Alexandru Cristian

Noua utopie
sau
Statul senzorial

Trebuie să reinventăm utopiile

Pierre Bourdieu
 CUPRINS

Desfăşurând harta lumii

Capitolul 1
Utopie sau realitate
1.2. Istorie şi utopie

Capitolul 2
Utopiile contemporane
2.1. Desenând harta lumii după Războiul Rece
2 .1.1. O nouă aşezare geopolitică după anul 1989
2.1.1.1. Sfârşitul bipolarităţii
2.1.1.2. Era multipolară şi interdependentă
2.1.1.3. Noile utopii după sfârşitul Războiului Rece - Teoria păcii demo-
cratice şi teoriile concurente
2.1.1.4. Fenomenul globalizării şi implicaţiile acestuia asupra societăţii
internaţionale
2.1.2. Transformarea lumii după atacul de la 11 septembrie 2001
2.1.2.1. Un mediu de securitate anarhic
2.1.2.2. Terorismul – un flagel al lumii moderne
2.1.2.3. Spre o geopolitică a haosului?
2.1.2.4. Geopolitică sau geostrategie? Un model de analiză a spaţiului
internaţional de securitate

Capitolul 3
Lumea paradigmatică ‒ o altfel de utopie
3.1. Conceptul ştiinţific de paradigmă
3.2. Definirea paradigmei securităţii
3.3. Schimbarea paradigmelor în mediul internaţional de securitate

2
 3.3.1. Abordarea constructivistă a securităţii
3.3.2. Curente marxiste în sistemul internaţional ‒ teoria sistemului
mondial şi teoria dependenţei
3.3.3. Societatea riscului ‒ abordare a securităţii moderne
3.4. Perspective asupra sistemului internaţional de securitate ‒ dileme
preparadigmatice
3.5. O interpretare filosofică a securităţii
3.6. Noile utopii ale mediului internaţional de securitate
3.6.1. Un nou mediu de securitate
3.7. Viitorul securităţii - o utopie greu de explicat
3.7. 1. Postmodernismul sau deconstrucţia securităţii
3.7.2. Neorealismul sau înfruntarea marilor puteri
3.7.3.. Teoria procesual organică a securităţii-neomarxism şi ştiinţă

4. Utopia mea sau despre statul senzorial

Bibliografie

3
Desfăşurând harta lumii

Istoria şi geografia sunt lecţii pe care omenirea le-a învăţat, dar nu le-a
respectat. Adesea surprinzătoare, istoria ne oferă exemple de măreţie şi de uimitor
declin. Geografia ne arată cum se pot dezvolta popoarele lumii dacă sunt ajutate de
mediul înconjurător. Studierea acestor lecţii ne oferă un paradox. State cu o istorie
bogată, dar cu o geografie dezavantajoasă, au devenit mari puteri economice şi
tehnologice ‒ un exemplu clasic este Japonia. State cu o istorie şi cu o civilizaţie
nu atât de bogată sunt exemple de prosperitate datorită unei geografii avantajoase ‒
Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Un singur stat a putut să înmănuncheze
aceste lecţii şi să devină cea mai mare putere cunoscută a lumii ‒ Statele Unite ale
Americii. Stat cu un destin manifest şi cu o dorinţă de a arăta lumii că libertatea
este cel mai de preţ lucru.
Am desfăşurat harta lumii şi am rămas uluit de ce am observat. Regiuni pline
de resurse care se afundă într-o subdezvoltare uluitoare ‒ Africa, Rusia şi America
Latină ‒ şi regiuni cu resurse puţine şi cu o dezvoltare impresionantă ‒ Japonia,
Germania, China şi, într-o anumită măsură, şi Statele Unite ale Americii.
Dacă nu ne putem alege geografia, putem măcar să ne facem istoria. După
acest dicton s-au condus multe state care şi-au dorit să atingă un nivel înalt de
civilizaţie. Totuşi, de acest clivaj? O sumedenie de răspunsuri ne vin în minte:
model cultural, arhetip civilizaţional, dorinţa de a se dezvolta.
Toate aceste state au trăit în realitatea pe care şi-au creat-o, dar şi în utopia
la care au visat. Lumea este condusă de vise şi speranţe, refuzând realitatea.
Expansiunea islamului este paradigma utopică a mântuirii tuturor, expansiunea
capitalistă este utopia dezvoltării lumii şi avansului civilizaţiei iar utopia
democratică este dorinţa ascunsă a omului de a fi egal cu toţi ceilalţi. Toate aceste
utopii formează din actuala lume în care trăim o lume conflictuală, o lume avidă de
resurse, o lume în care puterea este mai importantă decât modelul civilizaţional.
Am denumit această carte Noua Utopie după ce am deschis cartea de istorie a
lumii şi am desfăşurat harta lumii, realizând că fiecare popor şi-a format propriul

4
său vis. Conflictul izbucnit în lume a fost declanşat de reala dorinţă a fiecărui
popor de a-şi exprima liber propriul vis. Fiecare vis s-a întâlnit cu alt vis şi aşa a
ieşit o realitate deformată, în care popoarele lumii, cu structură bio-genetică
asemănătoare, au intrat într-un conflict fratricid, care modelează această lume în
care trăim.
Când scriu aceste rânduri o serie de evenimente ne-au demonstrat că utopia
globalistă a lumii este desuetă şi că se revine la o nouă eră a naţionalismelor. De ce
am numit aceste idei filosofice, politice şi morale utopii? Pentru că niciuna dintre
aceste idei nu poate exprima, în mod real şi concret, dimensiunea realităţii în care
trăim.

Alexandru Cristian

12 noiembrie, Anul lui Dumnezeu 2016

Capitolul I
Utopie sau realitate
5
 Sensul Istoriei este timpul care se scurge şi care modelează civilizaţii şi
culturi. Mulţi filosofi au îndrăznit să afirme că Istoria are un sens, o teleologie greu
de pătruns. În opinia mea, Istoria a fost un mănuchi de vise împletite pe realităţi.
Au existat popoare care au apărut pe scena Istoriei dar care au şi dispărut. Au
existat oraşe care au creat imperii. În Istorie totul este posibil, hazardul şi
neaşteptatul sunt două elemente centrale ale Istoriei.
Utopia a fost un vis pe care omul şi comunitatea din care făcea parte şi l-au
permis cu lejeritate şi cu o imensă curiozitate. Utopia este un concept, o direcţie
socială sau un simplu gen literar, sunt întrebări pe care oamenii le-au ridicat de-a
lungul istoriei.
Cuvântul utopie provine din greaca veche şi are două origini semantice. Prima
origine este ou topos, care înseamnă o regiune care nu se găseşte niciunde. A doua
origine stă în Eu Topos, care se traduce ca regiunea binelui.1 Principalele trăsături
ale utopiei sunt masificarea, colectivismul şi conducerea centralizată.2
Primele utopii ale omenirii au avut un rol de critică şi de evidenţiere a
lacunelor societăţilor din anumite perioade istorice. Thomas Morus, cel care a
popularizat cuvântul utopie, prin celebra sa lucrare Utopia, publicată în anul 1516,
a criticat societatea engleză a secolului al XV-lea.
De-a lungul timpului au urmat o serie întreagă de utopii. Marea epocă a
utopiilor a fost Franţa secolului al XVIII-lea. Între anii 1700-1789, în Franţa s-au
scris peste 150 de proiecte utopice sau asemănătoare utopiei. 3 Efervescenţa din
perioada Iluminismului a fost o caracteristică a stării de fapt de la începutul naşterii
lumii moderne. Atunci lumea îşi căuta modele, resuscitând modele utopice mai
vechi sau creând, pe baza acestora, unele noi.
Jean-Jacques Rousseau afirma că omul este bun de la natură, dar societatea
şi mediul înconjurător îl pervertesc. În Contractul Social, Rousseau afirma că
1
Popescu, Dan, „Utopie - Cetatea cu vise şi speranţe“, p. 35 disponibil la store.ectap.ro/articole/15.pdf , accesat la
data de 27 octombrie, 2016
2
Irimaş, Eugenia, „Utopia contemporană între neo-liberalism şi globalism“, Philologica Jassyensia, An X, Nr. 1
(19), 2014, Supliment, p. 703‒714, disponibil la www.philologica-jassyensia.ro/upload/X_1supl_IRIMIAS. pdf,
accesat la data de 28 octombrie 2016, p. 704
3
Ibidem.

6
numai un popor de zei se putea guverna în mod democratic. Neîncrederea în
societatea ce se năştea a făcut din Rousseau un filosof care a emis idei ce au
bulversat secolele ce au urmat, fiind văzut adesea de unii ca un precursor al
gândirii comuniste, iar de către alţii chiar al gândirii totalitariste.
Toate marile utopii au ca punct de pornire şi de analiză a societăţii
proprietatea. În viziunea gânditorilor, proprietatea privată este izvorul
nemulţumirilor şi al inegalităţilor. În genere, proiectele utopice seamănă periculos
de mult cu experimentele totalitare ale secolului XX.
Ridicăm o primă întrebare, şi anume: Utopia este un proiect de gândire
periculos pentru societatea umană? În viziunile utopice omul trebuie să se apropie
de starea sa naturală, nealterată de lumea modernă în care a pătruns. Utopia este un
proiect care, în esenţă, doreşte Binele. Dar Binele afirmat în teorie este diferit de
Binele pus în practică.
Practicarea Binelui la nivel societal va produce nefericire şi o mai mare
inechitate. Să luăm, spre exemplu, o utopie în care toată lumea trebuie să fie
perfect egală. Oamenii au aceleaşi haine, aceleaşi case, citesc aceleaşi cărţi, au
aceleaşi sporturi. O uniformizare totală. Va produce aceasta o mare nefericire?
Numai gândul acesta ne înfioară şi ne facem să afirmăm că acesta nu este un vis, ci
un veritabil coşmar.
Socialiştii utopici ai secolului al XIX-lea, Henri de Saint-Simon, Charles
Fourier, Robert Owen, Theodor Diamant (iniţiatorul primului proiect utopic din
istoria României ‒ falansterul de la Scăieni sau Societatea Agronomică şi
Manufacturieră, în anul 1835) au mers pe ideea lui Jean-Jacques Rousseau şi au
afirmat că omul este modelat de mediul înconjurător.4
Foarte mulţi filosofi şi gânditori au ridicat problema om-mediu. Cine
influenţează pe cine. Relaţia omului cu mediul este o relaţie de dublă influenţare.
Omul se adaptează unui mediu ostil şi încearcă să-l modeleze. Odată cu trecerea
timpului, omul poate influenţa mediul prin proiectele sale de dezvoltare. Această
ultimă influenţare s-a produs începând cu a doua jumătate a secolului al-XIX-lea,

4
Ibidem, p.39

7
când omul a putut interveni decisiv în modelarea mediului înconjurător. Toată
istoria lumii ne prezintă această relaţie, care nu se va sfârşi datorită acestei lupte
între natură şi om.
Utopia este o realitate sau un proiect ce poate deveni realitate, ne întrebăm
adesea. Este un gen literar, o reflecţie filosofică, un plan bine stabilit (planurile de
dezvoltare durabilă sunt o nouă utopie, care a reuşit parţial) sau o simplă încercare
de a depăşi mişcări pe scara timpului dar şi pe scena Istoriei.
S-au scris tomuri încercând explicarea a ceea ce înseamnă cu adevărat
utopia. Un lucru este cert, istoria ne-a demonstrat-o... utopia poate deveni realitate.
Fără împlinirea utopiei într-un anumit timp sau într-o anumită zonă, acest concept
ieşea demult din istorie.
Istoria universală nu este decât o manifestare a Raţiunii, spunea Hegel. Când
statul va deveni o realitate şi o împlinire atunci se produce sfârşitul istoriei
universale.5
În viziunea lui Hegel, toată istoria este o zbatere pentru afirmarea pe scena
istoriei a ideilor şi concepţiilor. Este o luptă pentru recunoaştere. La Hegel, istoria
este transformarea Spiritului. Spiritul este motorul Istoriei.
Utopia poate împlini dorinţa a ceea ce trebuie să fie. Utopia poate
împrumuta din caracteristicile sale realității, lucru are poate fi dezastruos în istorie.
Dezastrul secolului XX a fost faptul că utopia s-a confundat cu ideologia. Paul
Ricoeur spunea că utopia şi ideologia trebuie să se afle la poli opuşi. 6
De multe ori progresul, emanciparea, dezvoltarea, afirmarea au însemnat
pentru societăţi atingerea unor stări de mulţumire şi chiar de ignorare a cursului
istoriei. Cufundarea în progres şi uitarea unui sens poate duce la automatizarea
societăţii, la transformarea acesteia într-o maşinărie perfectă, care striveşte orice
formă de abatere, mai exact la o utopie periculoasă. Aşa a fost văzut comunismul

5
Pohoaţă, Gabriela. „«Raţiunea în istorie» şi filosofia statului în viziune hegeliană“, p.11, disponibil la
http://cogito.ucdc.ro/vol3nr1martie2011/cog-ro/RATIUNEA%20IN%20ISTORIE%20Gabriela%20Pohoata.pdf ,
accesat la data de 27 octombrie 2016,
dar şi Hegel, Georg Wilhelm, Prelegeri de Filosofie a Istoriei, Editura Paralela 45, 2006. p.12
6
Vezi Ricoeur, Paul, L’Utopie et l’idéologie, Editura Seuil, Paris, 2005, p.120

8
după dispariţia sa de pe scena istoriei. Fantoma sa mai bântuie minţile şi sufletele
unor oameni, dornici de dreptate socială şi de egalitate perfectă.
Utopia poate fi considerată un motor de schimbare, un vector de inovare.
Utopia poate fi privită ca feţe lui Ianus. O faţă bună, care afirmă că utopia este
bună şi progresistă apărând omul de vicisitudinile istoriei şi de inegalitatea socială.
Faţa întunecată a răspunsului este modelarea şi dorinţa de a perfecţiona omul şi
societatea în care trăieşte, ambele având ca principală trăsătură imperfecţiunea şi
inegalitatea. Apariţia utopiei pe scena istoriei ne-a făcut să înţelegem că
perfecţiunea nu este atributul umanităţii şi că acest atribut trebuie lăsat doar lui
Dumnezeu.
Devenirea utopiei întru realitate este visul urât al omenirii. Ideea sau
doctrina expusă nu poate fi aşezată într-un cadru strâmt şi inegal cum este
societatea sau nu poate sălăşlui în mintea şi sufletul omului. Această dualitate
realitate şi imaginar va stăpâni ideea utopică. Imaginarul nu este perfect; acesta
poate fi unul creator de veritabili monştri sau de inimaginabile atrocităţi.
Imaginarul nu este nici bun nici rău; este imaginar, iar rezultatul acestuia nu se
poate prevedea. Istoria lumii a fost creată din idei şi afirmaţii, primele au condus
popoare celelalte lideri. Imaginarul nu poate fi închistat în clasica bătălie dintre
bine şi rău, imaginarul este o altă faţetă a realităţii, o altă lentilă prin care privim
evenimentele.
Noua utopie este cea contemporană, cea specifică celei de a doua jumătăţi a
secolului XX. Noua utopie se caracterizează prin dorinţa de a exprima şi explica în
mod universal ceea ce este particular. Noua utopie este la fel de periculoasă
precum precursoarele acesteia.
Antiutopia secolului XX este delimitarea strictă dintre utopie şi istorie.7
În prezent utopia nu mai este atât de actuală şi de frecventabilă datorită a trei mari
factori. Primul factor este legitimitatea raţională a clasei politice, al doilea factor
este atomizarea indivizilor şi ultimul factor este cultul colectiv al bunăstării
(welfare).8
7
Irimaş, Eugenia, op.cit., p.704
8
Ibidem

9
 Globalizarea este un proiect contemporan, care are ca principal scop un vis
mai vechi al lui Kant, pacea perpetuă. Pentru a fi pace în lume este necesar ca
lumea să fie condusă în mod centralizat, toate statele şi naţiunile să se supună unei
singure autorităţi. Organizaţia Naţiunilor Unite poate reprezenta un vector spre
realizarea acestei păci, spre crearea unei etici universale, care să conducă viitorul
lumii şi să armonizeze statele lumii.
În prezent, nu putem vorbi de utopii în adevăratul sens al cuvântului. Ideile
despre lume şi societate le putem denumi ca utopii contemporane pentru a le
încadra mai uşor într-o schemă de gândire. Sunt idei care prezintă viziunea unor
gânditori sau filosofi despre rolul omului şi al societăţii în epoca post-modernă în
care am intrat. Modernitatea şi post-modernitatea au creat şi ele utopiile lor. Am
îndrăznit să creez şi eu o contra-utopie, încercând să explic cum am observat eu
relaţiile între state.
Viitorul ne oferă multe întrebări şi puţine răspunsuri. Ceea ce ştim sigur
este că, fără a ne întreba sau măcar a ridica probleme, lumea se va opri din
progresul moral pe care l-a dobândit după atâtea secole.

1.2. Istorie şi utopie

Popoarele apar şi se afirmă pe scena lumii. Mecanismul intim al popoarelor
este voinţa de a exista şi dorinţa de manifestare a prezenţei în Istorie. Teleologia
popoarelor este, de multe ori, greu de interpretat iar adeseori lipseşte.
În perioada Antichității, oraşul era centrul relaţiilor de putere dintre popoare.
Ulterior, oraşele s-au transformat în imperii. Atena, Roma au fost centre ale
civilizaţiei mondiale. Ascensiunea şi declinul imperiilor este un fenomen istoric
atent studiat şi fascinant.
Principala cauză a declinului unui popor este, de obicei, una de origine
internă. Pierderea conştiinţei istorice şi a dorinţei de a se manifesta pe scena
istoriei a dus la stingerea multor popoare. Declinul Imperiului Roman a fost urmat
de o lungă perioadă de tranziţie, catalogată pe nedrept drept o epocă întunecată,
Evul Mediu. Caracterizată prin fărâmiţarea popoarelor şi a civilizaţiilor Evul

10
Mediu, a creat premisele unei dezvoltări lente dar sigure a lumii. În această
perioadă s-au ridicat primele întrebări despre locul omului în istorie, despre
credinţă, despre rolul ştiinţei, despre societate şi modelele sale.
Odată cu Renaşterea Italiană şi expansiunea Lumii Vechi, epoca descoperirilor
geografice, lumea a trecut la epoca modernă. O epocă în care informaţia se difuza
mult mai repede, unde oamenii aveau posibilitatea să cunoască mai multe unul
despre celălalt. Galaxia Gutenberg a fost piatra de temelie a lumii moderne,
cunoaşterea putând să însoţească omul oriunde.
Apariţia modernităţii a dus şi la evoluţii pe scena politică a lumii. Primul mare
conflict modern a fost Războiul de 30 de Ani, 1618-1648. Un război care a
însemnat piatra de temelie a lumii de astăzi.
Baza securităţii lumii este statuată în principiile Păcii din Westfalia, 1648.
Aceste principii sunt independenţa naţională, suveranitatea statală, interesele
naţionale, neamestecul în treburile interne.9
Lumea creată în urma Păcii din Westfalia a însemnat o lume mai ordonată,
mai aşezată, caracterizată de echilibru şi pragmatism. Pacea din Westfalia ar putea
fi descrisă sub forma unei butade: niciun stat nu are drepturi asupra altui stat.
În opinia lui Henry Kissinger, sistemul westfalian contemporan (comunitatea
internaţională) poate să reducă anarhia lumii. Termenul de anarhie în relaţiile
internaţionale înseamnă că deasupra statelor lumii nu există un for conducător care
să le coordoneze şi să le îndrume politicile.
Politica internaţională după Westfalia a fost condusă de paradigma
echilibrului de putere sau de forţe. Utopia echilibrului a avut ca rezultat notabil
politica fermă a lui Richelieu, ascensiunea Prusiei şi a culminat cu marele concert
european de la Viena, din 1815, ordine construită pe cenuşa marelui imperiu al lui
Napoleon. Echilibrul creat după Congresul de la Viena s-a distrus datorită
secolului naţiunilor şi al mişcărilor naţionalist-anarhice, o dovadă că echilibrul de
putere a fost o utopie care a eşuat.

