Europa 

este un continent situat în întregime în emisfera nordică și în cea mai mare parte

în emisfera estică. Cuprinde cea mai vestică parte a Eurasiei și este mărginită de Oceanul Arctic la
nord, Oceanul Atlantic la vest, Marea Mediterană la sud și de Asia la est. Europa este considerată în
mod obișnuit separată de Asia de bazinul hidrografic al Munților Ural, râul Ural, Marea
Caspică, Caucazul Mare, Marea Neagră, și căile navigabile ale strâmtorii turcești.[9] Cu toate
acestea, granițele pentru Europa, un concept care datează din antichitatea clasică, sunt oarecum
arbitrare, deoarece termenul „Europa” se poate referi la o distincție culturală, politică sau geografică.
Europa acoperă aproximativ 10.180.000 km2 sau 2 % din suprafața Pământului (6,8 % din suprafața
terestră), fiind penultimul continent ca mărime. Din punct de vedere politic, Europa este împărțită în
aproximativ cincizeci de state suverane, dintre care Rusia este cea mai mare și mai populată,
acoperind 39 % din continent și cuprinzând 15 % din populația sa. Europa avea în 2020 o populație
totală estimată la aproximativ 747 de milioane (aproximativ 11 % din populația lumii).[2] Clima
Europei este în mare măsură influențată de curenții calzi ai Atlanticului, care duc la ierni și veri
temperate pe o mare parte din continent, chiar și la latitudini de-a lungul cărora clima din Asia și
America de Nord este severă. Mai departe de ocean, diferențele sezoniere sunt mai vizibile decât în
apropierea coastei.
Cultura europeană este rădăcina civilizației occidentale, care își urmărește descendența până
în Grecia antică și Roma antică.[10][11] Căderea Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., iar
ulterior migrația popoarelor marchează sfârșitul istoriei antice a Europei și începutul Evului
Mediu. Umanismul renascentist, explorarea, arta și știința au dus la epoca modernă. Din perioada
marilor descoperiri, începută de Portugalia și Spania, Europa a jucat un rol predominant în afacerile
globale. Între secolele XVI și XX, puterile europene au colonizat în diverse momente America,
aproape toată Africa și Oceania și majoritatea Asiei.
Iluminismul, ulterior Revoluția franceză și războaiele napoleoniene au profilat continentul din punct
de vedere cultural, politic și economic de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în prima jumătate a
secolului al XIX-lea. Revoluția industrială, care a început în Marea Britanie la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, a dat naștere la schimbări economice, culturale și sociale radicale în Europa de Vest și în
cele din urmă în lumea largă. Ambele războaie mondiale au avut loc în cea mai mare parte în
Europa, contribuind la o scădere a dominanței vest-europene în afacerile mondiale până la mijlocul
secolului al XX-lea, Uniunea Sovietică și Statele Unite crescând în importanță.[12] În timpul Războiului
rece, Europa a fost împărțită de-a lungul Cortinei de Fier între NATO în Vest și Pactul de la
Varșovia în Est, până la Revoluțiile din 1989 și căderea Zidului Berlinului.
În 1949, a fost fondat Consiliul Europei cu ideea de a unifica Europa pentru a atinge obiective
comune și pentru a preveni viitoarele războaie. Integrarea europeană suplimentară de către unele
state a dus la formarea Uniunii Europene (UE), o entitate politică separată care se află între
o confederație și o federație.[13] UE își are originea în Europa de Vest, dar s-a extins spre est de la
căderea Uniunii Sovietice în 1991. Moneda majorității țărilor din Uniunea Europeană, euro, este cea
mai frecvent utilizată în rândul europenilor; spațiul Schengen al UE elimină controalele la frontieră și
imigrație între majoritatea statelor sale membre și unele state nemembre. Există o mișcare politică
care favorizează evoluția Uniunii Europene într-o singură federație care cuprinde o mare parte a
continentului.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Pentru informații suplimentare, vezi Europa (mitologie)
Răpirea Europei, de Tizian

Prima hartă a lumii, conform lui Anaximandru (sec. VI î.Hr.)

