Europa

298 limbi

Informații generale

Suprafață 10.180.000 km2[1] (loc 6)[a]

Populație 747.636.045 (2020; loc 3)[2]

Densitate 72,9/km2 (loc 2)

PIB 30,37 trilioane $ (est. 2021; loc 2)[3]

PIB nominal 23,05 trilioane $ (est. 2021; loc 3)[4]

PIB pe cap locuitor 31.020 $ (est. 2021; loc 3) [c][5]

HDI ▲ 0,845[6]

Religii Creștinism (75,2 %)[7]

Fără religie (18,2 %)[7]

Islam (5,9 %)[7]

Altele (0,7 %)[7]

Demonim European

Țări 50 state suverane

6 cu recunoaștere limitată

Dependente 6 teritorii dependente

Limbi Cele mai comune limbi:

Rusă

Germană
 Franceză

Italiană

Engleză

Spaniolă

Poloneză

Ucrainiană

Română

Neerlandeză

Turcă

Greacă

Fusuri orare De la UTC−1 până la UTC+5

Cele mai mari orașe Moscova

Istanbul[b]

Paris

Londra

Madrid

Sankt Petersburg

Milano

Barcelona

Berlin

Roma[8]

Europa este un continent situat în întregime în emisfera nordică și în cea mai mare
parte în emisfera estică. Cuprinde cea mai vestică parte a Eurasiei și este mărginită
de Oceanul Arctic la nord, Oceanul Atlantic la vest, Marea Mediterană la sud și
de Asia la est. Europa este considerată în mod obișnuit separată de Asia de bazinul
hidrografic al Munților Ural, râul Ural, Marea Caspică, Caucazul Mare, Marea Neagră, și
căile navigabile ale strâmtorii turcești.[9] Cu toate acestea, granițele pentru Europa, un
concept care datează din antichitatea clasică, sunt oarecum arbitrare, deoarece
termenul „Europa” se poate referi la o distincție culturală, politică sau geografică.
Europa acoperă aproximativ 10.180.000 km2 sau 2 % din suprafața Pământului (6,8 %
din suprafața terestră), fiind penultimul continent ca mărime. Din punct de vedere politic,
Europa este împărțită în aproximativ cincizeci de state suverane, dintre care Rusia este
cea mai mare și mai populată, acoperind 39 % din continent și cuprinzând 15 % din
populația sa. Europa avea în 2020 o populație totală estimată la aproximativ 747 de
milioane (aproximativ 11 % din populația lumii).[2] Clima Europei este în mare măsură
influențată de curenții calzi ai Atlanticului, care duc la ierni și veri temperate pe o mare
parte din continent, chiar și la latitudini de-a lungul cărora clima din Asia și America de
Nord este severă. Mai departe de ocean, diferențele sezoniere sunt mai vizibile decât în
apropierea coastei.
Cultura occidentală își are rădăcinile în cultura Europei, care își urmărește descendența
până în Grecia antică și Roma antică.[10][11] Căderea Imperiului Roman de Apus în 476
d.Hr., iar ulterior migrația popoarelor marchează sfârșitul istoriei antice a Europei și
începutul Evului Mediu. Umanismul renascentist, explorarea, arta și știința au dus la
epoca modernă. Din perioada marilor descoperiri, începută de Portugalia și Spania,
Europa a jucat un rol predominant în afacerile globale. Între secolele XVI și XX, puterile
europene au colonizat în diverse momente America, aproape toată Africa și Oceania și
majoritatea Asiei.
Iluminismul, ulterior Revoluția franceză și războaiele napoleoniene au profilat
continentul din punct de vedere cultural, politic și economic de la sfârșitul secolului al
XVII-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Revoluția industrială, care a
început în Marea Britanie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a dat naștere la schimbări
economice, culturale și sociale radicale în Europa de Vest și în cele din urmă în lumea
largă. Ambele războaie mondiale au avut loc în cea mai mare parte în Europa,
contribuind la o scădere a dominanței vest-europene în afacerile mondiale până la
mijlocul secolului al XX-lea, Uniunea Sovietică și Statele Unite crescând în importanță.
[12]
În timpul Războiului rece, Europa a fost împărțită de-a lungul Cortinei de
Fier între NATO în Vest și Pactul de la Varșovia în Est, până la Revoluțiile din
1989 și căderea Zidului Berlinului.
În 1949, a fost fondat Consiliul Europei cu ideea de a unifica Europa pentru a atinge
obiective comune și pentru a preveni viitoarele războaie. Integrarea europeană
suplimentară de către unele state a dus la formarea Uniunii Europene (UE), o entitate
politică separată care se află între o confederație și o federație.[13] UE își are originea în
Europa de Vest, dar s-a extins spre est de la căderea Uniunii Sovietice în 1991.
Moneda majorității țărilor din Uniunea Europeană, euro, este cea mai frecvent utilizată
în rândul europenilor; spațiul Schengen al UE elimină controalele la frontieră și imigrație
între majoritatea statelor sale membre și unele state nemembre. Există o mișcare
politică care favorizează evoluția Uniunii Europene într-o singură federație care
cuprinde o mare parte a continentului.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Pentru informații suplimentare, vezi Europa (mitologie)
 Răpirea Europei, de Tizian