9
Kissinger, Henry, Ordinea Mondială - Reflecţii asupra specificului naţiunilor şi a cursului istoriei, Editura Rao,
2015, Bucureşti, p. 13

11
 Odată cu Westfalia s-a născut doctrina egalităţii suverane. 10 Indiferent de
putere sau de statut, orice stat avea aceleaşi drepturi ca şi celelalte. Această utopie
a fost una echilibrată, dar a sfârşit în mod lamentabil odată cu izbucnirea celor
două războaie mondiale. Orice putere va avea propriile sale interese şi propriile
sale politici. Această echilibrare, balansare nu poate dura la nesfârşit. Aşa cum
spunea Lordul Palmerston, ministru de externe al Angliei în prima jumătate a
secolului al-XIX-lea, nu avem prieteni eterni şi nici inamici perpetui. Prietenii de
astăzi pot deveni duşmanii de mâine. Tot ceea ce ghidează un stat în acţiunile sale
sunt interesele.
Kissinger afirmă că, odată cu unificarea Germaniei, sistemul european a
devenit unul inflexibil, fiind predispus la conflicte. Franţa a devenit un adversar
declarat al ascensiunii Germaniei, iar Anglia s-a retras, aşteptând momentul pentru
a interveni în restabilirea echilibrului, moment care a venit în 1914.
După Primul Război Mondial, pacifismul a fost o utopie facilă şi
nefundamentată filosofic. Dezastrul acestei idei a produs a doua mare hecatombă
din istoria lumii, al Doilea Război Mondial. Ordinea interbelică nu a putut fi
asigurată datorită presiunii ideologice, a unui real dezechilibru de forţe între Aliaţi,
a injusteţei Tratatului de la Versailles.
Marele economist John Maynard Keynes a afirmat, după Pacea de la
Versailles, că după o asemenea pace va urma un război în următorii 20 de ani. O
profeţie uluitoare şi împlinită. Lumea interbelică a fost prea ocupată de revanşă în
loc de o colaborare exactă şi corectă. Utopia interbelică a fost bazată pe
imposibilitatea declanşării unui nou război.
Politica alianţelor şi a securităţii colective a fost un eşec datorită refuzului
marilor popoare de a intra în istorie, izolaţionismului american şi haosului din
blocul comunist.
Era bipolară a fost utopia politică împlinită. Lumea era condusă de două
superputeri, totul era controlat, atomizat, masificat. Echilibrul terorii a fost
perioada cea mai paşnică din istoria lumii, un paradox al istoriei. Demantelarea

10
Ibidem, p.33

12
ordinei bipolare a dus la reapariţia utopiilor şi a discuţiilor despre paradigme
globale.
Lumea multipolară era o provocare foarte mare pentru omenire care nu mai
cunoscuse această stare de secole întregi, de pe timpul Romei şi Cartaginei,
păstrând, evident, proporţiile spaţio-temporale.
Au început dezbaterile despre rolul noilor mari puteri, s-au relansat concepte
vechi geopolitice sau geostrategice, s-a dezvoltat teoria relaţiilor internaţionale.
Toată această efervescenţă s-a datorat unei aprigi dorinţe de a cunoaşte lumea. Să
încercăm să definim noua ordine mondială.
Ordinea mondială este concepţia unei regiuni dominate de o civilizaţie
asupra unei rânduieli juste şi a unei echitabile distribuţii de putere, o concepţie
aplicabilă lumii întregi.11 Ordinea mondială actuală este viziunea uni-multipolară a
lui Huntington, cu accente multipolare. Statele Unite ale Americii rămân unica
superputere, iar în jurul acesteia gravitează o serie de state: China, Rusia, Brazilia,
India, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Germania, Canada.
O altă definiţie a ordinii mondiale poate fi viziunea politică şi culturală a
unui bloc civilizaţional care, în corelare cu alte blocuri civilizaţionale, dă naştere
unei stări de fapt a lumii. Ordinea mondială poate fi schimbată sau menţinută prin
cooperare sau conflict.
Kissinger ne avertizează că orice stat tinde spre securitatea absolută. Crearea
unei securităţi absolute pentru o putere dă naştere unei insecurităţi absolute pentru
altă putere. Kenneth Waltz ne avertizează că realizarea securităţii trebuie să fie
ţinta oricărei puteri.12
În viziunea lui Thierry de Montbrial, relaţiile internaţionale sunt probleme
de coordonare a bunurilor publice în toate aspectele lor, relaţii formate între
diferite unităţi politice. Câmpul relaţiilor internaţionale este circumscris în
ansamblului problemelor internaţionale.13

11
Ibidem, p. 16
12
de Monbrial, Thierry, Acţiunea şi sistemul lumii, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, sub egida
Academiei Române, Bucureşti, 2003, pp. 201-204
13
Ibidem, p. 197

13
 Balanţa de putere a fost teoretizată de-a lungul istoriei de David Hume, Hans
J. Morgenthau, dar şi de alţi gânditori. La baza acestei balanţe de putere stă statul.
Statul este format dintr-un teritoriu bine definit, o populaţie care se află în graniţele
acelui teritoriu, dar şi dintr-un guvern care să administreze toate probleme apărute
în interiorul acelui spaţiu de pământ.14 Statul este poate noţiunea din ştiinţele
umaniste care a avut parte de cele mai multe definiţii şi analize. Problematica
principală în analiza statului a fost raportul acestuia cu omul, devenit cetăţean al
unui stat.
Statul poate să existe doar dacă este prezentă legitimitatea, un monopol
legitim al uzului de forţă. În concepţiile idealist-utopice, statul a fost văzut ca un
Leviathan care striveşte spiritul şi sufletul omului. În acelaşi timp, lipsa sa însemna
reîntoarcerea la starea naturală a omului, pentru unii idilică, pentru alţii o stare
anarhică de coşmar: Homo homini lupus est celebrul dicton latin scris de marele
dramaturg Plaut în Asinaria, reluat de Francis Bacon şi Thomas Hobbes.15
În interiorul statului, un grup de oameni a format o societate şi, cu timpul, o
comunitate. Max Weber afirmă că societatea (Gesellschaft) este un grup de oameni
care sunt legaţi între ei printr-o legătură de interese. Comunitatea (Gemeinschaft)
reprezintă un grup de oameni uniţi datorită unor sentimente, afectivitatea fi, ind
legătura dintre oameni. Istoricul britanic Eric Hobsbawm spunea că odată cu
globalizarea, lumea se va transforma într-o mare societate, pentru că afectivitatea
nu poate fi comună unor oameni diferiţi din punct de vedere cultural sau
civilizaţional.
Pe această diferenţiere merge şi Thierry de Monbrial când afirmă că
termenul de comunitate internaţională induce în eroare, întrucât, de fapt, există o
societate internaţională. Reflecţia lui Montbrial este parţial corectă. Termenul de
comunitate internaţională a fost promovat în special după atacurile din 11
septembrie 2001. Tragedia lumii contemporane a creat această transformare.
Lumea trebuie să fie unită în faţa asalturilor unor distrugători ai ordinii mondiale.
14
Ibidem, p. 373
15
Dialogul complet din Asinaria scrisă de Aulus Plautus în anul 195 î.Hr.din care s-a inspirat dictonul este “Lupus
este homo homini, non homo, quom qualis ist non novit”.Thomas Hobbes a explicat acest dicton descriind starea
naturală a omului care este condus fără norme şi valori sociale.

14
 Samuel Huntington spunea că heterogenitatea religioasă şi culturală vor
provoca războaie. De asemenea clivajul dintre imaginarul diferitelor popoare poate
provoca conflicte dramatice. Luăm aici drept clasic exemplul islamului, care
împarte lumea în Casa Păcii (Dar al-Islam) şi Casa Războiului (Dar al-Harb).

Capitolul II
Utopiile contemporane

2. Desenând harta lumii după Războiul Rece

Lumea are nevoie de o redefinire conceptuală şi paradigmatică. Trăim într-
o perioadă preparadigmatică, în care nu ştim ce paradigmă să alegem. Paradigma
principală, sistemul internaţional anarhic, pare că şi-a terminat rolul pe care l-a
avut de jucat pe scena politică internaţională. O nouă paradigmă îi va lua locul,
guvernanţa planetară instituţională, consideră unii specialişti. Jacques Attali vede o
Constituţie Planetară şi un hiper-imperiu al pieţei libere, după anii 2050.
Globalizarea avansează, dar este măcinată de convulsii interne. Geopolitica este

15
pusă sub semnul întrebării, ca şi geostrategia. Unii proclamă o geopolitică
planetară, alţii o geopolitică regională, orientată pe factori de putere.
În acest secol, marile puteri contestă balanţa neechilibrată de putere,
hegemonul american. Lumea uni-multipolară a lui Huntington a luat sfârşit, unii s-
au grăbit să spună că trăim în era interpolară a lui Grevi sau în nonpolaritatea
absolută a lui Haas. Lumea apolară este o lume în care fiecare stat nu mai are
putere să dobândească hegemonia, o lume echilibrată, fără pretenţii de contestare.
Ne îndreptăm spre un nou mediu de securitate dinamic, volatil, schim-
bător, plin de ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi. Asimetria conflictelor şi a in-
terdependenţelor produce dezechilibre care nu pot fi surmontate uşor. Noul mediu
internaţional de securitate va fi disputat între marile puteri, va fi conceptualizat de
noi viziuni geopolitice şi geostrategice şi se va coordona după o paradigmă actuală
şi una viitoare, sistemul anarhic de state şi guvernanţa instituţională planetară.
Securizarea mediului internaţional de securitate se poate face prin umplerea
clivajelor, cooperare, setarea tiparelor de amiciţie sau inamciţie. Fără o mişcare de
securizare concretă, lumea va pluti într-un „Paradis Hobbesian“, un haos gene-
ralizat. O lume în care înfruntarea, competiţia vor fi libere, jungla planetară va fi
coordonată de un darwinism social feroce. Ignacio Ramonet spune că mondia-
lizarea ne duce către o nouă eră glaciară, o glaciaţiune mondială.
Paşii către instaurarea unui nou mediu de securitate sunt teoretici şi prac-
tici. Ideea de a securiza nu este egală cu acţiunea de securizare. Securizarea trebuie
făcută după anumite tipare, care să respecte drepturilor omului şi suveranitatea
statală westphaliană. O securizare fără respectarea acestor norme şi o patologizare
a securizării duc la o insecuritate creată chiar de subsistemele, unităţile şi indivizii
componenţi ai mediului internaţional de securitate.

2.1.1. O nouă aşezare geopolitică după anul 1989

Războiul Rece a fost evenimentul istoric care a schimbat omenirea pentru
multe secole. Declanşat după cel de-al doilea mare război în istorie, acesta a reuşit
să proclame două idei politice învingătoare, ideea liberală sau democratică şi cea

16
comunistă sau totalitară. În anul 1946, la Westminster College, Fulton, Missouri,
marele om politic Winston Churchill ţine celebrul discurs care a reprezentat
începutul Războiului Rece, un început marcat istoriografic pentru că efectiv acesta
a început după Blocada Berlinului, care a ţinut din 24 iunie 1948 până în 11 mai
1949.16 După opinia multor istorici, Războiul Rece a fost pornit de ambiţia lui
Stalin şi inflexibilitatea sa politică. O altă teorie este că adevăratul motiv a fost
competiţia pentru Europa.

2.1.1.1. Sfârşitul bipolarităţii

În viziunea lui Joseph S. Nye Jr, Războiul Rece a cunoscut patru mari faze.
Prima fază a fost iniţierea conflictului, situată între 1945-1947, a doua fază a
constat în declanşarea propriu-zisă dintre 1947-1949, a treia fază, desfăşurată între
1950-1962, a reprezentat punctul culminant, iar în ultima fază, din perioada 1962-
1989, s-a produs destinderea17. De-a lungul acestui conflict s-a născut o întrebare
cvasi-permanentă, puterea americană trebuia să îngrădească puterea sovietică sau
comunismul?18 Cu această interogaţie politică, puterea americană a rezistat şi a în-
frânt puterea sovietică. După un sfert de secol de la implozia acestui regim, între-
bările încă mai persistă. Comunismul a căzut pentru că era obosit ideologic sau
economia sovietică era prea statică în raport cu dinamismul economiei mondiale?
Răspunsul este situat la graniţa dintre aceste două mari semne de întrebare.
Aleksandr Soljeniţîn spunea că Rusia autentică şi lumea au respins acest hibrid
monstruos din punct de vedere uman şi politic.
În perioada acestui conflict, s-au dezvoltat marile şcoli de gândire în do-
meniul relaţiilor internaţionale dar şi în domeniul securităţii. Paradigma după care
s-a condus lumea a fost bipolarismul, un binom hegemonic care nu dădea şanse
niciunei alte puteri să se afirme pe scena mondială. Hans Morgenthau spunea că
politica internaţională, ca orice politică, este o luptă pentru putere 19. Bătălia pentru
16
Marele dusman al comunismului (1947-1956), 07 martie 2011, disponibil la: www.historia.ro/
exclusiv_web/general/articol/marele-dusman-al-comunismului-1947-1956, accesat la data de 25 februarie 2014.
17
Nye, Joseph S. Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet, Bucureşti, 2005, p.111.
18
Ibidem, p.119.
19
Dumitraşcu, Veronica, „Hans Morgenthau, Politica între naţiuni“, în Revista Română de Sociologie, p.2,
disponibil la: www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2010/ Recenzii.pdf, accesat la data de 25 februarie 2014.

17
putere este ghidată de o singură normă, obţinerea acesteia. Aceasta este viziunea
realistă a lumii internaţionale. Curentul dominant al relaţiilor internaţionale în
perioada Războiului Rece este realismul. Al doilea mare curent, oponent al
acestuia dintâi, este liberalismul.
În timpul Războiului Rece, scena planetară a fost dominată de două mari
puteri antagonice, Statele Unitele ale Americii şi Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste. Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale şi al gândirii geopo-
litice şi geostrategice, Războiul Rece a fost dominat de paradigma realistă,
dezvoltarea studiilor strategice (strategia nucleară), de avansul geopoliticii şi de
dinamica ameninţărilor directe (dilema securităţii)20.
După sfârşitul Războiului Rece, în studiul şi practica politicii internaţionale
a apărut o sinteză a şcolilor de gândire în relaţiile internaţionale, care a trebuit să
facă faţă unui nou tipar geopolitic mondial, cu noi ameninţări, vulnerabilităţi şi
riscuri de securitate21. Tot după încheierea acestui conflict a apărut o schimbare
teoretică de marcă în studiile de securitate, noul cadru de securitate lansând noi
paliere de securitate, economic, societal, de mediu.
În timpul Războiului Rece, principala problemă teoretică discutată era
dilema securităţii, care se referea la potenţarea puterii unui stat faţă de alt stat.
Robert Jervis a ridicat întrebarea ce se întâmplă dacă una dintre puteri îşi accen-
tuează mijloacele de a-şi menţine securitatea, fapt ce va diminua securitatea
celorlalte state, puterea care creşte în materie de securitate va fi percepută ca o
ameninţare sau măsurile luate de aceasta nu vor avea niciun efect?22
Când analizăm sistemul internaţional, trebuie să ţinem seama de anumite
considerente. Structura sa, contextul cultural şi internaţional existent şi felul sta-
telor ‒ moderate sau revoluţionare23. Sistemul bipolar era un sistem fix, închegat,
aparent fără fisuri. Contextul cultural era reprezentat de bătălia ideologică, socie-
tatea deschisă se războia cu duşmanii acesteia, parafrazându-l pe Karl R. Popper.
20
Sava, Ionel Nicu, Teoria şi Practica Securităţii, Suport de Curs, Universitatea Bucureşti, 2012, p.9, disponibil la:
www.unibuc.ro/prof/sava_i/docs/res/2012iulSuport_curs_ Studii_Securitate_-_2012.pdf, acccesat la data de
25.02.2014.
21
Ibidem, p.11.
22
Ibidem, p.19.
23
Nye, Joseph S. Jr., op.cit., p.44.

18
Statele mari erau moderate în raporturile bilaterale, dar am putea spune revoluţio-
nare prin intermediul statelor satelit. Războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan
sunt modele istorice de bătălii între cei doi giganţi.
Sistemul mondial al bipolarismul era unul închis, stabilizat din punct de
vedere hegemonic. Charles Kindleberger a lansat Teoria Stabilităţii Hegemonice, o
teorie ce se aplică foarte bine acelui tip de sistem. Conform acestei teorii, hege-
monul sau hegemonii controlează lumea, nepermiţându-i acesteia să ia decizii poli-
tice greşite ce pot duce la conflicte, pe scurt, hegemonii îngheaţă conflictul şi
uneori îl anulează24.
În istoria îndelungată a sistemului internaţional, acesta a avut parte de mai
multe schimbări sau transformări. După opinia unor istorici, fenomenul de bipola-
ritate, coroborat cu cel de anarhie, a apărut în timpul Antichităţii, referitor la Atena
şi Sparta în secolul al-V-lea î.Hr. Joseph S. Nye Jr. consideră că oraşele-stat din
Italia renascentistă trăiau într-un sistem anarhic de state. După alţii, stabilitatea
hegemonică a apărut în timpul Imperiului Roman, în perioada maximă a dezvol-
tării acestuia, secolul II. d.Hr., sub domnia împăratului Traian.
În viziunea lui Joseph S. Nye Jr. au existat trei tipuri de sisteme mondiale:
imperial, feudal şi sistemul anarhic de state. Sistemul imperial a ţinut până la
căderea Imperiului Roman, cel feudal până zorii sistemului westphalian, urmând
cel anarhic, care continuă până în prezent25. Întrucât sistemul bipolar a fost un
sistem anarhic controlat de două mari puteri, putem afirma că sistemul bipolar a
fost o dualitate, guvernarea simultană a două mari puteri.
Sfârşitul Războiului Rece a adus o serie întreagă de metamorfoze.
Principala transformare este apariţia unor noi actori statali şi nestatali. A doua mare
transformare este fenomenul denumit globalizare. A treia mare transformare este
creşterea insecurităţii. Aparent, deşi cele două state erau rivale, echilibrul terorii a
produs multă linişte, conflictele au fost îngheţate, pentru a se dezgheţa sub soarele
democraţiei şi al libertăţilor.

24
Kindleberger, Charles, Dominance and Leadership in International Economy, disponibil la:
www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Kindleberger1981.pdf accesat la data 25 februarie 2014.
25
Nye, Joseph S. Jr, op.cit., pp.13-14.

19
 2.1.1.2. Era multipolară şi interdependentă
Echilibrul bipolar a luat sfârşit şi a dat naştere unei noi ere, cea multipo-
lară. Era multipolară are ca principală caracteristică apariţia mai multor centri de
putere, poli de putere, diverşi. Un pol de putere poate fi reprezentat de un stat sau
de un grup de state. Era multipolară aduce cu sine transformări interesante. Prima
transformare este strânsa relaţionare între poli, iar a doua, competiţia între marile
centre de putere sau epoca marilor puteri, după expresia profesorului Teodor
Frunzeti.
Prima transformare, strânsa relaţionare între poli, este denumită interdepen-
denţă. Cuvântul interdependenţă a fost folosit prima oară în Manifestul Partidului
Comunist, de Karl Marx. Conceptul de interdependenţă în relaţiile internaţionale a
fost lansat de politologii Robert Keohane şi Jospeh S. Nye Jr. Interdependenţa
înseamnă încrengături de legături economice, sociale şi politice ce unesc statele
între ele. Interdependenţa apare mai întâi la nivel economic, apoi migrează către
toate nivelele26. Conceptul de interdependenţă economică a fost popularizat de
Richard Cooper.
Joseph S. Nye susţine că interdependenţa poate fi în principal de două
feluri: interdependenţă militară, care înseamnă dependenţa mutuală ce ia naştere
din competiţia militară şi care a atins apogeul în anii Războiului Rece, şi interde-
pendenţa economică, reprezentând substanţa actualei politici internaţionale, cu un
grad ridicat de sorginte socială27.
Interdependenţa este complexă şi poate dăuna mult dacă sistemul inter-
naţional este zdruncinat. Interdependenţa are sensibilitate şi vulnerabilitate.
Sensibilitatea interdependenţei se referă la întinderea şi rapiditatea efectelor
dependenţei în cazul unei schimbări, exemplu criza OPEC din anul 1973 28.
Vulnerabilitatea este costul relativ al schimbării structurale a unui sistem de inter-

26
Vezi Baldwin, David A., Interdependence and Power, disponibil la: www.princeton.edu/~dbaldwin/selected
%20articles/Baldwin%20(1980)%20Interdependence%20and%20Power%20-%20A%20Conceptual
%20Analysis.pdf, accesat la data de 26 februarie 2014.
27
Nye, Joseph S. Jr., op.cit., p.183.
28
Idem.

20
dependenţă, ieşire din cadrul acelui sistem sau chiar schimbarea sistemului 29. Un
exemplu este autarhia economică a Coreei de Nord, care condamnă poporul nord-
coreean la o sărăcie cruntă. În aceeaşi situaţie se află şi Cuba. Dacă nu eşti conectat
la economia mondială, eşti condamnat să dispari de pe scena internaţională, o
dispariţie lentă dar sigură.
Interdependenţa poate fi simetrică sau asimetrică. Simetrică este atunci
când partenerii dependenţi sunt relativ egali, asimetrică, atunci când există o dife-
renţă clară de putere30. Fenomenul interdependenţei a apărut datorită accelerării
unui fenomen abstract, greu de cuantificat, numit globalizare. Mecanismul
principal al globalizării este intensificarea schimburilor economice prin mondia-
lizarea comerţului şi apariţia unei pieţe libere la nivel planetar. Interdependenţa
militară apare atunci când prevalentă este puterea militară nu cea economică.
Putem concluziona că în era bipolară am avut un fenomen de globalizare militară,
iar în era multipolară un fenomen de globalizare economică.
Un critic al fenomenului multipolarismului şi al interdependenţei este filo-
soful politic şi lingvistul Noam Chomsky. Acesta susţine că marile puteri sprijină
libertatea comerţului pentru că astfel îşi susţin interesele materiale, iar acest lucru
este o caracteristică fundamentală a ordinii internaţionale din zilele noastre 31.
Chomsky susţine că teoria dominoului este o creaţie sinistră a globalizării, acest
domino fiind ca un virus ce se dezvoltă independent şi greu controlabil. Prin acesta
se poate controla şi conduce lumea.
După sfârşitul Războiului Rece, un mare număr de analişti au proclamat
sfârşitul geopoliticii şi naşterea geoeconomiei şi a războaielor economice 32.
Războiul economic global a fost denumit de unii drept al Treilea Război Mondial.
Principala critică a globalizării este că a instaurat domnia finanţelor asupra politicii
şi a libertăţii popoarelor.
Multipolarismul este o realitate prezentă. State mari sunt într-o competiţie
economică şi politică, dar nu şi militară. Marile puteri nu se provoacă direct, ele
29
Idem.
30
Ibidem, p.187.
31
Chomsky, Noam, Noi creăm viitorul, Editura Corint, Bucureşti, 2012, p.24.
32
Mâşu, Ștefan, Omenirea secolului al-XXI-lea şi Guvernul Mondial, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p.131.

