Europa

298 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte




















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la unul din cele 7 continente. Pentru alte sensuri, vedeți Europa
(dezambiguizare).
Europa
 Informații generale

Suprafață 10.180.000 km2[1] (loc 6)[a]

Populație 747.636.045 (2020; loc 3)[2]

Densitate 72,9/km2 (loc 2)

PIB 30,37 trilioane $ (est. 2021; loc 2)[3]

PIB nominal 23,05 trilioane $ (est. 2021; loc 3)[4]

PIB pe cap locuitor 31.020 $ (est. 2021; loc 3) [c][5]

HDI ▲ 0,845[6]

Religii Creștinism (75,2 %)[7]

Fără religie (18,2 %)[7]

Islam (5,9 %)[7]

Altele (0,7 %)[7]

Demonim European

Țări 50 state suverane

6 cu recunoaștere limitată

Dependente 6 teritorii dependente

Limbi Cele mai comune limbi:

Rusă

Germană

Franceză

Italiană
 Engleză

Spaniolă

Poloneză

Ucrainiană

Română

Neerlandeză

Turcă

Greacă

Fusuri orare De la UTC−1 până la UTC+5

Cele mai mari orașe Moscova

Istanbul[b]

Paris

Londra

Madrid

Sankt Petersburg

Milano

Barcelona

Berlin

Roma[8]

Europa este un continent situat în întregime în emisfera nordică și în cea mai mare
parte în emisfera estică. Cuprinde cea mai vestică parte a Eurasiei și este mărginită
de Oceanul Arctic la nord, Oceanul Atlantic la vest, Marea Mediterană la sud și
de Asia la est. Europa este considerată în mod obișnuit separată de Asia de bazinul
hidrografic al Munților Ural, râul Ural, Marea Caspică, Caucazul Mare, Marea Neagră, și
căile navigabile ale strâmtorii turcești.[9] Cu toate acestea, granițele pentru Europa, un
concept care datează din antichitatea clasică, sunt oarecum arbitrare, deoarece
termenul „Europa” se poate referi la o distincție culturală, politică sau geografică.
Europa acoperă aproximativ 10.180.000 km2 sau 2 % din suprafața Pământului (6,8 %
din suprafața terestră), fiind penultimul continent ca mărime. Din punct de vedere politic,
Europa este împărțită în aproximativ cincizeci de state suverane, dintre care Rusia este
cea mai mare și mai populată, acoperind 39 % din continent și cuprinzând 15 % din
populația sa. Europa avea în 2020 o populație totală estimată la aproximativ 747 de
milioane (aproximativ 11 % din populația lumii).[2] Clima Europei este în mare măsură
influențată de curenții calzi ai Atlanticului, care duc la ierni și veri temperate pe o mare
parte din continent, chiar și la latitudini de-a lungul cărora clima din Asia și America de
Nord este severă. Mai departe de ocean, diferențele sezoniere sunt mai vizibile decât în
apropierea coastei.
Cultura occidentală își are rădăcinile în cultura Europei, care își urmărește descendența
până în Grecia antică și Roma antică.[10][11] Căderea Imperiului Roman de Apus în 476
d.Hr., iar ulterior migrația popoarelor marchează sfârșitul istoriei antice a Europei și
începutul Evului Mediu. Umanismul renascentist, explorarea, arta și știința au dus la
epoca modernă. Din perioada marilor descoperiri, începută de Portugalia și Spania,
Europa a jucat un rol predominant în afacerile globale. Între secolele XVI și XX, puterile
europene au colonizat în diverse momente America, aproape toată Africa și Oceania și
majoritatea Asiei.
Iluminismul, ulterior Revoluția franceză și războaiele napoleoniene au profilat
continentul din punct de vedere cultural, politic și economic de la sfârșitul secolului al
XVII-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Revoluția industrială, care a
început în Marea Britanie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a dat naștere la schimbări
economice, culturale și sociale radicale în Europa de Vest și în cele din urmă în lumea
largă. Ambele războaie mondiale au avut loc în cea mai mare parte în Europa,
contribuind la o scădere a dominanței vest-europene în afacerile mondiale până la
mijlocul secolului al XX-lea, Uniunea Sovietică și Statele Unite crescând în importanță.
[12]
În timpul Războiului rece, Europa a fost împărțită de-a lungul Cortinei de
Fier între NATO în Vest și Pactul de la Varșovia în Est, până la Revoluțiile din
1989 și căderea Zidului Berlinului.
În 1949, a fost fondat Consiliul Europei cu ideea de a unifica Europa pentru a atinge
obiective comune și pentru a preveni viitoarele războaie. Integrarea europeană
suplimentară de către unele state a dus la formarea Uniunii Europene (UE), o entitate
politică separată care se află între o confederație și o federație.[13] UE își are originea în
Europa de Vest, dar s-a extins spre est de la căderea Uniunii Sovietice în 1991.
Moneda majorității țărilor din Uniunea Europeană, euro, este cea mai frecvent utilizată
în rândul europenilor; spațiul Schengen al UE elimină controalele la frontieră și imigrație
între majoritatea statelor sale membre și unele state nemembre. Există o mișcare
politică care favorizează evoluția Uniunii Europene într-o singură federație care
cuprinde o mare parte a continentului.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Pentru informații suplimentare, vezi Europa (mitologie)
 Răpirea Europei, de Tizian

