
evoluționisti precum John Tooby și Leda Cosmides.
Abordat din perspectiva primordialistă, exemplul vederii mobilizării
unei forțe militare străine la granițele națiunii poate provoca pe membrii unui
grup național să se unească și să se mobilizeze ca răspuns. Există medii
apropiate în care indivizii identifică situații reale sau imaginare neimediate în
combinație cu situații imediate care îi fac pe indivizi să se confrunte cu o
situație comună atât din componente subiective cât și obiective care le
afectează deciziile. Astfel de medii apropiate îi determină pe oameni să ia
decizii pe baza situațiilor existente și a situațiilor anticipate.
Criticii susțin că modelele primordiale care se bazează pe psihologia
evoluționistă se bazează nu pe dovezi istorice, ci pe ipoteze ale schimbărilor
neobservate de-a lungul a mii de ani și presupun o compoziție genetică
stabilă a populației care trăiește într-o anumită zonă și sunt incapabile să
gestioneze contingențele care caracterizează fiecare cunoscut. proces

336
istoric. Robert Hislope argumentează: ,,La articulare a teoriei evoluționiste
culturale reprezintă progres teoretic asupra sociobiologiei, dar răsplata sa
explicativă rămâne limitată din cauza rolului contingenței în afacerile
umane și a semnificației factorilor cauzali non-evoluționari, proximi. În timp
ce teoria evoluționistă elucidează, fără îndoială, dezvoltarea întregii vieți
organice, s-ar părea că funcționează cel mai bine la niveluri macro de
analiză, puncte „distale” de explicație și din perspectiva pe termen
lung. Prin urmare, este obligat să afișeze deficiențe la evenimentele la nivel
micro, care sunt extrem de contingente în natură."
În 1920, istoricul englez GP Gooch a susținut că „în timp ce
patriotismul este la fel de vechi ca asocierea umană și și-a lărgit treptat
sfera de la clan și trib la oraș și stat, naționalismul ca principiu operativ și
doar un crez articulat și-a făcut apariția printre procesele intelectuale mai
complicate ale lumii moderne”.
4.4. Interpretări marxiste
În Manifestul Comunist, Karl Marx și Friedrich Engels au declarat că
„muncitorii nu au țară”. Vladimir Lenin a susținut conceptul de
autodeterminare. Marxismul și problema națională a lui Iosif Stalin (1913)
declară că „o națiune nu este o rasă sau tribală, ci o comunitate de oameni
constituită istoric”; „o națiune nu este un conglomerat întâmplător sau
efemer, ci o comunitate stabilă de oameni”; „O națiune se formează numai
ca urmare a unor relații îndelungate și sistematice, ca rezultat al oamenilor
care trăiesc împreună generație după generație”; și, în întregime: „o
națiune este o comunitate de oameni stabilă, constituită istoric, formată pe
baza unei limbi comune, a unui teritoriu, a vieții economice și a unei
structuri psihologice comune. manifestată într-o cultură comună.”

Secțiunea a 5-a Tipuri de naționalism

Printre savanții naționalismului au fost prezentate o serie de tipuri de

naționalism. Naționalismul se poate manifesta ca parte a ideologiei oficiale
de stat sau ca o mișcare populară non-statală și poate fi exprimat pe
linii civice, etnice, culturale, lingvistice, religioase sau ideologice. Aceste
auto-definiții ale națiunii sunt folosite pentru a clasifica tipurile de

337
naționalism. Cu toate acestea, astfel de categorii nu se exclud reciproc și
multe mișcări naționaliste combină unele sau toate aceste elemente în diferite
grade. Mișcările naționaliste pot fi clasificate și după alte criterii, cum ar fi
scara și locația.
Unii teoreticieni politici argumentează că orice distincție între forme
de naționalism este falsă. În toate formele de naționalism, populațiile cred că
împărtășesc un fel de cultură comună. Un motiv principal pentru care o astfel
de tipologie poate fi considerată falsă este că încearcă să îndoaie conceptul
destul de simplu de naționalism pentru a explica numeroasele sale
manifestări sau interpretări. Se poate spune că toate tipurile de naționalism se
referă doar la moduri diferite în care academicienii de-a lungul anilor au
încercat să definească naționalismul. Această școală de gândire acceptă că
naționalismul este pur și simplu dorința unei națiuni de a se autodetermina.
Istoricii, sociologii și antropologii au dezbătut diferite tipuri de
naționalism cel puțin încă din anii 1930. În general, cel mai comun mod de a
clasifica naționalismul a fost de a descrie mișcările ca având caracteristici
naționaliste fie „civice”, fie „etnice”. Această distincție a fost popularizată în
anii 1950 de Hans Kohn, care a descris naționalismul „civic” drept
„occidental” și mai democratic, în timp ce înfățișa naționalismul „etnic”
drept „estic” și nedemocratic. Începând cu anii 1980, însă, savanții
naționalismului au subliniat numeroase defecte în această diviziune rigidă și
au propus clasificări mai specifice și numeroase varietăți.
5.1. Naționalism anticolonial
Naționalismul anticolonial este un cadru intelectual care a precedat, a
însoțit și a urmat procesul de decolonizare de la mijlocul anilor
1900. Benedict Anderson a definit o națiune ca o comunitate construită
social care este co-creată de indivizi care se imaginează ca parte a acestui
grup. El indică Lumea Nouă ca pe locul care a conceput inițial naționalismul
ca un concept, care este definit de imaginația sa a unei identități aistorice
care neagă colonialismul prin definiție. Acest concept de naționalism a fost
exemplificat prin transformarea coloniilor de coloniști în națiuni, în timp ce
naționalismul anticolonial este exemplificat de mișcările împotriva puterilor
coloniale din anii 1900.

338
 Mobilizarea naționalistă în Africa colonială franceză și în India
colonială britanică s-a dezvoltat „când regimurile coloniale au refuzat să
cedeze drepturi supușilor lor coloniali din ce în ce mai bine educați”, care
au format elite indigene și au adoptat și adaptat strategic tacticile
naționaliste. Noile identități naționale pot traversa diviziuni etnice sau
lingvistice preexistente. Mișcările de independență anticoloniale din Africa
și Asia din anii 1900 au fost conduse de indivizi care aveau un set de
identități comune și își imaginau o patrie fără guvernare externă. Anderson
susține că rasismul adesea experimentat ca urmare a dominației coloniale și
atribuit naționalismului se datorează mai degrabă teoriilor de clasă.
Teoria naționalismului a lui Gellner susține că naționalismul
funcționează pentru a combina o cultură sau o etnie într-un singur stat, ceea
ce duce la succesul statului respectiv. Pentru Gellner, naționalismul este
etnic, iar partidele politice de stat ar trebui să reflecte majoritatea etnică din
stat. Această definiție a naționalismului contribuie, de asemenea, la
naționalismul anticolonial, dacă se concep mișcările anticoloniale ca fiind
mișcări formate dintr-un anumit grup etnic împotriva unui partid de
guvernământ extern. Edward Said a văzut, de asemenea, naționalismul ca
fiind etnic, cel puțin parțial, și a susținut că narațiunile naționaliste merg
adesea mână în mână cu rasismul, deoarece comunitățile se definesc în
relație cu cealaltă.
Naționalismul anticolonial nu este static și este definit de diferite
forme de naționalism în funcție de locație. În mișcarea anticolonială care a
avut loc în subcontinentul indian, Mahatma Gandhi și aliații săi din mișcarea
de independență a Indiei au susținut un naționalism compozit, necrezând că o
națiune indiană independentă ar trebui să fie definită de identitatea sa
religioasă. În ciuda opoziției pe scară largă, subcontinentul indian a
fost împărțit în două state în 1947: Pakistanul cu majoritate musulmană
și Dominionul Indiei cu majoritate hindusă.
Datorită creării de către colonialism a liniilor de stat și de țară peste
granițele etnice, religioase, lingvistice și alte granițe istorice, naționalismul
anticolonial este în mare măsură legat de pământ în primul rând. După
independență, în special în țările cu populații deosebit de diverse cu

339
dușmănie istorică, au existat o serie de mișcări de independență mai mici,
care sunt definite și de anticolonialism.
Filosoful și savantul Achille Mbembe susține că post-colonialismul
este un termen contradictoriu, deoarece colonialismul este mereu
prezent. Cei care participă la această practică intelectuală își imaginează un
post-colonialism, în ciuda faptului că acesta este cadrul definitoriu pentru
lume. Acesta este și cazul anticolonialismului. Naționalismul anticolonial ca
cadru intelectual a persistat până la sfârșitul secolului al XX-lea odată
cu mișcările de rezistență din statele satelite sovietice și continuă
cu mișcările de independență în lumea arabă în secolul al XXI-lea.
5.2. Naționalism civic
5.2.1. Introducere
Naționalismul civic este forma de naționalism în care statul își
trage legitimitatea politică din participarea activă a cetățenilor săi, din gradul
în care reprezintă „voința poporului”. Este adesea văzută ca provenind de
la Jean-Jacques Rousseau și în special de teoriile contractului social care își
iau numele din cartea sa din 1762 Contractul social. Naționalismul civic se
află în tradițiile raționalismului și liberalismului, dar ca formă de naționalism
este în contrast cu naționalismul etnic. Calitatea de membru al națiunii civice
este considerată voluntară. Idealurile civic-naționale au influențat
dezvoltarea democrației reprezentative în țări precum Statele Unite și Franța.
Naționalismul civic definește națiunea ca o asociație de oameni care se
identifică ca aparținând națiunii, care au drepturi politice egale și împărtășite
și loialitate față de proceduri politice similare. Conform principiilor
naționalismului civic, națiunea nu se bazează pe ascendența etnică comună,
ci este o entitate politică a cărei identitate de bază nu este etnia. Acest
concept civic al naționalismului este exemplificat de Ernest Renan în
prelegerea sa din 1882 „Ce este o națiune?”, unde a definit națiunea ca un
„referendum zilnic” (tradus frecvent „plebiscit zilnic”) dependent de voința
poporului său de a continuă să trăiască împreună.
Naționalismul civic este în mod normal asociat cu naționalismul
liberal, deși cele două sunt distincte și nu au coincis întotdeauna. Pe de o
parte, până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
adepții mișcărilor anti-iluministe precum legitimismul francez

340
sau carlismul spaniolau respins adesea statul liberal, național unitar, totuși s-
au identificat nu cu o națiune etnică, ci cu o dinastie non-națională și
privilegii feudale regionale. Mișcările xenofobe din statele Europei de Vest
de lungă durată au luat într-adevăr adesea o formă „națională civică”,
respingând capacitatea unui anumit grup de a se asimila cu națiunea datorită
apartenenței sale la o comunitate transfrontalieră (catolicii irlandezi în Marea
Britanie, evreii ashkenazici în Franța). Pe de altă parte, în timp ce mișcările
separatiste subnaționale au fost asociate în mod obișnuit cu naționalismul
etnic, acest lucru nu a fost întotdeauna așa, iar naționaliști precum Republica
Corsica, Irlanda Uniți, Liga Federalistă Bretonă sau Partidul Republican
Catalanar putea combina o respingere a statului civic-național unitar cu o
credință în universalismul liberal.
Naționalismul civic, cunoscut și sub numele de naționalism liberal,
este o formă de naționalism identificată de filozofii politici care cred într-o
formă incluzivă de naționalism care aderă la valorile liberale tradiționale
de libertate, toleranță, egalitate, drepturi individuale și nu are etnocentrism.
Naționaliștii civici apără adesea valoarea identității naționale ca
identitate superioară, spunând că indivizii au nevoie de o identitate națională
pentru a duce o viață semnificativă, autonomă și că politicile democratice
au nevoie de identitate națională pentru a funcționa corect. Naționalismul
civic este adesea contrastat cu naționalismul etnic.
Națiunea civică este o identitate politică construită în jurul cetățeniei
comune în cadrul statului. Astfel, o „națiune civică” este definită nu prin
limbă sau cultură, ci prin instituții politice și principii liberale, pe care
cetățenii săi se angajează să le susțină. Calitatea de membru al națiunii civice
este deschisă fiecărui cetățean prin cetățenie, indiferent de cultură sau
etnie; care împărtășesc acele valori sunt considerați membri ai
naționalității. De exemplu, cei care obțin cetățenia turcă sunt considerați
membri ai naționalității „turce”, chiar dacă etnia acestora este diferită.
În teorie, o națiune sau un stat civic nu își propune să promoveze o
cultură față de alta. Filosoful german Jürgen Habermas a susținut că
imigranții într -un stat liberal-democrat nu trebuie să se asimileze în cultura
gazdă, ci doar să accepte principiile constituției țării (patriotismul
constituțional).

341
 5.2.2. Istoric
Naționalismul civic se află în
tradițiile raționalismului și liberalismului, dar ca formă de naționalism este în
contrast cu naționalismul etnic. Ernest Renan este adesea considerat a fi un
naționalist civic timpuriu. Filosoful Hans Kohn a fost unul dintre primii care
a diferențiat naționalismul civic de naționalismul etnic în publicația sa din
1944 The Idea of Nationalism: A Study in Its Origins and Background.
Calitatea de membru al națiunii civice este considerată voluntară, ca în
definiția clasică a lui Renan din „Qu’est-ce qu’une nation?„ al națiunii ca
„referendum zilnic” caracterizat prin „voința de a trăi împreună”.
Idealurile civic-naționale au influențat dezvoltarea democrației
reprezentative în țări precum Statele Unite și Franța (vezi Declarația Statelor
Unite ale Americii Independenţa din 1776 şi Declaraţia Drepturilor Omului
şi al Cetăţeanului din 1789).
Mișcarea naționalistă corsicană organizată în jurul FLNC oferă o
definiție civică a națiunii corse („comunitatea destinului”) în continuitatea
lui Pasquale Paoli și a ideilor Lumières .
Partidul Național Scoțian și Plaid Cymru, care susțin independența
națiunilor lor respective față de Regatul Unit, se proclamă partide
naționaliste civice, în care susțin independența și suveranitatea populară a
oamenii care trăiesc în societatea națiunii lor, nu grupuri etnice individuale.
Stânga Republicană a Cataloniei susține un independentism civic
catalan și apără o Republică Catalană bazată pe republicanism și valori
civice în cadrul unei societăți diverse.
Uniunea Ciprioților își definește ideologia drept naționalism
cipriot, un naționalism civic care se concentrează pe identitatea comună
a ciprioților greci și a ciprioților turci. Evidențiază atât cultura, moștenirea și
tradițiile comune ale comunităților, cât și drepturile economice, politice și
sociale. De asemenea, sprijină reunificarea Ciprului și încetarea interferenței
străine din partea Greciei, Turciei și Regatului Unit.
În afara Europei, a fost folosit și pentru a descrie Partidul
Republican din Statele Unite în timpul Războiului Civil.

342
 Naționalismul civic împărtășește elemente ale conceptului elvețian
de Willensnation, care este germană pentru „națiune prin voință”, inventat
de Carl Hilty, înțeles ca experiență și dăruire împărtășită de către cetățeni.
5.2.3. Critici
Principala critică la adresa naționalismului civic vine de
la naționalismul etnic, care consideră că primul a fost inventat doar pentru a
acționa împotriva celui de-al doilea.
Yael Tamir a susținut că diferențele dintre naționalismul etnic și civic
sunt neclare.
5.3. Naționalismul liberal
Naționalismul liberal este un fel de naționalism non- xenofob despre
care se pretinde că este compatibil cu valorile
liberale de libertate, toleranță, egalitate și drepturi individuale. Ernest
Renan și John Stuart Mill sunt adesea considerați a fi naționaliști liberali
timpurii. Naționaliștii liberali apără adesea valoarea identității naționale
spunând că indivizii au nevoie de o identitate națională pentru a duce o viață
semnificativă, autonomă și că politicile liberal-democrate au nevoie de
identitate națională pentru a funcționa corect.
Naționalismul civic se află în tradițiile raționalismului și
liberalismului, dar ca formă de naționalism este de obicei contrastat
cu naționalismul etnic. Naționalismul civic este corelat cu state de lungă
durată ai căror conducători dinastici dobândiseră treptat multiple teritorii
distincte, cu puține modificări ale granițelor, dar care conțineau populații
istorice de mai multe medii lingvistice și/sau confesionale. Întrucât indivizii
rezidenți în diferite părți ale teritoriului statului ar putea avea un teren comun
puțin evident, naționalismul civic s-a dezvoltat ca o modalitate prin care
conducătorii pot explica atât un motiv contemporan pentru o astfel de
eterogenitate, cât și pentru a oferi un scop comun (descrierea clasică a
lui Ernest Renan în What is o natiune? (1882) ca parteneriat voluntar pentru
un efort comun). Renan a susținut că factori precum etnia, limba, religia,
economia, geografia, dinastia guvernantă și faptele militare istorice erau
importanți, dar nu suficiente. Era nevoie de un suflet spiritual care să permită
ca „referendum zilnic” în rândul oamenilor. Idealurile civic-naționale au
influențat dezvoltarea democrației reprezentative în țări multietnice precum

343
Statele Unite și Franța, precum și în monarhii constituționale precum Marea
Britanie, Belgia și Spania.
Filosoful german Monika Kirloskar-Steinbach nu crede că liberalismul
și naționalismul sunt compatibile, dar ea subliniază că există mulți liberali
care cred că sunt. Kirloskar-Steinbach afirmă: ,,Justificările naționalismului
par să facă progrese în filosofia politică. Susținătorii săi susțin că
liberalismul și naționalismul nu se exclud neapărat reciproc și că, de fapt, pot
fi compatibile." Naționaliștii liberali îi îndeamnă să considere naționalismul
nu ca patologia modernității, ci ca un răspuns la starea de rău. Pentru ei,
naționalismul este mai mult decât o boală infantilă, mai mult decât „rujeola
omenirii”, așa cum a proclamat odată Einstein că este. Ei susțin că
naționalismul este un mod legitim de a înțelege rolul și locul cuiva în
viață. Ei se străduiesc pentru o justificare normativă a naționalismului care se
află în limitele liberale. Principala afirmație care pare să fie implicată aici
este că atâta timp cât un naționalism detestă violența și propagă drepturi
liberale și cetățenie egală pentru toți cetățenii statului său.
5.4. Naționalism creol
Naționalismul creol este ideologia care a apărut în mișcările de
independență printre creoli (descendenții colonizatorilor), în special în
America Latină la începutul secolului al XIX-lea. A fost facilitată atunci
când împăratul francez Napoleon a preluat controlul asupra Spaniei și
Portugaliei, rupând lanțul de control de la regii spanioli și portughezi până la
guvernatorii locali. Suportul față de statele napoleoniene a fost respinsă, iar
creolii au cerut din ce în ce mai mult independența. Au realizat-o după
războaiele civile 1808–1826.
5.5. Naționalism etnic
5.5.1. Introducere
Naționalismul etnic, cunoscut și sub numele de etno-naționalism, este
o formă de naționalism în care „națiunea” este definită în termeni
de etnie. Tema centrală a naționaliștilor etnici este aceea că „națiunile sunt
definite de o moștenire comună, care include de obicei o limbă comună, o
credință comună și o ascendență etnică comună”. Include, de asemenea, idei
despre o cultură împărtășită între membrii grupului și cu strămoșii lor. Cu
toate acestea, este diferită de o definiție pur culturală a „națiunii”, care

344
permite oamenilor să devină membri ai unei națiuni prin; și dintr-o definiție
pur lingvistică, conform căreia „națiunea” este formată din toți vorbitorii
unei anumite limbi.
Naționalismul etnic (sau etnicism și naționalism rasial) este o formă
de naționalism în care „națiunea” este definită în termeni de etnie sau rasă.
Tema centrală a naționaliștilor etnici este că „națiunile sunt definite de
un patrimoniu comun, care include, de obicei o limbă comună,
o credință comună, și o origine etnică comună”. Aceasta include, de
asemenea, o cultură comună între membrii grupului, cu strămoșii acestui
grup, și, de obicei, având un limbaj comun; cu toate acestea, acest lucru este
diferit de definițiile pur culturale ale „națiunii” (care permit oamenilor să
devină membri ai unei națiuni prin asimilare culturală) și de definiții pur
lingvistice (care văd „națiunea” ca o totalitate de persoane de o anumită
limbă).
Naționalismul etnic definește națiunea în termeni de etnie, care include
întotdeauna un element de descendență din generațiile anterioare, adică
genofilia. Include, de asemenea, idei despre o cultură împărtășită între
membrii grupului și cu strămoșii lor și, de obicei, o limbă comună. Calitatea
de membru al națiunii este ereditară. Statul își trage legitimitatea politică din
statutul său de patrie a grupului etnic și din datoria sa de a proteja grupul
parțial național și de a-i facilita viața familială și socială, ca grup. Ideile de
etnie sunt foarte vechi, dar naționalismul etnic modern a fost puternic
influențat de Johann Gottfried von Herder, care a promovat conceptul de
etnie.Volk și Johann Gottlieb Fichte.
Teoreticianul Anthony D. Smith folosește termenul „naționalism
etnic” pentru conceptele non-occidentale ale naționalismului, spre deosebire
de opiniile occidentale despre o națiune definită de teritoriul său
geografic. Termenul „etnonaționalism” este folosit în general doar cu
referire la naționaliștii care susțin o ideologie explicită în acest
sens; „Naționalism etnic” este termenul mai generic și este folosit pentru
naționaliștii care susțin aceste credințe într-un mod informal, instinctiv sau
nesistematic. Forma peiorativă a ambelor este „naționalismul etnocentric”
sau „naționalismul tribal”, deși „naționalismul tribal” poate avea un sens
non-peiorativ atunci când se discută despre naționalisme africane, native

345
americane sau alte naționalisme care afirmă în mod deschis o identitate
tribală.
Yael Tamir a susținut că diferențele dintre naționalismul etnic și civic
sunt neclare.
În timp ce naționalismul în sine nu implică o credință în superioritatea
unei etnii sau țări față de altele, unii naționaliști
susțin supremația etnocentrică sau protecționismul.
Umilirea de a fi un cetățean de clasa a doua a determinat minoritățile
regionale din statele multietnice, precum Marea Britanie, Spania, Franța,
Germania, Rusia și Imperiul Otoman, să definească naționalismul în termeni
de loialitate față de cultura lor minoritară, în special limba și
religia. Asimilarea forțată era anatema.
Pentru grupul cultural dominant din punct de vedere politic, asimilarea
a fost necesară pentru a minimiza neloialitatea și trădarea și, prin urmare, a
devenit o componentă majoră a naționalismului. Un al doilea factor pentru
grupul dominant din punct de vedere politic a fost competiția cu statele
vecine - naționalismul implica o rivalitate, mai ales în ceea ce privește
priceperea militară și puterea economică.
5.5.2. Istorie
Herodot este primul care a enunțat principalele caracteristici ale etniei,
cu celebra sa considerare ce definește identitatea greacă, unde enumeră:
rudenia (greacă: ὁμόαιμον, homόaimon, „de același sânge”), limba (greacă:
ὁμόγλωσσον, homoglōsson, „vorbind aceeași limbă”), culte și obiceiuri
(greacă: ὁμότροπον, homotropon, „de aceleași obiceiuri sau viață”).
5.5.3. Caracteristici
Principiul politic central al naționalismului etnic este acela
că grupurile etnice pot fi identificate fără ambiguitate și că fiecare astfel de
grup are dreptul la autodeterminare.
Rezultatul acestui drept la autodeterminare poate varia, de la apelurile
la organismele administrative auto-regulate într-o societate deja stabilită, la o
entitate autonomă separată de acea societate, într-un stat suveran înlăturat
din acea societate. În relațiile internaționale, ea conduce, de asemenea, la
politici și mișcări pentru iredentism să pretindă o națiune comună bazată pe
etnie.

346
 În literatura științifică, naționalismul etnic este, de obicei, în contrast
cu naționalismul civic. Etnismul național își bazează calitatea de membru al
națiunii la descendență sau la ereditate, adesea articulată în termeni de sânge
comun sau rudenie, mai degrabă decât pe apartenența politică. Prin urmare,
statele-națiune cu tradiții puternice de naționalitate etnică tind să definească
naționalitatea sau cetățenia prin ius sangvinis (legea sângelui, descendența
unei persoane de acea naționalitate) și țările cu tradiții puternice de
naționalism civic tind să definească naționalitatea sau cetățenia prin ius
soli (legea solului, nașterea în statul națiunii). Etnismul național este, prin
urmare, văzut ca fiind exclusiv, în timp ce naționalismul civic tinde să fie
incluziv. Mai degrabă decât loialitatea față de idealurile civice comune și
tradițiile culturale, atunci naționalismul etnic tinde să sublinieze narațiuni de
descendență.
Teoreticianul Anthony D. Smith folosește termenul „naționalism
etnic” pentru conceptele non-occidentale ale naționalismului, spre deosebire
de opiniile occidentale ale unei națiuni definite de teritoriul său
geografic. Diaspora studiază oamenii de știință care extind acest concept
neagresiv legat de „națiune” printre comunitățile diasporice, folosindu-se
uneori termenul etnonare sau etnonationalism pentru a descrie un colectiv
conceptual al etnicilor dispersați.
5.5.4. Exemple
Herodot a afirmat principalele caracteristici ale identității grecești:
rudenia în sânge, vorbirea, cultul religios și obiceiurile.
Naționalismul etnic este prezent în politicile de imigrație ale multor
state sub forma legilor de
repatriere. Armenia, Bulgaria, Croația, Finlanda, Germania, Ungaria, Irlanda
, Israel, Serbia, Turcia, Estonia, Grecia, Italia, Malaezia, România, India, C
hina, Japonia, Regatul Unit, Taiwan și Rusia, oferă cetățenie automată sau
rapidă membrilor diasporelor din grupul lor etnic predominant, dacă se
dorește.
În Malaezia, principiul Bumiputera recunoaște „poziția specială” a
malaezilor prevăzută în Constituția Malaeziei, în special în articolul 153 . Cu
toate acestea, constituția nu folosește termenul bumiputra; definește numai
„malaezii” și „populare indigene” (articolul 160 alineatul (2)), „nativi” din

347
Sarawak (161A alineatul (6) litera (a)), și „nativi” din Sabah (articolul 161A
(6) (b)). Anumite, dar nu toate politicile pro-bumiputra există ca acțiuni
afirmativepentru bumiputras, pentru NEP se bazează pe rasă și nu pe
deprivare. De exemplu, toți Bumiputra, indiferent de situația lor financiară,
au dreptul la o reducere de 7% la case sau proprietăți, inclusiv unități de lux,
în timp ce o persoană cu venituri mici, care nu este Bumiputra, nu primește o
astfel de asistență financiară. Alte politici preferențiale includ cote pentru
următoarele: admiterea în instituțiile de învățământ guvernamentale,
calificarea pentru burse publice, notarea lucrărilor de examene ale
universităților, cursuri speciale numai pentru bumiputras înainte de
examenele de final de curs ale universității, pentru poziții în guvern și
deținerea de afaceri. Majoritatea politicilor au fost stabilite în Noua Politică
Economică Malaeziană(NEP) perioadă. Multe politici se concentrează pe
încercarea de a obține o cotă bumiputra din capitalul corporativ, care să
cuprindă cel puțin 30% din total. Ismail Abdul Rahman a propus această
țintă după ce guvernul nu a reușit să cadă de acord asupra unui obiectiv
politic adecvat.
În legea cetăţeniei germane, cetăţenia este deschisă etnicilor
germani. Conform legii grecești privind naționalitatea, grecii născuți în
străinătate pot transmite cetățenia copiilor lor din generație în generație pe
termen nelimitat.
5.5.5. Critici
Forme mai extreme de naționalism etnic au fost identificate ca o cauză
a diferitelor genocide și episoade de epurare etnică. În cartea sa din 2005 The
Great Game of Genocid, istoricul Donald Bloxham a susținut că genocidul
armean „reprezintă o logică clară a naționalismului etnic atunci când este
dus la extrema sa absolută în societățile multinaționale”.
5.6. Naționalism economic
5.6.1. Introducere
Naționalismul economic, sau patriotismul economic, este o ideologie
care favorizează intervenționismul de stat în economie, cu politici care pun
accent pe controlul intern al economiei, al muncii și al formării de capital,
chiar dacă acest lucru necesită impunerea de tarife și alte restricții asupra
circulației forței de muncă, bunuri și capital.

348
 Naționalismul economic, numit și patriotism economic și populism
economic, este o ideologie care favorizează intervenționismul de stat față de
alte mecanisme de piață, cu politici precum controlul intern al economiei,
munca și formarea de capital, inclusiv dacă acest lucru necesită impunerea
de tarife și alte restricții. privind circulația forței de muncă, a mărfurilor și a
capitalului. Credința de bază a naționalismului economic este că economia ar
trebui să servească obiectivelor naționaliste.
Naționaliștii economici se opun globalizării sau cel puțin pun la
îndoială beneficiile comerțului liber fără restricții,
favorizând protecționismul. Pentru naționaliștii economici, piețele trebuie să
fie subordonate statului și ar trebui să servească intereselor statului (cum ar fi
asigurarea securității naționale și acumularea puterii
militare). Doctrina mercantilismului este o variantă proeminentă a
naționalismului economic. Naționaliștii economici tind să vadă comerțul
internațional ca sumă zero , în care scopul este de a obține câștiguri relative
(spre deosebire de câștiguri reciproce).
Naționalismul economic tinde să pună accentul pe industrializare (și
adesea ajută industriile cu sprijinul statului), datorită convingerilor că
industria are efecte de propagare pozitive asupra restului economiei, sporește
autosuficiența și autonomia politică a țării și este un aspect crucial în
construirea puterii militare.
5.6.2. Istoric
În timp ce inventarea termenului „patriotism economic” a fost atribuită
parlamentarului francez Bernard Carayon, există dovezi că expresia a fost
folosită încă de mai devreme. Într-un prim exemplu al utilizării sale, William
Safire în 1985, în apărarea propunerii președintelui Reagan privind sistemul
de apărare antirachetă a Inițiativei de Apărare Strategică, a scris: „Numitorul
nostru comun este naționalismul - atât un patriotism militar cât și economic
- care ne înclină spre partea apărării naționale omniprezente”.
La mijlocul până la sfârșitul anilor 1800, gânditorii economici italieni
au început să graviteze spre teoriile lui Fredrich List. Conduse de economiști
italieni precum Alessandro Rossi, politicile care favorizează protecționismul
au luat amploare. Guvernul italian a ignorat anterior industria italiană în
favoarea comerțului cu Franța. Guvernul italian părea mulțumit să privească

349
alte puteri europene modernizând și câștigând influență prin coloniile
lor. Diverse grupuri au început să facă presiuni asupra guvernului italian, de
la producătorii de textile la ceramică și, deși guvernul italian a impus tarife,
industriașii au simțit că nu este suficient. Impulsul pentru industrializare și
protecționism a făcut rapid Italia într-o criză economică în 1887, expunând
necazurile industriale italiene.
Diversitatea etnică a imperiului austro-ungar a făcut din acesta un caz
neobișnuit de ascensiune a naționalismului european. Căderea Imperiului
Austro-Ungar, deși a fost cauzată în principal de înfrângerea imperiului
în Primul Război Mondial, a fost cauzată și de lipsa integrării economice și
politice între austrieci și slavi. Deși Ungaria s-a bazat pe Austria din punct de
vedere economic, deoarece a oferit o piață pentru producția agricolă a
Ungariei, a existat o ruptură socială și economică profundă între austrieci și
poporul slav, care au boicotat și au protestat activ dominația austriacă în
favoarea unei mai mari autonomii în Balcani. Regiunile din interiorul
imperiului au început să folosească forme de discriminare a prețurilor pentru
a consolida economiile naționale. Ca urmare, comerțul intra-imperiu a
început să eșueze. Prețurile cerealelor au fluctuat în întregul imperiu după
anii 1880 până în Primul Război Mondial, cu toate acestea, o defalcare etnică
a imperiului a arătat că comerțul cu cereale între două teritorii predominant
austriece sau două teritorii predominant slave, a dus la o scădere treptată a
prețurilor cerealelor din anii 1870 până la Primul Război Mondial. Acest
lucru s-a datorat în principal prezenței crescute a căilor ferate la sfârșitul
anilor 1800. Singura pereche comercială care nu a observat scăderea
prețurilor cerealelor au fost două teritorii de naționalități diferite. În general,
prețurile cerealelor au fost mai ieftine, iar diferența de prețuri a fost mai
mică, când cele două teritorii comerciale semănau mai mult din punct de
vedere etnic și lingvistic.
La Conferința Financiară asupra Inflației din septembrie 1974, un
subiect de discuție a fost dizolvarea treptată a barierelor economice din calea
circulației mărfurilor, persoanelor și serviciilor peste granițe în epoca de
după al Doilea Război Mondial. Potrivit lui William E. Simon, care era
secretarul Trezoreriei Statelor Unite la acea vreme, exista îngrijorarea
că inflația ar motiva naționalismul economic: „Acest lucru a avut un efect

350
enorm de benefic; acum, totuși, există un anumit pericol ca inflația să
conducă țările în naţionalism."
5.6.3. Filosofie
Fundamentele filozofice ale naționalismului economic sunt greu de
urmărit din cauza istoriei lungi a ideologiei și a atracției sale unice pentru
diferite tipuri de grupuri. Cei patru piloni generali provin din rădăcinile sale
politice, culturale, economice și sociale. Deși detaliile din jurul acestor patru
piloni pot diferi în funcție de statutul unei națiuni, în general, statutul și
stabilitatea economică a unei națiuni au prioritate față de alta. La sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, acest lucru a însemnat
un accent pe protecționism, rolul sporit al guvernului și chiar colonialism,
deoarece era un mijloc de modificare a culturii și crezului unei țări ocupate.
Atât în Germania, cât și în Italia, Fredrich List a jucat un rol în
creșterea naționalismului economic în anii 1800. List a reunit elemente de
teorie economică și identitate națională, deoarece a postulat că calitatea vieții
unui individ este în corelație cu succesul țării lor și a fost un susținător
binecunoscut al tarifelor în Statele Unite. Ideile lui List despre economie și
naționalism au contestat în mod direct teoriile economice ale lui Adam
Smith, deoarece List a considerat că Smith a redus prea mult rolul identității
naționale și a favorizat o abordare globalizată care ignora anumite
complexități ale vieții politice.
5.6.4. Exemple moderne
Întrucât o politică este un sistem deliberat de principii pentru a ghida
deciziile și a obține rezultate raționale, următoarea listă ar fi exemple de
politică naționalistă economică, în care există o doctrină consecventă și
rațională asociată cu fiecare măsură protecționistă individuală:
Propunerea de preluare a Arcelor (Spania, Franța și Luxemburg) de
către Mittal Steel Company (India);
Listarea guvernamentală franceză a Danone (Franța) ca „industrie
strategică” pentru a anticipa o potențială ofertă de preluare
a PepsiCo (SUA);
Preluarea blocată a Autostrade, un operator italian de drumuri cu taxă
de către compania spaniolă Abertis;

351
 Propunerea de preluare a Endesa (Spania) de către E.ON (Germania)
și contraoferta de către Gas Natural (Spania);
Propunerea de preluare a Suez (Franța) de către Enel (Italia) și
contraoferta de către Gaz de France (Franța);
Opoziția Congresului Statelor Unite față de oferta de preluare
a Unocal (SUA) de către CNOOC (PR China) și preluarea ulterioară de
către Chevron (SUA);
Opoziția politică din 2006 de a vinde afaceri de management portuar
din șase porturi maritime majore din SUA către Dubai Ports World cu sediul
în Emiratele Arabe Unite;
Limitele participării și proprietății străine în sectoarele resurselor
naturale ale Rusiei și în anumite industrii rusești, începând cu 2008.
Motivul unei politici de protecționism economic în cazurile de mai sus
a variat de la o ofertă la alta. În cazul ofertei lui Mittal pentru Arcelor,
preocupările principale au vizat siguranța locului de muncă pentru angajații
Arcelor din Franța și Luxemburg. Cazurile Suezului francez și al Endesa
spaniolă au implicat dorința ca guvernele europene respective de a crea
un „campion național” capabile să concureze atât la nivel european, cât și
global. Atât guvernul francez, cât și cel al SUA au folosit securitatea
națională drept motiv pentru a se opune preluării Danone, Unocal și licitației
DP World pentru 6 porturi americane. În niciunul dintre exemplele
prezentate mai sus, oferta inițială nu a fost considerată a fi împotriva
intereselor concurenței. În multe cazuri, acționarii au susținut oferta
străină. De exemplu, în Franța, după ce oferta Enel pentru Suez a fost
contracarată de compania publică franceză de energie și gaze Gaz De France,
acționarii Suez s-au plâns, iar sindicatele Gaz De France au fost în tumult din
cauza privatizării locurilor de muncă.
Mai recent, politicile economice susținute de Steve Bannon în
urma alegerilor prezidențiale din SUA din 2016 au fost luate în considerare
de unii savanți și comentatori politici ca o întoarcere (parțială) la
naționalismul economic al erei Theodore Roosevelt.
Fenomenul modern al Uniunii Europene a dus parțial la o renaștere
recentă a naționalismului economic. Europa de Vest în ansamblu a devenit
mai globalizată din punct de vedere economic de la sfârșitul celui de -al

352
Doilea Război Mondial, îmbrățișând integrarea economică și
introducând moneda euro. Acest lucru a dus la efecte economice pozitive,
cum ar fi creșteri constante ale salariilor. Cu toate acestea, din anii 1990
până la Marea Recesiune, a existat o neîncredere tot mai mare în acest sistem
globalizat. Cu inegalități în creștere ale veniturilor și puțină protecție
împotriva evenimentelor economice naturale, mulți europeni au început să
îmbrățișeze naționalismul economic. Acest lucru se datorează faptului că
naționaliștii europeni moderni văd economia națiunii lor devenind în general
mai globalizată în detrimentul propriului statut economic. Globalizarea, ca
tipul pe care se poate observa în Uniunea Europeană, este ușor de opus,
deoarece creează învingători și învinși. Cei care își pierd locul de muncă din
cauza globalizării sunt mai susceptibili de a fi atrași de partidele care susțin
naționalismul economic.
Deși unele națiuni europene au fost afectate diferit, națiunile care au
văzut o expunere crescută la stocul comercial din China s-au deplasat
semnificativ mai departe la dreapta din punct de vedere politic și au susținut,
în general, politici mai naționaliste și protecționiste. Chiar și industriile care
nu au văzut o expunere crescută la șocul comercial din China s-au mutat în
general către politici de dreapta. Acest lucru arată că, în timp ce unii
alegători și-au schimbat sprijinul politic din cauza înrăutățirii condițiilor lor
economice, mulți alegători au trecut la politica de dreapta din cauza unei
reacții la nivel comunitar de la șocul comercial din China. Deși șocul a avut
loc în anii 1980, efectele sale economice încă afectează electoratul european
și astăzi. În special, votul Brexit a arătat impactul pe care acest șoc l-a avut
asupra electoratului, întrucât regiunile care au fost cel mai afectate de șocul
comercial din China erau încă slabe din punct de vedere economic (în
termeni de PIB pe cap de locuitor) în comparație cu alte regiuni precum
Londra, chiar și peste o perioadă de timp. deceniu mai târziu. Există o
corelație pozitivă puternică în regiunile cele mai afectate de șocul comercial
cu China și o creștere a voturilor pentru părăsirea Uniunii Europene.
Imigrația joacă un rol important în politica naționaliștilor economici
moderni. Cu un aflux considerabil de imigrație, în special din părți ale
Europei de Est și Orientul Mijlociu, cei care gravitează către naționalismul
economic constată că identitatea și cultura lor națională a fost diluată de

353
creșterea imigrației. Deși studiile au arătat îmbunătățiri marginale atât ale
angajării nativelor, cât și ale salariilor atunci când sunt puse în competiție cu
imigranții.
Impactul mișcării Europei către o economie globalizată a dus la
trecerea politicii naționaliste și la sprijinul partidelor de dreapta. Impactul
acestei schimbări a fost relativ negativ în cazul Marii Britanii. În ciuda
faptului că nu este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, Brexit a
provocat o scădere a producției de la 1,7 la 2,5 la sută. În comparație cu alte
țări care și-au păstrat locul în Uniunea Europeană, Regatul Unit a suferit
semnificativ din cauza ieșirii sale din Uniunea Europeană. Nu numai în ceea
ce privește pierderea pe termen scurt a PIB-ului, ci și în ceea ce privește
încrederea consumatorilor atât între firme, cât și între gospodării, în ciuda
incertitudinilor macroeconomice naturale care vin odată cu o schimbare
economică drastică, au reprezentat doar 20 la sută din scăderea producției
naționale.
5.6.5. Critici
Preferința consumatorilor pentru bunurile locale oferă producătorilor
locali puterea de monopol, oferindu-le posibilitatea de a crește prețurile
pentru a obține profituri mai mari. Firmele care produc bunuri locale pot
percepe o primă pentru acel bun. Consumatorii care preferă produsele
producătorilor locali pot ajunge să fie exploatați de producătorii locali care
maximizează profitul. De exemplu; o politică protecționistă în America a
impus tarife pe mașinile străine, dând producătorilor locali (piața Ford și
GM) putere de piață care le-a permis să ridice prețul mașinilor, ceea ce a
afectat negativ consumatorii americani care se confruntau cu mai puține
opțiuni și prețuri mai mari. Bunurile produse la nivel local pot atrage o primă
dacă consumatorii manifestă o preferințăfață de aceasta, astfel încât firmele
au un stimulent să treacă bunurile străine drept bunuri locale dacă mărfurile
străine au costuri de producție mai ieftine decât mărfurile locale.
5.7. Naționalism de gen și muscular
Critica feministă interpretează naționalismul ca un mecanism prin care
controlul sexual și represiunea sunt justificate și legitimate, adesea de o
putere masculină dominantă. Genderizarea naționalismului prin noțiunile
de masculinitate și feminitate construite social nu modelează doar cum va

354
arăta participarea masculină și feminină la construirea acelei națiuni, ci și
cum va fi imaginată națiunea de către naționaliști. O națiune care are propria
identitate este văzută ca fiind necesară și adesea inevitabilă, iar aceste
identități sunt bazate pe gen. Pământul fizic în sine este adesea clasificat ca
feminin (adică „patria mamă”), cu un corp aflat în pericol constant de
încălcare de către bărbați străini, în timp ce mândria națională și protecția
granițelor „ei” sunt clasificate ca masculin.
Istoria, ideologiile politice și religiile plasează majoritatea națiunilor
de-a lungul unui continuum de naționalism muscular. Naționalismul
muscular conceptualizează identitatea unei națiuni ca fiind derivată din
atribute musculare sau masculine care sunt unice pentru o anumită țară. Dacă
definițiile naționalismului și ale genului sunt înțelese ca fiind construite din
punct de vedere social și cultural, cele două pot fi construite în conjuncție
prin invocarea unei dihotomii „noi” versus „ei” în scopul excluderii așa-
numitului „celălalt”. care este folosit pentru a întări legăturile unificatoare
ale națiunii. Împuternicirea unui gen, națiune sau sexualitate tinde să se
producă în detrimentul și lipsa puterii altuia; în acest fel, naționalismul poate
fi folosit ca instrument de perpetuare a structurilor heteronormative ale
puterii. Modul de gen în care naționalismul dominant a fost imaginat în
majoritatea statelor lumii a avut implicații importante nu numai asupra
experienței trăite a individului, ci și asupra relațiilor
internaționale. Colonialismul a fost din punct de vedere istoric strâns împletit
cu naționalismul muscular, de la cercetări care leagă masculinitatea
hegemonică și construirea imperiului, până la intersecțional .opresiunea fiind
justificată de imaginile colonialiste ale „celălalt”, practică integrală în
formarea identității occidentale. Această „alterare” poate veni sub
forma orientalismului, prin care Orientul este feminizat și sexualizat de
Occident. Orientul feminin imaginat, sau „altul”, există în contrast cu
Occidentul masculin.
Statutul națiunilor cucerite poate deveni o dilemă de cauzalitate:
națiunea a fost „cucerită pentru că erau efeminate și văzută ca efeminată
pentru că au fost cucerite”. În caz de înfrângere, ei sunt considerați
necalificați din punct de vedere militar, nu agresivi și, prin urmare, nu
muschi. Pentru ca o națiune să fie considerată „adecvată”, ea trebuie să

355
posede caracteristicile de sex masculin ale virilității, spre deosebire de
caracteristicile stereotipe feminine de supunere și dependență. Naționalismul
muscular este adesea inseparabil de conceptul de războinic, care
împărtășește ideologiapuncte comune în multe națiuni; ele sunt definite de
noțiunile masculine de agresiune, dorința de a se angaja în război, hotărâre și
forță musculară, spre deosebire de noțiunile feminine de liniște, slăbiciune,
non-violență și compasiune. Această imagine masculinizată a unui războinic
a fost teoretizată ca fiind „punctul culminant al unei serii de procese istorice
și sociale bazate pe gen” jucate într-un context național și internațional. Idei
de dualism cultural - ale unui bărbat marțial și femeia - care sunt implicite în
naționalismul muscular, subliniază natura rasială, clasificată,
de gen și heteronormativă a identității naționale dominante.
Națiunile și sistemele de gen sunt construcții care se susțin reciproc :
națiunea îndeplinește idealurile masculine de camaraderie și
fraternitate. Masculinitatea a fost citată ca un factor notabil în producerea
militantismului politic. O trăsătură comună a crizei naționale este o
schimbare drastică a modurilor acceptabile din punct de vedere social de a fi
bărbat, care apoi ajută la modelarea percepției de gen a națiunii ca întreg.
5.8. Naționalism integral, iredentism și pan-naționalism
Există diferite tipuri de naționalism, inclusiv naționalismul
Risorgimento și naționalismul integral. În timp ce naționalismul
risorgimento se aplică unei națiuni care încearcă să înființeze un stat liberal
(de exemplu Risorgimento în Italia și mișcări similare din Grecia,
Germania, Polonia în secolul al XIX-lea sau naționalismul civic american),
naționalismul integral rezultă după o națiune și-a dobândit independența și
și-a înființat un stat, Italia fascistă și Germania nazistă, potrivit lui Alter și
Brown, au fost exemple de naționalism integral.
Unele dintre calitățile care caracterizează naționalismul integral
sunt antiindividualismul, etatismul, extremismul radical și militarismul
agresiv-expansionist. Termenul de naționalism integral se suprapune adesea
cu fascismul, deși există multe puncte naturale de dezacord. Naționalismul
integral ia naștere în țările în care un etos militar puternic s-a înrădăcinat prin
lupta pentru independență, când, odată obținută independența, se crede că
este nevoie de o armată puternică pentru a asigura securitatea și viabilitatea

356
noului stat. De asemenea, succesul unei astfel de lupte de eliberare are ca
rezultat sentimente de superioritate națională care pot duce la un naționalism
extrem.
Pan-naționalismul este unic prin faptul că acoperă o suprafață
mare. Pan-naționalismul se concentrează mai mult pe „clustere” de grupuri
etnice. Panslavismul este un exemplu de pannaționalism. Scopul este unirea
tuturor poporului slav într-o singură țară. Ei au reușit prin unirea mai
multor oameni slavi de sud în Iugoslavia în 1918.
5.9. Naționalism de stânga
Multe mișcări naționaliste sunt dedicate eliberării naționale , în opinia
că națiunile lor sunt persecutate de alte națiuni și, astfel, trebuie să-și
exercite auto-determinarea eliberându-se de persecutorii acuzați. Marxismul-
leninismul antirevizionist este strâns legat de această ideologie, iar
exemplele practice includ lucrarea timpurie a lui Stalin, Marxism and the
National Question și edictul său privind socialismul într-o țară , care declară
că naționalismul poate fi folosit într-un context internaționalist, luptând
pentru eliberarea națională fără diviziuni rasiale sau religioase.
Alte exemple de naționalism de stânga includ Mișcarea din 26 iulie
a lui Fidel Castro, care a lansat Revoluția cubaneză în 1959, Mebyon
Kernow din Cornwall, Sinn Féin din Irlanda, Plaid Cymru din Țara
Galilor, Blocul Naționalist Galician din Galiția, Liga Awami în
Bangladesh, Congresul Național African din Africa de Sud și numeroase
mișcări în Europa de Est.
5.10. Național-anarhism
Printre primii susținători ai național-anarhismului s-au numărat Hans
Cany, Peter Töpfer și fostul activist al Frontului Național Troy Southgate,
fondatorul Fracțiunii Naționale Revoluționare, o organizație britanică
desființată de atunci, care a cultivat legături cu anumite cercuri de extremă
stângă și de extremă dreapta în Regatul Unit și în statele post-sovietice, a nu
se confunda cu național-anarhismul Grupului Black Ram. În Regatul Unit,
național-anarhiștii au lucrat cu Albion Awake, Alternative Green (publicat de
fostul editor Green Anarchist Richard Hunt) și Jonathan Boulter pentru a
dezvolta Târgul Ereticilor Anarhiști. Acei național-anarhiști își citează

357
influențele în primul rând de la Mihail Bakunin, William Godwin, Peter
Kropotkin, Pierre-Joseph Proudhon, Max Stirner și Lev Tolstoi.
O poziție dezvoltată în Europa în anii 1990, grupuri național-anarhiste
au apărut în întreaga lume, cel mai proeminent în Australia (New Right
Australia/Noua Zeelandă), Germania (International National Anarchism) și
Statele Unite ale Americii (BANA). Național-anarhismul a fost descris ca o
ideologie de dreapta radicală naționalistă care susține separatismul rasial
și puritatea rasială albă. Național-anarhiștii pretind
că sincretizează naționalismul etnic neotribal cu anarhismul filozofic, în
principal în sprijinul lor pentru o societate fără stat, respingând în același
timp filosofia socială anarhistă. Principala inovație ideologică a național-
anarhismului este ultranaționalismul său palingenetic antistatal. Național-
anarhiștii susțin comunități omogene în locul statului național. Național-
anarhiștii susțin că cei din diferite grupuri etnice sau rasiale ar fi liberi să se
dezvolte separat în propriile lor comune tribale, încercând în același timp să
fie meritocrați din punct de vedere politic, non- capitalist din punct de vedere
economic, durabil din punct de vedere ecologic și tradițional din punct de
vedere social și cultural.
Deși termenul de național-anarhism datează încă din anii 1920,
mișcarea național-anarhistă contemporană a fost propusă de la sfârșitul
anilor 1990 de activistul politic britanic Troy Southgate, care o poziționează
ca fiind „dincolo de stânga și de dreapta”. Puținii savanți care au studiat
național-anarhismul ajung la concluzia că acesta reprezintă o evoluție
ulterioară în gândirea dreptei radicale, mai degrabă decât o dimensiune
complet nouă a spectrului politic. Național-anarhismul este considerat de
anarhiști ca fiind o rebranding a fascismului totalitar și un oximoron .din
cauza contradicției inerente a filozofiei anarhiste a antifascismului,
abolirea ierarhiei nejustificate, demontarea granițelor
naționale și egalitatea universală între diferite naționalități ca fiind
incompatibile cu ideea unei sinteze între anarhism și fascism.
Național-anarhismul a stârnit scepticism și ostilitate totală atât din
partea criticilor de stânga, cât și a celor de extremă dreapta. Criticii, inclusiv
oamenii de știință, îi acuză pe național-anarhiștii că nu sunt altceva
decât naționaliști albi care promovează o formă comunitară și rasială de

358
separatism etnic și rasial, în timp ce își doresc militantul chic de a se
numi anarhiști fără bagajul istoric și filozofic care însoțește o astfel de
afirmație, inclusiv filozofia anarhistă egalitară anti-rasistă și
contribuțiile anarhiștilor evrei. Unii savanți sunt sceptici că implementarea
național-anarhismului ar avea ca rezultat o extindere a libertății și o descriu
ca un anti-statism autoritar care ar avea ca rezultat autoritarism și opresiune,
doar la scară mai mică.
5.11. Naționalism nativist
Naționalismul nativist este un tip de naționalism asemănător tipurilor
de naționalism creol sau teritorial, dar care definește apartenența la o națiune
numai prin nașterea pe teritoriul său. În țările în care există un puternic
naționalism nativist, oamenii care nu s-au născut în țară sunt văzuți ca
cetățeni mai mici decât cei care s-au născut acolo și sunt
numiți imigranți chiar dacă s-au naturalizat. Este cultural, deoarece oamenii
nu vor vedea niciodată o persoană născută în străinătate ca fiind una dintre
ele și este legal, deoarece acestor oameni li se interzice pe viață să dețină
anumite locuri de muncă, în special locuri de muncă guvernamentale. În
studiile academice, nativismul este un termen tehnic standard, deși cei care
dețin această viziune politică nu acceptă de obicei eticheta. „Natiștii. . . nu se
consideră nativiști." Pentru ei este un termen negativ și ei se consideră mai
degrabă „patrioți”.
5.12. Naționalism rasial
Naționalismul rasial este o ideologie care susține o definiție rasială a
identității naționale. Naționalismul rasial încearcă să păstreze o anumită rasă
prin politici precum interzicerea amestecării rasiale și imigrarea altor
rase. Exemple specifice sunt naționalismul negru și naționalismul alb.
5.12.1. Naționalismul negru
1. Definiție
Naționalismul negru, denumit adesea engleză : Black nationalism, este
un termen generic pentru o serie de ideologii care revendică unitatea
fundamentală a poporului de origine sahariană sau sub-sahariană.
„Naționalismul negru” nu trebuie confundat cu ideologiile sau
atitudinile naționaliste specifice anumitor grupuri de populație, care,
dimpotrivă, își afirmă specificitatea în raport cu toate celelalte populații

359
negre. Și-a găsit expresiile dominante în Africa sub-sahariană, în
ambele Americi și în special în Statele Unite, unde istoria sa fuzionează cu
cea a Asociației Universale de Îmbunătățire a Negrilor și a Ligii
Comunităților Africane din Marcus Garvey și Partidul Pantera Neagră. În
anii 1970, a apărut feminismul negru, care a amestecat
revendicările feministe și naționalismul negru, perturbând scena
feminismului american.
Naționalismul negru este un tip de naționalism sau pan-
naționalism care susține credința că oamenii de culoare sunt o rasă și
încearcă să dezvolte și să mențină o identitate rasială
și națională neagră. Activismul naționalist negru se învârte în jurul
împuternicirii sociale, politice și economice a comunităților și a oamenilor
de culoare, în special pentru a rezista asimilării în cultura albă
(prin integrare sau în alt mod) și pentru a menține o identitate neagră
distinctă.
Naționalismul negru este uneori descris ca un eufemism pentru, sau un
subset al supre-macismului negru și separatismului negru, iar acești termeni
au fost adesea folosiți în mod interschimbabil de jurnaliști și
academicieni. Ele sunt de fapt filozofii foarte diferite: separatismul negru
este urmărirea unui „stat numai pentru negri”; și supre-macismul negru a
fost definit ca credința că oamenii de culoare sunt superiori negrilor și ar
trebui să-i domine.
Naționaliștii de culoare spun că caută să asigure supraviețuirea rasei
negre și a culturilor statelor istorice negre. Criticii naționalismului negru,
între timp, susțin că multe grupuri naționaliste negre promovează violența
rasială.
Naționalismul negru a apărut în cadrul comunității afro-americane din
Statele Unite. La începutul secolului al XX-lea, garveyismul promovat
de Marcus Garvey, cu sediul în SUA, a promovat ideile naționaliste
negre. Ideile naționaliste negre s-au dovedit, de asemenea, o influență asupra
mișcării Islamului Negru, în special asupra unor grupuri precum Națiunea
Islamului fondată de Wallace Fard Muhammad. În anii 1960, naționalismul
negru a influențat Partidul Pantera Neagră și mișcarea mai largă Black
Power.

360
 Martin Delany (1812-1885), un aboliționist afro-american, a fost
probabil primul susținător al naționalismului negru.
Naționalismul negru este o mișcare politică și socială care pretinde
identitatea neagră și aspiră să întemeieze o națiune formată doar din afro-
americani.
În Africa de Sud, reunește mișcări apropiate de Mișcarea Conștiinței
Negre, precum AZAPO, un partid politic fondat în 1978.
2. Istoric
2.1. Secolul XIX
Inspirat de succesul revoluției haitiane, originile naționalismului
african negru și indigen în gândirea politică se află în secolul al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea cu oameni precum Marcus Garvey, Benjamin
,,Pap" Singleton, Henry McNeal Turner, Martin Delany, Henry Highland.
Garnet, Edward Wilmot Blyden, Paul Cuffe și alții. Repatrierea sclavilor
afro-americani în Liberia sau Sierra Leone a fost o temă naționalistă neagră
comună în secolul al XIX-lea. Asociația Universală pentru Îmbunătățirea
Negru a lui Marcus Garveydin anii 1910 și 1920 a fost cea mai puternică
mișcare naționalistă neagră de până acum, pretinzând milioane de
membri. Mișcarea lui Garvey a fost opusă de liderii de culoare majoră de
culoare și zdrobită de acțiunea guvernului. Cu toate acestea, mulți absolvenți
ai săi și-au amintit retorica inspirată.
Naționalismul negru s-a născut în America ca răspuns
la multiculturalism în a doua jumătate a secolului al XIX-lea datorită unor
teoreticieni precum Martin Delany.
Martin Delany (1812-1885), un afro-american aboliţionist, a fost, fără
îndoială, primul susținător al naționalismului negru.
În 1914, jamaicanul pan- Africanist Marcus Garvey a fondat UNIA, o
organizație naționalistă formată din oameni de culoare. Mai târziu, între anii
1960 și începutul deceniului următor, mulți afro-americani au fost puternic
inspirați de curentul naționalist afro-american, inclusiv Malcolm
X, Panterele Negre și Armata de Eliberare Neagră.
Inspirat de succesul Revoluția haitiană, originile naționalismului
african negru și indigen în gândirea politică se află în secolul al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea la oameni precum Marcus Garvey, Benjamin

361
,,Pap" Singleton, Henry McNeal Turner, Martin Delany, Henry Highland
Garnet, Edward Wilmot Blyden, Paul Cuffe, și alții. Repatrierea sclavilor
afro-americani către Liberia sau Sierra Leone a fost o temă naționalistă
neagră obișnuită în secolul al XIX-lea. Marcus Garvey's Asociația de
îmbunătățire a negrilor universali din anii 1910 și 1920 a fost cea mai
puternică mișcare naționalistă neagră până în prezent, reclamând milioane de
membri. Mișcarea lui Garvey a fost opusă de liderii negri de linie principală
și zdrobită de acțiunea guvernamentală. Cu toate acestea, numeroșii săi
absolvenți și-au amintit retorica sa inspiratoare.
Conform Wilson Ieremia Moise, naționalismul negru ca filozofie
poate fi examinat din trei perioade diferite, dând naștere la diverse
perspective ideologice pentru ceea ce putem considera astăzi naționalismul
negru.
Prima perioadă a naționalismului negru preclasic a început când primii
africani au fost aduși în America ca sclavi prin Revoluționar
american perioadă.
A doua perioadă a naționalismului negru a început după Război
revoluționar. Această perioadă se referă la momentul în care un număr
considerabil de africani educați din colonii (în special în New England și
Pennsylvania) deveniseră dezgustat de condițiile sociale care au apărut
din Iluminarea ideile lui. Din acest mod de gândire a venit ascensiunea
indivizilor din comunitatea neagră care au căutat să creeze organizații care să
unească oamenii negri. Intenția acestor organizații a fost de a grupa oamenii
negri împreună, astfel încât să-și poată exprima preocupările și să-și ajute
propria comunitate să se dezvolte. Această formă de gândire poate fi găsită
la personalități istorice precum; Prince Hall, Richard Allen și Absalom
Jones, James Forten, Cyrus Bustill, William Gray prin nevoia lor de a deveni
fondatori ai unor organizații precum lojile africane masonice, Societatea
africană liberă, și instituții bisericești precum Biserica episcopală africană Sf.
Toma. Aceste instituții au servit ca fundații timpurii pentru dezvoltarea unor
organizații independente și separate pentru proprii lor oameni. Scopul a fost
de a crea grupuri pentru a-i include pe cei care de atâtea ori fuseseră excluși
din comunitățile exclusiv albe și din organizațiile finanțate de guvern.