21
folosesc parteneriate şi forumuri de cooperare 33. Samuel P. Huntigton spunea că
trăim într-o lume uni-multipolară, în care există o singură superputere − SUA
alături de alte câteva puteri, ce gravitează în jurul ei. Giovanni Grevi susţine că
trăim într-o lume interpolară, o lume multipolară a interdependenţelor 34.
Una dintre cele mai interesante teorii despre lumea post-Război Rece este
teoria apolarităţii, teorie lansată de Richard N. Haas. În secolul XXI, lumea
unipolară sau multipolară va lua sfârşit. Niciun centru de putere nu va fi putea să-şi
impună voinţa pe scena lumii. Puterea va fi difuză şi lipsită de substanţă. Secolul
actual va cunoaşte o lume dominată de state ce vor avea mai multe tipuri de
putere35.
În lumea multipolară, o serie de actori statali conduc lumea. China, UE,
Rusia, Statele Unite ale Americii, Rusia şi Japonia au împreună 75% din economia
mondială şi 80% din bugetul de apărare la nivel global. De aici rezultă o trăsătură
cardinală, statele au monopolul pe putere36.
După opinia lui Haas, se observă un declin al puterii americane, prin faptul
că deţine mai puţin de 25% din produsul global brut. Puterea americană nu mai
poate să controleze toate fluxurile globalizării. Era apolară stimulează proliferarea
informaţiei37. Dacă realiştii tradiţionalişti observă o schimbare între era unipolară
către cea multipolară, Haas vede o nonpolaritate, bazată pe o împărţire echitabilă a
puterii şi a resurselor acesteia. Un factor determinant în apariţia acestei ere îl are
creşterea în importanţă a actorilor nestatali. Integrarea în lumea modernă
amortizează noile puteri şi evită competiţia şi conflictul38.
La baza stării de nonpolaritate au stat trei mari motive. Primul motiv este
unul de ordin istoric, statele dezvoltându-se mai puţin decât actorii nonstatali. Al
doilea motiv este că politica externă americană agresivă a accelerat apariţia unor
noi centre de putere. Al treilea motiv este că globalizarea a stimulat un volum uriaş
33
Frunzeti, Teodor, Vladimir Zodian, Lumea 2013, Editura RAO, Bucureşti, 2013, p.17.
34
Giovanni Grevi, „The Interpolar World, a New Scenario”, în Occasional Paper, June 2009, disponibil la:
www.iss.europa.eu/uploads/media/op79.pdf, accesat la 26 februarie 2013.
35
Richard N. Haas, The Age of Nonpolarity, p.1, disponibil la: acme.highpoint.edu/
~msetzler/IR/IRreadingsbank/EmpireOverNonpolarHauss.FA08.x.pdf, accesat la 26 februarie 2013.
36
Ibidem, p.2.
37
Ibidem, p.3.
38
Ibidem, p.4.

22
de fluxuri comercial-economice, ce nu pot fi ordonate şi administrate de către stat.
Un alt motiv al scăderii în importanţă a puterii americane este implicarea politică şi
militară în diverse confilicte.39 Concluzia lui Richard Haas este că globalizarea
diluează puterea statelor de a controla fluxurile şi măreşte capacitatea actorilor
nonstatali.
În opinia lui Haas, era apolară creşte riscul ameninţărilor asimetrice prin
faptul că statele nu mai au capacitate de control, iar fluxurile informaţionale şi
comerciale sunt în mâna altor mari jucători. Hedley Bull consideră politica globală
un melanj între anarhie şi societate40.
Nonpolaritatea va slăbi alianţele, dar va deveni o nonpolaritate concertată
pentru a preveni toate riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile de pe scena
internaţională41. Dacă elementele noului sistem nonpolar nu vor coopera, atunci
întregul sistem internaţional va fi supus unor mari riscuri, printre care şi cele de
dezintegrare şi de deteriorare, conchide Richard Haas.
Trăim într-o lume în plină schimbare, era multipolară şi interdependentă
este contestată de alte modele ale politicii internaţionale, un model apolar sau un
model interpolar. Lumea de după bipolarism va avea, probabil, caracteristicile mai
multor sisteme, însă trebuie să fie mai sigură şi mai paşnică decât a fost în secolul
trecut.

2.1.1.3. Noile utopii după sfârşitul Războiului Rece ‒ Teoria păcii demo-
cratice şi teoriile concurente
Securitatea este un concept abstract, ce defineşte o stare de siguranţă. Lipsa
de siguranţă se numeşte insecuritate. În opinia lui Ian Bellany, securitatea este lipsa
relativă a războiului. Lawrence Martin consideră securitatea ca o asigurare pentru o
bunăstare viitoare42. O definiţie mai complexă a securităţii este cea a lui Arnold
Wolfers. După opinia acestuia, securitatea măsoară absenţa ameninţărilor la adresa
39
Idem.
40
Cf. Hedley Bull, The Anarchical Society, disponibil la: davidthsu.files.word press.com/2013/05/bull-the-
anarchical-society1.pdf, accesat la 26 februarie 2014.
41
Richard N. Haas, op.cit., p.7
42
Ionel Nicu Sava, op. cit., p.8, disponibil la: www.unibuc.ro/prof/sava_i/docs/res/
2012iulSuport_curs_Studii_Securitate_-_2012.pdf accesat la 26 februarie 2014.

23
unor valori existente, într-un sens subiectiv, absenţa tensiunii că astfel de valori vor
fi atacate43.
Securitatea internaţională cuprinde arealul politic mondial unde actori
statali şi nonstatali cooperează şi nu au loc tensiuni şi conflicte ce le pot periclita
activitatea. Securitatea internaţională este garanţia păcii în lume şi a respectării
drepturilor universale ale omului.
Teoria păcii democratice se referă la definirea păcii în corelaţie cu definirea
violenţei şi a conflictului44. Pacea este definită în raport cu violenţa şi insecuritatea.
Pacea are ca principal scop diminuarea violenţei sau încercarea de eliminare a
acesteia. Din anul 1945 până în anul 2000, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără
război45. Studiile de pace au, ca şi concept central, conflictul. În opinia lui Johan
Galtung, pionier al studiilor referitoare la pace, nu statele şi indivizii sunt vinovaţi
de violenţa din sistemul internaţional, ci structurile sociale cărora le aparţin.46
Violenţa poate fi definită ca violenţă directă sau violenţă structurală.
Violenţa directă se referă la relaţiile interumane, dar şi la cele interstatale. Violenţa
structurală este derivată din structura sistemului internaţional. Cu alte cuvinte,
imperfecţiunea sistemului internaţional duce la apariţia şi dezvoltarea conflictului.
În concepţia lui Galtung, pacea este de două tipuri, pozitivă sau negativă. Pacea
pozitivă este atunci când condiţiile structurale inhibă violenţa, pacea negativă este
caracterizată de suprimarea violenţei prin forţă, o violenţă superioară, ceea ce în-
seamnă că violenţa este controlată. Securitatea este stabilă când avem pace pozitivă
şi este instabilă când avem pace negativă, o afirmaţie care a reprezentat realităţile
sfărşitului de secol XX şi începutul de secol XXI. Securitatea este stabilă când nu
avem nici un pericol care să ameninţe această stare.
Ipotezele teoriei păcii democratice în interpretarea lui R.J. Rummel sunt:
democraţiile nu pornesc război una împotriva alteia. Cu cât sunt mai democratice
două naţiuni, cu atât mai puţin probabilă este violenţa dintre ele, întrucât
democraţiile angajează violenţă minimă pe plan extern. Democraţiile se confruntă
43
Idem.
44
Sava, Ionel Nicu, Studii de Securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.99.
45
Ibidem, p.100.
46
Ibidem, p.101.

24
cu nivelul cel mai redus de violenţă internă şi democraţiile moderne nu atentează la
viaţa cetăţenilor lor. Teoria păcii democratice s-a dezvoltat după sfârşitul
Războiului Rece. Este o teorie optimistă asupra viitorul lumii internaţionale.
Contribuţia acestei teorii la relaţiile internaţionale este reprezentată de conştien-
tizarea influenţei lumii democratice în noua lume post-bipolară.
După Johan Galtung, conflictul este doar ceea ce este vizibil cu ochiul liber
şi poate fi numită problemă sau violenţă directă. Este vorba de o violenţă inclusă în
structuri şi care ţine de o cultură ce legitimează violenţa. Securitatea este absenţa
conflictului, dar şi absenţa ameninţării apariţiei unui conflict.
În viziunea idealistă a relaţiilor internaţionale, pacea joacă rolul primordial.
O lume idealistă a eliminat războiul şi a instaurat armonia şi buna cooperarea între
diverşi actori, statali sau nonstatali.
O paradigmă generală a sistemului internaţional este că acesta este un
sistem anarhic. Un sistem anarhic înseamnă că statele nu au deasupra lor un for
mondial care să le coordoneze. Nu există o autoritate suprastatală. În opinia lui
John J. Mearsheimer, securitatea internaţională poate fi periclitată prin apariţia
unui hegemon agresiv, o multipolaritate nebalansată sau nechitabilă 47. Conform
considerațiilor lui Mearsheimer, într-un astfel de sistem singurul obiectiv este
supravieţuirea.
Secolul XXI este un secol de tranziţie între lumea hegemonică pe care o
ştim şi o lume policentrică sau plurihegemonică. John J. Mearsheimer este neîncre-
zător în viitorul scenei politice internaţionale în etapa post-Război Rece. Instituţiile
internaţionale au puţină influenţă în comportamentul statelor, de aceea nu există
decât o mică premisă de stabilitate în noua eră post-bipolară48.
Instituţionalismul liberal este cea mai puţin ambiţioasă teorie, deoarece
consideră că statele cooperează eficient şi cu bună credinţă. Obiectivele fundamen-
tale ale statelor sunt opuse obiectivelor ONU, iar principalul obstacol în cooperare

47
Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, p.2, disponibil la:
www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer2001.pdf, accesat la 25 februarie 2014.
48
Mearsheimer, John J., The False Promise of International Institutions, p.1, disponibil la: www.people.
fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer1994.pdf, accesat la 26 februarie 2014.

25
este trişatul49. Pentru ca un sistem de securitate colectivă să funcţioneze aşa cum
trebuie, John. J. Mearsheimer subliniază necesitatea a trei elemente vitale. Primul
element este că statele trebuie să renunţe la uzul forţei militare pentru a nu altera
statu-quo-ul regional sau continental, al doilea element este că statele responsabile
nu trebuie să gândească prin prisma unor interese strâmte, statele trebuie să aibă
încredere unele în altele50. Politologul american evidenţiază că apariţia unui
agresor trebuie urmată de o măsură de securitate colectivă, întrucât oprirea escala-
dărilor agresiunilor este o obligaţie colectivă.
Actualul sistem internaţional este străbătut de o serie de transformări siste-
mice sau subsistemice. Principala caracteristică a sistemului internaţional de state
este metamorfoza şi dinamicitatea. O lume multidimensională, multipolară, o nouă
distribuţie planetară a puterii (către Asia-Pacific), o globalizare în sfera schimbu-
rilor comerciale, apariția unor mutaţii geopolitice 51. Principalele metamorfoze ale
securităţii internaţionale sunt tensiunile civilizatoare, fenomenul glocalizării şi
instituţionalismul sociologic. Toate aceste metamorfoze schimbă radical sistemul
internaţional, dar şi abordarea securităţii internaţionale.
Tensiunile civilizatoare sunt teoretizate în teoria conflictului civilizaţional
lansată de politologul Samuel P. Huntington. Diferitele civilizaţii de pe glob intră
în competiţie pentru afirmare culturală, apoi pentru recunoaştere. Deşi este o teorie
cunoscută a fost, înainte de 11 septembrie 2001, puţin luată în seamă. Principala
idee a acestei teorii este că tiparul imaginar civilizaţional poate naşte conflicte. Un
amestec periculos în zilele noastre este cel al fundamentalismului religios cu
tirania politică. Elitele clericale din anumite ţări islamice au confiscat religia pentru
a-şi impune propria lor voinţă şi a hotărî în numele popoarelor lor.
Fenomenul glocalizării este unul prezent şi în continuă creştere.
Glocalizarea, teoretizată de Roland Robertson, este rezultatul sintezei dintre
creşterea interdependenţei globale şi tensiunile localizante52. Glocalizarea schimbă
49
Ibidem, p.2.
50
Ibidem, p.3.
51
Frunzeti, Teodor, Vladimir Zodian, op.cit., p.16.
52
Roland Robertson, Glocalization and Space: Homogenity and Heterogenity, pp. 27-29, disponibil la:
www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=0A4iwSxpj44C&oi=fnd&pg=PA25&dq=robertson+roland.+
glocalization+time-space+and+homogeneity-heterogeneity&ots=Oe3_Dx5gwc&sig=iJjFcLSt0QsejIyt5ZFixuIzyIo
sistemul internaţional prin fragmentare, enclavizare culturală şi distanţare spaţială.
Dacă globalizarea apropie, glocalizarea depărtează. Apariţia glocalizării poate avea
drept cauză refuzul unor comunităţi de a semăna cu restul lumii, „atomizarea
planetară“ fiind coşmarul multor societăţi.
Instituţionalismul sociologic este o nouă teorie care susţine că organizaţiile
internaţionale pot influenţa comportamentul statelor membre prin conduita lor.53
Un exemplu clar de astfel de instituţie este UE. Statele preiau acquis-ul
comunitar, iar acest lucru le modifică comportamentul intern sau extern. Unii
critici acuză acest instituţionalism de îngrădire a suveranităţii statale.
Cele trei metamorfoze ale securităţii internaţionale pun în discuţie schim-
barea paradigmei anarhice dar şi principalele concepte. Conflictele civilizaţionale
depăşesc granițele statelor, de aici rezultă că naţiunile generează statele nu invers.
Fenomenul glocalizării fărâmiţează planeta şi dă naştere aşa-numitelor noi oraşe-
stat sau duce la apariţia noilor megalopolisuri. Instituţionalismul sociologic este
contestat de mulţi datorită unei cedări a suveranității în faţa unor instituţii.
Noile metamorfoze ale securităţii trebuie analizate şi proiectate în viitor.
Toate aceste trei scenarii sunt posibile, conflict civilizaţional, fărâmiţare mondială
sau guvernanţă instituţională planetară. Toate acestea duc la schimbarea paradig-
mei principale de securitate, un sistem anarhic de state.

2.1.1.4. Fenomenul globalizării şi implicaţiile acestuia asupra societăţii

internaţionale.
Globalizarea este fenomenul cu care a debutat secolul XXI. Este un feno-
men care a suscitat cele mai multe controverse. De foarte mulţi este văzut ca un
viitor luminos al omenirii iar, de la fel de mulţi, ca un rău absolut reprodus la
scară planetară.
O definiţie generală a globalizării este integrarea economiilor naţionale prin
schimburi comerciale corelate cu intensificarea dialogului socio-cultural între po-
&redir_esc=y#v=onepage&q=robertson%20roland.%20glocalization%20time-space%20and%20homogeneity-
heterogeneity&f=false, accesat la data de 26 februarie 2014.
53
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, Introducere în Relaţiile Internaţionale - Perspective şi
teme, Editura Antet, Bucureşti, 2005, p. 221.
poare. Globalizarea a fost văzută ca o dimensiune a societăţii, nu ca un mecanism
provenit de la stat. Globalizarea începe de la om, nu de la stat.
Zygmunt Bauman defineşte globalizarea ca Marele Război de Independen-
ţă faţă de Spaţiu54. Mobilitatea este o consecinţă a globalizării, care stimulează
stratificarea socială. Într-o lume globală, noile ierarhii sociale, politice, economice
şi culturale se reclădesc zilnic55. Paul Virilio proclama odată cu începutul globa-
lizării, sfârşitul geografiei. Distanţele şi graniţele geografice devin din ce în ce mai
greu de susţinut în lumea reală56.
Graniţele permeabile permit o circulaţie a mărfurilor, a informaţiei şi un
schimb de orice natură, mai intens. Această consecinţă dă naştere fenomenelor de
insecuritate asimetrică sau a ameninţărilor asimetrice. Controlul grupărilor crimi-
nale sau teroriste este mult mai dificil când informaţiile şi resursele financiare pot
circula fără oprelişti.
Preţul redus al comunicării şi abundenţa informaţiei permit muşamalizarea
sau deturnarea informaţiei primite, cu intermediul mass media mondializate 57.
Zygmunt Bauman susţine că anularea tehnologică a distanţei, în loc să organizeze
condiţia umană, tinde să o polarizeze. Informaţia distruge percepţia omului despre
lume şi îl antagonizează în raport cu lumea înconjurătoare. Fluxul masiv
informaţional produce fenomenul omului singur în imensul spaţiu planetar.
Acuzată de mulţi analişti că este un mijloc de control şi de subjugare,
globalizarea este un fenomen care nu este uniform. Occidentul este puternic
globalizat şi interdependent, pe când Africa Sub-Sahariană trăieşte într-un
„minunat“ Ev Mediu. Modelele distopice precum 1984, Panopticon sau Sinopticon
nu au dispărut din conştiinţa lumii.
Mondializarea susţine poziţia dominantă a banului şi, în acelaşi timp, va
emancipa decizia politică de scrupulele democratice, susţine Lucian Boia 58. Un alt

54
Bauman, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 2010, p.11.
55
Ibidem, pp.12-13.
56
Graham, Stephen, The End of Geography or the Explosion of Space? Conceptualizing Space, Place and
Information Technology, pp. 5-6, disponibil la: www.realtechsupport.org/ UB/ NP/IoT_ExplosionSpace_1998.pdf,
accesat la data de 27 februarie 2014.
57
Bauman, Zygmunt, op.cit., p.19.
58
Lucian Boia, Occidentul, o interpretare istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p.209.

28
proces criticabil este dezvoltarea noilor oraşe-stat, megalopolisurile. Zygmunt
Bauman spune că principala caracteristică a apariţiei acestor oraşe este evitarea
reciprocă şi separarea oamenilor, astfel încât oamenii caută strategii de
supravieţuire. Globalizarea prezintă un caracter nedefinit, dezorganizat şi
autopropulsat al problemelor lumii. Lipsa centrului, a unei comenzi unice, a unui
consiliu de decizie, acesta este caracterul principal al globalizării59.
Cea mai importantă consecinţă asupra securităţii internaţionale cauzată de
fenomenul globalizării este proliferarea armelor nucleare sau de distrugere în masă.
Armele nucleare au o istorie recentă şi un viitor lung. Datorită acestor arme
nucleare, posibilitatea unui conflict global se apropie de zero60.
Trebuie să clarificăm două aspecte ale proliferării nucleare. Primul aspect
este dezvoltarea pe orizontală, care înseamnă obţinerea unei tehnologii ce poate
înzestra un stat cu armament nuclear. Al doilea aspect este dezvoltarea pe verticală,
ce reprezintă ameliorarea arsenalului nuclear deţinut, retehnologizarea sau
suplimentarea acestuia61. În prezent, există peste 17 000 de focoase nucleare, iar 27
de ţări au capacităţi de transport. Din arsenalul nuclear, 80% este deţinut de fostele
rivale din timpul Războiului Rece, Statele Unite ale Americii şi Rusia 62 Împotriva
neproliferării s-a semnat, în anul 1968, un tratat la care au aderat, până în prezent,
189 de state63. Tratatul de Neproliferare este baza împotriva achiziţionări de arme
nucleare. Pentru a descuraja statele de a se înarma ar trebui aplicate două politici,
cea a controlului armamentelor şi cea de dezarmare.
Aplicarea acestor politici depinde, în mare parte, de atitudinea şi de
acţiunile întreprinse de mari puteri, conchide profesorul Teodor Frunzeti.
Ameninţarea nucleară îngrozeşte multă lume, mai puţin pe adepţii teoriei
realiste. Aceştia susţin că balanţa terorii a făcut ca, timp de jumătate de secol,
Războiul Rece să nu se încălzească. Realiştii consideră paradigma tradiţională,

59
Bauman, Zygmunt, op.cit., p.59.
60
Frunzeti, Teodor, „Neproliferarea armelor nucleare, Măsură de consolidare a securităţii naţionale“, în Revista de
Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, nr.10, Bucureşti, 2013, p.22.
61
Idem.
62
Idem.
63
United Nations Office of Disarmament Affairs, disponibil la: www.un.org/disarmament/ accesat la 26 februarie
februarie 2014.