Prima hartă a lumii, conform lui Anaximandru (sec. VI

î.Hr.)
În mitologia greacă, Europa era o prințesă feniciană pe care Zeus a răpit-o după ce a
luat forma unui uimitor taur alb. El a dus-o pe insula Creta, unde Europa a adus pe lume
pe Minos, Radamant și Sarpedon. Pentru Homer, Europa (în greaca
veche: Εὐρώπη, Eurṓpē) a fost o regină mitologică a Cretei și nu o denumire
geografică. Mai târziu, termenul Europa a fost folosit pentru a se referi la nord-centrul
Greciei și în 500 î.Hr., semnificația sa a fost extinsă la ținuturile din nord.
Numele Europa este de etimologie incertă.[14] O teorie sugerează că termenul derivă din
grecescul εὐρύς (eurús), „larg, vast”[15] și ὤψ (ōps, gen. ὠπός, ōpós) „ochi, față, chip”,,
[16]
prin urmare compozitul lor Eurṓpē ar însemna „larg-privind” sau „cu aspect vast” [17][18]
[19]
sau „contemplație largă”. „Larg” a fost un epitet al Pământului însuși în religia proto-
indo-europeană.[17]
O altă teorie sugerează că Eurṓpē se bazează pe un cuvânt semitic pentru „apus”,
acesta fiind fie akkadianul erebu care înseamnă „a coborî, apune” (spus despre Soare),
fie fenicianul ereb „seară, apus”,[20] care este la originea Maghrebului arab și a
ebraicului ma'arav. Filologul britanic M.L West afirmă însă că „fonologic, corespondența
dintre numele Europei și orice formă a cuvântului semitic este foarte slabă”,[21] în timp ce
lingvistul neerlandez Robert S. P. Beekes consideră improbabilă o conexiune cu limbile
semitice.[22]
Majoritatea limbilor majore ale lumii folosesc cuvinte derivate
din Eurṓpē sau Europa pentru a se referi la continent. Chineza, de exemplu, folosește
cuvântul Ōuzhōu (歐洲/欧洲), care este o abreviere a denumirii transliterate Ōuluóbā
zhōu (歐羅巴洲) (zhōu înseamnă "continent"); un termen chinizesc derivat Ōshū (欧州)
este de asemenea utilizat, uneori, în japoneză, cum ar fi în numele japonez al Uniunii
Europene, Ōshū Rengō (欧州連合), cu toate că katakana Yōroppa (ヨーロッパ) este
mai frecvent utilizată. În unele limbi turcice, numele inițial persan Frangistan („ținutul
francilor”) este folosit în mod obișnuit pentru a se referi la o mare parte din Europa, pe
lângă nume oficiale precum Avrupa sau Evropa.[23]
Definiție[modificare | modificare sursă]
Definiție contemporană[modificare | modificare sursă]
Harta Europei, care arată una dintre cele mai des utilizate granițe continentale [24]
Cheie: albastru: state care se încadrează la granița dintre Europa și Asia; verde: țări care nu sunt geografic din Europa, dar sunt strâns
asociate cu continentul

Alb.
And.
Austria
Armenia
Azer.
Belarus
Belgia
 Bosnia
Bulgaria
Croația
Cipru
Cehia
Danemarca
Estonia
Finlanda
Franța
Germania
Georgia
Grecia
Groenlanda (Dan.)
Ungaria
Islanda
Irlanda
Italia
S. Mar.
Kos.
Letonia
Liec.
Lituania
Lux.
Mac.
Malta
Moldova
Mon.
Munt.
Norvegia
Svalbard (Nor)
Polonia
Portugalia
România
Rusia
Serbia
Slovacia
Slo.
Spania
Suedia
Elv.
Turcia
Țr. de Jos
Ucraina
Regatul
Unit
Far. (Dan)
Vat.

M.
Adr.
Oceanul Arctic
Marea
Egee
Marea Barents
 Golful
Biscaya
Marea
Neagră
Marea
Azov
Marea
Caspică
Marea
Celtică
Marea Groenlandei
Marea Baffin
Golful
Cádiz
Marea
Ligurică
Marea Mediterană
Atlanticul
de
Nord
Marea
Nordului
Marea
Norvegiei
Str. Gibraltar

Definiția predominantă a Europei ca termen geografic a fost utilizată de la mijlocul

secolului al XIX-lea. Europa este considerată a fi mărginită de corpuri mari de apă la
nord, vest și sud. Limitele Europei spre est și nord-est sunt considerate Munții Ural, râul
Ural și Marea Caspică; spre sud-est, Munții Caucaz, Marea Neagră și căile navigabile
care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană.[25]

O hartă medievală tipărită de Günther Zainer în 1472,

care arată cele trei continente ca domenii ale fiilor lui Noe — Asia lui Sem, Europa
lui Iafet și Africa la Ham.
Insulele sunt în general grupate cu cea mai apropiată masă continentală, de
aceea Islanda este considerată a face parte din Europa, în timp ce
insula Groenlanda este de obicei atribuită Americii de Nord, deși aparține
politic Danemarcei. Cu toate acestea, există unele excepții bazate pe diferențe
sociopolitice și culturale. Cipru este cel mai apropiat de Anatolia (sau Asia Mică), dar
este considerat o parte a Europei din punct de vedere politic și este un stat membru al
UE. Malta a fost considerată o insulă din nord-vestul Africii timp de secole, dar acum
este considerată a face parte și din Europa.[26] „Europa” așa cum este utilizată în mod
specific în engleza britanică se poate referi și la Europa continentală exclusiv.[27]
Termenul „continent” implică de obicei geografia fizică a unei mari mase terestre
complet sau aproape complet înconjurată de apă la granițele sale. Cu toate acestea,
partea frontierei Europa-Asia este oarecum arbitrară și incompatibilă cu această
definiție datorită aderării sale parțiale la Munții Ural și Caucaz, mai degrabă decât o
serie de căi navigabile parțial sugerate de cartograful Herman Moll în 1715. Aceste
diviziuni de apă se extind cu o puține întreruperi relativ mici (în comparație cu lanțurile
muntoase menționate mai sus) de la strâmtorile turcești care ajung în Marea
Mediterană până la partea superioară a râului Ob care se scurge în Oceanul Arctic.
Înainte de adoptarea convenției actuale, care include divizările montane, granița dintre
Europa și Asia a fost redefinită de mai multe ori de la prima concepție din antichitatea
clasică, dar întotdeauna ca o serie de râuri, mări și strâmtori care se credea că se
extind ăe distanță necunoscută la est și nord de Marea Mediterană fără includerea unor
lanțuri muntoase.
Împărțirea actuală a Eurasiei în două continente reflectă acum diferențele culturale,
lingvistice și etnice est-vest, care variază pe un spectru mai degrabă decât cu o linie de
separare ascuțită. Granița geografică dintre Europa și Asia nu urmează nici o graniță de
stat și acum urmează doar câteva corpuri de apă. Turcia este, în general, considerată o
țară transcontinentală împărțită în întregime de apă, în timp ce Rusia și Kazahstan sunt
împărțite doar parțial de căi navigabile. Franța, Țările de
Jos, Portugalia, Spania și Regatul Unit sunt, de asemenea, transcontinentale (sau mai
adecvat, intercontinentale, atunci când sunt implicate oceane sau mări mari), deoarece
principalele lor zone terestre sunt în Europa, în timp ce bucăți din teritoriilor lor sunt
situate pe alte continente separate de Europa de corpuri mari de apă. Spania, de
exemplu, are teritorii la sud de Marea Mediterană și anume Ceuta și Melilla, care fac
parte din Africa și au graniță cu Marocul. Potrivit convenției actuale, Georgia și
Azerbaidjan sunt țări transcontinentale în care căile navigabile au fost complet înlocuite
de munți ca diviziune între continente.
Istoria conceptului[modificare | modificare sursă]
Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]