362
 A treia perioadă a naționalismului negru a apărut în timpul postului-
Reconstrucţie epocă, în special printre diferitele cercuri clerice afro-
americane. Cercurile separate erau deja înființate și acceptate, deoarece afro-
americanii îndureraseră mult timp opresiune de sclavie și Jim Crowism în
Statele Unite de la începuturile sale. Fenomenul clerical a dus la nașterea
unei forme moderne de naționalism negru care a subliniat necesitatea
separării negrilor de non-negri și a construirii unor comunități separate care
să promoveze mândria rasială și să colectivizeze resursele. Noua ideologie a
devenit filozofia unor grupuri precum Templul științei maure și Națiunea
Islamului. Până în 1930, Wallace Fard Muhammad fondase Națiunea
Islamului. Metoda sa de a răspândi informații despre Națiunea Islamului a
folosit tactici neconvenționale pentru a recruta persoane
în Detroit, Michigan. Mai târziu, Ilie Muhammad ar conduce Națiunea
Islamului și ar deveni un mentor pentru oameni ca Malcolm X. Deși anii
1960 au adus o perioadă de naționalism religios, cultural și politic sporit,
naționalismul negru a condus promovarea Afrocentrism.
Prince Hall
Prince Hall a fost un important lider social al Bostonului după războiul
revoluționar. Este bine cunoscut pentru contribuția sa ca fondator al
francmasoneriei negre. Viața și trecutul său sunt neclare, dar se crede că a
fost un fost sclav eliberat după douăzeci și unu de ani de sclavie. În 1775,
alți cincisprezece bărbați negri împreună cu Hall s-au alăturat unei loji franc-
masone de soldați britanici, după plecarea soldaților și-au creat propria lor
lojă African Lodge și li s-a acordat statura completă în 1784. În ciuda staturii
lor, alte loji franc-masone albe din America au făcut să nu le trateze egal și
așa că Hall a început să ajute alte loji masonice negre din toată țara să-și
ajute propria cauză - să progreseze împreună ca o comunitate, în ciuda
oricăror dificultăți aduse de rasiști. Hall a fost cel mai bine recunoscut pentru
contribuția sa la comunitatea neagră, împreună cu petițiile sale (multe
respinse) în numele naționalismului negru. În 1787 a depus o petiție fără
succes legislativului din Massachusetts pentru a trimite negrii înapoi în
Africa (pentru a obține libertatea „completă” de supremația albă). În 1788,
Hall a contribuit bine la adoptarea legislației privind interzicerea traficului de
sclavi și a celor implicați. Hall și-a continuat eforturile de a-și ajuta

363
comunitatea, iar în 1796 petiția sa pentru ca Boston să aprobe finanțarea
pentru școlile negre. În ciuda incapacității orașului de a furniza o clădire,
Hall și-a împrumutat clădirea pentru ca școala să fugă. Până la moartea sa în
1807, Hall a continuat să lucreze pentru drepturile negrilor în probleme de
abolire, drepturile civile și avansarea comunității în general.
Naționalismul negru s-a născut dintr-un sentiment de un destin comun
dificil aici, din cauza sclavia a negrului și colonizarea europeană. Acesta
diferă foarte mult de formele clasice de naționalism care militează pentru
crearea sau apărarea unui stat-națiune: naționalismul negru, o mișcare
eterogenă, poate susține, de exemplu, separatismul (deci Partidul Panterei
Negre din Statele Unite) sau, pe dimpotrivă, panafricanismul, adică
uniunea africanilor într-o singură unitate politică, un proiect mai apropiat
de panamericanism.
Panafricanismul
Panafricanismul poate reuni, pe de o parte, pe toți africanii, fără
distincția culorii pielii, în jurul unui proiect de unificare politică a
continentului african. Un politician arab precum Gamal Abdel Nasser este
astfel prezentat uneori ca un panafricanist pentru rolul său în
crearea Organizației Unității Africane , deși nu este negru. Mai recent, în
calitate de „principal susținător al Statelor Unite ale Africii, șeful statului
Libiei, Muammar Gaddafi, în iunie 2007 s-a străduit să-și adune semenii la
cauza unității africane”, deși nici el nu este negru.
Panafricanismul este deci atât o ideologie africană, cât și una
americană. În Africa, dincolo de încercările de coordonare între statele
africane (OAU, apoi Uniunea Africană), curentele politice care solicită
unificarea politică a populațiilor negre nu sunt foarte influente, limitate la
câteva cercuri intelectuale. Putem citi acolo consecința creării de state
africane la sfârșitul colonizării, care a încurajat strategiile și problemele
locale, mai degrabă decât continentale. De asemenea, putem vedea acolo o
consecință a eterogenității populațiilor africane, care aparțin cultural multor
grupuri lingvistice și religioase, eterogenitatea neîncurajând definirea
obiectivelor comune.
Naționalismele negre americane

364
 Oamenii de culoare din ambele Americi au fost luate în sclavie de pe
continent, între XVI - lea secol și XIX - lea secol . După abolirea sclaviei între
sfârșitul secolului al XVIII-lea (Haiti) și 1888 (Brazilia), populația afro-
american va experimenta situații dificile de viață legate de segregare rasială
(regim limitat de organizarea serviciilor de drepturi politice pentru
populațiile negre) și sărăcia.
Din cauza acestei situații dificile, cererile imediate ideologiile au
început să apară din secolul al XIX-lea, unele care necesita asimilarea
negrilor în populații albe (drepturi egale, eliminarea distincțiilor), celălalt
statut pretinde mai degrabă națiunea specifică.
La fel ca panafricanismul, naționalismele negre americane grupează
ambiguu obiective foarte divergente: întoarcerea în Africa, stabilirea unor
state separate în America sau pur și simplu autoorganizarea economică,
culturală și politică a comunităților negre din statele americane în care
trăiesc.
Naționalismul negru în Statele Unite
Statele Unite, atât din cauza dimensiunii populației sale negre și
datorită influenței sale economice și culturale, a fost un centru important
pentru dezvoltarea naționalismului negru în cele două Americi.
Naționalismul este în general foarte puternic influențat de influențele
religioase. Inițial aceștia erau creștini, dar dorința de a dezvolta autonomia
culturală a negrilor a dus la crearea unor religii specifice de către și pentru
negri: Moorish Science Temple of America și Nation of Islam inspirat de
islam, evrei negri inspirați de iudaism .
Prima mare organizație naționalistă a fost creată de jamaicanul Marcus
Garvey în Statele Unite în 1917. A fost „ Asociația pentru îmbunătățirea
negrilor universali ” (UNIA, încă în funcțiune). Deviza acestei asociații a
fost „Un Dieu! Un scop! Un Destin! (Un singur Dumnezeu! Un singur scop!
Un singur destin!)”. Stabilit la Harlem după primul război mondial , din
1918 până în 1922, Marcus Garvey este renumit în toată lumea și predică
pentru o întoarcere a negrilor în Africa, singura modalitate de a obține
independența.
Un alt curent apare în 1930 odată cu Națiunea Islamului. Ea nu predică
pentru o întoarcere în Africa, ci pentru un stat separat în sudul Statelor Unite.

365
Acesta va genera actualele organizații musulmane americane (care în general
s-au rupt de naționalism), ai căror membri, toate tendințele combinate, au
fost cuprinse între 1 și 2 milioane în 2007.
În cele din urmă, o a treia tendință nu necesită nici o plecare pentru
Africa, nici un stat separat în America, ci mai degrabă o auto-organizare a
comunității negre, recunoașterea acesteia „ca națiune în cadrul unei
națiuni”.
Naționalismul negru american în afara Statelor Unite
Organizațiile naționaliste negre din afara Statelor Unite sunt mai puțin
cunoscute și par a fi mai puțin importante, în ciuda originii jamaicane a lui
Marcus Garvey. Cu toate acestea, se poate cita importantă mișcare Rastafari,
uneori calificată de sionism negru prin insistența sa asupra revenirii în
Africa. Aceasta este percepută ca o condiție de independență politică, dar și
ca o condiție pentru redescoperirea rădăcinilor spirituale și culturale
eradicate de sclavie. Istoria acestei mișcări naționaliste negre este
documentată în cartea „Exod!” (Scali 2008) de Giulia Bonacci, unde
realitatea revenirii Rasta în Africa, deși limitată la câteva sute de indivizi,
este descrisă în detaliu.
Problema încrucișării
Nu foarte important în Africa, cu excepția anumitor țări precum Africa
de Sud , încrucișarea este foarte răspândită în America. Este experimentat
într-un mod foarte diferit în funcție de țară.
În Statele Unite, în momentul segregării rasiale, legea „ o picătură ”
definea ca fiind oricine negru cu „o picătură” de sânge negru. Noțiunea de
încrucișare are, prin urmare, un impact identitar slab. Chiar și persoanele cu
doar 20 sau 25% descendență africană au fost considerate și considerate a fi
negre.
În celelalte țări americane, din cultura iberică, există o veche distincție
între Métis și negri, primii beneficiind din punct de vedere istoric de condiții
juridice și practice care sunt adesea mai avantajoase. Prin urmare, distincția
și uneori opoziția dintre negri și metis este mult mai puternică în America
Latină decât în Statele Unite și a încetinit dezvoltarea naționalismului negru
în țările din America Latină. Elitele intelectuale care nu sunt albe sunt de
fapt mai amestecate decât cele negre, iar producția lor ideologică nu a vizat

366
decât rareori asimilarea cu populațiile negre, dată fiind viziunea acestora din
urmă ca fiind clar separată de Métis.
2.2. Societăți a naționalismului negru
Societatea africană liberă
În 1787, Richard Allen și Absalom Jones, miniștri negri din
Pennsylvania, au format Free African Society of Pennsylvania. Scopul
acestei organizații a fost de a crea o biserică care nu avea restricții decât
pentru o singură formă de religie și de a deschide calea pentru crearea unei
case de cult exclusiv comunității lor. Au reușit să facă acest lucru atunci
când au creat Biserica Episcopală Africană Sfântul Toma în 1793.
Comunitatea a inclus mulți membri care erau în special bărbați aboliționiști
și foști sclavi. Allen, urmând propriile sale credințe că închinarea ar trebui să
fie cu voce tare și deschisă, a părăsit organizația doi ani mai târziu. Odată cu
această ocazie de a deveni pastor al bisericii, dar a respins oferta, lăsând-o
lui Jones. Societatea în sine era o organizație caritabilă memorabilă care le
permitea membrilor să socializeze și să facă rețea cu alți parteneri de afaceri,
în încercarea de a-și îmbunătăți comunitatea. Activitatea și ușile deschise au
servit ca o creștere motivațională a orașului, deoarece multe alte societăți
negre de ajutor reciproc din oraș au început să apară. În plus, societatea este
bine cunoscută pentru ajutorul lor în timpul epidemiei de febră galbenă din
1793 despre care se știe că a luat viața multor orașe.
Biserica episcopală africană Sf. Toma din Philadelphia,
Pennsylvania
Biserica Africană sau Biserica Episcopală Africană din Sfântul Toma
Philadelphia, Pennsylvania a fost fondată în 1792 pentru cei de origine
africană, ca o biserică adoptivă pentru comunitate cu scopul de a fi
confesională. La începutul înființării bisericii, masele sale erau ținute în case
și școli locale. Unul dintre fondatorii Societății Africane Libere a fost, de
asemenea, primul preot episcopal de origine afro-americană, Absalom Jones.
Casa bisericii originale a fost construită pe străzile 5 și Adelphi din
Philadelphia, acum St. James Place și a fost închinată pe 17 iulie 1794; alte
locații ale bisericii au inclus: strada 12 lângă Walnut, străzile 57 și Pearl,
străzile 52 și Parrish și locația actuală, Overbrook și Lancaster Avenue, în
cartierul istoric Overbrook Farms din Philadelphia. Biserica este în mare

367
parte afro-americană. Biserica și membrii săi au jucat un rol cheie în
mișcarea de abolire/anti-sclavie și drepturi egale din anii 1800.
„Din 1960 Sfântul Toma a fost implicat în mișcarea locală și
națională pentru drepturile civile prin activitatea sa cu Asociația Națională
pentru Avansarea Oamenilor de culoare (NAACP), Uniunea Episcopalilor
Negri, Centrul de industrializare a oportunităților (OIC), Philadelphia
Interfaith Action și The Church of Women Episcopal. Cel mai important, a
fost în fruntea mișcării să susțină cunoașterea și valoarea prezenței negre în
Biserica Episcopală. Astăzi, această tradiție continuă cu un număr tot mai
mare de membri, printr-o serie de ministere, cum ar fi Formația creștină,
Corul Chancel, Corul Gospel, Ansamblul Jazz, Bărbații bărbați, Tinerii
adulți și ministerele tinerilor, o școală bisericească, Ministerul Sănătății,
Ministerul îngrijirii, și un program de păstorire ".
Națiunea Islamului
Wallace D. Fard a fondat Națiunea Islamului în anii 1930. Fard l-a luat
ca student Ilie (Poole) Muhammad, care ulterior a devenit liderul
organizației. Baza grupului a fost credința că creștinismul era exclusiv o
religie a bărbaților albi, în timp ce islamul era calea oamenilor de culoare;
Creștinismul a fost o religie care, la fel ca sclavia însăși, a fost forțată asupra
oamenilor care au suferit din mâinile albilor în timpul robiei lor.
Convingerile membrilor Națiunii Islamului sunt similare celorlalți care
urmează Coranul și se închină lui Allah sub religia Islamului. Înființată pe
resentimentul față de modul în care albii tratau istoric oamenii de culoare,
Națiunea Islamului îmbrățișează ideile naționalismului negru. Grupul însuși,
de la conducerea lui Elijah Muhammad, a recrutat mii de adepți din toate
segmentele societății: din închisori, precum și din mândria neagră și mișcări
naționaliste negre. Membrii Națiunii Islamului au predicat că scopul nu era
să se integreze în cultura americană albă, ci mai degrabă să-și creeze propria
amprentă culturală și propria comunitate separată pentru a elimina
opresiunea. Scopul lor era să aibă propriile școli și biserici și să se sprijine
reciproc fără nici o dependență de alte grupuri rasiale. Membrii Națiunii
Islamului sunt cunoscuți drept musulmani negri. Pe măsură ce grupul a
devenit din ce în ce mai proeminent cu personalități publice
precum Malcolm X ca oratori ai săi, a primit o atenție tot mai mare din

368
partea persoanelor din afară. În 1959 grupul a făcut obiectul unui
documentar numit Ura produsă de ură. Documentarul aruncă organizația
într-o lumină negativă, descriind-o ca pe o supremația neagră grup. Chiar și
cu astfel de reprezentări, grupul nu și-a pierdut sprijinul din partea oamenilor
săi. Când Elijah Muhammad a murit, fiul său a preluat rolul de lider al
Națiunii Islamului, transformând organizația într-o iterație mai ortodoxă a
Islamului și abandonând credințele care tindeau spre violență. Această
conversie i-a determinat pe alții să abandoneze grupul, nemulțumiți de
schimbarea de ideologie. Au creat o „Nouă” Națiune a Islamului pentru a
restabili obiectivele organizației inițiale.
Centrul de drept al sărăciei din sud clasifică Națiunea Islamului ca
fiind grup de ură, afirmând: „Teologia superiorității sale negre înnăscute
față de albi și retorica profund rasistă, antisemită și anti-LGBT a liderilor
săi au câștigat NOI o poziție proeminentă în rândurile urii
organizate”. Louis Farrakhan conduce în prezent grupul.
Elijah Muhammad
Elijah Muhammad era cunoscut ca succesor al lui Wallace Fard,
fondatorul Națiunii Islamului. S-a născut în Georgia pe 7 octombrie 1897. A
condus grupul din 1934 până în 1975, fiind foarte bine recunoscut ca unul
dintre mentorii altor lideri celebri precum Malcolm X. A trăit până la 25
februarie 1975, la Chicago și conducerea organizației a trecut la fiul său.
2.3. Secolului XX
Promotori ai naționalismului negru
Marcus Garvey
Marcus Garvey a încurajat oamenii africani din întreaga lume să fie
mândri de rasa lor și să vadă frumusețea în felul lor. Această formă de
naționalism negru a devenit ulterior cunoscută sub numele de Garveyism. O
idee centrală a garveyismului a fost că oamenii africani din fiecare parte a
lumii erau un singur popor și nu ar avansa niciodată dacă nu ar lăsa deoparte
diferențele culturale și etnice și s-ar uni sub propria lor istorie comună. El a
fost puternic influențat de lucrările anterioare ale Booker T.
Washington, Martin Delany, și Henry McNeal Turner. Garvey și-a folosit
propriul magnetism personal și înțelegerea psihologiei negre și a psihologiei
confruntării pentru a crea o mișcare care a provocat negrii burghezi pentru

369
mintea și sufletul afro-americanilor. Întoarcerea lui Marcus Garvey în
America a avut legătură cu dorința sa de a se întâlni cu omul care l-a inspirat
cel mai mult, Booker T. Washington cu toate acestea, Garvey nu s-a întors la
timp pentru a se întâlni cu Washingtonul. În ciuda acestui fapt, Garvey a
mers mai departe cu eforturile sale și doi ani mai târziu, la un an după
moartea Washingtonului, Garvey a înființat o organizație similară în
America cunoscută sub numele de Asociația United Negro
Improvement cunoscut și sub numele de UNIA.
Malcolm X
Între 1953 și 1964, în timp ce majoritatea liderilor africani au lucrat
în mișcarea Drepturilor Civile a integra Afro-american oameni în viața
americană de masă, Malcolm X a fost un avid avocat al independenței negre
și al recuperării mândriei și masculinității negre. El a susținut că există
ipocrizie în pretinsele valori ale culturii occidentale - de la Iudeo-
creștin tradițiile religioase către instituțiile politice și economice americane -
și acțiunile sale inerent rasiste. El a susținut că separatismul și controlul
politicii și economia din propria comunitate ar servi negrii mai bine decât
tactica liderului drepturilor civile Rev. Martin Luther King Jr. și grupuri de
drepturi civile principale, cum ar fi SCLC, SNCC, NAACP, și MIEZ.
Malcolm X a declarat că nonviolența este „filosofia prostului”, și că, pentru a
realiza orice, afro - americani ar trebui să își revendice identitatea națională,
să îmbrățișeze drepturile acoperite de Al doilea amendament și se apără de
hegemonie albă și violență extrajudiciară. Ca răspuns la faimosul Rev. King.
,,Am un vis”, Malcolm X a spus în glumă: „În timp ce King avea un vis, noi
ceilalți negrii avem un coșmar”.
Înainte de a lui pelerinaj la Mecca, Malcolm X a crezut că afro-
americanii trebuie să-și dezvolte propria societate și valorile etice, inclusiv
întreprinderea de auto-ajutor, bazată pe comunitate, pe care musulmani
negri sprijinit. De asemenea, el a crezut că Afro-americani ar trebui să
respingă integrarea sau cooperarea cu albi până când vor putea realiza
cooperarea și unitatea internă. El a crezut profetic că „ar fi vărsare de
sânge” dacă problema rasismului din America a rămas ignorată și a renunțat
la „compromisul” cu albii. În aprilie 1964, Malcolm X a participat
la Hajj (pelerinaj la Mecca); Malcolm s-a trezit restructurându-și opiniile și a

370
renunțat la câteva opinii extremiste în timpul trecerii sale la
mainstream islam.
Malcolm X s-a întors din Mecca cu puncte de vedere moderate care
includeau abandonarea angajamentului său față de separatismul rasial. Cu
toate acestea, el a susținut în continuare naționalismul negru și a susținut că
afro-americanii din Statele Unite acționează pro-activ în campania lor pentru
egalitate drepturile omului, în loc să se bazeze pe cetățenii caucazieni pentru
a schimba legile care guvernează societatea. Principiile noii filozofii ale lui
Malcolm X sunt articulate în cartea sa Organizația Unității Afro-
Americane (A laic Panafricanist grup modelat după Organizația Unității
Africane), și a inspirat câteva aspecte ale viitorului la Pantera neagră.
Stokely Carmichael
În 1967 Putere neagra, Stokely Carmichael introduce naționalismul
negru. El ilustrează prosperitatea rasei negre din Statele Unite ca fiind
dependentă de implementarea suveranității negre. Potrivit teoriei sale,
naționalismul negru din Statele Unite ar permite negurilor să fie
împuterniciți social, economic și politic într-un mod care nu a fost niciodată
plauzibil în istoria Americii. O națiune neagră ar lucra pentru a inversa
exploatarea rasei negre din America, deoarece negrii ar lucra intrinsec în
beneficiul propriei lor stări de fapt. Afro-americanii ar funcționa într-un
mediu de conducere a propriilor afaceri, bănci, guvern, mass-media și așa
mai departe și așa mai departe. Naționalismul negru este opusul integrării,
iar Carmichael susținea că integrarea este dăunătoare populației negre. Pe
măsură ce negrii se integrează în comunitățile albe, ei perpetuează un sistem
în care negrii sunt inferiori celor albi. Negrii vor continua să funcționeze
într-un mediu de cetățeni de clasa a doua, crede el, ajungând niciodată la
echitate cu cetățenii albi. Stokley Carmichael folosește conceptul de
naționalism negru pentru a promova o egalitate care ar începe să demonteze
rasismul instituțional.
Frantz Fanon
În Franța, Frantz Fanon a scris prima sa carte, Piele neagră, măști
albe, o analiză a impactului subjugării coloniale asupra psihicului african.
Această carte a fost o relatare foarte personală a experienței lui Fanon ca
fiind neagră: ca om, ca intelectual și ca parte la o educație franceză. Deși

371
Fanon a scris cartea în timp ce se afla încă în Franța, majoritatea celorlalte
lucrări ale sale au fost scrise în Africa de Nord (în special Algeria). În acest
timp a produs Mizerabilul Pământului unde Fanon analizează rolul clasei,
rasei, culturii naționale și violenței în lupta pentru decolonizare. În această
lucrare, Fanon și-a expus punctele de vedere cu privire la rolul eliberator al
violenței pentru colonizați, precum și la necesitatea generală a violenței în
lupta anti-colonială. Ambele cărți l-au stabilit pe Fanon în ochii
multor Lumea a treia ca unul dintre principalii gânditori anti-coloniali ai
secolului XX. În 1959 și-a compilat eseurile despre Algeria într-o carte
numită L'An Cinq: De la Révolution Algérienne.
2.4. Naționalismul negru revoluționar
Naționalismul negru revoluționar este o ideologie care
combină naționalism cultural cu socialismul științific pentru a realiza
autodeterminarea neagră. Susținătorii ideologiei susțin că naționalismul
negru revoluționar este o mișcare care respinge toate formele de opresiune,
inclusiv exploatarea bazată pe clasă sub capitalism. Organizații naționaliste
negre revoluționare precum Petrecerea Panterei Negre si Mișcarea de acțiune
revoluționară a adoptat, de asemenea, un set de politici anti-colonialiste
inspirate din scrierile unor teoreticieni revoluționari notabili, inclusiv Frantz
Fanon, Mao Zedong și Kwame Nkrumah. În cuvintele lui Ahmad
Muhammad (cunoscut anterior ca Max Stanford), președintele de teren
național al Mișcării Revoluționare de Acțiune: „Suntem naționaliști negri
revoluționari, nu ne bazăm pe idei de superioritate națională, ci ne străduim
să dăm dreptate și eliberare tuturor popoarelor oprimate ale lumii... Nu
poate exista libertate atâta timp cât negrii sunt oprimați și popoarele din
Africa, Asia și America Latină sunt oprimați de imperialismul yankeu și de
neocolonialism. După patru sute de ani de opresiune, ne dăm seama că
sclavia, rasismul și imperialismul sunt toate corelate și că libertatea și
dreptatea pentru toți nu pot exista pașnic cu imperialismul.”
Profesor și autor Harold Cruse a considerat naționalismul negru
revoluționar ca o progresie necesară și logică din partea altor ideologii de
stânga, deoarece el credea că stângacii non-negri nu puteau evalua în mod
corespunzător condițiile materiale specifice ale comunității negre și ale altor
oameni colonizați: „Naționalismul revoluționar nu a așteptat ca gândirea

372
marxiană occidentală să ajungă din urmă cu realitățile lumii„
subdezvoltate”... Eliberarea coloniilor înainte de revoluția socialistă din
Occident nu este marxism ortodox (deși s-ar putea numi maoism sau
castrism). Atâta timp cât marxiștii americani nu pot face față implicațiilor
naționalismului revoluționar, atât în străinătate, cât și acasă, vor continua
să joace rolul revoluționarilor prin procură."
2.5. Critici aduse naționalismului negru
Norm R. Allen, Jr., fost director al Afro-americani pentru umanism,
numește naționalismul negru un „amestec ciudat de gândire profundă și de
prostii brevetate”.
Pe de o parte, naționaliștii negri reacționari (RBN) pledează pentru
iubirea de sine, respectul de sine, acceptarea de sine, auto-ajutorarea,
mândria, unitatea și așa mai departe - la fel ca cei de dreapta care
promovează „valorile tradiționale ale familiei”. Dar - la fel ca și dreapta mai
sfântă decât tine - RBN-urile promovează fanatismul, intoleranța, ura,
sexismul, homofobia, antisemitismul, pseudo-știința, iraționalitatea,
revizionismul istoric dogmatic, violența și așa mai departe.
Allen critică în continuare puternica „atracție a naționaliștilor negri
pentru prizonierii și foștii defavorizați”, încurajarea violenței lor atunci când
alte persoane sau grupuri afro-americane sunt etichetate ca „Toms",
„trădători" sau „soldouts", poziția flagrant sexistă și asemănările cu
ideologiile supremaciste albe:
Multe RBN predică în mod obișnuit ura. Așa cum supremații albi s-au
referit la afro-americani drept „diavoli”, tot așa s-au referit la mulți RBN la
albi. Supremații albi au atacat verbal homosexualii, la fel ca și RBN-urile.
Supremații albi îmbrățișează teoriile conspirației paranoice, la fel ca și
omologii lor africani. Mulți supremațiști albi și RBN neagă în mod constant
că predică ura și dau vina pe mass-media pentru că le-au denaturat. (O
excepție izbitoare este Khallid Muhammad al NOI, care, potrivit lui Gates, a
recunoscut într-un discurs înregistrat intitulat „Nici o dragoste pentru
cealaltă parte”: „Niciodată nu voi spune că nu sunt antisemit. Mă rog ca
Dumnezeu să-mi omoare dușmanul și scoate-l de pe fața planetei.") Mai
degrabă, ei susțin că predă „adevărul" și pledează pentru dragostea propriilor
lor oameni, ca și cum dragostea de sine și ura față de ceilalți sunt poziții

373
reciproc excludente. Dimpotrivă, RBN predică dragostea de sine și ura față
de dușmanii lor. (Într-adevăr, se pare adesea că aceste grupuri sunt motivate
mai mult de ura față de dușmani decât de dragostea față de poporul lor.)
Tunde Adeleke, profesor de istorie născut în Nigeria și director al
programului de studii afro-americane la Universitatea din Montana, susține
în cartea sa Afro-americani: naționaliștii negri din secolul al XIX-lea și
misiunea civilizatoare că naționalismul afro-american din secolul al XIX-lea
întruchipa valorile rasiste și paternaliste ale culturii euro-americane și că
planurile naționaliste negre nu au fost concepute pentru beneficiul imediat al
africanilor, ci pentru a-și spori propriile averi.
Feministele negre în SUA, cum ar fi Barbara Smith, Toni Cade
Bambara, și Frances Beal, au depus, de asemenea, critici susținute asupra
anumitor aspecte ale naționalismului negru, în special a programelor politice
susținute de naționaliștii culturali. Naționaliștii culturali negri au imaginat
femeile negre doar în tradițional hetero-normativ rolul figurii idealizate de
soție-mamă. Patricia Hill Collins critică imaginația limitată a femeilor negre
în proiectele cultural naționaliste, scriind că femeile negre „și-au asumat un
loc special în eforturile naționaliste culturale negre de a reconstrui cultura
autentică neagră, de a reconstitui identitatea neagră, de a încuraja
solidaritatea rasială și de a institui o etică a serviciului comunității
negre." Un exemplu major de femei negre, deoarece doar soția și mama
heterosexuală, poate fi găsit în filosofia și practica numită Kawaida exercitat
de Organizația noastră. Maulana Karenga a stabilit filosofia politică a
Kawaida în 1965. Doctrina sa prescrie roluri distincte între bărbați și femei
de culoare. Mai exact, rolul femeii negre ca „femeie africană” a fost acela de
„a-și inspira bărbatul, de a-și educa copiii și de a participa la dezvoltarea
socială”. Istoric al istoriei femeilor negre și al politicii radicale, Ashley
Farmer, înregistrează o istorie mai cuprinzătoare a rezistenței femeilor negre
la sexism și patriarhat în cadrul organizațiilor naționaliste negre, conducând
multe Putere neagra asociații din epocă pentru a susține egalitatea de gen.
5.12.2. Naționalismul alb
1. Introducere
Naționalismul alb este o ideologie care susține o definiție rasială de
identitate pentru oamenii albi. Naționalismul alb este constituit în jurul unei

374
forme de etnocentrism variind de la o preferință pentru un anumit grup etnic,
până la sentimente de superioritate albă și forme organizate de supremație
albă. În conformitate cu un punct de vedere, naționalismul alb este un produs
de apariție al statului modern centralizat în Occident, la fel ca toate formele
de naționalism. Apariția Internetului a oferit o lărgire a publicului naționalist
alb.
Naționalismul alb este un tip de naționalism
rasial sau pannaționalism care susține credința că oamenii albi sunt o rasă și
caută să dezvolte și să mențină o identitate rasială și națională albă. Mulți
dintre susținătorii săi se identifică și sunt atașați de conceptul de națiune albă
sau de „etnostat alb”.
Analiştii descriu naţionalismul alb ca fiind suprapus
cu supremacismul alb şi separatismul alb. Naționalismul alb este uneori
descris ca un eufemism pentru, sau un subset al, supremacismul alb și cele
două au fost folosite în mod interschimbabil de jurnaliști și
analiști. Separatismul alb este urmărirea unui „stat numai pentru albi”, în
timp ce supremacismul este credința că oamenii albi sunt superiori nealbilor
și ar trebui să-i domine, luând idei din darwinismul social și nazismul.
Naționaliștii albi evită în general termenul „supremație” deoarece are
conotații negative.
Naționaliștii albi spun că caută să asigure supraviețuirea rasei albe și a
culturilor statelor istorice albe. Ei susțin că oamenii albi ar trebui să-și
mențină majoritatea în țările cu majoritate albă, să-și mențină dominația
politică și economică și că culturile lor ar trebui să fie pe primul loc. Mulți
naționaliști albi cred că amestecul, multiculturalismul, imigrarea nealbilor
și ratele scăzute ale natalității în rândul albii amenință rasa albă, și unii cred
că aceste lucruri sunt promovate ca parte a unei tentative de genocid alb.
Criticii susțin că termenul „naționalism alb” este pur și simplu o
„rebranding” și idei precum mândria albă există doar pentru a oferi o față
publică igienizată pentru supremația albă și că majoritatea grupurilor
naționaliste albe promovează violența rasială.
Naționaliștii albi susțin că fiecare naționalitate simte o dragoste
firească pentru propria sa natură. Ei pledează pentru o auto-conservare
rasială și susțin că cultura este un produs al rasei. În conformitate cu

375
naționalistul alb Samuel T. Francis, aceasta este „o mișcare care
respinge egalitatea ca un ideal și insistă pe o bază durabilă a naturii umane
transmise prin ereditate”. Jared Taylor, un alt naționalist alb, susține că
opinii rasiale similare au fost conduse de către mulți lideri americani înainte
de anii 1950.
Potrivit lui Samuel P. Huntington, naționaliștii albi susțin
că schimbarea demografică din Statele Unite în favoarea non-albilor aduce o
nouă cultură, care este din punct de vedere intelectual și moral inferioare. Ei
susțin că cu această schimbare demografică vine acțiunea
afirmativă: ghetouri, imigranți și scăderea standardelor educaționale. Cei mai
mulți naționaliști albi americani spun că imigrarea ar trebui să fie limitată la
persoanele de origine europeană.
Naționaliștii albi îmbrățișeze o varietate de convingeri religioase și
non-religioase, inclusiv diferite denominații ale creștinătății, în
general protestantism, deși unele se suprapun în mod special cu ideologia
naționalistă albă (de exemplu, Identitate creștină), neo-păgânism germanic
(de exemplu, wotanism) și ateism.
Mulți naționaliști albi îi definesc pe oamenii albi într-un mod restrâns.
În Statele Unite, de multe ori, dar nu exclusiv, implică persoanele de origine
europeană, non-ebraică. Unii naționaliști albi în secolul XIX au fost atrași
de taxonomia rasială, care nu a ajuns la nici un consens cu privire la
categoriile rasiale și nici nu este acceptată de
către geneticienii contemporani. Unii naționaliști albi, cum ar fi Jared
Taylor, au argumentat că evreii nu pot fi considerați „albi”. Deși mulți
naționaliști albi se opun Israelului și Zionismului, mulți dintre ei (cum ar
fi William Daniel Johnson) și-au expus sprijinul pentru Israel.
Diferitele teorii rasiale, cum ar fi Nordicismul și Germanismul,
definesc diferit grupele etnice albe, ambele excluzând câteva etnii
din Europa de Sud și cea de Est, deoarece ar fi „pătat” rasa. Arianismul îi
definește pe albi ca fiind indivizii ce provin
din Europa, America, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, dar și
din Asia de Vest care sunt de neam caucazian sau sunt extrem de apropiați
de grupele etnice, sau alte combinații ale acestora: Indo-Europeni („rasa
ariană”, include Iranienii și Indo-Arienii), Vechii Europeni (de ex: Bascii),

376
sau Hamiți (în timpurile moderne se presupune că se limitează doar
la berberi).
2. Istoric și utilizare
Potrivit Merriam-Webster, prima utilizare documentată a termenului
„naționalist alb” a fost în 1951, pentru a se referi la un membru al unui grup
militant care susține supremația albă și segregarea rasială. Merriam-Webster
observă, de asemenea, utilizarea expresiei din două cuvinte încă din
1925. Potrivit lui Daryl Johnson, un fost expert în combaterea terorismului la
Departamentul de Securitate Internă, termenul a fost folosit pentru a părea
mai credibil, evitând totodată stereotipuri negative despre supremaciştii
albi. Membrii moderni ai organizațiilor rasiste, cum ar fi Ku Klux Klan,
favorizează, în general, termenul și evită autodescrierea drept supremacist
alb.
Unii sociologi au folosit naționalismul alb ca un termen-umbrelă
pentru o serie de grupuri și ideologii supremaciste albe, în timp ce alții
consideră aceste mișcări distincte. Analiza sugerează că două grupuri se
suprapun în mare măsură în ceea ce privește apartenența, ideologia și
obiectivele. Grupurile pentru drepturile civile au descris cei doi termeni ca
fiind interschimbabili din punct de vedere funcțional. Ryan Lenz de
la Southern Poverty Law Center a spus „nu există într-adevăr nicio
diferență”, iar Kristen Clarke de la Comitetul avocaților pentru drepturile
civile în temeiul legii a spus „Nu există nicio distincție defensabilă care
poate fi făcută între supremația albă, naţionalismul alb sau separatismul alb
în societatea de astăzi”. Reportajele de știri se vor referi uneori la un grup
sau mișcare printr-un termen sau altul, sau ambele în mod interschimbabil.
3. Vizualizări
Naționaliștii albi susțin că cultura este un produs al rasei și pledează
pentru autoconservarea oamenilor albi. Naționaliștii albi caută să asigure
supraviețuirea rasei albe și a culturilor națiunilor istorice albe. Ei susțin că
oamenii albi ar trebui să-și mențină majoritatea în țările în principal albe, să-
și mențină dominația asupra vieții sale politice și economice și că cultura lor
ar trebui să fie pe primul loc. Mulți naționaliști albi cred
că amestecul, multiculturalismul, imigrația în masă a non-albilor și ratele

377
scăzute ale natalității în rândul albilor amenință rasa albă, iar unii susțin că
ea echivalează cu genocidul alb.
Politologul Samuel P. Huntington i-a descris pe naționaliștii albi
susținând că schimbarea demografică din Statele Unite către non-albi ar
aduce o nouă cultură inferioară din punct de vedere intelectual și
moral. Naționaliștii albi susțin că această schimbare demografică
aduce acțiuni afirmative, ghetouri de imigranți și standarde educaționale în
scădere. Majoritatea naționaliștilor albi americani spun că imigrația ar trebui
să fie limitată la persoanele de origine europeană.
Naționaliștii albi îmbrățișează o varietate de credințe religioase și non-
religioase, inclusiv diferite confesiuni ale creștinismului, în
general protestanți, deși unele se suprapun în mod specific ideologiei
naționaliste albe (dentitatea creștină, de exemplu, este o familie de
denominațiuni supremaciste albe), neopăgânismul germanic (de
ex. Wotanism) şi ateism.
3.1. Definițiile whiteness
Majoritatea naționaliștilor albi definesc oamenii albi într-un mod
restrâns. În Statele Unite, adesea - deși nu exclusiv - implică
ascendența europeană de origine neevreiască. Unii naționaliști albi se
bazează pe taxonomia rasială a secolului al XIX-lea. Naționalistul alb Jared
Taylor a susținut că evreii pot fi considerați „albi”, deși acest lucru este
controversat în cercurile naționaliste albe. Mulți naționaliști albi se
opun Israelului și sionismului, în timp ce unii, cum ar fi William Daniel
Johnsonși Taylor, și-au exprimat sprijinul pentru Israel și au făcut paralele
între ideologia lor și sionism. Alți naționaliști albi, cum ar fi George Lincoln
Rockwell, exclud evreii din definiție, dar includ turci, care sunt
o etnie transcontinentală.
Definițiile naționaliste albe ale rasei sunt derivate din eroarea
esențialismului rasial, care presupune că oamenii pot fi clasificați în mod
semnificativ în diferite rase după biologie sau aspect. Naționalismul alb și
supremația albă văd rasa ca pe o ierarhie a unor grupuri biologice
discrete. Acest lucru a condus la folosirea unor categorii rasiale
învechite, adesea contradictorii, cum ar fi arianismul, nordismul sau regula
unei picături. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, încercările

378
de a clasifica oamenii după rasă au devenit din ce în ce mai văzute ca fiind în
mare parte pseudoștiințifice.
4. Mișcări regionale
4.1. Australia
Politica White Australia a fost o politică guvernamentală semi-oficială
în Australia până la mijlocul secolului al XX-lea. A restricționat imigrația
non-albilor în Australia și a acordat preferință migranților britanici față de
toți ceilalți.
Guvernul Barton, care a câștigat primele alegeri după Federație în
1901, a fost format de Partidul Protecționist cu sprijinul Partidului Laburist
Australian (ALP). Sprijinul Partidului Laburist a fost condiționat de
restricționarea imigrației non-albi, reflectând atitudinile Sindicatului
Muncitorilor din Australia și ale altor organizații de muncă din acea vreme,
pe al căror sprijin a fost fondat Partidul Laburist. Primul Parlament al
Australiei a trecut rapid pentru a restricționa imigrația pentru a menține
„caracterul britanic” al Australiei, adoptând Legea pentru muncitorii din
Insula Pacificului și Actul de restricție a imigrației înainte ca parlamentul să
se ridice pentru prima sa vacanță de Crăciun. Legea privind restricțiile de
imigrare din 1901 limitează imigrarea în Australia și i-a cerut unei persoane
care dorește să intre în Australia să scrie un pasaj de 50 de cuvinte dictate
acestora în orice limbă europeană, nu neapărat engleză, la discreția unui
ofițer de imigrare. Barton a argumentat în favoarea proiectului de lege:
„Doctrina egalității omului nu a fost niciodată intenționată să se aplice
egalității englezului și chinezului”. Pasajul ales pentru test putea fi adesea
foarte dificil, astfel încât, chiar dacă testul a fost susținut în limba engleză, o
persoană era probabil să piardă. Testul le-a permis oficialilor de imigrare să
excludă persoane pe baza rasei fără să spună acest lucru în mod
explicit. Deși testul putea fi dat teoretic oricărei persoane care ajungea în
Australia, în practică a fost dat selectiv pe baza rasei. Acest test a fost mai
târziu abolit în 1958.
Prim-ministrul australian Stanley Bruce a susținut politica Australia
Albă și a făcut-o o problemă în campania sa pentru alegerile federale din
Australia din 1925.

379
 ,,Este necesar să stabilim care sunt idealurile către care fiecare
australian ar dori să se străduiască. Cred că aceste idealuri ar putea fi
afirmate ca fiind pentru a ne asigura siguranța națională și pentru a asigura
menținerea politicii noastre White Australia pentru a continua ca parte
integrantă a Imperiului Britanic. Intenționăm să menținem această țară albă
și să nu permitem popoarelor ei să se confrunte cu problemele care în
prezent sunt practic insolubile în multe părți ale lumii.”
La începutul celui de -al Doilea Război Mondial, prim-ministrul John
Curtin (ALP) și-a exprimat sprijinul pentru politica Australiei Albe:
„Această țară va rămâne pentru totdeauna casa descendenților acelor
oameni care au venit aici în pace pentru a se stabili în Mările de Sud, o
avanpost al rasei britanice”.
Un alt lider (ALP) al Partidului Laburist din 1960 până în
1967, Arthur Calwell a susținut politica White European Australia. Acest
lucru este reflectat de comentariile lui Calwell din memoriile sale din
1972, Be Just and Fear Not, în care a precizat clar că își menține punctul de
vedere conform căruia oamenilor non-europeni nu ar trebui să li se permită
să se stabilească în Australia. El a scris: ,,Sunt mândru de pielea mea albă, la
fel cum un chinez este mândru de pielea lui galbenă, un japonez de pielea lui
maro, iar indienii de diferitele lor nuanțe, de la negru la culoarea
cafelei. Oricine nu este mândru de rasa sa nu este deloc bărbat. Și orice om
care încearcă să stigmatizeze comunitatea australiană ca fiind rasistă
pentru că vrea să păstreze această țară pentru rasa albă face națiunii
noastre un mare rău ... Resping, în conștiință, ideea că Australia ar trebui
sau poate deveni vreodată un multi- societate rasială și să supraviețuiască.”
El a fost ultimul lider fie al Partidului Laburist, fie al Partidului
Liberal care l-a susținut.
4.2. Canada
Parlamentul Canadei a adoptat Legea privind imigrația chineză din
1923 pentru a interzice tuturor chinezii să vină în Canada, cu excepția
diplomaților, studenților și a celor cărora li s-a acordat permisiunea specială
de către ministrul imigrării. Imigrația chineză în Canada fusese deja puternic
reglementată de Legea privind imigrația chineză din 1885, care impunea
imigranților chinezi să plătească o taxă de cincizeci de dolari pentru a intra

380
în țară (taxa a fost majorată la o sută de dolari în 1900 și la cinci sute de
dolari în 1903). Grupuri precum Asiatic Exclusion League, care se formase
la Vancouver, Columbia Britanică, la 12 august 1907, sub auspiciile
Consiliului pentru meserii și muncă, a făcut presiuni asupra Parlamentului
pentru a opri imigrația asiatică. Scopul declarat al Ligii de excludere a fost
„de a ține imigranții orientali departe de Columbia Britanică”.
Guvernul canadian a încercat, de asemenea, să restricționeze imigrația
din India britanică, adoptând un ordin în consiliu la 8 ianuarie 1908. A
interzis imigrarea persoanelor care „în opinia ministrului de interne” nu
„proveneau din țara de naștere sau cetățenie printr-o călătorie
continuă și/sau prin bilete achiziționate înainte de a părăsi țara de naștere
sau naționalitate.” În practică, acest lucru se aplica numai navelor care și-au
început călătoriile în India, deoarece distanța mare necesita de obicei o
escală fie în Japonia, fie în Hawaii. Aceste reglementări au venit într-un
moment în care Canada accepta un număr masiv de imigranți (peste 400.000
doar în 1913 - o cifră care rămâne de nedepășit până în prezent), aproape toți
provenind din Europa. Acest act legislativ a fost numit „regulamentul de
călătorie continuă”.
4.3. Germania
Societatea Thule s-a dezvoltat din „Ordinul Germanic” în 1918, iar cei
care doreau să se alăture Ordinului în 1917 au trebuit să semneze o
„declarație de credință de sânge” specială cu privire la descendența lor:
„Semnatarul jură, după cunoștințele sale, și credința că nu curge sânge
evreu sau colorat în venele lui sau ale soției sale și că printre strămoșii lor
nu sunt membri ai raselor colorate.” Heinrich Himmler, unul dintre
principalii autori ai Holocaustului, a spus într-un discurs din 1937:
„Următoarele decenii nu înseamnă, de fapt, o luptă a politicii externe pe
care Germania o poate depăși sau nu ... ci o chestiune de a fii sau nu pentru
rasa albă ...” Așa cum a spus ideologul nazist Alfred Rosenberg la 29 mai
1938 despre Steckelburg din Schlüchtern : „Este totuși sigur că toți
împărtășim soarta Europei și că vom considera această soartă comună ca o
obligație, pentru că în cele din urmă chiar existența oamenilor albi depinde
de unitatea continentului european”.

381
 În același timp, naziștii au împărțit oamenii albi în grupuri,
considerând nordicii drept „rasa stăpână” (Herrenvolk) deasupra unor
grupuri precum popoarele alpine și mediteraneene. Popoarele slave, precum
rușii și polonezii, erau considerate Untermenschen (suboameni) în loc de
ariene. Concepția lui Hitler despre Herrenvolk arian („rasa stăpână ariană”)
a exclus în mod explicit marea majoritate a slavilor, considerându-i pe slavi
ca având influențe periculoase evreiești și asiatice. Din această cauză,
naziștii au declarat că slavii sunt Untermenschen. Hitler i-a descris pe slavi
drept „o masă de sclavi născuți care simt nevoia unui stăpân”. Hitler a
declarat că, deoarece slavii erau suboameni, convențiile de la Geneva nu li se
aplicau, iar soldaților germani din cel de-al Doilea Război Mondial li sa
permis să ignore convențiile de la Geneva în ceea ce privește slavii. Hitler i-a
numit pe slavi „o familie de iepuri”, ceea ce înseamnă că erau intrinsec
inactivi și dezorganizați. Ministrul de propagandă al Germaniei
naziste, Joseph Goebbels, a făcut ca mass-media să vorbească despre slavi ca
despre animale primitive care provin din tundra siberiană, care erau ca un
„val întunecat de murdărie”. Noțiunea nazistă conform căreia slavii sunt
inferiori a făcut parte din agenda pentru crearea Lebensraum („spațiu de
viață”) pentru germani și alți oameni germani din estul Europei, care a fost
inițiată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub Generalplan Ost,
milioane de germani și alți coloni germani vor fi s-au mutat în teritoriile
cucerite ale Europei de Est, în timp ce locuitorii originari slavi urmau să fie
exterminați și înrobiți. Aliatul Germaniei naziste, Statul Independent Croația,
a respins concepția comună conform căreia croații sunt în primul rând un
popor slav și a susținut că croații sunt în primul rând
descendenții goților germanici. Cu toate acestea, regimul nazist a continuat
să-i clasifice pe croații drept „subomeni” în ciuda alianței. Chiar și printre
culturile europene și oamenii care erau considerați arieni, naziștii considerau
rasa nordică și cultura germană ca fiind superioare altor rase și culturi ariene,
făcându-le astfel mult mai puțin paneuropene decât grupurile care se
identifică drept naționaliști albi.
4.4. Noua Zeelandă
Urmând exemplul taxelor electorale anti-chineze adoptate de
California în 1852 și de statele australiene în anii 1850, 1860 și 1870,

382
guvernul lui John Hall a adoptat Legea privind imigrația chineză din 1881.
Aceasta a impus o taxă de 10 lire sterline pentru fiecare chinez care intra în
Noua Zeelandă. și a permis doar un imigrant chinez pentru fiecare 10 tone de
marfă. Guvernul lui Richard Seddon a crescut taxa la 100 de lire sterline pe
cap de locuitor în 1896 și a înăsprit cealaltă restricție la un singur imigrant
chinez pentru fiecare 200 de tone de marfă.
Actul de restricție a imigrației din 1899 a interzis intrarea imigranților
care nu erau de origine britanică sau irlandeză și care nu puteau completa un
formular de cerere în „orice limbă europeană”. Actul de modificare a
restricțiilor de imigrare din 1920 a urmărit să limiteze și mai mult imigrația
asiatică în Noua Zeelandă, solicitând tuturor imigranților potențiali care nu
sunt de origine britanică sau irlandeză să solicite în scris un permis de intrare
în țară. Ministrul Vămilor avea puterea de apreciere de a determina dacă
vreun solicitant era „potrivit”. Prim-ministrul William Massey a afirmat că
actul a fost „rezultatul unui sentiment profund înrădăcinat din partea unei
majorități uriașe a poporului acestei țări că acest Dominion va fi ceea ce este
adesea numit o Noua Zeelandă „albă”.
Un caz al unui oponent binecunoscut al imigrației non-europene în
Noua Zeelandă este cel al supremacistului alb Lionel Terry, care, după ce a
călătorit pe scară largă în Africa de Sud, Columbia Britanică și în cele din
urmă în Noua Zeelandă și a publicat o carte extrem de critică la adresa
capitalismului și a imigrației asiatice, a împușcat. și a ucis un imigrant chinez
în vârstă în Wellington. Terry a fost condamnat pentru crimă în 1905 și
condamnat la moarte, dar sentința a fost comutată în închisoare pe viață în
instituțiile psihiatrice din Noua Zeelandă.
Un memorandum al Departamentului de Afaceri Externe din 1953
afirma: „Imigrația noastră se bazează ferm pe principiul că suntem și
intenționăm să rămânem o țară de dezvoltare europeană. Este inevitabil
discriminatorie împotriva asiaticilor - într-adevăr împotriva tuturor
persoanelor care nu sunt în totalitate de rasă europeană. În timp ce am făcut
multe pentru a încuraja imigrația din Europa, facem totul pentru a o
descuraja din Asia”.
4.5. Paraguay

383
 În Paraguay, New Australian Movement a fondat New Australia , o
așezare socialistă utopică în 1893. Fondatorul ei, William Lane , a
intenționat ca așezarea să se bazeze pe o „common-hold” în loc de o
comunitate, căsătorie pe viață, teetotalism, comunism și un
fraternitatea oamenilor albi anglofoni și păstrarea „liniei de
culoare”. Colonia a fost fondată oficial sub numele de Colonia Nueva
Australia și cuprindea 238 de adulți și copii.
În iulie 1893, prima navă a părăsit Sydney, Australia, către Paraguay,
unde guvernul era dornic să obțină coloniști albi și a oferit grupului o
suprafață mare de pământ bun. Așezarea fusese descrisă ca un refugiu pentru
inadaptați, eșecuri și nemulțumiri ale aripii stângi a democrației
australiene. Persoane australiene notabile care s-au alăturat coloniei au
inclus Mary Gilmore, Rose Summerfield și Gilbert Stephen
Casey. Summerfield a fost mama lui León Cadogan, un renumit etnolog
paraguayan.
Din cauza managementului prost și a unui conflict privind interzicerea
alcoolului, guvernul Paraguayului a dizolvat în cele din urmă New Australia
ca cooperativă. Unii coloniști au fondat comune în altă parte în Paraguay, dar
alții s-au întors în Australia sau s-au mutat în Anglia. În 2008, aproximativ
2.000 de descendenți ai coloniștilor Noii Australiei încă trăiau în Paraguay.
4.6. Africa de Sud
În Africa de Sud, naționalismul alb a fost susținut de Partidul
Național începând cu 1948, pe măsură ce opoziția față de apartheid se
încingea. Actul de promovare a autoguvernării bantu din 1959 a stabilit patrii
(uneori denumite în mod peiorativ bantustani ) pentru zece triburi diferite din
Africa de culoare. Scopul final al Partidului Național a fost de a muta toți
sud-africanii de culoare într-una dintre aceste țări natale (deși ar putea
continua să lucreze în Africa de Sud ca „lucrători invitați”), lăsând ceea ce a
mai rămas din Africa de Sud (aproximativ 87 la sută din suprafața terenului)
cu ceea ce ar fi atunci o majoritate albă, cel puțin pe hârtie. Întrucât patriile
erau văzute de guvernul apartheid ca națiuni independente embrionare, toți
sud-africanii negri au fost înregistrați ca cetățeni ai patriei, nu ai națiunii în
ansamblu, și trebuiau să-și exercite drepturile politice numai în patrie. În
consecință, cele trei locuri parlamentare simbolice care fuseseră rezervate

384
reprezentanților albi ai africanilor de culoare negri din provincia Cape au
fost casate. Celelalte trei provincii - Transvaal, Statul Liber Orange și Natal -
nu au permis niciodată nicio reprezentare a Negru.
Colorații au fost scoși din lista comună a provinciei Cape în 1953. În
loc să voteze pentru aceiași reprezentanți ca și sud-africanii albi, acum
puteau vota doar patru reprezentanți albi care să vorbească în numele
lor. Mai târziu, în 1968, cei de culoare au fost lipsiți de drepturi de autor. În
locul celor patru locuri parlamentare, a fost înființat un organism parțial ales
pentru a consilia guvernul într-un amendament la Legea privind
reprezentarea separată a alegătorilor.
În anii 1960, 1970 și începutul anilor 1980, guvernul a implementat o
politică de „relocare”, pentru a forța oamenii să se mute în „zonele de grup”
desemnate. Milioane de oameni au fost nevoiți să se mute în această
perioadă. Aceste mutări au inclus persoane relocate din cauza programelor
de curățare a mahalalelor, chiriași ai forței de muncă din fermele deținute de
albi, locuitorii așa-numitelor „puncte negre”, zone de teren deținute de negru
înconjurate de ferme albe, familiile muncitorilor care locuiesc în localitățile
din apropiere, patriile și „oameni în surplus” din zonele urbane, inclusiv mii
de oameni din Western Cape (care a fost declarată „zonă de preferință
pentru muncă colorată”) care au fost mutați în Transkei și patrii. Cele mai
bine mediatizate eliminări forțate din anii 1950 au avut loc în Johannesburg,
când 60.000 de oameni au fost mutați în noul oraș Soweto, o abreviere
pentru South Western Townships.
Până în 1955, Sophiatown a fost una dintre puținele zone urbane în
care negrilor li s-a permis să dețină pământ și se dezvolta încet într-o mahala
multirasială. Pe măsură ce industria din Johannesburg a crescut, Sophiatown
a devenit casa unei forțe de muncă negre în expansiune rapidă, deoarece era
convenabil și aproape de oraș. De asemenea, ar putea avea singura piscină
pentru copii de culoare din Johannesburg. Fiind una dintre cele mai vechi
așezări negre din Johannesburg, Sophiatown a avut o importanță aproape
simbolică pentru cei 50.000 de negri pe care îi conținea, atât în ceea ce
privește vitalitatea sa absolută, cât și cultura sa unică. În ciuda unui ANC
viguroscampanie de protest și publicitate la nivel mondial, îndepărtarea
orașului Sophiatown a început la 9 februarie 1955 în cadrul Schemei de

385
eliminare a zonelor de vest. La primele ore, poliția puternic înarmată a intrat
în Sophiatown pentru a-i forța pe locuitori să iasă din case și a-și încărca
bunurile în camioanele guvernamentale. Locuitorii au fost duși pe o
suprafață mare de teren, la treisprezece mile (19 km) de centrul orașului,
cunoscut sub numele de Meadowlands .(pe care guvernul o cumpărase în
1953). Meadowlands a devenit parte a unui nou oraș negru planificat numit
Soweto. Mahalaua Sophiatown a fost distrusă de buldozere, iar în locul ei a
fost construită o nouă suburbie albă numită Triomf (Triumph). Acest model
de îndepărtare forțată și distrugere avea să se repete în următorii câțiva ani și
nu sa limitat la persoanele de origine africană. Îndepărtările forțate din zone
precum Cato Manor (Mkhumbane) din Durban și Districtul 6 din Cape
Town, unde 55.000 de indieni și de culoare au fost forțați să se mute în noi
orașe din Cape Flats, au fost efectuate în temeiul Group Areas Act din 1950.
În cele din urmă, aproape 600.000 de indieni și chinezi de culoareau fost
mutate în conformitate cu Legea privind zonele de grup. Aproximativ 40.000
de oameni albi au fost, de asemenea, forțați să se mute când pământul a fost
transferat din „Africa de Sud Albă” în patriile negre.
Înainte ca Africa de Sud să devină o republică, politica dintre sud-
africanii albi a fost caracterizată de diviziunea dintre conservatorii pro-
republică vorbitori în principal de afrikaans și sentimentele liberale anti-
republicane, în mare parte vorbitoare de limbă engleză,
moștenirea războiului boer constituind încă o politică politică. factor pentru
secțiuni ale populației albe. Odată atins statutul de republică al Africii de
Sud, Hendrik Verwoerd a cerut îmbunătățirea relațiilor și un acord mai mare
între cele două grupuri. El a susținut că singura diferență acum era între cei
care susțin apartheidul și cei care stăteau în opoziție cu acesta. Diviziunea
etnică nu ar mai fi între albi vorbitori de afrikaans și vorbitori de engleză, ci
mai degrabă albii și negrii din Africa de Sud. Majoritatea afrikanerilor au
susținut ideea de unanimitate a oamenilor albi pentru a le asigura
siguranța. Alegătorii albi anglofoni din Africa de Sud au fost împărțiți. Mulți
s-au opus unei republici, ceea ce a dus la un vot majoritar „nu” în Natal. Mai
târziu, totuși, unii dintre ei au recunoscut nevoia percepută de unitate albă,
convinși de tendința crescândă de decolonizare în altă parte a Africii, care i-a
lăsat îngrijorați. „Vântul schimbării” de Harold Macmillan „pronunțarea a

386
determinat populația albă anglofonă din Africa de Sud să perceapă că
guvernul britanic i-a abandonat.” Anglofonii mai conservatori i-au oferit
sprijin lui Verwoerd; alții au fost tulburați de ruperea legăturilor cu Marea
Britanie și au rămas loiali Coroanei. Ei au fost extrem de nemulțumiți de
alegerea dintre naționalitatea britanică și cea sud-africană. Deși Verwoerd a
încercat să unească aceste blocuri diferite, scrutinul următor a ilustrat doar o
ușoară creștere a sprijinului, indicând că mulți anglofoni au rămas apatici și
că Verwoerd a avut nu a reușit să unească populația albă din Africa de Sud.
Actul Black Homeland Citizenship din 1970 a fost o lege de
denaturalizare adoptată în perioada apartheidului Africii de Sud care a
schimbat statutul locuitorilor bantustanilor (patriile negre), astfel încât
aceștia să nu mai fie cetățeni ai Africii de Sud. Scopul a fost să se asigure că
sud-africanii albi au ajuns să constituie majoritatea populației de jure.
4.7. Statele Unite
Actul de naturalizare din 1790 (1 Stat. 103 ) a prevăzut primele reguli
care trebuiau urmate de guvernul Statelor Unite în acordarea cetățeniei
naționale. Această lege a limitat naturalizarea la imigranții care erau
„persoane albe libere” cu „caracter moral bun”. Schimbări majore la
această cerință rasială pentru cetățenia SUA nu au avut loc decât în anii care
au urmat războiului civil american. În 1868, al paisprezecelea amendament
la Constituția Statelor Unite a fost adoptat pentru a acorda
cetățenia persoanelor de culoare născuți în SUA, dar a exclus în mod
specific indienii netaxați, pentru că erau națiuni separate. Cu toate acestea,
cetățenia pentru alți non-albi născuți în SUA nu a fost stabilită decât în 1898
cu Statele Unite ale Americii v. Wong Kim Ark, 169 US 649, care s-a
încheiat cu un precedent important în interpretarea clauzei de cetățenie a
celui de-al patrusprezecelea amendament. Această definiție rasială a
cetățeniei americane a avut consecințe asupra percepției identității
americane.
De-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
definițiile rasiale ale națiunii americane erau încă comune, ceea ce a dus la
restricții de imigrare specifice rasei, cum ar fi Legea de excludere a
Chinei. Grupuri precum Asiatic Exclusion League, formată la 14 mai 1905
la San Francisco, California, de 67 de sindicate și susținută de liderii muncii

387
(și imigranți europeni) Patrick Henry McCarthy de la Building Trades
Council din San Francisco, Andrew Furuseth și Walter McCarthy al Uniunii
Marinarilor, a încercat să influențeze legislația care restricționează imigrația
asiatică.
În timpul controversei din jurul Mișcării întregului Mexic,
senatorul John C. Calhoun din Carolina de Sud a declarat: „Nu am visat
niciodată să încorporăm în Uniune altceva decât rasa caucaziană - rasa
albă liberă ... Al nostru, domnule, este guvernul o rasă albă”.
După înfrângerea Statelor Confederate ale Americii, Ku Klux
Klan (KKK) a fost înființat ca un grup de insurgenți cu scopul de a menține
sistemul rasial sudic pe toată perioada Reconstrucției. Crearea acestui grup a
reușit să insufle frică în afro-americani, în timp ce, în unele cazuri, i-a
umplut pe americanii albi de mândrie pentru rasa lor și de asigurarea faptului
că vor rămâne „în vârf”. Mesajul pe care l-au transmis oamenilor din jurul
lor a fost că, deși statele Confederate nu mai existau, în mintea lor a rămas
același principiu: albii erau superiori. Deși prima încarnare a KKK a fost
concentrată pe menținerea Sudului Antebellum, a doua sa încarnare în
perioada 1915-1940 a fost mult mai orientată către naționalismul alb și
nativismul american, cu sloganuri precum „One Hundred Percent
Americanism” și „America for Americans”, în care „americanii” erau
înțeleși ca fiind albi și protestanți. Filmul din 1915 The Birth of a Nation este
un exemplu de invocare alegorică a naționalismului alb în această perioadă,
iar portretizarea sa pozitivă a primului KKK este considerată a fi unul dintre
factorii care au condus la apariția celui de-al doilea KKK.
Al doilea KKK a fost fondat în Atlanta, Georgia, în 1915 și, începând
cu 1921, a adoptat un sistem de afaceri modern de recrutare. Organizația a
crescut rapid la nivel național într-o perioadă de prosperitate. Reflectând
tensiunile sociale ale industrializării urbane și imigrația a crescut
considerabil, membrii sai au crescut cel mai rapid în orașe și s-au răspândit
din sud spre vestul mijlociu și vest. Al doilea KKK a cerut o moralitate
strictă și o mai bună aplicare a interdicției. Retorica sa a promovat anti-
catolicismul și nativismul. Unele grupuri locale au luat parte la atacuri
asupra caselor private și au desfășurat alte activități violente. Episoadele
violente au fost în general în sud.