29
supravieţuirea într-o anarhie, ca fiind singura cale de a scăpa de ameninţări de
orice fel.
Globalizarea se confruntă cu două tendinţe, centripetă sau centrifugă.
Forţele centripete sunt reprezentate de statele dezvoltate, care duc politici de
dezvoltare prin cooperare, iar forţele centrifuge sunt statele în curs de dezvoltare,
cu un naţionalism de multe ori anacronic.

2.1.2. Transformarea lumii după atacul de la 11 septembrie 2001

Principalele consecinţe ale globalizării asupra securităţii internaţionale sunt
insecuritatea endemică şi ameninţările asimetrice. Insecuritatea endemică
reprezintă prezenţa permanentă a unei ameninţări, iar ameninţările asimetrice, lipsa
unei securizări eficiente în faţa unei ameninţări cu un caracter greu de definit. Un
exemplu clasic de ameninţare asimetrică este terorismul.
Incertitudinea lumii în care trăim este o consecinţă directă a globalizării.
Creşterea interdependenţei presupune şi creşterea vulnerabilităţilor, riscurilor şi a
ameninţărilor. Vulnerabilităţi în interiorul statelor, riscuri la frontierele acestora şi
ameninţări din zone îndepărtate.

2.1.2.1. Un mediu de securitate anarhic

Realismul este şcoala cea mai influentă din arealul relaţiilor internaţionale.
După Edward Kolodziej, fondatorii realismului sunt Tucidide, Hobbes şi
Clausewitz. Marii teoreticieni ai secolului XX sunt Hans Morgenthau şi Edward
Hallet Car.
Realismul este o doctrină care se referă la comportamentul statelor în me-
diul internaţional de securitate. Principalele trăsături ale realismului sunt în număr
de patru şi anume: statele suverane sunt actorii cheie ai relaţiilor internaţionale;
statele sunt motivate de dorinţa de putere şi de urmărirea anumitor interese naţio-
nale; principala problemă în relaţiile internaţionale este condiţia anarhică, în care
deasupra statelor nu există nicio autoritate suverană cu rol de reglementare a

30
comportamentului statal; în intenţia agresivă de a acapara puterea, lipsa unui for
mondial duce către un conflict real, prezent şi cvasi-permanent64.
Câteva ipoteze ale realismului se referă la rolul statului pe scena internaţio-
nală şi la comportamentul acestuia. Statele sunt ca şi oamenii, au un comportament
egoist. Ele sunt actorii centrali ai relaţiilor internaţionale, iar acestea din urmă
studiază statul şi modul în care acesta interacţionează cu alte state. Puterea este
cheia înţelegerii comportamentului internaţional şi a motivaţiei unui stat65.
Realismul este doctrina ce are ca paradigmă sistemul internaţional anarhic.
O anarhie izvorâtă din faptul că nu există o autoritate suprastatală suverană.
Anarhia are un singur efect major: conflictul. Cauza acestuia este totala lipsă a
reglementării comportamentului statal. Anumite state pot prelua comportamentul
poporului său. Voinţa de afirmare şi lupta pentru prezervarea unor interese, care
pot fi egoiste sau mărunte. Egoismul este comportamentul specific naturii umane,
care are ca obiectiv prezervarea propriului interes.
În realism, esenţa puterii este capacitatea de a schimba comportamentul, de
a domina alte comportamente66. În viziunea realistă, puterea se măsoară mai întâi
cantitativ şi apoi calitativ. Un stat cu resurse demografice şi economice este o
putere importantă. În realism, pacea este privită ca ceva negativ, aceasta
însemnând absenţa războiului, existenţa a ceva indescriptibil67.
Realiştii afirmă că oamenii se identifică, în primul şi în primul rând, cu
naţiunea-stat. Realismul este politica puterii, atitudinea hobbesiană faţă de relaţiile
internaţionale68. După istoricii relaţiilor internaţionale, realismul s-a dezvoltat
împotriva idealismului, în special în anii Războiului Rece.
În opinia lui John J. Mearsheimer, puterea este de două tipuri, militară şi
latentă. Puterea militară înseamnă capacitatea armată a unui stat şi proiecţia aces-
teia, puterea latentă se referă la populaţia statului şi la bogăţia acestuia 69. Asum-

64
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, op.cit., p.65.
65
Ibidem, p.68.
66
Ibidem, p.73.
67
Ibidem, p.79.
68
Ibidem, p.84.
69
Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, p.1, disponibil la:
www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer2001.pdf, accesat la 27 februarie 2014.

31
pţiile lui John J. Mearsheimer sunt că sistemul internaţional este anarhic, că marile
puteri au impresionante capacităţi militare, că în sistemul internaţional există o
incertitudine, iar că supravieţuirea este scopul ultim al statelor70.
Balansarea este utilă în viziunea lui John J. Mearsheimer, aceasta putând
crea alianţe sau parteneriate. O lume balansată este o lume echilibrată. În concepţia
realistă, balansul puterii este singura modalitate de afirmare a păcii pe scena
internaţională.
Realismul este o teorie care a dominat relaţiile internaţionale timp de dece-
nii întregi. Paradigma sa a fost preluată ca premisă generală a relaţiilor interna-
ţionale. A explica lumea în mod realist este o provocare intelectuală, dar şi o
revoltă. Întrucât lumea este o junglă în care fiecare trebuie să supravieţuiască,
realismul are trăsăturile unei gândiri arhaice.

2.1.2.2. Terorismul – un flagel al lumii moderne

Terorismul este o anomalie a lumii civilizate. Când toată lumea evoluează
spre progres, forţe ascunse luptă din răsputeri pentru a zădărnici, eventual a opri
acest progres. Terorismul este groaznic pentru că nu are tangibilitate, este imate-
rial, nu se poate şti unde se naşte, unde apare şi unde dispare. Terorismul este
definiţia fricii în lumea contemporană.
Etimologic vorbind, terorismul înseamnă frică, spaimă, groază. Forţa
ascunsă care doreşte să înspăimânte şi să îngenuncheze lumea, aceasta este o
descriere sumară a terorismului.
În opinia multor analişti ai relaţiilor internaţionale, terorismul nu are o
definiţie clară. René Värk susţine că singurul organ abilitat să implementeze
măsuri de securizare este Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite
(CS al ONU). Consiliul are abilitatea de a impune sancţiuni şi de a desfăşura
acţiuni militare împotriva unui stat71.

70
Idem.
71
René Värk, Terrorism as a Threat to Peace, p. 217, disponibil la: www.juridicainternational.eu/
public/pdf/ji_2009_1_216.pdf, accesat la 27 februarie 2014.

32
 O controversă în ceea ce priveşte Consiliul de Securitate este stârnită de
articolul 39 al Cartei ONU, care dă autoritate deplină Consiliului, astfel încât
acesta singur va fixa o definiţie pentru ameninţarea la adresa păcii 72. Discuţia
asupra intervenţiei este complexă şi intens dezbătută. Teoria Războiului Just
admite intervenţia în anumite situaţii, dar ameninţarea la adresa păcii este
considerată a fi validă după o luare de poziţie a Consiliului de Securitate al ONU.
Prima rezoluţie a Consiliului de Securitate referitoare la terorism a fost emisă în
august 1998, după atacurile asupra ambasadelor americane de la Nairobi şi Dar Es
Salaam73.
Rezoluţia 1377, din 12 noiembrie 2001, proclamă că actele de terorism
internaţional constituie una dintre cele mai serioase ameninţări la adresa păcii şi
securităţii internaţionale în secolul XXI74.
Termenul de ameninţare la adresa păcii este contestat prin prisma
determinării celui care hotărăşte când apare această ameninţare. O ameninţare în
sensul clasic al cuvântului înseamnă ameninţarea cu forţa şi schimbarea statu-quo-
ului. În cazul terorismului, niciuna dintre aceste două ameninţări nu este întâlnită.
Terorismul ameninţă lumea prin faptul că nu se ştie exact ce reprezintă şi ce
doreşte ‒ o răsturnare a ordinii democratice, o pură revoltă sau o transformare către
un viitor anarhic şi plin de conflicte.
Jȕrgen Habermars afirmă că globalizarea reprezintă dezrădăcinarea
violentă a modului de viaţă tradiţional75. Habermars precizează că noutatea în ceea
ce priveşte atentatele de la 11 septembrie 2001 o reprezintă forţa simbolică a
ţintelor lovite. 11 septembrie este primul astfel de eveniment istoric pe plan
mondial, în cel mai strict sens al cuvântului, impactul exploziilor, prăbuşirea lentă
fiind o realitate înspăimântătoare, văzută de martorii oculari din întreaga lume,
afirmă Habermars76. Terorismul are o calitate unică, intangibilitatea, susţine

72
Idem.
73
Ibidem, p. 221.
74
Idem.
75
Borradori, Giovanna, Filosofie într-un timp al terorii, Dialoguri cu Jurgen Habermars şi Jacques Derrida,
Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, p.40.
76
Ibidem, p.57.

33
Habermars. Conform opiniei filosofului german, fundamentalismul constituie o
problemă de disonanţă cognitivă.
Principalul factor declanşator al terorismului este globalizarea. Ţările per-
dante se revoltă în faţa ţărilor câştigătoare, susţine Habermars. Atentatul de la 11
septembrie este un act anarhist, dominat de o revoltă neputincioasă îndreptată
împotriva unui duşman care nu poate fi înfrânt în niciun sens pragmatic 77.
Terorismul este o patologie a comunicării, susţine Habermars. O perturbare a
mesajelor iniţiale, o neînţelegere, o înşelătorie ce are ca versiune extremă
terorismul78.
Filosoful german nu crede în conflictul civilizaţional. El crede că acesta
este o creaţie falsă, pentru ca Occidentul să-şi valorifice interesele materiale
imediate. Mai mult, Habermars crede într-o patologie a modernităţii, prin faptul că
apare fenomenul de raţionalizare distructivă, şi prin reificarea marxistă, o
înţelegere greşită a relaţiilor dintre oameni, state şi lucruri. Teoria că modernitatea
ascunde în ea seminţe autodistructive îşi are obârşia în lucrările lui Max Weber şi
ale lui Oswald Spengler. Weber susţine că, în formarea şi evoluţia, sa Iluminismul
are fermenţi distructivi79. Spengler descrie Occidentul ca fiind o civilizaţie obosită,
anacronică, incapabilă să mai creeze ceva, declinul Occidentului fiind ireversibil.
Jacques Derrida susţine că la data de 11 septembrie s-a întâmplat ceva
groaznic, dar că nu ştim ce. Acesta subliniază că atacurile ne-au marcat deoarece
am trăit în comun experienţa unui eveniment şi că modul în care acesta ne
afectează reclamă o mişcare de apropiere80. Derrida ne spune că acest moment
tragic este un ecou îndepărtat al Războiului Rece, deoarece în acel timp puterea
americană sprijinea puterea teroristă de astăzi. Terorismul este un flagel al
securităţii prin faptul că este greu de combătut. Nu ştim exact câte organizaţii
teroriste există şi cu câte intenţii de acest fel ne putem confrunta. Pentru unii,
teroristul este un luptător de pace. Che Guevara a fost erou şi terorist. Terorismul
este una din fețele lui Ianus. Pentru unii, aduce binele şi victoria, pentru alţii ‒ răul
77
Ibidem, p.65.
78
Ibidem, p.109.
79
Ibidem, p.116
80
Ibidem, p.140

34
şi înfrângerea totală. Efectul propagat de acţiunile teroriste este, la nivel psiho-
emoţional, unul teribil. Nu trebuie să uităm că acest tip de comportament poate fi
înfrânt doar prin măsuri efective de securitate, concrete şi lipsite de o anumită
moralitate. Nu poţi fi moral cu cine te înspăimântă şi doreşte dispariţia ta. Dacă nu
vom stopa terorismul, ne vom îndrepta către un chaosmosis81 ca să-l parafrazăm pe
Felix Guattari.

2.1.2.3. Spre o geopolitică a haosului?

După atacurile teroriste din ultimul deceniu, mulţi specialişti s-au întrebat
încotro ne îndreptăm: spre o ordine ce trebuie impusă cu forţa, sau spre o dezordine
mondială, un haos distrugător. Haosul este stare de instabilitate şi de impredicti-
bilitate. Teoria haosului susţine că, deşi avem unele elemente concrete, desfăşu-
rarea ulterioară nu o putem observa, prevedea sau desluşi. Sistemul internaţional
este bazat pe asumpţia generală a mediului anarhic de securitate. Anarhia nu în-
seamnă haos dar nici ordine desăvârşită. Absenţa unui for suveran poate duce la
declanşarea unor mişcări haotice, iar ordonarea la o servitute îndelungată a ome-
nirii, după expresia lui Hayek.
Într-o celebră carte, Geopolitica haosului, Ignacio Ramonet afirmă că lu-
mea lipsită de reglementări, axată pe consum, provoacă moartea, distrugerea
civilizaţiei. Banul înrobeşte şi conduce. Firmele de nivel transnaţional,
conglomeratele economice mondiale sunt adevăraţii stăpâni ai lumii, aceştia
înrobesc lumea82. Ramonet susţine că lumea s-a transformat într-o junglă şi a
apărut un darwinism social cronic.
Pericolul iminent este uniformizarea lumii, de la La Paz la Ouagadougou,
de la Kyoto la Sankt-Petersburg, aceleaşi filme, seriale, informaţii, cântece, slo-

81
Haosmosul este introdus de Felix Guattari pentru a explica dezordinea cosmosului nostru. O mişcare browniană
de idei, interese şi valori care poate avea la un anumit moment propria ei ordine.
82
Ignacio Ramonet, La Géopolitique du chaos. Extraits, Editions Galilée, p. 1., disponibil la:
ultraliberalisme.online.fr/GeoplitiqueDuChaos.htm, accesat la 27 februarie 2014.

35
ganuri publicitare83. Atomizarea planetară este un pericol iminent al globalizării,
care merge în paralel cu înrobirea totală a lumii. David Rothkopf şi teoria sa despre
o superclasă conducătoare au dat naştere multor discuţii, dar şi multor spaime
colective. Financiarizarea economiei este văzută de Ramonet ca un pericol, schim-
burile comerciale sunt net inferioare venitului mare din tranzacţii 84. Mondializarea
produce un dezastru mondial, o glaciaţiune mondializatoare, ne avertizează Ignacio
Ramonet.
Teoreticienii haosului mondial văd dezvoltarea acestuia în mai multe feluri
şi având mai multe dimensiuni. Unii se referă la dominaţia financiară, alţii la anar-
hia între state, iar cei mai mulţi la violenţa structurală apărută ca un derapaj al glo-
balizării. Noam Chomsky este unul dintre marii critici ai globalizării. În opinia sa,
axioma lui Tucidide se aplică şi în zilele noastre, cei puternici fac ceea ce vor, iar
cei slabi îndură ceea ce trebuie să îndure 85. Chomsky susţine că haosul în lumea
actuală se datorează dorinţei de expansiune, pentru că imperiile consideră că
singura cale către o securitate efectivă este expansiunea.
Joseph S. Nye Jr. consideră că lumea este plină de conflicte din cauza ne-
respectării eticii în relaţiile internaţionale. Lipsa eticii înseamnă escaladarea con-
flictelor şi creşterea insecurităţii în lume. Limitele eticii în relaţiile internaţionale
sunt puse chiar de state, prin comportamentul acestora. Datorită slabului consens
internaţional asupra valorilor, statele nu au un comportament precum indivizii,
disjuncţia dintre ordine şi justiţie este mai mare în politica internaţională decât în
cea internă86. Acestea sunt câteva cauze generale ale comportamentului imoral al
statelor. Teoria Războiului Just, deşi are o origine timpurie creştină, s-a laicizat
odată cu timpul. Această teorie interzice cu desăvârşire atacul împotriva civililor.
Când are loc acest atac, atunci este permisă intervenţia străină.
Alain Joxe consideră Statele Unite ale Americii ca fiind un imperiu al hao-
sului, care exportă numai dezordine în actuala lume. Cauza principală a violenţei
politice este consecinţa unei spaţializări a violenţei ţărilor dominatoare, care expul-
83
Ibidem, p. 49.
84
Ibidem, p. 55.
85
Noam Chomsky, op.cit., p. 134.
86
Nye, J.S. Jr., op.cit, pp. 29-30.

36
zează către Sud cauzele de violenţă cele mai puternice, susţine Alain Joxe 87. Polito-
logul francez consideră că puterea americană este un regulator al dezordinii. Tot
acesta susţine că nu există o violenţă barbară; aceasta este o scuză a Europei.
Adevărata violenţă are o rădăcină politică şi socială. O rădăcină complexă, care
trebuie analizată concret şi obiectiv. Ambiţiile politice provoacă dezordine, susţine
Alain Joxe. Statul slăbit în perioada contemporană este o putere mediatoare între
reţelele economice şi reţelele de tip ONG sau corporaţiile multinaţionale 88. Acestor
viziuni deloc optimiste li se opun viziuni pline de speranţă într-un viitor de aur al
omenirii. O utopie în care pacea şi democraţia vor stăpâni lumea. Un sfârşit al
istoriei şi o victorie a ultimului om aflat în marele sat global.
Pericolul haosului mondial este reprezentant de fenomenul glocalizării şi
de conflictul civilizaţional. Dacă sistemul internaţional nu va găsi modalităţi de
temperare a acestor uragane în formare, atunci lumea va fi un loc în care ordinea
va fi uitată, dezordinea mondială va fi prezentă, iar chaosmosis-ul lui Guattari va
guverna lumea. Geopolitica haosului poate deveni realitate dacă mecanismul intim
de reglare a lumii internaţionale nu mai funcţionează sau nu se mai doreşte acest
lucru. Acest mecanism este raţionalitatea şi dorinţa de a se dezvolta de a progresa.

2.1.2.4. Geopolitică sau geostrategie? Un model de analiză a spaţiului

internaţional de securitate
Ca orice concept al ştiinţelor umaniste, geopolitica şi geostrategia au parte
de mai multe definiţii. Geopolitica este un model teoretic, cu ajutorul căruia actorii
îşi creionează politica de interes într-un spaţiu geografic 89. Geostrategia este strate-
gia pe care un stat o pune în acţiune într-un anumit spaţiu. Geostrategia ţine şi de
posibilitatea implementării strategiei.
Geopolitica a născut multe interese şi neînţelegeri. Punctul ei culminant a
fost Războiul Rece, iar geostrategia şi-a găsit apogeul în timpul şi puţin după
Războiul Rece. Lumea anarhică a sistemului internaţional a văzut, în aceste două
87
Joxe, Alain, Imperiul haosului, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 10.
88
Ibidem, p. 154.
89
Hlihor, Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2005, p. 251.

37
concepte, două modele teoretice, o încercare de a domina lumea nu de a o analiza.
Geopolitica este o concepţie intelectuală care ne oferă multe date despre lume,
state, populaţii, teritorii. Geostrategia este o gândire practică despre felul cum un
stat trebuie să acţioneze într-un anumit punct pe hartă pentru a-şi îndeplini un
obiectiv, indiferent care ar fi acesta. În luarea deciziilor, aceste două concepte nu
trebuie exacerbate, dar nici diabolizate. Sunt proiecţii intelectuale, nu asumpţii sau
reguli imuabile şi irefutabile.
Geopolitica are o serie de viziuni antropocentrice, omul în centrul preo-
cupărilor, statocentrice, în centru aflându-se statul, chiar şi teocentrice, unde Îl
găsim în centru pe Dumnezeu şi ideea de metanaraţiune. Esenţa geopoliticii este
proiecţia mentală asupra unor fapte concrete, un atac terorist sau un război de
gherilă. S-a spus despre geopolitică şi geostrategie că sunt surori, ba chiar se
întrepătrund. Interconectivitatea mare între cele două concepte este un stimul
pentru a le uni.
Geoscopia poate fi considerată drept una dintre metodele geopoliticii, prin
mijlocirea căreia se obţine developarea peisajului geopolitic şi geoeconomic,
marcat de prezenţa unor fenomene, spune Ilie Bădescu 90. Definţia dată de Ilie
Bădescu se referă la geopolitică ca un concept general ce are în componenţa sa mai
multe metode de cercetare.
Noul cadrul de analiză al mediului internaţional de securitate trebuie să fie
unul pluridisciplinar. Pentru a avea o imagine clară asupra lumii, considerăm că
geopolitca şi geostrategia trebuie folosite împreună în analiza unor fenomene. De-
ciziile politice şi cele geostrategice trebuie să fie baza afirmării poziţiei unui stat.
Geopolitica şi geostrategia trebuie să se dezvolte într-un context supra-disciplinar
şi multivalent. Sistemul internaţional de securitate este atât de dinamic şi de efer-
vescent încât o trăsătură generală este surprinderea. Pentru a-l analiza cât mai bine,
propun o viziune holistică asupra acestui sistem prin unificare unor concepte. Exis-
90
Vezi Dumitrescu, Lucian, Ilie Bădescu, Veronica Dumitrașcu, Geopolitica noului imperialism, Editura Mica
Valahie, București, 2010, p.12

38
tă astfel de viziuni integratoare, universalismul este una dintre acestea. Universalis-
mul este o meta-teorie despre istoria lumii şi rolul omului, universalismul are o
teleologie bine structurată şi definită.