Reprezentare a Europa regina în 1582.

Prima utilizare înregistrată a Eurṓpē ca termen geografic se află în imnul homeric către
Apollo, cu referire la țărmul vestic al Mării Egee. Ca nume pentru o parte a lumii
cunoscute, este folosit pentru prima dată în secolul al VI-lea î.Hr. de Anaximandru și
Hecataeus. Anaximandru a plasat granița dintre Asia și Europa de-a lungul râului
Phasis (râul modern Rioni pe teritoriul Georgiei) în Caucaz, o convenție urmată încă de
Herodot în secolul al V-lea î.Hr.[28] Herodot a menționat că lumea a fost împărțită de
persoane necunoscute în trei părți: Europa, Asia și Libia (Africa), Nilul și Phasis
formând granițele lor — deși afirmă, de asemenea, că unii au considerat fluviul Don,
mai degrabă decât Phasis, drept graniță între Europa și Asia.[29]
Frontiera estică a Europei a fost definită în secolul I de către geograful Strabon la fluviul
Don.[30] Cartea Jubileelor a descris continentele ca pământuri ale celor trei fii ai lui Noe.
Europa a fost definită ca întinzându-se de la Coloanele lui Hercule la Strâmtoarea
Gibraltar, separând-o de nord-vestul Africii, până la Don, separându-o de Asia.[31]
Convenția din Evul Mediu și care a supraviețuit utilizării moderne este cea din epoca
romană utilizată de autori din epoca romană precum Poseidonios,
[32]
Strabon[33] și Ptolemeu,[34] care l-au luat ca hotar pe Tanais (râul modern Don).
Termenul „Europa” este folosit pentru prima dată pentru o sferă culturală în Renașterea
carolingiană din secolul al IX-lea. În acel moment, termenul desemna sfera de influență
a Bisericii occidentale, spre deosebire de biserica ortodoxă și cea a lumii islamice. O
definiție culturală a Europei ca ținuturi ale creștinătății latine s-a coagulat în secolul al
VIII-lea, semnificând noul condominiu cultural creat prin confluența tradițiilor germanice
și a culturii creștin-latine, definit parțial în contrast cu Bizanțul și Islamul și limitat la
nordul Iberiei, Insulele Britanice, Franța, Germania de Vest creștinizată, regiunile alpine
și nordul și centrul Italiei.[35]
Definiții moderne[modificare | modificare sursă]
Pentru informații suplimentare, vezi Europa continentală