În mitologia greacă, Europa era o prințesă feniciană pe care Zeus a răpit-o după ce a luat forma unui
uimitor taur alb. El a dus-o pe insula Creta, unde Europa a adus pe lume
pe Minos, Radamant și Sarpedon. Pentru Homer, Europa (în greaca veche: Εὐρώπη, Eurṓpē) a fost
o regină mitologică a Cretei și nu o denumire geografică. Mai târziu, termenul Europa a fost folosit
pentru a se referi la nord-centrul Greciei și în 500 î.Hr., semnificația sa a fost extinsă la ținuturile din
nord.
Numele Europa este de etimologie incertă.[14] O teorie sugerează că termenul derivă din grecescul
εὐρύς (eurús), „larg, vast”[15] și ὤψ (ōps, gen. ὠπός, ōpós) „ochi, față, chip”,,[16] prin urmare
compozitul lor Eurṓpē ar însemna „larg-privind” sau „cu aspect vast” [17][18][19] sau „contemplație largă”.
„Larg” a fost un epitet al Pământului însuși în religia proto-indo-europeană.[17]
O altă teorie sugerează că Eurṓpē se bazează pe un cuvânt semitic pentru „apus”, acesta fiind fie
akkadianul erebu care înseamnă „a coborî, apune” (spus despre Soare), fie fenicianul ereb „seară,
apus”,[20] care este la originea Maghrebului arab și a ebraicului ma'arav. Filologul britanic M.L
West afirmă însă că „fonologic, corespondența dintre numele Europei și orice formă a cuvântului
semitic este foarte slabă”,[21] în timp ce lingvistul neerlandez Robert S. P. Beekes consideră
improbabilă o conexiune cu limbile semitice.[22]
Majoritatea limbilor majore ale lumii folosesc cuvinte derivate din Eurṓpē sau Europa pentru a se
referi la continent. Chineza, de exemplu, folosește cuvântul Ōuzhōu (歐洲/欧洲), care este o
abreviere a denumirii transliterate Ōuluóbā zhōu (歐羅巴洲) (zhōu înseamnă "continent"); un termen
chinizesc derivat Ōshū (欧州) este de asemenea utilizat, uneori, în japoneză, cum ar fi în numele
japonez al Uniunii Europene, Ōshū Rengō (欧州連合), cu toate că katakana Yōroppa (ヨーロッパ)
este mai frecvent utilizată. În unele limbi turcice, numele inițial persan Frangistan („ținutul francilor”)
este folosit în mod obișnuit pentru a se referi la o mare parte din Europa, pe lângă nume oficiale
precum Avrupa sau Evropa.[23]

Definiție[modificare | modificare sursă]
Definiție contemporană[modificare | modificare sursă]
Harta Europei, care arată una dintre cele mai des utilizate granițe continentale[24]
Cheie: albastru: state care se încadrează la granița dintre Europa și Asia; verde: țări care nu sunt geografic din Europa, dar sunt strâns
asociate cu continentul

Alb.
And.
Austria
Armenia
Azer.
Belarus
Belgia
Bosnia
Bulgaria
Croația
 Cipru
Cehia
Danemarca
Estonia
Finlanda
Franța
Germania
Georgia
Grecia
Groenlanda (Dan.)
Ungaria
Islanda
Irlanda
Italia
S. Mar.
Kos.
Letonia
Liec.
Lituania
Lux.
Mac.
Malta
Moldova
Mon.
Munt.
Ol.
Norvegia
Svalbard (Nor)
Polonia
Portugalia
România
Rusia
Serbia
Slovacia
Slo.
Spania
Suedia
Elv.
Turcia
Ucraina
Regatul
Unit
Far. (Dan)
Vat.

M.
Adr.
Oceanul Arctic
Marea
Egee
Marea Barents
Golful
Biscaya
Marea
Neagră
Marea
Azov
Marea
Caspică
Marea
Celtică
Marea Groenlandei
Marea Baffin
Golful
Cádiz
Marea
Ligurică
Marea Mediterană
Atlanticul
de
Nord
Marea
Nordului
 Marea
Norvegiei
Str. Gibraltar

Definiția predominantă a Europei ca termen geografic a fost utilizată de la mijlocul secolului al XIX-
lea. Europa este considerată a fi mărginită de corpuri mari de apă la nord, vest și sud. Limitele
Europei spre est și nord-est sunt considerate Munții Ural, râul Ural și Marea Caspică; spre sud-
est, Munții Caucaz, Marea Neagră și căile navigabile care leagă Marea Neagră de Marea
Mediterană.[25]

O hartă medievală tipărită de Günther Zainer în 1472, care arată cele trei continente ca domenii ale fiilor
lui Noe — Asia lui Sem, Europa lui Iafet și Africa la Ham.