388
 Al doilea KKK a fost o organizație frățească formală, cu o structură
națională și statală. La apogeul său la mijlocul anilor 1920, organizația
pretindea că include aproximativ 15% din populația eligibilă a națiunii,
aproximativ 4 până la 5 milioane de bărbați. Diviziunile interne,
comportamentul criminal al liderilor și opoziția externă au dus la o prăbușire
a membrilor, care a scăzut la aproximativ 30.000 până în 1930. A dispărut în
anii 1940.
Începând cu anii 1960, naționalismul alb a crescut în SUA pe măsură
ce mișcarea conservatoare s-a dezvoltat în societatea mainstream. Samuel P.
Huntington susține că s-a dezvoltat ca o reacție la un declin perceput în
esența identității americane ca europeană, anglo-protestantă și vorbitoare de
limbă engleză. Actul de imigrare și naționalitate din 1965 a deschis intrarea
în SUA pentru imigranți, alții decât grupurile tradiționale nord-europene și
germanice și, ca urmare, ar modifica în mod semnificativ și neintenționat
mixul demografic din SUA.
Sloganul „puterea albă” a fost popularizat de liderul Partidului Nazist
american George Lincoln Rockwell, care a folosit termenul într-o dezbatere
cu Stokely Carmichael de la Partidul Pantera Neagră, după ce Carmichael a
lansat un apel pentru „puterea neagră”. Rockwell a susținut o revenire la
controlul alb asupra tuturor instituțiilor americane și s-a opus cu violență
oricărei progrese a minorității. El a respins ideea nazistă a „rasei stăpâne” și
a acceptat toate naționalitățile europene albe în ideologia sa, inclusiv turcii.
Un naționalist alb influent din Statele Unite a fost William Luther
Pierce, care a fondat Alianța Națională în 1974.
În Statele Unite, în anii 1980 a apărut o mișcare care cere separatismul
alb. Leonard Zeskind a cronicizat mișcarea în cartea sa Blood and Politics, în
care susține că s-a mutat de la „margini la mainstream”.
În anii 1980, Statele Unite au văzut, de asemenea, o creștere a
numărului de subculturi ezoterice în cadrul naționalismului alb. Potrivit
lui Nicholas Goodrick-Clarke, aceste mișcări acoperă o mare varietate de
grupuri care se influențează reciproc, cu un caracter radical etnocentric, care
au apărut, în special în lumea vorbitoare de limbă engleză, începând cu cel
de -al Doilea Război Mondial. Aceste rețele libere folosesc o varietate de
abordări mistice, oculte sau religioase într-o afirmare defensivă

389
a identității albeîmpotriva modernității, liberalismului, imigrației, multirasial
ismului și multiculturalismului. Unii sunt neo-fasciști, neo-nazi sau al treilea
poziționist; alții sunt politizați în jurul unei forme de naționalism etnic alb
sau de politică identitară, iar câțiva autendințe naționale anarhiste. Un
exemplu este păgânismul neo-tribalist promovat de Else
Christensen 's Odinist Fellowship. Deosebit de notabilă este prevalența
formelor devoționale și a temelor ezoterice, astfel încât aceste subculturi au
adesea caracterul unor noi mișcări religioase.
Sub aceeași umbrelă de Goodrick-Clarke sunt incluse mișcări care
variază de la școli de gândire revoluționare conservatoare (Nouvelle
Droite, Noua Dreaptă Europeană, Tradiționalism Evolian) la interpretări
ale supremației albe și ale separatistelor albe ale creștinismului
și păgânismului (identitatea creștină, creativitatea, păgânismul rasial nordic)
la subculturile neonaziste (hitlerismul ezoteric, satanismul nazist, black
metalul național-socialist).
În anii 2010, alt-dreapta, un termen larg care acoperă multe ideologii
și grupuri diferite de extremă dreapta din Statele Unite, unele dintre ele
susținând naționalismul alb, a câștigat acțiune ca alternativă
la conservatorismul mainstream în politica sa națională. Super-
eroul de benzi desenate, Căpitanul America, într-o cooptare ironică, a fost
folosit pentru politica de fluier de câini de către dreapta alternativă în
recrutarea campusului universitar în 2017.
Republica statului Idaho de Nord Heather Scott - care în 2015 defilase
cu un drapel de luptă confederat - în 2017 a încercat să distingă „supremația
albă” de „naționalismul alb”, susținând că primul era caracterizat de
„rasism extrem” și „acte violente” în timp ce acesta din urmă a fost doar
naționalism de către oameni care se întâmplă să fie albi, adică în utilizarea
personală a termenului, un naționalist alb este „nu mai mult decât un
caucazian care pentru Constituție și pentru a face America din nou
mare”. Interpretarea lui Scott a termenului a fost respinsă ca „incorectă” de
profesorul de sociologie de la Universitatea din Idaho, Kristin Haltinner, și
ca „în mod evident falsă” de către profesorul de sociologie de la
Universitatea Vanderbilt, Sophie Bjork-James.

390
 În 2019, Camera Reprezentanților din SUA, controlată de democrați, a
adoptat un amendament la Actul de autorizare a apărării naționale pentru a
studia dacă ar fi posibil să se verifice înrolații militari pentru convingerile
„naționaliste albe”. Cu toate acestea, Senatul SUA controlat de republicani a
eliminat aceste cuvinte înainte de a trece proiectul de lege, extinzând
formularea la „activitate extremistă și legată de bande”, în loc să facă
referire în mod specific la naționalismul alb.
În 2020, s-a raportat că grupurile naționaliste albe care au lăsat
fluturași, autocolante, bannere și afișe în locuri publice s-au dublat de la
1.214 în 2018 la 2.713 în 2019.
Într-un sondaj Morning Consult din iulie 2021, a constatat că dintre
alegătorii bărbați de orientare republicană, 23% au răspuns că au o viziune
favorabilă asupra grupurilor naționaliste albe. Unsprezece la sută dintre
bărbații republicani chestionați au spus că au o viziune „foarte favorabilă”,
în timp ce 12 la sută au spus că sunt doar „oarecum”. În cazul bărbaților
democrați, 17 la sută au spus că au o formă de viziune „favorabilă” asupra
grupurilor naționaliste albe.
De asemenea, în 2021, un sondaj a constatat că, în statul Oregon,
aproape patru din 10 din Oregon sunt puternic sau oarecum de acord cu
afirmațiile care reflectă argumentele de bază ale naționalismului alb. În
2018, 31% credeau că America trebuie să-și protejeze sau să-și păstreze
moștenirea europeană albă, în timp ce în 2021 își dorește până la 40%.
4.7.1. Relații cu grupurile separatiste negre
În februarie 1962, George Lincoln Rockwell, liderul Partidului Nazist
American, a vorbit la un miting al Națiunii Islamului (NOI) din Chicago,
unde a fost aplaudat de Elijah Muhammad, pronunțând: „Sunt mândru să
stau aici în fața bărbaților de culoare. Cred că Elijah Muhammed este Adolf
Hitler al omului de culoare!” Rockwell a participat, dar nu a vorbit la, un
miting anterior al NOI la Washington, DC, în iunie 1961, și o dată, a donat
chiar și 20 de dolari NOI. În 1965, după ce s-a rupt de Națiunea Islamului și
a denunțat doctrina separatistă a acesteia, Malcolm al X-lea, a spus adepților
săi că Națiunea Islamului sub conducerea lui Elijah Muhammad a încheiat
acorduri secrete cu Partidul Nazist American și cu Ku Klux Klan.

391
 Rockwell și alți supremațiști albi (de exemplu, Willis Carto) au
susținut, de asemenea, grupuri separatiste negre mai puțin cunoscute, cum ar
fi Armata de Eliberare a Blackman a lui Hassan Jeru-Ahmed, referitor la
care Rockwell i-a spus reporterului Los Angeles Times Michael Drosnin în
1967 că, dacă „Orice negru vrea să se întoarcă în Africa, îl voi căra pe
piggyback.”
Tom Metzger , un fost lider al Ku Klux Klan din California, a vorbit la
un miting NOI din Los Angeles în septembrie 1985 și a donat 100 de dolari
grupului. În octombrie a aceluiași an, peste 200 de supremațiști albi
proeminenți s-au întâlnit la ferma fostului lider al Klan, Robert E. Miles,
pentru a discuta despre o alianță cu Louis Farrakhan, șeful NOI. Au fost
prezenți Edward Reed Fields de la National States' Rights Party , Richard
Girnt Butler of the Arian Nations, Don Black, Roy Frankhouser, și Metzger,
care a spus că „America este ca o carcasă putrezită. Evreii trăiesc din
carcasă ca paraziții ei. Farrakhan înțelege acest lucru”.
4.7.2. Campania prezidențială a lui Trump din 2016
De la începutul campaniei sale, Donald Trump a fost susținut de
diverse mișcări și lideri naționaliști și suprematici albi. La 24 februarie
2016, David Duke, un fost Ku Klux Klan Grand Dragon, și-a exprimat
sprijinul vocal pentru campania lui Trump în emisiunea sa de radio. La scurt
timp după aceea, într-un interviu cu Jake Tapper, Trump a pretins în mod
repetat că nu-l cunoaște pe Duke și pe sprijinul său. Rivalii prezidențiali
republicani au răspuns rapid la șovăielile sale, iar senatorul Marco Rubio a
declarat că sprijinul lui Duke l-a făcut pe Trump inelectabil. Alții și-au pus la
îndoială pretinsa ignoranță a lui Duke, subliniind că în 2000, Trump l-a
numit „Klansman”. Mai târziu, Trump a dat vina incidentului pe o cască
săracă care i-a fost oferită de CNN. Mai târziu, în aceeași zi, Trump a
declarat că l-a dezavuat anterior pe Duke într-un tweet postat cu un videoclip
pe contul său de Twitter. La 3 martie 2016, Trump a declarat: „David Duke
este o persoană rea, pe care l-am dezavuat în numeroase ocazii de-a lungul
anilor. L-am dezavuat. L-am dezavuat pe KKK”.
La 22 iulie 2016 (a doua zi după nominalizarea lui Trump), Duke a
anunțat că va fi candidat pentru nominalizarea republicană pentru Senatul
SUA din Louisiana. El a comentat: „Sunt foarte bucuros să văd pe Donald

392
Trump și majoritatea americanilor îmbrățișând majoritatea problemelor pe
care le-am susținut de ani de zile”. Un purtător de cuvânt al campaniei
Trump a declarat că Trump „l-a dezavuat pe David Duke și va continua să
facă acest lucru”.
La 25 august 2016, Clinton a ținut un discurs în care spunea că Trump
„preia grupurile de ură mainstream și ajută o periferie radicală să preia
Partidul Republican”. Ea a identificat această margine radicală cu „alt-
right”, o variantă în mare măsură online a extremei dreapta americană care
îmbrățișează naționalismul alb și este anti-imigrație. În timpul sezonului
electoral, mișcarea de dreapta a „evanghelizat” online în sprijinul
ideologiilor rasiste și antisemite. Clinton a remarcat că directorul executiv de
campanie al lui Trump, Stephen Bannon, a descris rețeaua sa de știri
Breitbart drept „platforma pentru alt-dreapta”. La 9 septembrie 2016, câțiva
lideri ai comunității de dreapta alternativă au susținut o conferință de presă,
descrisă de un reporter drept „partidul de ieșire” al mișcării puțin cunoscute,
pentru a-și explica obiectivele. Ei și-au afirmat convingerile rasiale,
afirmând „Rasa este reală, rasa contează, iar rasa este fundamentul
identității”. Vorbitorii au cerut o „patrie albă” și au expus diferențele rasiale
în inteligență. Ei și-au confirmat, de asemenea, sprijinul față de Trump,
spunând „Așa arată un lider”.
Richard B. Spencer, care a condus National Policy Institute , a
declarat: „Înainte de Trump, ideile noastre de identitate, ideile naționale, nu
aveau unde să meargă”. Editorul site- ului neo-nazist The Daily Stormer a
declarat: „Practic fiecare nazist de dreapta pe care îl cunosc se oferă
voluntar pentru campania lui Trump”. Rocky Suhayda,
președintele Partidului Nazist American a spus că, deși Trump „nu este unul
dintre noi”, alegerea sa ar fi o „oportunitate reală” pentru mișcarea
naționalistă albă.
Southern Poverty Law Center a monitorizat campania lui Trump pe tot
parcursul alegerilor și a remarcat câteva cazuri în care Trump și surogate de
nivel inferior fie au folosit retorica naționalistă albă, fie s-au implicat cu
figuri din mișcarea naționalistă albă.
5. Critici asupra naționalismului alb

393
 Numeroși indivizi și organizații au susținut că idei precum mândria
albă și naționalismul alb există doar pentru a oferi o față publică igienizată
pentru supremația albă. Kofi Bonor Hadjor susține că naționalismul
negru este un răspuns la discriminarea rasială, în timp ce naționalismul alb
este expresia supremației albe. Alți critici au descris naționalismul alb ca o
„... ideologie oarecum paranoică” bazată pe publicarea unor studii pseudo-
academice.
Carol M. Swain susține că scopul nedeclarat al naționalismului alb
este de a atrage un public mai larg și că majoritatea grupurilor naționaliste
albe promovează separatismul alb și violența rasială. Oponenții îi acuză pe
naționaliștii albi de ură, bigotism rasial și politică de identitate distructivă
. Grupurile de supremație albă au o istorie de comitere a crimelor motivate
de ură, în special împotriva persoanelor de origine evreiască și
africană. Exemplele includ linșarea oamenilor de culoare de către Ku Klux
Klan (KKK).
Unii critici susțin că naționaliștii albi - în timp ce se înfățișează ca
grupuri pentru drepturile civile, susținând interesele grupului lor rasial - se
bazează frecvent pe tradițiile nativiste ale KKK și ale Frontului
Național. Criticii au remarcat retorica antisemită folosită de unii naționaliști
albi, așa cum evidențiază promovarea teoriilor conspirației, cum ar
fi Guvernul ocupației sioniste.
6. Organizații notabile
Afrikaner Weerstandsbeweging
Partidul American pentru Libertate
Frontul american
Renașterea americană
Garda Ariană
Națiunile ariene
Prima petrecere din Australia
Partidul Protecționist Australian
Rezistența la antipode (Australia)
Divizia Atomwaffen
Legiunea Neagră (mișcare politică)
Partidul Naţional Britanic

394
 Partidul Popular Britanic
Canadian Heritage Alliance
Consiliul cetățenilor conservatori
Alianța Creativității
Mișcarea Creativității
Uniunea Populară Olandeză
Organizația Europeană-Americană pentru Unitatea și
Drepturile (EURO)
Bund-ul german american
Golden Dawn (fosta reprezentanță parlamentară)
Piei de ciocan
Frontul păgânesc
Identitatea Evropa
Ku Klux Klan
Liga Sudului
Les Identitaires/Generation Identity
A III-a cale
Alianța Națională (Statele Unite)
Partidul Naţional Democrat al Germaniei
Frontul național (Marea Britanie)
Partidul Național (Africa de Sud) (fostul guvern)
Institutul Național de Politică
Renașterea națională a Poloniei
Liga Național Socialistă
Mișcarea Național Socialistă (dezambiguizare)
Avangarda Națională
Alianţa Naţionalistă
Frontul nationalist
Partidul Naţionalist din Canada
Partidul Nazist (fostul guvern)
Mișcarea de rezistență nordică
Alternativa Patriotică
Liga Patriotică a Tineretului
Frontul Patriot

395
Frontul Rhodesian (fostul guvern)
Legiunea de argint a Americii
Partidul Reich Socialist (fosta reprezentanță parlamentară)
Partidul Muncitoresc Tradiționalist
Ordinul/Bruder Schweigen
Avangarda Americii
Vigrid
Volksfront
Rezistența ariană albă
Rezistența ariană albă (Suedia)
Partidul Naționalist Alb
7. Persoane de seamă
Virginia Abernethy
Andrew Auernheimer
Andrew Anglin
Gordon Lee Baum
Louis Beam
Richard Girnt Butler
Theodore G. Bilbo
Don Black
Peter Brimelow
Thomas W. Chittum
Craig Cobb
Harold Covington
Ian Stuart Donaldson
David Duke
James Edwards
Paul Fromm (activist)
Nick Fuentes
Matthew F. Hale
Hinton Rowan Ajutor
William Daniel Johnson
James Keegstra
Ben Klassen

396
August Kreis III
Kris Kobach
Alex Linder
Lana Lokteff
Kevin B. Macdonald
Tom Metzger
Nikolaos Michaloliakos
Merlin Miller
William Dudley Pelley - fondatorul Legiunii de Argint a Americii
William Luther Pierce
Thomas Robb
Jeff Schoep
Marge Schott
Saga
Richard B. Spencer
Gerald LK Smith
Edgar Steele
JB Stoner
Kevin Alfred Strom
Tomislav Sunić
Wesley A. Swift
Hal Turner
Matthew Heimbach
Jared Taylor
Eugène Terre Blanche
Varg Vikernes
James Wickstrom
8. Media notabile
Renașterea americană
Sinceritate
The Daily Stormer
Info-14
Metapedia
Avangarda Națională

397
 Observatorul Occidental
Podblanc
Bazinul politic
Redwatch
Stormfront
Rețeaua de știri Vanguard
5.13. Naționalismul religios
Naționalismul religios este relația dintre naționalism și o
anumită credință religioasă, biserică, templu hindus sau afiliere. Această
relație poate fi împărțită în două aspecte; politizarea a religiei și influența
inversă a religiei asupra politicii. În primul aspect, o religie împărtășită poate
fi văzută ca contribuind la un sentiment de unitate națională, de către
cetățenii națiunii. Un alt aspect politic al religiei este susținerea unei
identități naționale, similară unei etnii, limbi sau culturi comune. Influența
religiei asupra politicii este mai mult ideologică, unde interpretările actuale
ale ideilor religioase inspiră activismul și acțiunea politică; de exemplu, sunt
adoptate legi pentru a promova o aderență religioasă mai
strictă. Naționalismul hindus este comun în multe state și teritorii ale uniunii
din India care s-au alăturat uniunii Indiei numai pe baza religiei și a
naționalismului post-colonial.
Naționalismul religios este relația dintre naționalism și o anumită
credință religioasă, dogmă sau afiliere în care o religie comună poate fi
văzută ca contribuind la un sentiment de unitate națională, o legătură comună
între cetățenii națiunii. Arabia Saudită, iraniană, egipteană, irakiană,
americană, indiană și naționalismul pakistanez-islamic sunt câteva exemple.
5.13. Naționalismul teritorial
Unii naționaliști exclud anumite grupuri. Unii naționaliști, definind
comunitatea națională în termeni etnici, lingvistici, culturali, istorici sau
religioși (sau o combinație a acestora), pot încerca apoi să considere anumite
minorități ca nefiind cu adevărat parte a „comunității naționale”, așa cum o
definesc ei. Uneori, o patrie mitică este mai importantă pentru identitatea
națională decât teritoriul efectiv ocupat de națiune.
Naționaliștii teritoriali presupun că toți locuitorii unei anumite națiuni
datorează loialitate țării lor de naștere sau de adopție. O calitate sacră se

398
caută în națiune și în amintirile populare pe care le evocă. Cetățenia este
idealizată de naționaliștii teritoriali. Un criteriu al unui naționalism teritorial
este constituirea unei culturi publice de masă, bazată pe valori, coduri și
tradiții comune ale populației.
5.15. Naționalismul sportiv
Spectacolele sportive, cum ar fi Cupa Mondială de fotbal, atrag
publicul din întreaga lume, în timp ce națiunile se luptă pentru supremație,
iar fanii investesc un sprijin intens pentru echipa lor națională. Din ce în ce
mai mult oamenii și-au legat loialitatea și chiar identitatea culturală de
echipele naționale. Globalizarea audiențelor prin televiziune și alte mijloace
media a generat venituri de la agenți de publicitate și abonați în miliarde de
dolari, după cum au dezvăluit scandalurile FIFA din 2015. Jeff Kingston
analizează fotbal, Jocurile Commonwealth, baseball, cricket și Jocurile
Olimpice și constată că „Capacitatea sporturilor de a aprinde și amplifica
pasiunile și prejudecățile naționaliste este la fel de extraordinară ca și
puterea lor de a consola, unifica, ridica. și generează bunăvoință.”
Fenomenul este evident în cea mai mare parte a lumii. Imperiul Britanic a
pus puternic accent pe sport printre soldații și agenții săi din întreaga lume și,
adesea, localnicii s-au alăturat cu entuziasm. A stabilit o competiție de mare
prestigiu în 1930, numită Jocurile Imperiului Britanic din 1930-1950,
Jocurile Imperiului Britanic și Commonwealth din 1954-1966, Jocurile
Commonwealth-ului Britanic din 1970-1974 și de atunci Jocurile
Commonwealth -ului.
Imperiul francez nu a fost cu mult în urma britanicilor în utilizarea
sportului pentru a întări solidaritatea colonială cu Franța. Oficialii coloniali
au promovat și subvenționat gimnastica, jocurile de masă și dansul și au
ajutat fotbalul să se răspândească în coloniile franceze.
5.16. Naționalism expansionist
Naționalismul expansionist este o formă radicală agresivă
de naționalism sau naționalism etnic ( etnonaționalism ) care încorporează
conștiință etnică autonomă și sporită și sentimente patriotice cu frici și ură
atavice concentrate asupra popoarelor „alte” sau străine, încadrând o
credință în extinderea sau recuperarea teritorii deţinute anterior prin mijloace
militariste.

399
 5.17. Naționalism romantic
Naționalismul romantic, cunoscut și sub numele de naționalism
organic și naționalism identitar, este forma de naționalism etnic în care statul
obține legitimitatea politică ca o consecință naturală (,,organică") și o
expresie a națiunii, rasei sau etniei. Ea reflecta idealurile romantismului și
era opusă raționalismului iluminist. Naționalismul romantic a subliniat o
cultură etnică istorică care se întâlnește cu Idealul Romantic; folclorul s-a
dezvoltat ca concept naționalist romantic. Frații Grimm s-au inspirat din
scrierile lui Herder pentru a crea o colecție idealizată de povești pe care le-au
etichetat ca fiind etnic german. Istoricul Jules Michelet exemplifică istoria
romantic-naționalistă franceză.
5.18. Naționalism cultural
Naționalismul cultural definește națiunea prin cultura comună. Calitatea
de membru (starea de a fi membri) la națiune nu este nici în întregime
voluntară (nu poți dobândi instantaneu o cultură), nici ereditară (copiii
membrilor pot fi considerați străini dacă au crescut într-o altă cultură). Cu
toate acestea, o cultură tradițională poate fi mai ușor încorporată în viața
unui individ, mai ales dacă individului i se permite să-și dobândească
abilitățile într-un stadiu incipient al propriei sale vieți. Naționalismul cultural
a fost descris ca o varietate de naționalism care nu este nici pur civic,
nici etnic. Naționalismele Cataloniei, Quebecului, Flandreiși hinduși au fost
descriși ca fiind culturalI.
5.19. Naționalism lingvistic
Bill 101 este o lege din provincia Quebec din Canada care definește
franceza, limba majorității populației, ca limbă oficială a guvernului
provincial. Alte forme de naționalism lingvistic este mișcarea doar
engleză care pledează pentru utilizarea numai a limbii engleze în țările
vorbitoare de limbă engleză, cum ar fi SUA sau Australia.
5.20. Naționalism post-colonial
De la procesul de decolonizare care a avut loc după al Doilea Război
Mondial, a existat o creștere a naționalismelor din Lumea a
Treia. Naționalismele lumii a treia apar în acele națiuni care au fost
colonizate și exploatate. Naționalismele acestor națiuni s-au făcut într-un
cuptor care a necesitat rezistență la dominația colonială pentru a

400
supraviețui. Ca atare, rezistența este parte integrantă a unor astfel de
naționalisme și însăși existența lor este o formă de rezistență la intruziunile
imperialiste. Naționalismul din Lumea a Treia încearcă să se asigure că
identitățile popoarelor din Lumea a Treia sunt create în primul rând de ele
înșiși, nu de puterile coloniale.
Exemple de ideologii naționaliste din lumea a treia sunt naționalismul
african și naționalismul arab. Alte mișcări naționaliste importante din lumea
în curs de dezvoltare au inclus naționalismul indian , naționalismul chinez și
ideile revoluției mexicane și revoluției haitiane. Ideile naționaliste ale lumii a
treia au fost deosebit de influente în rândul guvernelor de stânga alese
în America de Sud în ultimii ani, în special
asupra ideologiei bolivarianismului președintelui Venezuelei Hugo Chavez ,
care a fost parțial inspirată de idealurile anticoloniale ale lui Simón Bolívar ..
5.21. Naționalism de stat
Naționalismul de stat este o variantă a naționalismului civic, adesea
(dar nu întotdeauna) combinat cu naționalismul etnic. Implică faptul că
națiunea este o comunitate a celor care contribuie la menținerea și puterea
statului și că individul există pentru a contribui la acest scop. Fascismul
italian este cel mai bun exemplu, rezumat în acest slogan al lui Benito
Mussolini: „Tutto nello Stato, niente al di fuori dello Stato, nulla contro lo
Stato” („Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”). Nu
este surprinzător faptul că acest lucru este în conflict cu idealurile liberale ale
libertății individuale și cu principiile liberal-
democratice. Iacobinul revoluționar crearea unui stat francez unitar și
centralist este adesea văzută ca versiunea originală a naționalismului de
stat. Spania franquista este un exemplu ulterior de naționalism de stat.
Cu toate acestea, termenul „naționalism de stat” este adesea folosit în
conflictele dintre naționalisme și mai ales acolo unde o
mișcare secesionistă se confruntă cu un „stat național” stabilit. Secesioniştii
vorbesc despre naţionalism de stat pentru a discredita legitimitatea statului
mai mare, deoarece naţionalismul de stat este perceput ca fiind mai puţin
autentic şi mai puţin democratic. Separațiștii flamand vorbesc
despre naționalismul belgian ca pe un naționalism de stat. separatiști
basci și corsicaniseparatiștii se referă la Spania și, respectiv, Franța, în acest

401
fel. Nu există criterii externe incontestabile pentru a evalua care parte are
dreptate, iar rezultatul este de obicei că populația este divizată de apeluri
contradictorii la loialitatea și patriotismul ei. Criticile presupusului
„naționalism civic” solicită adesea eliminarea termenului, deoarece acesta
reprezintă adesea fie imperialismul (în cazul Franței), patriotismul, fie pur și
simplu o extensie a naționalismului „etnic”, sau „real”.
5.22. Naționalism revoluționar
Naționalismul revoluționar este o etichetă largă care a fost aplicată
multor tipuri diferite de mișcări politice naționaliste care doresc să-și atingă
obiectivele printr-o revoluție împotriva ordinii stabilite. Indivizii și
organizațiile descrise ca fiind naționaliste revoluționare includ unele curente
politice din cadrul Revoluției Franceze, republicanii irlandezi implicați în
luptă armată împotriva coroanei britanice, mișcarea Can Vuong împotriva
dominației franceze în Vietnamul secolului al XIX-lea, Mișcarea de
independență a Indiei în secolul al XX-lea, unii participanți la revoluția
mexicană, Benito Mussolini și fasciștii italieni, guvernul autonom din
Khorasan, Augusto Cesar Sandino, mișcarea naționalistă
revoluționară din Bolivia, naționalismul negru din Statele Unite ale
Americii, și unele mișcări de independență africane
5.23. Conservatorism național
Conservatorismul național este o variantă
a conservatorismului comună în Europa și Asia , care se concentrează pe
susținerea identității naționale și culturale, combinând de obicei
această preocupare naționalistă cu poziții conservatoare care promovează
valorile tradiționale. Împărtășește caracteristici cu conservatorismul
tradiționalist și conservatorismul socialdat fiind modul în care cele trei
variante se concentrează pe conservare și tradiție. Pe măsură ce
conservatorismul național caută să păstreze interesele naționale,
conservatorismul tradițional pune accent pe instituțiile ancestrale. În plus,
conservatorismul social subliniază o atitudine patriarhală, restrictivă în ceea
ce privește comportamentul moral pentru a-și păstra statutul tradițional în
societate. Partidele național-conservatoare au adesea rădăcini în medii cu o
bază rurală, tradiționalistă sau periferică, în contrast cu baza de sprijin mai
urbană a partidelor liberal-conservatoare. În Europa, majoritatea

402
îmbrățișează o formă de euroscepticism. Majoritatea partidelor conservatoare
în Europa Centrală și de Est post-comuniste din 1989 au fost conservatoare
naționale.
5.24. Naționalism de eliberare
Multe mișcări naționaliste din lume sunt dedicate eliberării
naționale în opinia că națiunile lor sunt persecutate de alte națiuni și, prin
urmare, trebuie să-și exercite autodeterminarea eliberându-se de persecutorii
acuzați. Marxist-leninismul antirevisionist este strâns legat de această
ideologie, iar exemplele practice includ lucrarea timpurie a lui
Stalin Marxism and the National Question și edictul său Socialism in One
Country, care declară că naționalismul poate fi folosit într-un context
internaționalist, adică lupta pentru eliberarea națională fără diviziuni rasiale
sau religioase.
5.25. Școli de anarhism care recunosc naționalismul
Anarhiștii care văd valoare în naționalism susțin de obicei că
o națiune este în primul rând un popor; că statul este parazit asupra națiunii
și nu trebuie confundat cu acesta; și că, întrucât în realitate statele rareori
coincid cu entitățile naționale, idealul statului național este de fapt puțin mai
mult decât un mit. În Uniunea Europeană, de exemplu, ei susțin că există
peste 500 de națiuni etnice în cele 25 de state membre și chiar mai multe în
Asia, Africa și Americi. Trecând de la această poziție, ei susțin că realizarea
unei autodeterminări semnificative pentru toate națiunile lumii necesită
un anarhist, sistem politic bazat pe control local, federație liberă și ajutor
reciproc. A existat o istorie lungă de implicare anarhistă cu naționalismul de
stânga în întreaga lume. Fuziunile contemporane ale anarhismului cu
naționalismul de stânga anti-stat includ unele tulpini
de anarhism și indigenism negru.
La începutul până la mijlocul secolului al XIX-lea în Europa, ideile de
naționalism, socialism și liberalism erau strâns legate între ele. Revoluționari
și radicali precum Giuseppe Mazzini s-au aliniat cu toți trei în aproximativ
egală măsură. Primii pionieri ai anarhismului au participat în spiritul
timpurilor lor: aveau multe în comun atât cu liberalii, cât și cu socialiștii și
împărtășeau o mare parte din perspectiva naționalismului
timpuriu. Astfel, Mihail Bakunin a avut o lungă carieră ca

403
naționalist panslav înainte de a adopta anarhismul. De asemenea, a agitat
pentru o Statele Unite ale Europei (o viziune naționalistă contemporană
originată de Mazzini). În 1880-1881, Boston Naționalistul irlandez WGH
Smart a scris articole pentru o revistă numită The Anarchist. În mod
similar, anarhiștii din China la începutul secolului al XX-lea au fost foarte
implicați în partea de stânga a mișcării naționaliste, în timp ce s-au opus
activ elementelor rasiste ale aripii anti-manciu a acelei mișcări.
5.26. Naționalismul diasporei
Naționalismul diasporei, sau așa cum îl numește Benedict Anderson,
„naționalism la distanță”, se referă în general la sentimentul naționalist al
unei diaspore precum irlandezii din Statele Unite, evreii din întreaga lume
după expulzarea din Ierusalim (586 î.Hr.), libanezii. în Americi și Africa, sau
armeni în Europa și Statele Unite. Anderson afirmă că acest tip de
naționalism acționează ca o „roca de bază fantomă” pentru oamenii care
doresc să experimenteze o conexiune națională, dar care nu doresc de fapt să
părăsească comunitatea lor din diaspora. Diferența esențială dintre pan-
naționalism și naționalismul diasporei este aceea că membrii unei diaspore,
prin definiție, nu mai sunt rezidenți în patria lor națională sau etnică. În mod
tradițional, „diaspora” se referă la o dispersare a unui popor dintr-o „patrie”
(reală sau imaginară) din cauza unei perturbări cataclismice, cum ar fi
războiul, foametea etc. Noi rețele - noi „rădăcini” - se formează de-a lungul
„rutelor” parcurse. de oameni din diasporă, care sunt conectați printr-o
dorință comună de a se întoarce „acasă”. În realitate, dorința de a se întoarce
poate fi eshatologică (adică orientarea spre sfârșitul timpurilor), sau poate să
nu apară într-un viitor previzibil, dar dorința de patria pierdută și sentimentul
de diferență față de culturile circumambientale în care trăiesc oamenii
diasporici devin o identitate pentru în sine.

Secțiunea a 6-a Critici asupra naționalismului

Criticii naționalismului au susținut că deseori nu este clar ce constituie

o națiune sau dacă o națiune este o unitate legitimă de guvernare
politică. Naționaliștii susțin că granițele unei națiuni și ale unui stat ar trebui
să coincidă unele cu altele, astfel naționalismul tinde să se

404
opună multiculturalismului. Poate duce, de asemenea, la conflicte atunci
când mai multe grupuri naționale se află pretinzând drepturi asupra unui
anumit teritoriu sau încearcă să preia controlul asupra statului.
Filosoful AC Grayling descrie națiunile ca fiind constructe artificiale,
„limitele lor trasate în sângele războaielor trecute”. El susține că „nu există
nicio țară pe pământ care să nu găzduiască mai mult de o cultură diferită,
dar de obicei coexistentă. Moștenirea culturală nu este același lucru cu
identitatea națională”.
Naționalismul este considerat de criticii săi ca fiind în mod inerent
divizor, deoarece adepții pot recurge la și evidenția diferențele percepute
între oameni, subliniind identificarea unui individ cu propria națiune. De
asemenea, ei consideră că ideea este potențial opresivă, deoarece poate
scufunda identitatea individuală într-un întreg național și poate oferi elitelor
sau liderilor politici potențiale oportunități de a manipula sau
controla masele. O mare parte din opoziția timpurie față de naționalism a
fost legată de idealul său geopolitic al unui stat separat pentru fiecare
națiune. Mișcările naționaliste clasice din secolul al XIX-lea au respins
însăși existența imperiilor multietnice în Europa. Cu toate acestea, chiar și în
acea etapă incipientă a existat o critică ideologică a naționalismului care s-a
dezvoltat în mai multe forme de internaționalism și anti-
naționalism. Renașterea islamică din secolul al XX-lea a produs și o
critică islamistă a statului-națiune.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, marxistii și
alți socialiști și comuniști (cum ar fi Rosa Luxemburg ) au produs analize
politice care au fost critice la adresa mișcărilor naționaliste active atunci în
Europa Centrală și de Est, deși o varietate de alți socialiști și comuniști
contemporani, de la Vladimir Lenin (un comunist) la Józef Piłsudski (un
socialist), au fost mai simpatici pentru autodeterminarea națională.
În eseul său clasic pe această temă, George Orwell distinge
naționalismul de patriotism pe care îl definește ca devotament pentru un
anumit loc. Mai abstract, naționalismul este „foamea de putere temperată de
auto-amăgire”. Pentru Orwell, naționalistul este mai probabil dominat de
impulsuri negative iraționale:

405
 Există, de exemplu, troțhiști care au devenit pur și simplu dușmani ai
URSS fără a dezvolta o loialitate corespunzătoare față de nicio altă
unitate. Când cineva înțelege implicațiile acestui lucru, natura a ceea ce
înțeleg prin naționalism devine mult mai clară. Un naționalist este cel care
gândește exclusiv sau în principal în termeni de prestigiu competitiv. Poate fi
un naționalist pozitiv sau negativ - adică își poate folosi energia mentală fie
pentru a stimula, fie pentru a denigra - dar, în orice caz, gândurile lui se
îndreaptă mereu către victorii, înfrângeri, triumfuri și umilințe. El vede
istoria, în special istoria contemporană, ca ascensiunea și declinul fără sfârșit
al unităților mari de putere și fiecare eveniment care se întâmplă i se pare o
demonstrație că propria lui parte este în curs de modernizare și un rival urât
este în declin. Dar în sfârșit, este important să nu confundăm naționalismul
cu simpla închinare a succesului. Naționalistul nu merge pe principiul pur și
simplu aligării cu partea cea mai puternică. Dimpotrivă, după ce și-a ales
partea, el se convinge că este cea mai puternică și este capabil să se țină de
credința lui chiar și atunci când faptele îi sunt copleșitoare împotriva lui.
În tradiția politică liberală a existat mai ales o atitudine negativă față
de naționalism ca o forță periculoasă și o cauză a conflictelor și războiului
între statele naționale. Istoricul Lord Acton a argumentat „naționalismul ca
nebunie” în 1862. El a susținut că naționalismul suprimă minoritățile,
plasează țara deasupra principiilor morale și creează un atașament individual
periculos față de stat. Cu toate acestea, Acton s-a opus democrației și a
încercat să-l apere pe papa de naționalismul italian. De la sfârșitul secolului
al XX-lea, liberalii au fost din ce în ce mai divizați, cu unii filozofi
precum Michael Walzer, Isaiah Berlin, Charles Taylor și, subliniind că o
societate liberală trebuie să se bazeze într-un stat național stabil.
Critica pacifistă a naționalismului se concentrează și pe violența unor
mișcări naționaliste, militarismul asociat și pe conflictele dintre națiuni
inspirate de jingoism sau șovinism. Simbolurile naționale și asertivitatea
patriotică sunt în unele țări discreditate de legătura lor istorică cu războaiele
trecute, în special în Germania. Pacifistul britanic Bertrand Russell a criticat
naționalismul pentru diminuarea capacității individului de a judeca politica
externă a patriei sale. Albert Einstein a afirmat că „Naționalismul este o
boală infantilă. Este rujeola omenirii”.

406
 Secțiunea a 7-a Naționalismul pe țări

7.1. Naţionalismul în RUSIA

Naționalismul rus este o formă de naționalism care promovează
identitatea și unitatea culturală rusă. Naționalismul rus a devenit proeminent
la începutul secolului al XIX-lea și a devenit strâns legat de panslavism, de
la originea sa în timpul Imperiului Rus, până la reprimarea sa în timpul
guvernării bolșevice timpurii și o scurtă renaștere în Uniunea Sovietică în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
7.1.1. Istoric
Naționalismul imperial rus
Motto-ul rus „Ortodoxie, autocrație și naționalitate” a fost inventat de
contele Serghei Uvarov și adoptat de împăratul Nicolae I ca ideologie
oficială. Trei componente ale triadei lui Uvarov au fost:
Ortodoxia - Creștinismul ortodox și protecția Bisericii Ortodoxe Ruse.
Autocrația - loialitate necondiționată față de Casa Romanov în
schimbul protecției paternaliste pentru toate moșiile sociale.
Naționalitatea ( Narodnost a fost tradus și ca spirit național) -
recunoașterea rolului de întemeiere a statului asupra naționalității ruse.
Mișcarea slavofilă a devenit populară în Rusia secolului al XIX-
lea. Slavofilii s-au opus influențelor Europei de Vest în Rusia și au fost
hotărâți să protejeze cultura și tradițiile ruse. Aleksey Khomyakov, Ivan
Kireyevsky și Konstantin Aksakov sunt creditați cu co-fondarea mișcării.
O renaștere populară notabilă în arta rusă a fost vag legată de
slavofilia. Au apărut multe lucrări despre istoria, mitologia și basmele
Rusiei. Opere de Nikolai Rimski-Korsakov, Mihail Glinka și Alexander
Borodin; picturi de Viktor Vasnețov, Ivan Bilibin și Ilya Repin; iar poemele
lui Nikolay Nekrasov, Aleksey Konstantinovich Tolstoi, printre alții, sunt
considerate capodopere ale naționalismului romantic rusesc.
Panslavismul, un ideal de unitate al tuturor națiunilor creștine ortodoxe
slave, a câștigat popularitate la mijlocul până la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Printre ideologii săi principali s-au numărat Nikolay
Danilevsky. Panslavismul a fost alimentat de și a fost combustibilul

407
numeroaselor războaie ale Rusiei împotriva Imperiului Otoman cu scopul de
a elibera națiunile ortodoxe, precum bulgarii, românii, sârbii și grecii, de sub
stăpânirea musulmană. Scopul final a fost Constantinopolul; Imperiul Rus se
considera încă „A Treia Roma” și își vedea datoria ca cucerirea „A Doua
Rome”. Panslavismul a jucat, de asemenea, un rol cheie în intrarea Rusiei
în Primul Război Mondial, deoarece războiul din 1914 împotriva Serbiei de
către Austro-Ungaria a declanșat răspunsul Rusiei.
La începutul secolului al XX-lea, în Rusia au apărut noi organizații și
partide naționaliste și de dreapta, cum ar fi Adunarea Rusă, Uniunea
Poporului Rus, Uniunea Arhanghelului Mihail și altele.
Naționalismul în timpul epocii sovietice
Revoluționarii bolșevici care au preluat puterea în 1917 au fost
nominal „antinaționaliști” și „antipatrioți”. Nou-născuta republică
sovietică sub Vladimir Lenin a proclamat internaționalismul ca ideologie
oficială folosind limba rusă – care era și limba partidului și guvernului lor.
Deoarece patriotismul rus a servit drept suport de legitimare a ordinii vechi,
liderii bolșevici au fost nerăbdători să-i suprime manifestările și să asigure
dispariția lui eventuală. Ei au descurajat oficial naționalismul rus și
rămășițele patriotismului imperial, cum ar fi purtarea premiilor militare
primite înainte de războiul civil. Unii dintre adepții lor nu au fost de
acord; în teritoriile non-ruse, puterea bolșevică a fost adesea privită ca un
imperialism rus reînnoit în perioada 1919-1921. După 1923, a fost adoptată o
politică de nativizare, care a oferit sprijin guvernamental pentru cultura și
limbile non-ruse din republicile non-ruse.
Teme naționaliste ruse romantice au apărut în artă, cum ar fi filmele
epice istorice ale lui Serghei Eisenstein și Vsevolod Pudovkin, precum
și romanele patriotice ale lui Serghei Sergheiev-Tsensky.
Crearea unui stat comunist internațional sub controlul muncitorilor a
fost percepută de unii ca o realizare a viselor naționaliste ruse. Poetul Pavel
Kogan și-a descris sentimentele față de patriotismul sovietic chiar înainte de
al Doilea Război Mondial:
Sunt patriot. Iubesc aerul rusesc și pământul rusesc.
Dar vom ajunge la râul Gange, și vom muri în lupte, pentru a ne face
patria să strălucească din Japonia până în Anglia.

408
 Potrivit lui Nikolai Berdyaev: Poporul rus nu și-a îndeplinit visul
străvechi de la Moscova, a treia Roma. Schisma bisericească din secolul al
XVII-lea a relevat că țarul moscovit nu este a treia Roma. Ideea mesianică a
poporului rus a luat fie o formă apocaliptică, fie o formă revoluționară; și
apoi a avut loc un eveniment uimitor în destinul poporului rus. În locul celei
de-a treia Rome din Rusia, a fost realizată a treia Internațională, iar multe
dintre trăsăturile celei de-a treia Rome trec la cea de-a treia
internațională. Internaționala a Treia este, de asemenea, un Imperiu Sfânt și,
de asemenea, este întemeiată pe o credință ortodoxă. A Treia Internațională
nu este internațională, ci o idee națională rusă.
Războiul Uniunii Sovietice împotriva Germaniei naziste a devenit
cunoscut sub numele de Marele Război Patriotic, amintind de utilizarea
anterioară a termenului în războaiele napoleoniene, Războiul Patriotic. Statul
sovietic a cerut cetățenilor săi să apere „patria mamă”; Stalin a proclamat
sloganul „Nici un pas înapoi!” În același timp, Germania nazistă a organizat
unități militare colaboraționiste precum Armata Rusă de Eliberare
a lui Andrei Vlasov și cazacii lui Pyotr Krasnov. În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, patriotismul puternic al armatei lui Vlasov a oferit rușilor o
alternativă la naționalismul centrat pe stat promovat de guvernul lui
Stalin. În 1944, Uniunea Sovietică și-a
abandonat imnul comunist Internaționala și a adoptat un nou imn național.
Naționalismul contemporan
Principala problemă a Rusiei după Războiul Rece a fost încercarea de
a prezenta o imagine puternică, deoarece alte națiuni o considerau o „națiune
a fărădelegii”. Chiar și atunci când Vladimir Putin a început să fie la putere
în anii 2000, el însuși a abordat această problemă, pe lângă faptul că era
prezent pe documentele oficiale. Un document oficial al Kremlinului intitulat
„Conceptul de politică externă a Federației Ruse” a fost publicat în 2000 și
actualizat în 2008, care enumera promovarea „o imagine obiectivă a
Federației Ruse la nivel global” și promovarea „limbii și limbii ruse”.
,,Cultura popoarelor ruse” printre prioritatea sa în politica externă.
După dizolvarea Uniunii Sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă și -a
restabilit o mare parte din influența țarist-rusă asupra societății. Biserica a
devenit o sursă comună de mândrie și naționalism rusesc.

409
 Ideologia oficială nu sa îndreptat complet către sentimentul monarhic
imperial, ci a încercat să mențină un echilibru între idealurile țariste și
sovietice. Partidul de guvernământ Rusia Unită a declarat că viziunea sa
despre Rusia este aceea a unei republici multinaționale și solicită toleranța
națională una dintre platformele sale cheie. Guvernul lui Vladimir
Putin folosește și natalistpolitici prin acordarea de recompense și
promovarea mai multor copii în familii.
Multe mișcări naționaliste, atât radicale, cât și moderate, au apărut în
Rusia modernă. Unul dintre cele mai vechi și mai populare
este LDPR, populistul de dreapta al lui Vladimir Zhirinovsky, care a fost
membru al Dumei de Stat încă de la crearea sa în 1993. Rodina a fost un
partid naționalist de stânga moderat popular sub Dmitri Rogozin, care a
abandonat în cele din urmă. ideologia sa naționalistă și a fuzionat cu partidul
socialist mai mare O Rusia Justă.
Una dintre mișcările cele mai radicale, ultranaționaliste a fost Unitatea
Națională Rusă, un grup de extremă dreapta care a organizat brigăzi
paramilitare ale membrilor săi mai tineri înainte de a fi interzisă în
1999. Altele includ BORN (Organizația Militantă a Naționaliștilor Ruși),
care a fost implicat în uciderea lui Stanislav Markelov, a
neomonarhistului Pamyat, a Uniunii Steagurilor Ortodocși și a Mișcării
împotriva imigrației ilegale, care a reînviat sloganul „Rusia pentru
ruși”. Aceste partide organizează anual un miting numit Marșul Rusiei.
După intervenția militară rusă din 2014 în Ucraina, Rusia Unită s-a
bazat din ce în ce mai mult pe naționalismul rus pentru sprijin. Politicieni
precum Vladimir Zhirinovsky au început să-și construiască narațiunea pe
negarea categorică a etniei ucrainene. În același timp, partidul de
guvernământ a cultivat legături strânse cu mișcările politice eurosceptice, de
extremă dreaptă și de extremă stângă, sprijinindu-le financiar și invitându-le
la conferințele eurasiatice din Crimeea și Sankt Petersburg.
O creștere a naționalismului radical în Rusia modernă este considerată
a fi rezultatul mai multor factori; umilința resimțită după căderea Uniunii
Sovietice; un răspuns la activitatea grupurilor etnice criminale din Caucazul
de Sud și Asia Centrală și imigrația ilegală în curs din aceste regiuni; și o
reacție la toleranța națională modernă, impusă de Rusia. De asemenea, se

410
pretinde că FSB folosește în mod selectiv extremismul naționalist pentru a
conduce sentimentele în societate în direcția dorită.
Criza financiară din 2008-2009 a făcut ca sentimentul anti-imigrație să
devină mai acceptat în Rusia din cauza îngrijorării crescute că imigranții - în
special ilegalii - vor concura pentru locuri de muncă cu forța de muncă
casnică și, dacă nu reușesc să obțină locuri de muncă, s-ar transforma în
criminalitate.
În afara Rusiei, odată cu căderea ideologiei sovietice a
internaționalismului forțat, au izbucnit ciocniri naționale între grupurile
etnice din fostele sale granițe. Din cauza politicii represive de ocupație
sovietică și a statutului privilegiat al rușilor în societatea sovietică, unele
state post-sovietice au respins toate lucrurile rusești și sovietice ca simboluri
ale ocupației, și în special în statele baltice și Georgia, cu unele
îmbrățișând sentimentul anti-rus.
În noiembrie 2018, Vladimir Putin s-a descris ca fiind cel mai eficient
naționalist.
7.1.2. Naționalism extremist
Naționalismul extremist din Rusia se referă la multe mișcări și
organizații ultra-naționaliste de extremă dreapta și câteva de extremă
stângă. De remarcat, termenul de naționalism în Rusia se referă adesea la
naționalismul extremist. Cu toate acestea, este adesea amestecat cu
„fascismul” în Rusia. În timp ce această terminologie nu se potrivește exact
cu definițiile formale ale fascismului, numitorul comun este șovinismul . În
toate celelalte privințe, pozițiile variază pe un spectru larg. Unele mișcări
dețin o poziție politică conform căreia statul trebuie să fie un instrument al
naționalismului (cum ar fi Partidul Național Bolșevic, condus de Eduard
Limonov), în timp ce altele (de exemplu, Unitatea Națională Rusă
promovează tactici de justiție împotriva „dușmanilor” percepuți ai Rusiei,
fără a intra în politică.
Din punct de vedere istoric, primul prototip al unor astfel de grupuri a
început cu Sutele Negre din Rusia Imperială. Organizațiile antisemite,
supremaciste și neofasciste mai recente includ Pamyat, Partidul Național
Socialist Rus și altele.