O nouă hartă a Europei conform celor mai noi

observații (1721), realizată de Hermann Moll, trasează granița estică a Europei de-a
lungul fluviului Don, care curge spre sud-vest, iar râurile Tobol, Irtâș și Ob, care curg
spre nord. Harta politică a Europei din 1916, care
arată majoritatea cursurilor navigabile ale lui Moll înlocuite de Munții Urali de von
Strahlenberg și Munții Caucaz ai lui Freshfield, caracteristici ale uscatului care definesc
în mod normal un subcontinent.
Problema definirii unei granițe estice precise a Europei apare în perioada modernă
timpurie, pe măsură ce extensia estică a Moscovei a început să includă Asia de Nord.
De-a lungul Evului Mediu și până în secolul al XVIII-lea, împărțirea tradițională a masei
terestre a Eurasiei în două continente, Europa și Asia, a urmat ideea lui Ptolemeu, cu
granița urmând strâmtorilor turcești, Marea Neagră, Strâmtoarea Kerch, Marea Azov și
Don (vechi Tanais). Dar hărțile produse în secolele XVI-XVIII au avut tendința de a diferi
în ceea ce privește modul de a continua granița dincolo de cotul Donului la Kalach-na-
Donu (unde este cel mai apropiat de Volga), pe un teritoriu nedescris în detaliu de către
geografii antici. În jurul anului 1715, Herman Moll a realizat o hartă care arată partea de
nord a râului Ob și râul Irtysh, un afluent major al primului, drept componente ale unei
serii de căi navigabile parțial îmbinate care făceau granița dintre Europa și Asia din
strâmtoarea turcă și fluviul Don până la Oceanul Arctic. În 1721, a produs o hartă mai
actualizată, care era mai ușor de citit. Cu toate acestea, ideea sa de a folosi râurile
majore aproape exclusiv ca linie de demarcație nu a fost niciodată preluată de alți
geografi.
Patru ani mai târziu, în 1725, Philip Johan von Strahlenberg a fost primul care s-a
îndepărtat de granița clasică a Donului, propunând că lanțurile montane ar putea fi
incluse ca granițe între continente ori de câte ori se consideră că nu există căi
navigabile adecvate, fără a se ține seama de râurile Ob și Irtysh. El a trasat o nouă linie
de-a lungul Volgăi, urmând Volga spre nord până la Samara Bend, de-a lungul Obshchy
Syrt și apoi spre nord de-a lungul Munților Ural.[36] Acest lucru a fost aprobat de Imperiul
rus și a introdus convenția care va deveni în cele din urmă acceptată în mod obișnuit,
deși nu va fi lipsită de critici de către mulți geografi analitici moderni, cum ar fi Halford
Mackinder, care au văzut o valabilitate redusă în Munții Ural drept o graniță între
continente.[37]
Cartografii au continuat să pună diferite granițe între Donul inferior și Samara până în
secolul al XIX-lea. În atlasul din 1745 publicat de Academia Rusă de Științe are
granițele delimitate de Don dincolo de Kalaci. La sud, depresiunea Kuma-Manîci a fost
identificată în jurul anului 1773 de către un naturalist german, Peter Simon Pallas, ca o
vale care lega odinioară Marea Neagră de Marea Caspică,[38] și ulterior a fost propusă
ca o graniță naturală între continente.
La mijlocul secolului al XIX-lea, au existat trei convenții principale, una urmând Donul,
Canalul Volga-Don și Volga, cealaltă urmând Depresiunea Kuma-Manîci până la Marea
Caspică și apoi râul Ural, iar a treia urmând bazinul hidrografic al Caucazului Mare până
la Marea Caspică. Subiectul a fost tratat ca o „controversă” în literatura geografică din
anii 1860, Douglas Freshfield susținând limita creastei Caucazului ca fiind „cea mai
bună posibilă”, invocând sprijinul diverșilor „geografi moderni”.[39]
În Rusia și Uniunea Sovietică, granița de-a lungul depresiunii Kuma-Manîci a fost cea
mai frecvent utilizată încă din 1906.[40] În 1958, Societatea Geografică Sovietică a
recomandat oficial ca granița dintre Europa și Asia să fie trasată în manuale din Golful
Baidaratskaia, pe Marea Kara, de-a lungul piciorului estic al Munților Ural, urmând apoi
râul Ural până la Dealurile Mugodzhar și apoi râul Emba; și depresiunea Kuma-Manîci,
[41]
plasând astfel Caucazul în întregime în Asia și Uralii în întregime în Europa. [42] Cu
toate acestea, majoritatea geografilor din Uniunea Sovietică au favorizat granița de-a
lungul creastei Caucazului [43] și aceasta a devenit convenția comună la sfârșitul
secolului XX, deși granița Kuma-Manîci a rămas în uz în unele hărți ale secolului XX.
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Europei.
Preistorie[modificare | modificare sursă]

Picturi rupestre paleolitice din localitatea

franțuzească Lascaux (c. 15.000 î.Hr.)

Stonehenge din Regatul Unit (neoliticul târziu – din 3000 până în 2000 î.Hr.).
Homo erectus georgicus, care a trăit acum aproximativ 1,8 milioane de ani în Georgia,
este cel mai vechi hominin care a fost descoperit în Europa.[44] Alte rămășițe de hominin,
datând de aproximativ 1 milion de ani, au fost descoperite în Atapuerca, Spania.
[45]
Omul neanderthalian (numit după valea Neandertal din Germania) a apărut în
Europa acum 150.000 de ani (acum 115.000 de ani se găsea deja în Polonia[46]) și a
dispărut din registrul fosil cu aproximativ 28.000 de ani în urmă, refugiul lor final fiind
Portugalia actuală. Neanderthalienii au fost înlocuiți de oamenii moderni, care au apărut
în Europa cu aproximativ 43.000 - 40.000 de ani în urmă.[47] Cele mai vechi situri din
Europa datate acum 48.000 de ani sunt Riparo Mochi (Italia), Geissenklösterle
(Germania) și Isturitz (Franța).[48][49]
Perioada neolitică europeană — marcată de cultivarea culturilor și creșterea animalelor,
numărul crescut de așezări și utilizarea pe scară largă a ceramicii — a început în jurul
anului 7000 î.Hr. în Grecia și Balcani, probabil influențată de practicile agricole
anterioare din Anatolia și Orientul Apropiat.[50] S-a răspândit din Balcani de-a lungul
văilor Dunării și Rinului (cultura ceramicii liniare) și de-a lungul coastei
mediteraneene (cultura cardială). Între 4500 și 3000 î.Hr., aceste culturi neolitice din
Europa Centrală s-au dezvoltat mai departe spre vest și nord, transmițând abilități nou
dobândite în producerea artefactelor din cupru. În Europa de Vest, perioada neolitică a
fost caracterizată nu de așezări agricole mari, ci de monumente preistorice cum ar fi
terasamente, movile funerare și morminte megalitice.[51] Cultura ceramicii cordate a
înflorit la trecerea de la Neolitic la Epoca cuprului. În această perioadă au fost construite
în toată Europa de Vest și de Sud monumente megalitice gigantice, cum ar fi Templele
megalitice din Malta și Stonehenge.[52][53]
Epoca europeană a bronzului început în c. 3200 î.Hr., în Grecia, cu civilizația
minoică din Creta, prima civilizație avansată din Europa.[54] Minoicii au fost urmați
de Civilizația miceniană, care s-a sfârșit brusc în jurul anului 1200 î.Hr., inaugurând
epoca europeană a fierului.[55] Colonizarea din epoca fierului de către greci și fenicieni a
dat naștere orașelor mediteraneene timpurii. Epoca fierului timpuriu din Italia și Grecia
din jurul secolului al VIII-lea î.Hr. a dat naștere treptat la antichitatea clasică istorică, al
cărei început este datat uneori din 776 î.Hr., anul primelor Jocuri Olimpice.[56]
Antichitate clasică[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Grecia antică și Roma antică.

Partenonul din Atena (432 î.Hr.)