Prima hartă a lumii, conform lui Anaximandru (sec. VI

î.Hr.)
În mitologia greacă, Europa era o prințesă feniciană pe care Zeus a răpit-o după ce a
luat forma unui uimitor taur alb. El a dus-o pe insula Creta, unde Europa a adus pe lume
pe Minos, Radamant și Sarpedon. Pentru Homer, Europa (în greaca
veche: Εὐρώπη, Eurṓpē) a fost o regină mitologică a Cretei și nu o denumire
geografică. Mai târziu, termenul Europa a fost folosit pentru a se referi la nord-centrul
Greciei și în 500 î.Hr., semnificația sa a fost extinsă la ținuturile din nord.
Numele Europa este de etimologie incertă.[14] O teorie sugerează că termenul derivă din
grecescul εὐρύς (eurús), „larg, vast”[15] și ὤψ (ōps, gen. ὠπός, ōpós) „ochi, față, chip”,,
[16]
prin urmare compozitul lor Eurṓpē ar însemna „larg-privind” sau „cu aspect vast” [17][18]
[19]
sau „contemplație largă”. „Larg” a fost un epitet al Pământului însuși în religia proto-
indo-europeană.[17]
O altă teorie sugerează că Eurṓpē se bazează pe un cuvânt semitic pentru „apus”,
acesta fiind fie akkadianul erebu care înseamnă „a coborî, apune” (spus despre Soare),
fie fenicianul ereb „seară, apus”,[20] care este la originea Maghrebului arab și a
ebraicului ma'arav. Filologul britanic M.L West afirmă însă că „fonologic, corespondența
dintre numele Europei și orice formă a cuvântului semitic este foarte slabă”,[21] în timp ce
lingvistul neerlandez Robert S. P. Beekes consideră improbabilă o conexiune cu limbile
semitice.[22]
Majoritatea limbilor majore ale lumii folosesc cuvinte derivate
din Eurṓpē sau Europa pentru a se referi la continent. Chineza, de exemplu, folosește
cuvântul Ōuzhōu (歐洲/欧洲), care este o abreviere a denumirii transliterate Ōuluóbā
zhōu (歐羅巴洲) (zhōu înseamnă "continent"); un termen chinizesc derivat Ōshū (欧州)
este de asemenea utilizat, uneori, în japoneză, cum ar fi în numele japonez al Uniunii
Europene, Ōshū Rengō (欧州連合), cu toate că katakana Yōroppa (ヨーロッパ) este
mai frecvent utilizată. În unele limbi turcice, numele inițial persan Frangistan („ținutul
francilor”) este folosit în mod obișnuit pentru a se referi la o mare parte din Europa, pe
lângă nume oficiale precum Avrupa sau Evropa.[23]
Definiție[modificare | modificare sursă]
Definiție contemporană[modificare | modificare sursă]
Harta Europei, care arată una dintre cele mai des utilizate granițe continentale[24]
Cheie: albastru: state care se încadrează la granița dintre Europa și Asia; verde: țări care nu sunt geografic din Europa, dar sunt strâns
asociate cu continentul

Alb.
And.
Austria
 Armenia
Azer.
Belarus
Belgia
Bosnia
Bulgaria
Croația
Cipru
Cehia
Danemarca
Estonia
Finlanda
Franța
Germania
Georgia
Grecia
Groenlanda (Dan.)
Ungaria
Islanda
Irlanda
Italia
S. Mar.
Kos.
Letonia
Liec.
Lituania
Lux.
Mac.
Malta
Moldova
Mon.
Munt.
Norvegia
Svalbard (Nor)
Polonia
Portugalia
România
Rusia
Serbia
Slovacia
Slo.
Spania
Suedia
Elv.
Turcia
Țr. de Jos
Ucraina
Regatul
Unit
Far. (Dan)
Vat.