411
 În 1997, Centrul Antifascist din Moscova a estimat că existau 40 de
grupuri extremiste (naționaliste) care operează în Rusia. Aceeași sursă a
raportat 35 de ziare extremiste, cea mai mare dintre acestea fiind Zavtra. În
ciuda represiunii din partea autorităților guvernamentale, în Rusia s-a stabilit
o mișcare extremistă de extremă dreaptă.
Unitatea Națională Rusă a fost o organizație paramilitară neo-nazistă
fondată de Alexander Barkashov în 1990. Ea folosește o svastică cu vârful
stâng și subliniază „importanța primordială” a sângelui rus. Referitor
la Adolf Hitler, liderul organizațiilor Barkashov a declarat: „Consider
[Hitler] un mare erou al națiunii germane și al tuturor raselor albe. El a
reușit să inspire întreaga națiune să lupte împotriva degradării și spălării
valorilor naționale.” Înainte de destrămarea sa la sfârșitul anului 2000, se
estima că Unitatea Națională Rusă avea aproximativ 20.000 până la 25.000
de membri. Barkashov, împreună cu alți foști membri ai grupului, s-au
angajat în activități religioase și activism pro-rus în războiul ruso-ucrainean.
7.1.3. Naționalismul rus și minoritățile etnice
Problema legată de relația naționalismului rus cu minoritățile sale
etnice a fost subiect de studiu de la expansiunea rapidă a Rusiei din secolul
al XVI-lea înainte. Deoarece în engleză nu există niciun cuvânt care să
deosebească semnificația „rusă”, acesta este fie considerat în rusă ca un
popor etnic (,,Русский" - etnic rus) și ca locuitori ai Rusiei (,,Россиянин" -
cetățean rus).
Cucerirea rusă a Kazanului musulman a reprezentat o parte
semnificativă a înțelegerii primului pas al Rusiei de la o națiune aproape
omogenă la o societate multietnică. De-a lungul anilor, Rusia, de la baza
cuceririi pe care a câștigat-o la Kazan, a reușit să
cucerească Siberia, Manciuria precum și să se extindă în Caucaz. Într-un
anumit punct, Rusia a reușit să anexeze un teritoriu mare din Europa de Est,
Finlanda, Asia Centrală, Mongolia și, în unele părți, a pătruns în teritoriile
turcești, chineze, afgane și iraniene. Diverse minorități etnice au devenit din
ce în ce mai virale și integrate în societatea rusă principală și au creat o
imagine amestecată a relațiilor rasiale în mentalitatea naționalistă rusă
modernă. Lucrarea de înțelegere a diferitelor minorități etnice în relațiile cu
statul rus a trebuit să fie urmărită din opera lui Philip Johan von

412
Strahlenberg, un prizonier de război suedez care a devenit geograf al Rusiei
țariste.
Conceptul este înțeles puternic de învățarea diferitelor minorități din
Rusia. Tătarii și bașkirii din Volga, cei doi oameni musulmani principali din
Rusia, au fost multă vreme lăudați ca minorități model în Rusia și au fost
văzuți din punct de vedere istoric mai pozitiv în ochii mișcării naționaliste
ruse. În plus, imamii tătari și bașkiri au lucrat pentru a răspândi ideologia
naționalistă rusă în conformitate cu credința sa islamică.
În Caucaz, Rusia a câștigat sprijin semnificativ din partea oseților ,
unul dintre puținii oameni creștini din regiunea muntoasă. A existat, de
asemenea, un sprijin puternic pentru Rusia în rândul armenilor și grecilor, în
mare parte din cauza similarității în religie cu guvernul ortodox al
Rusiei. Astfel, acești oameni au fost de multă vreme un susținător ferm al
naționalismului rus în Caucaz și se referă frecvent împreună ca ruși și
rădăcinile sale etnice, în mod colocvial.
Coreenii au fost, de asemenea, considerați o minoritate model a Rusiei
și au fost folosiți pentru a coloniza în părți puțin mai puțin populate ale
Rusiei, acest lucru a fost moștenit din epoca țaristă și a continuat și astăzi,
deoarece coreenii nu sunt văzuți ostili naționalismului rus.
Ucrainenii din Rusia au fost în mare parte integrați și majoritatea
dintre ei și-au jurat loialitate față de Rusia, în timp ce unii ucraineni au reușit
să ocupe poziții semnificative în istoria Rusiei. Bohdan Khmelnytsky este
una dintre cele mai celebre figuri ale Rusiei care a adus Ucraina în țarul
Rusiei în timpul Consiliului Pereyaslav. Prințul ucrainean Alexander
Bezborodko a fost responsabil pentru manifestarea diplomațiilor moderne ale
Rusiei sub domnia Ecaterinei cea Mare. Liderii sovietici Nikita
Hrușciov, Konstantin Cernenko și Mihail Gorbaciova avut și unele legături
ancestrale cu Ucraina. În plus, cel mai mare lider al opoziției din
Rusia, Alexei Navalny, este, de asemenea, de origine paternă ucraineană,
precum și un potențial naționalist rus.
Akhmad Kadyrov și fiul său Ramzan au dezertat în Rusia în timpul
celui de-al Doilea Război Cecen, jurându-și loialitate față de Rusia în urma
fricii de preluare wahabită în Cecenia. Vladislav Surkov, care este de origine

413
cecenă, a fost figura principală care a inițiat ideea democrației ruse, în care
naționalismul face parte din ideologie.
Aventurierul geografic rus Nikolay Przhevalsky a fost un polonez
etnic din partea tatălui său, a ajutat Rusia să se extindă în Orientul Îndepărtat
și în Asia Centrală; s-a considerat, de asemenea, rus și a dezvoltat o opinie
rasistă asupra popoarelor non-ruse din Orientul Îndepărtat și din Asia
Centrală.
Georgienii din Rusia nu au fost foarte pozitivi față de naționalismul
rus, unii menținând o opinie neutră sau negativă. Cu toate acestea,
expansiunea Rusiei în munții Caucaz a fost condusă de figuri georgiene
precum Pavel Tsitsianov, care a inițiat cucerirea Caucazului. Pyotr
Bagration a fost un alt georgian care a devenit unul dintre cei mai celebri
eroi ai Rusiei. Transformarea Uniunii Sovietice într-o superputere a fost
opera unui alt georgian rusificat, Iosif Stalin, care a avut o relație complexă
cu naționalismul rus.
Unele dintre figurile venerate ale Daghestanului au fost de mult
respectate de naționaliștii ruși, cum ar fi Rasul Gamzatov, care este unul
dintre cei mai respectați poeți ai Rusiei, în ciuda originii sale avari. Creșterea
în popularitate și faimă a lui Khabib Nurmagomedov a câștigat o opinie
dezbinătoare în rândul rușilor și daghestanilor. Mulți daghestani au sprijinit
Rusia împotriva Ceceniei, în timpul războiului caucazian anterior, când
daghestanii i-au găsit pe ceceni incapabili să asculte și să urmeze ordinea, și
în timpul celui de-al doilea război cecen, deținând încercarea expansionistă
cecenă de a cuceri Daghestanul în 1999.
Germanii din Rusia au fost tratați de mult timp cu privilegii sub
guvernul țarist și mulți germani au devenit proeminenți în politica, educația
și economia Rusiei, inclusiv Casa țaristă Romanov, care includea și multe
figuri din Germania, în special Ecaterina cea Mare. Mulți germani au luptat
în războiul civil rus și s-au considerat naționaliști ruși, precum Pyotr
Wrangel.
7.1.4. Partide și organizații
Partidul Liberal Democrat din Rusia (1989-prezent) (Partidul politic
înregistrat cu valori xenofobe, parte a Dumei de Stat);
Marea Rusia (Neînregistrată; înregistrarea refuzată);

414
 Cealaltă Rusia (grupul iridentist de extremă stângă, nu deține valori
xenofobe) (Neînregistrat; înregistrarea refuzată);
Pamyat (grup monarhic rus de extremă dreaptă cu valori xenofobe)
(1980–1990) (Defunct)
Partidul Național Socialist Rus (partid politic clerical fascist,
xenofob) (defunct);
Unitatea Națională Rusă (1990 - 1999) (interzis);
Partidul Suveranității Naționale al Rusiei (neînregistrat; înregistrarea
refuzată);
Partidul Naţional al Poporului (1994-2006) (grup neo-nazist cu valori
xenofobe) (Defunct);
Partidul Național Bolșevic (1994-2007) (grup iridentist de extremă
stângă, nu deține valori xenofobe) (interzis);
Uniunea Slavă (1999–2010) A funcționat anterior ca grup de presiune
(grup neo-nazist de extremă dreaptă cu valori xenofobe) (interzis);
Mișcarea împotriva imigrației ilegale (2002-2011) (extrema dreaptă,
grup neo-nazist xenofob) (interzis);
Rodina (2003–2006) (Partid politic înregistrat cu valori xenofobe,
fuzionat în „A Just Russia”) (Defunct);
Uniunea Națională Rusă (1993-1998/1999?) (Defunct);
Uniunea Populară Rusă (1991-2001) (Defunctă);
Ruși (2011-2015) (Defunct);
Black Hundres începutul secolului XX (interzis);
Frontul Salvării Naționale (1992-1994) (Defunct);
Frontul național bolșevic (1993) (defunct);
Mladorossi (Defunct);
Uniunea Poporului Rus (Defunct);
Partidul Fascist Rus (defunct).
7.2. Naţionalismul în AMERICA
Naționalismul american, sau naționalismul Statelor Unite, este o formă
de naționalism civic, naționalism cultural,
naționalism economic sau naționalism etnic găsit în Statele Unite. În esență,
indică aspectele care caracterizează și disting Statele Unite ca comunitate
politică autonomă. Termenul servește adesea pentru a explica eforturile de a-

415
și consolida identitatea națională și autodeterminarea în cadrul afacerilor lor
naționale și internaționale.
Toate cele patru forme de naționalism și-au găsit expresie de-a lungul
istoriei Statelor Unite, în funcție de perioada istorică. Primul Act de
Naturalizare din 1790, adoptat de Congres și de președintele George
Washington, a definit identitatea și cetățenia americană pe linii etnice,
declarând că numai „bărbați albi liberi și de bun caracter” pot deveni
cetățeni și refuzând cetățenia sclavilor negri. Savanți americani precum Hans
Kohn susțin totuși că guvernul Statelor Unite a instituționalizat
un naționalism civic bazat pe concepte legale și raționale de cetățenie, fiind
bazat pe limbaj și tradiții culturale comune. Părinții fondatori ai Statelor
Unite au stabilit țara peprincipii liberale și individualiste clasice.
7.2.1. Istoric
Colonial
Statele Unite își au originea în cele treisprezece colonii fondate
de Marea Britanie în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-
lea. Locuitorii s-au identificat cu Marea Britanie până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, când a apărut primul sentiment de a fi „american”. Planul Albany
a propus o unire între colonii în 1754. Deși nu a avut succes, a servit drept
referință pentru viitoarele discuții despre independență.
Revoluția americană
La scurt timp după aceea, coloniile s-au confruntat cu mai multe
nemulțumiri comune cu privire la actele adoptate de parlamentul britanic,
inclusiv impozitarea fără reprezentare . Americanii au fost în general de
acord că numai propriile lor legislaturi coloniale - și nu Parlamentul de la
Londra - pot trece taxe interne. Parlamentul a insistat cu fermitate altfel și nu
s-a găsit niciun compromis. Guvernul de la Londra a pedepsit Bostonul
pentru Boston Tea Party și cele Treisprezece Colonii s-au unit și au
format Congresul Continental, care a durat din 1774 până în 1789. Luptele
au izbucnit în 1775 și sentimentul a trecut spre independență la începutul lui
1776, influențat în special de apelul către americani. naţionalism de Thomas
Paine. Pamfletul său Common Sense a fost un best seller fugit în 1776, citit
cu voce tavernă în taverne și cafenele. Congresul a emis în unanimitate
o Declarație de independență, anunțând că s-a format o nouă națiune de state

416
independente, Statele Unite ale Americii. Patrioții americani au câștigat
războiul de revoluție americană și au primit termeni generoși de pace din
partea Marii Britanii în 1783. Minoritatea loialiștilor (loiali regelui George al
III-lea) puteau să rămână sau să plece, dar aproximativ 80% au rămas și au
devenit cetățeni americani cu drepturi depline. Paradele frecvente, împreună
cu noi ritualuri și ceremonii - și un nou steag - au oferit ocazii populare
pentru exprimarea spiritului naționalismului american.
Noua națiune a funcționat sub un guvern național foarte slab instituit
de Articolele Confederației și majoritatea americanilor au pus loialitatea față
de statul lor înaintea loialității față de națiune. Naționaliștii conduși
de George Washington, Alexander Hamilton și James Madison au cerut
Congresului să învoiască o convenție constituțională în 1787. Aceasta a
produs Constituția pentru un guvern național puternic, care a fost dezbătută
în fiecare stat și adoptată în unanimitate. A intrat în vigoare în 1789 ca
prima democrație liberală constituțională modernă bazată pe consimțământul
celor guvernați, cu Washington ca prim președinte.
Extinderea spre vest
Într-un discurs din 1858, viitorul președinte Abraham Lincoln a făcut
aluzie la o formă de naționalism civic american care provine din principiile
Declarației de Independență ca o forță pentru unitatea națională în Statele
Unite, afirmând că este o metodă de unire a diverselor popoare de diferite
etnii, strămoșii într-o naționalitate comună:
Dacă se uită înapoi prin această istorie pentru a urmări legătura lor cu
acele zile prin sânge, ei descoperă că nu au niciunul, nu pot să se poarte
înapoi în acea epocă glorioasă și să se simtă că fac parte din noi, dar când se
uită prin acel vechi Declarația de independențăei descoperă că acei bătrâni
spun că „Noi considerăm că aceste adevăruri sunt de la sine înțelese, că toți
oamenii sunt creați egali”, și apoi simt că sentimentul moral predat în acea
zi demonstrează relația lor cu acești oameni, că este tatăl. a tuturor
principiilor morale din ei și că au dreptul să-l pretindă ca și cum ar fi sânge
din sânge și carne din carnea oamenilor care au scris Declarația și așa
sunt. Acesta este cablul electric din acea Declarație care leagă împreună
inimile oamenilor patrioti și iubitori de libertate, care va lega acele inimi
patriotice atâta timp cât dragostea de libertate există în mintea oamenilor din

417
întreaga lume. Abraham Lincoln , adresare adresată alegătorilor din
Chicago, 10 iulie 1858
Războiul civil american
Sudiștii albi s-au simțit din ce în ce mai înstrăinați - se vedeau ca
devenind cetățeni de clasa a doua, pe măsură ce nordicii agresivi anti-sclavie
încercau să-și pună capăt capacității de a duce sclavi în teritoriile vestice cu
creștere rapidă. Ei s-au întrebat dacă loialitatea lor față de națiune a depășit
loialitatea lor față de statul și modul lor de viață, deoarece aceasta era atât de
strâns legată de sclavie, dacă dețin sau nu sclavi. Începea să apară un
sentiment de naționalism sudic, deși era incipient până în 1860, când
alegerea lui Lincoln a fost un semnal pentru majoritatea statelor sclavagiste
din sud să se separă și să formeze propria lor națiune
nouă. Guvernul Confederata insistat că naționalismul este real și a impus
poveri tot mai mari asupra populației în numele independenței și
naționalismului. Bilanțul aprig al confederaților demonstrează angajamentul
lor față de moarte pentru independență. Guvernul și armata au refuzat să facă
compromisuri și au fost copleșite din punct de vedere militar în 1865. Până
în anii 1890, sudul alb s-a simțit justificat prin credința sa în memoria nou
construită a Cauzei pierdute a Confederației. Nordul a ajuns să accepte sau
cel puțin să tolereze segregarea rasială și privarea de drepturi de vot a
alegătorilor de culoare din sud. Spiritul naționalismului american îi revenise
lui Dixie.
Triumful Nordului în războiul civil american a marcat o tranziție
semnificativă în identitatea națională americană. Ratificarea celui de-
al paisprezecelea amendament a soluționat problema de bază a identității
naționale, cum ar fi criteriile pentru a deveni cetățean al Statelor Unite. Toți
cei născuți la granițele teritoriale ale Statelor Unite sau ale acelor zone și
supuși jurisdicției acesteia erau cetățeni americani, indiferent de etnie sau
statut social (indigenii din rezervații au devenit cetățeni în 1924, în timp ce
indigenii din afara rezervațiilor au fost întotdeauna cetățeni).
Cu o economie industrială în creștere foarte rapidă, imigranții au fost
bineveniți din Europa, Canada, Mexic și Cuba și au venit milioane de
oameni. A deveni cetățean cu drepturi depline a fost un proces ușor de
completare a documentelor pe o perioadă de cinci ani.

418
 Cu toate acestea, noi sosiri din Asia nu au fost binevenite. Restricții au
fost impuse majorității imigranților chinezi în anii 1880 și restricții informale
pentru majoritatea japonezilor în 1907. Până în 1924, era dificil pentru orice
asiatic să intre în Statele Unite, dar copiii născuți în Statele Unite din părinți
asiatici erau cetățeni cu drepturi depline. Restricțiile au fost încheiate pentru
chinezi în anii 1940 și pentru alți asiatici în 1965.
Războaie mondiale
După ce Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial,
naționalismul a crescut. Americanii s-au înrolat în armată în masă, motivați
de propagandă și filme de război. A existat foarte puțină rezistență la
recrutare.
Al Doilea Război Mondial a dus la un nivel fără precedent de
naționalism în Statele Unite. După atacul din 1941 asupra Pearl Harbor, un
număr masiv de americani s-au înrolat în armată. În timpul războiului, o
mare parte din viața americană s-a concentrat pe contribuția la efortul de
război, în principal prin eforturi de voluntariat, intrarea în forța de
muncă, raționalizarea, controlul prețurilor și economisirea
veniturilor. Cetățenii au acceptat de bunăvoie aceste sacrificii dintr-un
sentiment de naționalism, simțind că sunt pentru binele mai mare. Chiar și
membri ai grupurilor anti-război precum bisericile pacifiste, mișcarea anti-
război și obiectorii de conștiință și-au abandonat pacifismul de dragul
războiului, simțind că al Doilea Război Mondial a fost un război drept.
Războiul Rece
După cel de-al Doilea Război Mondial și începând cu Războiul Rece,
Statele Unite au apărut ca o superputere mondială și și-au abandonat politica
tradițională de izolaționism în favoarea intervenționismului . Prin aceasta,
naționalismul a căpătat o nouă formă în SUA, deoarece americanii au
început să-și vadă țara ca pe o poliție mondială cu scopul final de a
eradica comunismul din lume. Această fervoare naționalistă a fost alimentată
de implicarea SUA în războiul din Coreea, războiul din Vietnam, invazia
Golfului Porcilor și multe alte conflicte.
Epoca modernă
Atacurile din 11 septembrie 2001 au dus la un val de expresii
naționaliste în Statele Unite. Începutul războiului împotriva terorii a fost

419
însoțit de o creștere a înrolării militare, care a inclus nu numai americani cu
venituri mai mici, ci și cetățeni din clasa de mijloc și din
clasa superioară. Acest naționalism a continuat mult timp în războiul din
Afganistan și războiul din Irak.
7.2.2. Statele Unite ale Americii contemporane
Naționalismul și americanismul rămân subiecte în Statele Unite
moderne. Politologul Paul McCartney, de exemplu, susține că, ca națiune
definită printr-un crez și un simț al misiunii, americanii tind să-și echivaleze
interesele cu cele ale umanității, ceea ce, la rândul său, le informează pe
poziția globală. În anumite cazuri, poate fi considerată o formă
de etnocentrism și excepționalism american.
Datorită circumstanțelor distincte implicate de-a lungul istoriei
în politica americană, naționalismul său s-a dezvoltat atât în ceea ce privește
loialitatea față de un set de idealuri politice liberale, universale, cât și
responsabilitatea percepută de a propaga acele principii la nivel
global. Recunoașterea concepției Statelor Unite ca fiind responsabile pentru
răspândirea schimbărilor liberale și promovarea democrației în politica și
guvernarea lumii a definit practic întreaga politică externă americană . Prin
urmare, promovarea democrației nu este doar o altă măsură a politicii
externe, ci este mai degrabă caracteristica fundamentală a identității lor
naționale și a determinării politice.
7.2.3. Varietăți de naționalism american
Într-o lucrare din American Sociological Review, „Varieties of
American Popular Nationalism”, sociologii Bart Bonikowski și Paul
DiMaggio raportează concluziile cercetării care susțin existența a cel puțin
patru tipuri de naționaliști americani, inclusiv grupuri care variază de la cel
mai mic la cel mai mare:
1) cei dezlegați;
2) naționaliști de credință sau civici;
3) naționaliști înfocați;
4) naționaliști restrictivi.
Analiza făcută de Bonikowski și Dimaggio asupra acestor patru
grupuri a constatat că naționaliștii înfocați reprezentau aproximativ 24% din
studiul lor și ei cuprindeau cel mai mare dintre cele două grupuri pe care

420
Bonikowski și Dimaggio le consideră „extreme”. Membrii acestui grup s-au
identificat îndeaproape cu Statele Unite, erau foarte mândri de țara lor și s-au
asociat puternic cu factori de orgoliu național. Ei au simțit că un „american
adevărat” trebuie să vorbească engleza și să trăiască în SUA pentru cea mai
mare parte a vieții sale. Mai puțini, dar totuși 75%, cred că un „american
adevărat” trebuie să fie creștin și 86% cred că un „american adevărat”
trebuie să se nască în țară. În plus, naționaliștii înfocați credeau
că evreii, musulmanii, agnosticiiiar cetățenii naturalizați erau ceva mai puțin
decât cu adevărat americani. A doua clasă pe care Bonikowski și DiMaggio
o considerau „extremă” a fost cea mai mică dintre cele patru clase, deoarece
membrii ei reprezentau 17% dintre respondenți. Cei dezlegați au arătat un
nivel scăzut de mândrie în instituțiile guvernamentale și nu s-au identificat
pe deplin cu Statele Unite. Lipsa lor de mândrie s-a extins la democrația
americană, istoria americană, egalitatea politică din SUA și influența politică
a țării în lume. Acest grup a fost cel mai puțin naționalist dintre toate cele
patru grupuri pe care le-au identificat.
Cele două clase rămase au fost mai puțin omogene în răspunsurile lor
decât au fost naționaliștii înflăcărați și dezagajați. Naționaliștii
restrictivi aveau un nivel scăzut de mândrie în America și instituțiile sale,
dar ei defineau un „american adevărat” în moduri care erau marcant
„excluzive”. Acest grup a fost cel mai mare dintre cele patru, deoarece
membrii săi reprezentau 38% dintre respondenții studiului. În timp ce
nivelurile lor de identificare națională și mândrie erau moderate, ei au
susținut convingeri care i-au determinat să dețină definiții restrictive despre
cine sunt „americanii adevărați”, de exemplu, definițiile lor excluzând
,,necreștinii”.
Ultimul grup care a fost identificat au fost naționaliștii de
credință (cunoscuți și ca naționaliști civici), ai căror membri reprezentau
22% dintre respondenții studiului care au fost studiați. Acest grup credea în
valorile liberale, era mândru de Statele Unite, iar membrii săi aveau cele mai
puține restricții cu privire la cine putea fi considerat un adevărat american. S-
au identificat strâns cu țara lor, de care s-au simțit „foarte aproape” și au fost
mândri de realizările ei. Bonikowski și Dimaggio au numit grupul „crezul”

421
deoarece credințele lor se apropiau cel mai mult de preceptele a ceea ce este
considerat pe scară largă crezul american.
Ca parte a constatărilor lor, autorii raportează că legătura dintre banii
mari, credința religioasă și identitatea națională este una
semnificativă. Convingerea că a fi creștin este o parte importantă a ceea ce
înseamnă a fi un „american adevărat” este cel mai semnificativ factor care
separă naționaliștii de crez și dezlegați de naționaliștii restrictivi și
înfocați. Ei au stabilit, de asemenea, că grupările lor depășesc granițele
partizane și, de asemenea, ajută la explicarea ceea ce percep ei este succesul
recent al retoricii populiste, nativiste și rasiste în politica americană.
Potrivit unui studiu din 2021 al Jurnalului American de Sociologie al
lui Bart Bonikowski, Yuval Feinstein și Sean Bock, în ultimele două decenii
au apărut în Statele Unite înțelegeri concurente ale națiunii americane. Ei
găsesc că „naționalismul a devenit clasificat în funcție de partid, deoarece
identificatorii republicani au ajuns să definească America în termeni mai
excluși și mai critici, iar democrații au susținut din ce în ce mai mult
concepții incluzive și pozitive despre națiune”.
Naționalismul cultural
Naționalismul cultural a fost istoric un element integral al
naționalismului american. Asemenea naționaliști culturali formează fidelități
de grup bazate pe o moștenire culturală comună, mai degrabă decât pe rasă
sau pe un partid politic. Această moștenire poate include cultura (Cultura
Statelor Unite), limba (limba engleză), religia (creștinismul), istoria (Istoria
Statelor Unite), ideologia (Democrația) și simbolurile (Simbolurile naționale
ale Statelor Unite). Naționalismul cultural este diferit de naționalismul etnic,
în care rasa și etnia sunt accentuate în detrimentul culturii și limbii.
Naționalismul a căpătat un caracter cultural începând cu sfârșitul
secolului al XVIII-lea. Mai multe idei istorice au modelat naționalismul
cultural modern în SUA, inclusiv conceptul de stat național, fuziunea
naționalismului și religiei în naționalismul religios și politica identitară.
Naționalismul civic
Naționalismul american ia uneori forma naționalismului civic, o formă
liberală de naționalism bazată pe valori
precum libertatea, egalitatea și drepturile individuale. Naționaliștii civici văd

422
națiunea ca pe o identitate politică. Ei susțin că o națiune civică este definită
de principiile democratice liberale și de loialitate. Calitatea de membru este
deschisă oricărui cetățean, indiferent de cultură, etnie sau limbă, atâta timp
cât cred în aceste valori.
Trumpism
Președintele Donald Trump a fost descris drept naționalist și a
îmbrățișat el însuși termenul. Mai mulți oficiali din administrația sa, inclusiv
fostul strateg șef al Casei Albe Steve Bannon, consilier principal al
președintelui Stephen Miller, director al Consiliului Național al
Comerțului Peter Navarro, fost asistent adjunct al președintelui. Sebastian
Gorka Asistent special al președintelui Julia Hahn, fost Asistent adjunct al
președintelui pentru comunicații strategice Michael Anton, secretarul de
stat Mike Pompeo, secretarul de comerț Wilbur Ross, reprezentantul
comercial Robert Lighthizer, fostul director interimar al informațiilor
naționale Richard Grenell, fostul consilier pentru securitate națională John R.
Bolton și fostul consilier pentru securitate națională Michael Flynn au fost
descriși ca reprezentând o „aripă naționalistă” în cadrul guvernului federal.
Într-un articol din februarie 2017 din The Atlantic, jurnalistul Uri
Friedman a descris „naționalistul economic populist” ca o nouă mișcare
naționalistă „modelată pe „populismul” președintelui american Andrew
Jackson din secolul al XIX-lea, care a fost introdusă în declarațiile lui Trump
la Republican National. Convenția într-un discurs scris de Stephen Miller și
Steve Bannon. Miller adoptase forma de „populism de stat național” a
senatorului Jeff Sessions în timp ce lucra ca asistent. Până în septembrie
2017, jurnalistul The Washington Post Greg Sargent a observat că
„naționalismul lui Trump” așa cum este „definit” de Bannon, Breitbart,
Miller și restul contingentului „naționalist economic populist” din jurul lui
Trump începeau să aibă un sprijin șovăitor în rândul alegătorilor lui
Trump. Unii membri republicani ai Congresului au fost, de asemenea,
descriși drept naționaliști în timpul erei Trump, cum ar fi
reprezentantul Steve King, reprezentantul Matt Gaetz, senatorul Tom
Cotton și senatorul Josh Hawley.
În timpul erei Trump, comentatorii politici naționaliști americani
identificați în mod obișnuit au inclus pe Ann Coulter, Michelle Malkin, Lou

423
Dobbs, Alex Jones, Charlie Kirk Laura Ingraham, Michael Savage, Tucker
Carlson și Mike Cernovich.
7.3. Naţionalismul în CHINA
7.3.1. Introducere
Naționalismul este o formă de naționalism în Republica Populară
Chineză și Republica Chineză, care afirmă poporul
chinez (Taiwan) națiune și promovează unitatea culturală și națională a
întregului popor chinez. Este semnificativ diferit de naționalismul Han, o
formă de naționalism chinez aplicată exclusiv Han etnie și, în cazuri
extreme, un sentiment de jingoism care este resimțit de oamenii pur Han care
se consideră superiori altor etnii existente (de obicei, alte minorități etnice)
în China. Conform filozofiei lui Sun Yat-sen din Cele Trei Principii ale
Poporului, naționalismul chinez ar trebui să fie o formă de naționalism
civic construit pe deasupra unei valori unite, totuși aceasta nu a fost pe
deplin recunoscută sau aplicată în practică de către succesori.
Naționalismul chinez a apărut la sfârșitul dinastiei Qing (1636-1912)
ca răspuns la înfrângerea umilitoare din Primul Război chino-japonez și la
invazia și jefuirea Beijingului de către Alianța celor Opt Națiuni. În ambele
cazuri, consecințele au forțat China să plătească despăgubiri financiare și să
acorde privilegii speciale străinilor. Imaginea la nivel național a Chinei ca
un Imperiu Celest superior în centrul universului a fost spulberată, iar
eforturile de ultimă oră de modernizare a vechiului sistem au eșuat. Aceste
eforturi de ultimă oră au fost cel mai bine exemplificate de Liang Qichao, un
reformator Qing întârziat care nu a reușit să reformeze guvernul Qing, în
1896 și mai târziu a fost expulzat în Japonia, unde a început să lucreze la
ideile sale despre naționalismul chinez.
Efectele Primului Război Mondial au modelat continuu naționalismul
chinez. În ciuda aderării la Puterile Aliate, China a fost din nou
sever umilită de Tratatul de la Versailles din 1919, care a transferat
privilegiile speciale acordate Germaniei Imperiului Japoniei. Acest lucru a
dus la Mișcarea din 4 mai din 1919, care s-a transformat în proteste la nivel
național care au văzut o creștere a naționalismului chinez. Campaniile
militare la scară largă conduse de Kuomintang în timpul Epocii
Warlord, care i-au copleșit pe căpetenii de război provinciali și au redus

424
drastic privilegiile speciale pentru străini, au contribuit la întărirea și mărirea
în continuare a sentimentului de identitate națională chineză.
După ce Imperiul Japoniei a fost înfrânt în cel de-al Doilea Război
Mondial, naționalismul chinez a câștigat din nou teren pe măsură ce China a
recuperat teritorii pierdute pierdute anterior de Japonia, inclusiv Manciuria și
insula Taiwan. Cu toate acestea, Războiul Civil Chinez (care se întrerupsese
în fața invaziei japoneze) se reluase, dăunând imaginii unei identități chineze
unificate. Comuniștii au fost victorioși în 1949, când Kuomintang-ul s-a
retras în Taiwan. Sub Mao Zedong, Partidul Comunist din China a început să
folosească naționalismul chinez ca instrument politic. Folosind naționalismul
chinez, Partidul Comunist din China a început să suprime separatismul și
atitudinile secesioniste în Tibet și în rândul uigurilor, o minoritate turcă din
provincia din vestul îndepărtat Xinjiang, o problemă care persistă. În
vremurile moderne, în special din cauza schimbării relațiilor dintre SUA și
China, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare Chineze citează
adesea idei de naționalism chinez atunci când răspunde la întrebările presei
pe această temă.
7.3.2. Conștiință națională
Există versiuni ale unui stat chinez de aproximativ 4.000 de
ani. Conceptul chinezesc despre lume a fost în mare parte o diviziune între
lumea civilizată și lumea barbară și exista puțină concepție despre credința
că interesele chineze sunt servite de un stat chinez
puternic. Comentatorul Lucian Pye a susținut că „statul național” modern
este fundamental diferit de un imperiu tradițional și susține că dinamica
actualei Republici Populare Chineze (RPC) - o concentrare a puterii într-un
punct central al autorității - împărtășește o similitudine esențială.
cu Imperiile Ming și Qing. Naționalismul chinez, așa cum a apărut la
începutul secolului al XX-lea, s-a bazat pe experiența naționalismului
european, mai ales așa cum este văzut și interpretat de Sun Yat-sen. Factorul
cheie în naționalismul european a fost tradiția - unele dintre cele nou
fabricate - a unei identități culturale bazate în primul rând pe limbă și
etnie. Naționalismul chinez își are rădăcinile în lunga tradiție istorică a
Chinei ca centru al lumii, în care toate celelalte state erau ramuri și datorau
un fel de respect. Acest sentiment de superioritate a suferit o serie de șocuri

425
teribile în secolul al XIX-lea, inclusiv revolte interne la scară largă și, mai
grav, câștigarea și înlăturarea sistematică a drepturilor și privilegiilor
speciale de către națiunile străine care și-au dovedit superioritatea militară în
timpul Primului și Al doilea război al opiumului, bazat pe tehnologia
modernă care lipsea în China. A fost o chestiune de umilire una după alta,
pierderea credinței în dinastia Manciu. Cea mai dramatică cotitură a venit în
1900, în urma invaziei, captării și jefuirii capitalei naționale de către o
coaliție de opt națiuni care a pedepsit China pentru Rebeliunea
Boxerului. Naționalismul etnic a fost, în orice caz, inacceptabil pentru elita
conducătoare din Manciu - erau străini care au cucerit China și și-au păstrat
propria limbă și tradiții. Majoritatea cetățenilor aveau identități multiple,
dintre care localitatea era mai importantă decât națiunea în
ansamblu. Oricine dorea să se ridice în guvern Serviciul non-militar trebuia
să fie cufundat în clasicii confuciani și să treacă un test foarte dificil. Dacă ar
fi fost acceptate, ar urma să fie rotite în toată țara, astfel că birocrații nu s-au
identificat cu localitatea. Profunzimea înțelegerii bidirecționale și a
încrederii dezvoltate de liderii politici europeni și adepții lor nu a existat.
7.3.3. Surse ideologice
Discuția despre naționalismul chinez modern a dominat multe
dezbateri politice și intelectuale de la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Politologul Suisheng Zhao susține că naționalismul din China nu este
monolitic, ci există sub diferite forme, inclusiv naționalismul politic, liberal,
etnic și de stat. În prima jumătate a secolului al XX-lea, naționalismul chinez
a constituit o parte crucială a multor ideologii politice, inclusiv anti-
manciuismul din timpul Revoluției din 1911, sentimentul anti-imperialist al
Mișcării din 4 mai din 1919 și cel maoist, gândurile care au ghidat Revoluția
Comunistăîn 1949. Originea naționalismului chinez modern poate fi urmărită
în dezbaterea intelectuală despre rasă și națiune de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Conturați de discursul global al darwinismului social, reformatorii
și intelectualii au dezbătut cum să construiască un nou subiect național
chinez bazat pe o ordine rasială adecvată, în special relațiile Manchu-
Han. După prăbușirea regimului Qing și întemeierea Republicii Chinezeîn
1911, preocupările atât cu privire la amenințările interne, cât și la cele
internaționale au făcut ca rolul rasismului să scadă, în timp ce

426
antiimperialismul a devenit noua ideologie dominantă a naționalismului
chinez în anii 1910. În timp ce intelectualii și elitele și-au susținut gândurile
distinive despre naționalismul chinez, politologul Chalmers Johnson a
subliniat că majoritatea acestor idei au foarte puțin de-a face cu populația
majoritară a Chinei - țărănimea chineză. El își propune astfel să suplimenteze
ideologia comunistă chineză în discuția despre naționalismul chinez, pe care
îl etichetează „naționalism țărănesc”.
Naționalismul chinez de la începutul secolului al XX-lea s-a bazat în
primul rând pe anti-manchurism, o ideologie care a predominat printre
revoluționarii chinezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la începutul
secolului al XX-lea. După înfrângerea lui Qing în războiul chino-japonez din
1895, reformatorii și intelectualii au dezbătut cum să întărească națiunea,
discuția căreia s-a concentrat pe problema rasei. Liang Qichao, un reformist
Qing întârziat, care a participat la reforma celor o sută de zile din 1898, a
susținut că granița dintre Han și Manchu trebuie ștearsă (ping Man-Han zhi
jie ). Gândirea lui Liang s-a bazat pe ideea competiției rasiale, un concept
care provine din darwinismul socialcare credea că numai rasele superioare
vor supraviețui, în timp ce rasele inferioare erau obligate să dispară. Liang a
atribuit declinul Chinei conducătorilor Manchu (Qing), care i-au tratat pe
Han ca pe o „rasă străină” și au impus o ierarhie rasială între Han și
Manchus, ignorând în același timp amenințarea puterilor imperiale. Critica
lui Liang la adresa curții Qing și a relațiilor Manchu-Han a pus bazele anti-
manciuismului, o ideologie pe care primii revoluționari republicani au
susținut-o în eforturile lor de a răsturna dinastia Qing și de a fonda o nouă
Republică. În scrierea sa „Armata revoluționară”, Zou Rong, un
revoluționar chinez activ la începutul secolului al XX-lea, a cerut o educație
revoluționară pentru poporul Han care suferea din cauza opresiunii
dominației Manchu. El a susținut că China ar trebui să fie o națiune a
chinezilor Han ortodocși și nicio rasă extraterestră nu va stăpâni asupra
lor. Potrivit lui Zou, chinezii Han, ca descendenți ai Împăratului Galben,
trebuie să răstoarne stăpânirea Manchu pentru a le restabili legitimitatea și
drepturile. Wang Jingwei, un revoluționar chinez care a devenit mai târziu o
figură importantă în Kuomintang, credea, de asemenea, că Manchus sunt o
rasă inferioară. Wang a susținut că un stat format dintr-o singură rasă ar fi

427
superior celor multi-rasiale. Majoritatea revoluționarilor republicani au fost
de acord că păstrarea rasei este vitală pentru supraviețuirea națiunii. Întrucât
Hanul și-a afirmat rolul dominant în naționalismul chinez, Manchus a trebuit
fie absorbiți, fie eradicați. Istoricul Prasenjit Duara a rezumat acest lucru
declarând că revoluționarii republicani s-au bazat în primul rând pe discursul
internațional al „evoluționismului rasist” pentru a imagina o „China
purificată rasial”.
După Revoluția din 1911, Sun Yat-sen a înființat Republica Chineză,
al cărei steagul național conținea cinci culori, fiecare simbolizând o etnie
rasială majoră a Chinei. Acest lucru a marcat o trecere de la discursul
anterior al rasismului radical și asimilării grupurilor non-Han la autonomia
politică a celor cinci rase. Mișcarea retorică, așa cum subliniază istoricul
chinez Joseph Esherick, sa bazat pe preocupările practice atât ale
amenințărilor imperiale din mediul internațional, cât și ale conflictelor de la
frontierele chineze. În timp ce atât Japonia, cât și Rusia invadau China, nou-
născuta republică s-a confruntat, de asemenea, cu mișcări etnice în Mongolia
și Tibet, care pretindeau că fac parte din Imperiul Qing, mai degrabă decât
din Republica Chineză. Presat de probleme atât interne, cât și internaționale,
fragilul regim republican a decis să mențină granițele Imperiului Qing pentru
a-și păstra intacte teritoriile. Odată cu amenințarea tot mai mare din partea
puterilor imperialiste în anii 1910, sentimentele anti-imperialiste au început
să crească și să se răspândească în China. Un ideal al „universului just din
punct de vedere moral”, antiimperialismul a făcut ca rasismul să pară
rușinos și a preluat astfel rolul său dominant în conceptualizarea
naționalismului chinez. Cu toate acestea, rasismul nu a pierit niciodată. În
schimb, a fost încorporat de alte tărâmuri sociale, inclusiv discursul eugeniei
și igiena rasială.
Societatea Cămășilor Albastre, o organizație paramilitară fascistă din
cadrul Kuomintang, care s-a modelat după cămășile negre ale
lui Mussolini ale Partidului Național Fascist, a fost anti-
străină și anticomunistă și a declarat că agenda sa era de a expulza străinii
(japonezi și occidentali) imperialiștii din China, zdrobesc comunismul și
elimină feudalismul. Pe lângă faptul că erau anticomuniști, unii membri
KMT, cum ar fi mâna dreaptă a lui Chiang Kai-shek, Dai Li, erau anti-

428
americani și doreau să alunge influența americană. În plus, relațiile strânse
chino-germane, la acea vreme a promovat legături strânse între Kuomintang
și Partidul Nazist (NSDAP).
New Life Movement a fost o mișcare civică condusă de guvern în
China anilor 1930, inițiată de Chiang Kai-shek pentru a promova reforma
culturală și moralitatea socială neo-confuciană și pentru a uni în cele din
urmă China sub o ideologie centralizată în urma apariției provocărilor
ideologice la adresa status quo-ului. Mișcarea a încercat să contracareze
amenințările imperialismului occidental și japonez printr-o resurecție a
moralității tradiționale chineze, pe care o considera superioară valorilor
occidentale moderne. Ca atare, Mișcarea s-a bazat pe confucianism,
amestecat cu creștinism, naționalism și autoritarism ,care au unele asemănări
cu fascismul. A respins individualismul și liberalismul, în timp ce s-a
opus socialismului și comunismului. Unii istorici consideră această mișcare
ca imitând nazismul și fiind o mișcare neonaționalistă folosită pentru a ridica
controlul lui Chiang asupra vieții de zi cu zi. Frederic Wakeman a sugerat că
Mișcarea Vieții Noi a fost „fascismul confucianist”.
Ca răspuns la Revoluția Culturală, Chiang Kai-shek a promovat o
mișcare de Renaștere culturală chineză care a urmat pașii Mișcării Vieții
Noi, promovând valorile confucianiste.
Pe lângă anti-manchurism și anti-imperialism, politologul Chalmers
Johnson a susținut că ascensiunea puterii PCC prin alianța sa cu țărănimea ar
trebui, de asemenea, înțeleasă ca „o specie de naționalism”. Johnson observă
că mobilizarea socială, o forță care unește oamenii pentru a forma o
comunitate politică împreună, este „instrumentul principal” pentru
conceptualizarea naționalismului. În contextul mobilizării sociale,
naționalismul chinez a apărut pe deplin abia în timpul celui de-al doilea
război chino-japonez (1937-1945), când PCC a mobilizat țărănimea pentru a
lupta împotriva invadatorilor japonezi. Johnson susține că naționalismul
timpuriu al Kuomintangului a fost destul de asemănător cu naționalismul de
la sfârșitul secolului al XIX-lea din Europa, deoarece ambele se refereau la
căutarea identităților și pozițiilor lor naționale în lumea modernă de către
intelectuali. El susține că naționalismul construit de intelectuali nu este
identic cu naționalismul bazat pe mobilizarea în masă, deoarece mișcările

429
naționaliste conduse de Kuomintang, precum și Mișcarea din 4 mai din
1919, nu au fost mișcări de masă, deoarece participanții lor erau doar o mică
parte din societatea în care țăranii erau pur și simplu absenți. Când a izbucnit
cel de-al doilea război chino-japonez în 1937, PCC a început să mobilizeze
țărănimea chineză prin propaganda în masă a mântuirii naționale. Johnson a
observat că schimbarea principală a propagandei PCC după 1937 a fost
concentrarea acesteia asupra discursului mântuirii naționale și retragerea
temporară a agendei sale comuniste privind lupta de clasă și redistribuirea
pământului. Alianța din timpul războiului dintre țărănimea chineză și PCC
manifestă modul în care ideologia naționalistă a PCC, sau naționalismul
țărănesc, a întărit dorința chinezilor de a salva și de a construi o națiune
puternică.
Iredentismul și expansionismul au jucat, de asemenea, un rol în
naționalismul chinez, declarând că China ar trebui să-și recâștige „teritoriile
pierdute” și să formeze o China Mare. Până în prezent, Republica Chineză
își menține pretențiile teritoriale încă de la începuturile sale în 1912.
Pretențiile sale teritoriale au fost moștenite de la guvernul Marelui Qing, ca
parte a Edictului Imperial de Abdicare a împăratului Qing.
7.3.4. Etnie
Definirea relației dintre etnie și identitatea chineză a fost o problemă
foarte complexă de-a lungul istoriei chineze. În secolul al XVII-lea, cu
ajutorul rebelilor chinezi Ming, Manchus au cucerit China propriu-zisă și au
înființat dinastia Qing. În secolele următoare, ei vor încorpora grupuri
precum tibetanii, mongolii precum și uigurii în teritoriile pe care le
controlau. Manchus s-a confruntat cu problema menținerii loialității în
rândul oamenilor pe care i-au condus, menținând în același timp o identitate
distinctivă. Principala metodă prin care au obținut controlul asupra inimii
chinezești a fost portretizarea lor ca înțelepți confuciani iluminați, parte din
al căror scop era păstrarea și promovarea civilizației chineze. De-a lungul
secolelor, Manchus au fost asimilați treptat în cultura chineză și în cele din
urmă mulți Manchu s-au identificat ca un popor al Chinei.
Națiunea chineză a fost menționată și ca descendenți ai lui Yandi și
Huangdi, care au fost strămoși istorici legendari ai poporului Huaxia, care au
fost ancestrali chinezii Han.

430
 Complexitatea relației dintre etnie și identitatea chineză este cel mai
bine exemplificată în timpul Rebeliunii Taiping, în care rebelii au luptat cu
înverșunare împotriva Manchus pe motiv că erau străini barbari, în timp ce
alții au luptat la fel de înverșunat în numele Manchus. pe motiv că erau
conservatorii valorilor tradiționale chinezești. În acest timp, conceptul
de chineză Han a apărut ca mijloc de descriere a majorității etniei chineze
din cauza sinicizării din istoria chineză timpurie.
Yihetuan, cunoscuți și sub numele de Boxeri, au fost o societate
secretă naționalistă chineză și pro-Qing monarhistă care a inițiat Rebeliunea
Boxer din 1899 până în 1901. Motivațiile lor au
fost anticreștinismul și rezistența la occidentalizare. Boxerii de la apogeul lor
au fost sprijiniți de unele elemente ale Armatei Imperiale. Sloganul lor era
„Sprijiniți Qing-ul, distrugeți străinii!”.
În 1909, Legea Naționalității Marelui Qing a fost publicată de
guvernul Manciu, care definea chinezii cu următoarele reguli:
1) născut în China în timp ce tatăl său/ea este chinez;
2) născut după moartea tatălui său, în timp ce tatăl său este chinez la
moartea sa;
3) mama sa este chineză, în timp ce naționalitatea tatălui său este
neclară sau apatridă.
În 1919, Mișcarea din 4 Mai a luat naștere din protestele studenților
față de Tratatul de la Versailles, în special condițiile sale care
permiteau Japoniei să păstreze teritoriile predate de Germania după Asediul
lui Tsingtao și a respins ascensiunile naționalismului chinez printre proteste.
Viziunea naționalistă oficială chineză din anii 1920 și 1930 a fost
puternic influențată de modernism și darwinismul social și a inclus
susținerea asimilării culturale a grupurilor etnice din provinciile occidentale
și centrale în statul Han „avansat cultural”, pentru a deveni și numele. ca de
fapt membri ai naţiunii chineze. Mai mult, a fost influențată și de soarta
statelor multietnice precum Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. De
asemenea, a devenit o forță foarte puternică în timpul ocupației japoneze a
Chinei de coastă în anii 1930 și 1940 și atrocitățile comise atunci.
Zhonghua minzu, la începutul Republicii Chineze, s-a referit la
conceptul Cinci Rase Sub O Uniune, care a declarat că cele cinci etnii

431
majore din China, chinezii Han, Manchu, Mongolii, Hui și Tibetanii,
aparțineau cu toții unei singure identități chineze. Aceasta a continuat
sub conducerea naționalistă sub Chiang Kai-shek până la proclamarea
Republicii Populare Chineze. Deși inițial a fost respins de Partidul Comunist
din China, ulterior a fost acceptat să includă chinezii Han și alte 55 de
grupuri etnice ca o uriașă familie chineză, similar cu conceptul de Oameni
sovietici, Volk german și iugoslavi.
În următoarele decenii, naționalismul chinez a fost puternic influențat
de gândirea etnografică rusă, iar ideologia oficială a RPC afirmă că China
este un stat multietnic, iar chinezii Han, în ciuda faptului că sunt majoritatea
covârșitoare (peste 95% pe continent), ei sunt doar unul dintre multele
grupuri etnice ale Chinei, a căror cultură și limbă ar trebui respectate
(asemănătoare cu naționalismul sovietic). Cu toate acestea, mulți critici
susțin că, în ciuda acestei opinii oficiale, atitudinile asimilaționiste rămân
profund înrădăcinate, iar opiniile populare și relațiile reale de putere creează
o situație în care naționalismul chinez a însemnat, în practică, dominația Han
asupra zonelor și popoarelor minoritare și asimilarea acestor grupuri.
În anii 1960 și 1970, naționalismul chinez din China continentală a
fost amestecat cu retorica marxismului, iar retorica naționalistă a devenit în
mare parte subsumată în retorica internaționalistă. Pe de altă parte,
naționalismul chinez din Taiwan a vizat în primul rând păstrarea idealurilor
și descendenței lui Sun Yat-sen, partidul pe care l-a
fondat, Kuomintang (KMT) și anti-comunism. În timp ce definiția
naționalismului chinez a fost diferită în Republica China (ROC) și RPC,
ambele au fost neclintite în revendicarea teritoriilor chineze, cum ar
fi Insulele Senkaku (Diaoyutai).
În anii 1990, standardele economice în creștere, dizolvarea Uniunii
Sovietice și lipsa oricărei alte ideologii legitimatoare au condus la ceea ce
majoritatea observatorilor văd ca o renaștere a naționalismului în China
continentală.
7.3.5. Minorități etnice
Musulmanii chinezi și uiguri
Musulmanii chinezi au jucat un rol important în naționalismul
chinez. Musulmanii chinezi, cunoscuți sub numele de poporul Hui , sunt un

432
amestec de descendenți ai musulmanilor străini precum arabii și perșii,
amestecați cu chinezii Han care s-au convertit la islam. Musulmanii chinezi
sunt sinofoni, vorbesc chineza și practică confucianismul.
Hu Songshan, un imam musulman din Ningxia, a fost un naționalist
chinez și a predicat naționalismul chinez și unitatea întregului popor chinez,
precum și împotriva imperialismului străin și a altor amenințări la adresa
suveranității Chinei. El a ordonat chiar ca steagul chinez să fie salutat în
timpul rugăciunii și ca toți imamii din Ningxia să predice naționalismul
chinez. Hu Songshan a condus Ikhwan, Frăția Musulmană Chineză, care a
devenit o organizație naționalistă, patriotică chineză, subliniind educația și
independența individului. Hu Songhan a scris și o rugăciune în arabă și
chineză, rugându-se lui Allah să sprijine Kuomintangul chinezguvern și
înfrângerea Japoniei. Hu Songshan a citat, de asemenea, un hadith, o zicală a
profetului Muhammad, care spune „A iubi patria echivalează cu a iubi
credința”. Hu Songshan i-a criticat dur pe cei care nu erau patrioti și pe cei
care predau gândirea antinaționalistă, spunând că sunt falși musulmani.
Ma Qixi a fost un reformator musulman, lider al Xidaotang și a învățat
că islamul poate fi înțeles doar folosind cultura chineză, cum ar
fi confucianismul. A citit texte clasice chinezești și chiar și-a luat indulgerea
de la Laozi când a decis să meargă la Hajj la Mecca.
Ma Fuxiang, un general musulman chinez și membru
al Kuomintangului, a fost un alt naționalist chinez. Ma Fuxiang a predicat
unitatea tuturor chinezilor și chiar și a oamenilor non-Han, cum ar fi tibetanii
și mongolii, pentru a rămâne în China. El a proclamat că Mongolia și Tibetul
fac parte din Republica Chineză și nu țări independente. Ma Fuxiang a fost
loial guvernului chinez și a zdrobit rebelii musulmani atunci când i s-a
ordonat. Ma Fuxiang credea că educația modernă va ajuta chinezii Hui să
construiască o societate mai bună și să ajute China să reziste imperialismului
străin și să contribuie la construirea națiunii. El a fost lăudat pentru „guojia
yizhi” (conștiința națională) de către non-musulmani. Ma Fuxiang a publicat,
de asemenea, multe cărți și a scris despre confucianism și islam, studiind atât
Coranul și Analele de primăvară și toamnă.
Ma Fuxiang a slujit sub generalul musulman chinez Dong Fuxiang și a
luptat împotriva străinilor în timpul Rebeliunii Boxer. Unitatea musulmană

433
în care a slujit a fost remarcată pentru a fi anti-străină, fiind implicată în
împușcarea unui occidental și a unui japonez înainte de izbucnirea Rebeliunii
Boxer. S-a raportat că trupele musulmane urmau să-i distrugă pe străini
pentru a returna o epocă de aur pentru China, iar musulmanii au atacat în
mod repetat bisericile, căile ferate și legațiile străine, înainte ca ostilitățile
chiar să înceapă. Trupele musulmane erau înarmate cu puști repetate
moderne și artilerie și se pare că erau entuziasmate de a merge la ofensivă și
de a ucide străini. Ma Fuxiang a condus o ambuscadă împotriva străinilor
la Langfang și a provocat multe victime, folosind un tren pentru a
scăpa. Dong Fuxiang era un xenofob și ura străinii, dorind să-i alunge din
China.
Diverse organizații musulmane din China, cum ar fi Asociația Islamică
din China și Asociația Musulmană Chineză, au fost sponsorizate de
Kuomintang și Partidul Comunist din China.
Imamii musulmani chinezi sintetizaseră islamul și confucianismul
în Han Kitab. Ei au afirmat că nu există nicio contradicție între confucianism
și islam și nicio contradicție între a fi cetățean chinez și musulman. Studenții
musulmani chinezi care se întorceau de la studii în străinătate, din locuri
precum Universitatea Al-Azhar din Egipt, au aflat despre naționalism și au
susținut naționalismul chinez acasă. Un imam, Wang Jingzhai, care a studiat
la Mecca, a tradus un hadith sau o zicală a lui Muhammad, „Aiguo Aijiao” -
a iubi țara echivalează cu a iubi credința. Musulmanii chinezi credeau că
araba lor „Watan”: ‫ وطن‬, lit. 'țară; patria” era întreaga Republică Chineză,
inclusiv nemusulmanii.
Generalul Bai Chongxi, conducătorul războiului din Guangxi și
membru al Kuomintang, s-a prezentat drept protectorul islamului în China și
a găzduit intelectualii musulmani care fugeau de invazia japoneză din
Guangxi. Generalul Bai a predicat naționalismul și antiimperialismul chinez
. Musulmanii chinezi au fost trimiși în Arabia Saudită și Egipt pentru a-i
denunța pe japonezi. Traducerile din scrierile egiptene și din Coran au fost
folosite pentru a sprijini propaganda în favoarea unui Jihad împotriva
Japoniei.
Ma Bufang, un general musulman chinez care făcea parte din
Kuomintang, a susținut naționalismul chinez și toleranța între diferitele

434
grupuri etnice chineze. Japonezii au încercat să se apropie de el, dar
încercările lor de a-i obține sprijinul au fost fără succes. Ma Bufang s-a
prezentat ca un naționalist chinez care a luptat
împotriva imperialismului occidental în fața poporului chinez pentru a
înlătura criticile oponenților că guvernul său ar fi fost feudal și a oprimat
minorități precum tibetanii și mongolii budiști. S-a prezentat ca un
naționalist chinez în avantajul său pentru a se menține la putere, așa cum a
menționat autorul Erden.
În Xinjiang, generalul musulman chinez Ma Hushan a susținut
naționalismul chinez. A fost şeful Diviziei 36 a Armatei Naţionale
Revoluţionare. El a răspândit propagandă antisovietică și anti-japoneză și a
instituit un regim colonial asupra uigurilor. Numele străzilor și semnele
uiguri au fost schimbate în chinezești, iar trupele musulmane chineze au
importat bucătari și băi chinezești, în loc să le folosească pe cele
uiguri. Musulmanii chinezi au forțat chiar industria covoarelor uigure de
la Khotan să-și schimbe designul în versiuni chinezești. Ma Hushan și-a
proclamat loialitatea față de Nanjing, denunțat Sheng Shicai ca o marionetă
sovietică și a luptat împotriva lui în 1937.
Tunganii (musulmanii chinezi, poporul Hui) aveau sentimente anti-
japoneze.
Fratele generalului Ma Hushan, Ma Zhongying, a denunțat
separatismul într-un discurs la Moscheea Id Kah și le-a spus uigurilor să fie
loiali guvernului chinez de la Nanjing. Divizia 36 a zdrobit Republica
Islamică Turcă Turkestanul de Est, iar generalul musulman chinez Ma
Zhancang i -a decapitat pe emirii uiguri Abdullah Bughra și Nur Ahmad Jan
Bughra. Ma Zhancang a abolit legea islamică Sharia, care a fost instituită de
uiguri și a instituit conducerea militară. În schimb, reținând foștii oficiali
chinezi și menținându-i la putere. Uighurii promovaseră islamismul în
guvernul lor separatist, dar Ma Hushan a eliminat religia din politică. Islamul
abia a fost menționat sau folosit în politică sau în viață, cu excepția unui vag
focus spiritual pentru opoziția unificată împotriva Uniunii Sovietice.
Lordul războinic uighur Yulbars Khan a fost pro-China și a susținut
Republica Chineză. Politicianul uighur Masud Sabri a servit ca guvernator
al provinciei Xinjiang din 1947 până în 1949.