Grecia antică a fost cultura fondatoare a civilizației occidentale. Democrația occidentală
și cultura raționalistă sunt adesea atribuite Greciei antice.[57] Orașul-stat grecesc, polisul,
a fost unitatea politică fundamentală a Greciei clasice.[57] În 508 î.Hr., Clistene a instituit
primul sistem democratic de guvernare din lume la Atena.[58] Idealurile politice grecești
au fost redescoperite la sfârșitul secolului al XVIII-lea de către filosofii și idealiștii
europeni.
Grecia a generat și multe contribuții culturale:
în filosofie, umanism și raționalism sub Aristotel, Socrate și Platon;
în istorie cu Herodot și Tucidide; în versuri dramatice și narative, începând cu poeziile
epice ale lui Homer;[59] în dramaturgie cu Sofocle și Euripide, în medicină
cu Hipocrate și Galen; iar în știință cu Pitagora, Euclid și Arhimede.[60][61][62]
 Augustus, primul împărat roman
Grecia a fost urmată de Roma, care și-a pus amprenta asupra dreptului, politicii,
limbajului, ingineriei, arhitecturii, guvernării centralizate și mult mai multor aspecte cheie
în civilizația occidentală.[57] Până în 200 î.Hr., Roma a cucerit Italia și, în următoarele
două secole, a cucerit Grecia și Hispania (Spania și Portugalia), coasta nord-africană, o
mare parte din Orientul Mijlociu, Galia (Franța și Belgia) și Britania (Anglia și Țara
Galilor).
Extinzându-se de la baza lor în centrul Italiei începând cu secolul al III-lea î.Hr., romanii
s-au extins treptat conducând în cele din urmă întregul bazin mediteranean și Europa
de Vest până la sfârșitul mileniului. Republica Romană sa încheiat în 27 î.Hr.,
când Augustus a proclamat Imperiul Roman. Cele două secole care au urmat sunt
cunoscute sub numele de pax romana, o perioadă de pace, prosperitate și stabilitate
politică fără precedent în cea mai mare parte a Europei.[63] Imperiul a continuat să se
extindă sub împărați precum Antoninus Pius și Marcus Aurelius, care au petrecut timp
la granița de nord a Imperiului luptând cu triburile germanice, picții și triburile scoțiene.[64]
[65]

Creștinismul a fost legalizat de Constantin I în 313 d.Hr. după trei secole de persecuție
imperială. Constantin a mutat definitiv capitala imperiului de la Roma în orașul Bizanț,
care a fost redenumit Constantinopol în onoarea sa (actualul Istanbul) în anul 330 d.Hr.
Creștinismul a devenit singura religie oficială a imperiului în 380, iar în 391-392,
împăratul Teodosiu I a interzis religiile păgâne.[66] Aceasta este uneori considerată a
marca sfârșitul antichității; alternativ antichitatea se consideră că se încheie odată cu
căderea Imperiului Roman de Apus în 476; închiderea Academiei Platonice păgâne din
Atena în 529 [67] sau apariția islamului la începutul secolului al VII-lea d.Hr.
Evul mediu timpuriu[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Antichitatea târzie și Evul Mediu Timpuriu.
Vezi și: Evul Mediu întunecat și Migrația popoarelor.
Europa, c. 650

Imperiul lui Carol cel Mare: a cuprins cea mai mare parte a Franței moderne, Germaniei, Țărilor de Jos, Austria
și nordul Italiei.
Imperiul Carolingian (814)

În timpul declinului Imperiului Roman, Europa a intrat într-o lungă perioadă de schimbări
care decurg din ceea ce istoricii numesc „Epoca Migrațiilor”. Au existat numeroase
invazii și migrații
printre ostrogoți, vizigoți, goți, vandali, huni, franci, angli, sași, slavi, avari, bulgari și, mai
târziu, vikingii, pecenegii, cumanii și maghiarii.[63] Gânditorii Renașterii precum Petrarca
s-au referit ulterior la aceasta ca „Evul Întunecat”.[68]
Comunitățile monahale izolate au fost singurele locuri pentru protejarea și punerea la un
loc a cunoștințelor scrise acumulate anterior; în afară de aceasta, foarte puține
înregistrări scrise au supraviețuit și multă literatură, filosofie, matematică și alte
cunoștințe din perioada clasică au dispărut din Europa de vest, deși au fost păstrate în
est, în Imperiul Bizantin.[69]
În timp ce Imperiul roman din vest și-a continuat declinul, tradițiile romane și statul
roman au rămas puternice în Imperiul Roman de Răsărit predominant vorbitor de
greacă, cunoscut și sub numele de Imperiul Bizantin. În cea mai mare parte a existenței
sale, Imperiul Bizantin a fost cea mai puternică forță economică, culturală și militară din
Europa. Împăratul Iustinian I a condus prima epocă de aur a Constantinopolului: a
stabilit un cod juridic care stă la baza multor sisteme juridice moderne, a finanțat
construcția Hagia Sofia și a adus biserica creștină sub controlul statului.[70]
Începând cu secolul al VII-lea, pe măsură ce bizanzii și persanii sasanizi învecinați au
fost puternic slăbiți din cauza războaielor bizantine-sasaniene prelungite pe durata a
secole, arabii musulmani au început să facă incursiuni în teritoriul istoric roman,
cucerind Levantul și Africa de Nord și intrând în Asia Mică. La mijlocul secolului al VII-
lea, după cucerirea musulmană a Persiei, Islamul a pătruns în regiunea Caucazului.
[71]
În următoarele secole, forțele musulmane au cucerit: Cipru, Malta, Creta, Sicilia și
părți din sudul Italiei.[72] Între anii 711 și 720, majoritatea ținuturilor regatului vizigot
al Iberiei au fost aduse sub stăpânirea musulmană — cu excepția unor mici zone din
nord-vest (Asturia) și mare parte a regiunilor basce din Pirinei. Acest teritoriu, sub
numele arab Al-Andalus, a devenit parte a Califatului Omeiad în expansiune.

