Privind apele învolburate ale Dunării, este uşor de înţeles

fascinaţia pentru cel mai spectaculos fluviu al Europei. De-a

lungul timpului au existat încercări de a o supune.
„Adevărul“ vă prezintă o scurtă istorie a barajelor „Porţile
de Fier I“ şi „Porţile de Fier II“.
Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a constituit cel mai ambiţios
proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de
îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor. Discuţiile referitoare la
construirea Hidrocentralei Porţilor de Fier I s-au purtat cu insistenţă încă din 1955.

Statul român a prezentat ideea liderului iugoslav Iosif Broz Tito, iar la 7 septembrie
1964, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito au participat la punerea pietrei de
temelie la Porţile de Fier I.

Ideea amenajării potenţialului hidroenergetic pe Dunăre a aparţinut unui român încă

din anul 1922. Este vorba de reputatul hidroenergetician Dorin Pavel, român născut
în zona Sebeşului, care a îndrăgit foarte mult ideea amenajării unei hidrocentrale pe
Dunăre şi a plecat să studieze la Zurich, politehnica de acolo. După ce a absolvit
Politehnica la Zurich, revenind în ţară, ani în şir şi-a petrecut concediul pe malurile
Dunării şi a întocmit trei scheme de amenajare, povesteşte Mariana Drăghia,
muzeograf la Porţile de Fier I.

De una dintre ele s-a ţinut cont atunci când în 1955 Gheorghe Gheorghiu Dej i-a
prezentat liderului Iosif Broz Tito această idee.

În anul 1956, prin hotărârile adoptate la Bucureşti şi Brioni s-a decis utilizarea
uriaşului potenţial hidroenergetic comun al Dunării în interesul ambelor ţări prin
realizarea unei hidrocentrale în sectorul Porţile de Fier. În perioada 1956-1960,
Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH) Bucureşti şi Institutul
Energoprojeckt Belgrad au elaborat un Memoriu tehnico-economic prin care au
propus amenajarea şi utilizarea potenţialului hidroenergetic al sectorului comun
prin două sisteme hidroenergetice şi de navigaţie amplasate în profilul Gura Văii –
Sip km D 943 în prima etapă şi în profilul din zona Gura Văii-Raduievat în etapa
următoare. Guvernele celor două ţări au aprobat Memoriul în anul 1960.

Toate documentele privind proiectarea, execuţia, obligaţiile reciproce şi

exploatarea cuprinse în Acord şi Convenţii au fost semnate la 30 noiembrie 1963
de către conducătorii celor două state.

Avea să fie cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al

Dunării, dar şi de îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor.
A fost prima colaborare transfrontalieră dintre România şi Serbia. “Să nu uităm că
această lucrare s-a realizat de cele două ţări într-o deplină armonie şi înţelegere
chiar dacă tratativele au durat o perioadă mai lungă”, a spus inginerul Nicolae
Mănescu – director Grup Şantiere “Porţile de Fier”. Cele două părţi au convenit ca
atât costurile, cât şi rezultatele să fie împărţite în mod egal.

Prin Acordul din anul 1963 s-a prevăzut construirea obiectivului astfel încât să
permită exploatarea cu nivelul biefului amonte variabil până la cota de 69, 50
mdMA, iar regimul iniţial de exploatare de lungă durată adoptat a fost cel cu cota
maximă la gura Nerei de 68, 00 mdMA. Astfel, la 1 ianuarie 1964, conform H.C.M.
nr. 995 din 07.12.1963 a fost înfiinţată Întreprinderea Centrala Hidroelectrica
(I.C.H.) Porţile de Fier, având ca obiect de activitate supravegherea lucrărilor de
investiţii pentru realizarea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie (S.H.E.N.)
Porţile de Fier.

O muncă titanică
Pe 27 iulie 1964, primii 20 de angajaţi sub conducerea inginerului Gheorghe
Andrei Sălăgean au venit de la Argeş cu trei camioane încărcate cu corturi şi
cazarmament. Acestora aveau să li se alăture rând pe rând muncitori de la barajele
Bicaz şi Bistriţa. Aşa a început ridicarea coloniilor muncitoreşti. Inaugurarea
începerii execuţiei Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I a avut
loc la 7 septembrie 1964.

“Apoi a urmat o muncă titanică de defrişare, de amenajare de locuri de acces.

Bineînţeles colonia a prins viaţă până în data de 7 septembrie pentru că s-a construit
o şcoală, s-a construit un punct sanitar, o grădiniţă chiar şi un mic cinematograf
pentru a oferi condiţii bune celor peste 15.000 de oameni care s-au strâns din toate
colţurile ţării şi care au avut de înfrânt furia oarbă a naturii din anul respectiv.
Pentru a se face frumoasă inaugurarea acea din data de 7 septembrie 1964 militarii
români într-un timp record au reuşit să facă un pod provizoriu şi conducătorul ţării
noastre să ajungă pe malul sârbesc. A fost un motiv de bucurie pentru mulţi
oameni, pentru sârbi şi pentru români care au putut să treacă în vremea respectivă şi
să-şi vadă rudele, pe care de aproape 20 de ani nu le mai văzuseră. Iată că aşa a
început de fapt, punerea temeliei acestui sistem hidroenergetic de la Porţile de Fier
I”, spune muzeograful Mariana Drăghia de la Muzeul Barajului Porţile de Fier.
Prima fază de construcţie a început în 1964 şi durat până în anul 1968, când
lucrările au început simultan pe cele două maluri cu construirea ecluzelor, a celor
două centrale electrice şi a primelor trei câmpuri deversoare pe malul sârbesc,
vreme în care fluviul şi-a continuat cursul pe mijloc, iar în a doua fază de
consctrucţie 1968-1970 apele au trecut prin ecluze, s-a putut izola zona de mijloc şi
construi celelalte 11 guri deversoare. Uşor-uşor, nivelul apei a crescut, s-a format
lacul de acumulare care are o lungime de 130 de kilometri şi cuprinde peste 2 mld
mc de apă.