435
 Tibetani
Pandatsang Rapga, un politician tibetan, a fondat Partidul pentru
Îmbunătățirea Tibetului cu scopul de a moderniza și integra Tibetul în
Republica China.
Al 9-lea Panchen Lama, Thubten Choekyi Nyima, a fost considerat
extrem de „pro-chinez”, potrivit unor surse oficiale chineze.
Mongoli
Multe dintre trupele chineze obișnuite să ocupe Mongolia în 1919 au
fost mongoli Chahar, care a fost o cauză majoră de animozitate
între Khalkhas și mongolii interiori.
7.3.6. În Taiwan
Un obiectiv comun al actualilor naționaliști chinezi
este unificarea Chinei continentale și a Taiwanului. În timp ce acesta a fost
obiectivul declarat în mod obișnuit atât al Republicii Populare Chineze, cât și
al Republicii Chineze (Taiwan) înainte de 1991, ambele părți au diferit
puternic în forma unificării din cauza diferențelor evidente și importante în
ideologia politică.
În Taiwan, există un consens general pentru a sprijini status quo-ul
independenței de facto a Taiwanului ca națiune separată. În ciuda acestui
fapt, relația dintre naționalismul chinez și Taiwan rămâne controversată,
implicând probleme simbolice precum utilizarea „Republicii Chinei” ca
nume oficial al guvernului din Taiwan și utilizarea cuvântului „China” în
numele Guvernului - corporații deținute . În linii mari, în Taiwan există puțin
sprijin pentru unificarea imediată. Sprijinul deschis pentru independența
formală este, de asemenea, redus din cauza insistenței RPC asupra acțiunii
militare ar trebui ca Taiwan să facă o astfel de declarație
oficială. Argumentul împotriva unificării este parțial legat de cultură și
dacă taiwanezii democratici ar trebui să se vadă ca chinezi sau taiwanezi; și
parțial din cauza neîncrederii în Partidul Comunist Chinez (PCC) autoritar, a
recordului său în domeniul drepturilor omului și a acțiunilor sale de
dedemocratizare din Hong Kong (de exemplu, reforma electorală din Hong
Kong din 2014-2015 , care a declanșat Mișcarea Umbrelă). Aceste îndoieli
sunt predominante în special în rândul generațiilor mai tinere de taiwanezi,
care în general consideră atât PCC-ul, cât și KMT-ul ca fiind învechite și se

436
consideră a avea o legătură mică sau deloc cu China, al cărei guvern îl
percep ca un agresor străin.
Ca răspuns la mișcarea de independență a Taiwanului, au existat
grupuri naționaliste chineze radicale fondate în Taiwan, cum ar fi Asociația
Alianței Patrioților fondată în 1993. Un alt partid politic este Partidul de
Promovare a Unificării Chinei, fondat de mafia taiwaneză, liderul Chang An-
lo, un ultranaționalist chinez radical. Acest partid politic a fost acuzat de
violență împotriva figurilor opoziției din Hong Kong, precum Joshua
Wong, Denise Ho și Lam Wing-kee.
7.3.7. Naționalismul Chinezesc de peste mări
Naționalismul chinez a avut relații mutabile cu chinezii care trăiesc în
afara Chinei Mari. Chinezii de peste mări au fost susținători puternici
ai Revoluției Xinhai.
După decolonizare, chinezii de peste mări au fost încurajați să se
considere cetățeni ai națiunilor lor adoptate, mai degrabă decât ca parte
a naționalității chineze. Drept urmare, etnicii
chinezi din Thailanda, Singapore și Malaezia au divizat brusc conceptul
de etnici chinezi de conceptul de „ chinezi politic ” și au respins în mod
explicit să facă parte din naționalitatea chineză.
În anii 1960, Republica Populară Chineză și Republica Chineză (ROC)
au menținut atitudini diferite față de chinezii de peste mări. În ochii
guvernului RPC, chinezii de peste mări erau considerați agenți capitaliști; în
plus, guvernul RPC a considerat că menținerea unor relații bune cu
guvernele din Asia de Sud-Est este mai importantă decât menținerea
sprijinului chinezilor de peste mări. În schimb, Republica Moldova dorea
relații bune cu chinezii de peste mări, ca parte a unei strategii generale de
evitare a izolării diplomatice și de a-și menține pretenția de a fi singurul
guvern legitim al Chinei.
Odată cu reformele conduse de Deng Xiaoping, atitudinea RPC față de
chinezii de peste mări a devenit mult mai favorabilă, iar chinezii de peste
mări au fost văzuți ca o sursă de capital și expertiză. În anii 1990, eforturile
RPC față de chinezii de peste mări s-au concentrat în principal pe menținerea
loialității „chinezilor proaspăt plecați peste mări”, care consta în cea mai
mare parte a studenților absolvenți care au emigrat, mai ales în Statele

437
Unite. Acum, există tabere de vară la care tinerii chinezi din străinătate pot
participa pentru a învăța direct despre cultura chineză. În 2013, „100 de
tineri chinezi de peste mări s-au îmbarcat în călătoria lor de căutare a
rădăcinilor în Hunan”. Manuale pentru școlile chineze sunt distribuite de
guvernul Republicii Populare Chineze.
7.3.8. Simbologia naționalistă
Pe lângă simbolurile naționale ale Chinei , simbolurile naționale ale
Republicii Chinei și steagurile Chinei, există multe simboluri optate pentru
utilizarea de către naționaliștii chinezi. Unele dintre acestea includ figuri
legendare sau antice chineze, cum ar fi Împăratul Galben și
Împăratul Focului, Yu cel Mare, Qin Shi Huang, sau figuri mai moderne
precum Sun Yat-sen, Chiang Kai-shek sau Mao Zedong. Un alt simbol des
folosit este dragonul chinez ca personificare pentru națiunea chineză.
Similar cu utilizarea crizantemei (care are și o semnificație culturală în
China) în Japonia ca Sigiliul Imperial al Japoniei, floarea de prun este, de
asemenea, un simbol național al Chinei, desemnat de Yuanul Legislativ în
Republica China la 21 iulie 1964. S-a propus, de asemenea, să fie floarea
națională a Republicii Populare Chineze. Cântecul patriotic al Republicii
Chineze The Plum Blossom se învârte în jurul simbolismului său pentru
China.
În Republica China, ca floarea națională, floarea de prun simbolizează:
Trei muguri și cinci petale - simbolizează Trei Principii ale
Poporului și cele cinci ramuri ale Guvernului în conformitate cu Constituția.
Floarea de prun rezistă iernii reci (înflorește mai mult la temperaturi
mai reci) - simbolizează pe credincioși, hotărâți și sfânți; reprezintă spiritul
național al cetățenilor Republicii Chineze.
Cele cinci petale ale florii - simbolizează Cinci Rase Sub O
Uniune; simbolizează, de asemenea, cinci relații cardinale (Wǔlún), cinci
constante (Wǔcháng) și cinci etici (Wǔjiào) conform filozofiei
confucianiste (filozofia națională a Chinei imperiale timp de două milenii
până în 1912, când dinastia Qing a fost răsturnată și a fost
înființată Republica Chineză).
Ramurile, umbra, flexibilitatea și rezistența la frig ale florii de prun
reprezintă, de asemenea, cele patru feluri de virtuți nobile, „originare și

438
pătrunzătoare, avantajoasă și fermă” menționate în I
Ching (Cartea Schimbărilor).
7.3.9. Opoziție
Pe lângă mișcarea de independență din Taiwan și mișcarea de
independență din Hong Kong, există o serie de ideologii care există în
opoziție cu naționalismul chinez.
Unii oponenți au afirmat că naționalismul chinez este în mod inerent
înapoiat și, prin urmare, este incompatibil cu un stat modern. Unii susțin că
naționalismul chinez este de fapt o manifestare a credințelor în superioritatea
etnică chineză Han (cunoscută și sub numele de sinocentrism), deși acest
lucru este aprig dezbătut. În timp ce oponenții au susținut că naționalismul
reacționar este dovada insecurității sau imaturității chinezești și că este atât
inutil, cât și jenant pentru o națiune puternică, naționaliștii chinezi afirmă că
naționalismul chinez a fost în multe privințe
rezultatul imperialismului occidental și este fundamental pentru întemeierea
unei națiuni puternice. stat chinez modern care este liber de dominația
străină.
Așa-numita mișcare Milk Tea Alliance, care există în Hong
Kong, Taiwan și Thailanda, este, de asemenea, în opoziție cu naționalismul
chinez.
Elemente ale naționalismului japonez sunt ostile Chinei. În cel de-al
Doilea Război Mondial, Imperiul Japoniei a cucerit zone mari de teritoriul
chinez, iar mulți naționaliști contemporani din Japonia neagă evenimentele
de la Masacrul de la Nanking. Anumite grupuri naționaliste japoneze sunt
antichineze.
7.3.10. Nordul și Sudul
Edward Friedman a susținut că există un naționalism chinezesc
guvernamental, politic, birocratic din nord, care este în contradicție cu un
naționalism chinez comercial din sud.
7.3.11. Populism
În anii 1990, intelectualii chinezi au dezbătut cu putere semnificația și
semnificația politică a naționalismului în creștere în China. Din dezbaterile
lor a reieșit un naționalism populist diversificat care susține că naționalismul
anti-imperialist din China a oferit un spațiu public valoros pentru

439
participarea populară în afara instituțiilor politice ale țării și că sentimentele
naționaliste în condiția postcolonială reprezintă o formă democratică de
activitate civică. Susținătorii acestei teorii promovează naționalismul ca ideal
al politicii populiste și ca întruchipare a legitimității democratice care rezidă
în voința poporului.
Naționalismul populist este o dezvoltare relativ târzie a
naționalismului chinez din anii 1990. A început să capete o formă
recunoscută după 1996, ca rezultat comun al gândirii naționaliste în evoluție
de la începutul anilor 1990 și al dezbaterilor în curs despre modernitate,
postmodernism, postcolonialism și implicațiile lor politice - dezbateri care au
implicat mulți intelectuali chinezi de la începutul anului 1995.
7.3.12. Timpurile moderne
Sfârșitul Războiului Rece
Sfârșitul Războiului Rece a văzut renașterea în întreaga lume a
sentimentelor și aspirațiilor naționaliste. Cu toate acestea, sentimentul
naționalist nu este singura provincie a PCC. Un fenomen remarcabil în
ascensiunea naționalismului chinez de după Războiul Rece este că
intelectualii chinezi au devenit una dintre forțele motrice. Mulți oameni bine
educați - oameni de știință socială, oameni de știință umană, scriitori și alți
profesioniști au dat voce și chiar au devenit articulatori pentru discursul
naționalist în creștere în anii 1990. Unii comentatori au propus că
„naționalismul pozitiv” ar putea fi un factor de unificare important pentru
țară, așa cum a fost pentru alte țări. China a urmat, de asemenea, politici
etno-naționaliste menite să facă apel la diaspora sa din străinătate.
Ca o indicație a originilor populare și intelectuale ale sentimentului
naționalist chinez recent, toți coautorii cărții China Can Say No, primul
dintr-un șir de respingeri sfidătoare la adresa imperialismului american, au
studii universitare și majoritatea lucrează pe cont propriu (un liber
profesionist, un proprietar de stand de fructe, un poet și jurnalişti care
lucrează în domeniul parțial condus de piață al ziarelor, periodicelor și
posturilor de televiziune chineze).
Naționalismul chinez vizează două grupuri majore: Japonia, care a
invadat China în 1931-1945, și secesionismul precum independența tibetană,
independența Xinjiang, independența Manciuriană,

440
independența Taiwanului, independența Hong Kong, independența Macao,
ocazional independența mongolă și susținătorii lor
precum Unii, State și India. Naționaliștii chinezi consideră separatiștii
taiwanezi, separatiștii din Hong Kong și alte grupuri de independență
similare din China drept hanjian (trădători).
La 7 mai 1999, în timpul Operațiunii Forțe Aliate (bombardarea
NATO asupra Iugoslaviei), avioanele NATO au bombardat ambasada
Chinei din Belgrad, Iugoslavia, ucigând trei cetățeni chinezi. SUA au
susținut că bombardamentul a fost un accident cauzat de utilizarea hărților
învechite, dar puțini chinezi au acceptat această explicație. Incidentul a
provocat furie larg răspândită și, în urma atacului, oficialii chinezi au descris
bombardamentul ca un „act barbar” și o „crimă de război”, în timp ce
studenții chinezi din Europa și America au demonstrat împotriva
„fascismului NATO”. În China, mii de oameni au fost implicați în marșuri
de protest la Beijing și alte capitale de provincie, unii protestatari au aruncat
cu bombe cu gaz și pietre în misiunile diplomatice ale Statelor Unite și ale
altor țări NATO în timp ce în Chengdu reședința consulului american a fost
bombardată cu bombe incendiare, adâncind sentimentul anti-
occidental și anti-american în China. China, împreună cu Rusia, îl
susținuseră deja pe Slobodan Milošević și Republica Federală Iugoslavia în
timpul războiului din Kosovo și s-au opus bombardamentelor NATO asupra
Iugoslaviei.
În secolul al XXI-lea, pinteni notabile ai naționalismului chinez de
bază au crescut din ceea ce chinezii au văzut drept marginalizarea țării lor
față de Japonia și lumea occidentală. Controversele manualelor de istorie
japoneze, precum și vizitele prim-ministrului Junichiro Koizumi la Altarul
Yasukuni au fost sursa de furie considerabilă pe blogurile chineze. În plus,
protestele după tulburările tibetane din 2008 legate de torța olimpică au
adunat o opoziție puternică în cadrul comunității chineze din China și din
străinătate. Aproape fiecare protest tibetan de pe traseul torței olimpice a fost
întâmpinat cu un protest considerabil pro-China. Pentru că Jocurile Olimpice
de vară din 2008 au fost o sursă majoră de mândrie națională, sentimentele
anti-olimpiade sunt adesea văzute ca sentimente anti-chineze în interiorul
Chinei. Mai mult decât atât, cutremurul din Sichuan din 2008 a stârnit un

441
sentiment ridicat de naționalism din partea chinezilor din țară și din
străinătate. Răspunsul rapid al guvernului central la dezastru a fost esențial în
stimularea sprijinului general din partea populației, pe fondul criticilor dure
îndreptate împotriva gestionării de către China a revoltelor de la Lhasa cu
doar două luni în urmă. În 2005, în toată Asia au avut loc demonstrații anti-
japoneze, ca urmare a unor evenimente precum controversele din manualele
de istorie japoneze. În 2012, chinezii din China continentală, Hong Kong și
Taiwan au organizat proteste anti-japoneze din cauza escaladării disputei
Insulele Senkaku.
Un alt exemplu de naționalism modern în China este mișcarea Hanfu,
care este o mișcare chineză de la începutul secolului XXI care urmărește
renașterea îmbrăcămintei tradiționale chineze. Unele elemente ale mișcării se
inspiră din utilizarea îmbrăcămintei indigene de către minoritățile etnice din
China, precum și din utilizarea kimonoului în Japonia și a îmbrăcămintei
tradiționale folosite în India.
Credit Suisse a stabilit printr-un sondaj că tinerii consumatori chinezi
se îndreaptă către mărcile locale ca urmare a naționalismului în creștere. În
cazuri extreme, unii chinezi s-au întrebat dacă companiile chineze sunt sau
nu chineze.
În 2021, Hannah Bailey, un cercetător al cenzurii chineze a
internetului la Institutul de Internet al Universității din Oxford, a susținut că,
din anii 2010, China a trecut de la baza legitimității pe performanța sa
economică la o bază mai naționalistă, posibil din cauza încetinirii creșterii
economice în această perioadă.
Vigilentism pe internet
Întrucât mass-media controlată de stat deține controlul asupra
majorității instituțiilor media, internetul este unul dintre rarele locuri în care
naționaliștii chinezi își pot exprima liber sentimentele. Deși guvernul este
cunoscut pentru închiderea blogurilor controversate, este imposibil să
cenzureze complet internetul și toate site-urile web care pot fi considerate
controversate. Utilizatorii chinezi de internet scriu frecvent subiecte
naționaliste online pe site-uri precum Tianya.cn. Unele medii bazate pe web,
cum ar fi un webcomic numit Year Hare Affair, prezintă, de asemenea, idei
naționaliste. Mulți naționaliști caută știri despre oameni pe care îi consideră a

442
fi trădători ai Chinei, cum ar fi incidentul cu Grace Wang de la Universitatea
Duke, o fată chineză care ar fi încercat să liniștească ambele părți în timpul
dezbaterii despre Tibet înainte de Jocurile Olimpice de vară din 2008. Ea a
fost etichetată drept trădătoare de către vigilenții de pe internet și chiar și-a
avut casa din Qingdao, China, profanată. Părinții ei au trebuit să se ascundă o
vreme înainte ca agitația să se stingă.
Ca răspuns la protestele din timpul Ștafetei Torței Olimpice din
2008 și la acuzațiile de părtinire din partea mass-mediei occidentale,
blogurile, forumurile și site-urile web chineze s-au umplut cu materiale
naționaliste, în timp ce contra-protestele flash au fost generate prin mijloace
electronice, cum ar fi utilizarea SMS -urilor și IM. Un astfel de site, Anti-
CNN, a susținut că canalele de știri precum CNN și BBC au raportat doar
selectiv și au oferit doar un argument unilateral cu privire la tulburările
tibetane din 2008. Hackerii chinezi au susținut că au atacat site-ul CNN de
mai multe ori, prin utilizarea atacurilor DDoS. În mod similar, site-ul
web Yasukuni Shrine a fost piratat de hackeri chinezi la sfârșitul anului 2004
și altă dată pe 24 decembrie 2008.
În timpul protestelor de la Hong Kong din 2019-2020, ca răspuns la
protestatarii care i-au îndoiat pe ofițerii de poliție și pe oamenii care nu
susțin protestele, unii naționaliști chinezi din Hong Kong au răspuns prin
doxarea protestatarilor.
Xi Jinping și „visul chinezesc”
Pe măsură ce Xi Jinping , un naționalist recunoscut care și-a consolidat
controlul după 2012, a devenit secretarul general al Partidului Comunist din
China, PCC a folosit expresia „Visul chinezesc”, pentru a descrie planurile
sale globale pentru China. Xi a folosit pentru prima dată expresia în timpul
unei vizite de mare profil la Muzeul Național al Chinei, pe 29 noiembrie
2012, unde el și colegii săi din Comitetul permanent participau la o
„renaștere națională” (mai frecvent tradus „întinerire națională” pentru a se
diferenția de trezirea națională) expoziție. De atunci, expresia a devenit
sloganul politic semnătură al erei Xi. În mass-media publică, visul chinezesc
și naționalismul sunt împletite. În diplomație, visul și naționalismul
chinezesc au fost strâns legate de Inițiativa Belt and Road. Peter Ferdinand

443
susține că devine astfel un vis despre un viitor în care China „și-și va fi
recuperat locul care i se cuvine”.
7.4. Naționalismul în UCRAINA
7.4.1. Introducere
Organizația Naționaliștilor Ucraineni din Ucraina a fost o organizație
politică ultranaționalistă ucraineană înființată în Viena1929. Organizația a
funcționat mai întâi în Galiția de Est (pe atunci făcea parte din Polonia
interbelică). A apărut ca o uniune între Organizația Militară Ucraineană,
grupuri radicale mai mici de dreapta și naționaliștii ucraineni de dreapta și
intelectuali reprezentați de Dmytro Dontsov, Yevhen Konovalets, Mykola
Stsiborskyi și alte figuri.
Ideologia OUN este descrisă ca fiind similară cu fascismul
italian. OUN a căutat să se infiltreze în partide politice legale, universități și
alte structuri și instituții politice. Strategiile OUN de a obține independența
Ucrainei au inclus violența și terorismul împotriva pretinșilor dușmani străini
și interni, în special Polonia, Cehoslovacia, Regatul României și Uniunea
Sovietică.
În 1940, OUN s-a împărțit în două părți. Membrii mai în vârstă și mai
moderați l-au susținut pe Andriy Atanasovych Melnyk și OUN-M, în timp ce
membrii mai tineri și mai radicali au susținut OUN-B a lui Stepan
Bandera. După începerea invaziei Axei asupra Uniunii Sovietice la 22 iunie
1941 (Operațiunea Barbarossa), OUN-B în persoana lui Yaroslav Stetsko a
declarat stat ucrainean independent la 30 iunie 1941 în Lviv ocupat, în timp
ce regiunea era sub control a Germaniei naziste, jurându-și loialitatea față
de Adolf Hitler. Ca răspuns, autoritățile naziste au suprimat conducerea
OUN. În octombrie 1942, OUN-B a înființat Armata Insurgenților
Ucraineni (UPA). În 1943–1944, pentru a preveni eforturile poloneze de
restabilire a granițelor de dinainte de război ale Poloniei, unitățile de luptă
UPA au efectuat curățiri etnice pe scară largă împotriva poporului
polonez. Istoricii estimează că 100.000 de civili polonezi au fost masacrați în
Volinia și Galiția de Est.
După al Doilea Război Mondial, UPA a luptat împotriva forțelor
guvernamentale sovietice și poloneze. În timpul Operațiunii Vistula din
1947, guvernul polonez a deportat 140.000 de civili ucraineni în Polonia

444
pentru a elimina baza de sprijin pentru UPA. În luptă, forțele sovietice au
ucis, arestat sau deportat peste 500.000 de civili ucraineni. Mulți dintre cei
vizați de sovietici au inclus membri UPA, familiile lor și susținători. În
timpul și după Războiul Rece, agențiile de informații occidentale,
inclusiv CIA, au sprijinit în mod ascuns OUN.
O serie de organizații politice ucrainene de extremă-dreapta
contemporane pretind că sunt moștenitori ai tradițiilor politice ale OUN,
inclusiv Svoboda, Sectorul de dreapta, Adunarea Națională a Ucrainei -
Autoapărarea Națională a Ucrainei și Congresul Naționaliștilor
Ucraineni. Rolul OUN rămâne contestat în istoriografie, deoarece acești
moștenitori politici de mai târziu au dezvoltat o literatură care
nega moștenirea politică fascistă a organizației și colaborarea cu Germania
nazistă, în timp ce celebrau Divizia SS Galicia.
7.4.2. Istoric
În 1919, odată cu sfârșitul războiului polono-ucrainean, a doua
republică poloneză a preluat cea mai mare parte a teritoriului revendicat
de Republica Națională a Ucrainei de Vest (restul a fost absorbit de Uniunea
Sovietică). Un an mai târziu, ofițerii ucraineni exilați au înființat Organizația
militară ucraineană (Ucraineană - Ukrayins'ka Viys'kova Orhanizatsiya,
UVO), o organizație militară clandestă compusă din veterani ucraineni cu
scopul de a continua lupta armată pentru destabilizarea și destabilizarea
situației politice împotriva Poului o revoltă anti-polonă. UVO era strict o
organizație militară cu o structură de comandă militară. Inițial, UVO a
funcționat sub autoritatea guvernului exilat al Republicii Populare Ucrainene
de Vest , dar în 1925, în urma unei lupte pentru putere, toți susținătorii
președintelui exilat al Republicii Populare Ucrainene de Vest, Yevhen
Petrușevici, au fost expulzați.
Yevhen Konovalets, fostul comandant al unității de elită Sich
Riflemen a armatei ucrainene, a condus UVO. Partidele politice din Ucraina
de Vest au finanțat în secret organizația. Deși s-a angajat în acte de sabotaj și
a încercat să-l asasineze pe șeful statului polonez Józef Piłsudski în 1921, a
funcționat mai degrabă ca o organizație militantă de protecție decât ca o
organizație teroristă. Când în 1923 Aliațiia recunoscut stăpânirea poloneză
asupra vestului Ucrainei, mulți membri au părăsit organizația. Partidele

445
legale ucrainene s-au întors împotriva acțiunilor militante ale UVO,
preferând să lucreze în cadrul sistemului politic polonez. Drept urmare, UVO
a apelat la Germania și Lituania pentru sprijin politic și financiar. A stabilit
contact cu organizații studențești militante anti-polone, cum ar fi Grupul
Tineretului Național Ucrainean, Liga Naționaliștilor Ucraineni și Uniunea
Tineretului Naționalist Ucrainean. După întâlniri preliminare la Berlin în
1927 și Praga în 1928, la congresul de fondare de la Viena în 1929 veteranii
UVO și militanții studenți s-au întâlnit și s-au unit pentru a forma
Organizația Naționaliștilor Ucraineni (ONU). Deși membrii erau formați în
cea mai mare parte din tineri din Galiția, Yevhen Konovalets a servit ca prim
său lider și consiliul său de conducere, Provid , formată în mare parte din
veterani și avea sediul în străinătate.
Activități dinainte de război
La momentul fondării sale, OUN era inițial o mișcare marginală în
vestul Ucrainei, unde scena politică era dominată de Alianța Națională
Democrată Ucraineană (UNDO) mainstream și moderată. Acest partid a
promovat democrația constituțională și a căutat să obțină independența prin
mijloace pașnice. UNDO a fost susținut de clerul ucrainean, inteligența și
organizația tradițională și a publicat principalul ziar ucrainean de vest, Dilo.
În schimb, OUN a acceptat violența ca instrument politic împotriva
dușmanilor străini și interni ai cauzei lor. Cea mai mare parte a activității
sale a fost îndreptată împotriva politicienilor polonezi și a reprezentanților
guvernului. Sub comanda Executivului Teritorial al Ucrainei de Vest
(înființat în februarie 1929), OUN a desfășurat sute de acte
de sabotaj în Galiția și Volinia, inclusiv o campanie de incendiere împotriva
proprietarilor polonezi (care a contribuit la provocarea Pacificării din
1930), boicotarea școlilor de stat. și monopolurile poloneze de tutun și
băuturi alcoolice, zeci de expropriereatacuri asupra instituțiilor
guvernamentale pentru a obține fonduri pentru activitățile sale
și asasinate. Din 1921 până în 1939, UVO și OUN au efectuat 63 de
asasinate cunoscute: 36 de ucraineni (printre ei un comunist), 25 de polonezi,
1 rus și 1 evreu. Acest număr este probabil o subestimare, deoarece au
existat probabil ucideri neînregistrate în regiunile rurale. Unele dintre
victimele OUN au fost Tadeusz Hołówko, un promotor polonez al

446
compromisului ucrainean/polonez, Emilian Czechowski, comisarul de poliție
polonez al lui Lwow, Alexei Mailov, un oficial consular sovietic ucis ca
răzbunare pentru Holodomor, și mai ales Bronisław Pieracki., ministrul
polonez de interne. OUN a ucis, de asemenea, figuri ucrainene moderate,
cum ar fi respectatul profesor (și fost ofițer al Armatei Ucrainene Galice a
Republicii Populare Ucrainene de Vest) Ivan Babij. Cele mai multe dintre
aceste crime au fost organizate la nivel local și au avut loc fără autorizația
sau cunoștințele liderilor emigrați ai OUN din străinătate. În 1930, membrii
OUN l-au atacat pe șeful Societății Științifice Shevchenko, Kyryl Studynsky,
în biroul său. Astfel de acte au fost condamnate de șeful Bisericii Greco-
Catolice Ucrainene, mitropolitul Andriy Sheptytsky, care a criticat în mod
deosebit conducerea OUN în exil, care a inspirat acte de violență juvenilă,
scriind că „folosesc copiii noștri pentru a-și ucide părinții” și că „cine ne
demoralizează tinerețea este un criminal și un dușman al poporului”.
Pe măsură ce persecuția poloneză împotriva ucrainenilor în perioada
interbelică a crescut, mulți ucraineni (în special tinerii, dintre care mulți
simțeau că nu au viitor) și-au pierdut încrederea în abordările juridice
tradiționale, în bătrânii lor și în democrațiile occidentale care erau
considerate ca întorcând spatele Ucrainei. Această perioadă de deziluzie a
coincis cu creșterea sprijinului pentru OUN. Până la începutul celui de-al
Doilea Război Mondial, se estima că OUN avea 20.000 de membri activi și
de multe ori acest număr de simpatizanți. Mulți studenți strălucitori, precum
tinerii poeți talentați Bohdan Kravtsiv și Olena Teliha (execuți de naziști
la Babi Yar ) au fost atrași de mesajul revoluționar al OUN.
Ca mijloc de a obține independența față de opresiunea poloneză și
sovietică, înainte de al Doilea Război Mondial, OUN a acceptat sprijinul
material și moral din partea Germaniei naziste. Germanii, care aveau nevoie
de asistență ucraineană împotriva Uniunii Sovietice, erau așteptați de OUN
să promoveze obiectivul independenței Ucrainei. Deși unele elemente ale
armatei germane au fost înclinate să facă acest lucru, ele au fost în cele din
urmă anulate de Adolf Hitler și organizația sa politică, ale cărei prejudecăți
rasiale față de ucraineni și dorințe de exploatare economică a Ucrainei au
împiedicat cooperarea.
Împărțirea în două a OUN

447
 Tensiuni între tinerii studenți radicali galicieni și conducerea
veteranului militar mai în vârstă cu sediul în străinătate au existat încă de la
început în cadrul OUN. Generația mai în vârstă a avut experiența de a crește
într-o societate stabilă și de a fi luptat pentru Ucraina în armate
regulate; generația tânără a perceput represiunea poloneză și o luptă
subterană. Conducerea din străinătate, sau Provid, se considera o elită
inabordabilă. Majoritatea provid, cum ar fi generalul Mykola Kapustiansky,
s-au referit la ei înșiși folosind titlurile lor militare dobândite în timpul
războiului, pe care membrii tinerilor nu le-au putut obține
niciodată. Fracțiunea mai veche a fost, de asemenea, mai moderată din punct
de vedere politic și a aderat la un cod de onoare al ofițerului și la standardele
de disciplină militară care i-au împiedicat să urmeze pe deplin credința că
orice mijloc poate fi folosit pentru a atinge scopul. În schimb, facțiunea mai
tânără a fost mai impulsivă, mai violentă și mai nemiloasă. Liderii mai în
vârstă care trăiau în exil au admirat aspecte ale fascismului lui Benito
Mussolini, dar au condamnat nazismul, în timp ce membrii mai tineri, mai
radicali, din Ucraina, au admirat ideile și metodele fasciste practicate de
naziști.
În ciuda acestor diferențe, liderul OUN, Yevhen Konovalets, datorită
abilității și reputației sale politice considerabile, a reușit să impună suficient
respect pentru a menține unitatea între ambele grupuri în cadrul
organizației. Acest lucru a fost spulberat când Konovalets a fost asasinat de
un agent sovietic, Pavel Sudoplatov, la Rotterdam, în mai 1938. Andriy
Melnyk, un fost colonel în vârstă de 48 de ani în armata Republicii Populare
Ucraineneiar unul dintre fondatorii Organizației Militare Ucrainene a fost
ales să conducă OUN, deși nu a fost implicat în activități politice sau
teroriste de-a lungul anilor 1930. Melnyk era mai prietenos cu Biserica decât
oricare dintre asociații săi (OUN era în general anticlerical) și chiar devenise
președintele unei organizații de tineret catolice ucrainene care era
considerată anti-naționalistă de mulți membri OUN. Alegerea sa a fost
văzută ca o încercare a conducerii de a repara legăturile cu Biserica și de a
deveni mai pragmatică și mai moderată. Cu toate acestea, această direcție a
fost opusă tendinței din vestul Ucrainei.

448
 Tinerii galicieni formau majoritatea membrilor. Datorită prezenței lor
în vestul Ucrainei, mai degrabă decât în exil în străinătate, ei s-au confruntat
cu pericolul arestării și încarcerării. Cu toate acestea, au fost excluși din
conducere. După ce nu au reușit să ajungă la o înțelegere cu liderii lor în
vârstă din Provid, în august 1940 au ținut propria conferință de conducere,
alegându-l pe Stepan Bandera, care, ca un conspirator extremist cu voință de
fier, era în multe privințe opusul celor precauți, moderati și moderati, era
demn Melnyk. În ajunul invaziei germane a Uniunii Sovietice, OUN a fost
astfel împărțit în două facțiuni concurente și ostile: „legitimul” OUN-M
condus de Andrii Melnyk și OUN-B (sau OUN-R pentru „revoluționar”)
condus de Stepan Bandera. Fiecare grup avea punctele sale forte. OUN-M și-
a păstrat loialitatea unor tineri din Galiția, precum și a majorității tinerilor
din regiunile Bucovyna și Trancarpatia, al căror lider politic
monseniorul Avgustyn Voloșin l-a lăudat pe Melnyk ca fiind un creștin al
culturii europene, spre deosebire de mulți naționaliști care au plasat neamul
deasupra lui Dumnezeu. Conducerea OUN-M era mai experimentată și avea
câteva contacte limitate în estul Ucrainei; a menținut, de asemenea, contactul
cu informațiile germane și cu armata germană. OUN-B, pe de altă parte, s-a
bucurat de sprijinul majorității tineretului naționalist galic, care a format
coloana vertebrală a mișcării naționaliste ucrainene subterane. Avea o rețea
puternică de adepți devotați și a fost ajutat puternic de Mykola Lebed, care a
început să organizeze temutul Sluzhba Bezpeky sau SB, o forță de poliție
secretă, modelată după Ceka, cu o reputație de nemilos.
În cadrul grupului Bandera, dar oarecum în afară de liderii săi politici,
precum Stepan Bandera sau Mykola Lebed, se aflau o serie de tineri
galicieni care erau mai puțin preocupați de ideologie și ale căror interese
erau în primul rând pragmatice și militare. Cel mai proeminent dintre ei a
fost Roman Șuhevici. Acest grup nu era încă foarte semnificativ, deși
importanța lor avea să crească rapid mai târziu, în perioada activității de
război OUN.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Primii ani ai războiului și activitățile din centrul și estul Ucrainei
După invazia Poloniei din septembrie 1939, ambele facțiuni ale OUN
au colaborat cu germanii și au folosit ocazia invaziei pentru a-și trimite

449
activiștii pe teritoriul controlat de sovietici. Liderul OUN-B, Stepan Bandera,
a avut întrevederi cu șefii serviciilor de informații ale Germaniei, cu privire
la formarea forțelor cu personal ucrainean. La 25 februarie 1941,
șeful Abwehr Wilhelm Franz Canaris a sancționat crearea „Legiunii
ucrainene” sub comanda germană. Formația a fost planificată să aibă 800 de
persoane. OUN-B se aștepta ca acesta să devină nucleul viitoarei armate
ucrainene. În primăvara anului 1941 Legiunea a fost organizată în două
unităţi; o unitate a devenit cunoscută sub numele de Batalionul Nachtigall, în
timp ce cealaltă a devenit Batalionul Roland.
La opt zile după invadarea URSS de către Germania, la 30 iunie 1941,
OUN-B a proclamat înființarea statului ucrainean la Lviv, cu Yaroslav
Stetsko ca premier.
Ca răspuns la declarație, liderii și asociații OUN-B au fost arestați și
închiși de Gestapo (cca.1500 de persoane). Mulți membri ai OUN-B au fost
uciși pe loc sau au pierit în închisori și lagăre de concentrare (amândoi frații
lui Bandera au fost uciși în cele din urmă la Auschwitz). La 18 septembrie
1941, Bandera și Stetsko au fost trimiși în lagărul de concentrare
Sachsenhausen din „Bunkerul Zellenbau”. Bandera a fost închis împreună cu
unii dintre cei mai importanți prizonieri ai celui de-al treilea Reich, cum ar fi
fostul prim-ministru al Franței Léon Blum și fostul cancelar al Austriei, Kurt
Schuschnigg. Prizonierii din Zellenbau au primit ajutor de la Crucea
Roșie spre deosebire de prizonierii obișnuiți din lagărele de concentrare și au
putut să trimită și să primească pachete de la rudele lor. Bandera a primit și
ajutor de la OUN-B, inclusiv asistență financiară. Germanii le-au permis
naționaliștilor ucraineni să părăsească buncărul pentru o întâlnire importantă
cu reprezentanții OUN în Castelul Fridental, care se afla la 200 de metri de
Sachsenhausen, unde au fost ținuți până în septembrie 1944.
Ca urmare a represiunii germane asupra OUN-B, fracțiunea controlată
de Melnyk s-a bucurat de un avantaj față de rivalul său și a reușit să ocupe
multe poziții în administrația civilă a fostei Ucraine sovietice în primele luni
de ocupație germană. Primul oraș pe care l-a administrat a fost Jitomir,
primul oraș important de peste vechea graniță sovieto-polonă. Aici, OUN-M
a contribuit la stimularea dezvoltării societăților Prosvita, a apariției artiștilor
locali în emisiunile în limba ucraineană, deschiderea a două noi școli

450
secundare și a unui institut pedagogic și înființarea unei administrații
școlare. Mulți localnici au fost recrutați în OUN-M. OUN-M a organizat și
forțe de poliție, recrutate dintre prizonierii de război sovietici. Doi membri
seniori ai conducerii sale, sau Cu condiția, chiar a venit la Jitomir. La
sfârșitul lunii august 1941, totuși, amândoi au fost împușcați, presupus de
OUN-B care justificase asasinarea în literatura lor și emitese o directivă
secretă (denumită de Andriy Melnyk drept „condamnare la moarte”) să nu
permite liderilor OUN-M să ajungă la Kiev, capitala RSS Ucrainei
(acum Kiev, Ucraina). Ca răzbunare, autoritățile germane, adesea informate
de membrii OUN-M, au început arestări în masă și execuții ale membrilor
OUN-B, eliminând-o în mare măsură în cea mai mare parte a Ucrainei
centrale și de est.
Pe măsură ce Wehrmacht -ul s-a mutat spre Est, OUN-M a stabilit
controlul administrației civile a Kievului; primarul acelui oraș din octombrie
1941 până în ianuarie 1942, Volodymyr Bahaziy, a aparținut OUN-M și și-a
folosit funcția pentru a canaliza bani în el și pentru a ajuta OUN-M să preia
controlul asupra poliției din Kiev. OUN-M a inițiat și crearea Consiliului
Național Ucrainean la Kiev, care urma să devină baza unui viitor guvern
ucrainean. În acest moment, OUN-M a ajuns, de asemenea, să controleze cel
mai mare ziar din Kiev și a reușit să atragă mulți susținători din
rândul intelectualității centrale și de est a Ucrainei. Alarmate de puterea
crescândă a OUN-M în centrul și estul Ucrainei, autoritățile naziste germane
au reprimat rapid și brutal asupra acesteia, arestând și executând mulți dintre
membrii săi la începutul anului 1942, inclusiv pe Volodymyr Bahaziy și pe
scriitoarea Olena Teliha, care organizase și a condus Liga Scriitorilor
Ucraineni de la Kiev. Deși în acest timp elementele din cadrul Wehrmacht -
ului au încercat în zadar să protejeze membrii OUN-M, organizația a fost în
mare parte distrusă în centrul și estul Ucrainei.
Lupta lui OUN-B pentru dominație în vestul Ucrainei
Pe măsură ce OUN-M era distrus în regiunile din centrul și vestul
Ucrainei care se aflau la est de vechea graniță polono-sovietică,
în Volinia, OUN-B, cu acces ușor de la baza sa din Galiția, a început să se
stabilească și să se consolideze. controlul său asupra mișcării naționaliste și
asupra unei mari părți a zonei rurale. Nevrând și incapabil să reziste în mod

451
deschis germanilor la începutul anului 1942, a început metodic să creeze o
organizație clandestină, să se angajeze în activități de propagandă și să
construiască stocuri de arme. Un aspect major al programului său a fost
infiltrarea poliției locale; OUN-B a reușit să stabilească controlul asupra
academiei de poliție din Rivne. Procedând astfel, OUN-B spera să
copleșească în cele din urmă autoritățile de ocupație germane („Dacă ar fi
cincizeci de polițiști la cinci germani, cine ar deține atunci puterea?”). În
rolul lor în cadrul poliției, forțele lui Bandera au fost implicate în
exterminarea civililor evrei și în curățarea ghetourilor evreiești, acțiuni care
au contribuit la stocurile de arme ale OUN-B. În plus, șantajul evreilor a
servit drept sursă de finanțare suplimentară. În perioada în care OUN-B din
Volinia a evitat conflictul cu autoritățile germane și a lucrat cu acestea,
rezistența față de germani s-a limitat la partizanii sovietici de la extrema
nordică a regiunii, la mici benzi de OUN-M. luptători și unui grup de
gherilele cunoscute sub numele de UPA sau Sich-ul Polosian, neafiliat cu
OUN-B și condus de Taras Bulba-Borovets din exilatul Republicii Populare
Ucrainene.
Până la sfârșitul anului 1942, status quo-ul pentru OUN-B se dovedea
a fi din ce în ce mai dificil. Autoritățile germane deveneau din ce în ce mai
represive față de populația ucraineană, iar poliția ucraineană a fost reticentă
în a lua parte la astfel de acțiuni. În plus, activitatea partizană sovietică
amenința să devină principala descarcerare pentru rezistența antigermană în
rândul ucraineanilor din vest. Până în martie 1943, conducerea OUN-B a
emis instrucțiuni secrete prin care le ordona membrilor lor care s-au alăturat
poliției germane în 1941-1942, numărând între 4.000 și 5.000 de soldați
instruiți și înarmați, să dezerteze cu armele lor și să se alăture unităților
OUN- B în Volyn. Borovets a încercat să-și unească UPA-ul, OUN-M mai
mic și alte formații naționaliste și underground-ul OUN-B într-un front
format din toate partidele. OUN-M a fost de acord, în timp ce OUN-B a
refuzat, în parte din cauza insistențelor OUN-B ca liderii lor să dețină
controlul organizației.
După ce negocierile au eșuat, comandantul OUN Dmytro
Klyachkivsky a cooptat numele organizației lui Boroveți, UPA, și a decis să
realizeze prin forță ceea ce nu se putea realiza prin negociere: unificarea

452
forțelor naționaliste ucrainene sub controlul OUN-B. La 6 iulie, marele grup
OUN-M a fost înconjurat și predat, iar la scurt timp după aceea, majoritatea
grupurilor independente au dispărut; au fost fie distruși de partizanii
comuniști, fie de OUN-B, fie li s-au alăturat acestora din urmă. La 18 august
1943, Taras Bulba-Borovetsiar cartierul său general a fost înconjurat într-un
atac surpriză de către forța OUN-B formată din mai multe batalioane. Unele
dintre forțele sale, inclusiv soția sa, au fost capturate, în timp ce cinci dintre
ofițerii săi au fost uciși. Borovets a scăpat, dar a refuzat să se supună, într-o
scrisoare în care acuza OUN-B, printre altele, de: banditism; de dorința de a
înființa un stat cu partid unic; și de a lupta nu pentru popor, ci pentru a
conduce poporul. Ca răzbunare, soția sa a fost ucisă după două săptămâni de
tortură în mâinile SB al OUN-B. În octombrie 1943, Bulba-Borovets și-a
desființat în mare parte forța epuizată pentru a pune capăt vărsării de
sânge. În lupta lor pentru dominația în Volinia, banderiștii ar ucide zeci de
mii de ucraineni pentru legături cu Bulba-Borovets sau Melnyk.
Lupta OUN-B împotriva Germaniei, Uniunii Sovietice și Poloniei
Până în toamna anului 1943, forțele OUN-B și-au stabilit controlul
asupra unor părți substanțiale din zonele rurale din Volinia și sud-
vestul Poloniei. În timp ce germanii controlau orașele mari și drumurile
majore, o zonă atât de mare la est de Rivne ajunsese sub controlul OUN-B
încât a putut să se apuce să creeze un sistem „de stat” cu școli de pregătire
militară, spitale și o școală. sistem, care implică zeci de mii de
personal. Organizația sa de luptă, UPA, care a intrat sub comanda lui Roman
Șuhevici în august 1943, va lupta împotriva germanilor și mai târziu a
sovieticilor până la mijlocul anilor 1950. Ar juca, de asemenea, un rol major
înmasacrele polonezilor în Volinia și Galiția de Est din vestul Ucrainei.
După al Doilea Război Mondial
După război, OUN din estul și sudul Ucrainei a continuat să lupte
împotriva sovieticilor; 1958 a marcat ultimul an când un membru al OUN a
fost arestat la Donețk. Ambele ramuri ale OUN au continuat să fie destul de
influente în diaspora ucraineană . OUN-B a format, în 1943, o organizație
numită Blocul Națiunilor Antibolșevic (condus de Yaroslav
Stetsko). Blocul Națiunilor Antibolșevic pe care l-a creat și pe care l-a
condus ar include în diferite momente organizații de emigrați din aproape

453
toate țările est-europene, cu excepția Poloniei: Croația, țările
baltice, cazaci emigrați anticomuniști., Ungaria, Georgia, Boemia-Moravia
(azi Republica Cehă) și Slovacia. În anii 1970, ABN i s-au alăturat
organizații anticomuniste vietnameze și cubaneze.
În 1956, OUN-ul lui Bandera s-a împărțit în două părți, OUN(z) mai
moderată condusă de Lev Rebet și Zinoviy Matla și OUN mai conservatoare
condusă de Stepan Bandera.
După dizolvarea Uniunii Sovietice, ambele facțiuni OUN și-au reluat
activitățile în Ucraina. Fracțiunea Melnyk și-a oferit sprijinul în
spatele Partidului Republican Ucrainean la momentul în care acesta era
condus de Levko Lukyanenko. OUN-B s-a reorganizat în Ucraina
ca, Congresul Naționaliștilor Ucraineni (KUN) (înregistrat ca partid politic
în ianuarie 1993). Liderii săi conspirați din diaspora nu au vrut să intre
deschis în politica ucraineană și au încercat să îmbunătățească acest partid cu
o fațadă democratică, moderată. Cu toate acestea, în cadrul Ucrainei,
proiectul a atras mai mulți naționaliști primitivi care au dus partidul la
dreapta. Până la moartea ei, în 2003, KUN a fost condusă de Slava Stetsko,
văduva lui Yaroslav Stetsko, care a condus simultan și OUN și Blocul
Națiunilor Antibolșevic.
La 9 martie 2010, OUN a respins apelurile Iuliei Timoșenko de a uni
„toate forțele naționale patriotice” conduse de Blocul Iulia
Timoșenko împotriva președintelui Viktor Ianukovici. OUN a cerut ca
Ianukovici să respingă ideea de a anula statutul de Erou al Ucrainei acordat
lui Stepan Bandera și Roman Șuhevici, Ianukovici ar trebui să continue
practica recunoașterii luptătorilor pentru independența Ucrainei, care a fost
lansată de (predecesorul său) Viktor Iuşcenko, și acordarea postum. Eroul
Ucrainei titlul lui Symon Petliura și Yevhen Konovalets.
La 19 noiembrie 2018, Organizația Naționaliștilor Ucraineni și
alte organizații politice naționaliste ucrainene Congresul Naționaliștilor
Ucraineni, Sectorul de Dreapta și C14 au susținut candidatura lui Ruslan
Koshulynskyi la alegerile prezidențiale din Ucraina din 2019. La alegeri,
Koshulynskyi a primit 1,6% din voturi.
7.4.3. Organizare

454
 OUN a fost condus de un Vozhd sau Lider Suprem. Inițial, Vozhd a
fost Yevhen Konovalets; după asasinarea sa, el a fost succedat de Andriy
Melnyk, ceea ce a dus la o scindare în care tinerii din Galicia și-au urmat
propriul Vozhd, Stepan Bandera. Sub Vozhd se aflau Provid sau
directoratul. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, conducerea
OUN era formată din Vozhd, Andrii Melnyk și opt membri ai Provid.
Membrii Provid au fost: generalii Kurmanovici și Kapustiansky (ambii
generali din vremea revoluției ucrainene din 1918–1920); Yaroslav
Baranovsky, student la drept; Dmytro Andriievsky, un fost diplomat moderat
politic al guvernului revoluționar din estul Ucrainei; Richard Yary, un fost
ofițer al armatelor austriece și galice, care a servit ca legătură cu serviciile
germane de informații, Abwehr; colonelul Roman Sushko, un alt fost ofiter
austriac și galic; Mykola Stsyborsky, fiul unui ofițer militar țarist
din Zhytomir, care a servit ca teoretician oficial al OUN; și Omelian Senyk,
un organizator de partide și veteran al armatelor austriece și galice, care în
anii 1940 era considerat prea moderat și prea conservator de cea mai tânără
generație de tineri galici. Yary ar fi singurul membru al providului original
care s-a alăturat Banderei după despărțirea OUN.
7.4.4. Ideologie
OUN a fost format dintr-un număr de organizații radicale naționaliste
și de extremă dreaptă, inclusiv Uniunea Fasciștilor Ucraineni. Inițial, a fost
condus de veterani de război care nu au reușit să înființeze un stat ucrainean
în 1917-1920. Ideologia organizației a fost puternic influențată de filosofia
lui Nietzsche, național-socialismul german și fascismul italian; combinând
naționalismul extrem cu terorismul, corporatismul și antisemitismul, precum
și totalitarismul și antidemocrația. Pentru a crea iluzie că marca ucraineană a
naționalismului a fost un produs al dezvoltării interne, majoritatea scriitorilor
timpurii OUN și-au negat legătura ideologică cu fascismul într-o manieră
înșelătoare, contrazicând faptele general cunoscute. OUN a văzut Biserica
Greco-Catolică din Ucraina ca pe un rival și i-a condamnat pe liderii catolici
ca informatori de poliție sau potențiali informatori; Biserica a respins
naționalismul integral ca fiind incompatibil cu etica creștină. Conflictul
dintre OUN și Biserică s-a atenuat la sfârșitul anilor 1930. Conform
declarației sale inițiale, scopul principal al OUN a fost de a stabili un stat

455
ucrainean independent și pur din punct de vedere etnic. Acest obiectiv urma
să fie atins printr-o revoluție națională, care să alunge toate elementele
străine și să înființeze un stat autoritar condus de un om
puternic. Conducerea OUN a considerat că încercările trecute de a-și asigura
independența au eșuat din cauza valorilor democratice din societate, a unei
discipline slabe de partid și a unei atitudini conciliante față de inamicii
tradiționali ai Ucrainei. Ideologia sa a respins ideile socialiste susținute
de Petliura, și compromisurile elitei tradiționale din Galiția. În schimb,
OUN, în special membrii săi mai tineri, a adoptat ideologia lui Dmytro
Dontsov, un emigrat din estul Ucrainei.
OUN a împărtășit atributele fasciste ale antiliberalismului,
anticonservatorismului și anticomunismului, un partid armat, totalitarism,
antisemitism, Führerprinzip și adoptarea saluturilor fasciste. Liderii săi i-au
subliniat cu entuziasm lui Hitler și Ribbentrop că
împărtășesc Weltanschauung nazist și angajamentul față de o Nouă Europă
fascistă.
Epoca celui de-al Doilea Război Mondial
Potrivit unui studiu evaluat de colegi asupra organizației, un grup
fascist trebuie să conțină următoarele principii directoare:
1) Renașterea comunității naționale;
2) Căutarea unei noi forme de organizare politică și economică, care să
transcende democrația liberală și comunismul colectivist;
3) Utilizarea amenințărilor și violenței în timpul luptei sale politice.
La apogeul grupului, în anii 1940, a existat dorința de a reconstrui un
stat ucrainean în declin, iar grupul a fost considerat a atinge pragul ca fiind
cel al orientării fasciste. Scriitorii OUN au respins atât comunismul sovietic,
cât și democrația liberală și doreau să insufle un stat cu un singur partid,
trăind în gloria nerealizată a bătăliilor trecute și a unui sistem economic care
urmărea să evite conflictul de clasă.
Violența a fost, de asemenea, o apariție „extensă, răspândită și
frecventă” și a fost centrală în ideologia și politica grupului. De asemenea, s-
a spus că grupul profită de haosul din timpul războiului pentru a elimina
grupurile de activiști polonezi, moscoviți și evrei.
Metamorfoza dincolo de al Doilea Război Mondial

456
 În 1943, OUN a dezvoltat un nou program politic care sa concentrat pe
„o nouă ordine a unui individ liber. Liberul arbitru al unui om ar trebui să
anime viața socială”. De asemenea, grupul a acceptat următoarele:
1) OUN a renunțat la principiile centralismului economic și a adoptat
ideea unei economii de piață;
2) a respins retorică agresivă asupra minorităților naționale și susținea
„trebuie să renunțăm la șovinismul și politica de asimilare față de minorități
și să creăm condiții optime pentru toleranța națională și culturală”;
3) ideea unui sindicat unic a fost respinsă (Rezoluțiile din al 3-lea
Mare Consiliu Extraordinar al OUN);
4) OUN a adoptat idealurile politice centrale ale democrației liberale,
proclamând că „suptă pentru democrația reală, libertatea de exprimare,
libertatea de întrunire și libertatea de conștiință, dar împotriva oricărui fel
de dictatură și totalitarism.″
Deși grupurile și-au dat seama de loialitate față de aceste modificări și
dacă grupul ar putea, de fapt, să se îndepărteze de eticheta de fascism este
dezbătut printre istorici, rezultatul acestor schimbări a dus la o scindare, care
a împărțit facțiunea în două grupuri, fasciștii și liberalii. Luptele dintre aceste
grupuri au fost limitate la comunitățile diasporice din SUA, Canada și
Germania. în special, fracțiunea liberală a devenit mai puternică datorită
sprijinului din partea Guvernului Statelor Unite, care a finanțat mai multe
grupuri de reflecție, inclusiv Prolog Research and Publishing Company.
Naționalism integral
Naționalismul ucrainean din secolul al XIX-lea și începutul secolului
al XX-lea fusese în mare parte liberal sau socialist, combinând conștiința
națională ucraineană cu patriotismul și valorile umaniste. În schimb,
naționaliștii care au apărut în Galiția după Primul Război Mondial, la fel ca
și în restul Europei, au adoptat forma naționalismului cunoscut sub numele
de naționalism integral .. Conform acestei ideologii, națiunea era considerată
a fi de cea mai înaltă valoare absolută, mai importantă decât clasa socială,
regiunile, individul, religia etc. În acest scop, membrii OUN au fost
îndemnați să „forțeze drumul în toate domeniile naționale. viața” precum
instituții, societăți, sate și familii. Politica a fost văzută ca o luptă darwiniană
între națiuni pentru supraviețuire, făcând conflictul inevitabil și justificând

457
orice mijloace care ar duce la victoria națiunii cuiva asupra celei altora. În
acest context, voința a fost văzută ca fiind mai importantă decât rațiunea, iar
războiul a fost glorificat ca o expresie a vitalității naționale.
Naționalismul integral a devenit o forță puternică în cea mai mare
parte a Europei în anii 1920 și 1930. Conceptualizarea de către OUN a
acestei idei a fost deosebită în mai multe moduri. Deoarece Ucraina era
apatridă și înconjurată de vecini mai puternici, accentul pus pe forță și război
trebuia exprimat mai degrabă în acte de terorism decât în război deschis, iar
ilegalitatea a fost glorificată. Deoarece ucrainenii nu aveau un stat pe care
să-l glorifice sau să slujească, s-a pus accentul pe o limbă și o cultură
națională „pură” mai degrabă decât pe un stat. A existat
un romantism fantastic, în care respingerea nesofisticată ucraineană a rațiunii
a fost mai spontană și mai autentică decât respingerea cinică a rațiunii de
către naționaliștii integrali germani sau italieni.
Mitul și naționalismul faptei
Dmytro Dontsov a susținut că secolul al XX-lea va fi martorul
„amurgului zeilor cărora se ruga secolului al XIX-lea” și că trebuie creat un
om nou, cu „focul angajamentului fanatic” și „forța de fier a entuziasmului”,
și că singura cale de urmat era prin „organizarea unei noi violenţe”. Această
nouă doctrină a fost chynnyi natsionalizm - „naționalismul faptei”. Pentru a
dramatiza și a răspândi astfel de opinii, literatura OUN a mitologizat cultul
luptei, sacrificiului și a subliniat eroii naționali.
OUN, în special Bandera, a avut o viziune romantică asupra țărănimii
ucrainene, i-a glorificat pe țărani ca purtători ai culturii ucrainene și i-a legat
de faptele și faptele cazacilor ucraineni din secolele precedente. OUN credea
că un scop al revoluționarilor profesioniști era, prin acte revoluționare, de a
trezi masele. În acest aspect, OUN avea multe în comun cu populiștii ruși din
secolul al XIX-lea.
Autoritarism
Națiunea urma să fie unificată sub un singur partid condus de o
ierarhie de luptători dovediți. În vârf trebuia să fie un Lider Suprem,
sau Vozhd. În unele privințe, crezul OUN era similar cu cel al altor mișcări
agrare de dreapta radicale din estul Europei, cum ar fi Legiunea
Arhanghelului Mihail din România (cunoscută mai frecvent ca Garda de

458
Fier), Ustașă din Croația, Partidul Crucea Săgeată din Ungaria, și grupuri
similare din Slovacia și Polonia. Au existat, totuși, diferențe semnificative în
cadrul OUN în ceea ce privește amploarea totalitarismului său. Liderii mai
moderați care trăiau în exil au admirat câteva fațete
ale fascismului lui Benito Mussolinidar a condamnat nazismul, în timp ce
membrii tineri mai radicali din Ucraina admirau ideile și metodele fasciste
practicate de naziști. Fracțiunea cu sediul în străinătate a susținut apropierea
de Biserica Catolică Ucraineană, în timp ce tinerii radicali erau anticlerical și
considerau că a nu considera Națiunea ca fiind Absolutul era un semn de
slăbiciune.
Cele două facțiuni ale OUN aveau fiecare propria înțelegere a naturii
liderului. Fracțiunea Melnyk a considerat că liderul este directorul
lui Provid și în scrierile sale a subliniat o subordonare militară față de
superiorii ierarhici ai Providului. A fost mai mult autocratic decât
totalitar. Fracțiunea Bandera, în schimb, a subliniat supunerea completă față
de voința liderului suprem.
La un congres de partid din august 1943, OUN-B a respins o mare
parte din ideologia sa fascistă în favoarea unui model social-democrat,
păstrându-și în același timp structura ierarhică. Această schimbare ar putea fi
atribuită în parte influenței conducerii lui Roman Șuhevici, noul lider al UPA
, care s-a concentrat mai mult pe chestiunile militare decât pe ideologie și era
mai receptiv la diferite teme ideologice decât au fost liderii politici fanatici
OUN-B și era interesat să câștige și să mențină sprijinul dezertorilor sau al
altora din estul Ucrainei. În timpul acestui congres de partid, OUN-B și-a
respins angajamentul față de proprietatea privată a pământului, creșterea
participării lucrătorilor în managementul industriei, egalitatea pentru femei,
serviciile gratuite de sănătate și pensiile pentru vârstnici și educația
gratuită. Unele puncte din program s-au referit la drepturile minorităților
naționale și au garantat libertatea de exprimare, religie și presă și au respins
statutul oficial al oricărei doctrine. Cu toate acestea, elementele autoritare nu
au fost complet eliminate și s-au reflectat în insistența continuă asupra
„spiritului eroic”.
În exil, ideologia OUN era axată pe opoziţia comunismului.

459
 OUN intenționa să creeze un stat ucrainean cu teritorii ucrainene larg
înțelese, dar locuite de oameni ucraineni înțeleși, potrivit Timothy
Snyder. Primul său congres din 1929 a hotărât că „Numai îndepărtarea
completă a tuturor ocupanților de pe pământurile ucrainene va permite
dezvoltarea generală a națiunii ucrainene în cadrul propriului său
stat”. „Zece porunci” ale OUN spuneau: „Aspiră să extindă puterea,
bogățiile și dimensiunea statului ucrainean chiar și prin înrobirea
străinilor” sau „Tu vei lupta pentru gloria, măreția, puterea și spațiul
statului ucrainean prin înrobirea străinilor”. Această formulare a fost
modificată de teoreticienii OUN în anii 1950 și scurtată la „Tu vei lupta
pentru gloria, măreția, puterea și spațiul statului ucrainean”.
OUN și antisemitismul
Antisemitismul a fost un atribut comun al organizațiilor agrare de
dreapta radicală din Europa de Est, cum ar fi Ustașii
croați, Zborul iugoslav și Garda de Fier Română. Ideologia OUN, pe de altă
parte, nu a subliniat antisemitismul și rasismul, în ciuda prezenței unor
scrieri antisemite. Într-adevăr, trei dintre liderii săi, generalul Mykola
Kapustiansky, Rico Yary (însuși de origine maghiară-evreiască) și Mykola
Stsyborsky (teoreticianul principal al OUN), au fost căsătoriți cu femei
evreiești și evreii aparțineau lui. mișcarea subterană a OUN.
OUN la începutul anilor 1930 considera inamicii principali ai Ucrainei
ca fiind polonezi și ruși, evreii jucând un rol secundar sau nefiind considerați
inamici. Un articol publicat în 1930 de liderul OUN, Mykola Stsyborsky, a
denunțat pogromurile anti-evreiești din 1918, afirmând că majoritatea
victimelor sale erau mai degrabă nevinovate decât bolșevici. Stsyborsky a
scris că drepturile evreilor ar trebui respectate, că OUN ar trebui să-i
convingă pe evrei că organizația lor nu este o amenințare pentru ei și că
ucrainenii ar trebui să mențină contacte strânse cu evreii la nivel național și
internațional. Trei ani mai târziu, un articol în jurnalul OUN Rozbudova
Natsii(„Dezvoltarea Națiunii”), în ciuda concentrării sale pe presupusa
exploatare de către evrei a țăranilor ucraineni, a mai afirmat că evreii,
precum și ucrainenii au fost victime ale politicilor sovietice.
Până la sfârșitul anilor 1930, atitudinea OUN față de evrei a devenit
mai negativă. Evreii au fost descriși în publicațiile OUN ca paraziți care ar

460
trebui să fie separați de ucraineni. De exemplu, un articol intitulat
„Problema evreiască în Ucraina”, publicat în 1938, a cerut izolarea
completă culturală, economică și politică a evreilor de ucraineni, respingând
asimilarea forțată a evreilor, dar permițând ca aceștia să se bucure de
aceleași drepturi ca și ucrainenii. În ciuda portretizării din ce în ce mai
negative a evreilor, cu toată glorificarea violenței, literatura naționalistă
ucraineană a arătat în general puțin interes pentru antisemitismul asemănător
nazist în anii 1930. Evhen Onatsky, scriind în jurnalul oficial al OUN în
1934, a condamnat național-socialismul german ca fiind imperialist, rasist și
anti-creștin.
Documentele germane de la începutul anilor 1940 dau impresia că
naționaliștii ucraineni extremi erau indiferenți față de situația evreilor; erau
dispuși fie să-i omoare, fie să-i ajute, oricare era mai potrivit, pentru
scopurile lor politice. Atitudinea ambivalentă de război a OUN-B față de
evrei a fost evidențiată în timpul celui de-al doilea Congres general al OUN-
B (aprilie 1941, Cracovia) în care OUN-B a condamnat pogromurile
antievreiești și a avertizat în mod specific împotriva mentalității pogromiste
ca fiind utilă doar propagandei moscovite. La acea conferință, OUN-B a
declarat: „Evreii din URSS constituie cel mai fidel sprijin al regimului
bolșevic conducător și avangarda imperialismului moscovit din Ucraina.
Guvernul moscovit-bolșevic exploatează sentimentele antievreiești ale
maselor ucrainene pentru a să le distragă atenția de la adevărata cauză a
nenorocirii lor și să-i canalizeze într-o perioadă de frustrare în pogromuri
asupra evreilor. OUN-ul combate evreii ca suport al regimului moscovit-
bolșevic și, în același timp, face masele conștiente de faptul că principalul
inamic este Moscova.”
Pe de altă parte, OUN a fost dispus să sprijine politicile naziste
antisemite dacă acest lucru ar ajuta cauza lor. OUN a căutat recunoașterea
Germaniei pentru un stat ucrainean independent. În ciuda condamnării
declarate a pogromurilor în aprilie 1941, când oficialul german Reinhard
Heydrich a cerut „acțiuni de auto-curățare” în iunie a acelui an, OUN a
organizat miliții care au ucis câteva mii de evrei în vestul Ucrainei la scurt
timp după acel an. Miliția Populară Ucraineană sub comanda OUN a condus
pogromuri care au dus la masacrul a 6.000 de evrei la Lviv, la scurt timp

461
după căderea orașului în mâinile forțelor germane. Membrii OUN au
răspândit propagandă îndemnând oamenii să se angajeze în pogromuri. Un
slogan prezentat de grupul Bandera și înregistrat în
raportul Einsatzgruppen din 16 iulie 1941 spunea: „Trăiască Ucraina fără
evrei, polonezi și germani; polonezii în spatele râului San, germanii spre
Berlin și evreii spre spânzurătoare”. În instrucțiunile adresate membrilor săi
cu privire la modul în care OUN ar trebui să se comporte în timpul
războiului, acesta a declarat că „în vremuri de haos... se poate permite să
lichideze personalități poloneze, ruse și evreiești, în special pe slujitorii
imperialismului bolșevic-moscovit” și mai departe, când se vorbește despre
ruși, polonezi și evrei, să „distrugă în luptă, în special pe cei care se opun
regimului, prin: deportarea lor pe propriile meleaguri, eradicarea
intelectualității lor, care nu trebuie admisă în nicio poziție guvernamentală
și în general, împiedicând orice creare a acestei inteligențe (de exemplu,
accesul la educație etc.)... Evreii trebuie să fie izolați, înlăturați din funcții
guvernamentale pentru a preveni sabotajul... Cei care sunt considerați
necesari pot lucra numai sub strictă supraveghere și îndepărtați din posturi
pentru cea mai mică abatere... Asimilarea evreiască nu este
posibilă”. Membrii OUN care s-au infiltrat în poliția germană au fost
implicați în curățarea ghetourilor și în ajutarea germanilor să pună în
aplicare Soluția Finală. Deși cei mai mulți evrei au fost efectiv uciși de
germani, poliția OUN care lucra pentru ei a jucat un rol de sprijin crucial în
lichidarea a 200.000 de evrei din Volyn la începutul războiului (deși în
cazuri izolate polițiștii ucraineni i-au ajutat și pe evrei să scape). OUN i-a
ajutat și pe unii evrei să scape. Potrivit unui raport adresat șefului Poliției de
Securitate din Berlin, din 30 martie 1942, „... a fost clar stabilit că mișcarea
Bandera a furnizat pașapoarte falsificate nu numai pentru propriii săi
membri, ci și pentru evrei”. Trupele OUN au ucis și evrei care fugiseră în
păduri de nemți.
Odată ce OUN a fost în război cu Germania, astfel de cazuri s-au
diminuat și în cele din urmă s-au oprit. O publicație subterană a OUN din
1943 a condamnat „rasismul german, care a dus la absurd prostiile
antropologice”. În organul oficial al conducerii OUN-B, instrucțiunile către
grupurile OUN au îndemnat acele grupuri să „lichideze manifestările de

462
influență străină dăunătoare, în special conceptele și practicile rasiste
germane”. Au existat multe cazuri de evrei care au fost adăpostiți de naziști
de către aripa militară a OUN-B UPA și evrei au luptat în rândurile UPA. În
cele din urmă, cel de-al 3-lea Congres OUN desfășurat în august 1943 a
proclamat drepturi egale pentru toate minoritățile care locuiesc în
Ucraina. Poziția OUN cu privire la evrei a fost difuzată prin intermediul
jurnalului său clandestin IDEIA I CHYN și a cerut în mod special rezistența
la manifestările de antisemitism.
7.4.5. Simboluri
Simbolurile organizației au fost înființate în 1932 și au fost publicate
în revista „Building a Nation”. Autorul emblemei OUN cu trident stilizat
(trident naționalist) a fost R. Lisovsky. Imnul organizației „ Ne-am născut
într-o oră mare ”, a fost finalizat în 1934 și a fost publicat în aceeași
revistă. Versurile sale au fost scrise de Oles Babiy, în timp ce muzica, de
compozitorul Omelian Nyzhankivsky.
Multă vreme OUN nu a avut oficial propriul steag, însă în timpul
campaniei maghiare împotriva Republicii Ucraina Carpatică din 1939,
Carpathian Sich, o aripă militarizată a OUN, și-a adoptat steagul din
emblema OUN - trident naționalist de aur pe fond albastru. Steagul a fost
finalizat și adoptat oficial de organizație abia în 1964, la a 5-a Adunare a
Naționaliștilor Ucraineni.
În timpul celui de -al Doilea Război Mondial, în 1941, OUN s-a
divizat. Organizația nou creată, OUN-revoluționară, a fost condusă
de Stepan Bandera (de aceea uneori este cunoscută ca OUN-B). OUN-r a
refuzat să adopte tridentul naționalist ca simbol și a venit cu propria
heraldică. Ca emblemă OUN originală anterior, Robert Lisovskyi a creat în
1941 emblema organizațională și pentru OUN-r. Elementul central al noii
embleme a fost o cruce stilizată într-un triunghi. Potrivit lui Bohdan
Hoshovsky, combinația de culori roșu și negru s-a bazat pe un concept al
ideologului OUN și al unui veteran al armatei ucrainene galice, Yulian
Vassian.
Culorile roșu și negru, comune în broderia ucraineană, reprezintă
sângele și pământul . Natalia Khanenko-Friesen, directorul Institutului
Canadian de Studii Ucrainene (și cercetător în folclor ucrainean) a explicat

463
că roșul este în mod tradițional sinonim cu „viață” mai degrabă decât cu
violență. „Sângele ca viață, ca floare și nu ca sângele pierdut în lupte.”
La sfârșitul lunii martie 2019, foștilor combatanți OUN (și altor foști
membri în viață ai grupărilor armate naționaliste ucrainene neregulate care
au fost active în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în primul
deceniu de după război) au primit oficial statutul de veterani. Acest lucru a
însemnat că pentru prima dată ar putea primi beneficii pentru veterani,
inclusiv transport public gratuit, servicii medicale subvenționate, ajutor
monetar anual și reduceri la utilități publice (și se vor bucura de aceleași
beneficii sociale ca foștii soldați ucraineni Armata
Roșie a Sovietelor Unirte).
Au existat mai multe încercări anterioare de a oferi foștilor luptători
naționaliști ucraineni un statut oficial de veteran, în special în timpul
administrației din 2005-2009, președintele Viktor Iuşcenko, dar toate au
eșuat.
7.4.6. Lideri
1929 -1938 Yevhen Konovalets
1938 - 1940 Andriy Melnyk
OUN (Melnyk)
1940 - 1964 Andriy Melnyk
1964 - 1977 Oleh Shtul
1977 - 1979 Denys Kvitkovskyi
1979 - 2012 Mykola Plaviuk
2012 - Bohdan Chervak
OUN (Bandera)
1940 - 1959 Stepan Bandera
1959 - 1968 Stepan Lenkavskyi
1968 - 1986 Iaroslav Stetsko
1986 - 1991 Vasil Oleskiv
1991 - 2001 Slava Stetsko
2001 - 2009 Andriy Haidamakha
2009 - Stefan Romaniw
OUN (în străinătate)
1954 - 1956 Zenon Matla

464
 1956 - 1957 Lev Rebet
1957 - ??? Roman Ilnytskyi
???? - 1979 Bohdan Kordyuk
1979 - 1991 Daria Rebet
1991 - Anatol Kaminskyi
7.5. Naționalismul în FRANȚA
7.5.1. Introducere
Naționalismul francez se manifestă în general sub formă de
naționalism cultural⁠ prin care se promovează unitatea culturală a Franței.
Naționalismul în Franța a apărut în al XVIII - lea secol în clasa de
mijloc, în scrierile filosofilor iluminiști. Naționalismul însemna pentru ei, la
acea vreme, că oamenii sunt cei care întruchipează țara, spre deosebire de
viziunea vechiului regim pentru care țara este întruchipată de regele Franței.
În XIX-lea secol, naționalismul devine un contrast cu alte națiuni sau
alte popoare, această idee luând în mod clar formă la sfârșitul acestui secol,
în mișcările politice intră în joc în sistemul democratic francez, născut în
1870, cu Republica Treia. La acea vreme, toate partidele manifestau aparent
astfel de idei naționaliste și anti-germane: Prusia tocmai câștigase un război
și luase Alsacia-Lorena.
Naționalismul francez se manifestă de obicei ca naționalism cultural,
promovând unitatea culturală a Franței.
Naționalismul francez a apărut din numeroasele sale războaie
cu Anglia, care au implicat recucerirea teritoriilor care compuneau
Franța. Războaiele au produs o mare icoană a naționalismului francez, Ioana
d'Arc. Religia catolică a jucat și ea un rol major după Reforma protestantă.
Naționalismul francez a devenit o mișcare puternică după Revoluția
Franceză din 1789. Napoleon Bonaparte a promovat naționalismul francez
bazat pe idealurile Revoluției Franceze, cum ar fi ideea de „libertate,
egalitate, fraternitate” și a justificat expansionismul francez și campaniile
militare franceze pe pretenția că Franța avea dreptul de a răspândi idealurile
iluminate ale Revoluției Franceze în toată Europa și, de asemenea, de a
extinde Franța în așa-numitele sale „granițe naturale”. Invaziile lui
Napoleon asupra altor națiuni au avut efectul răspândirii conceptului de
naționalism în afara Franței.