Triumful creștinismului, de Tommaso Laureti (1530-

1602), pictură de tavan în Sala di Constantino, din Palatul Vaticanului. Imagini ca
aceasta celebrează triumful creștinismului (crucifixul așezat pe postament) asupra
păgânismului din Antichitate (statuia prăvălită și făcută țăndări al lui Hermes-Mercur).
Al doilea asediu nereușit al Constantinopolului (717) a slăbit dinastia omeiadă și le-a
redus prestigiul. Omeiazii au fost apoi învinși de liderul franc Charles Martel în Bătălia
de la Poitiers în 732, care a pus capăt înaintării lor spre nord. În regiunile îndepărtate
din nord-vestul Iberiei și Pirineii mijlocii puterea musulmanilor din sud abia se simțea.
Aici au fost puse bazele regatelor creștine din Asturia, Leon și Galiția de unde va începe
recucerirea Peninsulei Iberice. Cu toate acestea, nu s-a făcut nici o încercare
coordonată de a-i alunga pe mauri. Regatele creștine s-au concentrat în principal pe
propriile lor lupte de putere interne. Drept urmare, Reconquista a durat aproape opt sute
de ani, perioadă în care o lungă listă de Alfonso, Sanchos, Ordoños, Ramiros,
Fernandos și Bermudos s-au luptat cu rivalii lor creștini la fel de mult ca invadatorii
musulmani.
În timpul Evului Întunecat, Imperiul Roman de Apus a căzut sub controlul diferitelor
triburi. Triburile germanice și slave și-au stabilit domeniile în Europa de Vest și respectiv
de Est.[73] În cele din urmă, triburile frankiste au fost unite sub Clovis I.[74] Carol cel Mare,
un rege franc din dinastia carolingiană care cucerise cea mai mare parte a Europei
occidentale, a fost uns „Sfânt împărat Roman” de către Papa în anul 800. Aceasta a
condus în 962 la fondarea Sfântului Imperiu Roman, care a devenit în cele din urmă
centrat în principatele germane ale Europei centrale.[75]
Europa Centrală și de Est a văzut crearea primelor state slave și
adoptarea creștinismului (circa 1000 d.Hr.). Puternicul stat slav vestic al Marii Moravii și-
a răspândit teritoriul până la sud, până în Balcani, ajungând la cea mai mare întindere
teritorială sub Svatopluk I și provocând o serie de conflicte armate cu Franța de Est. Mai
la sud, primele state sud-slave au apărut la sfârșitul secolelor VII și VIII și au adoptat
creștinismul: Primul Țarat Bulgar, Principatul Sârb (mai târziu Regat și Țarat) și Ducatul
Croației (mai târziu Regatul Croației). În est, Rusia Kieveană s-a extins din capitala sa
la Kiev pentru a deveni cel mai mare stat din Europa până în secolul al X-lea. În
988, Vladimir cel Mare a adoptat creștinismul ortodox ca religie de stat.[76][77] Mai la
est, Bulgaria de pe Volga a devenit un stat islamic în secolul al X-lea, dar în cele din
urmă a fost absorbită în Rusia câteva secole mai târziu.[78]
Odată cu sfârșitul Imperiului Roman de Apus și cu centrele urbane în declin,
alfabetizarea și învățarea au scăzut în Occident. Acest lucru a continuat un model care
se desfășura încă din secolul al III-lea.[79] În lumea antică, greaca era limba primară a
științei. Pe măsură ce cunoașterea limbii grecești a scăzut, Occidentul latin s-a trezit
separat de unele dintre rădăcinile sale filosofice și științifice grecești. O „Renaștere” a
educației clasice va apărea în Imperiul Carolingian în secolul al VIII-lea. În Imperiul
Roman de Răsărit (Bizanț), învățarea (în sensul educației formale care implică
literatură) a fost menținută la un nivel mai înalt decât în Occident. Sistemul clasic de
învățământ, care va persista sute de ani, a subliniat gramatica, latina, greaca și retorica.
În secolul al VI-lea, predarea și învățarea s-au mutat în școlile monahale și catedrale,
având în centrul educației studiul textelor biblice.[80]
Evul Mediu de mijloc și târziu[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Evul Mediu.

Manuscris francez medieval cu ilustrarea celor trei clase ale

societății medievale: cei care se rugau (clerul), cei care luptau (cavalerii) și cei care
lucrau (țărănimea).[81] Relația dintre aceste clase a fost guvernată de feudalism și feudă.
[82]
(Li Livres dou Sante, sec. XIII)
Perioada cuprinsă între anii 1000 și 1250 este cunoscută sub numele de Evul Mediu
mijlociu, urmată de Evul Mediu târziu până în c. 1500.
În timpul Evului Mediu mijlociu, populația Europei a cunoscut o creștere semnificativă,
culminând cu Renașterea secolului al XII-lea. Creșterea economică, împreună cu lipsa
siguranței pe rutele comerciale continentale, au făcut posibilă dezvoltarea unor rute
comerciale majore de-a lungul coastei Mării Mediterane și a Mării Baltice. Bogăția și
independența în creștere dobândite de unele orașe de coastă au dat Republicilor
maritime un rol de lider pe scena europeană.
Evul Mediu de pe continent a fost dominat de cele două eșaloane superioare ale
structurii sociale: nobilimea și clerul. Feudalismul s-a dezvoltat în Franța în Evul Mediu
timpuriu și s-a răspândit curând în toată Europa.[83] O luptă pentru influență între
nobilime și monarhie în Anglia a dus la redactarea Magna Carta și la înființarea
unui parlament.[84] Sursa principală de cultură din această perioadă a venit de
la Biserica Romano-Catolică. Prin mănăstiri și școli catedrale, Biserica era responsabilă
cu educația în mare parte din Europa.[83]
Tancred al Siciliei și Filip al II-lea al Franței în timpul celei de-a Treia Cruciade (1189–
1192)
Papalitatea a atins apogeul puterii sale în Evul mediu mijlociu. Marea Schismă din 1054
a împărțit religios fostul Imperiu Roman, cu Biserica Ortodoxă în Imperiul Bizantin
și Biserica Romano-Catolică în fostul Imperiu Roman de Apus. În 1095 Papa Urban al
II-lea a cerut o cruciadă împotriva musulmanilor care ocupau Ierusalimul și Țara Sfântă.
[85]
În Europa însăși, Biserica a organizat Inchiziția împotriva ereticilor. În Peninsula
Iberică, Reconquista s-a încheiat cu căderea Granadei în 1492, încheind peste șapte
secole de conducere islamică în peninsula sud-vestică.[86]
În est, un Imperiu Bizantin renăscut a recucerit Creta și Cipru de la musulmani și a
recucerit Balcanii. Constantinopolul a fost cel mai mare și mai bogat oraș din Europa din
secolele IX-XII, cu o populație de aproximativ 400.000 de locuitori.[87] Imperiul a fost
slăbit în urma înfrângerii de la Manzikert și a fost slăbit considerabil de Atacul asupra
Constantinopolului din 1204, în timpul celei de-a patra cruciade.[88][89][90][91][92][93][94][95]
[96]
Deși va recupera Constantinopolul în 1261, Bizanțul a căzut
în 1453 când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman.[97][98][99]

