17. Victor Hugo, Portretul Cosettei, Les Mizerabili, partea a 2-a, cartea a treia, cap.

VIII

Cosette era urâtă. Fericită, poate că ar fi fost drăguță. Am schițat deja această mică figură
întunecată. Cosette era slabă și palidă. Avea aproape opt ani; unul i-ar fi dat abia șase. Ochii ei
mari, cufundați într-un fel de umbră adâncă, aproape că se stingeau de plâns. Colțurile gurii
aveau acea curbă obișnuită de angoasă, pe care se observă la oamenii condamnați și la cei
bolnavi disperați. Mâinile lui erau, după cum ghicise mama lui, „pierdute de degerături”. Focul
care-l lumina în clipa aceea îi făcea să iasă în afară unghiurile oaselor și îi făcea îngrozitor de
vizibilă subțirea. Pe când încă tremura, prinsese obiceiul de a-și apăsa cei doi genunchi. Toate
hainele lui nu erau decât o cârpă care ar fi fost jalnică vara și înfiorătoare iarna. Avea doar găuri
în pânză; nu o cârpă de lână. Pielea ei se vedea pe ici pe colo și peste tot puteam vedea pete
albastre sau negre care indicau locurile în care Thénardier o atinsese. Picioarele ei goale erau
roșii și subțiri. Scobitura claviculei lui era suficientă pentru a face cineva să plângă. Întreaga
persoană a acestui copil, înfățișarea ei, atitudinea ei, sunetul vocii ei, intervalele ei dintre un
cuvânt și altul, privirea ei, tăcerea ei, cel mai mic gest, au exprimat și tradus o singură idee: frica.

Frica era răspândită peste ea; era, ca să spunem așa, acoperită cu ea; frica îi aducea coatele pe
șolduri, îi scotea călcâiele de sub fuste, o făcea să ocupe cât mai puțin spațiu posibil, îi lăsase
doar suficientă respirație și devenise ceea ce s-ar putea numi obiceiul ei corporal, fără variație,
posibil doar să crească. . În fundul ochiului lui era un colț surprins în care zăcea teroarea.