465
 După înfrângerea și căderea lui Napoleon, naționalismul francez din
secolul al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea a căpătat un
patriotism asertiv și extrem care a sprijinit forța militară pentru a-și atinge
obiectivele politice. În timpul Primului Război Mondial, Franța a urmărit
pretenții iredentiste asupra regiunii Alsacia-Lorena, care fusese pierdută în
fața Germaniei la sfârșitul războiului franco-prusac din 1870-1871. Mândria
națională a Franței a fost afectată în Primul Război Mondial de războiul lung
și prelungit cu Germania purtat pe pământul său; mai ales în al Doilea
Război Mondial, când guvernul francez s-a predat Germaniei în 1940; și
după ce Franța și-a pierdut multe dintre coloniile din cauza decolonizării de
după al Doilea Război Mondial.
Simbolurile naționalismului au inclus nu numai Ioana d’Arc, ci și
Roland, eroul din Cântecul lui Roland (La chanson de Roland). A murit în
luptă împotriva Necredincioșilor în timp ce îl apăra pe Carol cel Mare și pe
oamenii săi, făcându-l un simbol patriotic potrivit pentru epoca modernă.
Politica de stânga și dreapta a jucat un rol pe măsură ce conservatorii
s-au apucat de naționalism pentru a ataca stânga. Naționaliștii francezi
conservatori au etichetat cu succes antimilitarismul drept antinaționalist în
perioada 1898-1914. Mulți dintre cei mai vocali antimilitariști au fost
anarhiști activiști și organizații radicale marxiste. Istoricii au interpretat acest
atac argumentând că naționalismul francez își respingea rădăcinile în
Revoluția Franceză și devenise o mișcare extremistă, profascistă. Cu toate
acestea, majoritatea antimilitariștilor nu și-au respins națiunea, ci au susținut
că protejează Republica, pe care o considerau sinonimă cu națiunea. Ei i-au
văzut pe conservatori ca pe un pericol pentru Franța republicană.
Marele element catolic conservator, frustrat de eșecul restabilirii
monarhiei, s-a orientat către o nouă variație a naționalismului. Condus de
cotidianul La Croix, fondat de preoții asumționiști în 1883, a denunțat
anticlericalismul Republicii și a încurajat boulangismul și germanofobia. A
promovat imperialismul francez ca îndeplinirea misiunii de a aduce
civilizația și creștinismul păgânilor („mission civilisatrice”) și s-a lăudat cu
superioritatea culturală a Franței asupra tuturor celorlalți.
7.5.2. Istorie
Introducere

466
 Punctul de plecare al sentimentului naționalist din Franța este urmărit
de unii către campaniile conduse de Ioana de Arc (1412-1431), eroina
națională care a luptat împotriva englezilor (care controlau părți mari ale
teritoriului francez), încă de la soldații săi ei „francezi”. Naționalismul
francez s-a organizat într-o mișcare după Revoluția Franceză din
1789. Napoleon Bonaparte a călărit naționalismul francez, a promovat pe
baza idealurilor Revoluției Franceze (principiile „libertății, egalității și
fraternității) și l-a luat ca o justificare pentru expansionism. Campaniile
militare franceze și napoleoniene, ca pretenție pentru Franța, având dreptul
de a răspândi idealurile iluministe ale revoluției franceze în toată Europa
Invazia altor națiuni a avut și efectul de a răspândi conceptul de naționalism
în afara Franței.
După înfrângerea lui Napoleon și căderea Imperiului, naționalismul
francez, din secolul al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea, și-a
asumat un patriotism asertiv și extrem care a susținut forța militară pentru a-
și atinge obiectivele politice, promovând totodată și colonialismul. În
timpul primului război mondial , conduita revanchismului față de Germania
a fost urmărită din cauza pierderii Alsaciei-Lorenei, care a fost ocupată
militar de Germania la sfârșitul războiului franco-prusian din 1870-1871.
Mândria națională franceză a fost afectată în Primul Război Mondial de
lungul război cu Germania luptat pe solul său, și mai ales în al Doilea Război
Mondial, când guvernul francez s-a predat Germaniei în 1940 și mai târziu,
când Franța și-a pierdut multe dintre coloniile sale din cauza decolonizarea
la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Eroul de război al Franței Libere împotriva naziștilor, Charles de
Gaulle a devenit președintele Franței și a căutat să reînvie mândria
națională. Gaullismul a fost, prin urmare, principala mișcare naționalistă
europeană non-fascistă. De Gaulle a încercat să facă din Franța liderul unei
Europe independente - fără influențe americane și sovietice. Guvernul De
Gaulle a căutat reconcilierea franco-germană și a jucat un rol principal în
fondarea Uniunii Europene și a încercat să rezolve tensiunile economice
dintre Franța și Germania, atât de mult încât fostul ministru francez de
externe Robert Schuman a declarat că a fost conceput „să punem capăt
odată ostilității franco-germane”.

467
 Mișcările naționaliste în secolul al XIX-lea
Mișcările naționaliste în secolul al XIX-lea sunt de la „naționalismul
deschis“ la „naționalism închis“ (Winock)
Fundalul Boulangisme, naționalismul francez și dorința de răzbunare
în Prusia (sărbătoarea națională Rue Saint-Denis (Paris), de Claude Monet,
1878).
Franța catolică condusă de evrei și francmasoni (Achille
Lemot pentru Le Pèlerin, nr. 31 august 1902).
În secolul al XIX-lea, mișcările naționaliste sunt legate de stânga și
mișcarea republică. Naționalismul participă apoi la ideea
de autodeterminare a popoarelor și emancipări naționale în
toate revoluțiile democratice, anti- coloniale și anti-imperialiste ale Europei,
care au pus capăt treptat granițelor rezultate din Congresul de la
Viena (1815) și a Americii (succesiunea independenței naționale).
Odată cu înființarea celei de-a treia republici, legile Jules Ferry privind
școlarizarea obligatorie și recrutarea, utilizarea limbii franceze ca limbă
comună s-au răspândit în timp ce amestecul populațiilor din diferite regiuni
ale Franței s-a multiplicat. După înfrângerea lui Sedan (1870), naționalismul
devine astfel, parțial, politica oficială a statului francez, care reușește să
impună aceleași legi, aceleași reglementări, aceeași limbă, aceeași cultură
unui set de populații. În același timp, Republica începe să promoveze, în
special la începutul secolului al XX-lea, ca imperiu colonial. Înălțat ca un
criteriu esențial al cetățeniei de către Ernest Renan, „sentimentul de a fi
francez” (ceea ce istoricul Benedict Anderson numește „comunitatea
imaginată”) este rezultatul, mai mult decât amestecat în ceea ce privește
imperiul colonial, al acestei politici pe termen lung. În Franța, statul a dat
naștere națiunii.
Din nou în 1870-1871, stânga republicană și socială a
apărat patriotismul francez și a refuzat să-și coboare armele în fața
invadatorului german. Republicanul Gambetta, ca și Comuna, sunt animați
de această nebunie patriotică. Apoi, în timpul crizei Boulangiste și a afacerii
Dreyfus, republicanii s-au despărțit și naționalismul s-a deplasat spre
dreapta. Revanșismul, cu toate acestea, rămâne comună la dreapta și la
stânga, animarea în special a celor care critică atunci (stânga și dreapta)

468
pe colonialismului, văzută ca o diversiune de la „Vosges albastru“
(Clemenceau).
Naționalism, favorizat de regimul republican, apoi a devenit o cerere
de dreapta extremă, legate de anti-semitism ( Édouard Drumont , La France
juive, 1886), anti-parlamentarismul și critica ,,Gueuse" (Republica). Dreptul
naționalist susține atunci că depășește clivajele ideologice născute
în Revoluție, în timp ce denunță „cele patru state
confederate: evreu, protestant, mason, metică” (Charles Maurras ).
Termenul de „cosmopolitism”, valorificat până acum și legat
de Iluminism și de noțiunea de „cetățean al lumii”, a schimbat sensul în anii
1880. A devenit sinonim cu o amenințare la adresa coeziunii națiunii, fiind
legată în special de evreii: „evreul cosmopolit este din fire un dușman al
patriilor”. Tema antisemită și xenofobă a „cosmopolitului fără rădăcini” se
alătură astfel mitului politic tradițional (Raoul Girardet) al „evreului
rătăcitor”.
Politologul Pierre-André Taguieff scrie: „Este doar la sfârșitul
secolului al XIX-lea, o nouă doctrină politică stabilit în peisajul ideologic,
deși sub numele de ,,naționalism“, dar se ascunde în spatele acestei
denumiri vag o încercare ciudată de sinteză între viziunea tradiționalistă a
ordinii sociale, o versiune științifică a „ teoriei raselor ” și o
concepție conspirativă a inamicului (evrei, francmasoni etc.), din care
derivă chemarea xenofobă de a apăra prin toate mijloacele națiunea
franceză amenințată, „vechea Franță” (Drumont), „Franța francezilor”
(Soury)."
Astfel, formarea Ligii Patriotilor lui Paul Déroulède și a Ligii Patriei
Franceze, antisemite și xenofobe, întruchipează bine trecerea de la
„naționalismul deschis” la „naționalismul închis” (conform unei tipologii a
lui Michel Winock) care are loc la sfțrșitul secolului al XIX-lea. Maurice
Barrès invocă apoi Pământul și morții . În același timp, tezele rasiale care
încearcă să acrediteze rasismul prin știință se răspândesc, în special, dar nu
numai, în mișcările naționaliste de extremă dreapta. Astfel, Barrès urmează
cursurile lui Jules Soury, în timp ce tezele lui Arthur de
Gobineau sau Georges Vacher de Lapouge, care apără un „socialism
selectist și arianist”, sunt popularizate.

469
 În plus, o parte a mișcării anarho-sindicaliste susține apoi tezele
naționaliste, iar unii dintre reprezentanții săi vor trece la extrema dreaptă.
Această mișcare se află la originea dezbaterii privind existența unui „fascism
francez” chiar, pentru istoricul Zeev Sternhell, a creației sale, ca mișcare
intelectuală (și nu ca mișcare de masă) în Franța. Reunește indivizi
precum antirepublicanul, antimasonicul, antisemitul și antarxistul anarhist.
Evoluția naționalismului francez de la Revoluția Franceză la
fascismul anilor ’30
Puține cuvinte în vocabularul francez au avut o istorie atât de scurtă,
dar în același timp, atât de complexă și bogată în echivocuri ca
naționalismul. De fapt, foarte târziu acest termen apare în limba franceză.
Fără îndoială este deja utilizat într-o lucrare a lui Mazzini în limba franceză,
publicată în 1836.1 Până la finalul secolului XIX, termenul se pare că nu a
cunoscut decât o utilizare restrânsă. Marea Enciclopedie a lui Marcellin
Berthelot (publicată între 1885 și 1902) ignoră termenul, așa cum a făcut-o și
Littré. Dacă naționalismul apare în Marele Dicționar Universal al lui Pierre
Larousse, în 1874, cu toate acestea nu apare în a șaptea ediție a Dicționarului
Academiei Franceze, care datează din 1878. Deși nu prea a fost folosit
naționalismul ca termen în această perioadă, i se atribuie totuși două
semnificații: este folosit de unii pentru a desemna o expresie îngustă și
exclusivă a patriotismului, sensul confundându-se adesea cu șovinismul; a
doua semnificație, mult mai răspândită, este folosită pentru a desemna
mișcările „naționale” care au scuturat vechile imperii europene (naționalism
polonez, sârb, boemian).2
Jean-Jacques Rousseau a fost cel care a stimulat creșterea și
răspândirea naționalismului francez discutând despre suveranitatea poporului
și cooperarea tuturor pentru formarea voinței naționale generale; de
asemenea vorbește despre oamenii de rând ca adevărata sursă a civilizației.3

1
„Despre naționalitate”, publicată în Tânăra Eveție, nr. 79 din 30 martie 1839. Texte culese
în Giuseppe Mazzini, Scriti editi et inediti, vol. VII, Imola, 1910.
2
Raoul Girardet, „Pour une introduction à l'histoire du nationalisme français”, în: Revue
française de science politique, 8e année, n°3, 1958, p. 505-528.
3
Jean-Jacques Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Editura
Nemira, București, 2007, p. 73-79.

470
Naționalismul revoluției franceze a fost mai mult decât atât: a fost expresia
triumfiantă a credinței raționale în omenirea de rând și în progresul liberal.
Faimosul slogan „libertate, egalitate, fraternitate,” și Declarația drepturilor
Omului și ale Cetățeanului au fost și sunt valide nu doar pentru poporul
francez, dar pentru toate popoarele. Libertatea individuală, egalitatea,
fraternitatea erau pietrele de temelie ale tuturor statelor liberale și
democratice. Sub influența acestora, noi ritualuri s-au dezvoltat, înlocuind în
mare parte vechile obiceiuri religioase, sărbători: festivaluri și steaguri,
muzică și poezie, sărbători naționale, și predici patriotice. Astfel, în forme
variate a pătruns aproape fiecare aspect al vieții cotidiene. Ca și în America,
ascensiunea naționalismul francez a dat naștere unui nou fenomen în arta
războiului: națiunea în arme. În America și Franța, armatele de cetățeni
voluntari, neantrenate, s-au dovedit mai eficiente și pline de o nouă fervoare
care lipsea armatelor profesioniste. Naționalismul revoluționar francez a dus
la luarea de decizii libere, individuale în formarea de națiuni. Acestea se
nășteau pe baza unui act al auto-determinării membrilor săi. Plebiscitul
devine instrumentul prin care voința națiunii este exprimată.4
Cu toate acestea, naționalismul francez a permis nu numai
răspândirea ideilor revoluționare în Europa. Se naște ideea de Europa
cosmopolită și particulară, opusă ideii de Europa specifică Vechiului Regim.
Declarația drepturilor Omului și Cetățeanului era cosmopolită, războaiele
napoleoniene au fost cosmopolite. Astfel, în mod lent, ideile revoluționare
naționaliste franceze au alunecat spre dominație și reorganizare „forțată” a
Europei.5 În 1816 Napoleon declara că scopul său era să „fondeze un sistem
european, un Cod european, o Curte Supremă pentru întreaga Europa, avea
să fie un singur popor european, o națiune cu adevărat unită, în care

4
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/405644/nationalism/66564/French-
nationalism.
5
Martyn P. Thompson, „Ideas of Europe during the French Revolution and Napoleonic
Wars”, Journal of the History of Ideas, Vol. 55, No. 1 (Jan., 1994), p. 37-38.
471
fiecare, indiferent unde călătorea, se afla pe teritoriul propriu, al tuturor.”6
În 1805 el declara că „nu există suficientă uniformitate în sânul națiunilor
Europei. Trebuie să existe o putere superioară care să domine celelalte
puteri, cu suficientă autoritate încât să le forțeze să trăiască în armonie - și
Franța este locul perfect pentru acest scop.”7 Toate aceste proiecte eșuează,
iar în 1816 Napoleon declara că „nu au fost decât vise - urmărirea unei
himere, beau idéal a unei civilizații care s-a dovedit deloc practică într-o
Europa divizată de naționalisme, sentimente conservatoare absurde si
ignoranță.”8
Evoluția naționalismului francez este cu totul alta spre finele
secolului XIX. Din septembrie 1870 până la izbucnirea Primului Război
Mondial, umbra înfrângerii dezastruoase de la Sedan a stagnat deasupra
Republicii franceze, iar chestiunea Alasiciei și Lorrenei a fost una din
constantele vieții sale politice. Într-adevăr, în anii următori pierderii celor
două provincii, o nouă perioadă ia naștere în care naționalismul, în urma
șocului înfrângerii, să fie confundat cu conștiința națională ca întreg. Criza
gândirii franceze a fost atât de adâncă, încât răspunsul a fost un imens efort
de regenerare condus de Republică, mai ales de școlile republicane.
Schimbările ce urmau să apară erau atât de profunde, încât nu este o
exagerare să vorbim despre o revoluție intelectuală, care va anunța și
prefigura marile aspecte politice ale secolului XX. În ceea ce privește marea
schimbare de gândire în anii 1890, a fost înainte de toate o mișcare de
revoltă - împotriva lumii materiale și a rațiunii, împotriva materialismului și
pozitivismului, împotriva mediocrității societății burgheze, a dezordinii
democrației parlamentare.9 Consecința principală a aceste crize a fost practic
apariția unui naționalism popular și autoritar, naționalism anti-burghez și
6
J. Christopher Herold, The Mind of Napoleon (New York, 1955), 242-43, și Ernest Barker,
George Clark, și P. Vaucher (eds.), The European Inheritance (London, 1954), II, 279-80,
apud. Martyn P. Thompson, „Ideas of Europe during the French Revolution and
Napoleonic Wars”, Journal of the History of Ideas, Vol. 55, No. 1 (Jan., 1994), p. 39-40.
7
Ibidem, p. 39.
8
Ibidem, p. 39.
9
Zeev Sternhell, „Paul Deroulede and the Origins of Modern French Nationalism”, în
Journal of Contemporary History, Vol. 6, No. 4 (1971), p. 47.
472
anti-parlamentar, împotriva bogaților și a nedreptății economice - practic un
naționalism demagogic și quasi-socialist. 10 Astfel, naționalismul de la
sfârșitul secolului XIX prezintă trăsături care pot fi definite ca proto-fasciste
sau semnale ale fascismului. Este foarte apropiat de ethos-ul emoțional
fascist; are același cult al tineretului, aventură, eroism și aceeași ură a
valorilor burgheze.
Un alt moment de criză al Franței a fost în anii ’30. O criză complexă
care afectează întreaga societate franceză din 1929 până spre 1938.
Republica Franceză trece printr-o criză invizibilă, generală (economie inegal
dezvoltată și modernizată, societate care rezistă valului de schimbări),
economică, socială (puternice mișcări muncitorești, greve, șomaj),
diplomatică (problema reparațiilor de război, a dezarmării, atitudine față de
Germania lui Hitler), colonială (diversitatea imperiului francez, începutul
naționalismului în colonii).Toate aceste fațete ale crizei au dus la instabilitate
politică, ideologică, chiar la o criză a Republicii.11 Naționalismul francez în
această perioadă continuă linia extremă pe care a căpătat-o la finalul
secolului XIX.
O altă problemă specifică acestei perioade este fascismul francez; dacă
putem vorbi oare de un fascism francez în cadrul grupărilor și mișcărilor de
dreapta.
După Marele Război, combatanții francezi păstrau o anumită nostalgie
a frontului unde se născuseră prietenii profunde pe care doreau să le
regăsească. Această legătură „sfântă” va fi unul din firele conductoare a
ligilor naționaliste fondate între 1924 și 1927, după alegerea Coaliției de
Stânga - Cartel des gauches: Tineretul Patriot, Liga republicană națională,
Fasciile, Revenirea franceză și Crucea de foc. Criza dreptei, neputința lui
Tardieu să o regenereze, responsabilitatea sa partajată cu stânga în
fragilitatea regimului și incapacitatea de a rezolva problemele epocii explică
astfel proliferarea ligilor. Aceste mișcări aveau toate în componența lor în
anii ’20 membrii evrei și prin urmare nu puteau fi catalogate ca antisemite.

10
Ibidem.
11
Dominique Borne, Henri Dubief, La crise des années 30, 1929-1938, Nouvelle Histoire
de la France Contemporaine, Editions Du Seuil, 1989, p. 11-60.

473
Noile ligi catolice ca La ligue des Droits des religieux anciens combattants
(DRAC) și la Fédération nationale catholique (FNC) nu promovau
antisemitismul. Doar l’Action française, creată în timpul afacerii Dreyfus, se
definește ca antisemită.12
Fondatorul Croix-de-feu, Maurice Hanot zis d’Hartoy, om de litere
obscur, s-a distins în timpul Primului Război Mondial. Acordând o atenție
deosebită unei elite de vechi combatanți, el creează la 25 ianuarie 1927 o
nouă asociație, La Légion des décorés au péril de leur vie numită Legionarii.
Asociația adoptă ca emblemă un cap de mort pus deasupra medaliei Legiunii
de Onoare. În buletinul de asociere d’Hartoy ține să sublinieze caracterul
non-sectar al Legionarilor: „Acest buletin, care nu aparține niciunei
confesiuni religioase, numără printre lectorii săi catolici, protestanți,
israelieni.”13 Pentru d’Hartoy toleranța religioasă este fundamentală. Pentru
el, ca și pentru majoritatea naționaliștilor francezi, victoria nu a putut fi
asigurată decât prin unitatea tuturor francezilor, fără distincție. Participarea
la război a membrilor tuturor cultelor a întărit respectul pentru diversele
religii. În urma unor neînțelegeri legate de eligibilitatea combatanților
decorați, este înființată o nouă asociație, Croix-de-feu (numele venind de la
Croix de guerre gagnée au feu), în 1932 colonelul François de la Roque.
În ceea ce privește fascismul, ligile sunt un fenomen vechi, el este o
noutate.14 Fascismul aparține vocabularului de stânga. Pentru omul de stradă
socialist, nu doar toate ligile de dreapta sunt „fasciste”, dar și parlamentarii
de dreapta Tardieu, Mandel, Louis Marin, etc., prefectul poliției Chiappe,
toți sunt fasciști. Socialiștii sunt pentru comuniști niște „social-fasciști”.
Cine este în dreapta cuiva este fascist.15 Nu puteau să fie fasciste vechile ligi
anterioare fascismului. L’action française nu era și nu putea să fie fascistă,

12
Richard Millman, „Les croix-de-feu et l'antisémitisme”, în Vingtième Siècle. Revue
d'histoire. N°38, avril-juin 1993, p. 48
13
„Pour nos camarades catholiques”, Bulletin des membres de la Légion d'honneur
décorés au péril de leur vie, janvier, 1928, apud. Richard Millman, „Les croix-de-feu et
l'antisémitisme”, în Vingtième Siècle. Revue d'histoire. N°38, avril-juin 1993, p. 48
14
Dominique Borne, Henri Dubief, op. cit., p. 92.
15
Ibidem.

474
având o ideologie proprie: monarhistă, contrarevoluționară, xenofobă,
antisemită și antiprotestantă, socialmente conservatoare. Les Jeunesses
Patriotes a lui Pierre Taittinger nu era decât continuarea mișcărilor
boulangiste și antidreyfusiste. În mod pur naționalistă și antiparlamentară, JP
nu s-a amestecat cu structuri economice și sociale. În 1929, JP se afla în
declin. La acea dată, singura mișcare care imita fascismul italian era cea
creată de Georges Valois, le Faisceau, care dispare, iar fondatorul său trece
în tabăra adversă. Constatând vechimea valorilor ligilor, istoricii francezi au
respins pentru mult timp existența unui fascism francez. Anumiți savanți
străini au căutat dimpotrivă în gândirea franceză sursa tuturor formelor de
fascism, mai ales Zeev Sternhell, citat mai sus pentru naționalismul secolului
XIX, care descoperă fascism „peste tot” și acuză în mod special stânga și
extrema stângă. În ceea ce privește formațiunile care au apărut sau s-au
dezvoltat în anii ’30, în favoarea crizei, sunt ambigutăți în ceea ce privește
comportamentul. Coty subvenționase deja numeroase organizații de extremă
dreapta și puse bazele în 1928 cotidianului L’ami du peuple. Crease apoi în
1933 la Solidarité française, condusă de Jean Renaud, cu o organizație-
imitație a partidului nazist. Mari autorități morale se implicau în aceste
mișcări: mareșali veterani, o parte a ierarhiei militare, academicieni. Cu toate
acestea, notabilii rămân fideli dreptei clasice, iar clasele de mijloc sau țăranii
afectați de criză nu au votat niciodată cu agitatorii.16
Pentru a conclude problema fascismului, trebuie menționat că au
existat în Franța adevărate partide de factură fascistă subvenționate de Coty
sau de alții din străinătate. Este vorba de grupuri fără o audiență reală; au
existat organizații ale dreptei tradiționale care au admirat rezultatele obținute
de Mussolini, dar care n-au fost influențate decât foarte puțin de ideologia
fascistă. Singura organizație de masă, înaintea Frontului Popular era cea a lui
La Roque, care eliminase toți fascizanții din mișcare, dar care cu toate
acestea era considerată de către stânga încarnarea fascismului, contribuind de
asemenea, involuntar la separarea sa în cadrul Frontului Popular. Vor apărea

16
Ibidem .p.95.

475
alte mișcări CSAR (Comité secret d’action révolutionnaire) și PPF ( Parti
populaire français).17
În anii șaizeci, naționalismul francez a fost principiul fondator al OEA,
pentru menținerea Algérie française. În 1972 s-a născut partidul Front
National, făcând din naționalism unul dintre principiile sale.
Referitor la naționalismul francez, fricțiuni între taberele pro și contra
naționalismului au existat tot timpul, de-a lungul vremii. Spicuim spre
exemplu, din imensul scandal din jurul scrisorii deschise a militarilor, a
generalilor din Franţa, rezervişti dar şi activi (Section 2), scrisoare
transformată în tribună prin publicarea în săptămânalul conservator Valeurs
actuelles? (În aceeaşi zi cu puciul generalilor de la Alger, cu 60 de ani în
urmă, care cereau menţinerea Algeriei în interiorul Republicii Franceze
contra opţiunii generalului Charles de Gaulle de a-i acorda independenţa.)
Prin amestecul politicii, al câtorva politicieni de vârf, printre care, în
ordinea prestaţiilor: Marine Le Pen, preşedinte al RN (Rassemblement
National), partid populist de dreapta, naţionalist, taxat de adversari ca fiind
de extremă dreaptă, candidată certă la preşedinţie în 2022; Jean-Luc
Mélenchon, preşedinte al LFI (La France Insoumise), partid de
pseudoextremă stângă, succesor al PCF (Parti Communiste Français) şi
parţial al PS (Parti Socialiste); Florence Parly, ministreasa Apărării, din
partea guvernului şi a şefului său real, preşedintele Emmanuel Macron;
François Lecointre, şef al marelui stat-major. Pe lângă aceştia s-au exprimat
într-o avalanşă politicieni de dreapta şi de stânga, foşti sau actuali,
editorialişti şi toate televiziunile.
Marine Le Pen s-a adresat generalilor şi militarilor: „Vă invit să vă
alăturaţi acţiunii noastre pentru a lua parte la bătălia care începe [...], care
este, înainte de toate, bătălia pentru Franţa. În calitate de cetăţean şi om
politic, subscriu analizelor dumneavoastră şi vă împărtăşesc amărăciunea.
Eu cred că problemele se reglează prin politică, într-un cadru democratic.
Eu am calmul veteranilor în faţa agitaţiilor stângiste" (www.ouest-france.fr,
2.05.2021). Indignat de scrisoarea generalilor, Jean-Luc Mélenchon, asociat
subteran din opoziţie cu LREM (La République en Marche) şi Emmanuel

17
Ibidem, p. 96.

476
Macron, i-a atacat violent pe militari. După Europe 1
(www.europe1.fr/dossiers/jean-luc-melenchon), Jean-Luc Mélenchon şi
parlamentarii LFI au cerut luni 26 aprilie 2021 procurorului Parisului „să
deschidă anchete" împotriva autorilor şi împotriva celor care au difuzat
tribuna militarilor denunţând „fărâmiţarea" Franţei în Valeurs actuelles. Într-
o conferinţă de presă, candidatul LFI la alegerile prezidenţiale din 2022 a
explicat că se baza pe un articol al codului de procedură penală pentru a
semnala magistraţilor o încălcare a legii, şi anume „provocarea la
nesupunere a militarilor". Ministreasa Apărării, Florence Parly, i-a cerut
imperativ şefului statului-major, generalul François Lecointre, cercetarea
tuturor semnatarilor. Acesta a confirmat imediat deschiderea de consilii
militare prin care vor fi trecuţi generalii şi militarii de diferite grade.
Florence Parly, carieristă de profesie, membră în mai multe guverne,
apropiată, ca şi Macron, de interesele Grupului Edmond de Rothschild (cf.
Wikipedia), s-a exprimat cu o extremă intransigenţă la adresa militarilor.
„Doamna Parly n-are nici o capacitate pentru a fi ministrul Apărării", a
declarat, într-un interviu pe Sud Radio (2 mai 2021), generalul de divizie
Emmanuel de Richoufftz. Generalul Richoufftz este supranumit „generalul
periferiilor", de care se ocupă de mai bine de 15 ani, de când a trecut în
rezervă. În aceste periferii e vorba de droguri, violenţă, neglijarea educaţiei,
lipsa integrării sociale etc., teme propuse de general în repetate rânduri celor
şase ministere chemate să rezolve asemenea probleme, dar care nici măcar
nu colaborează între ele. Numeroase spaţii din Franţa au scăpat controlului
statului.
Panica lui Emmanuel Macron şi a partidului său, LREM, e foarte
palpabilă în presa mainstream. Dar, prin reacţiile lor disproporţionate,
susţinătorii lui Macron, inclusiv cei din presă, nu fac decât să mărească
efectul „tribunei" de avertizare a militarilor. Eventualele sancţiuni şi pedepse
aplicate generalilor nu vor putea veni mai devreme de 6-8 luni (procedurile
sunt lente şi complicate), când va începe, de fapt, campania electorală pentru
prezidenţialele din mai 2022. În plus, militarii sunt, după propriile lor
declaraţii, abia la începutul acţiunii de „salvare a Franţei", iar atacurile din
media, ca şi cele ale politicienilor, nu-i sperie. Dimpotrivă, s-a sugerat
inventarea unor Veste kaki, cu care să participe la manifestaţii alături de

477
Vestele galbene şi să le protejeze pe acestea din urmă de violenţa poliţiei lui
Macron. Zeci de manifestanţi Veste galbene şi-au pierdut un ochi, o mână
sau au fost grav răniţi de poliţia şi jandarmeria care folosesc armament
similar celui de război.
Într-un sondaj al Harris Interactive pentru canalul LCI, 58 % dintre
francezi aprobă acţiunea militarilor. Mai mult, 49 % cred că „armata ar
trebui să intervină pentru a restabili securitatea fără să aştepte vreun ordin".
45 % dintre francezi estimează că „Franţa va cunoaşte curând un război
civil". Ultimii trei preşedinţi - Nicolas Sarkozy, François Hollande,
Emmanuel Macron - şi mai ales cel din urmă au fost şi sunt resimţiţi de
francezi ca nişte „corpuri străine" impuse de interese corporatiste Franţei în
ultimii 20 de ani. Lucru pe care românii îl pot înţelege uşor după
experienţele cu Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Tuturor li se impută cedări
de suveranitate şi, mai concret, de active strategice către capitalul străin,
global. Toţi miliardarii francezi, deţinători ai întregii media mainstream, sunt
legaţi ombilical de marele capital global, cu investiţii importante în Marea
Britanie şi mai ales în SUA.
După tribuna militarilor au mai apărut şi alte scrisori şi „răspunsuri"
deschise, dintre care cea mai şocantă este cea a generalului Christian Jean
Piquemal, fost comandant al Legiunii Străine, adresată generalului
Lecointre, actualul şef de stat major al armatelor, vineri 30 aprilie 2021.
Între 1994 şi 1999, Christian Jean Piquemal a fost comandantul
Legiunii Străine şi a fost promovat general de divizie. A fost şi profesor la
Şcoala Superioară de Război. Între 1989 şi 1992 a funcţionat ca şef al
cabinetului militar pe lângă trei prim-miniştri (Michel Rocard, Edith
Cresson, Pierre Beregovoy). În 1999 a fost promovat general de corp de
armată. Între 2004 şi 2014 a prezidat Uniunea Naţională a Paraşutiştilor.
Macroniştii califică scrisoarea generalului Piquemal ca odioasă şi grotescă.
Militarii rezervişti resping caracterizarea drept „puci" a acţiunii lor şi
atrag atenţia că poliţia şi jandarmeria nu mai fac faţă la menţinerea ordinii în
marile oraşe şi în periferii, ca şi în localităţile cu mare concentrare
musulmană. Ca şi la noi, lumea politică, subordonată oligarhiei invizibile şi
preocupată doar de funcţii şi câştiguri dubioase, e total deconectată de
realităţile din teren, de viaţa şi interesele cetăţenilor. Nu va întârzia să se

478
răspândească, în rândul generalilor şi militarilor, ca şi în întreaga populaţie,
ideea deja afirmată că actuala clasă politică e „rău aleasă". La 2 mai 2021,
scrisoarea deschisă a militarilor rezervişti, iniţial asumată de 20 de generali,
a fost semnată de 23 312 militari de toate gradele, dintre care 53 de generali
şi 78 de colonei (www.place-armes.fr). O petiţie de susţinere populară a
rezerviştilor, deschisă pe 28 aprilie 2021 pe site-ul www.mesopinions.com, a
întrunit deja (la 3 mai 2021) 65 015 semnături, iar dintre semnatari 21 066
şi-au postat şi comentariile.
Nu e deloc exclus ca Emmanuel Macron să-şi încheie mandatul înainte
de termen. În orice caz, şansele sale la prezidenţialele din 2022 au scăzut
dramatic. Mişcarea în curs a militarilor rezervişti (conectaţi, evident, cu cei
activi) îi deschide o autostradă generalului Pierre de Villiers, care până mai
ieri nu avea un partid care să-l susţină. Începând de acum, are în spate un
„partid" foarte neobişnuit. Criza din Franţa este doar o prefaţă a marii crize
care se anunţă pentru Uniunea Europeană. „Noi vrem să ne regăsim
libertăţile, noi vrem să regăsim egalitatea în această ţară, şi o s-o facem
prin fraternitate, mărşăluind din ce în ce mai mulţi împreună, refuzând
dictatura", a declarat pentru France Info celebrul cântăreţ Francis Lalanne.
7.5.3. Diversitatea mișcărilor naționaliste
Mișcările naționaliste sunt eterogene și sunt împărțite în funcție de
referințele lor religioase sau filosofice sau istorice. Dacă la origine
naționalismul din Franța era specific stângii republicane, acesta a trecut la
extrema dreaptă în timpul afacerii Dreyfus . Mai multe partide din dreapta
sau din extrema dreaptă a spectrului politic sunt considerate naționaliste:
Frontul Național, apoi Național Raliul de Marine Le Pen ;
Lucrarea franceză, creată în 1968;
Acțiunea franceză, care a inclus Charles Maurras, teoretician
recunoscut al naționalismului francez;
Reînnoirea franceză, creată în 2005;
Mișcarea de reconstrucție națională, o ruptură de la Action Française;
Mișcarea Republicană Națională , fondat de Bruno Mégret.
Un partid politic pretinde a fi suveranist și patriotic, dar nu naționalist:
Mișcarea pentru Franța de Philippe de Villiers;
Aceste mișcări pot fi împărțite pe problema nașterii națiunii franceze:

479
 Național-catolicii cred că s-a născut în 496 cu botezul lui Clovis
de către Sf. Rémi. Este mișcarea „naționalismului contrarevoluționar” ai
cărui principali reprezentanți sunt Bernard Antony și Reînnoirea franceză
De monarhiști de Acțiune Française cred că sa născut în 1987, odată
cu apariția Hugues Capet și dezvoltarea monarhiei Capetian care întărește
autoritatea statului în timp ce la provinciile descentraliza și organismele
intermediare. Această monarhie va culmina sub Borboni cu Ludovic al XIV-
lea și absolutismul său.
Cei Revoluționarii naționaliste cred că ea sa născut în revoluție , și
pretind a avea o viziune asupra lumii naționalist și o viziune socialistă a
societății.
Bonapartistă că ea sa născut în timpul cuceririlor napoleoniene,
și invazia Algeriei, sau Războiul mexican sau Crimeea, născut sub forma
republicană după înfrângerea din 1870, mai ales în cercurile radicale chiar la
sfârșitul secolului.
7.5.4. Acțiune franțuzească, „naționalism integral” și monarhism
Acțiunii franceză (AF), o mișcare regalistă, se prezintă ca merge
dincolo de „naționalism republican“ (de Barres) față de „naționalismul
integral“ (de Maurras ) sau monarhism respingând toate patrimoniul
revoluționar. Acțiunea franceză reține din revoluția doar însuși conceptul de
națiune ca un organism politic fundamental. Pentru AF ceea ce se schimbă și
este că cineva este „monarhist al rațiunii”, adică naționalismul este cel care
duce la monarhism.
Toate interesele individuale și corporative trebuie să fie pe deplin
subordonate națiunii, dar nu negate (ceea ce o deosebește de
viitorul fascism), inclusiv:
- monarhia (care o deosebește de vechiul legitimism care nu
recunoaște conceptul de națiune);
- Biserica (care explică condamnarea sa doctrinară indiferent de
motive politice).
Naționalismul integral al Action Française va fi, prin urmare,
paradoxal un neo-orleanism anti-liberal și autoritar, pozitivist, corporativist
și naționalist, cu tendințe conservatoare sau progresiste în interiorul acestuia.

480
 Mulți regaliști legitimi îi vor reproșa lui Maurras că a ales un Orleans
ca pretendent, văzând în familia sa un oportunist dobândit la multe idealuri
revoluționare.
7.5.5. Suveranismul
Unii Integrează suveranismul în naționalism, care reunește mai multe
grupuri din dreapta și din stânga, de la Jean-Pierre Chevènement la Philippe
de Villiers.
Problema identității religioase creează diviziuni în cadrul acestor
mișcări. În special, putem distinge doi curenți principali:
- curentul catolic - național-catolicism, monarhism, contrarevoluție;
- naționalism tradițional (care concep Franța ca stat-națiune ).
Catolicismul are atunci un loc privilegiat în identitatea națiunii
franceze. Se critică separarea Bisericii de statul francez.
- curentul colorant ateu, chiar și neo-păgânii, care susțin un naționalism
revoluționar și un naționalism european difuzat în special de curentul
de nouă dreaptă. Pentru această tendință, creștinismul nu face parte din
identitatea continentului european, sunt opuse tradițiilor păgâne.
7.5.6. Mișcări regionale
Naționalismul breton
Naționalismul alsacian
Naționalismul flamand
Naționalismul franc-comté
Naționalismul basc
Naționalismul catalan
Naționalismul corsican
Naționalism normand
Naționalismul occitan
Naționalismul provensal
Naționalismul Savoyard
Identitate religioasă
7.5.7. Personalități
Edouard Drumont
Joseph Darnand
Jean-Marie Le Pen

481
 Marcel Bucard
Philippe Petain
Philippe Leclerc de Hautecloque
Marc Augier
Francois Brigneau
Alain Soral
Jacques Ploncard d'Assac
Francois Duprat
Dominique Venner
Boris Le Lay
Jerome Bourbon
Yvan Benedetti
Herve Ryssen
Alexandre gabriac.
7.6. Naționalismul în ROMÂNIA
7.6.1. Introducere
Naționalismul românesc este teoria naționalistă ce promovează
unitatea culturală a românilor ca națiune. Varianta extremistă a acestuia
este ultranaționalismul românesc.
Ideile naționaliste în România, specifice evoluției istorice din Europa
de la sfârșitul secolului XVIII, au însoțit apariția statului modern românesc.
Naționalismul romantic în România a apărut în secolul XIX și s-a
manifestat atât în principatele române, cât și în provinciile aflate sub
dominație străină. Echivalentul românesc pe plan literar al mișcării
italiene Risorgimento a fost mișcarea literar-politică ,,Deșteptătorii
neamului", în frunte cu poetul Vasile Alecsandri, ce milita pentru
emanciparea națională a românilor și avea un caracter patriotic. Acest
naționalism romantic era caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor
trecutului, importanța acordată originii latine și istoriei naționale,
promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială,
ideologiile mișcărilor românești de emancipare națională promovau
desființarea privilegiilor tradiționale ale celor de alte etnii, din statele în care
trăiau românii, și egalitatea românilor de pretutindeni, atât cu minoritățile

482
conlocuitoare (în general dominate, cu excepția romilor, bulgarilor, rutenilor
sau lipovenilor), cât și între ei.
7.6.2. Partide naționaliste din România
Partidul România Mare
Partidul Noua Generație-Creștin Democrat
Noua Dreaptă
Partidul România Unită
Blocul Identității Naționale în Europa
Alianța pentru Unirea Românilor
Partidul Neamului Românesc
Dacismul Autonom Conservator
Partidul Națiunea Română
Alianța pentru Patrie
Foste[modificare | modificare sursă]
Partidul Național Român (1881-1926)
Partidul Naționalist-Democrat (1910-46)
Partidul Țărănesc din Basarabia (1918-23)
Fascia Națională Română (1921-23)
Partidul Comunist Român (1921-89)
Cruciada Românismului (1934-37)
Liga Apărării Național-Creștine (1923-35)
Partidul Național Socialist (1932-34)
Garda de Fier (1927-41)
Frontul Românesc (1935-38)
Partidul Unității Națiunii Române (1990-2006)
Partidul ,,Totul pentru Țară” (1993-2015)
Partidul Poporului - Dan Diaconescu (2011-15)
Mișcarea Națională Fascistă Italo-Română (1921-23)
Mișcarea Națională Fascistă (1923-?).
7.6.3. Ideologi
Nicolae Densușianu
Iosif Constantin Drăgan
Ion Antonescu
Constantin Rădulescu-Motru

483
 Corneliu Zelea Codreanu
Octavian Goga

Secțiunea a 8-a Neo-naționalismul

Neo-naționalismul sau noul naționalism este o formă

de naționalism care a apărut în Europa și America de Nord în jurul anului
2015. Acesta este asociat cu populismul de dreapta, mișcarea
antiglobalizare⁠, nativismul, protecționismul, politica anti-
⁠ ⁠
imigraționistă, islamofobia, sinofobia și în unele cazuri euroscepticismul.
Conform unui cercetător, „rezistența naționalistă față de liberalismul global
a devenit cea mai influentă forță din politica occidentală” în 2016. Acțiunile
importante ale noilor naționaliști includ votul pentru Brexit în
cadrul referendumului asupra menținerii Regatului Unit în Uniunea
Europeană și alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor
Unite.
Michael Hirsh menționează într-un articol redactat pentru Politico⁠ că
noul naționalism este „o respingere populistă a statul quo-ului pe care
elitele globale l-au impus sistemului internațional încă de la
sfârșitul Războiului Rece și pe care votanții săraci au decis - în mod
justificat - că este inechitabil”. Michael Brendan Doughtery caracterizează
noul naționalism într-un articol pentru The Week⁠ drept „o revoltă nativistă”
împotriva politicilor care au precedat Războiul Rece.
The Economist menționa în noiembrie 2016 că „noii naționaliști
mizează serios pe promisiunile că vor închide granițele și vor restaura
societatea”. Într-un articol pentru Las Vegas Sun⁠, Clarence Page afirma că
„noul naționalism neo-tribal a fost cultivat în politica european și într-o
măsura mai mică în Statele Unite încă de la criza economică din 2008⁠”, iar
Ryan Cooper (revista The Week) și cercetătorii din cadrul Centrului pentru
Cercetarea Politicilor Economice⁠ corelat populismul de dreapta din secolul
XXI cu Marea Recesiune. Conform politologului din cadrul Universității
Harvard, Yascha Mounk, „stagnarea economică din clasa de jos și cea
mijlocie ale albilor a reprezentat principalul imbold al creșterii
naționalismului la nivel mondial”, iar profesor Mark L. Movesian consideră

484
că noul naționalism se opune „regimurilor supranaționale și liberale
precum UE sau NAFTA”.
Într-un articol pentru National Review, David Brog și Yoram Hazony
menționează că unii conservatori consideră noul naționalism asociat cu
Brexitul și Donald Trump drept o trădare a principilor conservatoare în timp
ce adepții acestuia văd în el o reîntoarcere la aceste valori.
Într-un articol pentru The Week, Damin Linker disociază noul
naționalism de rasism, considerând asocierea drept un „nonsens”, iar
„tendința progresiștilor de a-l descrie drept nimic altceva decât 'rasism,
islamofobie și xenofobie' vine din dorința acestora de a-l distinge de orice
formă de solidaritate, fie ea națională, lingvistică, religioasă, teritorială sau
etnică”.

Secțiunea a 9-a Recrudescența naționalismului în Uniunea

Europeană

Încercăm să definim naționalismul și globalizarea prin intermediul

principalelor perspective sociologice asupra acestor concepte. Concluzia
noastră a constat într-o infirmare a optimiștilor globalizării, considerând că
naționalismul va prolifera ca un răspuns reacționar față de acest proces
global, funcțiile îndeplinite de către această ideologie politică fiind la fel de
necesare și în secolul XXI. Secțiunea urmărește să confirme această teză,
prezentând narativul recrudescenței naționalismului în Uniunea Europeană.
Folosind analiza de discurs asupra retoricii principalilor politicieni
naționaliști, cât și datele statistice, vom încerca să vedem în ce măsură
naționalismul rămâne un fenomen de actualitate și dacă, într-adevăr,
recrudescența acestuia are la bază necesitatea unei reacții față de riscurile
specifice globalizării.
Așadar, Uniunea Europeană a luat naștere ca un proiect prin definiție
opus naționalismului. Costurile umane și materiale caracteristice primului,
respectiv celui de-al doilea război mondial au dus la conflictelor militare
între națiunile Europei drept un risc prea mare, pierderile în cauză depășind
câștigurile potențiale. Din perspectiva cercetătorilor constructiviști în
relațiile internaționale, această realitate a obligat elitele europene să dezvolte

485
un proiect mai întâi economic și mai apoi politic care să construiască o nouă
identitate comună pentru popoarele Europei 18 . Uniunea Europeană a luat
naștere ca o tentativă din partea elitelor europene în vederea evitării unor
războaie viitoare și a consolidării poziției continentului european în lume19.
Previziunile asupra proiectului european au variat de-a lungul
timpului. Principalele teorii ale construcției europene, precum
funcționalismul european și socio-constructivismul, prezic o evoluție
pozitivă a acestuia, fie prin creșterea interacțiunilor instituționale și a
interdependenței între statele membre, fie prin dezvoltarea unei identități
colective europene, a unui nou narativ dominant. Mai apropiați realiștilor,
conflictualiștii construcției europene tratează cu scepticism perspectivele de
viitor ale acestui proiect. Din punctul lor de vedere, statele vor continua să-și
urmărească propriile interese egoiste, divizând astfel cadrul de cooperare
intra-european, iar cetățenii vor continua să se identifice în primul rând cu
statul națiune și nu cu Uniune Europeană. Aceasta din urmă este și
perspectiva la care subscriem în cadrul cercetării noastre, susținând poziția
sociologului român, Dan Dungaciu, cu privire la caracterul Uniunii
Europene drept o formă fără fond, o construcție insituțional-elitistă, dar
lipsită de atașamentul și sprijinul mulțimilor20. Principala vulnerabilitate a
Uniunii Europene este identificată, deci, în absența fondului identitar-
colectiv, necesitând doar emergența unor provocări multiple pentru a zgudui
acest proiect21.
Realitățile ultimilor ani par să confirme această perspectivă teoretică.
De la încheierea Războiului Rece și până-n prezent, Uniunea Europeană a
început să se confrunte cu tot mai multe provocări. Criza financiară din 2008
și ulterior criza din Ucraina sau criza refugiaților din Siria și Irak au lovit
Europa, generând un răspuns incoerent și dezbinat din partea statelor
membre. Ultimul caz este cel mai elocvent, țările țintă pentru valul de
refugiați susținând necesitarea împărțirii acestora în cadrul UE, pe baza
anumitor cote, în timp ce țări precum Ungaria și Polonia refuză explicit

18
Deutsch, Karl, ”Nationalism and its alternatives”, Random House, 1969.
19
Ibid.
20
Dungaciu, Dan, ”Furtună perfectă în Europa”, ISPRI, 2016, p. 24.
21
Ibid. pp. 24-25.
486
această ,,obligație de împărtășire a poverii”. Mai mult, referendumul pentru
Brexit a dus la primul caz de părăsire a UE de către un stat membru, mulți
dintre votanți motivându-și alegerea prin teama față de migrație și extinderea
puterii executive a Bruxelles-ului22.
Din punct de vedere statistic, partidele naționaliste au cunoscut o
ascensiune tot mai viguroasă odată cu suprapunerea acestor crize. Conform
unui studiu Statista, astfel de partide au beneficiat de un sprijin electoral tot
mai larg în țări precum Germania, Franța și Austria. Factorul relevant este
absența oricărei semnificații electorale anterior acestor crize și a dezvoltării
unui clivaj între cetățenii obișnuiți și elitele politico-economice ale UE23.
Nu putem ignora, deci, realitățile electorale. Pe fondul crizei
refugiaților, Germania a cunoscut ascensiunea AfD (Partidul Alternativa
pentru Germania), care a dobândit tot mai multe locuri în parlamentele
regionale și în Bundestag, culminând cu un succes de aproximativ 15% la
ultimele alegeri legislative din 2016. În Franța, candidatul naționalist pentru
prezidențiale, Marine Le Pen, a reușit să ajungă în turul al doilea pe fondul
unei nemulțumiri tot mai accentuate față de clasa politică. Aceste
nemulțumiri, conform datelor statistice, erau reprezentative pentru un
eșantion al clasei de jos și a populației autohtone, temându-se fie pentru
locurile de muncă, fie pentru securitatea identității naționale în contextul
migrației 24 . O situație similară a caracterizat alegerile prezidențiale din
Austria, unde candidatului Partidului Libertății a intrat în turul al doilea al
alegerilor prezidențiale.
Discursul naționalist în Europa are la bază un narativ destul de
evident. Primează euroscepticismul, ca argument în favoarea unei
suveranități crescute a statului național în raport cu ”eurocrații reci și
indiferenți față de nevoile omului simplu”. Teama față de valurile migratorii
este o altă problemă des abordată de către formațiunile naționaliste, acestea
22
”Eight reasons Leave won the UK’s referendum on the EU”, BBC, 2016, disponibil la
http://www.bbc.com/news/uk-politics-eu-referendum-36574526, accesat la 22.01.2018.
23
McCarthy, Niall, ‘’The Rise of Nationalism Across Europe’’, Statista, 2016, disponibil la
https://www.statista.com/chart/4901/the-rise-of-nationalism-across-europe/, accesat la
22.01.2018.
24
Arzheimer, Kai, ”Electoral Sociology: Who Votes for the Extreme Right and why – and
when ?”, disponibil la http://www.kai-arzheimer.com/arzheimer-extreme-right-
review.pdf, accesat la 22.01.2018.
487
prezentându-i pe imigranți ca o amenințare la adresa locurilor de muncă ale
europenilor nativi, cât mai ales la adresa identității colective. Numărul tot
mai mare al minorității musulmane în Europa și gradul ridicat de natalitate
sunt, în opinia naționaliștilor, un indicator pentru riscul ca într-o bună zi
germanii, francezii, britanicii sau italienii să devină minorități în propria țară.
Eșecurile economice din ultimii ani augmentează această frică colectivă,
făcând din guvernanța europeană vinovatul de serviciu și din statul național
o salvare posibilă pentru omul de rând. Nigel Farage, o figură cunoscută a
mișcării naționaliste în Parlamentul European și a mișcării pentru Brexit,
utilizează adesea acestei clișee în cadrul25 propriului discurs politic.
Prin analiza discursului naționalist putem surprinde că toate
îngrijorările specifice acestui narativ au la bază fenomene specifice
globalizării. Migrația urmează aceeași logică prin care Bauman tratează
efectele globalizării în teoria sa asupra societății lichide. Anxietățile
economice și identitare se regăsesc în viziunea lui Beck asupra societății
riscului. Deloc surprinzător, naționalismul revine în acest context sub forma
unui răspuns la globalizare, îndeplinind aceleași funcții descrise și explicate
de autori precum Gellner sau Smith în lucrările citate în primul capitol.
Impactul naționalismului tinde să fie unul conflictual, intensificând clivajele
sociale între majoritate și minoritate, mase și elite și între diferite state
membre ale Uniunii Europene. În orice caz, nu se poate vorbi despre o
absență a narativului naționalist din discursul politic contemporan și cu atât
mai puțin despre o dispariție a naționalismului. Din contră, naționalismul
pare să reprezinte o forță emergentă în contextul diferitelor provocări
politice, economice și de securitate.