Marea invazie mongolă din secolul al XIII-lea.

În secolele al XI-lea și al XII-lea, incursiunile constante ale triburilor turce nomade, cum
ar fi pecenegii și cumanii, au provocat o migrație masivă a populațiilor slave către
regiunile mai sigure și puternic împădurite din nord și au oprit temporar extinderea
Rusiei la sud și est.[100] La fel ca multe alte părți ale Eurasiei, aceste teritorii au fost
invadate de mongoli.[101] Invadatorii, care au devenit cunoscuți sub numele de tătari,
erau în mare parte popoare vorbitoare de turcă sub suzeranitate mongolă. Ei au stabilit
starea Hoardei de Aur cu sediul central în Crimeea, care a adoptat ulterior islamul ca
religie și a condus peste sudul și centrul Rusiei moderne timp de mai mult de trei
secole.[102][103] După prăbușirea stăpânirilor mongole, au apărut primele state (principate)
românești în secolul al XIV-lea: Moldova și Țara Românească. Anterior, aceste teritorii
au fost sub controlul succesiv al pecenegilor și cumanilor.[104] Din secolele al XII-lea
până în al XV-lea, Marele Ducat al Moscovei a crescut de la un mic principat sub
stăpânirea mongolă la cel mai mare stat din Europa, răsturnând mongolii în 1480 și
devenind în cele din urmă Țaratul Rusiei. Statul a fost consolidat sub Ivan al III-lea cel
Mare și Ivan cel Groaznic, extinzându-se constant spre est și sud în următoarele
secole.
Marea Foamete din 1315-1317 a fost prima criză care a lovit Europa în Evul Mediu
târziu.[105] Perioada cuprinsă între 1348 și 1420 a fost martorul celei mai mari pierderi.
Populația Franței a fost redusă la jumătate.[106][107] Marea Britanie medievală a fost
afectată de 95 de perioade de foamete,[108] iar Franța a suferit efectele a 75 sau mai
multe în aceeași perioadă.[109] Europa a fost devastată la mijlocul secolului al XIV-lea
de Moartea Neagră, una dintre pandemiile cu cele mai multe decese din istoria omenirii,
care a ucis aproximativ 25 de milioane de oameni numai în Europa — o treime din
populația europeană de atunci.[110]
Ciuma a avut un efect devastator asupra structurii sociale a Europei; a indus oamenilor
să trăiască pentru moment, așa cum este ilustrat de Giovanni
Boccaccio în Decameron (1353). A fost o lovitură gravă pentru Biserica Romano-
Catolică și a dus la o persecuție sporită a evreilor, a cerșetorilor și a leproșilor.[111] Se
crede că ciuma a revenit la fiecare generație cu diferite virulențe și mortalități până în
secolul al XVIII-lea.[112] În această perioadă, peste 100 de epidemii de ciumă au
străbătut toată Europa.[113]
Perioada modernă timpurie[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Renaștere, Reforma Protestantă, Revoluția științifică și Perioada marilor
descoperiri.
 Școala din Atena, de Rafael (1511):
Contemporani precum Michelangelo și Leonardo da Vinci sunt descriși drept cărturari
clasici ai Renașterii.
Renașterea a fost o perioadă de schimbări culturale originare din Florența și care s-au
extins mai târziu în restul Europei. Apariția unui nou umanism a fost însoțită de
recuperarea cunoștințelor clasice grecești uitate și a celor arabe din bibliotecile
monahale, adesea traduse din arabă în latină.[114][115][116] Renașterea s-a răspândit în
Europa între secolele XIV și XVI: a văzut înflorirea artei, filosofiei, muzicii și științelor,
sub patronajul unit al regalității, nobilimii, Bisericii Romano-Catolice și a unei clase
comerciale emergente.[117][118][119] Patronii din Italia, inclusiv familia Medici de bancheri
florentini și papii de la Roma, au finanțat prolific
artiști quattrocento și cinquecento precum Rafael, Michelangelo și Leonardo da Vinci.
[120][121]

Intriga politică în cadrul Bisericii la mijlocul secolului al XIV-lea a provocat Schisma