Capitolul III
Lumea paradigmatică ‒ o altfel de utopie

Totalitatea ideilor şi a teoriilor este un cumul care, armonizat, poate da

naştere unei gândiri unitare. O paradigmă este un model ştiinţific care dă soluţii
unor probleme concrete, reale şi imediate într-o anumită disciplină. O paradigmă
este răspunsul la mai multe interogaţii.

3.1. Conceptul ştiinţific de paradigmă

39
 Thomas S. Kuhn spunea că paradigma este o realizare ştiinţifică universal
cunoscută care, pentru o perioadă anume de timp, oferă probleme şi soluţii model
unei comunităţi de practicieni91. Atunci când istoria ştiinţei şi a tehnicii trec de la o
paradigmă la alta, perioada se numeşte preparadigmatică92. După definiţia
academicianului Gleb Drăgan, paradigma este o realizare ştiinţifică ce formulează
şi rezolvă problemele unui grup de cercetători. Paradigmele sunt entităţi complexe,
ce prezintă un melanj între partea teoretică, aceea instrumentală şi cea
metodologică93.
Pentru filosoful ştiinţei Thomas S. Kuhn cunoaşterea este anistorică, forma-
listă şi narativă94. Cunoaşterea este un lucru profund şi este o combinaţie între date
empirice şi filtrul mental propriu. După foarte mulţi cercetători, când ne naştem
avem cunoştinţe arhaice, sedimentate prin moştenirea lanţului trofic. Richard
Dawkins spunea că nemurirea este în noi prin codul genetic.
Paradigma este un cadru larg, teoretic şi practic, în care o serie de asumpţii,
ipoteze şi axiome răspund unor întrebări. Dilemele paradigmatice se ivesc atunci
când din două paradigme nu ştim evoluţia exactă a uneia sau a alteia. Aceste
dileme apar doar în ştiinţele socio-umane.
Paradigmele în ştiinţele socio-umane sunt mai volatile, au graniţe permea-
bile şi conceptualizări aparent apropiate. Teoriile literare sunt asemănătoare prin
faptul că operează cu aceleaşi instrumente, operele literare. Teoriile de securitate
operează cu acelaşi instrumente, state, nonstate, popoare, resurse. Teoriile ştiinţelor
exacte operează cu instrumente diferite, bosoni, quarci, atomi.
O situaţie paradigmatică survine atunci când avem un model unificator şi
nu ştim unde să-l încadrăm. Ca exemplu, ne gândim la state şi comportamentul lor.
Unde putem încadra comportamentul statelor, într-o lume a competiţiei, a recu-
noaşterii, a cooperării. Paradigmele de securitate principale sunt, după definiţia lui
Joseph S. Nye Jr.: sistemul internaţional imperial, sistemul internaţional feudal şi

91
Acad. Gleb Drăgan, „Despre contribuţia lui Thomas Kuhn în istoria ştiinţei“, în Noema, Volumul VIII, Academia
Română, Bucureşti, 2009, p. 272.
92
Idem.
93
Idem.
94
Idem.

40
sistemul internaţional anarhic. După Immanuel Wallerstein, lumea se împarte între
centru şi periferie, în care centrul este dezvoltat şi beneficiază de resursele primare
ale periferiei subdezvoltate şi incapabile să le optimizeze pentru a progresa.

3.2. Definirea paradigmei securităţii

O paradigmă de securitate este o teorie unitară ce oferă probleme şi soluţii
asupra sistemului internaţional de securitate. Este ceea ce savanţii americani
numesc mainstream, curentul principal de gândire al momentului. O paradigmă de
securitate este un cadru unic, ordonat, care conţine asumpţii, ipoteze, axiome
despre sistemul internaţional de securitate.
Există două mari viziuni de analiză a relaţiilor internaţionale. Prima viziune
este cea pozitivistă. Pozitivismul este o viziune obiectivă, nepărtinitoare a relaţiilor
internaţionale. A doua viziune este cea post-pozitivistă, care se referă la o analiză
subiectivă, criteriile analitice fiind influenţate de poziţii sociale, valori şi de felul
cum vedem lumea cu adevărat95.
Dintre paradigmele de securitate prezente de-a lungul istoriei referitoare la
sistemul internaţional s-au detaşat trei curente principale: liberalismul, realismul şi
constructivismul social.
Liberalismul a apărut în secolul al XVIII-lea şi are ca principale
următoarele idei: raţionalitatea este caracteristica definitorie a neamului omenesc;
oamenii au un interes după care se ghidează pentru a-şi atinge scopul; cooperarea
este trăsătura principală a relaţiilor omeneşti dar şi a relaţiilor internaţionale;
guvernarea este necesară dar centralizarea este dăunătoare iar libertatea individuală
are o importanţă politică supremă 96. Fondatorii acestui curent sunt Immanuel Kant,
Adam Smith, David Ricardo, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, iar ca teoretician
de marcă, John Maynard Keynes.

95
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, în colaborare cu Thomas Diez, op.cit., p. 3.
96
Idem, p. 34.

41
 Immanuel Kant vede sistemul internaţional ca pe o federaţie de state libere,
guvernată de domnia legii97. Viziunea universală iluministă kantiană a dezvoltat
conceptul de lume kantiană. O lume a păcii, a colaborării, a cooperării.
Internaţionalismul liberal este activitatea politică internaţională care vede
lumea în termenii unei condiţii umane universale, în care fiecare naţiune are
particularităţile ei socio-istorice98. Viziunea liberală asupra lumii este una
universală, paşnică şi cooperantă. Este o viziune izvorâtă din filosofia iluministă,
unde progresul are un rol covârşitor în istoria omenirii. Iluminismul a adus formula
progresului în istorie şi dezrădăcinarea de Evul Mediu mistic şi mitologic.
Principalele ipoteze ale liberalismului sunt: libertatea individuală; viziunea
pozitivă sau progresivă asupra lumii; lumea trăieşte într-o interdependenţă unde
frontierele sunt permeabile, rezultând o lume mondială şi interdependentă 99. Pentru
gânditorii liberali, omul are drepturi inalienabile în virtutea capacităţii universale
de a gândi raţional100.
Instituţionalismul neoliberal îşi propune să explice procesele cooperării şi
rolul instituţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale, explică Robert. O.
Keohane101. Viziunea liberală este una orientată spre universalism, libertate, coo-
perare. Paradigma internaţională de securitate este o lume liberă, dar guvernată de
simţăminte etice. Statele sunt libere, suverane, dar se supun dreptului internaţional
şi cutumelor acestuia. Este o lume a dreptului.
Realismul este o viziune catalogată de mulţi drept pesimistă. O lume
hobbesiană, care este într-o continuă competiţie, într-o luptă pentru afirmare şi
resurse. O lume plină de insecuritate, fără speranţa de a se normaliza. Thomas
Hobbes spunea că omul este o fiară pentru ceilalţi, homo homini lupus, sau forma
arhaică întâlnită la Plaut, Lupus est homo homini. Astfel, omul nu poate avea o
convieţuire paşnică cu ceilalţi oameni. Trăsătura generală a realismului este
competiţia într-un mediu anarhic de securitate. Sistemul internaţional realist este

97
Ibidem, p. 35.
98
Idem. p.?
99
Ibidem, p. 41.
100
Ibidem, p. 57.
101
Ibidem, p. 83.

42
unul al unei jungle, al competiţiei acerbe pentru putere şi resurse. Puterea este
cheia înţelegerii comportamentului internaţional şi a motivaţiei de stat102.

3.3. Schimbarea paradigmelor în mediul internaţional de securitate

Paradigmele de securitate sunt modele în care funcţionează sistemul
internaţional. Nu există o paradigmă utopică, nici măcar una distopică. Există un
ecletism paradigmatic. Un sistem internaţional supus unei paradigme este supus şi
transformărilor date de paradigmă. În prezent, ne aflăm într-o situaţie prepara-
digmatică, căutăm o nouă paradigmă.

3.3. 1. Abordarea constructivistă a securităţii

Constructivismul social este o teorie ce identifică rolul culturii în relaţiile
internaţionale. Trăsăturile generale ale acestei teorii sunt: interacţiunea între stat şi
om la nivel socio-cultural; rolul ideilor, al normelor şi al instituţiilor în deciziile de
politică externă; importanţa identităţii şi culturii în politica internaţională;
construcţia intereselor şi a deciziilor în politica internaţională103.
Constructivismul este văzut de mulţi specialişti mai mult ca o abordare a
relaţiilor internaţionale. Alexander Wendt, cel mai influent constructivist, spunea
că anarhia este ceea ce fac statele. Statele dezvoltă şi ajută anarhia să existe. Wendt
spune că un principiu fundamental al constructivismului social este acela conform
căruia oamenii, ca şi statele, acţionează şi iau o decizie care este în strânsă legătură
cu semnificaţia acelui obiect sau stat 104. Constructiviştii văd sistemul internaţional
ca pe o societate internaţională105. O societate poate să aibă o influenţă puternică
asupra unui stat. În viziunea constructivistă, statele sunt construcţii ale societăţilor.
Sistemul internaţional este privit din perspectivă socială106. Ideile construc-
tiviste îşi au obârşia în lucrările lui Max Weber, Emile Durkheim, Karl Deutsch. În

102
Ibidem, p. 67.
103
Ibidem, p. 215.
104
Wendt, Alexander, Anarchy is What States Make of It: The Social Construction of Power Politics, pp. 396-397,
disponibil la: acme.highpoint.edu/~msetzler/IntlSec/NewReadings2ad d/Wendt_1992.pdf, accesat la 27 februarie
2014.
105
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, în colaborare cu Thomas Diez, op.cit., p. 225.
106
Moise, Leonida, Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Paideia, Bucureşti, 2008, p. 195.

43
opinia lui Max Weber, oamenii sunt fiinţe culturale ce au voinţă şi capacitate de a
avea o atitudine de faţă de lume şi capacitatea de a conştientiza semnificaţia
acesteia107. Teoria weberiană susţine că omul este influenţat de cultură în moduri
diferite. Educaţia omului îşi pune amprenta asupra sa în societate, dar cultura din
care provine influențează comportamentul uman la nivel internaţional, mai exact în
relaţionarea cu oameni din alte culturi.
Alexander Wendt susţine că structura relaţiilor umane este dominată de
idei, oamenii comunică cu ajutorul lor nu cu ajutorul unor forţe materiale. În vizi-
unea lui Wendt, constructivismul are ca principală unitate de analiză statul, urmat
de structurile intersubiective (societăţile) şi de interesele şi identităţile structurilor
sociale108. Abordarea sociologică a sistemului internaţional transformă teoria lui
Wendt într-o sociologie a securităţii, vizând sociologizarea relaţiilor internaţionale.
Wendt consideră că statele sunt blocate în teorie şi că anarhia poate fi combătută
prin voinţa statelor. Blocajul sistemului internaţional este unul indus la nivel
ideatic de teoriile ce au în centrul lor ca paradigmă starea de anarhie
În opinia lui Wendt există trei modele de anarhie. Primul model este cel
hobbesian, unde competiţia este acerbă şi cvasipermanentă. Al doilea model este
anarhia de tip lockean, unde statele colaborează în multe puncte de interes comun,
dar modificarea anumitor niveluri de cooperare poate fi bruscă, uneori violentă,
ceea ce duce la apariţia facilă a conflictului. Ultimul model de anarhie este cel
kantian, în care statele cooperează în virtutea legii şi a cooperării paşnice, având ca
model o lume condusă democratic109. Wendt a fost deseori acuzat de reificarea
statului şi a fost văzut de unii ca un neomarxist. Deşi Wendt consideră statul ca
principala unitate de analiză, el ignoră faptul că acesta se poate transforma, poate
evolua. Abordarea constructivistă este, de fapt, înfruntarea culturală dintre
societăţi. În viziunea constructivismului, societatea modelează statul nu invers.

107
Ibidem, p. 196.
108
Ibidem, p. 200.
109
Ibidem, p. 205.

44
 Paradigma internaţională de securitate, din perspectivă constructivistă,
este aceea a unei societăţi internaţionale ce acţionează diferit, în funcţie de idei,
valori şi norme culturale.

3.3.2. Curente marxiste în sistemul internaţional ‒ teoria sistemului mondial

şi teoria dependenţei
O viziune a sistemului internaţional, care se opune celorlalte, este viziunea
marxistă. Din opera lui Karl Marx s-au desprins două mari curente de gândire,
teoria critică şi structuralismul. Teoria critică are la bază lucrările lui Hegel, Marx
şi Freud şi s-a dezvoltat sub numele Școlii de la Frankfurt, avându-i ca
reprezentanţi de seamă pe Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Jürgen
Habermas110. Structuralismul i-a avut ca reprezentanţi pe Jacques Derrida şi Michel
Foucault, chiar dacă aceştia nu se recunosc ca structuralişti.
Principalele idei ale teoriei marxiste sunt: relaţiile internaţionale sunt influ-
enţate profund de structura economică capitalistă mondială, dar şi de sistemul
mondial capitalist; politica internaţională este influenţată de factori economici;
actori principalii sunt statele, corporaţiile multinaţionale şi transnaţionale, clasele
sociale transnaţionale; statele reflectă interese claselor sociale dominante; capita-
lismul este o ordine socială şi economică injustă, care generează conflicte şi
discordie şi care este măcinat de contradicţii interne şi supus unor crize
periodice111. Tot în cadrul teoriei marxiste s-au născut teoria dependenţei şi cea a
sistemelor mondiale. Teoria dependenţei este specifică spaţiului latino-american şi
Lumii a Treia, iar cea a sistemelor mondiale, lumii globale.
Teoria sistemului internaţional s-a născut la jumătatea secolului XX, având
ca bază teoretică studiile şcolii de istoriografie de la Annales, cel mai de seamă
reprezentant al acesteia fiind Fernand Braudel. Teoriile sistemelor mondiale şi ale
dependenţei au fost cristalizate de istoricul şi sociologul Immanuel Wallerstein. În
opinia sa, lumea capitalistă s-a dezvoltat pe ruinele lumii subdezvoltate, cu alte
110
Ben Agger, Critical Theory, Poststructuralism, Postmodernism, p. 107, disponibil la:
www.artsrn.ualberta.ca/courses/PoliticalScience/661B1/documents/BenAggerCriticalTheoryPoststructPostMod.pdf,
accesat la 27.02.2014.
111
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, în colaborare cu Thomas Diez, op.cit., p. 93.

45
cuvinte, dezvoltarea unora a dus la sărăcirea altora. Sistemul mondial este format
din centru, periferie şi o zonă importantă de tranziţie, denumită semiperiferie 112.
Centrul este o zonă dezvoltată, specifică nord-vestului Europei, periferia este o
zonă specifică arealului geografic dominat de imperiile coloniale, iar semiperiferia
este o zonă de tranziţie. Centrul este caracterizat de o economie dezvoltată, de o
stabilitate politică solidă. Periferia este o zonă cu o economie ce depinde de
exportul materiilor prime către centru pentru a supravieţui, cu o coeziune socială
slabă şi cu o relativă stabilitate politică 113. Semiperiferia este o zonă de tranziţie, în
care pot intra puteri mari aflate în declin sau puteri mici în curs de dezvoltare.
Într-o viziune modernă, centrul este lumea întâi, semiperiferia ‒ Lumea a
Doua, periferia ‒ Lumea a Treia. Există şi o Lume a Patra, care este cea a
popoarelor fără stat, cum ar fi palestinienii sau kurzii. Wallerstein susţine că abia în
secolul XX sistemul mondial a devenit un sistem global114. În sistemul mondial au
existat trei perioade de hegemonie. Hegemonia olandeză în secolul al XVIII-lea,
cea engleză în secolul al XIX-lea şi cea americană în secolul XX.
Teoria lui Wallerstein s-a născut din teza lui Fernand Braudel potrivit
căreia capitalismul s-a dezvoltat în cercuri concentrice, având un centru dezvoltat
şi o periferie mai puţin dezvoltată115. Wallerstein susţine că există o lume-imperiu,
cu un singur centru de putere, şi o lume-economică, cu mai mulţi centri de putere.
Lumea-economică este caracteristică sistemului anarhic internaţional, datorită
împărţirii de responsabilităţi între elementele sale şi a interconexiunilor complexe
dintre acestea116.
Teoria sistemelor mondiale a ajutat la înţelegerea unor fenomene greu de
explicat, cum ar fi clivajul între lumea bogată şi cea săracă, între dezvoltare şi
subdezvoltare. În paralel cu această teorie, a apărut teoria dependenţei. O teorie ce
îşi doreşte să explice diferenţa de evoluţie dintre regiuni.

112
Griffiths, Martin, Relaţii internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 400.
113
Idem. p. ?
114
Ibidem, p.401.
115
Leonida, Moise, op.cit., p. 312.
116
Idem.

46
 Sistemul internaţional după al Doilea Război Mondial a creat noi forţe
economico-politice. Noile state apărute sunt state fragile, ce nu îşi pot susţine în
mod real independenţa. Statele post-coloniale au drept caracteristică dezvoltarea în
mai mică măsură, sau subdezvoltarea. America Latină este modelul istoric de
manifestare a teoriilor dezvoltării. Un continent sărac, cotropit de imperialişti ce
doresc să exploateze tot fără dea nimic în schimb, aceasta este viziunea marxistă
asupra istoriei Americii Latine.
Precursorii teoriei dependenţei au fost preocupaţi de evoluţia şi dezvolta-
rea continentului sudamerican. Teoria dependenţei este o teorie structuralistă 117.
Principala teză a teoriei dependenţei este că dezvoltarea este limitată de factori care
ajută o anumită economie să se dezvolte într-o perioadă istorică, pe când alte eco-
nomii stagnează, rezultatul fiind fenomenul hegemoniei economice asupra altor
economii118. Principalele caracteristici ale teoriei dependenţei sunt: analiza
integrată a ştiinţelor sociale; analiza unor condiţionări istorico-sociale privind
dezvoltarea; o metodă de analiză dialectică; evidenţierea echilibrului social şi
influenţele marxiste119.
În cadrul teoriei dependenţei există patru mari curente. Curentul critic re-
liefează limita dezvoltării datorită unor variabile endogene cum ar fi societatea,
cultura şi economia. Subdezvoltarea apare datorită unor factori interni, dar şi ex-
terni. Principalii reprezentanţi ai acestui curent sunt Celso Furtado, Raúl Prebisch,
Aníbal Pinto. Al doilea curent este cel neo-marxist şi îl are ca principal
reprezentant pe André Gunder Frank. Acesta susţine o abordare dialectică a
problemei dezvoltării; dezvoltarea subdezvoltării este conceptul lansat de Frank
pentru a descrie actualitatea economico-politică a Americii Latine. Al treilea curent
este cel al marxismului neortodox, ce îi are ca reprezentanţi pe Fernando Henrique
Cardoso şi Enzo Fallet. Aceştia susţin că subdezvoltarea este un mecanism intern,
ce trebuie controlat. Ultimul curent este cel al lui Gunder Frank, care susține o

117
Solorza, Marcia, Moises Cetre, „La teoria de la dependencia”, în Revista Republicana, no.10, enero- junio 2011,
Corporacion Universitaria Republicana, Santa Fé de Bogota, Colombia, 2011, p.8
118
Ibidem.
119
Ibidem.

47
poziţie anti-marxistă. Frank explică subdezvoltarea prin factori ce nu fac parte din
teoria marxistă120.
Teoria dependenţei a fost criticată şi de Francis Fukuyama, care o consi-
deră, în Sfârşitul istoriei şi ultimul om, ca fiind o ultimă redută în faţa victoriei
finale a capitalismului liberal al lumii121. Contestată sau susţinută, această teorie a
încercat să descrie mecanismele istorice prin care s-a putut ajunge la dezvoltare sau
subdezvoltare. Numele teoriei exprimă adevăratul său ţel, aflarea motivului
prevalenţei economiei occidentale în lume. Deşi statele Americii Latine au fost
colonii, acestea nu mai trebuie să depindă de marile puteri economice. Teoria
dependenţei este un model teoretic de a combate istoria şi destinul mai puţin fast al
Americii Latine.
În viziunea marxistă, paradigma sistemului internaţional de securitate este
centrată pe un conflict între clase, un conflict între caste. Marxiştii îi văd pe capita-
lişti ca fiind o castă superioară iar pe restul, muncitori oprimaţi. Aşa sunt şi statele.
Unele produc şi au câştig, altele furnizează materii prime şi ies în pierdere. Este o
paradigmă care a dominat sfârşitul secolul al XIX-lea şi parte din secolul XX.