Evans, Matt, ”Analysis of UKIP’s Nigel Farage’s Xenophobic Rhetoric’’, European

25

Student Think Tank, 2016, disponibil la

https://europeanstudentthinktank.com/2016/03/14/analysis-of-ukips-nigel-farages-
xenophobic-rhetoric/, accesat la 22.01.2018.
488
 Secțiunea a 10-a Naționalism versus globalizare

Secțiunea de față analizează fenomenul naționalismului și influența pe

care acesta îl are în timpurile noastre. Vom încerca să aflăm care este relația
dintre globalizare și naționalism, plecând de la ipoteza unei confruntări
inerente între două dintre principalele curente care au definit, de-a lungul
istoriei, lumea și care modelează interacțiunile sociale la nivel global chiar și
în zilele noastre.
Astfel, secțiunea prezintă o primă abordare de ordin teoretic, pentru
înțelegerea teoriei și evoluției istorice a principalelor două concepte în cauză.
Ulterior vom încerca elaborarea unui studiu de caz asupra modului în care
naționalismul se afirmă în prezent, mai ales în rândul lumii occidentale, în
relație cu globalizarea și integrarea tot mai largă a piețelor. Abordând cazul
recrudescența formațiunilor politice cu caracter naționalist în interiorul
Uniunii Europene și succesul electoral al lui Donald Trump în Statele Unite,
vom elabora o analiză comparativă și de discurs, căutând să identificăm
influența naționalismului în contemporaneitate, prin relația cu globalizarea,
cât și riscurile emergent asociate acestei mișcări ideologice.
Demersul pe care-l avem în vedere prezintă în primul rând o
perspectivă sociologică asupra celor două curente, raportându-ne la
principalele studii elaborate de sociologi prestigioși precum Anthony
Giddens, Ernest Gellner, Ulrich Beck și Anthony Smith asupra evoluției
naționalismului și globalizării de-a lungul timpului. Subscriem astfel
interpretărilor acordate de autorii înainte menționați, sesizând atât
oportunitățile, cât și riscurile emergente ale globalizării, precum și funcțiile
naționalismului în societățile industriale și în lume modernă.
Astfel intenționăm să operaționalizăm cadrul conceptual necesar
demersului nostru. Apelând la demersurile unor sociologi teoreticieni ai
naționalismului, precum Anthony Smith și Ernest Gellner, vom încerca să
definim acest concept complex în relație cu modernitatea timpurie și cu
evoluțiile specifice epocii industriale. Ulterior elaborării unor clarificări
necesare, vom utiliza lucrările lui Anthony Giddens și Ulrich Beck pentru a
înțelege mai bine conceptul de globalizare, obiectivul nostru constând în

489
evidențierea relației dintre cele două fenomene și a influenței majore pe care
acestea le au, la nivel de structură și agentitate, asupra lumii în care trăim.
Filosoful și antropologul Ernest Gellner definește naționalismul ca
fiind ,,în primul rând un principiu politic ce susține că unitățile politice și
naționale ar trebui să fie congruente”26. În acest sens, Gellner se referă la
caracterul inerent politic al ideologiei naționaliste și teza centrală adoptată de
către mișcările naționaliste specifice modernității, de a susține existența unei
comunități etnice, lingvistice și culturale distincte (cu alte cuvinte, a unei
națiuni) în granițele și sub autoritatea aceluiași stat. Un stat care, prin
definiție, trebuie să reprezinte voința și identitatea națională în raport cu alte
forme de organizare statală specifice epocii.
Același autor afirmă că naționalismul este un fenomen specific
modernității, îndeplinind anumite funcții sociale necesare acesteia. 27 Dacă
lumea pre-modernă era caracterizată prin caracterul predominant al religiei
ca factor identitar, iar suveranii politici nu aveau foarte multe motive pentru
a impune o formă de omogenitate culturală, Gellner afirmă că condițiile de
viață specifice modernității schimbă această stare de fapt 28 . Pentru a-și
menține autoritatea, suveranii au nevoie de un factor unificator într-o
societate tot mai dezbinată de absența surselor inițiale de identitate. De
asemenea, revoluția industrială și schimbarea mijloacelor de producție
creează o nouă necesitate sub forma tehnicalizării muncii. Viziunea lui
Gellner asupra naționalismului constă într-o utilitate socială prin îndeplinirea
acestor funcții de standardizare culturală, profesională și nu numai. Cetățenii
statului trebuie să fie omogeni, acest lucru asigurând atât loialitate, cât și
stabilitatea necesare pe plan intern.
Așadar, putem rezuma teoria lui Gellner cu privire la naționalism prin
legătura acestuia cu modernitatea. Naționalismul apare și se dezvoltă în
cadrul modernității și nu într-o altă perioadă istorică, drept necesitate a
acesteia. Gellner consideră că naționalismul este produsul statului, conștiința
națională fiind elaborată în rândurile populației prin intermediul unor
instrumente precum învățământul public (care contribuie la formarea unei

26
Gellner, Ernest, ”Națiuni și naționalism”, p. 28, Antet, 1994.
27
Ibid.
28
Ibid.
490
limbi comune). Naționalismul îndeplinește funcțiile inițiale ale religiei,
oferind explicații asupra realității, sensul unei identități colective și o funcție
normativă, oferind o direcție finală pentru comunitate sub forma
independenței naționale.
Un alt teoretician relevant al naționalismului este sociologul britanic,
Anthony Smith. Acesta împărtășește perspectiva lui Gellner asupra
naționalismului ca produs al modernității, însă intră în dezacord cu acesta,
argumentând că națiunile în sine ar avea origini ce preced modernitatea.
Smith consideră că statul națiune își are originea în grupurile etnice și
culturale ce l-au precedat, conștiința apartenenței la un grup ducând,
finalmente, la idealul grupului de a-și construi propriul stat29. În accepțiunea
lui Smith, naționalismul reprezintă o simplă exprimare doctrinară a acestor
realități și deziderate, exploatând istoria grupului sau a colectivului pentru a
construi pe baza acesteia o identitate comună.
Atât Smith, cât și Gellner, împărtășesc însă accepțiunea
naționalismului ca produs al modernității. Ce putem distinge însă la Smith
este teoria acestuia asupra relației mutual-constitutive între naționalism și
modernitate. Conform lui Smith, naționalismul este atât un produs al
modernității, cât sunt unul dintre factorii care construiesc modernitate.
Lumea modernă se definește prin organizarea comunităților sub forma
statelor naționale, prin ideea de reprezentativitate a statului în raport cu o
populație emancipată de sub suveranitatea lorzilor feudali 30. Statul național
este punctul în care viața cetățenilor devine reglementată prin complicate
mecanisme birocratice și instituționale care depersonalizează relațiile sociale
specifice pre-modernității. Elitele folosesc naționalismul ca un instrument
vital pentru construirea acestei noi realități sociale.
Asemeni naționalismului, globalizarea reprezintă o idee (dar și un
proces) caracteristic unei perioade istorice, contemporaneitatea. Dacă
secolele XVI-XX au evoluat sub narativul dominant al naționalismului,
secolul XXI simte influența crescândă a globalizării și a globalismului.
Precum în primul caz, globalizarea este atât un produs al evoluțiilor
economice, tehnologice și sociale specifice secolului XXI, cât și unul dintre

Smith, D. Anthony, ”Naționalism și modernism”, Epigraf, 2002.

29
30
Ibid.
491
factorii constitutivi ai acestuia. Globalizarea duce la o schimbare radicală a
interacțiunilor din interiorul și din afara societății, precum și la conturarea
unui narativ diferit de cel al statului-națiune, cel al unei lumi interconectate
și prin urmare interdependente, a guvernanței globale și a piețelor deschise.
Numărându-se printre cei mai proeminenți sociologi care au discutat
problematica globalizării, Anthony Giddens oferă o definiție destul de largă
și flexibilă a fenomenului. Pentru acesta, globalizarea reprezintă o
intensificare a interacțiunii dintre societăți și indivizi la nivel global 31 .
Viziunea lui Giddens se bazează pe o analogie des folosită de acesta, și
anume modul în care evenimente, personalități sau valori distante de locul în
care trăim ajung să ne influențeze viața32. Produsele care ne definesc viața de
zi cu zi sunt materializate pe teritoriul altor țări, de către corporații localizate
în cu totul alte părți ale globului. Tragediile războiului civil din Siria sau
impactul unor organizații teroriste din Orientul Mijlociu ajung repede în
atenția omului occidental, stârnind furie sau teamă. În principiu, dincolo de
judecățile personale, globalizarea reprezintă o stare de fapt în care cu toții
suntem angrenați.
Teoria lui Giddens este una largă, menirea acesteia fiind să surprindă
toate fațetele procesului de globalizare. Mulți cercetători abordează
globalizarea cu precădere prin prisma realităților economice: interconectarea
globală a piețelor, bunurilor și serviciilor. Alții sesizează aspectele de ordin
cultural, precum promovarea democrației și a valorilor liberale printr-un
sistem media cu audiență globală. Toate aceste fațete trebuie luate în
considerare pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra globalizării și
impactului pe care acest fenomen îl are asupra lumii în care trăim.
O altă dihotomie a dezbaterilor privind globalizarea este cea dintre
oportunitate și risc. Pentru mulți, globalizarea implică beneficii,
oportunitățile unei piețe globale și posibilitatea unei legături mai strânse între
oameni, dincolo de granițele statelor naționale, ale religiilor și etniilor.
Evoluționismul sociologic primează în acest cadru conceptual, promovând
ideea unei direcții singulare și finale pentru întreaga umanitate. Mai
pesimiști, teoreticieni precum Ulrich Beck sesizează riscurile globalizării

Giddens, Anthony, ”Sociologie”, ediția a V-a, All, 2010, p. 29.

31
32
Ibid. p. 30.
492
pentru lumea în care trăim. Geopolitologul american, Robert Kaplan,
consideră că globalizarea, prin diminuarea distanțelor geografice, nu face
lumea un loc mai sigur, ci mai periculos33. Statele riscă să fie atrase cu mai
multă ușurință în conflicte globale sau regionale, care le pot afecta interesele
economice și de securitate. La rândul său, Beck susține că globalizarea duce
la răspândirea riscurilor, sub forma răspândirii în lume a unor tehnologii tot
mai periculoase și ,,a căror efecte neintenționate nu sunt pe deplin
înțelese” 34 . Proliferarea nucleară poate reprezenta unul dintre cele mai
evidente riscuri ale globalizării tehnologice și științifice.
Mergând pe o linie similară, sociologul Zygmunt Bauman contribuie
la înțelegerea globalizării printr-o teorie proprie, cea a modernității lichide.
Acesta vede modernitatea specifică secolului XXI ca un produs al procesului
de globalizare, în care, spre deosebire de perioada precedentă globalizării,
societatea suferă metamorfoze ce o fac tot mai lichidă 35 . Lichiditatea
societății moderne implică o pierdere a identităților și a certitudinilor
caracteristice secolelor precedente. Impactul globalizării se traduce sub
forma migrației internaționale, care dereglează piața muncii, a schimburilor
de narative culturale, care prezintă o amenințare pentru diferite constructe
identitare, ori chiar a terorismului, ca răspuns față de aceste implicații.
Individul pierde stabilitatea oferită odată de granițele națională, de
identitatea colectivă și certitudinile statului suveran, în favoarea unei piețe
globale emergente și a tot mai multor incertitudini.
Privite în ansamblu, teoriile naționalismului și ale globalizării
dezvoltate de către autorii înainte menționați, pot ajuta la înțelegerea
interacțiunii dintre naționalism și globalizare în prezent. Adepții
globalismului ca viziune asupra lumii consideră că naționalismul este
condamnat la dispariție odată cu emergența piețelor globale, însă
semnificația statului națiune și a identității colective nu pare a se pierde în
lumea globalizată. Din contră, evoluțiile din ultimii ani par să confirme
poziția scepticilor prin resurgența naționalismului ca o reacție la riscurile și

33
Kaplan, Robert, ”Răzbunarea Geografiei: Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și
lupta împotriva destinului”, Litera, 2014, p. 89.
34
Beck, Ulrich, ”Risk Society. Towards a new modernity”, p. 36, Sage Publications Ltd,
1992.
35
Bauman, Zygmunt, ”Globalizarea și efectele ei sociale”, Antet, 2005.
493
incertitudinile globalizării. Într-o lume tot mai interconectată și nesigură,
naționalismul oferă un grad crescut de siguranță omului obișnuit, sub forma
identificării sale cu un grup mai larg și a protecționismului economic care-l
pune de asupra imigranților.

Secțiunea a 11-a Uniunea Europeană între naționalism și

globalizare
Patriotismul este convingerea că ţara ta este superioară celorlalte din
cauză că tu te-ai născut acolo. George Bernard Shaw
Conceptele de naționalism şi globalizare sunt două noțiuni apărute şi
folosite ȋn vocabularul nostru recent, venind ca o urmare a progresului şi a
schimbărilor survenite ȋn ultimii ani.
Potrivit academicianul francez Alain de Benoist ȋn lucrarea sa
„Nationalisme: phénoménologie et critique” conceptul de naționalism
ȋntruneşte două definiții: Într-o primă accepţiune, naţionalismul este aspiraţia
mai mult sau mai puţin voluntară, bazată sau nu pe fapte obiective, a unui
popor la a se constitui (sau de a se restabili) ca naţiune, în general într-un
context perceput ca ostil identităţii sale colective. Astfel se prezintă ca o
mişcare de construcţie istorică. În a doua definiţie, naţionalismul este
doctrina politică care afirmă că statul trebuie să aibă în vedere mai presus de
toate interesul naţional, sau chiar să fie bazat exclusiv pe acest.
În opinia lui Jan Palmowski, naţionalismul este perceput „ca ideologie
şi politică derivată din conceptul de naţiune, cu contribuţii la definitivarea
conştiinţei naţionale, la constituirea naţiunilor şi a statelor naţionale”.
Aceste termen de naționalism se află ȋn strânsă legătură cu termenul de
națiune, naționalitatea neputând exista fără națiune.
În opinia lui Louis Dumont,ȋn lucrarea Essais sur l'individualism
„Naţiunea este acea formă de organizare socială ce corespunde domniei
494
individualismului ca valoare. “Modernitatea” naţiunii şi a naţionalismului a
rămas mult timp ascunsă, iniţial din cauză că uneori naţionalismul era şi o
reacţiune (sau un răspuns) la disfuncţiile sociale şi politice ce-şi au originea
în modernitate, apoi, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, datorită
faptului că dreapta politică a folosit ideea de naţionalism în opoziţie cu
mişcările socialiste, internaţionaliste.”
La baza sa naţiunea este potrivit geopoliticianului Silviu Neguţ „o
comunitate umană caracterizată prin unitatea de teritoriu, conştiinţa
identităţii istorice şi culturale, prin unitate de limbă şi de religie.”
Autorii de specialitate consideră ca apariția idei de națiune a luat
naştere odată cu revoluția industrială, ȋnainte de aceasta ,termenul folosit cel
mai des era acela de comunitate locală. Astfel, odată cu modernizarea
muncii, vechile comunități locale ȋncep să se transforme ȋn structuri cât mai
omogene, ce vor purta denumirea de națiuni, care ȋncearcă să ȋşi construiască
o identitate proprie, ȋn acest mod ȋncepând să prindă contur şi ideea de
naționalism.
În opinia lui Jan Palmowski, naţionalismul este definit ca „ideologie şi
politică derivată din conceptul de naţiune, cu contribuţii la definitivarea
conştiinţei naţionale, la constituirea naţiunilor şi a statelor naţionale”.
În timp, termenul de naționalism a ȋnceput să fie ȋntr-o tot mai strânsă
legătură cu ideea de superioritate a unei țări ȋn fața alteia. Există chiar autori
care sunt de părere că ideea de naționalism şi națiune sunt răspunzătoare
pentru provocarea celor două războaie mondiale, a fascismului şi totodată a
ororilor produse ȋn timpul nazismului.
Conform lui Gil Delannoi: „naţionalismul nu este altceva decât un
mijloc de a obţine puterea şi de a o legitima, pentru că trăsăturile cele mai

495
regulate ale naţionalismului se găsesc tocmai în instrumentele şi în forţele
sale de atracţie.”
Termenul de globalizare ȋl ȋntâlnim pentru prima ȋn dicționar ȋn anul
1961. De-a lungul timpului literatura de specialitate i-a conferit numeroase
definiții, printre care amintim:
Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin
relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se
desfăşoarădin ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic.
Globalizarea este un proces de tranziţie care include toate formulele de
organizare socială cafinalitate atât a tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei
postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziţia
globală.

496
 CAPITOLUL

GEOPOLITICA ÎN CONDIȚIILE RĂZBOIULUI DIN UCRAINA

Secțiunea 1 Războiul din Ucraina, multipolaritatea și

reechilibrarea situației geopolitice de cealaltă parte a mapamondului:
regiunea Indo-Pacific

Schimbând puțin ordinea ideilor care formează matricea geopolitică

a războiului din Ucraina observăm că agresiunea Moscovei poate fi doar
aparent expresia vizibilă a unui conflict geopolitic între Washington,
liderul indiscutabil al Alianței Atlantice, și Kremlin. Se încearcă, de fapt,
o lovitură împotriva sistemului de putere unipolar. Deocamdată în Europa.
Totuși, inițiativele politico-diplomatice ale NATO și UE, inclusiv
ansamblul de sancțiuni, ne arată un tablou complex în care cele două
structuri - europeană și euro-atlantică - demonstrează o capacitate crescută
de unitate, coeziune și solidaritate cu poporul ucrainian dar fără
posibilități reale de acțiune directă. Acest aspect reprezintă subiectul
multor analize din partea observatorilor politici și militari și nu doresc să-l
comentez însă nu pot să nu observ faptul că în paralel, în alte părți ale
lumii au loc evenimente care prefigurează - nu doar pentru perioada care
va urma războiului din Ucraina ci și pe termen mediu - unele elemente
care vor sta la baza restructurării noii ordini internaționale în sensul creării
premiselor unei multipolarități reale, proces început mult înainte de
actualul conflict dar cu o continuare accelerată după acesta. Scriam în
urmă cu câteva luni despre transferul spre est, în regiunea Indo-Pacific, al
sistemului de interese majore ale Statelor Unite în contextul evoluțiilor
înregistrate în ultimii ani în spațiul menționat. Asistăm, în același context,
la o nouă generație de interese ale Washingtonului care reflectă evoluțiile
înregistrate în deceniul din urmă în spațiul Indo-Pacific, caracterizate în
principal, prin consolidarea prezenței militare și economice a Chinei într-
un areal controlat vreme de mai bine de 20 de ani, din 1955 până în 1977,
de o alianță anti-comunistă, similară NATO (Southeast Asia Treaty
Organization, SEATO) din care, pe lângă Statele Unite, Marea Britanie și

497
Franța, făceau parte unele dintre statele pe care Washingtonul încearcă să
le grupeze în structuri care să limiteze actualmente extinderea puterii
Beijingului : AUKUS și QUAD. Cantonarea unei părți importante a
energiei americane - politică, diplomatică și chiar militară - în Europa, în
contextul războiului din Ucraina, înfluențează în mod negativ capacitatea
de a acționa în sensul contracarării acțiunilor Beijingului în regiunea
menționată mai sus a căror continuitate le conferă o eficiență sporită.
Statele Unite, chiar secondate de UE, nu pot duce la bun sfârșit două
conflicte geopolitice din care unul, cel din Ucraina, poate lăsa urme adânci
în arhitectura de securitate a Europei pentru ani de zile de-acum încolo.
În ultima vreme, în paralel cu evoluția conflictului armat din Ucraina,
continuă seria evenimentelor politico-diplomatice din Asia de sud-est în
măsură să erodeze rolul Washingtonului în regiune ținând cont și de
retragerea din Afganistan, din 2021, care a afectat imaginea Occidentului
contribuind la creșterea factorilor de risc într-o regiune și așa puțin stabilă.
La 25 martie ac., ministrul chinez de externe, Wang Y, a efectuat o
vizită de lucru la New Delhi și s-a întâlnit cu omologul său indian S.
Jaishankar. Este vorba de prima întâlnire sino-indiană la acest nivel după
conflictul de frontieră din 2020. Wang Y tocmai participase la reuniunea
Organizației Islamice de Cooperare de la Islammabad și avusese, cu o zi
înainte, o întâlnire la Kabul cu lideri ai talibanilor. Despre vizita în
subconinentul indian s-a vorbit mai puțin în presa europeană însă unii
diplomați și observatori politici occidentali evidențiază faptul că poziția
Indiei în contextul agresiunii ruse din Ucraina a condus la o relaxare a
retoricii Beijingului față de New Delhi. Deschiderea Chinei spre o evoluție
constructivă a raporturilor bilaterale a surprins întrucâtva și pe interlocutorul
indian al lui Wang Y mai ales că acesta din urmă a subliniat necesitatea uni
dialog eficient pe tema diferendului de frontieră care și-a pus amprenta
vreme de zeci de ani asupra relațiilor dintre două țări cu o populație totală,
cum a subliniat diplomatul chinez, de 2,8 miliarde de locuitori. Această
realitate demografică și nu numai trebuie luată în seamă atunci când se pune
problema stabilizării regiunii Indo-Pacific.
Consolidarea procesului de comunicare între cele două guverne,
renunțarea definitivă la utilizarea forței în relațiile bilaterale și promovarea

498
unei lumi multipolare au constituit, de asemenea, subiecte abordate de cei
doi șefi ai diplomațiilor de la Beijing și New Delhi. Dialogul pe tema legată
de multipolaritate a prilejuit și o trecere în revistă a ansamblului de
probleme și eventuale consecințe ale războiului din Ucraina în plan
geopolitic și influența acestuia asupra arhitecturii de securitate la nivel
intrernațional. Chiar dacă detaliile privind acest subiect au rămas
confidențiale, faptul în sine evidențiază modul în care dezechilibrul creat
într-o parte a lumii ar putea conduce la o reașezare - a se citi ,,un nou
echilibru’’ - într-o zonă situată la o jumătate de mapamond distanță.

Secțiunea a 2-a Războiul lui Putin în Ucraina este menit să

schimbe echilibrul geopolitic/China stă acum în centrul tablei de șah
globale

Războiul lui Putin din Ucraina este menit să schimbe echilibrul

geopolitic și tabla de șah globală aşa cum le cunoșteam noi cu o lună în
urmă, înainte ca tancurile și rachetele rusești să aducă în inima Europei un
război din secolul XX, scriu jurnaliștii italieni de la Ansa.
Iar China se află în centrul acestor schimbări. Beijingul și-a menținut o
poziție în mod deliberat ambiguă, însă îşi planifică deja mișcările pentru
următorii câțiva ani. Recenta consolidare a relaţiilor, dorită de Putin și Xi, nu
a fost renegată.
China va defini următoarea fază a războiului Rusia-Ucraina - și
schimbarea ordinii mondiale, scrie și Atlantic Council.
Însă China, pe de-o parte evită să condamne în mod explicit Moscova,
în timp ce de cealaltă parte continuă să spună că crede în dialog și respect
pentru integritatea teritorială și suveranitatea statelor.
2.1. O alianță India și China care să surâdă Rusiei?
Teama Beijingului este că criza economică care va urma sancțiunilor
ar putea afecta expansionismul său centrat pe proiectul „Noului Drum al
Mătăsii”.
Pe de altă parte, globalizarea, așa cum am cunoscut-o până acum, este
destinată să se schimbe rapid, iar interconectarea și interdependența
economiei globale vor înregistra, cu siguranță, eșecuri semnificative.

499
 China nu se va expune războiului și, între timp, va pregăti terenul
pentru noi alianțe. Ministrul de externe Wang a călătorit recent în India,
aceasta fiind prima vizită de la ciocnirile din 2020 de la granița cu Himalaya,
care au dus la o deteriorare rapidă a legăturilor dintre cele două țări cele mai
populate din lume.
Acum, în fața noilor probleme de înfruntat, eventual împreună, pare că
a fost uitat aproape tot. China și India importă energie din Rusia și 50 la sută
din armamentul indian provine de la Moscova.
Prin urmare, Occidentul se teme că pe termen mediu, India și China ar
putea crea o alianţă care să surâdă Rusiei. Ar fi un scenariu nebunesc care ar
face ca lumea să se dividă între două fronturi într-o nouă formă de Război
Rece.
Numai că de data aceasta la conducerea frontului de Est nu s-ar mai
afla Moscova, ci Beijingul.
2.2. China are schimburi comerciale mai puternice cu Europa și
SUA
Un scenariu care ar fi merge, parțial, împotriva intereselor chineze: ce
s-ar întampla cu comerțul cu SUA și cel cu Europa al unei țări care se
concentrează în întregime, sau aproape în întregime pe comerțul
internațional?
În alegerile făcute de Beijing și în răspunsul la această întrebare, pe
care l-am putea afla peste câteva luni, vom afla care va fi noua structură
geopolitică globală a următorilor câțiva ani.
Potrivit analiștilor, a fi de partea aliatului politic Rusia ar avea puțin
sens economic pentru China, deoarece Statele Unite și Uniunea Europeană
consumă în continuare mai mult de o treime din exporturile chineze.
,,În ceea ce privește chestiunea pur economică, dacă China ar trebui
să facă o alegere - Rusia versus toți ceilalți - vreau să spun că pentru China
este clar ce trebuie să facă, deoarece este atât de integrată cu toate aceste
economii occidentale", a declarat pentru Reuters Chad Bown, cercetător
senior la think tank-ul Peterson Institute for International Economics, cu
sediul la Washington, care urmărește îndeaproape comerțul cu China.
2.3. Reconfigurarea piețelor a început deja

500
 Presiunea asupra comerțului global rezultat în urma războiului este
deja evident în interdicțiile de export și în sincopele lanțului de
aprovizionare, scrie Reuters.
Produsele, de la cărbunele indonezian până la legumele egiptene, nu
sunt disponibile pentru vânzare în străinătate.
Cumpărătorii de alimente caută orez pentru a înlocui grâul ucrainean și
rusesc, o lipsă de îngrășăminte se profilează pe măsură ce lumea este tăiată
de la potasiul rusesc - un ingredient cheie - și pare să existe puține șanse
pentru a reveni la sistemul global de relații economice de până acum.
În locul fostului sistem global de schimburi comerciale vedem o
reconfigurare în care exporturile de mărfuri și energie ale Rusiei găsesc piețe
în China și India, în timp ce minereurile și gazele australiene ajung în
Europa.
Pentru a înțelege şi mai bine modul în care războiul lui Putin schimbă
lumea, putem privi și la ceea ce se întâmplă în America Latină, unde
Argentina și Brazilia, extrem de precaute în condamnarea invaziei ruse, se
gândesc deja să înlocuiască Moscova și Kievul în exporturile de porumb
către piețele globale.
Buenos Aires și Brasilia sunt al doilea și, respectiv, al treilea
producător de porumb din lume, iar acum privesc războiul dintr-o altă
perspectivă.
Cu o lună în urmă, Donbasul părea departe. Acum, din războiul
izbucnit în acea micuţă regiune se nasc schimbările globale care vor construi
lumea de mâine. Iar, Putin, dând undă verde tancurilor sale, voia să schimbe
istoria. Ceea ce se şi întâmplă de altfel, dar nu în direcția pe care și-a dorit-o
el. (sursă: Ansa, Rador, Reuters și Atlantic Council)
Când Vladimir Putin ne-a transmis că vom asista la „consecințe cu
care nu ne-am confruntat niciodată în istoria noastră”, eu cred că a avut
dreptate. Lumea se restructurează sub ochii noștri, dar nu în mod obligatoriu
cu viteza și în sensurile invocate de Putin.
În timp ce Rusia căuta o formulă de ieșire din izolarea geopolitică,
orchestrând o „lovitură de grație” dată Occidentului, s-a expus mai degrabă
unui efect de bumerang, prăbușindu-se și mai mult în izolare diplomatică și
economică. Justificările propagandiste sau fanteziste nu mai pot înlocui

501
amploarea eșecului și rezultatul vizibil al propriei răniri. În urma unor
dorințe vicioase de a confisca suveranitatea altor state, Rusia a devenit, cel
puțin pentru moment, captivă propriilor acțiuni și decizii.
Orice element care ar putea fi avansat de Putin, acum, în cadrul
negocierilor, pentru a gestiona o ieșire din acest conflict, va părea banal în
comparație cu magnitudinea cererilor sale inițiale. Putin poate urmări un
obiectiv mai mare decât salvarea propriei sale imagini interne, dar, mai
devreme sau mai târziu, trebuie să identifice o cale pentru reducerea
sancțiunilor. Tocmai pentru că pârghiile de negociere s-au diminuat drastic
în acest moment, este improbabil ca „decizia” de încheiere a primei faze a
„operației speciale de denazificare” să aibă un substrat real, iar în lipsa
marcării unui rezultat, Putin nu va deține un activ consistent de oferit la
schimb Occidentului.
Pe de altă parte, cu cât durează mai mult acest război, cu atât este mai
mare potențiala umilință a lui Putin și a armatei sale, dar se adâncește și
suferința poporului ucrainean. Așadar, indiferent ce ni se prezintă ca intenții
din partea Kremlinului, Putin s-ar folosi de acestea pentru obținerea unui
răgaz de a-și regenera și repoziționa trupele, a le retrage și recurge la o
ofensivă nediscriminatorie de la distanță sau de a accepta o înfrângere de
etapă, urmată de amplificarea eforturilor pentru schimbarea regimului de la
Kiev prin alte metode neconvenționale.
Este greu de crezut că Vladimir Putin va renunța la Ucraina și va
accepta o înfrângere, atâta timp cât va mai fi la putere, iar din acest punct de
plecare pot fi construite diverse scenarii. Izolarea temporară sau definitivă a
celor doi lideri militari de la Moscova, Serghei Șoigu și Valery Gerasimov,
ar putea justifica disensiuni majore existente în eșalonul întâi de comandă al
Kremlinului și frica lui Putin ca ecosistemul de putere să nu se vireze
necontrolat spre canibalism politic. Șansa unei schimbări de paradigmă în
Rusia este mică; legăturile din cadrul sistemelor autocrate nu sunt cimentate
de idealuri, ci de acorduri de influență, corupție și brokeraj politic.
2.4. Schimbarea arhitecturii internaționale existente
Arhitectura internațională de putere nu mai poate reveni la realitatea
anterioară pentru că vorbim despre un război care testează și redefinește
ordinea globală și istoria. Această dinamică aflată în continuă mișcare, va

502
redefini nu doar profilul strategic al Europei, dar și leadership-ul global
occidental.
În timp ce China acuză Taiwanul că profită de războiul Rusiei în
Ucraina, ea acumulează frustrare în urma sancțiunilor aplicate de Taipei
Rusiei pentru limitarea accesului la piața sa vastă de semiconductori.
Se naște următoarea întrebare: Îl va împinge Xi Jinping pe Vladimir
Putin sub autobuz sau va deveni un aliat al celui mai aprig inamic pe care îl
au democrațiile europene?
Cu doar câteva zile înainte de invadarea Ucrainei, Vladimir Putin și
președintele chinez Xi Jinping au emis o declarație comună în care proclamă
că parteneriatul sau relația dintre cele două țări „nu are limite […] și (cei doi)
se opun unei mai mari extinderi a NATO”. În plus, Kremlinul a transmis că
sprijină pe deplin poziția Beijingului privind Taiwanul și se opune
independenței statului insular în orice formă. Potrivit opiniilor Fionei Hill,
furnizate în cadrul unui interviu acordat recent pentru Denver Post, China
este datoare cu un răspuns în urma acestei invazii. Hill, în calitate de fost
oficial al Consiliului Național de Securitate al SUA, susține că „în timp ce
politica externă americană s-a concentrat separat, în mod tradițional, pe
Europa și Asia, războiul Rusiei în Europa cu sprijinul indirect al Chinei
necesită o abordare mai coerentă”.
Așadar, mai multe state occidentale vor dori să afle în ce măsură
angajamentul Chinei față de Rusia este unul declarativ, simbolic sau tacit. În
timp ce eșecul diplomatic al Kremlinului ar trage China în jos, prăbușirea
politică a Rusiei ar putea duce la pierderea potențialului aliat cheie de pe
orbita chineză. Însă, asocierea Beijingului cu efortul lui Putin de a distruge
ordinea globală liberală decredibilizează statutul internațional al Chinei,
riscând să fie împinsă spre izolare. În consecință, o abordare onestă din
partea Chinei ar fi condamnarea încălcării flagrante a suveranității Ucrainei
și a dreptului internațional de către Rusia, pivotând spre o mai bună
conlucrare cu lumea occidentală de pe urma căreia a crescut economic, s-a
stabilizat și se hrănește în continuare.
În urma anexării ilegale a Peninsulei Crimeea de către Rusia, valurile
de sancțiuni occidentale au favorizat oarecum apropierea Moscovei de
Beijing. În noua ecuație, Putin a acceptat rolul de partener junior al lui Xi

503
Jinping, dar a subestimat amplitudinea răspunsului occidental cu care urma
să se confrunte în urma invadării Ucrainei. Kremlinul a crezut că vor exista
câteva sancțiuni noi și, prin urmare, totul va fi gestionat printr-o dependență
suplimentară față de China și nimic mai mult.
Calculele lui Putin s-au dovedit a fi eronate, asimetria economică a
Rusiei față de China se află în continuă creștere, iar pârghiile pe care la va
obține China în următorii ani vor fi tot mai accentuate dacă Moscova nu își
va stabiliza relația cu Vestul și nu va recurge la reforme structurale interne.
Potrivit lui Alexander Gabuev - președinte al Programului Rusia în Asia-
Pacific la Centrul Carnegie din Moscova, „China ar putea fi în măsură să
dicteze în viitor termenii colaborării militare a Rusiei cu rivalii regionali ai
Beijingului”. Între timp, relația Chinei cu Rusia este foarte importantă pentru
Beijing și o Federație Rusă instabilă sau care s-ar alătura taberei pro-
occidentale, dar supărată pe China, ar deveni un coșmar strategic. În schimb,
prăbușirea Moscovei ar putea aduce oportunități enorme pentru China; Rusia
a fost mult timp reticentă în a vinde Chinei cea mai sofisticată tehnologie
militară, dar dacă Moscova nu va avea altă opțiune, câștigurile majore ar
putea fi de partea Beijingului.
Semnul căderii Rusiei în izolare geopolitică a fost destul de evident
când Putin s-a deplasat la Beijing cu mâna întinsă și a primit sprijinul tacit al
Chinei pentru războiul său, cu prețul ipotecării viitorului Rusiei. Dar, așa
cum afirmam mai devreme, susținerea lui Putin erodează totodată încrederea
și reputația internațională a Chinei. Președintele Xi Jinping se află sub lupa
occidentală și dacă va da curs cererii Rusiei de asistență materială, Beijingul
va fi privit ca parte activă a Moscovei în conflict, iar o astfel de evoluție va
atrage sancțiuni din partea economiilor democratice, provocând o ruptură
geopolitică de lungă durată între China și Occident.
Oricâtă dragoste s-ar fi legat între Moscova și Beijing, seismul global
provocat de Putin aduce disconfort economic Chinei. După declanșarea
războiului în Ucraina, China a înregistrat un exod global de pe piețele sale
iar Beijingul face apel la investitorii internaționali după ce acțiunile se
prăbușesc. Înalții oficiali chinezi promit politici mai transparente și mai
predictibile, în timp ce președintele Xi Jinping a acceptat prezența unor
companii americane de auditare a afacerilor locale pentru a menține interesul

504
investitorilor internaționali. Partidul Comunist Chinez încearcă să recâștige
încrederea fondurilor internaționale și a comunității globale de afaceri după
ce asocierea cu Rusia a generat energii neatractive în piață.
Administratorii de fonduri se tem să cumpere acțiuni chineze datorită
legăturilor strânse ale Beijingului cu Moscova, restricțiilor severe pe fondul
pandemiei Covid-19 și lipsei de claritate cu privire la sfârșitul supra-
reglementărilor care copleșesc oportunitatea de cumpărare; acțiunile au
înregistrat cu aproximativ două săptămâni în urmă o scădere de 75%.
Diplomația chineză a fost pusă în dificultate prin nivelul ridicat de
sprijin pe care Xi Jinping i l-a declarat lui Vladimir Putin pe 4 februarie, iar
jocul diplomatic chinez poate deveni costisitor prin afectarea statutul său în
lumea aflată în curs de dezvoltare, în special în Africa, America Latină și
restul Asiei, unde sprijinul ambiguu al Chinei pentru suveranitatea națională
este pus sub semnul întrebării.
Până acum poziționarea Chinei s-a produs în termeni de retorică,
schimbând abordarea de la apărătoarea suveranității politice și a integrității
teritoriale la o poziție de învinuire a americanilor pentru invazia rusă, apoi la
o poziție de a fi reticentă în a folosi termenul „invazie”, dar recunoscând că
există un război. Oricât de mult căutăm profunzimea acestor mișcări
diplomatice, o poziționare de fond nu a venit din partea Beijingului.
Președintele Xi Jinping a produs trei mari realizări în cooperarea
strânsă cu Rusia:
- o dependență economică accentuată a Moscovei față de Beijing;
- un confort strategic al Chinei în raport cu Rusia, care în baza
dialogului reciproc a anulat grijile istorice pentru o amenințare de securitate
rusă pe frontiera comună;
- colaborarea diplomatică China-Rusia în cadrul Consiliului de
Securitate al ONU și susținerea preocupării Chinei pentru afirmarea sa ca
pilon al ordinii globale într-o lume post-americană.
Războiul din Ucraina scoate la lumină, e drept, mai devreme decât și-
ar fi dorit China, construcțiile sale geopolitice. Deși China ar fi putut tranzita
spre o economie de piață completă până la sfârșitul acestui deceniu, războiul
declanșat de Putin a complicat lucrurile și face aproape imposibilă

505
decuplarea sa de piețele occidentale, iar capacitatea Chinei de a angaja un
sector corporatist în Rusia este destul de limitată.
În loc ca invazia rusă în Ucraina să producă șoc și groază în Uniunea
Europeană și NATO, a avut efectul invers, a acționat ca un factor catalizator
remarcabil și punte de angajament a societăților democratice. Noua situație
ar putea să răstoarne teza ultimilor zece ani potrivit căreia China se îndrepta
inexorabil spre statutul unui hegemon regional şi global. Pe de altă parte, nici
coeziunea europeană nu este foarte clară când vine vorba de afacerile cu
China.
O îndepărtare a Moscovei față de Beijing este puțin probabil să se
întâmple, dar o Rusie fără Putin ar putea schimba balanța globală de putere
în competiția ideologică, economică și militară a Occidentului. Tocmai
pentru a menține și fructifica cele trei mari realizări ale președintelui Xi
Jinping în raport cu Rusia, el se va strădui să-l salveze pe Putin, nicidecum
să „îl împingă sub autobuz”, iar Ucraina nu poate fi decât un obiectiv terțiar
pe agenda Beijingului.
Retorica Chinei cu privire la presupusa extindere a NATO nu face
altceva decât să justifice războiul pornit de Putin. Oficialii chinezi consideră
că țara lor se află într-o „zonă de mijloc” a războiului, dar pe fondul
creditării acțiunilor lui Putin, preocuparea centrală sau „zona de mijloc”
reală o reprezintă spațiul securității europene și, cu atât mai mult, NATO și
UE au tot dreptul de a susține statele suverane aspirante să-și decidă în mod
liber apartenența la alianțe democratice.
Cel mai probabil, China va adopta o poziție publică neutră și nu se va
grăbi să insiste pentru sfârșitul rivalităților. Un război de lungă durată nu
dezavantajează China și, deși îi lipsește infrastructura și experiența unui
hegemon global, va învăța din această criză, utilizând-o ca pe o oportunitate
strategică. Confruntarea de lungă durată rezultă în costuri mari de ambele
părți implicate în conflict sau pe marginea acestuia și odată ce războiul se va
încheia, Rusia va fi mai dependentă de China; nevoile energetice ale Chinei
pot fi rezolvate avantajos, iar comerțul Chinei cu Rusia va avea ocazia să
înlocuiască raporturile economice cu Europa, cu singura condiție ca Putin să
obțină un bilet de pasager în autobuzul roșu condus de Xi Jinping.

506
 În acest joc periculos, China nu trebuie să uite că deține pârghii slabe
în limitarea excentricității nucleare afișate de Putin și că prin susținerea
efortului Rusiei de a deprecia mediul de securitate european s-ar putea
confrunta la rândul său cu un efect de bumerang geopolitic.

Secțiunea a 3-a Consecințele invadării Ucrainei. Războiul va

redesena harta geopolitică a lumii

3.1. Introducere
Invazia Ucrainei, de către trupele rusești, a declanșat un conflict al
cărui evoluții sunt greu de anticipat. Dincolo de costurile economice, care au
apărut, deja, la nivel mondial, vor exista consecințe pe termen mediu și lung,
după cum relatează publicația O Globo din Brazilia.
Intrarea trupelor ruse pe teritoriul ucrainean, după discursul agresiv în
care Vladimir Putin a contestat însăși existența Ucrainei ca țară independentă
față de Rusia, a pus în mișcare un conflict cu evoluții încă imprevizibile pe
termen scurt. A existat deja o escaladare de la simpla diplomație la înăsprirea
sancțiunilor, atât din partea americanilor cât și a europenilor. Germania a
suspendat licența pentru un nou gazoduct, care ar aduce energie rusească în
Europa Occidentală.
Analiștii militari se apleacă în prezent asupra unor scenarii de invazie
care merg de la anexarea celor două provincii ucrainene cu majoritate etnică
rusă - pe care Rusia le-a recunoscut ca fiind independente - până la ocuparea
întregii Ucraine. Sunt atacuri aeriene, iar cei 190.000 de soldaţi mobilizaţi de
Putin au început să înainteze. Pe lângă pagubele pe care orice conflict le
poate provoca în regiune și de șocul inevitabil adus economiei globale - al
cărei prim semn este noua creștere a cotaţiei petrolului -, cele mai
îngrijorătoare consecințe sunt pe termen mediu și lung.
3.2. Harta strategică a lumii va fi redesenată
Cea mai mare dintre acestea este redesenarea hărții strategice a
planetei, în vigoare de la dispariţia Uniunii Sovietice. În Europa acest fapt se
traduce prin reapariţia Rusiei ca putere militară cu o sferă de influență
extinsă la granițele țărilor din Europa de Est care fac parte din Organizația

507
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO): Polonia, Ungaria, România,
Slovacia, Lituania, Letonia și Estonia.
Agresiunea rusă pune NATO în faţa unei întrebări critice: până unde
să angajezi arme și contingente militare pentru a apăra aceste graniţe? Numai
acea dilemă ar reprezenta o victorie strategică pentru Putin, a cărui
disponibilitate de a risca și de a-și urmări obiectivele a depășit-o cu mult pe
cea a Occidentului.
La celălalt capăt al planetei, totul va depinde de reacția celui mai
important actor care va apărea pe noua hartă geopolitică: China.
Slăbiciunea americană în apărarea Ucrainei și a aliaților din Est de
atacurile rusești ar fi inevitabil interpretată de chinezi drept o măsură a cât de
departe ar fi dispuse Statele Unite să meargă pentru a apăra o altă zonă aflată
în dispută:
Insula Taiwan, pe care China o consideră și ea parte a teritoriului său.
Dacă Moscova va avea succes cu invadarea Ucrainei, întrebarea evidentă va
fi: ce va face Beijingul în privinţa Taiwanului?
Nu întâmplător, așadar, mișcările militare ale lui Putin au fost
precedate de anunțul unei alianțe cu liderul chinez Xi Jinping. China îi
conferă un suflu pentru a rezista sancțiunilor de tot felul. Xi este interesat de
un parteneriat strategic pentru a slăbi pretențiile americane în Europa sau
oriunde altundeva, pentru a-și spori puterea.
3.3. Occidentul este nepregătit în fața unui război
Pentru Occident, momentul nici nu putea fi mai puțin favorabil pentru
aventuri militare. Lumea nu și-a revenit încă din cea mai gravă pandemie
într-un răstimp de mai bine de un secol, inflația a reapărut puternic în țările
bogate, iar stările de spirit izolaționiste și nativiste pune stăpânire pe
dezbatere în toate democrațiile.
Spre deosebire de elanul agresiv al lui Putin, atitudinea liderilor
occidentali a fost de a miza pe detensionare prin sancțiuni, pe instituțiile și
pe căile unei ordini globale care se dovedește a fi ineficientă și depășită. Cea
mai bună dovadă a eșecului strategiei adoptate după trecutul război rece este
aceea că astăzi Putin este cel care dictează ritmul acestui joc, după cum
relatează Rador.

508
 CAPITOLUL

GEOPOLITICA ÎN ERA ȘI POST-ERA PANDEMIEI

Secțiunea 1 Geopolitica în era pandemiei

1.1. Publicul nu mai este cel dinaintea pandemiei

În plină criză, doi autori americani de prestigiu ridică o întrebare care
ar trebui să ne urmărească: va remodela această criză provocată de noul
coronavirus ordinea globală?. Evident, este prea devreme să ne pronunţăm
fără echivoc, dar problema ridicată ne transmite cât de importantă este
perioada pe care o traversăm. Nu este o simplă criză, ci o adevărată
confruntare, care va avea consecinţe mult mai largi, inclusiv pentru ordinea
mondială. Președintele francez Emmanuel Macron a chemat ţara să fie
pregătită pentru un adevărat război cu inamicul numit SARS-CoV-2.
Preferăm să menţinem şi noi termenul acesta care înfioară, dar este adevărat:
război. Să menţionăm că avem de-a face cu un război care se desfăşoară la
două etaje. Războiul medical propriu zis, care neîndoielnic este prioritar, şi
războiul economic, nu mai puţin important. Cum va trece societatea modernă
prin primul război este foarte important pentru bătălia care urmează, cea
economică. Nu doar că avem de-a face cu două crize suprapuse, dar ambele
cer o mare forţă de repliere, o capacitate anume de a formula răspunsuri. În
ambele planuri, societatea zilelor noastre nu a excelat.
Cele mai multe analize publicate recent se focalizează pe evoluţiile şi
datele statistice, fie că e vorba despre criza medicală, sau de cea economică.
Sunt foarte importante aceste lucruri pentru că pun în lumină adevăruri de
necontestat. De pildă, faptul că Europa a devenit epicentrul crizei medicale,
că Statele Unite ale Americii (SUA), după cum apreciază unele publicaţii,
este pe cale să preia această ştafetă tristă. În cele ce urmează vom încerca să
schimbăm unghiul de analiză. Vom focaliza analiza pe schimbările care pot
avea loc la nivelul percepţiei oamenilor, al modului în care evaluează diverse
măsuri, decizii, situaţii. Traversăm o perioadă extrem de încordată: mor
oameni şi, în multe din cazuri, ne arătăm neputincioşi în a stopa fenomenul.

509
 Avem diverse trăiri, care acum, în mijlocul furtunii, se succedă cu
rapiditate; când ne vom apropia de malul celălalt, vom fi mai disponibili să
examinăm lucrurile, să vedem unde sa greşit. „Situaţia a fost foarte
complicată”, se va spune. Da, dar omul a trăit intens această situaţie şi
poartă cu el propria percepţie despre ce s-a întâmplat. Va fi această percepţie
reducţionistă, chiar deformată, are puţină importanţă! Oamenii judecă pe
baza a ceea ce au în minte, iar bagajul de percepţii se formează acum, în
această perioadă dificilă. Cum se vor raporta semenii noştri peste o lună, o
jumătate de an sau un an la tot ceea ce se întâmplă acum?
Ordinea internaţională? Este departe şi vom vedea dacă şi cum se va
schimba. Până la ordinea internaţională ar trebui să fim, cred, mult mai atenţi
la „ordinea” care se naşte în sufletele oamenilor, în universul lor interior.
Este cert că aici se petrec reaşezări semnificative. Publicul nu mai este cel
dinainte de criză. A dobândit alte caracteristici. Este mult mai interesat de
ceea ce se întâmplă, priveşte cu alţi ochi la măsurile guvenamentale şi la tot
ceea ce are loc în jurul său. Pentru că ştie că îi influenţează direct nu
existenţa, ci viaţa. De aceea, este cu siguranţă mai puţin îngăduitor, am
spune mai intransigent. Este mult mai conectat cu tot ceea ce se întâmplă şi
procesează mult mai rapid informaţii, poziţii, judecăţi. Caracteristici care se
vor accentua în perioada următoare.
Va trebui să se ţină cont şi de următorul lucru. Când sunt angajate
direct interesele oamenilor, persuasiunea înseamnă autopersuasiune.
Oamenii deschid un dialog cu ei înşişi, selectează date, informaţii, judecăţi,
le procesează într-un mod specific prin raportare la propriile interese. Având
în vedere că interesul fiecăruia este chiar protejarea vieţii personale şi a
grupului din care face parte, viaţa semenilor, ne apare clar că oamenii vor
judeca şi aprecia totul în funcţie de contribuţia efectivă la prevenirea
extinderii pandemiei, la crearea condiţiilor care să ne facă să trecem cât mai
bine prin acest adevărat calvar. Aflat permanent sub sabia ameninţării că se
poate îmbolnăvi, or apropiindu-se de această situaţie plină de riscuri,
publicul devine mult mai activ, mai sever în judecată, mai prompt în reacţii.
Într-un cuvânt, publicul şi opinia publică se află într-un proces de vizibilă
remodelare. Impactul politic al acestui proces nu pare important acum; cu

510
timpul, el va dezvolta o forţă de influenţare pe care nici nu o putem bănui
astăzi.
1.2. Indisponibilitatea de a învăţa și procesa ce se întâmplă
Faptul că Europa a devenit epicentrul pandemiei cu noul coronavirus
pune în lumină un adevăr crud: indisponibilitatea de a învăţa, de a procesa.
Viaţa a făcut ca Uniunea Europeană să aibă un răgaz de câteva săptămâni
bune pentru a vedea ce se întâmplă în China, cum procedează această ţară, ce
rezultate are. Nu era obligatoriu să fie însuşită bibliografia chineză, dar era
obligatoriu să fie avută în vedere. Îşi închipuia cineva că o epidemie
izbucnită în cea mai populată ţară a lumii nu se va extinde cu rapiditate pe
tot întinsul globului?
Europenii nu au procesat experienţa chineză. A apărut experienţa sud
coreeană, care a propus ceva peste care nu se poate trece. Este vorba despre
dezvoltarea unei capacităţi impresionante de a testa persoanele suspecte.
Până la 20 000 de testări pe 4 zi. Identificate din vreme şi izolate, persoanele
respective întrerup lanţul contagiunii. Reprezentantul Organizației Mondiale
a Sănătății (OMS) în România, Miljana Grbic, declara pentru MEDIAFAX:
„Găsiţi, izolaţi, testaţi şi trataţi fiecare caz, pentru a rupe lanţurile de
transmisie”. Adică folosiţi o procedură „tip barieră”. Leacul aflat la
îndemână în lupta contra epidemiei acesta este: întreruperea extinderii.
Nu s-a procesat nici această experienţă. Dar încă din prima parte a
lunii ianuarie, Germania a început un proces de „testare agresivă”, pornind
de la premisa - realistă, credem noi - că nu poţi lupta cu un inamic dacă nu
ştii unde se află. Testarea este extrem de avantajoasă pentru că nu doar
instituie „bariere” în procesul de răspândire a contagiunii, dar poate preveni
instalarea „rozetei”, cea care stă la baza creşterii exponenţiale a infectărilor.
Ca să nu mai vorbim de percepţia pe care o are cetăţeanul obişnuit: că se fac
eforturi mari pentru a fi protejată viaţa sa şi a semenilor săi. Este un
sentiment reconfortant care sudează relaţia dintre stat şi cetăţenii săi.
Va trebui să recunoaştem că la nivel european nu s-a procesat niciuna
din aceste experienţe. Cum nu s-a procesat nici în ţara noastră. Primul caz de
infecţie cu noul virus în Italia a fost descoperit pe 31 ianuarie. Avem în
această ţară cea mai mare comunitate de români. Se îndoia cineva că virusul
nu va sosi şi la noi? De ce ne-a trebuit mai bine de o lună ca să punem la

511
punct o strategie acceptată şi de Parlament? Cel puţin în primele săptămâni
ale extinderii virusului, ştim că 50% din numărul persoanelor infectate au
contractat virusul din surse externe. Că mulţi dintre concetăţenii noştri se vor
întoarce în ţară, se putea presupune de când a izbucnit epidemia în Italia. O
strategie care să pună pe prim plan testarea, deci izolarea şi tratarea, ar fi
diminuat cu mult din evoluţia absolut îngrijorătoare a îmbolnăvirilor. Numai
că testarea nu a figurat drept obiectiv prioritar nici în decretul care a instituit
starea de urgenţă. De unde să apară humusul acela special dintre guvern şi
cetăţean, care asigură coeziunea la nivelul ansamblului şi cum va reacţiona
cetăţeanul când va descoperi că tocmai testele ne-ar fi ferit de multă
suferinţă? Şi testele, şi măştile, şi halatele şi...
Nu doar că Europa s-a lăsat surprinsă, dar şi-a făcut un obicei de a fi
surprinsă de evoluţii pe care nu le sesisează la timp. Fiind vorba de vieţi, de
multe vieţi omeneşti, situaţia de astăzi împrumută o gravitate specială. Dar
Europa s-a lăsat surpinsă şi de evoluţiile spectaculoase din domeniul
Inteligenţei Artificiale. Distanţa dintre Europa şi cele două superputeri ale
momentului - Statele Unite ale Americii şi China - a devenit foarte greu de
recuperat. Costul în acest caz nu este mai puţin dureros, pentru că ne
vorbeşte despre un adevăr: Uniunea se poate îndrepta spre statutul de putere
secundă, depărtându-se de statutul ei de putere economică de primă mărime.
Realitatea este că, de la o vreme, Europa se leagănă prea mult în ritmurile
seducătoare ale vorbelor, retoricii, principiilor şi se acomodează mult mai
greu la efortul presupus de fapte, rezultate, performanţă.
Cât timp învaţă, omul şi comunităţile conservă o calitate esenţială:
capacitatea de adaptare. Acest adevărat binom învăţare-adaptare este vital
pentru ceea ce numim leadership. Nu doar pentru că leadership-ul prin asta
se defineşte, prin capacitatea de a se adapta cât mai rapid, ci mai ales pentru
că imprimă societăţii un gen de moleşeală, de tocire a simţurilor, a capacităţii
de a răspunde. Într-un cuvânt, induce iluzia pregătirii.
În prezent, Emmanuel Macron cheamă Franţa să „fie pe picior de
război pentru a lupta contra virusului”. Istoria este, câteodată, amar de
ironică. Ceea ce înseamnă o schimbare radicală. Este timpul să subliniem
încă o dată - mai ales pentru cei care confundă mereu planurile - că legile de
bază ale războiului sunt similare, dacă nu identice, atât pentru societăţile

512
democratice, cât şi pentru cele regimuri autoritare. A prelua iniţiativa, a doza
efortul, a urma o strategie cât mai coerentă, a cruţa cât mai multe vieţi
omeneşti, a adopta o poziţie de veghe permanentă sunt legi valabile şi pe
timpul lui Alexandru cel Mare, dar şi astăzi; valabile într-un război adevărat
sau într-o încleştare asimetrică precum este cea cu coronavirusul.
Insistăm asupra ultimei cerinţe, aceea de a adopta o stare de veghe
permanentă. Tocmai pentru că aici a sincopat lumea dezvoltată cu deosebire.
Când epidemia făcea ravagii în China, cum remarca şi Judi Dempsey,
dominanta discuţiilor europene viza „procedurile dure”, „abandonul
drepturilor”, „metodele draconice” de zăgăzuire a virusului, cu menţiunea
că asemenea măsuri nu pot fi aplicate în Vest. Iată că acum, cu diferenţe
reale, sunt aplicate. Tocmai pentru că ne aflăm „în război”. Dumneavoastră
cunoaşteţi vreo dispută militară de o anumită amploare în care ţările care
(încă) nu sunt implicate în conflict să nu privească cu maximă atenţie la
teatrul de război şi să detaşeze concluzii, să ia chiar măsuri ca şi când ar fi
deja parte a conflagraţiei? Occidentul a privit, a aşteptat şi s-a complăcut
într-o indecizie prelungită.
Ani şi ani de zile, oamenii au auzit numai derivatele gândirii corecte
politic şi sau format în acest spirit. Acum le vine greu să audă - şi mai ales să
urmeze fără ezitări - un avertisment care anunţă măsuri severe. Nu suntem
confruntaţi cu o sincopă de comunicare dintre guvernanţi şi guvernaţi - cum
prea adesea se prezintă lucrurile - ci cu o sincopă a stării de veghe a
societăţii ale cărei urmări le vom putea evalua de-abia la sfârşitul acestei
perioade dure. Cum spunea Zanny Minton Beddoes, „societăţile au fost
groaznic de nepregătite”. Ceea ce nu va rămâne fără urmări la nivelul
opiniei publice. Care va privi altfel la cercurile guvernamentale, la reacţia
acestora.
1.3. Răspunsuri naţionale şi un răspuns european consistent, dar
întârziat!
Pandemia este un fenomen cu adevărat global. Dacă mai era cineva
care nu-şi reprezenta clar ce înseamnă un fenomen global, acum are în faţă
cel mai expresiv exemplu: un virus care poate ataca pe orice locuitor al
planetei. Fenomenele globale cer soluţii globale, sau măcar o minimă
coordonare şi cooperare în identificarea soluţiilor de contracarare. Este ceea

513
ce a lipsit în toată perioada epidemiei. „Pandemia a revelat lipsa de
rezilienţă şi de cooperare a Vestului, tocmai când era mai mare nevoie de
amândouă” . Acesta a fost testul fundamental al Vestului pe care, trebuie
spus, societatea democratică nu l-a trecut aşa cum se cuvenea. Fiecare stat a
dat întâietate propriului răspuns.
O asemenea situaţie a ieşit mai mult în evidenţă în cazul Uniunii
Europene. Motivul este simplu: construcţia europeană are ca valori
fundamentale coeziunea, cooperarea, întrajutorarea, dar și o clauză de
solidaritate înscrisă în textul tratatelor. De aceea, rezultatul testului de care
vorbeam a fost mult mai dureros în acest caz. Am avut de-a face cu
răspunsuri naţionale - mai bune sau mai puţin bune - dar răspunsul european
a venit cu întârziere. Fapt recunoscut şi de Ursula von der Leyen: ,,Când
Europa avea într-adevăr nevoie de un spirit ,,toți pentru unul”, prea mulți
au dat inițial un răspuns „numai pentru mine” (…)”. Răspunsul european
este din ce în ce mai consistent atât în planul crizei medicale, cât şi în cel al
crizei economice care se apropie. Din perspectiva în care am ales noi să
analizăm lucrurile - anume ,,ordinea” care se poate construi în sufletele şi
percepţiile oamenilor - întârzierea se poate dovedi foarte costisitoare. Iată
importanţa unei activităţi de comunicare promte, care trebuie să semnaleze şi
factorilor de decizie riscurile întârzierii.
Să ne referim la situaţia din Italia. Italia a solicitat sprijin din partea
Uniunii Europene. El a venit din partea Chinei, cum se menţionează în
Foreign Affairs, şi a venit după câteva zile din partea Rusiei, sub formă de
aparatură şi cadre medicale. Sunt comentarii care spun că ajutorul de care
vorbim are în spate calcule strategice deloc nevinovate. Un asemenea punct
de vedere este susținut și de Foreign Policy. Poate, pe noi aici ne interesează
că răspunsul din partea Bruxelless-ului nu a venit, ori a venit cu mare
întârziere. O informaţie survenită ceva mai târziu luminează un aspect care
trebuie relevat. Dintr-un interviu acordat de Ursula Von der Leyen ziarului
spaniol El Pais, aflăm că la izbucnirea crizei coronavirusului în Wuhan, UE a
trimis imediat 56 de tone de ajutor medical către China. Într-o discuţie
telefonică purtată cu prim ministrul chinez, acesta i-a mulţumit preşedintelui
Comisiei Europene şi a adăugat că în cazul Italiei „au vrut să returneze

514
favoarea. Trebuie să fim recunoscători - continuă Ursula Von der Leyen - şi
este genul de solidaritate de care avem nevoie”.
De ce am relatat acest episod? Pentru că noi toţi ştiam că ajutorul dat
Italiei de către China este un semn de mărinimie, de generozitate; iată că, în
realitate, el are şi această componentă, de returnare a unui sprijin pe care
China, la rândul ei, l-a primit din partea Uniunii. Nu vrem să spunem că din
partea Chinei nu au existat şi alte forme de sprijin, de pildă Beijing-ul a
trimis o echipă medicală importantă în Italia etc.
Aflăm tot din acelaşi interviu că achiziţia comună europeană de
materiale şi aparatură medicală s-a făcut pe baza solicitărilor făcute de către
fiecare ţară şi acum Uniunea este în măsură să onoreze „comanda” făcută de
statele membre. Inclusiv cea făcută în numele Spaniei sau al României. Prin
urmare, imaginea aceasta că Uniunea nu a făcut nimic este neadevărată şi ar
trebui să fim mai precauţi când îmbrăţişăm cu prea mare uşurinţă asemenea
puncte de vedere. Temerea noastră este că, mai ales în cazul României, nu a
existat suficientă pregătire nici când s-a făcut „comanda” de care am vorbit
(avem în vedere o solicitare consistentă, care să exprime nevoile reale ale
ţării), nici acum, când se cer preluate cu rapiditate materialele, aparatura
medicală pentru a fi distribuite în ţară.
Putem spune că Uniunea a reacţionat cu întârziere, iar din perspectiva
care ne interesează aici, cea a percepţiei publice, este ca şi când nu ar fi
intervenit. Ceea ce spunea Mark Twain despre ştirile false este valabil şi în
cazul percepţiei: „O minciună poate călători jumătate de lume până reuşeşte
adevărul să-şi pună încălţările”. Iată marile costuri ale unei comunicări
sincopate şi insuficient de prompte. Din criza coronavirusului, Uniunea va
ieşi tare afectată. Când spunem Uniunea, avem în vedere încrederea
oamenilor în construcţia europeană. Se pare, după cum se prefigurează, că va
ieşi afectată şi de criza care urmează, de cea economică, în care predominant
va fi tot răspunsul national, iar nu cel european. Faliile schiţate până acum la
nivelul Uniunii, cea dintre nord-sud, dintre est-vest, acum s-au adâncit şi stau
să pună în pericol vasul numit Uniunea Europeană. Mai ales că există riscul
ca încrederea oamenilor să lucreze în direcţia faliilor şi nu în contra lor.
În ultimele zile a intrat în actualitate problema corona-bondurilor
(vechile eurobonduri). Nu intrăm în discuţia financiară propriu zisă. Dorim

515
doar să spunem că traversăm un moment în care economicul trebuie să intre
într-o bună relaţie cu politicul şi mai ales cu psihologia oamenilor aflaţi într-
o situaţie limită. Nu poţi spune „nu” ajutorului, când în Italia şi Spania mor
zilnic aproape căte o mie de oameni. Refuzul formulat astăzi poate genera o
depărtare care nu mai poate fi corectată de imense sume de bani venite
mâine. Temerea noastră este că refuzul acesta venit într-un moment de reală
cumpănă echivalează cu o adevărată bombă pusă la baza solidarităţii
europene.
1.4. Health Silk Road şi deficitul de gândire strategică a Vestului
Puţină lume a sesizat că decalarea în timp a răspândirii virusului pe
diverse meridiane ale lumii are importante consecinţe geopolitice. Orarul
distribuţiei pe glob nu avea cum să exercite, în mod de sine stătător, o
influenţă considerabilă; numai că el s-a cuplat cu măsuri de ordin strategic şi,
astfel, a dat prilejul ţărilor mai rapide în reacţii să dobândească un avantaj
care poate conta foarte mult în perioada următoare.
Recent, Germania a declinat oferta de sprijin sub formă de aparatură şi
materiale sanitare venită din partea Chinei. Deşi aceleaşi gen de oferte
fuseseră urmate de răspunsuri pozitive din partea Italiei, Spaniei, Franţei,
Greciei. Între timp, presa germană a lansat critici care denunţau faptul că la
mijloc ar fi o „campanie de propagandă”; mai mult, acuza China că
reprezintă „cauza pandemiei” fără să vorbească însă de un „virus chinez”,
cum s-au întâmplat lucrurile în spaţiul american. Ca să avem o idee despre
modul cum a privit Germania toate aceste iniţiative ale Beijingului,
amploarea lor, semnificaţia lor, este suficient să menţionăm că poziţiile
critice amintite au fost cuprinse sub formula Health Silk Road. A patra mare
componentă a noului „Drum al mătăsii”. Health Silk Road s-ar alătura,
astfel, traseului continental, maritim şi digital a ceea ce s-a numit „proiectul
secolului”. Deci, o mare iniţiativă menită să contribuie - folosind contextul
prielnic al combaterii pandemiei - la prezenţa Chinei pe continent, la
consolidarea poziţiei sale de putere primă a Eurasiei.
Se ştie, criza coronavirusului a izbucnit în China la sfârşitul anului
trecut. În mod normal, această ţară trebuia să fie afectată cel mai mult, să
consemneze pierderile cele mai mari, întrucât nu se ştia mare lucru despre
epidemie, despre combaterea sa etc. Cu toate acestea, în cele din urmă,

516
China a ieşit avantajată. De ce? Mai întâi, Beijingul a avut o reacţie promptă,
chiar dură, a pus sub control virusul şi acum apare victorioasă tocmai în
momentul în care alte ţări se află în situaţii de-a dreptul dramatice. Va trebui
să înţelegem mai bine această situaţie, ca să ne reprezentăm mai clar evoluţia
lucrurilor. La început, aşa cum precizează Kurt M. Campbell și Rush Doshi,
China a cumpărat masiv măşti, aparate de ventilație, uneori primite chiar sub
formă de ajutor. Unde rezidă meritul Beijingului? În faptul că a început să
producă pe scară largă toate aceste aparate şi materiale, devenind
producătorul major al lumii în domeniu. Când? Când lumea are cea mai
mare nevoie de ele. Beijing-ul a ajutat Italia, dar a ajutat, în acelaşi timp,
Iranul, Serbia, Polonia, alte ţări din regiunea noastră. Alibaba s-a angajat că
va trimite 100 000 măşti şi 20 000 teste în fiecare ţară africană.
Este o mişcare bazată pe un calcul precis: epidemia nu avea cum să nu
se răspândească rapid, ceea ce, în cele din urmă, urma să ducă la o adevărată
stare de război cu virusul ucigaş. Iar în stare de război aprovizionarea cu
„muniţie” este prima condiţie a victoriei. Întrebarea este de ce nu au făcut un
calcul similar şi puterile occidentale? Nu au făcut-o nici când epidemia era în
toi în Asia, nici când începuse să pătrundă în Europa sau în America. Aici
este sincopa majoră a Occidentului, în capacitatea de reacţie întârziată.
Statele Unite ale Americii, de pildă, precizează aceiaşi autori americani, nu
deţineau la începutul crizei decât un procent din necesarul de măşti şi 10
procente din ventilatoarele atât de importante în lupta cu pandemia. Ca să nu
mai spunem că 95% din piaţa de antibiotice americane este ocupată de
producătorii chinezi.
Ajunşi în acest punct şi subliniind sincopele Occidentului, se cuvine să
spunem limpede că nu putem pretinde SUA, în momentul de faţă, să trimită
materiale medicale în diverse ţări, cum nu puteam să solicităm Chinei acelaşi
lucru în decembrie, când era asaltată de extinderea epidemiei. Nu ar fi corect
şi acest lucru ar trebui să fie clar pentru toţi. Dar nu putem să nu costatăm
contrastul: criza declanşată de noul coronavirus consemnează evoluţii
dramatice în multe ţări ale lumii, pe când China apare că a depăşit situaţia,
mai mult că este chiar victorioasă. Contrastul este reţinut cel mai uşor de
către percepţia publică.