Problema navigaţiei s-a uşurat prin construirea a celor două ecluze, dar au avut de
suferit mulţi oameni care trăiau în satele de pe Clisura Dunării. Au fost inundate pe
partea românească 3560 ha. Academiei Române i-a revenit misiunea de a face un
studiu complex al zoneo afectate, constituind „Grupul de cercetări complexe Porţile
de Fier”, format din 14 colective de cercetare. Au fost afectate 10 localităţi
(Orşova, Ada-Kaleh, Eşelniţa, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena,
Tişoviţa, Plavişeviţa), unele inundate parţial, iar alte complet, fiind strămutate pe
noi amplasamente.

„Şi este bine să nu uităm trecutul fiindcă doar prin sacrificii, prin privaţiuni şi prin
foarte mult efort s-a realizat acest sistem hidroenergetic din ţara noastră, de mâinile
şi mintea atâtor oameni minunaţi. În anumite cărţi de specialitate se spune aşa că
dacă pietrele, aceste mărturii tăcute ar putea să ne vorbească aici la Porţile de Fier
s-ar fi creat un adevărat mit al genezei. Şi până la urmă marele geograf Geo Bogza
spunea că Dunărea este cel mai de preţ dar cu care natura a înzestrat ţara noastră”,
spune Mariana Drăghia.

Sistemul Porţile de Fier I este una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din
Europa şi cea mai mare de pe Dunăre, cu o putere instalată de 2235 de MW. Lacul
său de acumulare cu un volum de peste 2200 milioane mc se întinde de la baraj
până la confluenţa cu râul Tisa.

Ceauşescu a venit la inaugurare

Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, simbol al energeticii
româneşti, rod al colaborării româno-iugoslave, a fost inaugurat la 16 mai 1972. La
inaugurare au participat preşedinţii celor două state, respectiv Nicolae Ceauşescu şi
Iosif Broz Tito. A fost o inaugurare organizată cu mare fast pe măsura obiectivului
ridicat aici prin eforturi uriaşe.
Execuţia obiectivului principal s-a făcut în perioada 1965-1971 în conformitate cu
prevederile Acordului şi Convenţiilor dintre cele două părţi, de către cele două
şantiere naţionale, fiecare pentru lucrările de pe teritoriul său. Iniţial navigaţia s-a
desfăşurat prin ecluze într-o singură treaptă, iar trecerea la funcţionarea în două
trepte a fost posibilă în iunie 1971 pentru ecluza românească şi aprilie 1972 pentru
cea iugoslavă.
Barajul de la Porţile de Fier II
În baza Acordului între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul
Republicii Socialiste Federative Iugoslavia privind condiţiile extinderii colaborării
pentru utilizarea potenţialului hidroenergetic al Dunării, semnat la data de 19
februarie 1977 la Bucureşti, s-au demarat activităţile premergătoare realizării
Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier II şi ridicarea retenţiei la
Porţile de Fier I de la cota de 68,00 mdMA la cota de 69,50md MA.

Inaugurarea începerii execuţiei S.H.E.N. Porţile de Fier II a avut loc la 3 decembrie

1977. Lucrările din lacul de acumulare s-au executat pe fiecare mal prin
organizaţiile de execuţie ale fiecărei ţări. Realizarea lucrărilor la obiectivul
principal a fost încredinţată organizaţiilor de execuţie ale părţii române.
Echipamentele energetice din centrala de bază iugoslavă au fost asigurate şi
montate de organizaţiile iugoslave.

Centralele de bază au fost puse în funcţiune la capacitatea proiectată în anul 1986,

centrala suplimentară iugoslavă în anul 2000. În zona selectată pentru amplasarea
barajului, Dunărea se ramifică şi formează două braţe ce cuprind între ele insula
numită Ostrovul mare.Braţul principal, larg de 700-900 m, este situat în partea
dreaptă a insulei, iar braţul secundar de 300-400 m lăţime, denumit şi Dunărea
Mică sau braţul Gogoşu, în partea stângă.

Pe braţul principal al Dunării sunt amplasate centralele de bază, fiecare cu câte opt
hidroagregate de tip bulb, un baraj cu şapte câmpuri deversoare, ecluza sârbo-
muntenegreană şi centrala suplimentară sârbo-muntenegreană cu două
hidroagregate. Pe braţul secundar Gogoşu este amplasat barajul deversor românesc,
format din şapte câmpuri deversoare, iar în dreapta acestuia, o centrală
suplimentară românească cu două hidroagregate.