3. 3.3. Societatea riscului - abordare a securităţii moderne

Lumea în care trăim, lumea postmodernă, este plină de provocări. Pro-
gresul nu este întotdeauna calea unui viitor de aur al omenirii. Dezvoltarea tehnico-
ştiinţifică reprezintă un pas uriaş pentru omenire. Odată cu această dezvoltare, vin
din urmă şi pericolele acesteia. O societate, cu cât este mai dezvoltată, cu atât are
mai mult de-a face cu probleme complexe. Societatea contemporană este o
societate generatoare de riscuri122. Destructurarea societăţii industriale şi demisti-
ficarea statului şi a naţiunii duc la mutaţii şi pericole fără precedent în istoria lumii.
Societatea bunăstării în care am intrat este o societate a riscului. Statul
bunăstării este statul riscului, susţine Ulrich Beck, fondatorul studiilor de securitate
în domeniul riscului. În prezent, statul a devenit gestionar al producerii şi distri-

120
Ibidem, pp 131-137.
121
Ibidem.
122
Sava, Ionel Nicu, op.cit., p. 283.

48
buirii riscurilor. În teoria sa referitoare la societatea riscului, Ulrich Beck dezvoltă
şi conceptul de subpolitică, ca apariţie a unor actori non-individuali cum ar fi:
ştiinţa, afacerile, tehnologia, ce influenţează reguli sau idei din politica
internaţională123.
Riscul este o consecinţă a dezvoltării ştiinţifico-tehnice a lumii, o mutaţie
economică fără precedent. Un exemplu clasic de risc este cel al tehnologiei nucle-
are124. Mutaţiile sociale ale modernităţii au fost studiate de Ulrich Beck, acesta
opinând că provocările ce vor apărea în viitor se bazează pe creşterea
interdependenţei globale125.
Societatea riscului se confruntă cu ameninţări de securitate, în mare parte
lipsite de precedent istoric şi de modele testate de abordare, afirmă Caius
Dobrescu. Este o societate post-industrială. O nouă industrie aduce noi succese, dar
şi noi ameninţări. Electricitatea obţinută pe calea energiei nucleare poate fi un risc
major. În fiecare perioadă istorică, a existat o societate a riscului, susţine Ulrich
Beck. Noua societate produce riscul. Riscul este modelat de premise şi instrumente
cognitive corelate cu percepţia socială126. Societatea riscului este percepţia secu-
rităţii de către indivizi, popoare şi state. Riscul este întotdeauna subiectiv, deoarece
este interpretabil.

3.4. Perspective asupra sistemului internaţional de securitate ‒ dileme

preparadigmatice
Sistemul internaţional se află într-o situaţie preparadigmatică. Paradigma
clasică, sistemul anarhic este pe cale să fie schimbată de o nouă paradigmă. Alături
de noi paradigme, întâlnim şi concepte noi, care nu au pretenţii paradigmatice.
O mare dezbatere se desfăşoară în cadrul studiului securităţii de după
sfârşitul Războiului Rece. O viziune veche, cea tradiţionalistă, susţine că trebuie să

123
Ibidem, p. 291.
124
Dobrescu, Caius, Societatea riscului, disponibil la: www.unitbv.ro/postmodernism/s.html# SOCIETATEA,
accesat la 27 februarie 2014.
125
Ibidem, p. ?.
126
Ibidem.

49
ne concentrăm analiza pe stat şi teritoriu. O viziune nouă spune că trebuie să
extindem analiza şi la alte sectoare, politic, economic, de mediu şi societal127.
Stephen Walt susţine că studiile de securitate sunt cercetările asupra ame-
ninţării, folosirii şi controlului forţei militare 128. Studiile de securitate pun accentul
pe analiza posibilităţii evitării unui conflict. De asemenea, analizează prevenirea şi
felul cum s-au desfăşurat conflictele. Anatomia securităţii ne relevă că este un
domeniu vast şi greu de cuprins pentru o teorie. De aceea, în securitate se merge pe
o gândire paradigmatică relativă, nu putem avea o paradigmă definitivă, imuabilă
şi irefutabilă.
În analiza relaţiilor internaţionale, există mai multe nivele de cercetare. Un
prim nivel de analiză este sistemul internaţional, al doilea nivel de analiză este
subsistemul internaţional (organizaţii internaţionale şi regionale), un al treilea este
unitatea statală, al patrulea, subunitatea societăţii şi ultimul sistem de analiză,
indivizii129.
Relaţiile internaţionale sunt caracterizate de interdisciplinaritate în cerce-
tare. A cerceta relaţiile internaţionale înseamnă a studia un stat sau comporta-
mentul acestuia din mai multe perspective. Barry Buzan propune analizarea pe mai
multe sectoare: politic, militar, economic, de mediu şi societal.
Pe lângă paradigma generală a sistemului internaţional, mai există concepte
care nu au pretenţii paradigmatice ‒ conflictul civilizaţional, studiile puterii statale,
glocalizarea. Conflictul civilizaţional se bazează pe teoria huntingtoniană a cioc-
nirii centrelor de civilizaţie. Studiile puterii statale se concentrează pe teoria tipului
de putere a lui Joseph S. Nye Jr. Glocalizarea este un fenomen complex şi pe
alocuri abstract, dar capabil de tensiuni sistemice.
Joseph S. Nye Jr este teoreticianul puterii în sistemul internaţional. Puterea
este definită, în mod general, drept abilitatea de a face faţă unei schimbări şi de a
face o schimbare130. Puterea, în perspectiva lui Nye, are o sursă fizică şi una imate-

127
Buzan, Barry, Ole Waever, Jaap de Wilde, Securitatea ‒ un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-
Napoca, 2011, p. 13.
128
Ibidem, p. 16.
129
Ibidem, p. 22.
130
Nye, Joseph S. Jr., The Future of Power, Editura Public Affairs, New York, 2011, p. 5.

50
rială, intangibilă. Puterea militară este capacitatea de a ameninţa şi de a impune
ceva unui stat131. Oricât de puternic ar fi un stat, acesta nu poate domina lumea de
unul singurul, afirmă Nye, citându-l pe David Hume. Hard power este puterea
militară coroborată cu aceea economică. Puterea dură este cea care impune şi nu
convinge, ne spune Nye. Puterea economică poate fi caracterizată prin monopol ‒
singurul vânzător, sau monopson ‒ singurul cumpărător132.
În viziunea lui Nye, sancţiunile sunt măsuri de a încuraja sau pedepsi un
stat pentru a reitera o decizie; aceasta este o politică autoritară. Puterea blândă, soft
power, este greu de folosit, uşor de pierdut şi costisitor de restabilit 133. Puterea
blândă are trei resurse de bază; cultura (trebuie să fie atractivă), valorile politice
model (în interiorul, dar şi în afara ţării) şi politica externă, care trebuie să fie
dublată de legitimitate şi moralitate134.
Resursele soft power sunt serviciile de informaţii, agenţiile diplomatice,
institutele culturale, diplomaţia publică, asistenţa programelor 135. Soft power este
puterea care influenţează, nu impune. În viziunea lui Nye, în secolul XXI se vor
produce două fenomene: difuzia puterii şi transformarea puterii. Difuzia puterii
înseamnă instaurarea erei digitale, unde informaţia este liberă şi abundentă. Iar
transformarea puterii, mutarea centrului lumii dinspre lumea occidentală spre Estul
Asiei.
Pentru ca statele să fie echilibrate, balansate şi să nu existe conflicte între
ele trebuie să fie inteligente. Smart power este combinaţia dintre forţă şi blândeţe,
pentru a obţine rezultatul favorit. Smart este format din hard şi soft. Putere militară
şi economică înveşmântată în diplomaţie şi institute culturale, sau, cum spunea
Bismarck, o mână de fier într-o mănuşă de catifea.
Joseph S. Nye Jr. propune, în viitor, o sinteză teoretică între realism şi
liberalism, realismul-liberal fiind teoria optimă pentru viitorul sistem internaţional
global.

131
Ibidem, pp. 27-28.
132
Ibidem, p. 53.
133
Ibidem, p. 83.
134
Ibidem, p. 85.
135
Ibidem, p. 99.

51
 Situaţia preparadigmatică în care ne aflăm trebuie schimbată. Paradigma
actuală de securitate, sistemul anarhic internaţional este disputat de paradigma unei
lumi ordonate, conduse de un forum mondial, guvernanţa instituţională plane-
tară136. Jacques Attali prevede, în cartea sa Scurtă istorie a viitorului, înfiinţarea
unei Constituţii Planetare, care să înlocuiască Carta ONU. Soluţia unei paradigme
universale nu este nouă. Aproape în orice domeniu se caută o paradigmă universală
sau o teorie finală. De la utopiile Renaşterii la distopiile moderne, lumea a fost fas-
cinată de universalism, de unitate în diversitate. Schimbarea paradigmei sistemului
internaţional de securitate este o provocare, pentru că nu putem aproxima cum va
avea loc, când şi ce transformări inerente se vor petrece. Pluralismul teoretic ne
îndeamnă la raţiune şi nu la desenarea unor viitoare proiecţii milenariste. Cei mai
mulţi consideră că ecletismul teoretic este calea viitorului.
Mulţi specialişti prevăd pentru viitor o lume ordonată, supusă unui forum
global. O lume paşnică, dirijată de un guvern mondial pe baza legii şi respectării
drepturilor fundamentale ale omului, visul kantian. Alţii văd o lume anarhică,
măcinată de conflicte şi fără să fie în stare să se unească. Cei mai mulţi văd o lume
distopică, supusă de o monstruoasă instituţie globală. Modificările paradigmatice
necesită timp, iar viitorul este greu de prevăzut. Ceea ce este cert este că ne aflăm
într-o situaţie preparadigmatică, o tranziţie către un nou sistem internaţional global,
despre care nu ştim cum va arăta sau cine vor fi principalii săi actori.

3.5. O interpretare filosofică a securităţii

Filosofia este un domeniu vast, cu multe întinderi şi mai multe înţelesuri.
A face filosofie înseamnă a gândi. Sistemul internaţional de securitate este gândit
şi proiectat de oameni. Filosofia securităţii este o interpretare şi o conceptualizare a
evenimentelor ce se întâmplă la nivelul sistemului internaţional.
Hans Georg Gadamer spunea că interpretul unui eveniment trecut e condi-
ţionat, în evaluarea lui, de efectele propriului prezent, aceasta este istoria efectivă
(Wirkungsgeschite)137. Un analist politic internaţional poate percepe evenimente
136
Ștefan Mâşu, op.cit., p. 391.
137
Borradori, Giovanna, op.cit., p. 85.

52
doar cu tiparul mental pe care şi l-a format în zilele noastre. Nu poţi analiza
puterea Imperiului Persan fără să te raportezi la concepte şi idei contemporane.
Filosofia securităţii poate fi o paradigmă pentru a înţelege mai bine lumea
în care trăim. Dominată de mişcări contradictorii, de tensiuni pulsatile, evenimente
neaşteptate, istoria contemporană este o provocare pentru orice analist sau teore-
tician al sistemului internaţional. Lumea dinamică şi schimbătoare în care trăim
impune, aproape zilnic, noi idei şi concepte. Multitudinea aceasta conceptuală
împiedică definirea unei noi paradigme la nivel internaţional. Sunt atâtea elemente
lipsă ori în plus, încât este greu să armonizezi şi să construieşti ceva.
Viitorul lumii în care trăim se zbate între două viziuni filosofice, cea a lui
Immanuel Kant şi cea a lui Hobbes. Cultura internaţională kantiană este una în care
statele liberale vor da curs unor interese diferite faţă de statele dictatoriale dintr-o
lume internaţională hobbesiană138. Epistemologic vorbind, lumea este o necunos-
cută. Comportamentul fiecărui actor statal poate fi necunoscut.
O paradigmă pentru relaţiile internaţionale este filosofia securităţii care va
ajuta la înţelegerea prin concepte filosofice, diverse şi pline de învăţăminte. La
începutul secolului XXI, lumea internaţională este supusă unor transformări
sistemice. Aceste transformări pot fi înţelese doar abordând o filosofie optimă.
Abordarea filosofică a relaţiilor internaţionale este necesară pentru a înţelege
mecanismele globale în prezent, dar şi în viitor.

3.6. Noile utopii ale mediului internaţional de securitate

Unii specialişti propun o abordare inter-paradigmatică a securităţii
internaţionale. Realismul, pluralismul liberal, constructivismul social şi structura-
lismul au fost curente de gândire importante în istoria relaţiilor internaţionale,
unele dintre ele devenind, pentru o scurtă perioadă de vreme, paradigme ale
mediului internaţional139. Calea pentru a înţelege mai bine lumea este pluralismul
teoretic, ecletismul paradigmatic şi înţelegerea filosofică a mecanismelor globale.

138
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, în colaborare cu Thomas Diez, op.cit., p. 230.
139
Ibidem, p. 232.

53
 3.6.1. Un nou mediu de securitate
După implozia sistemului bipolar, a hegemoniei bicefale, lumea a devenit
nesigură, dominată de insecuritate. Insecuritatea este prezenţa unor ameninţări la
adresa statului, dar şi a componentelor sale. O problemă de securitate este
sensiblizarea întregului sistem, o breşă ce apare din varii motive . Pentru a evita
140

această problemă a securităţii trebuie să ne securizăm. În opinia lui Barry Buzan o

mişcare de securizare survine atunci când există un discurs care explică importanţa
problemei. O securizare de succes cuprinde trei dimensiuni. Prima dimensiune este
securizarea ameninţărilor existenţiale, a doua desfăşurarea acţiunilor de urgenţă şi
a treia încălcarea regulilor asupra relaţiilor dintre unităţi 141. Observăm că la Barry
Buzan o problemă de securitate este o ameninţare existenţială. În opinia sa,
încălcarea suveranităţii statale este o problemă esenţială. Suveranitatea este lipsa
ameninţării de orice fel, iar ameninţarea care pune la îndoială recunoaşterea,
legitimitatea sau autoritatea guvernamentală este un atac direct asupra suveranităţii
statale142.
Noul mediu de securitate este modelat de forţe centrifuge şi centripete.
Centrul se strânge în jurul unei lumi dezvoltate, periferia se dispersează şi asistăm
la glocalizare. Barry Buzan consideră că, pentru a prezerva securitatea
internaţională, trebuie să securizăm complexele de securitate. Abordarea este una
completă şi aprofundată până la cele mai mici componente ale sistemului
internaţional. În opinia Şcolii de la Copenhaga, securitatea trebuie abordată de jos
în sus şi invers. O abordare totală, comprehensivă şi unitară.
Complexul de securitate este un grup de state ale căror percepţii şi preocu-
pări majore de securitate sunt atât de interconectate, încât problemele lor de secu-
ritate internaţională nu pot fi analizate sau rezolvate independent 143. Subsistemele
asigură stabilitatea întregului sistem. Sistemul este fragil din interior, nu din exte-
rior. Conform concepţiilor lui Buzan, cheia rezolvării securităţii este prezervarea şi
păstrarea securităţii complexelor de securitate şi a subsistemelor componente.
140
Buzan, Barry, Ole Waever, Jaap de Wilde, op.cit., p. 45.
141
Ibidem, pp. 46-47.
142
Ibidem, p. 42.
143
Ibidem, p. 27.

54
 Trei factori ajută la securizarea unui sistem de securitate. Primul factor este
asigurarea unităţii. Diferenţele sau discrepanţele trebuie să dispară, astfel vor
dispărea clivajele regionale. Al doilea factor este stabilirea tiparelor de amiciţie sau
inamiciţie. Al treilea factor este distribuirea puterii între principalele unităţi ale
complexului de securitate144.
Un complex de securitate trebuie să fie complet integrat, pentru a evita
rupturi sau tensiuni. Distribuirea puterii este foarte importantă, pentru a nu apărea
nemulţumiri sau împotriviri faţă de politica unitară. Unitate, echitate şi o împărţire
egală a resurselor de putere, acestea sunt lucrurile de care are nevoie un complex
de securitate ca să funcţioneze.
Stabilitatea complexelor de securitate este fundamentul necesar asigurării
stabilității întregului sistem internaţional. În prezent, sistemul internaţional de
securitate se caracterizează prin apariţia unor ameninţări asimetrice, creşterea cri-
minalităţii transfrontaliere, creşterea violenţei structurale, nerespectarea Tratatului
de Neproliferare Nucleară. În absenţa unui „jandarm al lumii“, sistemul interna-
ţional de securitate devine un sistem internaţional de insecuritate. Pentru a genera
securitate şi în alte zone ale lumii, comunitatea euroatlantică generatoare de
securitate trebuie să devină o comunitate generatoare de resurse importante.
Un alt proces demn de semnalat este ghetoizarea marilor oraşe sau apariţia
noului proletariat. Favelele din America Latina, bidonville-urile din India, comu-
nităţile închise din Africa de Sud sunt forme ale creşterii sărăciei şi inegalităţilor
sociale. În mahalalele globale poate fi întâlnit un nou mod de viaţă improvizat, de
la grupări criminale, grupuri religioase fundamentaliste organizate în jurul unui
lider carismatic, până la germenii unei noi forme de organizare socialistă145.
Pericolul enclavizării sărăciei în zonele urbanizate este un pericol real în
noul mediu internaţional de securitate. Creşterea violenţei urbane duce la
destabilizarea întregului stat. După logica lui Buzan, orice ameninţare care poate să
destructureze părţi componente ale sistemului, poate duce, cu succes, la implozia

144
Ibidem, p. 29.
145
Slavoj Zizek, Despre mahalalele globale - Un nou proletariat, disponibil online la: http://www.criticatac.ro/
8856/despre-mahalalele-globale-un-nou-proletariat/, accesat la 28.02.2014.

55
sistemului. Slavoj Zizek concluzionează că, dacă în secolul XX misiunea
principală a fost suscitarea conştiinţei politice a imenselor populaţii rurale din
Africa şi Asia, rolul secolului XXI va fi să politizeze (să organizeze şi să
disciplineze) „masele destructurate“ ale locuitorilor mahalalelor.
Noul mediu internaţional de securitate este caracterizat prin heterogenitate,
vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările putând produce oricând daune ireversibile
securităţii internaţionale. Securizarea sistemului depinde de conştientizarea acestor
pericole şi de eficientizarea mişcărilor de securizare.

3.7. Viitorul securităţii- o utopie greu de explicat

Securitatea este supusă unor transformări sistemice, în paralel cu lumea.
Securitatea merge sincron cu istoria lumii. Noile provocări pentru lume au apărut şi
ca noi provocări pentru securitate. Viitorul securităţii este unul incert. Două teorii
domină în prezent concepţia despre securitate, teoria seculară postmodernă şi
neorealismul, cu obârşii în lumea anarhică a monstrului Leviathan.

3.7. 1. Postmodernismul sau deconstrucţia securităţii

Lumea premodernă a fost dominată de religie, magie şi explicarea feno-
menelor transcendentale. Demarcaţia dintre spiritual şi material era neclară, iar
lumea era „vrăjită“. Odată cu apariţia Iluminismului, lumea a început un proces
ireversibil de dezvrăjire. În opinia unor gânditori, Iluminismul a durat până la
căderea comunismului. Principalele caracteristici ale lumii moderne sunt: raţionali-
tatea, libertatea de a căuta şi găsi adevărul, progresul şi optimismul, imanenţa
ideilor metafizice146. Postmodernismul este o nouă paradigmă asupra lumii. O nouă
metanaraţiune, după denumirea gânditorilor postmoderni. Elementele majore ale
curentului postmodernist sunt; metanaraţiunile clasice nu există, divinitatea şi
istoria sunt simple fantasme ale oamenilor. Ideea de Dumnezeu este o creaţie pur
mentală; cuvintele sunt înlocuite de imagini; prezența toleranţei în lume; omul este

146
Bill Crouse, Postmodernism: A new paradigm, p.1, disponibil online la: http://www.rapidresponsereport.com
/briefingpapers/Postmodernism58.pdf, accesat la 28.02.2014.

56
o extensie a culturii; omul are ca principală virtute interpretarea; şi noile religii le
resping pe cele vechi147.
Curentul postmodernist este unul critic, teoria postmodernistă se mai
numeşte şi teoria critică postmodernă. Conceptul deconstrucţiei este unul central în
teoria postmodernă. Deconstrucţia, concept creat de Jacques Derrida, este denun-
ţarea unor idei culturale şi distrugerea unor idei preconcepute din filosofia occiden-
tală. Logocentrismul şi fonocentrismul sunt intens criticate de Derrida 148. Disemi-
narea este un concept şi un proces specifice postmodernismului, societatea
occidentală este una tributară ideilor iluministe. Postmodernismul critică acest
iluminism şi consideră că Occidentul trebuie să-şi schimbe filosofia şi modul de
gândire pentru a evolua pe scara gândirii şi a istoriei. Filosofia occidentală este
logocentrică, are în mijlocul său cuvântul, este critica făcută de Jacques Derrida.
Foucault consideră că imaginea despre lume este mai importantă decât simplele
cuvinte.
Postmodernismul este o teorie ce are la bază scrierile lui Michel Foucault,
Jacques Derrida, Gilles Deleuze, Felix Guattari dar şi ale altor gânditori.
Principalele viziuni postmoderne sunt: investigarea procesului de putere şi a
discursurilor din sfera politicii mondiale; identitatea politică apărută în urma unor
procese complexe; postmodernismul studiază diferenţele esenţiale între culturi şi
diversitatea multiculturală; studiul postmodernist este aplecat asupra persoanelor
sau grupurilor care au fost neglijate în istoria lumii (nebunii sau persoanele cu
devianţe psihosexuale)149.
Principalele ipoteze ale gândirii postmoderne sunt: natura umană nu este
imuabilă, ea este deschisă schimbărilor ‒ valorile, credinţele şi acţiunile omeneşti
variază conform unui context social şi cultural mai larg;, nu există o teorie generală
care să explice lumea; în lume există doar interpretări dar şi interpretări ale unor
alte interpretări ale realităţii150.