517
 În perioada următoare, impactul geopolitic al pandemiei se va corela
strâns cu două răspunsuri extrem de importante. În primul rând, cine va reuşi
să identifice un vaccin sau cel puţin un medicament aşteptat de toată lumea
cu sufletul la gură. Vectorul potenţialului vaccin va transforma puterea care
îl lansează într-o adevărată regină a lumii. Cel puţin în sufletul oamenilor!
Întrucât America are cea mai avansată cercetare în domeniul biotehnologiei,
are şi cele mai mari şanse de a face acest lucru. Nu vom intra în amănuntele,
destul de neclare, ale tentative americane de a achiziţiona un vaccin pe cale
de a fi pus la punct de către compania CureVac din Tübingen. Este sigur însă
că o relaţie mult mai destinsă între Washington şi Berlin ar fi putut prilejui
nu neapărat achiziţionarea potenţialului vaccin, ci accelerarea fabricării sale.
Ceea ce ar fi avantajat pe toată lumea. Este însă un nou episod, grăitor pentru
lipsa cooperării în interiorul lumii occidentale și, la modul general, pentru
deteriorarea relației transatlantice.
În al doilea rând, trecând prin epidemie mai devreme, China a câştigat
un răgaz important pentru propria refacere economică şi are un avantaj
comparativ în raport cu celelalte puteri economice care, acum, se află în
mijlocul crizei. Înţelegem febrilitatea cu care ţările occidentale îndreaptă
impresionante fonduri pentru prevenirea declinului economic şi grăbirea
relansării. Viteza de reacţie va juca un rol decisiv pe termen mediu.
„Răspunsul economic la criza financiară din 2007-2009 a fost mare. Dar
răspunsul la actuala criză COVID-19 va fi mult mai mare, vor fi intervenţii
mult mai radicale. Economia, chiar dacă temporar, va fi pusă pe picior de
război”, apreciază revista The Economist. Sumele alocate de stat sunt
impresionante. În Germania, cca 10% din PIB, adică aproape 400 miliarde,
în Marea Britanie, o sumă asemănătoare, în Franţa asemenea. SUA au
anunţat iniţial 1 000 de miliarde, pentru ca suma aceasta să fie dublată, ea
ajungând să penduleze tot în jurul a 10 procente din PIB. Nu insistăm asupra
cifrelor, pentru că totul este în mişcare. Până în prezent, China nu a anunţat
nimic, dar este sigur că sumele alocate de către stat vor fi impresionante.
Intrăm într-o etapă care, pare, avantajează, din nou, Beijing-ul. Doi
autori cunoscuţi de la London Business School fac o radiografie a crizei
actuale, inclusiv a celei subsecvente, criza economică. Spicuim câteva
concluzii. O recesiune globală, care va antrena şi pieţele emergente, pare

518
inevitabilă; efectele asupra cererii vor fi mult mai mari decât asupra
aprovizionării; primele afectate vor fi firmele mici şi mijlocii (noi am
adăuga: şi ţările mici şi mijlocii). De ce spunem că Beijing-ul ar putea fi
avantajat? Pentru că, aşa cum remarcă şi Andy Rothman, principalul motor
al creşterii economice chineze este deja cererea internă. În plus, multe ţări
ale lumii sunt interesate într-o refacere rapidă a Chinei, deoarece „circa o
treime din creşterea economică globală este asigurată de această ţară, ceea
ce echivalează cu contribuţiile cumulate ale SUA, Uniunii Europene şi
Japoniei”.
Sunt multe lecţii pe care actuala criză le pune în evidenţă. Printre cele
mai importante, pare a fi următoarea: Occidentul va trebui să dea prioritate
abordărilor strategice, chiar şi în faţa mărimii profitului. O abordare
strategică bine fundamentată va asigura un profit mare, dar mâine! În felul
acesta, lumea democratică va evita situaţia în care „China să facă, iar
Occidentul să servească”! Actuala criză a sancționat brusc - am spune şi
nemilos - greşeala Occidentului de a delocaliza producţia, urmând cu
predilecţie obiectivul creşterii profitului. Pe fundalul acestei erori de ordin
strategic a devenit China „atelierul lumii”. Acum a devenit şi „atelierul
lumii” în ceea ce priveşte materialele şi aparatura medicală necesare în lupta
în contra coronavirusului. Măcar dacă acum democraţiile liberale vor
desprinde concluzia că atunci când este vorba despre securitate în sensul larg
al termenului, nu se poate îngădui o dependenţă aşa de mare de un singur
producător.
Joncţiunea dintre măsurile statului şi comportamentul cetăţeanului se
dovedeşte a fi fundamentală. Este un alt domeniu în care Vestul a rămas
dator, dincolo de multe alte lucruri care pot fi spuse. Nici statul, nici
cetăţeanul, nu au înţeles că „la război e ca la război”. Trăim o încleştare
medicală, dar care va avea consecinţe geopolitice. În domeniul politic,
spunea Cioran, victoriile sunt întodeauna morale. Rezultatele care nu pot fi,
acum, prevăzute în întregime vor împinge lumea uşor, uşor într-o matcă
diferită. Ca după orice război!

Secțiunea a 2-a Geopolitica după pandemie

519
 2.2. Introducere
Urgia pandemiei a lovit toate continentele şi aproape toate ţările lumii.
Contorul victimelor se învârte cu viteză ameţitoare. Ceea ce altădată părea
mult, astăzi pare puţin, iar mâine se va dovedi insuficient, indiferent dacă
este vorba despre îngrijorarea oamenilor, reacţia autorităţilor, solidaritatea
statelor, numărul restricţiilor, amploarea constrângerilor, resursele
consumate, bugetele alocate, lacrimile vărsate. Ramificaţiile geopolitice ale
molimei se întind cu repeziciune şi înfăşoară ca un fir de mătase coconul
numit Pământ. O particulă de praf la scara Universului adusă în pragul
abisului societăţii umane de o particulă proteică la scară planetară. Dar
pentru că natura îşi face întotdeauna treaba, întrebarea este ce va ieşi din
acest cocon la finalul ciclului evolutiv. Ce se găseşte dincolo de abis?
2.2. Securitatea în vremea coronavirusului
Platformele de analiză strategică, think tank-urile şi analiştii de toate
stirpele relevă noi şi noi perspective cu privire la un viitor nesigur şi
conflictual. Nuanţa dominantă care trece testul percepţiilor nedistorsionate
este pesimismul. Tabloul este încărcat cu o explozie de adjective şi
neologisme de securitate ... sanitară, în mijlocul unui război ... sanitar cu care
omenirea nu s-a mai confruntat. Povestea viitorului este scrisă cu locuţiuni
emoţionale şi naraţiuni hiperbolizante. Grozăviile poveştilor alternative
dezvăluie o scenă cu doi titani numiţi Globalism şi Suveranism încleştaţi
într-o luptă epică pentru a pune stăpânire pe Noua Ordine Mondială, aţâţaţi
de conducătorii din umbră ai omenirii care ar fi aruncat cu bună ştiinţă în
arenă această sămânţă a discordiei numită Covid-19. Desprinşi de mirajul
teoriilor conspiraţioniste, putem afla că locul comun al prognozelor globale
este credinţa că mâine va fi mai rău decât ne imaginăm astăzi.
Dacă dăm deoparte vălul neliniştii, vom putea descoperi că pandemiile
nu au ocupat niciodată primele poziţii ale agendelor de securitate naţionale
sau internaţionale. De cele mai multe ori acestea sunt grupate alături de alte
ameninţări considerate non-convenţionale, aşa cum sunt schimbările
climatice, dezastrele ecologice sau catastrofele naturale, pentru a întregi
conceptele moderne ale securităţii extinse. Sunt acele ameninţări pentru care
acceptăm convenţional că ar putea să producă un impact semnificativ asupra
statelor şi societăţilor, dar a căror probabilitate de apariţie este foarte scăzută

520
sau, mai degrabă, se găseşte la mâna hazardului. Şi aceasta pentru că
priorităţile de securitate naţională au fost şi vor rămâne ameninţările definite
de violenţa motivată politic şi nu de boală sau caniculă. Atenţie, violenţa
motivată politic nu se referă doar la ameninţările militare şi război! Există
mult mai multe forme de violenţă, din ce în ce mai sofisticate, grupate de
cele mai multe ori arbitrar ca ameninţări asimetrice sau ameninţări hibride.
Iar aici se poate deschide o listă foarte lungă de provocări şi probleme
economice, sociale, tehnologice etc., între care şi propaganda sau fake news-
ul despre care se vorbeşte atât de mult în aceste zile.
În acest context al angoaselor şi răului generalizat, persistenţa
pericolului unei epidemii conferă, mai degrabă, argumente pentru susţinerea
necesităţii unor investiţii mai mari în securitate, fără a reprezenta cu adevărat
un scop în proiectarea arhitecturilor naţionale sau internaţionale de
securitate. Amplitudinea epidemiei este cea care face ca problema sanitară să
fie tratată drept problemă de securitate naţională. Temerea că pandemia
poate îngenunchea întreaga societate şi implicit are potenţialul de a produce
daune politice, economice şi sociale, impune adoptarea rezonabilă a unor
măsuri politice de urgenţă pentru diminuarea sau eliminarea problemei.
Pagubele apar, de regulă, pe un lung lanţ al slăbiciunilor organizatorice şi
funcţionale, adică pe fondul deficitului de rezilienţă al indivizilor, statelor şi
sistemului internaţional. De obicei, măsurile vizează restrângerea unor
drepturi şi instituirea temporară a unor obligaţii excepţionale pentru cetăţeni
şi instituţii. Noţiunile cheie în situaţie de urgenţă sunt rezonabil şi temporar.
Modalitatea de operaţionalizare a acestor praguri poate să facă diferenţa
dintre succes şi eşec în politica de securitizare şi, în final, să confere izbândă
actului de guvernare în vremuri de restrişte.
2.3. Covid-19 şi securitatea internaţională
Întrebarea care se pune este dacă pandemia de Covid-19 va rămâne în
istorie ca încă o nouă manifestare a unei ameninţări neconvenţionale de
securitate sau reprezintă factorul declanşator al unor schimbări strategice cu
o amploare fără precedent în epoca postbelică care vor conduce la
instaurarea aspră a unei noi ordini globale.
În căutarea răspunsurilor, nu trebuie uitat că la data apariţiei
pericolului invizibil SARS-CoV-2, sistemul internaţional intrase deja într-o

521
zonă de turbulenţe accentuate, după unii chiar o nouă paradigmă de
securitate. Strategia naţională de securitate a Statelor Unite anunţa încă din
2017 iminenţa unei lumi mult mai competitive, tranzacţionale şi divizate.
Noua competiţie dintre marile puteri a ţinut capul de afiş al analizelor de
securitate ale ultimilor doi-trei ani. Statele Unite şi China au primit rolul
marilor actori globali în cvasi-totalitatea scenariilor de securitate
internaţională produse de platformele de analiză strategică. Aceasta este
perioada în care numeroase voci avizate au clamat intrarea omenirii într-un
nou război rece, de data aceasta sino-american.
Deşi această tuşă pare să se mai fi estompat în ultima perioadă pe
fondul cronicizării conflictelor din Orientul Mijlociu, a politicii agresive a
Moscovei în întreg arealul de interes strategic, a discontinuităţilor
construcţiei Uniunii Europene, a lipsei comunicării strategice dintre aliaţii
occidentali tradiţionali, a inconsistenţelor globalizării şi reafirmării statului-
naţiune ca regină a tablei de şah reprezentată de arena internaţională, totuşi
ochii tuturor sunt îndreptaţi tot către Washington şi Beijing pentru a vedea
care dintre cei doi granzi se va ridica la sfârşitul pandemiei pe postamentul
campionului global, marele învingător al pandemiei.
Cu toate acestea, anvergura globală a Statelor Unite se diminuează în
mod asumat, doar că Washingtonului nu îi convine că ceilalţi competitori
observă şi încearcă să valorifice această auto-contracţie în interes propriu.
Expansiunea economică şi creşterea influenţei politice a Chinei au devenit
certitudini strategice, însă Beijingul nu vrea să-şi recunoască statutul de actor
global dintr-un motiv simplu, gloria costă. Rusia tulbură fiecare fărâmă a
fostului imperiu sovietic şi încearcă să destabilizeze tot ceea ce reprezintă
lumea democraţiei liberale, doar că nu vrea să asume decât ceea ce iese
„bine” în semantică moscovită. Atât China, cât şi Rusia încearcă cu degetul
apele în Marea Chinei de Sud şi Ucraina aşteptând să vadă dacă în prezenţa
noilor politici revizionist-expansioniste comunitatea internaţională mai face
valuri.
Totodată, Uniunea Europeană vrea să facă multe, însă reuşeşte să facă
foarte puţine lucruri care ies din cotidianul birocraţiei bruxelleze. NATO a
redus motoarele la ralanti, aşa cum se întâmplă cu o maşină grea care
traversează un teren alunecos pentru a nu eşua în şanţ. Instituţiile de

522
guvernare globală şi-au pierdut suflul. ONU se adânceşte într-o reformă care
nu mai beneficiază de portofoliul de încredere şi resursele financiare de altă
dată, proces care vizează inclusiv „pilonul păcii şi securităţii”. Formatele
multilaterale de cooperare economică, comercială, financiară sau destinate
limitării şi controlului proliferării armelor nucleare şi convenţionale sunt din
ce în ce mai irelevante într-o lume în care comportamentele tranzacţionale,
unilaterialiste şi izolaţioniste sunt în ascensiune. Mediul se degradează în
ritm accelerat, iar clima nu mai respectă niciun model tradiţional de evoluţie.
Potenţialul dual al aplicaţiilor noilor tehnologii utilizate în comunicarea
socială, inteligenţa artificială, internetul lucrurilor, realitatea augmentată,
imprimarea 3D etc., produce sudori reci strategilor şi teoreticienilor
securităţii. Cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea a făcut deja
diferenţa în marile competiţii electorale sau a influenţat decisiv soarta
referendumurilor care au schimbat reprezentarea politică din spaţiul
occidental, iar altă parte a fost deja încorporată în maşinile superinteligente
ale războiului viitorului. Prin urmare ...
2.4. Ce ar mai putea fi diferit în lume după coronavirus?
Pandemia nu a atins încă punctul ei maxim. Unda de şoc a pornit din
China şi a lovit năprasnic Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii. Însă,
se pare că furtuna este încă la început, dacă ar fi să ne raportăm la cele mai
sumbre scenarii care spun că va mai dura cel puţin între 12 şi 18 luni, atât cât
se pare că durează şi timpul tehnologic pentru omologarea şi introducerea în
producţia de masă a unui vaccin. Datele OMS arată că infecţia nu s-a extins
încă în emisfera sudică. Probabil că acest lucru se va întâmpla odată cu
apropierea iernii australe, dacă acceptăm premisa că virusului nu îi place
căldura. Mari aglomerări umane precum cele din India, Pakistan sau
Bangladesh înregistrează încă valori foarte scăzute ale numărului de cazuri
de îmbolnăvire confirmate raportate la numărul de locuitori. De asemenea,
din regiunile secătuite de conflicte violente cum ar fi, de exemplu, regiuni
întinse din Siria, Yemen sau Africa Subsahariană, vin încă valori mici prin
comparaţie cu tendinţele de evoluţie globală.
În tot acest ocean de incertitudini globale, puterile revizioniste ar putea
încerca să obţină redistribuirea echilibrului global de putere prin exploatarea
efectelor economice şi sociale ale şocului resimţit în spaţiul euroatlantic, cu

523
precădere în Statele Unite - unde se înregistrează cel mai mare număr de
contaminări confirmate şi Uniunea Europeană - unde se înregistrează cel mai
mare număr de decese asociate Covid-19. Slăbirea coeziunii euroatlantice şi
fragmentarea ameninţării pandemiei în probleme punctuale naţionale cu
soluţii locale creează terenul favorabil apariţiei oportunismului strategic
pentru puterile contestatare ale ordinii globale. În astfel de vremuri, China şi
Rusia ar putea atrage în propria sferă de interese sau influenţă prin oferte de
ajutor nicidecum altruiste statele mai vulnerabile de pe frontiera de est a
NATO şi UE, mai ales pe cele cu aspiraţii euroatlantice neîmplinite, aşa cum
sunt unele state din Balcanii de Vest şi regiunea caspică, precum şi a celor
vulnerabile din regiunea indo-pacifică.
Timpul ne va arăta dacă ajutorul în vremuri de restrişte cu materiale
esenţiale, fie acestea şi nefuncţionale sau cu o calitate îndoielnică, va deveni
noul cal troian din arsenalul de instrumente hibride al războiului
nonconvenţional. Certitudinea momentului este forţa cu care un asemenea
instrument poate zdruncina încrederea oamenilor în propriile guverne sau în
comunitatea din care fac parte, aşa cum s-a întâmplat în cazul Italiei sau
Serbiei, părăsite aparent în momentele critice de partenerii europeni, dar
ajutate exact la momentul oportun de Beijing şi Moscova.
Mai mult, acapararea cvasitotală a atenţiei publicului de urgenţa
epidemiei poate afecta capacitatea comunităţii euroatlantice de sesizare şi
reacţie la surprizele strategice care se pot produce mai aproape sau mai
departe de zona sa de interese vitale. Cum ar reacţiona UE la activarea
scenariilor known unknown ale destabilizării severe a situaţiei de securitate la
frontiera de est sau a degenerării bruşte a tensiunilor dintre puterile externe
prezente în conflictul sirian, atât timp cât s-a dovedit incapabilă să
reacţioneze oportun în faţa strigătului de ajutor venit de la guvernul italian
lovit din plin de criza coronavirusului?
Efectele macroeconomice şi structurale ale pandemiei nu sunt vizibile
încă la scară globală, dar semnalele sunt îngrijorătoare. Se vorbeşte despre
faptul că pandemia va declanşa o criză economică mondială care va afecta
profund mecanismele de funcţionare ale globalizării. Însă o asemenea criză
este deja aşteptată de câţiva ani. Riscul apariţiei sale a fost anticipat de
diferendele economice globale, războiul comercial dintre Statele Unite şi

524
China, provocările infrastructurilor şi pieţelor energetice, instabilităţile
monetare, costurile uriaşe ale securităţii internaţionale, noile politici
tranzacţionale şi protecţioniste promovate de marile puteri şi, mai ales, de
lipsa generalizată de încredere în instituţii şi pieţe.
Răspândirea infecţiei readuce în atenţie vulnerabilitatea sistemelor
politice în faţa crizelor majore şi potenţialul ascensiunii autoritarismului şi
populismului în astfel de momente. Testul la stres al guvernelor europene s-a
dovedit dureros şi în pofida sprijinului cvasi-generalizat al populaţiei vor
rămâne sechele pe termen mediu şi lung. Tratamentul acestora ar trebui să se
bazeze pe o reţetă de modele inovative de guvernare şi dialog social, în care
utilizarea extensivă a sistemelor informatice, care s-au dovedit esenţiale în
aceste vremuri, să confere substanţa activă. În egală măsură, va trebui
gândită o schemă de tratament extins cu aplicare atât la nivel local - naţional,
cât şi general - european.
2.5. Concluzie
Pandemia coronavirusului devine pe zi ce trece un puternic factor
potenţator al problemelor globale cu care se confruntă de câţiva ani sistemul
internaţional. Virusul are tendinţa de a aduce entropia sistemului în pragul
ireversibilităţii strategice, pe fondul comorbidităţilor multiple ale
organismului global. Prin urmare, lumea de după epidemie nu va mai fi la
fel. Contribuţia crizei sanitare la această transformare sistemică se va regăsi
în planul confirmării tendinţelor globale preexistente şi nu într-o reorientare
a acestor evoluţii. Despre efectele pandemiei nu se va vorbi în termeni de
disoluţie sau eşec. Molima va devoala slăbiciunile structurale ale sistemelor
politice, economice şi sociale, în primul rând medicale, iar consecinţele vor
fi descrise în termeni de fragilitate, lentoare şi solidaritate insuficientă.
Lumea spre care ne îndreptăm va fi mai concurenţială şi
tranzacţională. Costurile pandemiei vor fi decontate de multilateralism ca
formă de echilibru internaţional, de democraţie ca model politic şi de
liberalism ca ideologie. Oportunismul strategic dictat de interese particulare
şi periferice va obliga la regândirea modelului de valorificare a
oportunităţilor comune cu beneficii globale. Istoria a dovedit, indiferent de
epocă sau ciclu, că atunci când periferiile se ridică, lumea se schimbă din
temelii. În noua lume, conflictele de interese vor permanentiza incertitudinile

525
de securitate şi vor de-esenţializa formatele de cooperare, fie acestea politice,
economice şi militare.
Prin urmare, coronavirusul nu va detrona Statele Unite din poziţia de
unică superputere militară, nu va estompa ascensiunea economică şi politică
a Chinei, nu va dezmembra Uniunea Europeană şi nu va desfiinţa ONU.
Însă, aşa cum se întâmplă cu boala, pandemia va afecta structura şi
robusteţea sistemului internaţional şi va accelera manifestarea tendinţelor
globale care ar putea conduce la reaşezarea sistemului într-o nouă paradigmă
post-neoliberală.

Secțiunea a 3-a România și post-criza coronavirus

3.1. Introducere
După această pandemie, deja întrevedem mâine în peisajul lumii o
nouă frontieră noopolitică: de o parte vor fi societăţile care au înţeles lecţia şi
au făcut trecerea (schimbarea) de la profilul de ieri al societăţii care s-a pus
la dispoziţia sistemelor de gândire ale globaliştilor, de la care veneau
avantaje directe, dar totuşi foarte costisitoare (accesul la resurse, la bunurile
de consum era controlat de marea piaţă, de marea finanţă, de marea
dependenţă, adică de colonialismul de tip nou al corporaţiilor
transnaţionale), la profilul societăţilor care au optat spre ceea ce am denumi
,,idealism politic”.
Pe scena lumii se vor distinge societăţile ale căror elite au optat pentru
idealismul politic, adică au ales să se orienteze după chemarea unui ideal
capabil să aducă schimbarea destinelor colective (renunţând astfel la
obţinerea de avantaje materiale imediate cu preţul sacrificării demnităţii
popoarelor şi a viitorului acestora). Acestea se vor deosebi radical de
societăţile ale căror elite continuă să se revendice de la ideologia
,,realismului politic”, care le-au făcut dependente întru totul de cei mari (de
marea metropolă, marea finanţă, marea corporaţie, marea piaţă etc.). Acest
stil de gândire dominat de paradigma ,,realismului politic” a fost suportul
globalismului.
Elitele cu acest stil de gândire vor justifica subalternismul şi
dependenţa prin ,,raţiuni” de ordin internaţional, prin argumentul că cei

526
puternici ,,ştiu ce fac” şi oricum e benefic să asculţi comanda lor sub ideea
că ei fac istoria şi deci ceea ce fac ei este norma obiectivităţii în istorie etc.
etc. Vom observa că elitele astfel ,,educate” au un profil materialist: ele
judecă după principiul avantajului imediat, al satisfacerii imediate, pe baza a
ceea ce-ţi oferă schema de realitate a lumii, aşa cum este ea croită de
globalişti.
3.2. Globaliştii se reprofilează
După pandemie, o parte din vectorii globalismului şi-au negat propriile
linii directoare propagandistice, trecând la protejarea internă în numele
intereselor imediate de securitate naţională - să vedem abandonarea Italiei,
de exemplu. După ce l-au persiflat pe preşedintele SUA, Donald Trump,
acum parcă s-au întors la vorbele lui care au răscolit din arcuri fotoliile de la
ONU: ,,Respingem ideologia globalismului şi îmbrăţişăm doctrina
patriotismului”.
Pandemia actuală a aruncat în criză totală această schemă
internaţionalistă. Cei mari, mă refer aici, în primul rând la statele puternice
(în Europa: Germania, Franţa şi un eşalon din clasa semiperiferialilor, adică
Italia, Spania, Elveţia, Austria etc.) au renunţat, în primul rând ei, cumva
paradoxal, la schema globalistă şi au adoptat scheme pe care le putem
încadra în formula suveranistă (o putem numi ,,egoism naţionalist”?):
a) au oprit exporturile la bunurile de bază, încadrând această politică în
ceea ce au denumit opţiune strategică;
b) au declinat cererile de ajutor, precum s-a întâmplat cu Italia, cu
Spania, cu Serbia, care au fost întâmpinate, în primă instanţă cu tăcere, ca şi
cum nu s-ar fi auzit strigătul lor.
Cu această turnură, schema realismului politic al globaliştilor şi-a
arătat arama: la materialismul de fond s-a devoalat şi egoismul etnopolitic:
,,întâi eu şi, dacă mai pot, vom discuta”. Acesta este raţionamentul
încununat al acestui stil de gândire a elitelor până ieri globaliste. Acestea au
făcut tranziţia de la globalism la suveranism rapid şi fără preaviz, oarecum
cinic, am putea spune.
De cealaltă parte a frontierei noopolitice sunt elitele ,,idealismului
politic”, care au înţeles că realismul politic nu le ajută, adică au priceput că
respectarea condiţiilor conjuncturii create în lume de gloabalişti nu aduce

527
nici un avantaj celor mici şi în aceste condiţii au schimbat şi ei foaia de
parcurs, fără de vreun suport în ceea ce există (piaţă, finanţă globală,
corporaţii, state mari etc), căci acest suport se subtilizase pentru cei mici şi,
prin containment, s-a recompus în serviciul (avantajul) celor mari. Ca atare,
singura lor sursă era şi este idealismul politic, adică un energetism întemeiat
pe idealul naţional, al sentimentului de preţuire şi demnitate naţională, al
căutării prin resurse proprii a unei căi alternative, bazată pe suveranism
doctrinar cu toate că, în cazul lor, suveranismul este mai degrabă un ideal
decât o schemă instituţională. Elitele statelor mici din cercul central
european, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia etc., au înţeles devreme lucrul
acesta, au operat schimbarea codului politic şi au înregistrat victorii în
serviciul propriilor popoare.
3.3. Cu o Românie fără elite, Rusia face ce ştie și atentează la
securitatea NATO şi UE
Din păcate, state ca România şi Bulgaria au optat pentru vechea
schemă a ,,realismului politic”, care îşi descoperă profilul demagogic, încât
în faţa marilor provocări precum actuala pandemie, sunt nevoite să se bazeze
pe propriile resurse, care, însă, sunt subţiate la praguri de alarmă vitală, adică
spre parametrii de insecuritate. În aceste condiţii deja apar ,,experţii” care
îndrumă statele spre o nouă cedare în faţa strategiei globaliste sugerând
relansarea cursei împrumuturilor de la instituţiile pivot al filosofiei
globaliste, precum FMI.
Elita românească a împins aşa de departe schema realiştilor globalişti
încât astăzi se arată a fi cea mai osificată elită din Europa, cea mai
dependentistă şi, prin efecte, nevoită să recurgă la cel mai pur stil
demagogic, pentru că, în realitate, în situaţii de criză gravă, ţara va trebui să
se sprijine pe sine însăşi ori să tragă nădejdea săracului Lazăr că bogatul îi va
azvârli un colţ de pâine de la masa opulentă (ceea ce nu s-a întâmplat nici în
Biblie şi, evident, nu se va întâmpla nici la masa bogatului nemilostiv de la
poarta pontică). Între cei mari, trei state au reuşit să utilizeze cu succes codul
idealismului politic: America preşedintelui Trump, care a enunţat răspicat
formula idealismului politic atunci când a spus: ,,viitorul nu este al
globaliştilor, viitorul este al patrioţilor”, China şi Rusia, ambele cu un
substrat totalitar. Acest idealism a energizat, în cazul Americii, naţiunea

528
americană sub sloganul ,,America first”, în cazul Chinei, iniţiativele care
relansează geopolitica Drumului Mătăsii şi, în cazul Rusiei, iniţiativele
geopoliticii unghiului sevastopolit, prin care Rusia a preluat controlul
triunghiului geopolitic balto-ponto-caspic, de care depinde securitatea UE pe
flancul nord-estic. În plus, prin operaţiunile, aparent secundare cu Austria şi
Ungaria (şi parţial cu Germania), Rusia a reuşit să se insinueze în triunghiul
carpato-danubiano-pontic, deformând astfel substratul geostrategic al
securităţii pe flancul sud-estic al UE şi al dispozitivului nord-atlantic.
Este evident că, în conjunctura actuală, atât America, cât şi Rusia sau
China au devenit adeptele şi promotoarele suveranismului ca schemă de
gândire şi deci ca paradigmă geopolitică ceea ce slăbeşte enorm atracţia
globalismului pre-pandemic. Pandemia de coronavirus a transformat iată
geografia politică desenând o frontieră noopolitică planetară şi un iureş
geopolitic spre regrupare şi deci spre redefinire a strategiei şi poate chiar a
alianţelor.
3.4. Conflictul axiologic dintre elite
Pe plan intern se va acutiza conflictul axiologic dintre elitele
conducătoare şi majoritatea care neavând un partid de reprezentare va apela
în continuare la strategia boicotului istoric, cum l-a definit Lucian Blaga,
îndrăznind să creadă că vor veni poate vremuri mai bune, iar dacă nu vor
veni atunci singura şansă va fi tot boicotul însoţit de strategia exodului.
Evident aceasta nu va mai deţine potenţialul de atractivitate de care s-a
bucurat până ieri, fiindcă alternativa migraţiei sau a diasporei şi-a descoperit
foarte multe faţete critice şi vulnerabilitatea, precum se vede în actuala
Europă în cod galben (sau spre roşu, ca în Italia), în care statele au optat
pentru strategia închiderii, astfel că mişcările (mai ales pe segmentul
migraţiei pendulatorii sau alternative, cum este denumită acest tip de
migraţie) au devenit ele însele primejdioase sau, în orice caz, neatractive. În
plus, politicile interne ale statelor de destinaţie vor reduce drastic
disponibilităţile asistenţiale pentru cei dezavantajaţi ceea ce evident va aduce
o marginalizare drastică a segmentelor constituite din migranţi, accentuându-
le vulnerabilitatea care oricum îi însoţise şi până ieri.
Guvernele de acasă nu vor reuşi să ofere alternative pentru întoarceri,
astfel că pentru masa acestor migranţi urmează zile triste şi foarte triste, spre

529
,,zile negre”. Este o altă faţetă de rapidă devoalare şi prăbuşire a opţiunii
globaliste. Pentru aceşti migranţi globalismul nu mai are atractivitate şi vor fi
nevoiţi să-şi redescopere profilul de ,,nativi”, de care crezuseră că s-au
despărţit definitiv când au optat pentru apartenenţa mânioasă la profilul de
membru al ,,diasporei” (ca şi cum diaspora ca apartenenţă ar putea să şteargă
,,nativitatea”).
Chiar şi acest proces sufletesc de redescoperire a nativităţii va fi unul
dureros mai ales că mulţi dintre ei au plecat scrâşnind din dinţi, mânioşi pe
tot şi toate, dar mai ales pe România şi pe faptul că s-au născut români, sau
chiar pe ortodoxie etc.
Desigur că nu toţi s-au lăsat ademeniţi de duhul rupturii sufleteşti de
ţara mamă, dar unii, care au fost şi cei mai guralivi, au procedat astfel
rănindu-se fără de voie. Acestora tocmai astfel de răni li s-au redeschis în
contextul crizei pandemiei, când şi-au adus aminte, precum fiul rătăcitor, de
casa părăsită cu atâta orgoliu şi înşelătoare închipuire.
Pentru segmentele nefericite ale diasporei redescoperirea profilului de
nativi, repudiat ieri, dispreţuit, ba chiar blestemat de unii, este una dintre
dramele sociale ale post-pandemiei pe care trebuie s-o asumăm cu sufletul şi
cu mintea. Guvernul dependentist va trebui să rezolve şi aceste probleme pe
lângă cele deja sufocante ale pandemiei.
3.5. Să ținem cu poporul dacă nu vrem să rătăcim drumul
Priorităţile României post-criză ar implica trei chestiuni pe agenda
elitei conducătoare româneşti și anume:
a) redefinirea propriilor opţiuni şi a profilului spiritual şi deci
axiologic pe axul globalism versus suveranism (operaţie târzie faţă de
Ungaria, Polonia, Austria, Slovacia, Cehia, Slovenia, Croaţia etc.);
b) re-evaluarea capacităţilor şi competenţelor în faţa unor provocări
ameninţătoare, azi şi mâine, precum actuala pandemie de coronavirus (în
frunte cu cele două mari provocări; sistemul de sănătate şi sistemul de
educaţie, de care depinde radical reorientarea axiologică a României de
mâine în raport cu principalele teme: Orient versus Occident, globalism
versus suveranism, ştiinţă versus religie, şi deci trup versus suflet etc.);
c) căutarea unui răspuns alternativ la presiunea celor aproape 4
milioane de români din diaspora, care, pe toate segmentele lor, au nevoie de

530
susţinerea din backstage a guvernului de acasă. Într-un cuvânt: ,,mâine” nu
va mai putea fi ca ,,azi” prin nimic, indiferent de câtă obstinaţie globalistă se
va adăposti în stilul de gândire al elitelor româneşti. Dacă ţara nu-şi va
redobândi locul în gândirea şi sufletul elitelor, în mod competent şi sincer
(cu angajament total), acestea vor deveni ele cea mai cruntă inutilitate şi cel
mai mare blestem al acestui popor. Pentru aceasta, ar trebui ca elitele să nu
se mai teamă de cei ,,puternici”, fiindcă aceştia sunt puternici doar cu cei
speriaţi, şi să-şi aducă aminte de chemarea lui Simion Bărnuţiu: ,,ţineţi cu
poporul dacă vreţi să nu rătăciţi drumul”.
3.6. România trebuie să privească mai mult la Polonia
Nu trebuie încălcat nici un angajament strategic al României doar că
trebuie să ne amintim mereu şi în toate situaţiile că aceste angajamente sunt
cadre pentru sporirea securităţii şi a păcii în regiune, în care ar trebui să se
regăsească şi interesele locale nu doar cele mondiale, astfel că, în toate
,,participările” şi răspunsurile noastre trebuie să avem grijă şi de unele şi de
altele, fiindcă un conflict între ele încalcă tocmai aceste două axiome.
România nu are obligaţii de război, ci de întărire a securităţii şi de
prezervare a păcii. Orice altă cerinţă nu poate fi acceptată tocmai fiindcă ar
încălca premisa angajamentelor strategice ale statului român: securitatea şi
pacea. Chestiunea este şi aici una care ţine de stilul de gândire doar că în
acest caz este vorba de diplomaţie. Şi Polonia, cu care împărtăşim un trecut
similar, în ce priveşte ocupanţii ruşi şi alături de care suntem imediat, ca
mărime, în UE, îşi respectă angajamentele, dar pentru sine optează fără
ambiguitate pentru formula suveranistă.
Dacă nu vom şti să împăcăm angajamentele asumate pe plan extern cu
datoria sfântă de apărare a fiinţei naţionale, atunci totul devine absurd, cinic
şi primejdios. Un stil autocentrat în politica statului român nu implică nici un
risc pentru angajamentele şi alianţele noastre strategice pentru că raţiunea
acestor alianţe trebuie să treacă prin asumpţia apărării păcii, a securităţii în
regiune şi a propriilor noastre interse ca stat de cultură la Dunărea de Jos.
Aceasta este axioma oricărei geopolitici româneşti.
Fără de respectarea acestei asumpţii funcţia noastră regională, ca stat
şi ca popor, devine improbabilă încât aici, la Dunărea de jos, se vor reduce
simţitor condiţiile care generează securitate regională.

531
 Geopolitica excluziunii este dăunătoare şi pentru ,,marile” interese (ale
statelor mari) şi pentru ,,micile” interese naţionale, ea trebuie să lase locul
geopoliticii incluziunii şi dialogului diplomatic. Dacă ne uităm la vecinii mai
mici, Ungaria nu s-a sfiit să-l scoată din dispozitivul geocultural pe Soroş,
din cel geoeconomic FMI-ul, din cel ideologic Bruxelles-ul fără a-şi încălca
însă angajamentele faţă de NATO, UE etc. S-a întâmplat ceva? A căzut
sistemul de securitate euratlantic? Credem că dimpotrivă. Eroarea vecinilor
noştri se vădeşte în unele abordări cu incidenţă asupra diadelor geopolitice,
precum sunt cele care o leagă de România, de Serbia, de Slovacia etc., în
gradaţii diferite, desigur. Asemenea erori s-ar putea să coste prea mult
poimâine, chiar dacă astăzi stârneşte admiraţia unor naţionalişti minori, de
formulă îngustă la unii dintre vecinii noştri.
3.7. Întoarcerea la ,,prin noi înşine”
În aceste condiții, reacția guvernului din punct de vedere al
idealismului politic, ar însemna punerea în aplicare a trei lucruri:
- trezirea din somnambulismul geoeconomic al schemei colonialiste de
gândire;
- abandonarea schemei ,,capitalismului politic” sau de suprastructură,
adică renunţarea la atitudinea subalternistă care preschimbă clasa politică în
aliat al capitalismului de pură exploatare, care vine aici să obţină avantajul
resurselor bogate şi ieftine (aproape gratuite) şi a mâinii de lucru ieftine, în
speţă a unui paradis fiscal (al unui stat care scuteşte corporaţiile de multe
taxări şi de sarcina contributorie la serviciile sociale şi de sănătate etc.);
- adoptarea unei noi orientări bazate pe o răsturnare a axului de
gravitaţie de la o atitudine de sprijinire pe suportul extern (asigurator pentru
elitele subalterne şi absolut iluzoriu pentru popor) la o politică bazată ,,pe noi
înşine”, cum o calificase Brătianu în perioada interbelică, atunci când PNL
era cu adevărat un partid naţional fără a fi, Doamne fereşte!, anti-
internaţional.
Oricât de antipatică pare o politică bazată pe ,,strângerea curelei”,
aceasta va fi acceptată de români dacă guvernul va fi sincer cu ei, adică va
iniţia programe autocentrate, subordonate interesului naţional cu adevărat nu
interesului oligarhic, acoperit de formulele viclene ale statului demagogic.
Antreprenorul român va trebui să devină o entitate strategică a guvernelor,

532
care trebuie să-şi facă din acesta principalul aliat. Altminteri, efectele
economice ale pandemiei vor mătura şi bruma de capitalism naţional, atât cât
a mai supravieţuit pe urmele atâtor raiduri şi valuri ale marelui ţunami al
,,capitalismului politic” inter, multi şi transnaţional, la care au recurs marile
corporaţii în operaţiunile lor din Europa de sud-est şi de care au reuşit parţial
să se apere plutonul statelor de la Vişegrad, Polonia, Ungaria, Slovacia etc.
Forme ale idealismului politic s-au ivit sub iniţiativele tehnocratice ale
unor miniştrii, precum a fost ministrul de la agricultură, Daea, care a iniţiat
un program de susţinere a antreprenoriatului agricol, dar din păcate,
incomplet, inconsecvent, cu multe defecţiuni, pe care un cercetător onest le
cunoaşte, dar şi cu multe efecte pozitive. Iniţiative ca cele privind redefinirea
redevenţelor, a condiţiilor contractuale în domenii de maximă securitate
naţională, precum cel energetic, ori cele de tip laburist (de redefinire a
pragurilor critice naţionale la pensii şi salarii) sunt şi ele direcţii care anunţau
un start al idealismului politic şi deci al unei opţiuni suveraniste. Din păcate
aceste iniţiative nu par să aibă prea mulţi aderenţi în actualele partide de la
guvernare şi din opoziţie. Şi totuşi aceste direcţii pot oferi soluţii la criza
care se va dezlănţui sălbatic după actuala pandemie.

Secțiunea a 4-a Îngrijorare geopolitică

Faptul că SUA s-a așezat la masa negocierilor cu Taliban în

Afganistan după o perioadă de 19 ani și ieșirea Marii Britanii din Uniunea
Europeană ar fi fost problemele geopolitice principale discutate în 2020 dacă
nu ar fi existat pandemia de coronavirus. Aceste două evenimente reprezintă
evoluții foarte importante din orice perspectivă. Cu toate acestea, epidemia
de coronavirus a produs rezultate care au afectat profund politica
internațională de-a lungul anului 2020. Din acest motiv 2020 a fost declarat
cel mai rău an al tuturor timpurilor.
Importanța pandemiei constă în faptul că aceasta a declanșat o serie de
evoluții care au zguduit profund sistemul global. În prima fază a pandemiei,
a dominat părerea că coronavirusul va afecta profund politica globală.
Ulterior afirmațiile în această direcție au început să pară mai fragmentate.
Însă în punctul în care am ajuns astăzi o preocupare globală a luat locul

533
discuțiilor despre schimbări. Există trei trăsături distinctive ale acestei stări
de anxietate: riscul, incertitudinea și ambiguitatea viitorului.
Cele trei caracteristici ale acestei noi stări de anxietate globală au dus
la apariția unei noi situații numită „anxietate geopolitică”. Anxietatea
corespunde unei preocupări comune. Aceasta este o preocupare cauzată de
risc, incertitudine și ambiguitate. Prima formă de anxietate care modelează
această situație este cea legată de viitorul sistemului global. Cea mai mare
preocupare pentru viitorul sistemului global se ridică din Occident. Faptul că
superioritatea strategică a Occidentului va lua sfârșit, dar superioritatea
strategică care o va înlocui este destul de ambiguă, adâncește treptat starea
de anxietate a Occidentului.
Această anxietate descrisă ca „lipsă de Occident” atât în Occident în
sine, cât și la scară globală în perioada pre-pandemică pare să se fi adâncit
odată cu pandemie. Abordarea „America se întoarce”, care se manifestă ca o
încercare a Occidentului de a-și recâștiga superioritatea strategică și căutarea
„autonomiei strategice” de către Europa corespunde căutării de a scăpa de o
astfel de anxietate.
Un alt aspect care adâncește îngrijorarea cu privire la viitorul
sistemului global este că actorii precum China, care apar ca cei mai puternici
candidați pentru stabilirea ordinii post-occidentale, nu pot estima un orizont
global dincolo de elementele de putere materială. Există mari întrebări și
îndoieli cu privire la „abordările” Chinei cu privire la problemele globale
comune inclusiv schimbările climatice globale. Încercările actorilor care se
poziționează în categoria puterilor mijlocii și superioare, mai flexibile în
pregătirile pentru lumea post-occidentală, de a înlocui statu-quoul au adâncit
și mai mult această preocupare geopolitică centrată pe Occident.
Alt aspect care aprofundează această preocupare geopolitică este
faptul că riscul este diversificat. După cum a demonstrat și epidemia de
coronavirus, riscul care vizează sănătatea globală este mult mai mare decât
riscul cauzat de terorism. Teroarea este un fenomen global, dar îi lipsește o
activitate tectonică cauzată de o epidemie globală. Această incertitudine face
ca întregul sistem să fie pus din nou la îndoială în timp ce crește valoarea
riscului. Un risc fără limite clare determină ca îngrijorarea geopolitică să ia o
formă globală. Conflictele militare în curs și tensiunile dintre state fac mai

534
dificilă gestionarea preocupării geopolitice, determinând statele să producă
politici individuale. Astfel, cea mai importantă stare care poate descrie lumea
post-pandemică se evidențiază ca preocupare geopolitică.

535
 BIBLIOGRAFIE

Yann Moncomble, La Trilatérale și secretele globalismului, fapte și

documente, Paris, 1980;
Yann Moncomble, Expansiunea irezistibilă a globalismului, fapte și
documente, Paris, 1981;
Pierre Hillard, Marșul irezistibil al noii ordini mondiale, Éditions François-
Xavier de Guibert, 2007;
Alberto Lembo, Globalism și rezistență etnică, Edizioni di Ar, Padova,
1999;
Fabrizio Rossi Longhi, Labirintul. Limita la globalism în logica dreptului
internațional, Neos, 2018;
Roland Robertson, Globalizarea. Teoria sociale e cultura globale, Asterios,
Trieste, 1999;
Wayne Ellwood, La globalizzazione, Verso, Urbino, 2003;
Danilo Zolo, Globalizare. Una mappa dei problemi, Roma-Bari, Laterza,
2004;
Franco Cardini, La globalizare. Tra nuovo ordine e caos, Il Cerchio, Rimini,
2005;
Martin Wolf, Pentru că globalizarea funcționează, Il Mulino, Bologna,
2006;
Joseph E. Stiglitz , La globalizzazione che funziona, traducere di Daria
Cavallini, Einaudi, Torino, 2006;
Arjun Appadurai, Modernità in polvere. Dimensioni culturale della
globalizzazione , trad. it., Meltemi, Roma, 2001;
Carlo Mongardini, Capitalismo e politica nell'era della globalizzazione,
FrancoAngeli, Milano, 2007;
Dani Rodrik, La globalizzazione intelligente, Laterza, Roma, 2011;
Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Jonathan,
Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Editura Polirom, Iași,
2004;
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003;
Stiglitz, Joseph, Mecanismele Globalizării, Polirom, 2008;

536
Tyson, Alec & Maniam, Shiva, Behind Trump’s victory: Divisions by race,
gender and education, Pew Research Center, 2016;
Evans, Matt, Analysis of UKIP’s Nigel Farage’s Xenophobic Rhetoric,
European Student Think Tank, 2016;
Arzheimer, Kai, Electoral Sociology: Who Votes for the Extreme Right and
why - and when?, 2018;
Dungaciu, Dan, Furtună perfectă în Europa, ISPRI, 2016;
Deutsch, Karl, Nationalism and its alternatives, Random House, 1969;
Bauman, Zygmunt, Globalizarea și efectele ei sociale, Antet, 2005;
James Canton, Provocăriile viitorului. Principalele tendinţe care vor
reconfigura lumea în următorii 5, 10, 20 de ani, Editura Polirom, Iaşi, 2010;
Ali Laïdi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia
terorismului, Editura House of Guides, Bucureşti, 2007;
Colectiv, Islamul văzut de către occidentali şi Occidentul văzut prin ochii
islamiştilor. Dialogul Occident - Orient. Abordări geopolitice, Editura Top
Form, Bucureşti, 2015;
Huntington P. Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Editura Antet, Bucureşti, 1997;
Traian Ungureanu, Războiul timpurilor, declin occidental şi asediu islamic,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
A. Andreescu, V. Dulgheru, Globalizarea terorismului. Riscuri la adresa
securității informaționale, Universitatea Naţională de Apărare ,, Carol I”;
Bonciu, F., Etape în evoluția procesului de globalizare în perioada 1980 -
2020, Revista de Economie Mondială, 2020;
Rosenboim, Or, Apariția globalismului, Princeton University Press, 2017;
James, Paul, Globalism, naționalism, tribalism: readucerea teoriei înapoi,
Sage Publications, Londra, 2006;
Iacov, Pavel; Steger, Manfred B., Globalizare și cultură, volumul IV:
Ideologiile globalismului, Sage Publications, Londra, 2010;
Joseph, Globalismul versus globalizarea, Globalistul, 2014;
Steger, Manfred B., Globalismul: noua ideologie a pieței, Lanham, MD:
Rowman & Littlefield, 2009;
Alberto Martinelli, Democrație globală, Editura Universității Bocconi, 2004;

537
David Held, Redefinirea guvernanței globale: Apocalipsă sau reformă
imediată, Milano, 2009;
Marco Villani, Globalizarea și guvernarea migrației: o perspectivă
națională și europeană, Libertàcivili, Milano, 2010;
Jean L. Cohen, Globalizare și suveranitate: regândirea legalității,
legitimității și constituționalismului, Cambridge University Press 2012;
G. Palombella, Este posibilă legalitatea globală?, Bologna, Il Mulino, 2012;
Yann Moncomble, La Trilatérale et les secrets du mondialisme, Faits et
Documents, Paris, 1980;
Yann Moncomble, L'Irrésistible expansion du mondialisme, Faits et
documents, Paris, 1981;
Jacques Robichez, Le Mondialisme: mythe et réalité, Paris, Éditions
nationales, 1992;
Alberto Lembo, Globalism și rezistență etnică, Edizioni di Ar, Padova,
1999;
Fabrizio Rossi Longhi, Labirintul. Limita la globalism în logica dreptului
internațional, Neos, 2018;
Ion M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor
Europene/Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
L. Delbez, Les principes généraux du Droit International Public, III-ème
ed., 1964;
Guy Isaac, Droit communautaire général, A. Cabin, 1999;
I.M.Anghel, Suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene,
Universitatea ,,Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu, 2010;
Mihaela Cărăuşan, Unele aspecte privind preeminenţa dreptului comunitar
asupra dreptului naţional al statelor membre, în Revista Română de Drept
Comunitar, nr. 4/2003;
Glenda Sluga, Internationalism in the Age of Nationalism (University of
Pennsylvania Press, 2013;
Hagen Schulze, Cursul naționalismului german: de la Frederic cel Mare la
Bismarck 1763-1867, Cambridge UP, 1991;
Louis L. Snyder, Encyclopedia of Nationalism, 1990;
Sabrina P. Ramet, Nationalism and federalism in Yugoslavia, 1962-1991,
Indiana Univ Press, 1992;

538
Smith, Anthony D., Originile etnice ale națiunilor, Londra, 1986;
Jeff Kingston, Nationalism in Asia: A History Since 1945, 2016;
H. Fernández L'Hoeste, Sport și naționalism în America Latină, 2015;
Alan Bairner, Sport, naționalism și globalizare: perspective europene și
nord-americane, 2001;
Baycroft, Timothy, Nationalism in Europe 1780-1945, 1998;
Breuilly, John, Naționalismul și statul (ed. a II-a), University of Chicago
Press, 1994;
Breuilly, John, Manualul Oxford al istoriei naționalismului, Oxford UP,
2013;
Kingston, Jeff. Naționalismul în Asia: o istorie din 1945, 2016;
Kohn, Hans. Nationalism: Its Meaning and History, 1955;
Kramer, Lloyd. Naționalismul în Europa și America: Politică, culturi și
identități din 1775, 2011;
Malcolm Nathan Shaw, Drept internațional, Cambridge University Press,
2003;
Jorge Emilio Núñez, Despre imposibilitatea suveranității statului absolut,
în Jurnalul internațional pentru semiotica dreptului, 2013;
Sackey Akweenda, Suveranitatea în cazurile de teritorii mandatate ,
în dreptul internațional și protecția integrității teritoriale a Namibiei,
Martinus Nijhoff Publishers, 1997;
Bryan Turner, Islam, Revigorarea religioasă și statul suveran, în lumea
musulmană, nr. 3, iulie 2007;
Leonardo Paggi, Gramsci, globalizarea și gândul la diferență, Milano:
Franco Angeli, 2017;
Balibar, Étienne, Rădăcinile culturale ale Constituției Europene, 2014.
Mosole Sarah, Zece mituri false despre suveranitate, Excalibur, Milano,
2021;
Nardis F., Alteri L. Între federalism și suveranitate:
mișcarea antiglobalistă și Europa în cazul italian și francez, La Critique
Sociologica, 2006;
Vladimiro Giacché, Constituția italiană împotriva tratatelor europene.
Conflictul inevitabil, 2015.

539
Jennifer Jackson, Lina Molokotos-Liederman, Naționalism, etnie și limite:
Conceptualizarea și înțelegerea identității prin abordări limită, 2014;
Paul Gradvohl, Orban et le souverainisme obsidional, Politique étrangère
2017;
Rousseau, Jean-Jaques, Despre contractul social sau principiile dreptului
politic, Editura Nemira, București, 2007;
Girardet, Raoul, Pour une introduction à l'histoire du nationalisme français,
Paris, 1958;
Winock, Michel (1990), Naționalism, antisemitism și fascism în Franța, Le
Seuil, 1990;
Sternhell, Zeev, Maurice Barrès și naționalismul francez: Franța între
naționalism și fascism, Paris, 2000;
Raoul Girardet, Le nationalisme français: anthologie, 1871-1914,
Paris, 1966;
Bertrand Joly, Déroulède: inventatorul naționalismului francez , Paris,1988;
Bertrand Joly , Naționaliști și conservatori în Franța: 1885-1902 , Paris,
2008;
Alexander J. Motyl, Enciclopedia naționalismului, vol. 2, 2001;
Jean-Paul Gautier, Les extrêmes droites en France, 2017;
Pierre Blaise, Extrême droite et national-populisme en Europe de l'Ouest,
CRISP, 2004;
Philippe Boulanger, Suveranitatea, o spate nostalgică a gaullismului?, 2017;
Christophe Le Dréau, Alianța pentru suveranitatea Franței și apariția
militantismului suveranist (1997-2002), 2009;
Emmanuelle Reungoat, Anti-europeni, eurosceptici și suveraniști. O istorie a
rezistenței la Europa (1919-1992), Franța, 2009;
Olivier Delorme, 30 de motive bune pentru a părăsi Europa, H&O, 2016;
Andrew Vincent, Nationalism & particularity, Cambridge University Press,
New York, 2002;
Ernest Gellner, Nations et Nationalisme, Payot, Paris, 1989;
Catherine Durandin, Istoria Românilor, Editura Institutul European,
București, 1998;
Baycroft, Timothy. Nationalism in Europe 1789-1945, 1998);
Kingston, Jeff. Nationalism in Asia: A History Since 1945, 2016;

540
Kohn, Hans. Nationalism: Its Meaning and History, 1955;
Kramer, Lloyd. Nationalism in Europe and America: Politics, Cultures, and
Identities since 1775, 2011;
Smith, Anthony D., Nations and Nationalism in a Globa, Cambridge, 1995;
A. Sudițoiu, Naționalismul în epoca globalizării: perspective teoretice și
practice;
Kaplan, Robert, Răzbunarea Geografiei: Ce ne spune harta despre
conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, Litera, 2014;
Giddens, Anthony, Sociologie, ediția a V-a, All, 2010;
Smith, D. Anthony, Naționalism și modernism, Epigraf, 2002;
Gellner, Ernest, Națiuni și naționalism, Antet, 1994;
www. wikipedia, enciclopedia liberă;
http://www.jstor.org/stable;
http://www.jstor.org/stable;
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article;
http://www.qmagazine.ro,

541