apuseană. În această perioadă de patruzeci de ani, doi papi — unul la Avignon și
celălalt la Roma — au revendicat conducerea Bisericii. Deși în cele din urmă schisma s-
a terminat în 1417, autoritatea spirituală a papalității a suferit foarte mult. [122] În secolul al
XV-lea, Europa a început să se extindă dincolo de frontierele sale geografice. Spania și
Portugalia, cele mai mari puteri maritime ale vremii, au preluat conducerea în
explorarea lumii.[123][124] Explorarea a ajuns în emisfera sudică în Atlantic și în vârful
sudic al Africii. Cristofor Columb a ajuns în Lumea Nouă în 1492 și Vasco da Gama a
deschis ruta oceanului spre est, făcând legătura între Oceanul Atlantic și Oceanul
Indian în 1498. Ferdinand Magellan a ajuns în Asia spre vest, prin Oceanul Atlantic și
Pacific, în expediția spaniolă Magellan-Elcano, rezultând prima circumnavigație a
globului, finalizată de Juan Sebastián Elcano (1519–1522). La scurt timp, spaniolii și
portughezii au început să stabilească mari imperii globale în America, Asia, Africa și
Oceania.[125] Franța, Țările de Jos și Anglia au urmat curând construirea unor mari
imperii coloniale cu vaste exploatații în Africa, America, și Asia. Un an mai târziu, Anglia
a încercat fără succes să invadeze Spania, permițându-i lui Filip al II-lea al Spaniei să
își mențină capacitatea de război dominantă în Europa. Acest dezastru decisiv englez a
permis, de asemenea, flotei spaniole să-și păstreze capacitatea de a duce război în
următoarele decenii.[126][127][128][129]
 Dominațiile habsburgice în secolele care au urmat
împărțirii lor de către Carol Quintul. Principala bază militară a Spaniei în Europa a
fost Ducatul Milano.[130]
Puterea Bisericii a fost în continuare slăbită de Reforma protestantă din 1517, când
teologul german Martin Luther și-a pus la punct Cele 95 de teze criticând vânzarea
indulgențelor la ușa bisericii. Ulterior a fost excomunicat în bula papală Exsurge
Domine în 1520, iar adepții săi au fost condamnați în Dieta de la Worms din 1521, care
a împărțit prinții germani între credințele protestante și cele romano-catolice.[131] Luptele
și războaiele religioase s-au răspândit odată cu protestantismul.[132] Jefuirea imperiilor
din America a permis Spaniei să finanțeze persecuția religioasă în Europa timp de
peste un secol.[133] Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) a mutilat Sfântul Imperiu
Roman și a devastat o mare parte din Germania, omorând între 25-40 % din populația
sa.[134] În urma Păcii de la Westfalia, Franța a crescut în predominanță în Europa.[135]
Secolul al XVII-lea în Europa Centrală și de Est a fost o perioadă de declin general.
[136]
Europa Centrală și de Est a cunoscut peste 150 de perioade de foamete în 200 de
ani, între 1501 și 1700.[137] De la Uniunea de la Krewo (1385) Europa Centrală și de Est
a fost dominată de Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. Hegemonia
Commonwealth-ului polonezp-lituanian s-a sfârșit între 1648 și 1655. În secolele XV-
XVIII, când hanatul dezintegrat al Hoardei de Aur a fost cucerit de Rusia, tătarii din
Hanatul Crimeei au atacat frecvent ținuturile slave din est pentru a captura sclavi.
[138]
Mai la est, Hoarda Nogai și Hanatul Kazah au atacat frecvent zonele de limbă slavă
din Rusia, Ucraina și Polonia timp de sute de ani, până la expansiunea rusă și cucerirea
majorității nordului Eurasiei (adică Europa de Est, Asia Centrală și Siberia).
Renașterea și noii monarhi au marcat începutul unei Perioade a marilor descoperiri, o
perioadă de explorare, invenție și dezvoltare științifică.[139] Printre marile figuri
ale Revoluției științifice occidentale din secolele XVI și XVII s-au
numărat Copernic, Kepler, Galileo și Isaac Newton.[140] Potrivit lui Peter Barrett, „Este
larg acceptat faptul că „știința modernă” a apărut în Europa secolului al XVII-lea (spre
sfârșitul Renașterii), introducând o nouă înțelegere a lumii naturale”. [114]


Nicolaus Copernicus (1473-1543)

William Gilbert (1544-1603)



Tycho Brahe (1546-1601)

Galileo Galilei (1564-1642)

 

Johannes Kepler (1571-1630)

William Harvey (1578-1657)

 

Evangelista Torricelli (1608-1647)

Robert Boyle (1627-1691)

 

Isaac Newton (1642-1727)

Secolele XVIII și XIX[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria modernă.
Vezi și: Revoluția industrială, Revoluția franceză și Iluminism.

Exploratorul german Alexander von Humboldt și-a

exprimat aversiunea față de sclavie și a criticat adesea politicile coloniale. El a acționat
întotdeauna dintr-o convingere profund umanistă, susținută de ideile Iluminismului.[141]
Epoca Iluminismului a fost o puternică mișcare intelectuală din secolul al XVIII-lea, care
a promovat idei științifice bazate pe rațiune.[142][143][144] Nemulțumirea față de
monopolul aristocrației și al clerului asupra puterii politice din Franța a dus la Revoluția
franceză și la înființarea Primei Republici, în urma căreia monarhia și mare parte din
nobilime au pierit în timpul Regimului terorii.[145] Napoleon Bonaparte a ajuns la putere în
urma Revoluției franceze și a înființat Primul Imperiu Francez care, în timpul războaielor
napoleoniene, s-a extins cuprinzând părți mari ale Europei înainte de a se prăbuși în
1815 cu Bătălia de la Waterloo.[146][147] Conducerea napoleonică a dus la diseminarea în
continuare a idealurilor Revoluției franceze, inclusiv a statului național, precum și la
adoptarea pe scară largă a modelelor franceze de administrație, drept și educație.[148][149]
[150]

Congresul de la Viena, convocat după căderea lui Napoleon, a stabilit un nou echilibru
de putere în Europa, axat pe cele cinci „Marile Puteri“: Marea
Britanie, Franța, Prusia, Austria și Rusia.[151] Acest echilibru va rămâne în vigoare până
la Revoluțiile din 1848, timp în care răscoalele liberale au afectat toată Europa, cu
excepția Rusiei și a Regatului Unit. Aceste revoluții au fost stinse în cele din urmă de
elemente conservatoare și au rezultat puține reforme.[152] În anul 1859 a avut loc unirea
României, ca stat național, din două principate mai mici. În 1867 s-a format imperiul
austro-ungar; iar în 1871 s-au văzut unificările atât ale Italiei, cât și ale Germaniei ca
state naționale din principate mai mici.[153]