147
Ibidem, pp. 2-3.
148
Drăgan, Simona, Deconstrucţie, Repertoar de termeni postmoderni, disponibil la: www.unitbv.ro/
postmodernism/d.html#DECONSTRUCTIE, accesat la 29 februarie 2014.
149
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, în colaborare cu Thomas Diez, op.cit., p. 159.
150
Ibidem, p. 169.

57
 Gânditorii post-modernişti resping statocentrismul. Pentru ei, este o eroare
să priveşti diplomaţia sau politica externă ca fiind expresia sau executarea vreunui
interes naţional a priori151. Pentru postmodernism, violenţa nu provine din exterior
sau din interior. Construcţia exteriorului ca ostil şi ameninţător legitimează
violenţa din relaţiile internaţionale152. Postmoderniştii resping metanaraţiunile des-
pre lume, ideea de Dumnezeu, Istorie, Zei nu este prezentă153.
Deconstrucţia securităţii se referă la diseminarea securităţii în sensul clasic
pe care îl ştim. Termeni precum putere, economie, stat nu mai sunt de actualitate.
Lumea postmodernă oferă noi înţelesuri ale vechilor termeni. Deconstrucţia este
proiecţia securităţii într-o lume a interpretărilor. Interpretarea poate hotărî dacă o
problemă sau alta merită o mişcare de securizare. Securitatea postmodernă este una
interpretativă şi subiectivă. Imaginile, ideile au o importanţă mai mare decât cal-
culul rece şi raţional al puterii. Lumea puterii nu mai există în postmodernism,
există doar o lume a interpretării, o lume a subpoliticii.
Postmodernismul este o teorie critică. Pentru gândirea postmodernă, lumea
îşi construieşte imagini pe care apoi le urmează nemijlocit. Lumea este încă vrăjită
de milenarisme. Postmodernismul este o gândire contra seculară şi contra univer-
sală. Postmoderniştii resping ideea unei guvernanţe mondiale. Pentru postmoder-
nişti, lumea este o construcţie intelectuală şi o interpretare subiectivă.

3.7.2. Neorealismul sau înfruntarea marilor puteri

Neorealismul este a doua teorie care îşi poate găsi locul în viitor. Fondată
de Kenneth Walz, teoria are ca principală ipoteză puterea statelor şi comporta-
mentul acestora. Neorealismul are trei mari niveluri de analiză. Primul nivel este
anarhia sistemului internaţional. Al doilea nivel este specificaţia funcţiilor unităţii,
unde unităţile sunt state care sunt în coordonare într-un sistem de state. Al treilea
nivel este capacitatea unităţii, mai exact puterea statelor, conceptul de putere 154.

151
Ibidem, p. 171.
152
Ibidem, p. 178.
153
Ibidem, p. 166.
154
Dârdală, Lucian Dumitru, Neorealismul în relaţiile internaţionale, p. 2, disponibil la:
www.umk.ro/images/documente/publicatii/Buletin15/22_neorealismul.pdf, accesat la 28 februarie 2014.

58
Pentru Walz, lumea nu poate fi decât bipolară sau multipolară, fenomenul de
unipolaritate fiind tranzitoriu155.
Pentru realişti şi neorealişti puterea se măsoară în populaţie numeroasă,
resurse naturale variate şi un teritoriu întins156. Astfel de factori de putere ajută
statul să se comporte în mod liber şi independent pe scena anarhică internaţională.
Factorii de putere dezvoltaţi sunt un stimul pentru progres şi dezvoltare continuă.
Viitorul securităţii este scindat între o gândire critică, contestatoare, şi una
pragmatică. O gândire critică va permite lumii o refuzare a întregii sale istorii mile-
nare, o gândire pragmatică va produce o lume securizată şi securizantă. Securitatea
are nevoie de o gândire clară, deschisă către progres, dar nu anihilatoare a
drepturilor omului. Un exces de zel poate micşora libertatea de mişcare a oameni-
lor, poate ghetoiza omul într-un univers mundan greu de înţeles.
Faţa pozitivă a globalizării constă în faptul că omul nu are oprelişti în a
circula, a învăţa, a comunica şi a socializa. Îngrădirea libertăţilor omului prin
măsurile de securizare nu trebuie să fie un deziderat al viitorului securităţii.
Refuzarea gândirii milenariste nu trebuie să fie nici ea un deziderat. Ne trebuie un
viitor al securităţii activ, dinamic, preventiv şi preemptiv, care să ne asigure, nouă,
oamenilor, posibilitatea de a trăi într-o lume kantiană, o lume a păcii, cooperării şi
dezvoltări, unde toate drepturile omului sunt recunoscute şi protejate.
La începutul secolului XXI a început bătălia pentru hegemonia globală.
Repartiţia, ierarhia şi echilibrul de putere în lume sunt contestate, susţine profe-
sorul Teodor Frunzeti. Hiperputerea americană şi-a încheiat domnia în anul 2008,
în timpul declanşării crizei financiare157. Puterea americană nu este în declin, cum
consideră mulţi analişti. Puterea americană nici măcar nu stagnează. Ea evoluează
mai lent deoarece a fost zdruncinată de războiul împotriva terorismului şi de criza
financiar-economică globală.

155
Ibidem pag. ?.
156
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, în colaborare cu Thomas Diez, op.cit., p. 73.
157
Frunzeti, Teodor, Vladimir Zodian, op.cit., p. 13.

59
 După definiţia lui Robert O. Keohane, un hegemon are capacitatea de a
emite norme internaţionale, voinţă politică, predominanţă economică, tehnologică
şi armată158.
Robert Dahl definea puterea ca fiind abilitatea de a influenţa acţiunile unui
actor fără voinţa acestuia. Eugen Ovidiu Chirovici afirmă că definiţia clasică a
puterii este capacitatea de a stabili obiective sau decizii, urmată de forţa de a le
pune în practică159.
Factori principali de putere sunt teritoriul, populaţia, resursele naturale,
economia, tehnologia, puterea financiară, buna guvernare, cultura160. În contextul
stagnării puterii americane şi a ascensiunii Chinei, mulţi specialişti văd formarea
unui hegemon bicefal, G2. O cooperare între aceste două mari puteri ar ajuta la
dezvoltarea economică, tehnologică a întregii planete. În marile puteri, reţelele de
interese şi coaliţiile de interese dictează guvernelor161.
În opinia profesorului Teodor Frunzeti, epoca marilor puteri, în viitor, se
poate caracteriza prin echilibrul global, dar şi prin echilibre regionale de putere,
accelerarea globalizării la nivel instituţional-economic sau un conflict militar la
nivel global. Predicţiile despre viitor confirmă creşterea în importanţă a teoriilor
neorealiste.
Viziunile pesimiste despre marile puteri ne indică un conflict distrugător
pentru resurse energetice şi nu numai. Secolul XXI se va caracteriza prin conflicte
crâncene, războaie pentru accesul la apă şi satisfacerea nevoilor alimentare de
consum162. Apa este denumită aurul albastru şi este considerată o resursă vitală cu
importanţă tot mai mare în următorii o sută de ani. De aceea, mulţi analişti se
aşteaptă la un conflict de anvergură pentru dobândirea accesului la resursele de apă
dulce. Un alt conflict care se întrevede între marile puteri este războiul pentru
resursele energetice, dar şi pentru piaţa mondială a minereurilor feroase sau
neferoase163.
158
Ibidem, p. 15.
159
Cf. Eugen Ovidiu Chirovici, Puterea, Editura Rao, Bucureşti, 2009.
160
Ibidem, p. 18.
161
Ibidem, p. 25
162
Mâşu, Ștefan, op.cit., p. 316.
163
Ibidem, p. 328.

60
 Pentru viitor, terorismul va fi o provocare la fel de mare cum este în zilele
noastre. Cercetătorii terorismului au descoperit o ciclicitate a fenomenului la 40 de
ani, tinerii îi înlocuiesc pe cei îmbătrâniţi pentru a crea o ameninţare continuă şi a-
şi îndeplini obiectivele asumate164. Xavier Raufer susţine că în viitor vom avea
parte de războaie care vor instaura haosul mondial.
Deşi competiţia pentru putere este în desfăşurare, este exclusă confruntarea
unor mari puteri, datorită uriaşului potenţial militar. Avem de a face cu o super-
putere, Statele Unite ale Americii. Pe lângă acest gigant politic, militar, economic,
11 puteri economice şi politice se duelează pentru a contesta puterea absolută a
hiperputerii. Aceste state sunt China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud (grupul
BRICS), Japonia, Indonezia, Coreea de Sud, Australia, Canada şi Mexic 165. După
acestea, urmează alte state în curs de dezvoltare, amintim: Argentina, Turcia,
Pakistan, Vietnam, Filipine.
În jurul anului 2050, tehnologia şi piaţa vor forma o nouă ordine mondială,
o piaţă planetară unde statul şi suveranitatea vor fi reminiscenţe din secolul XX 166.
Jacques Attali vorbea despre fondarea unui hiper-imperiu global, format din
democraţii de piaţă.
Guvernanţa planetară înseamnă instalarea procesului de globalizare la nivel
politico-social. Procesul de globalizare înseamnă instaurarea unor norme şi
instituţii planetare, iniţierea unor forumuri planetare, bazate pe o dezbatere liberă,
apariţia unei solidarităţi planetare şi implementarea unor politici planetare 167.
Înfruntarea marilor puteri va fi o provocare pentru lumea care va veni. Dacă liderii
marilor puteri vor conştientiza uriaşa forță pe care au căpătat-o, atunci lumea va fi
în siguranţă şi nicio mare ameninţare nu va plana asupra sistemului internaţional de
securitate.
Sistemul internaţional de securitate este în prezent anarhic, dar este balan-
sat din punct de vedere politico-militar şi neechilibrat din punct de vedere eco-
nomic. În viitor, sistemul internaţional va fi ori un sistem fărâmiţat, ori unul
164
Ibidem, p. 352.
165
Ibidem, p. 365.
166
Ibidem, p. 377.
167
Ibidem, p. 388.

61
planetar. Atunci se va vorbi de o geopolitică şi o geostrategie planetară, o
geopolistrategie planetară. În opinia mea, marile puteri nu vor intra în conflict,
pentru că interesul primordial este câştigul şi dezvoltarea, nu risipa puterii
acumulate şi distrugerea.

3.7.3. Teoria procesual-organică a securităţii ‒ neomarxism şi ştiinţă

Cunoaşterea a fost preocuparea omului dintotdeauna. Conceptualizarea
cunoaşterii este un proces prin care omenirea a încercat să explice puterea de a
gândi. În viziunea teoriei procesual-organice, omul este un binom format din
energie şi informaţie. Prevalenţa uneia dintre acestea poate duce la dezechilibru.
Starea de echilibru se numeşte complexitate168.
În interpretarea procesual-organică, omul este produsul şi expresia a trei
tipuri de procese: bio-procese informaţionale, interpretări umanoide şi interpretări
sociologice169. Primul proces este unul intern şi ţine de corpul uman, al doilea ţine
de posibilitatea de a judeca logic, iar ultimul ţine de experienţele omului în inte-
riorul unui mediu biotic, al unei comunități de oameni. În opinia lui Harold Bloom,
întreaga planetă este străbătută de o reţea socio-biologică informaţională. Astfel,
cunoaşterea este extrapolată la nivel planetar, deci există o conştiinţă planetară.
Procesualitatea socială devine posibilă atunci când procesul biotic face
posibilă organizarea biotică170. Omul, ca parte a unei structuri complexe, trăieşte
într-un mediu ce îi stimulează capacităţile de adaptare şi de interrelaţionare.
Creşterea acestor capabilităţi înseamnă socializarea omului, organizarea sa într-o
comunitate umană, într-o formă care să permită supravieţuirea, prin instaurarea de
norme şi cutume.
Organizaţiile sunt compuse din oameni ce cooperează pentru a-şi satisface
anumite nevoi sociale171. Dacă nevoile nu sunt îndeplinite, atunci intervine

168
Culda, Lucian, Marinel-Adi Mustaţă, The Processual-Organic Concept of Existence, articol apărut în volumul
coordonat de Teodor Frunzeti, Marinel-Adi Mustaţă, Science in the Mirror,  Éditions du Tricorne, Bucureşti, 2012,
p.125
169
Ibidem, p. 250.
170
Ibidem, p. 348.
171
Ibidem, p. 353.

62
conflictul, sciziunea. Acest fapt duce la manifestarea extremă a ostilităţii omului,
războiul.
În viziunea teoriei procesual-organice, existenţa umană alterează procesul
informaţional în diferite moduri172. Toate cunoştinţele pe care le putem dobândi de-
a lungul vieţii se pot deforma datorită mai multor factori exogeni, dar şi endogeni.
Provocarea pe care omenirea o va avea în secolul XXI este globalizarea.
Globalizarea este un fenomen ce nu este bine definit, de aceea naşte multe con-
fuzii. Globalizarea este un proces ce conţine acţiuni concepute în orizonturi infor-
maţionale nesatisfăcătoare, ce au erori de interpretare, care dau naştere unor
evoluţii insecurizante, generatoare de situaţii problematice173. În procesul globali-
zării, oamenii acţionează în modalităţi puternic afectate de posibilităţile lor limitate
de înţelegere a proceselor în care comunitatea umană este implicată.
Strategiile de securitate au fost şi sunt concepute încă în favoarea centrelor
de putere, care le elaborează pentru a obţine evoluţii sociale benefice în perspectiva
lor. Centrii de putere nu se gândesc la consecinţele acestor strategii de securitate
asupra zonei din care fac parte sau chiar asupra omenirii.
Teoria procesual-organică a securităţii este o teorie a cunoaşterii. Înainte de
a preveni şi securiza, omul trebuie să cunoască. Procesele globalizante sunt multi-
ple, greu de cuantificat şi cu posibilităţi reduse de conceptualizare. Omul trebuie să
ştie pentru a preveni. De aceea, teoria propune, pentru sporirea securităţii inter-
naţionale, o scientizare realmente satisfăcătoare a activităţilor de elaborare a
deciziilor publice174.
Securitatea internaţională nu poate fi aplicată în necunoştinţă de cauză.
Trebuie să ştim care sunt toate resorturile intime ale sistemului internaţional şi
mecanismele macro şi micro care acționează asupra acestuia. Teoria procesual-

172
Culda, Lucian, Procesualitatea socială, disponibil la: www.procesualitatea.ro/procesualitatea/
studii/1_R_Dependenta_securitatii_omenirii_de_interpretarea_data_globalizarii.htm, accesat la 12 februarie 2014.
173
Culda, Lucian, În ce condiţii strategiile de securitate pot favoriza procesele globalizante, disponibil la:
www.procesualitatea.ro/procesualitatea/studii/1_R_Dependenta_securitatii_omenirii_de_interpretarea_data
_globalizarii.htm, accesat la 12 martie 2014.
174
Culda, Lucian, Procesualitatea socială, disponibil la: http://www.procesualitatea.ro/
procesualitatea/studii/1_R_Dependenta_securitatii_omenirii_de_interpretarea_data_globalizarii.htm, accesat la 12
martie 2014.

63
organică susţine şi răsturnarea importanţei în viziunea planetară, micro devine
macro şi invers.
Deşi este o teorie academică, teoria social-organică este foarte dezvoltată
şi intens difuzată. Scopul primordial este cunoaşterea tuturor proceselor organice în
interiorul societăţii. Dacă le vom afla, vom putea descifra şi comportamentul
naţiunilor. Criticată de unii ca şi teorie marxistă, teoria procesual-organică este o
teorie cognitivă a securităţii, una care explică securitatea ca pe un proces de
gândire. Stăpânirea acestui proces poate genera securitate. Binomul informaţie-
energie este fundamental în prezervarea securităţii. Fără contribuţia omului, statul
şi societatea sunt concepte pur teoretice. Praxiologia ne-a dovedit că aplicarea unor
concepte dă naştere altor concepte. De aceea teoria social-organică a securităţii
încearcă să explice mecanismele intime ale fiinţei umane, cunoaşterea şi raţiunea.
Odată explicate, acestea pot fi orientate spre prezervarea securităţii, pentru că
procesul de cunoaştere poate da naştere procesului de securizare şi poate elimina
riscurile şi ameninţările din comunitatea internaţională.

4. Utopia mea sau despre statul senzorial

64
 Teoria relaţiilor internaţionale trece printr-o perioadă preparadigmatică. În
accepţiunea lui Thomas S. Kuhn, această situaţie este caracterizată de căutarea
unui nou model teoretic. Noua lume este caracterizată de creşterea interdepen-
denţei, tensiuni glocalizatoare şi multipolaritate agresivă. Utopia mea este o
viziune care se adresează unui stat care are aceleaşi atribute ca ale unui popor. Am
denumit-o teoria senzorială a securităţii, pe scurt îi putem spune statul senzorial.
Omul este o fiinţă complexă. Cea mai interesantă aventură a istoriei este
descoperirea omului ca întreg. Partea fizică încă mai ascunde secrete, iar partea
metafizică este percepută incomplet şi fragmentat. Omul a evoluat fiind influenţat
de mediul înconjurător şi de istorie. Istoria i-a oferit omului şansa de a se
descoperi.
Cea mai cunoscută teorie antropologică despre om este piramida trebuin-
ţelor a lui Abraham Maslow. Acesta a analizat omul printr-o figură geometrică,
piramida. Fiecare nivel al piramidei reprezintă o evoluţie a omului pe scara
antropo-socială. Nevoile omului, în ordine crescătoare, sunt cele fiziologice sau
cele primare, nevoia de siguranţă sau de securitate, nevoia de dragoste şi
apartenenţă la un grup social, nevoia de stimă şi respect de sine şi nevoia de
autorealizare sau cea de împlinire175.
Concepţia freudiană asupra omului este bazată pe instinct. La baza vieţii
stau trei instincte primare: foamea, sexul şi apărarea. Acestea îi asigură omului
continuarea vieţii în societate, mai exact prezervarea instinctelor. Etologul austriac
Konrad Lorenz spunea că omul este agresiv deoarece aceasta este o caracteristică
biologică moştenită, instinctuală. Instinctualitatea conduce viaţa unui om. Teoriile
moderne ale psihologiei spun că determinismul acesta poate fi schimbat cu ajutorul
omului. Omul îşi poate controla instinctele şi mişcările arhetipale din interiorul
său.
Securitatea internaţională este un domeniu complex. Greu de analizat,
securitatea internaţională ne relevă o trăsătură sigură, apărarea. Siguranţa este
175
Piramida lui Maslow, disponibil la: discerne.wordpress.com/2012/02/10/piramida-lui-maslow/, accesat la 4
aprilie 2015.