M.
Adr.
Oceanul Arctic
 Marea
Egee
Marea Barents
Golful
Biscaya
Marea
Neagră
Marea
Azov
Marea
Caspică
Marea
Celtică
Marea Groenlandei
Marea Baffin
Golful
Cádiz
Marea
Ligurică
Marea Mediterană
Atlanticul
de
Nord
Marea
Nordului
Marea
Norvegiei
Str. Gibraltar

Definiția predominantă a Europei ca termen geografic a fost utilizată de la mijlocul

secolului al XIX-lea. Europa este considerată a fi mărginită de corpuri mari de apă la
nord, vest și sud. Limitele Europei spre est și nord-est sunt considerate Munții Ural, râul
Ural și Marea Caspică; spre sud-est, Munții Caucaz, Marea Neagră și căile navigabile
care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană.[25]

O hartă medievală tipărită de Günther Zainer în 1472,

care arată cele trei continente ca domenii ale fiilor lui Noe — Asia lui Sem, Europa
lui Iafet și Africa la Ham.
Insulele sunt în general grupate cu cea mai apropiată masă continentală, de
aceea Islanda este considerată a face parte din Europa, în timp ce
insula Groenlanda este de obicei atribuită Americii de Nord, deși aparține
politic Danemarcei. Cu toate acestea, există unele excepții bazate pe diferențe
sociopolitice și culturale. Cipru este cel mai apropiat de Anatolia (sau Asia Mică), dar
este considerat o parte a Europei din punct de vedere politic și este un stat membru al
UE. Malta a fost considerată o insulă din nord-vestul Africii timp de secole, dar acum
este considerată a face parte și din Europa.[26] „Europa” așa cum este utilizată în mod
specific în engleza britanică se poate referi și la Europa continentală exclusiv.[27]
Termenul „continent” implică de obicei geografia fizică a unei mari mase terestre
complet sau aproape complet înconjurată de apă la granițele sale. Cu toate acestea,
partea frontierei Europa-Asia este oarecum arbitrară și incompatibilă cu această
definiție datorită aderării sale parțiale la Munții Ural și Caucaz, mai degrabă decât o
serie de căi navigabile parțial sugerate de cartograful Herman Moll în 1715. Aceste
diviziuni de apă se extind cu o puține întreruperi relativ mici (în comparație cu lanțurile
muntoase menționate mai sus) de la strâmtorile turcești care ajung în Marea
Mediterană până la partea superioară a râului Ob care se scurge în Oceanul Arctic.
Înainte de adoptarea convenției actuale, care include divizările montane, granița dintre
Europa și Asia a fost redefinită de mai multe ori de la prima concepție din antichitatea
clasică, dar întotdeauna ca o serie de râuri, mări și strâmtori care se credea că se
extind ăe distanță necunoscută la est și nord de Marea Mediterană fără includerea unor
lanțuri muntoase.
Împărțirea actuală a Eurasiei în două continente reflectă acum diferențele culturale,
lingvistice și etnice est-vest, care variază pe un spectru mai degrabă decât cu o linie de
separare ascuțită. Granița geografică dintre Europa și Asia nu urmează nici o graniță de
stat și acum urmează doar câteva corpuri de apă. Turcia este, în general, considerată o
țară transcontinentală împărțită în întregime de apă, în timp ce Rusia și Kazahstan sunt
împărțite doar parțial de căi navigabile. Franța, Țările de
Jos, Portugalia, Spania și Regatul Unit sunt, de asemenea, transcontinentale (sau mai
adecvat, intercontinentale, atunci când sunt implicate oceane sau mări mari), deoarece
principalele lor zone terestre sunt în Europa, în timp ce bucăți din teritoriilor lor sunt
situate pe alte continente separate de Europa de corpuri mari de apă. Spania, de
exemplu, are teritorii la sud de Marea Mediterană și anume Ceuta și Melilla, care fac
parte din Africa și au graniță cu Marocul. Potrivit convenției actuale, Georgia și
Azerbaidjan sunt țări transcontinentale în care căile navigabile au fost complet înlocuite
de munți ca diviziune între continente.