Insulele sunt în general grupate cu cea mai apropiată masă continentală, de aceea Islanda este
considerată a face parte din Europa, în timp ce insula Groenlanda este de obicei atribuită Americii
de Nord, deși aparține politic Danemarcei. Cu toate acestea, există unele excepții bazate pe
diferențe sociopolitice și culturale. Cipru este cel mai apropiat de Anatolia (sau Asia Mică), dar este
considerat o parte a Europei din punct de vedere politic și este un stat membru al UE. Malta a fost
considerată o insulă din nord-vestul Africii timp de secole, dar acum este considerată a face parte și
din Europa.[26] „Europa” așa cum este utilizată în mod specific în engleza britanică se poate referi și
la Europa continentală exclusiv.[27]
Termenul „continent” implică de obicei geografia fizică a unei mari mase terestre complet sau
aproape complet înconjurată de apă la granițele sale. Cu toate acestea, partea frontierei Europa-
Asia este oarecum arbitrară și incompatibilă cu această definiție datorită aderării sale parțiale la
Munții Ural și Caucaz, mai degrabă decât o serie de căi navigabile parțial sugerate de
cartograful Herman Moll în 1715. Aceste diviziuni de apă se extind cu o puține întreruperi relativ mici
(în comparație cu lanțurile muntoase menționate mai sus) de la strâmtorile turcești care ajung în
Marea Mediterană până la partea superioară a râului Ob care se scurge în Oceanul Arctic. Înainte
de adoptarea convenției actuale, care include divizările montane, granița dintre Europa și Asia a fost
redefinită de mai multe ori de la prima concepție din antichitatea clasică, dar întotdeauna ca o serie
de râuri, mări și strâmtori care se credea că se extind ăe distanță necunoscută la est și nord de
Marea Mediterană fără includerea unor lanțuri muntoase.
Împărțirea actuală a Eurasiei în două continente reflectă acum diferențele culturale, lingvistice și
etnice est-vest, care variază pe un spectru mai degrabă decât cu o linie de separare ascuțită.
Granița geografică dintre Europa și Asia nu urmează nici o graniță de stat și acum urmează doar
câteva corpuri de apă. Turcia este, în general, considerată o țară transcontinentală împărțită în
întregime de apă, în timp ce Rusia și Kazahstan sunt împărțite doar parțial de căi
navigabile. Franța, Țările de Jos, Portugalia, Spania și Regatul Unit sunt, de asemenea,
transcontinentale (sau mai adecvat, intercontinentale, atunci când sunt implicate oceane sau mări
mari), deoarece principalele lor zone terestre sunt în Europa, în timp ce bucăți din teritoriilor lor sunt
situate pe alte continente separate de Europa de corpuri mari de apă. Spania, de exemplu, are
teritorii la sud de Marea Mediterană și anume Ceuta și Melilla, care fac parte din Africa și au graniță
cu Marocul. Potrivit convenției actuale, Georgia și Azerbaidjan sunt țări transcontinentale în care
căile navigabile au fost complet înlocuite de munți ca diviziune între continente.

Istoria conceptului[modificare | modificare sursă]

Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]

Reprezentare a Europa regina în 1582.

Prima utilizare înregistrată a Eurṓpē ca termen geografic se află în imnul homeric către Apollo, cu
referire la țărmul vestic al Mării Egee. Ca nume pentru o parte a lumii cunoscute, este folosit pentru
prima dată în secolul al VI-lea î.Hr. de Anaximandru și Hecataeus. Anaximandru a plasat granița
dintre Asia și Europa de-a lungul râului Phasis (râul modern Rioni pe teritoriul Georgiei) în Caucaz, o
convenție urmată încă de Herodot în secolul al V-lea î.Hr.[28] Herodot a menționat că lumea a fost
împărțită de persoane necunoscute în trei părți: Europa, Asia și Libia (Africa), Nilul și Phasis
formând granițele lor — deși afirmă, de asemenea, că unii au considerat fluviul Don, mai degrabă
decât Phasis, drept graniță între Europa și Asia.[29]
Frontiera estică a Europei a fost definită în secolul I de către geograful Strabon la fluviul Don.
[30]
 Cartea Jubileelor a descris continentele ca pământuri ale celor trei fii ai lui Noe. Europa a fost
definită ca întinzându-se de la Coloanele lui Hercule la Strâmtoarea Gibraltar, separând-o de nord-
vestul Africii, până la Don, separându-o de Asia.[31]
Convenția din Evul Mediu și care a supraviețuit utilizării moderne este cea din epoca romană
utilizată de autori din epoca romană precum Poseidonios,[32] Strabon[33] și Ptolemeu,[34] care l-au luat
ca hotar pe Tanais (râul modern Don).
Termenul „Europa” este folosit pentru prima dată pentru o sferă culturală în Renașterea
carolingiană din secolul al IX-lea. În acel moment, termenul desemna sfera de influență a Bisericii
occidentale, spre deosebire de biserica ortodoxă și cea a lumii islamice. O definiție culturală a
Europei ca ținuturi ale creștinătății latine s-a coagulat în secolul al VIII-lea, semnificând noul
condominiu cultural creat prin confluența tradițiilor germanice și a culturii creștin-latine, definit parțial
în contrast cu Bizanțul și Islamul și limitat la nordul Iberiei, Insulele Britanice, Franța, Germania de
Vest creștinizată, regiunile alpine și nordul și centrul Italiei.[35]