65
absenţa violenţei şi a conflictului. Omul poate percepe orice mişcare ca un atac di-
rect asupra sa. Spre exemplu, dacă unui om îi este sete şi un vânzător refuză să îi
dea apă, acesta resimte acest refuz ca pe un atac la integritatea sa fizică. Dacă un
om este respins dintr-un anumit cerc social, acest lucru este perceput ca o ofensivă
asupra personalităţii şi integrităţii sale morale. Securitatea este o problemă de
subiectivitate. Fiecare om receptează securitatea în funcţie de nevoile şi pregătirea
sa. Pentru fiecare individ securitatea înseamnă altceva, pentru unii poate însemna
totalul piramidei lui Maslow iar pentru alţii doar un anumit nivel.
Statul este format din grupuri de indivizi, care formează societăţi şi ulterior
naţiuni. Indivizii au o înrâurire directă asupra comportamentului unui stat. Elita
conducătoare îşi are propriul tipar educaţional. Aceasta va răspunde într-un anumit
fel atunci când intervine o problemă de securitate.
Problema de securitate este apariţia insecurităţii. Insecuritatea este lipsa
confortului psihic la nivel individual şi lipsa confortului geopolitic la nivel statal.
Interpretarea diferită poate duce la un conflict la nivelul unui grup de indivizi sau
la nivelul unui grup de state. Omul răspunde cu ajutorul simţurilor ‒ văzul, auzul,
mirosul, simțul tactil. Statul răspunde şi el cu simţurile sale, fizice sau nonfizice.
Simţurile fizice ale unui stat sunt palpabile şi uşor de măsurat.
Frontiera este un simţ fizic primar. Frontiera terestră, maritimă, aeriană sau
spaţială este un punct sensibil al oricărui stat. În interiorul acestei delimitări, statul
îşi dezvoltă, de-a lungul timpului, mecanismele supravieţuirii.
Un alt simţ fizic este cetăţeanul. Dacă cetăţeanul său este în pericol atunci
statul se simte în pericol. Motivul existenţei sale din punct de vedere al securităţii
este prezervarea securităţii cetăţenilor săi.
Resursele sunt un important simţ fizic. Orice atac asupra resurselor unui
stat va fi perceput ca un atac asupra statului. Resursele aflate în interiorul său ori
aflate pe anumite platouri maritime reprezintă baza materială a unui stat. Atacul
asupra acestora poate fi extrem de subtil.
Ultimul simţ fizic al statului este reprezentat de instituţiile sale şi instru-
mentele aferente. Atacul poate veni din interiorul sau din exteriorul statului. Un

66
atac asupra guvernului sau a reprezentanţelor diplomatice este o contestare a supra-
vieţuirii politice a statelor în lumea internaţională. Când spunem supravieţuire, ne
referim la recunoaşterea la nivel internaţional.
Simţurile nonfizice sunt ideile fondatoare ale unui stat, patrimoniul cultu-
ral, spiritual, economia şi finanţele. Toate la un loc prezervă dezvoltarea statului.
Deşi unele sunt materiale, le denumim nonfizice pentru că atacul asupra lor este, de
multe ori, discret şi greu de perceput, efectul acestuia fiind dezastruos şi greu de
surmontat.
Teoria senzorială a securităţii înseamnă apărarea acestor simţuri ale statu-
lui. Securitatea statului se poate prezerva cu ajutorul securizării simţurilor fizice
sau nonfizice ale statului. Teoria pe care o propunem are nevoie de cercetare
aprofundată şi de găsirea unor instrumente coerente de analiză.
Sfârşitul securităţii internaţionale, aşa cum o ştim, înseamnă apariţia
securităţii planetare. Aceasta este o posibilitate de viitor deloc neglijabilă. Intensi-
ficarea globalizării şi creşterea interdependenţei a dus la accelerarea uniformizării
lumii la nivel conceptual şi ideologic. Lumea nu va mai dori să fie în competiţie
sau într-o continuă înfruntare.
În prezent, tensiunile glocalizatoare şi conflictul civilizaţional sunt prea
intense pentru a reuşi unificarea lumii din punct de vedere al securităţii.
Securitatea internaţională va evolua. De la securitatea pe care o ştim, se va
transforma într-o securitate planetară. Principala caracteristică a evoluţiei va fi
lipsa riscurilor şi ameninţărilor, concomitent cu menţinerea vulnerabilităţilor. Chiar
dacă lumea va gândi în mod unitar din punct de vedere al securităţii, vor avea loc
derapaje în aplicarea securităţii.
Viitorul securităţii este unul incert şi greu de conturat. Consider că trans-
formări radicale în ceea ce priveşte securitatea vor exista şi că lumea din viitor nu
va arăta ca aceea din zilele noastre. Sfârşitul securităţii internaţionale este sfârşitul
paradigmei sistemului anarhic al relaţiilor internaţionale şi apariţia paradigmei
planetare de securitate, pe scurt securitatea planetară. Această transformare se va
petrece lent, în opinia mea, într-un viitor îndepărtat.

67
 Propun această utopie pentru a reuşi să înţelegem transformările viitoare.
Statul va fi mai senzorial în raport cu tot ceea ce se întâmplă. O primă explicaţie
este dezvoltarea uluitoare a ştiinţei şi a tehnologiei. Reacţia statelor la această
evoluţie este greu de anticipat. Omenirea nu se mai află în perioada în care
evenimentele se petreceau în timpi diferiţi. Acum orice declaraţie sau orice luare
de poziţie a unui lider poate însemna ceva. Acutizarea acestor simţuri se produce
datorită revoluţiei globale a tehnologiei comunicaţiilor. Nu ştim încă în ce lume
vom trăi, va fi o lume disruptivă, distopică sau o lume anostă, nivelată.
Lumea disruptivă este o lume în care totul se înnoieşte foarte repede,
perimarea fiind un proces aproape permanent. Lumea distopică este o lume în
care omul nu va percepe mecanismele din jurul său. Lumea nivelată va fi o lume
mondializată, cu slabe şanse de diferenţiere între culturi şi naţiuni.

68
A. Cărţi
1. Bauman, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet,
Bucureşti, 2010.
2. Boia, Lucian, Occidentul ‒ o interpretare istorică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2013.
3. Borradori, Giovanna, Filosofie într-un timp al terorii ‒ Dialoguri cu
Jürgen Habermars şi Jacques Derrida, Editura Paralela 45, Bucureşti,
2005.
4. Buzan, Barry, Ole Waever, Jaap de Wilde, Securitatea ‒ un nou cadru
de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011.
5. Chirovici, Ovidiu Eugen, Puterea, Editura RAO, Bucureşti, 2009.
6. Chomsky, Noam, Noi creăm viitorul, Editura Corint, Bucureşti, 2012.
7. Cooper Robert, Destrămarea naţiunilor-geopolitica lumilor secolului
XXI, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007.
8. Cristian, Alexandru, Între Elefant, Urs şi Dragon ‒ Spre o nouă
arhitectură globală, Editura RAO, Bucureşti, 2014.
9. Deubel, Philippe, Analyse économique et historique des sociétés
contemporaines, Person Education France, Paris, 2008.
10. Filip, Adrian, Puterea Navală ‒ Componentă a geopoliticii maritime
universale, Atlantism versus Eurasianism, Editura Sitech, Craiova,
2013.
11. Friedman, George, Ţinuturi de frontieră. O călătorie geopolitică în
Eurasia, Editura RAO, Bucureşti, 2013.
12. Griffiths, Martin, Relaţii internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti,
2003.

69
13. Hegel, Wilhem Georg, Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura
Paralela 45, 2006

14. Hlihor, Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor

internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2005.
15. Johnson, Paul, Istoria lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti,
2005.
16. Joxe, Alain, Imperiul haosului, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
17. Kant, Immanuel, Spre pacea eternă, Editura All, Bucureşti, 2008.
18. Khanna Parag, Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine
mondială, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
19. Kissinger, Henry, Ordinea Mondială ‒ Reflecţii asupra specificului
naţiunilor şi a cursului istoriei, Editura RAO, 2015, Bucureşti.
20. Mannent, Pierre, Raţiunea naţiunilor ‒ reflecţii asupra democraţiei
în Europa, Editura Nemira, Bucureşti, 2007.
21. Mâşu, Ştefan, Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial,
Editura RAO, Bucureşti, 2011.
22. Moise, Leonida, Introducere în teoria relaţiilor internaţionale,
Editura Paideia, Bucureşti, 2008.
23. Montbrial de, Thierry, Cincisprezece ani care au zguduit lumea ‒ De
la Berlin la Bagdad, Editura Expert, Bucureşti, 2003.
24. Monbrial de, Thierry, Acţiunea şi sistemul lumii, Editura Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă ‒ sub egida Academiei Române,
Bucureşti, 2003
25. Montbrial de, Thierry, Memoria timpului prezent, Editura Polirom,
Iaşi, 1999.

70
 26. Nye, Joseph S. Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura
Antet, Bucureşti, 2005.
27. Ricoeur Paul, L’ Utopie et L’Ideologie, Editura Seuil, Paris, 2005
28. Nye, Joseph S. Jr., The Future of Power, Editura Public Affairs, New
York, 2011.
29. Sava, Nicu Ionel, Studii de securitate, Centrul Român de Studii
Regionale, Bucureşti, 2005.
30. Singer, Peter, editor, Tratat de etică, Editura Polirom, Bucureşti,
2006.
31. Stan, Gheorghe, Sistemul relaţiilor internaţionale în geopolitica
Uniunii Europene, Editura Militară, Bucureşti, 2011.
32. Steans, Jill, Pettiford Lloyd, în colaborare cu Thomas, Diez,
Introducere în relaţiile internaţionale ‒ perspective şi teme, Editura
Antet, Bucureşti, 2005.

B. Dicţionare, Enciclopedii, Atlase

1. Atlas de Istorie Mondială, vol II, Editura RAO, Bucureşti, 2001.
2. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti“, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2009.
3. Frunzeti, Teodor, Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2013 ‒
Enciclopedie politică şi militară (Studii strategice şi de securitate),
Editura RAO, Bucureşti, 2013.
C. Articole în cărţi, reviste
1. Băcanu Vasile Mirela, Economia politică-recenzie la cartea lui
Robert Gilpin, Sfera Politici, nr. 151
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/151/art16-recenzie2.html

71
 2. Ciupercă Ioan, Istoria Europei şi a Ideii de Europa, “Universitatea
Alexandru Ioan Cuza”, suport de curst, Iaşi, 2010.
3. Cooper Robert, Destrămarea naţiunilor-geopolitica lumilor
secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007.
4. Drăgan Gleb Acad., Contribuţia lui Thomas Kuhn în istoria ştiinţei,
Revista Noema, Volumul VIII, Academia Română, Bucureşti, 2009.
5. Frunzeti Teodor, Concepte strategice ale NATO- Actualul concept
strategic o abordare pentru viitor, Revista de Ştiinţe Militarre,
nr.1(XI) din 2011, Academia Oamenilor de Ştiinţă, Bucureşti, 2011.
6. Frunzeti Teodor, Neproliferarea armelor nucleare, Măsură de
consolidare a securităţii naţionale, Revista de Știinţe Politice şi
Relaţii Internaţionale, nr.10, Bucureşti, 2013.
7. Frunzeti Teodor, Uniunea Europeană-comunitate bazată pe interese
şi valori comune, Impact Strategic nr.2 (43) din 2012, Universitatea
Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2012.
8. Hlihor Constantin, Noua arhitectură de securitate în scenariile de
după Războiul Rece, în volumul Interferenţe Geopolitică-Istorie,
Editura Militară, Bucureşti, 1999.
9. Planchuelo C. Pascual Victor, La Débil Europa: Consideraciones
criticas sobre la política exterior de la uníon, Revista de ciencias
sociales, nr.42 august-septembrie, 2009.
10. Popescu Dan , Utopie-cetatea cu vise şi speranţe, p. 35 online
http://store.ectap.ro/articole/15.pdf accesat la data de 27 octombrie,
2016

10.Sava Nicu Ionel, Disoluţia sistemului socialist şi integrarea euro-

atlantică a ţărilor est-europene. Implicaţii şi semnificaţii strategice,

72
 în volumul Geopolitica, Integrare, Globalizare Ilie Bădescu
coordonator, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003.
11.Sava Nicu Ionel, Euro-Atlanticism sau Eurasianism? Introducere în
geopolitica relaţiei transatlantice, în volumul Geopolitica, Integrare,
Globalizare Ilie Bădescu coordonator, Editura Mica Valahie,
Bucureşti, 2003.
12.Schmid Dorothée, Turquie: La quête de surclassement, în RAMSES
2015-Le défi des emergent, Thierry de Montbrial, Philippe Moreau
Defarges (coord.), Editura DUNOD- I.F.R.R., Paris, 2014.
13.Solorza Marcia, Cetré Moise, La teoria de la dependencia, Revista
Republicana, no.10, enero- junio 2011, Corporacion Universitaria
Repulicana, Santa Fé de Bogota, Colombia, 2011.

4. Surse bibliografice online

1. www.acme.highpoint.edu/~msetzler/IntlSec/NewReadings2add/
Wendt_1992.pdf,
2. www.acme.highpoint.edu/~msetzler/IR/IRreadingsbank/
EmpireOverNonpolarHauss.FA08.x.pdf
3. www.assets.cambridge.org/97805218/36784/excerpt/
9780521836784_excerpt.pdf
4. www.beforeitsnews.com/alternative/2014/01/china-to-purchase-the-
federal-reserve-2879466.html
5. www.biblio.central.ucv.ro/bib_web/bib_pdf/Declaratia%20Schuman
%20din%209%20mai%201950.pdf
6. www.blogs.law.harvard.edu/karthik/files/2013/01/BRIC-
Economies-and-American-Foreign-Policy-E1897-
KNarayanaswami.pdf

73
7. www.books.google.ro/books?
id=5TOYTOvglj8C&pg=PA12&lpg=PA12
&dq=ilie+badescu+geoscopia&source=bl&ots=Ax7yJneUy_&sig=x
7x-
DUUNUapSqS32GWZuPk_cxKY&hl=en&sa=X&ei=VqANU7_8K
oWBywOg7IHoBQ&ved=0CFYQ6AEwBQ#v=onepage&q=ilie
%20badescu%20geoscopia&f=false
8. www.carnegieendowment.org/files/demos_www_calosc.pdf
9. www.cgijeddah.mkcl.org/WebFiles/History-of-Indian-Economy.pdf
10.www.circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/cfsp/
article_7233_ro.htm

11.www.conte.u-bordeaux4.fr/Enseig/Lic-ecod/docs_pdf/
LeConceptDeDeveloppement.pdf,
12.www.core.ac.uk/download/pdf/11738557.pdf
13.www.data.worldbank.org/country/china#cp_wdi
14.www.data.worldbank.org/country/turkey
15.www.davidthsu.files.wordpress.com/2013/05/bull-the-anarchical-
society1.pdf
16.www.departamento.pucp.edu.pe/economia/images/documentos/
DDD216.p
17.www.discerne.wordpress.com/2012/02/10/piramida-lui-maslow
18.www.dseu.lboro.ac.uk/Documents/Policy_Papers/
DSEU_Policy_Paper03.pdf
19.www.ec.europa.eu/budget/library/biblio/publications/2013/
budget_folder/print/KV3012856ROC.pdf
20.www.ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_15.pdf

74
21.www.ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf
22.www.epochtimes-romania.com/news/gulen-vs-erdogan-politia-
turca-aresteaza-zeci-de-persoane-in-scandalul-interceptarilor-
ilegale---230732
23. www.eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?
uri=OJ:C:2010:083 :0389:0403:ro:PDF
24.www.europa.eu/abc/12lessons/key_dates/index_ro.htm
25.www.europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/
treaties_singleact_ro.htm
26.www.europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm
27.www.europa.eu/rapid/press-release_IP-10-1543_ro.htm .
28.www.europedirect.centras.ro/assets/editor/file/continut
%20brosura.pdf/www.senat.fr/europe/note_lisbonne.
29.www.francaisdesuisse.ch/download/AFE-FicheTraite_Lisbonne.pdf
30.www.nato.mae.ro/node/282
31.www.obsfr.ru/fileadmin/templates/html/images/
Loukianov_Policy_paperFR.pdf
32.www.repository.urosario.edu.co/bitstream/handle/
10336/9051/1020763211-2014.pdf?sequence=1
33.www.servicios.elcorreo.com/especiales/ue-50-aniversario/pdf/00-ue-
origenes.pdf
34.www.ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/2010%20Headline%20Goal.pdf
35.www.ultraliberalisme.online.fr/GeoplitiqueDuChaos.htm
36.www.ab.gov.tr/files/ardb/evt/1_avrupa_birligi/1_9_politikalar/
1_9_8_dis_politika/
The_role_of_BRICS_in_the_developing_world.pdf

75
37.www.africanafrican.com/folder11/world%20history2/apartheid/8-
12%20The%20History%20of%20Apartheid.PDF
38.www.artsrn.ualberta.ca/courses/PoliticalScience/661B1/
documents/BenAggerCriticalTheoryPoststructPostMod.pdf,
39.www.atiner.gr/events/Berberoglu.ppt#256,1
40.www.bricsforum.com/
41.www.criticatac.ro/8856/despre-mahalalele-globale-un-nou-
proletariat
42.www.css.ethz.ch/publications/pdfs/CSS-Analysen-28-FR.pdf
43.www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/Europa/
Presedintele+Turciei+Femeile+nu+pot+fi+considerate+egalele+barb
a
44.www.dw.de/aderarea-turciei-la-ue-u%C5%9Fa-r%C4%83m
%C3%A2ne-deschis%C4%83/a
45.www.eurozone.europa.eu/euro-area/topics/the-eus-response-to-the-
crisis/
46.www.ggdc.net/maddison/articles/moghul_3.pdf
47.www.globalresearch.ca/the-deeper-origins-of-the-economic-crisis/
13761
48.www.globalsecurity.org/military/world/europe/eu-battlegroups.htm
49.www.globalsecurity.org/military/world/naval-arms-control-
1936.htm
50.www.google.ro/books?
hl=ro&lr=&id=0A4iwSxpj44C&oi=fnd&pg=PA25&dq=robertson+r
oland.+glocalization+time-space+and+homogeneity-
heterogeneity&ots=Oe3_Dx5gwc&sig=iJjFcLSt0QsejIyt5ZFixuIzyI
o&redir_esc=y#v=onepage&q=robertson%20roland.

76
 %20glocalization%20time-space%20and%20homogeneity-
heterogeneity&f=false
51.www.griffith.edu.au/__data/assets/pdf_file/0020/512147/mba-white-
paper-understanding-rise-india.pdf,
52.www.grips.ac.jp/forum/DCDA/Chapter04.pdf
53.www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marele-dusman-al-
comunismului-1947-1956.
54.www.ier.ro/documente/formare/Securitate_si_aparare.pdf
55.www.ier.ro/documente/formare/Securitate_si_aparare.pdf
56.www.indembassy-
57.www.infoguerre.fr/documents/inde_puissance_rayonnante.pdf
58.www.invest.gov.tr/en-US/investmentguide/investorsguide/Pages/
FDIinTurkey.aspx
59.www.iss.europa.eu/uploads/media/op79.pdf
60.www.juridicainternational.eu/public/pdf/ji_2009_1_216.pdf
61.www.kas.de/wf/doc/9922-1442-2-30.pdf
62.www.lse.ac.uk/IDEAS/publications/reports/pdf/SR007/
introduction.pdf
63.www.managementgeneral.ro/pdf/2_2008_7.pdf,
64. www.manager.ro/articole/analize/top-10-tari-care-domina-industria-
eoliana-mondiala-16290.html
65.www.mfa.gov.tr/prospects-and-recent-developments-in-the-turkish-
economy.en.mfa,
66.www.mfa.gov.tr/prospects-and-recent-developments-in-the-turkish-
economy.en.mfa,
67. http://www.mfa.gov.tr/synopsis-of-the-turkish-foreign-
policy.en.mfa

77
 68.www.newyorker.com/news/news-desk/eu-russia-ukraine-dilemma
69.www.noi.md/md/news_id/50096
70.www.oranoua.ro/alexandru-cristian-infruntand-viitorul-cu-hobbes-
malthus-si-kant/,
71.www.oranoua.ro/alexandru-cristian-provocarea-rusa-sau-
reinterpretarea-neorealismului
72.www.parliament.ge/files/1_901_108571_2.pdf
73.www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Kindleberger1981.pdf
74.www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer1994.pdf
75.www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf,
76.www.princeton.edu/~dbaldwin/selected%20articles/Baldwin
%20(1980)%20Interdependence%20and%20Power%20-%20A
%20Conceptual%20Analysis.pdf
77.www.realtechsupport.org/UB/NP/IoT_ExplosionSpace_1998.pdf
78.www.republicday.org/old-essays/rida-baig.pdf
79.www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2010/Recenzii.pdf
80.www.robert-schuman.eu/en/doc/divers/fathers-of-europe.pdf
81. www.senat.fr/europe/note_lisbonne.pdf
82. www.senat.fr/international/anglais/intervention_singh_anglais.pdf
83. www.turkeyanalyst.org/publications/turkey-analyst-articles/item/135-
in-the-shadow-of-kenan-evren.html
84. www.umk.ro/images/documente/publicatii/
Buletin15/22_neorealismul.pdf
85. www.un.org/disarmament/
86. www.unitbv.ro/postmodernism/d.html#DECONSTRUCTIE
87. www.unitbv.ro/postmodernism/s.html#SOCIETATEA

78
 88. www.voanews.com/content/brics-launches-new-development-bank/
2410633.html
89. kellogg.nd.edu/publications/workingpapers/WPS/307.pdf
90. www.odu.edu/content/dam/odu/offices/mun/eu/MEU-Issue-Brief-
Ukrainian-Accession.pdf
91. tokyo.gov.in/downloads/INDIA-IN-BRICS-English.pdf
92. www.psiw.journals.ikiu.ac.ir
93. www.africaneconomicoutlook,.org
94. www.cfr.org
95. www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer2001.pdf.
AȘEZAȚI LA LOCUL LOR CELE DE MAI JOS
96. Popescu, Dan, „Utopia ‒ Cetatea cu vise şi speranţe“, Economie
teoretică şi aplicată, p. 35 disponibil la store.ectap.ro/articole/15.pdf.,
accesat la 27 octombrie, 2016
97. Irimaş, Eugenia, „Utopia contemporană între neo-liberalism şi
globalism“, Philologica Jassyensia, An X, Nr. 1 (19), 2014, Supliment, pp.
703‒714, disponibil la
www.philologica-jassyensia.ro/upload/X_1supl_IRIMIAS.pdf, accesat la 28
octombrie 2016

98. Pohoaţă, Gabriela, „«Raţiunea în istorie» şi filosofia statului

în viziune hegeliană“, Cogito, nr. ?, p. 11, disponibil la
cogito.ucdc.ro/vol3nr1martie2011/cog-ro/RATIUNEA%20IN%20ISTORIE
%20Gabriela%20Pohoata.pdf , accesat la 27 octombrie 2016

79
80
81